Răspunderea penală în dreptul mediului

1. Consideraţii generale

Din categoria instrumentelor juridice de protecţie şi conservare a mediului,

mijloacele de drept penal sunt cele mai severe.

Răspunderea penală, alături de celelalte forme ale răspunderii juridice specifice

dreptului mediului este un mijloc represiv important pentru protecţia şi dezvoltarea
mediului. Prin implicarea legii penale în protecţia mediului, se urmăreşte realizarea în primul
rând a uneia din funcţiile sale fundamentale, respectiv funcţia preventivă (prevenţia generală şi
prevenţia specială).

Comportamentele inconvenabile din punct de vedere social-economic sunt

reglementate şi incriminate atât prin norme de incriminare-cadru cât şi prin norme de incriminare
speciale.

Capitolul V din Partea specială a proiectului de Cod penal român, se intitulează „Crime
şi delicte contra mediului înconjurător.” Astfel, art.369 este în legătură cu încălcarea regulilor
privind protecţia atmosferei, art.370-373 cuprinde dispoziţii privind încălcarea regulilor privind
protecţia apei; art.374-376 cuprinde dispoziţii privind protecţia fondului piscicol şi a vânatului,
precum şi protecţia fondului forestier; art.37 se referă la poluarea fonică, iar art.378 la poluare
accidentală.

Răspunderea penală pentru încălcarea legislaţiei mediului, se înscrie în cadrul

răspunderilor infracţionale, specificul angajării ei în domeniul protecţiei mediului fiind
determinat de natura obiectului ocrotit de lege, respectiv factorii de mediu, a căror atingere este
adusă prin infracţiunea săvârşită.

Infracţiunea ecologică, poate fi definită ca fiind fapta socialmente periculoasă,

săvârşită cu vinovăţie, ce reprezintă o ameninţare a intereselor societăţii în domeniul protecţiei
mediului, a vieţii şi sănătăţii oamenilor. Infracţiunea ecologică este acea faptă periculoasă ce
constă în poluarea mediului (natural sau artificial), perturbarea activităţii de prevenire, reducere
sau înlăturare a poluării, de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor, animalelor şi plantelor
sau să producă mari pagube economiei naţionale.

Infracţiunea de mediu reprezintă o categorie relativ nouă, de ultimă generaţie, în cadrul

general al infracţiunilor. Ea are ca rezultat afectarea obiectivă a calităţii mediului sau punerea în
pericol a acestei valori sociale. Infracţiunile de mediu pot fi fapte comisive sau omisive săvârşite
cu vinovăţie sub formă de intenţie sau culpă sub toate modalităţile lor.

Infracţiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de răspundere penală în

dreptul mediului. Raportul juridic penal de mediu cuprinde: subiectele, conţinutul şi obiectul.

Subiectele raportului de răspundere penală în dreptul mediului sunt: subiectele active

(persoane fizice şi juridice) şi subiectele pasive (statul). Persoana fizică este subiect activ dacă
îndeplineşte condiţiile generale de responsabilitate juridică penală. De regulă, subiecţii activi
sunt calificaţi. Subiectul pasiv general la infracţiunile de mediu este stabil, deoarece el este
chemat să asigure respectarea ordinii de drept pe teritoriul asupra căruia îşi exercită
suveranitatea, respectiv, respectarea calităţii mediului. Subiecte pasive secundare sunt acele
persoane fizice sau juridice care sunt titulare ale valorii sociale protejate.

Obiectul raportului juridic de mediu îl reprezintă acţiunea-inacţiunea prin care se

încalcă dispoziţiile legale cu privire la menţinerea, dezvoltarea şi protejarea durabilă a mediului,
la respectarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos. Răspunderea penală pentru
infracţiunile ecologice atrage sancţionarea penală.

2. Aspecte specifice privind răspunderea penală în dreptul mediului

Art. 82 din Legea nr.137/1995 dispune că: “încălcarea prevederilor acestei legi
atrage după sine răspunderea contravenţională, civilă sau penală după caz”

Răspunderea penală în acest domeniu este prevăzută nu numai în legea-cadru ci şi în

alte legi speciale, sectoriale (Codul silvic, Legea nr.103/1996, Legea nr.107/1996, Legea
nr.111/1996, republicată în 1998, Legea nr.18/1991 republicată, Legea nr.169/1997, Legea
nr.60/1974, Codul penal, Codul aerian etc.)
 În temeiul unor reglementări naţionale şi internaţionale cu privire la răspunderea penală
în domeniul mediului25, s-a format o legislaţie penală, specială, iar în doctrină s-a consacrat un
drept penal al mediului.

Pentru angajarea răspunderii penale în dreptul mediului, infracţiunea ecologică trebuie

să aibă un pericol social ridicat şi să prezinte o serioasă ameninţare a intereselor globale ale
oamenilor, plantelor şi animalelor, a bunurilor materiale.

Răspunderea penală în acest domeniu se aplică ca ultimă măsură şi are ca sarcină

protejarea relaţiilor sociale de mediu prin reprimarea infracţiunilor ecologice.

Legea nr.137/1995, republicată, este legea generală în materie raportată la alte legi
speciale în acelaşi domeniu, dar este în acelaşi timp o lege specială dacă o raportăm la Codul
penal.

Legea nr.137/1995 incriminează la art. 85 un număr de 32 de infracţiuni ecologice,

unele dintre ele fiind variante ale unor infracţiuni din Codul penal, altele sunt infracţiuni-cadru în
raport cu cele prevăzute în legi speciale, iar altele reprezintă incriminări noi26.

Luând în considerare specificitatea dispoziţiilor penale înscrise în Legea nr.137/1995,

în raport cu cele din Codul penal şi din legile speciale, în doctrina de specialitate27 s-au stabilit
următoarele reguli de interpretare:

– când aceeaşi faptă întruneşte cumulativ atât elementele infracţiunii înscrise în

Legea nr.137/1995, cât şi cele ale infracţiunii speciale înscrise într-o lege specială, vor avea
prioritate de aplicare dispoziţiile din legea specială (indiferent dacă este sau nu favorabilă
făptuitorului) datorită caracterului lor special într-un sector dat;

– când aceeaşi faptă întruneşte cumulativ atât elementele infracţiunii înscrise în

Codul penal, cât şi cele ale infracţiunii înscrise în Legea nr.137/1995 ca lege specială, vor fi
aplicabile exclusiv dispoziţiile penale speciale înscrise în Legea nr.137/1995;

– când o faptă este considerată infracţiune ecologică de o lege specială, fără a fi

încriminată astfel şi în legea-cadu nr.137/1995, nu înseamnă că fapta a fost dezincriminată de
legea generală, ci se aplică exclusiv dispoziţiile penale speciale din legea specială.
 3. Clasificarea (gruparea) infracţiunilor ecologice

Din interpretarea art.85 din Legea nr.137/1995, în funcţie de pedepsele aplicabile,

infracţiunile ecologice se pot grupa în două mari categorii:

– Infracţiuni de pericol calificat, care cuprind faptele de natură să pună în pericol

viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală (art.85 punct 1 şi 2);

– Infracţiuni de rezultat şi de pericol28, care cuprind faptele ce se concretizează

printr-un rezultat negativ pentru mediu (contaminarea mediului cu substanţe toxice, pesticide
etc.), sau care pun în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a unor persoane
(continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia), fiind prevăzute de art.85 pct. 3 şi 4.

După obiectul supus ocrotirii, infracţiunile se grupează în:

1. Infracţiuni prin care se aduc atingeri activităţilor economice şi sociale cu

impact asupra mediului, care la rândul lor se grupează în:

a) Infracţiuni cu privire la procedura de autorizare cum sunt:

– Continuarea activităţii după suspendarea acordului/autorizaţiei de mediu;

– eliberarea acordului/autorizaţiei fără documentaţia obligatorie completă;

– prezentarea unor concluzii false în studiile de impact

b) Infracţiuni la regimul substanţelor şi deşeurilor toxice şi periculoase care cuprind:

– infracţiunea de introducere în ţară pentru depozitare, stocare, distrugere a

acestor categorii de substanţe;

– infracţiunea de nesupunere la testare a oricărei substanţe noi;

– infracţiunea de transport sau tranzit, fără autorizaţie de pesticide şi de substanţe

sau deşeuri periculoase;

– infracţiunea de omisiune a raportării prompte a unui accident major;

– infracţiunea de incinerare a deşeurilor periculoase în instalaţii neomologate;

 – infracţiunea de depozitare a deşeurilor sau substanţelor periculoase în spaţii
subterane neautorizate sau neadecvate;

– infracţiunea de neluare a măsurilor corespunzătoare pentru limitarea impactului

substanţelor sau deşeurilor periculoase asupra mediului;

– infracţiunea de aprobare sau facilitare ilegală a intrării în ţară a substanţelor sau

deşeurilor periculoase

c) Infracţiuni la regimul îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, includ:

– infracţiunea de folosire a momelilor periculoase pentru omorârea animalelor

sălbatice, a peştilor, în scop de consum sau comercializare;

– infracţiunea de neasigurare şi nesupraveghere a depozitelor pentru pesticide şi

îngrăşăminte chimice;

– infracţiunea de fabricare, utilizare fără autorizaţie a acestor substanţe;

– infracţiunea de nerespectarea interdicţiilor privind utilizarea îngrăşămintelor

chimice şi pesticidelor pe terenurile agricole.

d) Infracţiuni la regimul protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante, grupează:

– infracţiunile de contaminare a mediului sau expunerea populaţiei la radiaţii

datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante.

– infracţiunile de omisiune a raportării prompte a creşterii contaminării peste

limita admisă.

1. Infracţiunile prin care se aduce atingere protecţiei resurselor naturale şi

conservării biodiversităţii, cuprind:

a) Infracţiuni privind protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice, ca de exemplu:

– infracţiuni de nerespectare a restricţiilor pentru protecţia apelor şi a atmosferei;

 – infracţiuni de spălare în apele naturale, a ambalajelor de pesticide şi de alte
substanţe periculoase, a utilajelor folosite la transportul lor etc.;

– infracţiuni de descărcare direct în apele naturale a apelor uzate şi a deşeurilor de

pe anumite vase sau platforme.

Constatarea şi cercetarea infracţiunilor ecologice se fac din oficiu, de către organele de

urmărire şi cercetare penală, potrivit competenţei legale. De la caz la caz, infracţiunile prevăzute
de art.85 din Legea nr.137/1995, republicată, pot intra în concurs cu alte infracţiuni prevăzute de
Codul penal.