REFERAT

PRINCIPIUL POLUATORUL PLATESTE

1
Cuprins

Introducere....................................................................................................................................3

Principiul “poluatorul plăteşte”..............................................................................................4

Reglementare pe plan intern şi extern.................................................................................5

Concluzii....................................................................................................................................9

Bibliografie..............................................................................................................................10

Introducere
Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu,

2
ca element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi
culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de
protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă.
Principiile dreptului mediului au un rol important în interpretarea normelor tehnice
care uneori ridică dificultăţi pentru practicienii dreptului. Dezvoltarea principiilor
dreptului mediului în acte normative (interne şi internaţionale) şi mai ales în doctrină este
criticabilă deoarece sunt prea generale şi au un conţinut prea complex, ceea ce a
determinat dificultăţi în aplicarea lor practică. De asemenea, în multe situaţii ele sunt
numai enunţate în cuprinsul actelor normative fără a li se determina conţinutul ca de
exemplu în Legea română de protecţie a mediului nr. 137/1995. De multe ori, mai ales în
dreptul internaţional al mediului, statele fac doar trimitere la acestea fără ca să adopte
reguli concrete de protecţie. În fine, conţinutul principiilor dreptului mediului este
determinat în mod diferit în doctrină, ceea ce uneori duce la crearea unor dificultati de
ordin practic.
Conform opiniei lui Mircea Duțu1, multe activităţi economico-sociale antrenează
externalităţi negative sub forma poluării, afectând populaţia şi factorii de mediu.
Existenţa acestora duce la o adevărată „dedublare" a realităţilor privind costurile şi
profitul agenţilor economici. Astfel pe ansamblu, economia trebuie să acopere atât
costurile de producţie, cât şi pe cele legate de existenţa externalităţilor (poluării).
Generatorii poluării au costuri proprii diminuate datorită economisirii cheltuielilor de
prevenire a poluării (dotarea cu dispozitive şi filtre adaptarea tehnologiilor etc.),
societatea în ansamblul său, imediat sau în timp, suportând costul privind combaterea
efectelor negative ale poluării asupra sănătăţii umane, activităţilor economico-sociale ori
mediului în întregul său. Pentru a se evita o asemenea situaţie şi pentru a se corecta
inechităţile pe care le determină, costurile „extemalităţilor" se „internalizează" pe calea
recunoaşterii juridice a principiului „poluatorul plăteşte".
Acest principiu este folosit de câteva decenii în “clubul ţărilor bogate” adică în
O.E.C.D. (Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare), mai exact începând
cu anul 1972, principiul semnificând iniţial cerinţa imputării poluatorului a cheltuielilor
privind măsurile adoptate de către autorităţile publice pentru ca mediul să fie menţinut
într-o stare acceptabilă.
El se inspiră din teoria economică potrivit căreia costurile sociale externe, care
însoţesc producţia, trebuie să fie internalizate, adică să fie luate în calcul de toţi agenţii
economici în costurile lor de producţie.
Principiul ridică probleme economice şi juridice complicate prin care se consacră
nu simpla obligaţie a poluatorului mediului de a recupera prejudiciul cauză, ci să se
impute acestuia costul social al poluării pe care el o generează, adică toate efectele unei
poluări nu numai asupra bunurilor persoanelor ci şi asupra naturii înseşi şi toate acestea
independent de culpă (conform art. 81 din Legea protecţiei mediului nr. 137/1995).

1
Mircea Duțu, Dreptul mediului-Tratat, Editura Economică, București, 2003, pp.214.

3
 Reprezentanţii statelor membre ale Comunităţii Europene au pus bazele unei
politici comune de mediu în urma summit-ului de la Paris din 1972, ca urmare a
conştientizării caracterului transfrontalier al problemelor de mediu. Astfel, în 1973
Comisia a iniţiat un prim program european de acţiune pentru mediu, care formulează
cele mai importante principii ale politicii de mediu, principii care sunt în vigoare şi
astăzi: principiul poluatorul plăteşte, al acţiunii preventive şi precauţiei. Acestora li se
adaugă principiul protecţiei ridicate a mediului, al integrării şi al proximităţii

Principiul “poluatorul plăteşte”

Abordarea principiului în sens larg (lato sensu), se referă la” imputarea

poluatorului a costului social al poluării pe care o provoacă”2. Acest lucru induce
folosirea unui mecanism de responsabilitate pentru daune ecologice, care să acopere toate
efectele unei poluări, atât cele produse asupra bunurilor şi persoanelor, cât şi cele produse
asupra mediului ca atare. Astfel, în plan juridic, se recunoaşte dreptul fundamental al
omului la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic.
Dimpotrivă, în sens restrâns (stricto sensu), acesta presupune “obligarea
poluatorilor la a-şi suporta numai costul măsurilor antipoluante şi de curăţire”3. În acest
caz putem vorbi numai despre o internalizare parţială, care duce la impunerea de taxe ori
redevenţe de către autorităţi.
Trebuie remarcat că nici una dintre cele două accepţiuni nu implică în mod
necesar utilizarea de măsuri economice stimulative (ca de pildă redevenţe ori adjudecarea
de drepturi de poluare), chiar dacă acestea sunt adesea în raport cu costul.

Reglementare pe plan intern şi extern

Pe plan intern, principiul este consacrat pentru prima dată prin art. 3, lit. d din
Legea nr. 137/199. Astfel, semnificaţiile sale fundamentale au fost deja exprimate juridic
prin stabilirea, ca modalităţi de implementare a principiilor, a introducerii pârghiilor
economice stimulative sau coercitive şi elaborarea de norme şi standarde antipoluante
(art. 4, lit. d şi f din Legea nr. 137/1995) şi, respectiv, instituirea unui regim special de
răspundere pentru prejudiciu format din două reguli principale şi complementare:
caracterul obiectiv, independent de culpă şi, respectiv, răspunderea solidară în cazul
pluralităţii autorilor (art. 80 din acelaşi act normativ).
2
Mircea Duțu, Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, București, 2010, pp.119.

3
Mircea Duțu, Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, București, 2010, pp.119.

4
 La nivel european, principiul a fost consacrat mai ales prin documente OCDE şi
CEE, dar într-o ipostază restrânsă. Astfel, în ce priveşte prima organizaţie, principiul
poluatorului plătitor a fost anunţat mai întâi prin recomandarea C(72)128 din 26 mai
1972; potrivit textului, cheltuielile privind măsurile de prevenţie şi luptă împotriva
poluării, stabilite de către puterile publice pentru asigurarea unei stări acceptabile a
mediului, trebuie să fie imputate poluatorului. Costul acestor măsuri trebuie astfel să se
Acest principiu are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate
de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice - altfel spus, costul
acestor măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează
poluarea.
Acest principiu a fost formulat pentru prima oară de Organizaţia pentru Cooperare
şi Dezvoltare Economică (OCDE) în 1972, având ca semnificaţie „cerinţa imputării
poluatorului a costurilor de mediu, considerate ca externalităţi“. Aceste „costuri externe“
de obicei nu sunt suportate de cel ce poluează, ci de întreaga societate. Pentru a se corecta
această inechitate, costurile legate de poluare se „internalizează“ la producător, pe calea
recunoaşterii juridice a principiului „poluatorul plăteşte“. În acest fel, poluatorul plăteşte
măsurile luate pentru satisfacerea cerinţelor standardelor de mediu in vigoare.
Principiul 21 din Declaraţia de la Stockholm (1972) stipulează că “statele au
datoria de a face, în aşa fel încât, activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor sau sub
controlul lor să nu cauzeze nici o pagubă mediului altor state”.
Acest text stabileşte responsabilitatea statelor în materie de protecţie a mediului
pe plan internaţional şi poate fi considerată ca fundamentul principiului poluator –
plătitor internaţional. Putem să ne gândim că este perfect legitim ca ţările poluatoare să
fie acelea care plătesc, adică să preia asupra lor costurile luptei împotriva poluării
transfrontiere la originea căreia se află.
Dar, pe cât de facilă este pe plan naţional aplicarea principiului poluator – plătitor
pentru agenţi economici supuşi aceleiaşi jurisdicţii, pe acelaşi teritoriu şi cărora li se pot
aplica sancţiunile prevăzute de lege, pe atât de problematică este aplicarea acestui
principiu pe plan internaţional.
De fapt, în cazul poluării transfrontaliere nu există nici mecanisme, nici motivaţii
care să determine statele să aplice principiul poluator – plătitor.
Tendinţa ar fi mai curând inversă: în cazul externalităţii unidimensionale nimic nu
determină ţara poluatoare să plătească, cu exceptia eventualelor sancţiuni, în virtutea
dreptului internaţional. În cazul externalităţii reciproce vor fi numeroşi acei “pasageri
clandestini” căci nimeni nu este înclinat să plătească pentru binele public, decât dacă toţi
sunt convinşi că beneficiul net al unei cooperări globale va fi superior celul al unei
politici “fiecare pentru sine”. Ne putem imagina două dimensiuni pentru a ieşi din acest
impas: motivaţiile “externe” şi elaborarea altor principii economice care să introducă un
soi de motivaţii interne, într-un fel endogen.
Motivaţiile pe care le numim “externe” provin în mod esenţial din aceea că
mediul poate constitui un element, printre altele, în cadrul unor negocieri internaţionale
mai curând globale, în care se amestecă mize industriale, comerciale, diplomatice, legate
de securitate şi altele.
Astfel, o ţară poluatoare poate fi determinată să facă concesii, acceptând măsuri
de luptă împotriva poluării pe care nimic n-ar fi determinat-o să le ia din pură logică
economică. Şi asta, deoarece mediul devine, din ce în ce mai mult, un element în cadrul

5
strategiilor şi negocierilor internaţionale. Exemplele sunt numeroase: controversa
europeană asupra ploilor acide a avut în fundal intense conflicte industriale, mai ales în
cazul industriei de automobile, Protocolul de la Montreal relativ la substanţele care
afectează pătura de ozon etc.
Faptul că principiul poluator – plătitor se sprijină pe o logică economică
sănătoasă, nu exclude anumite ambiguităţi şi dificultăţi în interpretare, lucru confirmat de
problemele internaţionale. Aceste dificultăţi impun o mai riguroasă definire a principiului
poluator – plătitor şi a câmpului său de aplicare.
În primul rând, s-ar cuveni să fie clarificate relaţiile între principiul poluator –
plătitor, principiul economic şi responsabilitate, principiu juridic. După definiţiile date de
OCDE şi de UE, principiul poluator – plătitor nu prevede deloc responsabilitatea juridică
pentru că poluatorul nu este definit. După cum am văzut, este vorba de a interveni cât mai
eficace cu putinţă, oricare ar fi responsabilităţile. Trebuie remarcat faptul că principiul
poluator – plătitor nu vizează desemnarea unui responsabil, ci verigile din lanţul poluant
asupra cărora este cel mai eficace să se acţioneze, atât pe plan economic, cât şi pe plan
administrativ. Se poate observa totuşi o apropiere între această filosofie şi principiul
responsabilităţii obiective, conform căruia eşti obiectiv responsabil de un prejudiciu,
chiar în absenţa unui viciu. Există astfel, o tendinţă de a dori ca principiul poluator –
plătitor să fie raliat la responsabilitatea obiectivă, cu atât mai mult cu cât câmpul de
aplicare al principiului poluator – plătitor este pe cale să se extindă până la măsuri de
suportare a daunelor. OCDE a adoptat o nouă recomandare, specificând că în caz de
poluare accidentală, poluatorul ar trebui să ia asupra sa “costurile măsurilor de prevenire
şi de luptă împotriva poluării accidentale” definite prin:
- măsurile de prevenire a accidentelor, cum ar fi mărirea securităţii instalaţiilor
periculoase şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă;
- dispozitive preventive de urgenţă destinate limitării consecinţelor accidentelor odată
survenite şi opririi imediate a extinderii daunelor, de exemplu, punerea de baraje
plutitoare în caz de maree neagră, măsuri pentru a înceta deversările;
- operaţiuni de curăţare şi de decontaminare. In cazul acestor tipuri de măsuri, deseori
foarte costisitoare, fiind în general iniţiate de organismele publice, poluatorul ar trebui să
efectueze rambursarea.
În cadrul pieţei unice europene, UE pare, pe de altă parte, că vrea să specifice
foarte precis ansamblul elementelor pe care ar trebui să le plătească poluatorul, de
exemplu, pagubele, costurile de repunere în funcţiune, costurile administrative etc.
Din principiu economic, principiul poluator – plătitor a devenit un principiu
juridic care serveşte ca fundament sau ca punct de referinţă într-un număr mare de texte
de lege naţionale şi internaţionale. În particular, principiul poluator – plătitor este
considerat ca fiind “un principiu general al dreptului internaţional al mediului” şi este
parte integrantă a Actului Unic European.
OCDE nu precizează cum trebuie sa plateasca poluatorul, de fapt, toate mijloacele
sunt bunuri, reglementări, taxe şi redevenţe etc. Mai trebuie remarcat aici faptul că
principiul poluator – plătitor nu este în exclusivitate un principiu de taxare al poluatorilor,
pentru că este asimilat frecvent unei metode de control a poluării prin intermediul taxelor
şi redevenţelor pentru poluare. De fapt, principiul poluator – plătitor poate fi pus în
practică cu ajutorul unei varietăţi de instrumente şi nu prevede nici o metodă particulară.

6
 Chiar dacă devine un principiu fundamental, principiul poluator – plătitor nu
trebuie să rămână neschimbat, ci trebuie să evolueze, să se desăvârşească, chiar să se
reformeze pentru rezolvarea problemelor specifice, cum ar fi poluarea globală pe planetă.
Fundamentele economice ale principiului poluator – plătitor sunt solide şi contribuie
direct la căutarea unui proces de dezvoltare durabilă care implică, între altele, punerea în
aplicare a dispozitivelor de evaluare a resurselor naturale pentru a asigura o mai bună
gestionare şi transmitere a lor generaţiilor viitoare.
Prin urmare, principiul poluator – plătitor trebuie să rămână o referinţă, un punct
de reper, fiind numeroase situaţiile în care acesta se va utiliza în cazul poluării
transfrontaliere. Un întreg ansamblu de motivaţii economice şi neeconomice ar putea să
ducă la alte modalităţi de partajare a costurilor (“principiul victimă – plătitor” şi
“principiul compensaţiilor reciproce”).
Principiul “poluatorul plateste” se poate aplica numai coroborat cu principiul
acţiunii preventive, al reţinerii poluanţilor la sursă şi principiul precauţiei în luarea
deciziei, deoarece aplicat singur, duce la consecinţe inadmisibile: plătesc deci pot să
poluez. Acest principiu ridică probleme economice şi juridice complicate prin care se
consacră nu simpla obligaţie a poluatorului mediului de a recupera prejudicial cauza ci să
i se impute acestuia costul social al poluării pe care el o generează, adică toate efectele
unei poluări nu numai asupra bunurilor persoanelor ci şi asupra naturii înseşi şi toate
acestea independent de culpă. Acest principiu exprimă deci răspunderea în sens larg
cuprinzând orice obligaţie de a face, de la respectarea prevederilor legi până la suportarea
sancţiunilor contravenţionale penale sau civile. Acest caracter complex al principiului
examinat exprimă cerinţa de a valida o sferă cât mai largă a necesităţilor şi posibilităţilor
privind protecţia mediului, deoarece o singură faptă poate afecta în acest domeniu
numeroase interese majore care includ şi cerinţa ca agentul poluant să plătească fără
întârziere exprimă ideea că agentul poluant - „poluatorul" - adică persoana care cauzează
mediului un prejudiciu va răspunde indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu.
OUG nr. 195/2005 vizează principiul „poluatorul plăteşte“ atunci când stabileşte
ca modalitate de implementare a principiilor generale „introducerea pârghiilor economice
stimulative sau coercitive“. În acest sens, legea prevede scutirea de impozit şi
compensarea deţinătorilor de terenuri supuse unui regim de protecţie (prin declararea de
„arii protejate“) sau acordarea de reduceri sau scutiri de impozite şi taxe titularilor de
activităţi ce înlocuiesc substanţele periculoase în procesele tehnologice sau care investesc
în „tehnologii curate“ (ce afectează mediul mai puţin).
Pentru a se internaliza costurile externe (externalităţi) legate de protecţia
mediului, adică suportarea de către cel ce poluează a costurilor de mediu, autorităţile
competente apelează la: taxe de poluare, mecanisme de compensare economică sau
crearea „fondului de mediu“. Acesta este un instrument economico-financiar, destinat
finanţării obiectivelor prioritare, de interes public major, din Planul naţional de acţiune
pentru protecţia mediului. Fondul de mediu este extrabugetar, având ca surse de
constituire:
a) sumele încasate cu titlul de taxe, de către autorităţile de mediu pentru emiterea
acordurilor şi autorizaţiilor de mediu;
b) taxele percepute pentru exploatarea unor resurse naturale (nisip, balast, argilă etc.);
c) taxa de poluare a atmosferei, a apelor, a solului etc., precum:

7
  taxa pentru utilizarea în instalaţii de ardere a combustibililor cu un
conţinut bogat de sulf;
 taxa pentru comercializarea pe piaţa internă a produselor cu potenţial toxic
(pesticide etc.);
 taxa pentru nerecuperarea ambalajelor;
 taxa pentru nerecuperarea bateriilor de acumulatoare uzate;
 taxa pentru nerecuperarea anvelopelor uzate;
 taxa pentru nerecuperarea uleiurilor minerale uzate;
 taxa pentru ocuparea terenurilor cu deşeuri;
 taxa pentru poluarea sonoră etc.
d) donaţii şi sponsorizări pentru ocrotirea mediului.
Din păcate, acest principiu fundamental este un instrument juridic ce determină
finanţarea politicilor de mediu la nivel naţional şi mai puţin obligarea celor responsabili
să-şi asume consecinţele acţiunii lor în defavoarea mediului.

Concluzii

În direcţia temei analizate sunt de părere că există o plată pe care mulţi dintre cei
avizaţi nu o fac la timp, unii nu o fac deloc sau, mai rău, alţii nici nu au auzit de ea. Este
vorba de costul poluării.
Principiul "poluatorul plăteşte”, inspirat din teoria economică, stipulează clar:
poluatorul (fie el persoana fizică său persoana juridică), trebuie să ia în calculul costului
produsului final toate externalitatile şi să le internalizeze. Cu alte cuvinte, cel care

8
produce poluare şi poluanţi (deci externalităţi) trebuie să plătească (deci trebuie să le
internalizeze în costul producţiei). Nerespectarea principiului "poluatorul plăteşte” se
concretizează în plan real în depăşirea valorilor stabilite prin standarde a emisiilor de
poluanţi periculoşi.
Activităţile poluante de tipul celor din industrie, agricultura, transport etc. au un
impact negativ asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor, precum şi a întregii biodiversităţi. În
prezent nu există o răspundere juridică sau o practică judiciară consistentă privitoare la
aceste aspecte.

Bibliografie

1. Duțu Mircea, Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, București, 2010;

2. Duțu Mircea, Dreptul mediului-Tratat, Editura Economică, București, 2003;
3. Duțu Mircea, Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului,
Editura Economică, București, 2005;
4. Ene Costel, Dreptul mediului – Noțiuni, Editura C.H. Beck, București, 2011;

9
5. Marinescu Daniela, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul juridic, București,
2010.
6. OUG privind protecţia mediului nr 195/2005;
7. Legea nr 137/1996 privind protecţia mediului;
8. Tratatele comunitatii europene;

10