1.

tadfzxcczcx
În anul 1872 apare Legea despre vânatu, prin care se reglementează dreptul de
vânătoare, introducând perioade de oprire a vânatului şi, foarte important, chiar prohibiţia totală
a vânătorii pentru unele specii. De asemenea, legea menţiona că vânătoarea se face numai cu
puşca sau călare şi prevedea sancţiuni pentru cei ce săvârşeau infracţiuni.
Apare primul Cod silvic al României independente la 19 iunie 1881, care încearcă o
reglementare a regimului de exploatare a tuturor pădurilor ţării în scopul asigurării „pe tot locul
unde natura terenului şi a esenţelor vor permite, lemnul pentru lucru şi industrie reclamate de
necesităţile generale ale ţării.” Pentru prima dată este prevăzută de lege necesitatea igienizării
unor păduri indiferent de proprietar, în scopul antierozional, de fixare a solului şi reglare a
regimului apelor.
Măsurile cu caracter antipoluant sunt completate cu prevederile din noua Lege sanitară
din 1885. Pe baza ei, se elaborează şi se adoptă la 24 49 septembrie 1894, Regulamentul pentru
industriile insalubre – o lege modernă şi complexă pentru protecţia mediului înconjurător.

1.3 Dezvoltarea legislaţiei privind czxcczxz doilea război mondial

După al doilea război mondial, la 17 octombrie 1950 s-a elaborat o nouă lege de ocrotire
a naturii, prin Decretul nr. 237, completat cu un regulament de aplicare aprobat prin Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr. 518 din 1954. Ocrotirea naturii devine o problemă de stat. S-a
reorganizat Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii în cadrul Academiei1.
Pe plan local, măsurile de administrare a monumentelor naturii au fost date în
competenţa primăriilor în perimetrul cărora se aflau rezervaţiile naturale. Ulterior, în locul
fostelor comisii regionale au fost înfiinţate subcomisii, pe lângă filialele Academiei, în Cluj
(1955), laşi (1956) şi pe lângă baza de cercetări ştiinţifice din Timişoara (1959). Pe lângă aceste
subcomisii au fost create Consiliile regionale de îndrumare pentru ocrotirea naturii şi
conservarea genofondului României, având menirea să ţină legătura permanentă între Comisia
dasda le ajuta să-şi desfăşoare activitatea.
H.C.M. nr. 518/1954, împuternicea comitetele executive ale consiliilor populare
judeţene, ca la propunerea Comisiei pentru Monumentele Naturii, să adopte măsuri provizorii
pentru ocrotirea faunei, florei, depozitelor fosiliere, peşterilor etc. aflate pe teritoriile propuse
spre a dobândi calitatea de monument al naturii şi să prevină executarea oricăror lucrări care ar
putea prejudicia integritatea acestor obiective.
După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm
în 1972, la 20 iunie 1973 se dă o nouă Lege privind protecţia mediului înconjurător 2, situând
România printre primele ţări din lume – care dispunea de o lege-cadru în acest domeniu, lege ce
a fost întregită şi completată cu alte reglementări sectoriale3.

1
2
3
 În concepţia legiuitorului român, mediul înconjurător este constituit din „totalitatea
factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune, influenţează
echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi dezvoltarea societăţii” (art. 5 din
Legea nr. 9/1973 ).
Factorii naturali ai mediului supuşi protecţiei în condiţiile legii sunt: aerul, apa, solul şi
subsolul, pădurile şi orice altă vegetaţie terestră şi acvatică, rezervaţiile şi monumentele naturii.
În acelaşi timp, legea prevede că se supun protecţiei aşezările omeneşti şi ceilalţi factori creaţi
prin activităţi umane.
Constituţia adoptată în anul 1991 a stabilit obligaţia statului de a asigura „refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.” De asemenea,
Constituţia a stabilit că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului.”
La 29 decembrie 1995 s-a adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului nr. 137, înlocuită la
22 decembrie 2005 de O.U.G. nr. 195, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile.
În anul 1991, s-a înfiinţat ca autoritate publică centrală (prin H.G. nr. 264) Ministerul
Mediului, în prezent Ministerul Mediului şi Pădurilor.
Având în vedere proporţiile îngrijorătoare ale poluării mediului, în ansamblul
componentelor sale, în România, ocrotirea şi ameliorarea acestuia este condiţia sine qua non
pentru ridicarea calităţii vieţii oamenilor şi asigurarea condiţiilor optime de trăi pentru generaţiile
viitoare.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, defineşte în art.41 mediul, ca fiind
“ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele
caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice,
precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate
anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa
bunăstarea şi sănătatea omului”.
O altă definiţie juridică a mediului o oferă Convenţia privind răspunderea civilă pentru
prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi
deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 şi care, în cadrul definiţiilor cuprinse de art.2
la punctul 10 menţionează:
“Mediul cuprinde:
· resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi flora,
precum şi interacţiunile între aceşti factori;
· bunurile care compun moştenirea culturală; şi
· aspectele caracteristice ale peisajului”.
Aceasta definiţie, care se impune cu forţa juridica parţilor semnatare ale Convenţiei
este, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economişti, ecologişti şi jurişti, fiind una dintre cele
mai elaborate şi complete.