DEZVOLTARE DURABILĂ

CURS 5
2.2.5. Evaluarea impactului asupra mediului
În prezent există numeroase instrumente şi instituţii internaţionale precum şi o serie de ţări care
solicită efectuarea unei forme de evaluare a impactului asupra mediului (EIM).
EIM este un proces conceput pentru a examina, analiza şi evalua activităţi propuse, pentru a
maximiza potenţialul de dezvoltare sănătoasă şi durabilă. Procesul EIM este conceput pentru a
asigura că:
a autorităţile guvernamentale cu responsabilităţi în domeniul protecţiei mediului au
identificat în integralitate şi au luat în considerare efectele activităţilor propuse asupra
mediului, precum şi alternativele care evită sau micşorează efectele produse; şi
b cetăţenii afectaţi au posibilitatea de a înţelege proiectul sau politica propusă şi de a-şi
exprima opiniile în faţa factorilor de decizie, anterior demarării propriu-zise a activităţii
în cauză.
Spre exemplu, Convenţia privind Biodiversitatea afirmă:
Convenţia privind Biodiversitatea, Art. 14.1
a) Semnatarii convenţiei trebuie să introducă proceduri adecvate, care să solicite efectuarea
evaluării impactului asupra mediului pentru proiectele care prezintă probabilitatea de a avea efecte
dăunătoare semnificative asupra diversităţii biologice, în vederea evitării sau micşorării unor atare
efecte şi, când este cazul, să permită participarea publică la aceste proceduri.
Pentru a realiza obiectivul unei mai largi participări publice şi al unor mai bune decizii de
dezvoltare, procesul de EIM trebuie demarat încă din etapa de planificare. Se analizează în
integralitate efectele importante, măsurile de micşorare a acestora şi alternativele pentru evitarea
sau micşorarea efectelor. În vederea studierii şi comentării, se pune la dispoziţia cetăţenilor, un
proiect al raportului de EIM, care prezintă efectele care rezultă asupra mediului, alternativele
proiectului şi posibilele măsuri de micşorare a efectelor. Raportul final al EIM consideră opiniile
importante şi recomandă măsurile adecvate pentru micşorarea pagubelor aduse mediului.
EIM a devenit de asemenea din ce în ce mai importantă în context transfrontalier. Convenţia de la
Espoo din 1991 specifică obligaţia statelor privind EIM în context transfrontalier.
2.3. Datoria de a compensa prejudiciul
2.3.1. Responsabilitatea statului
Regula de bază a responsabilităţii statului în contextul protecţiei mediului poate fi sintetizată în felul
următor: statele sunt responsabile pentru prejudiciile aduse mediului din alte state sau mediului
global, rezultate prin încălcarea unei reguli internaţionale sau a unui standard internaţional general
acceptat. Responsabilitatea statului este confirmată prin Declaraţia de la Stockholm:
Declaraţia de la Stockholm, Principiul 21
Statele au responsabilitatea de a asigura că activităţile aflate în jurisdicţia sau sub controlul lor nu
provoacă pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.
Elementele constitutive fundamentale pentru a revendica responsabilitatea statului se consideră a fi
următoarele:
 Paguba produsă asupra mediului trebuie să fie rezultatul încălcării unei legi
internaţionale. Dreptul internaţional al mediului este în formare, iar multe tratate pentru
protecţia mediului sunt puternic fundamentate pe obligaţiile generale privind cooperarea.
Aceste obligaţii, împreună cu prevederile specifice de interdicţie, pun de multe ori
probleme dificile la demonstrarea şi confirmarea vinovăţiei.
 Statul este responsabil atât pentru propriile activităţi, cât şi pentru activităţile
persoanelor juridice sau fizice aflate în propria jurisdicţie sau sub propriul control.
Astfel, chiar dacă nu statul este poluatorul direct, el este responsabil pentru eşecul său în
stoparea sau controlarea activităţilor poluatoare efectuate de alţii. În baza acestei reguli,
statele pot fi responsabile pentru că: nu au adoptat sau impus legile necesare pentru
DEZVOLTARE DURABILĂ

protecţia mediului; nu au încetat activităţile periculoase; sau au lăsat nepedepsite cazurile

de încălcare a legii.
 Nu trebuie să existe circumstanţe justificative, cum ar fi acordul statului afectat sau
o cauză intermediară, cum ar fi o acţiune divină.
 Paguba trebuie să fie „semnificativă”, ceea ce poate pune serioase probleme pentru
constituirea dovezilor şi cuantificarea prejudiciilor.
În practică, există puţine acţiuni juridice bazate pe responsabilitatea statului, majoritatea cazurilor
de poluare nefiind soluţionate la nivel internaţional, ci prin intermediul regulilor internaţionale de
răspundere civilă, adică direct între persoanele implicate. Sunt de asemenea importante comisiile
internaţionale de revendicare, care distribuie fonduri „donate” de statul generator al prejudiciului,
direct statului reclamant. O astfel de procedură permite statelor să rezolve revendicările, fără a
admite responsabilitatea legală.
2.3.2. Răspunderea juridică a statului şi răspunderea civilă
În dreptul internaţional al mediului continuă să se facă o distincţie între „responsabilitatea”
internaţională şi „răspunderea juridică” internaţională: prima se constituie ca urmare a unor acţiuni
ilegale, iar ultima este în principal axată pe acţiuni licite. Impunerea răspunderii juridice pentru
acţiuni neinterzise de dreptul internaţional, indiferent de vină sau de legalitatea activităţii,
accentuează asupra prejudiciului şi nu asupra comportamentului.
Principiile tradiţionale ale responsabilităţii statului pot fuziona cu conceptul răspunderii juridice a
statului, în particular în cazurile care implică activităţi extrem de periculoase, situaţii în care statul
trebuie să se conformeze unor standarde stricte, a căror încălcare este generatoare de prejudicii care
atrag „responsabilitatea statului”.
Nu există încă un consens internaţional asupra detaliilor privind momentul şi modalitatea de
plată a compensării, ci doar prevederi cu caracter general:
Declaraţia de la Rio, Principiul 13
Statele trebuie să-şi elaboreze legi naţionale privind răspunderea şi compensarea victimelor poluării
şi a altor pagube aduse mediului. De asemenea, Statele trebuie să coopereze cu o mai mare
promptitudine şi determinare pentru a elabora legi internaţionale suplimentare referitoare la
răspunderea şi compensarea efectelor nefavorabile produse prin prejudicii aduse mediului prin
activităţi aflate în propria jurisdicţie sau sub propriul control, în zone aflate în afara jurisdicţiei
naţionale.
În schimb, în multe tratate este abordată în mod principial, răspunderea juridică în cazul
prejudiciilor cauzate de poluare. Spre exemplu, Convenţia de la Basel din 1989 conţine o astfel de
obligaţie părţilor:
Convenţia de la Basel, Art. 12 Consultări privind răspunderea juridică
Părţile trebuie să coopereze, în vederea adoptării, pe cât de curând posibil, a unui protocol care să
stabilească reguli şi proceduri adecvate în domeniul răspunderii materiale şi compensării pagubelor
provocate de transportul transfrontalier şi de eliminarea deşeurilor periculoase şi a altor deşeuri. ”
Negocierile asupra acestui protocol sunt în prezent în derulare, iar un proiect aflat în discuţii conţine
un sistem cu trei tipuri de răspundere juridică:
 Răspunderea juridică primară, se va manifesta prin răspunderea civilă
individuală a operatorilor.
 Această răspundere va fi dublată de un fond subsidiar de compensare.
 În ultimă instanţă statul va fi considerat răspunzător.
De asemenea, s-au adoptat o serie de convenţii care vizează protecţia mediului, pentru a asista
părţile individuale păgubite în utilizarea sistemelor de răspundere juridică civilă pentru a obţine
compensaţii.
2.3.3. Principiul „poluatorul plăteşte”
Conform principiului „poluatorul plăteşte”, poluatorul este obligat să suporte cheltuielile pentru
realizarea măsurilor de prevenire a poluării sau să plătească pentru pagubele provocate de poluare.
DEZVOLTARE DURABILĂ

Instituirea principiului „poluatorul plăteşte” asigură reflectarea în preţul produselor a costurilor de

producţie, incluzând costurile asociate poluării, degradării resurselor şi prejudicierii mediului.
Costurile pentru protecţia mediului sunt reflectate sau „internalizate” în preţul fiecărui bun.
Rezultatul constă în aceea că, produsele mai puţin poluante vor necesita costuri mai reduse, iar
consumatorii se vor putea orienta către produsele mai puţin poluante. Consecinţele majore se vor
concretiza într-o utilizare mai eficientă a resurselor şi în generarea unei poluări mai reduse.
Iniţial recomandat de Consiliul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în
mai 1972, principiul poluatorul plăteşte a cunoscut o creştere a acceptării ca principiu internaţional
pentru protecţia mediului. Principiul a fost explicit adoptat în Declaraţia de la Rio:
Declaraţia de la Rio, Principiul 16
Autorităţile naţionale trebuie să facă eforturi pentru a promova internalizarea costurilor pentru
protecţia mediului şi utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare abordarea conform
căreia, în principiu, poluatorul trebuie să suporte costul poluării, cu preocuparea cuvenită pentru
interesul public şi fără a distorsiona comerţul şi investiţiile internaţionale.
2.3.4. Accesul egal la procedurile administrative şi judiciare
O problemă centrală a dezbaterilor pe tema compensaţiilor pentru prejudiciile aduse mediului o
constituie orientarea actuală către accesul egal la procedurile administrative şi judiciare. Conform
principiului accesului egal, părţilor afectate dintr-un stat trebuie să li se confere acelaşi acces la
remediere şi reparare, care este furnizat părţilor afectate din statele în care sunt localizate activităţile
poluatoare. Principiul se extinde şi asupra problemelor de răspundere juridică şi compensare:
Convenţia de la Helsinki privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale, Art. 9
3. Părţile trebuie să garanteze persoanelor fizice sau juridice care sunt sau pot fi afectate în mod
nefavorabil de efectele transfrontaliere ale unui accident produs pe teritoriul uneia dintre Părţi,
accesul la procedurile administrative şi judiciare, inclusiv a posibilităţilor de a iniţia o acţiune legală
(un proces) şi de a face recurs împotriva unei decizii care le afectează drepturile, similare cu cele
disponibile persoanelor (fizice sau juridice) aflate în propria jurisdicţie.
2.4. Statutul legal al resurselor naturale şi al zonelor comune
Multe dintre principiile, îndatoririle şi obligaţiile anterior prezentate sunt axate pe controlul poluării
mediului. La fel de importante pentru realizarea dezvoltării durabile sunt problemele privind
utilizarea durabilă a resurselor naturale.
În mod tradiţional, resursele naturale localizate în întregime în interiorul frontierelor naţionale au
fost considerate ca fiind de domeniul legilor şi priorităţilor de dezvoltare naţionale.
În cea ce priveşte resursele împărţite de diferite naţiuni (râurile, speciile migratoare, etc) s-a simţit
nevoia unor regulamente internaţionale.
Similar, problemele privind zonele aflate în afara jurisdicţiilor naţionale (de exemplu, mările
nordului, Antarctica, spaţiul extraterestru), necesită cooperare internaţională şi au condus la
conturarea unui nou concept, respectiv „moştenirea comună a umanităţii”.
Creşterea relativ recentă a urgenţei cu care se pun problemele mediului la nivel internaţional şi
recunoaşterea mai accentuată a interrelaţionării ecologice, pun probleme legate de suveranitatea
statelor asupra resurselor naturale. Aceste dezbateri sunt fundamentate pe conceptul de
moştenire comună a umanităţii, pentru a sugera că umanitatea are motive de îngrijorare comune
privind anumite resurse sau activităţi (spre exemplu, emisiile de gaze cu efect de seră), care ar putea
fi altfel considerate ca fiind în întregime de domeniul suveranităţii statului. În cele ce urmează se
prezintă aceste concepte şi implicaţiile lor pentru dreptul internaţional al mediului şi al dezvoltării
durabile.
2.4.1. Suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale
În relaţiile dintre state, suveranitatea semnifică independenţă; adică dreptul de a exercita, în
cadrul unui teritoriu delimitat şi fără amestecul altor state, funcţiile unui stat, cum sunt exercitarea
jurisdicţiei şi a impunerii legilor asupra persoanelor din interior.
DEZVOLTARE DURABILĂ

Conceptul de suveranitate perpetuă asupra resurselor naturale, deşi inclus în principiul mai larg al
suveranităţii teritoriale, are origini relativ recente.
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a declarat, printre altele, că dreptul oamenilor şi al naţiunilor
la suveranitatea perpetuă asupra bogăţiilor şi resurselor lor naturale, trebuie exercitat în interesul
dezvoltării naţionale şi al bunăstării oamenilor din respectivele state. Prin respectiva rezoluţie s-a
afirmat de asemenea că explorarea, dezvoltarea şi distribuţia unor astfel de resurse, ca şi importul de
capital străin, necesare în aceste scopuri, trebuie să se conformeze cu regulile şi condiţiile,
referitoare la autorizarea, restricţionarea sau interzicerea unor astfel de activităţi, pe care oamenii şi
naţiunile le consideră de bună voie a fi necesare sau de dorit.
Suveranitatea naţională asupra problemelor resurselor naturale, a fost reafirmată şi în Convenţia
UNESCO pentru Protecţia Moştenirii Culturale şi Naturale Mondiale, care, simultan cu obligaţia
statelor angajate în convenţie, de a coopera la protejarea anumitor amplasamente care constituie
moşteniri culturale sau naturale, subliniază respectul deplin pentru suveranitatea statelor pe al căror
teritoriu sunt localizate respectivele amplasamente:
Convenţia UNESCO pentru Protecţia Moştenirii Culturale şi Naturale Mondiale, Art. 6
Simultan cu respectarea deplină a suveranităţii Statelor pe al căror teritoriu este situată moştenirea
culturală şi naturală fără a fi în detrimentul dreptului de proprietate conferit în baza legislaţiei
naţionale, Statele Parte la această Convenţie admit că această moştenire constituie o moştenire
mondială, pentru protejarea căreia întreaga comunitate internaţională are datoria de a coopera.
Mai recent, Convenţia asupra Biodiversităţii afirmă dreptul suveran al statelor asupra propriilor
resurse naturale şi autoritatea de a reglementa accesul la resursele genetice prin legi naţionale:
Convenţia asupra Biodiversităţii , Art. 15
Recunoscând drepturile suverane ale statelor asupra propriilor resurse naturale, autoritatea de a
stabili accesul la resursele genetice revine guvernelor naţionale şi se supune legilor naţionale.
Conceptul de suveranitate perpetuă nu este absolut, ci este supus unei îndatoriri generale de a
nu prejudicia interesele altor state. Această condiţie a fost exprimată prin Declaraţia de la
Stockholm (Principiul 21) şi reafirmată prin Declaraţia de la Rio:
Declaraţia de la Rio, Principiul 2
În conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile de drept internaţional, statele au dreptul
suveran de a exploata propriile resurse în baza propriilor politici de protecţie a mediului şi de
dezvoltare şi responsabilitatea să asigure ca activităţile din propria jurisdicţie sau aflate sub propriul
control să nu provoace pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor
jurisdicţiei naţionale.
Suveranitatea perpetuă este uşor condiţionată, pentru a reflecta obiectivul de dezvoltare durabilă
prin echitatea între generaţii:
Declaraţia de la Rio, Principiul 3
Dreptul la dezvoltare trebuie îndeplinit astfel încât să respecte în mod echitabil necesităţile de
dezvoltare şi mediu ale generaţiilor prezente şi a celor viitoare.
Conturarea conceptului de „interes comun” al umanităţii poate ajuta la clarificarea obiecţiilor
privind suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. Pe măsură ce sporesc cunoştinţele
referitoare la legăturile dintre ecosistemele planetei, va creşte şi numărul activităţilor sau resurselor
care vor putea fi clasificate ca fiind de interes comun, furnizând în acest fel baza conceptuală pentru
reglementări internaţionale adecvate.
2.4.2. Resurse împărţite
Acest concept se referă la resurse care nu se află în întregime în jurisdicţia teritorială a unui singur
stat, ci sunt repartizate de ambele părţi ale frontierelor sau migrează de la un teritoriu la altul.
Exemplele includ: bazine hidrografice; mări închise sau parţial închise, sisteme montane, cumpene
ale apelor; specii sălbatice migratoare. Principiul director care guvernează conceptul de resurse
împărţite se regăseşte în obligaţia generală de utilizare echitabilă şi armonioasă a unor astfel de
DEZVOLTARE DURABILĂ

resurse. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie Regulile adoptate la Helsinki în 1966
privind utilizarea apelor râurilor internaţionale:
Regulile de la Helsinki privind utilizarea apelor râurilor internaţionale, a 52 a Conferinţă a
Asociaţiei Dreptului Internaţional
Cap. 1, Art. II
Un bazin hidrografic internaţional este o zonă geografică întinsă pe teritoriul a două sau mai multe
State şi este delimitat de cumpenele apelor care conturează zonele de captare ale reţelei
hidrografice, incluzând apele de suprafaţă şi subterane care curg către un punct comun.
Cap. 1, Art. III
Un Stat care împarte un bazin hidrografic internaţional este un stat pe teritoriul căruia se găseşte un
bazin hidrografic internaţional.
Cap. 2, Art. IV
Fiecare Stat care împarte un bazin hidrografic are, în cadrul teritoriului său, dreptul să beneficieze
de o parte corespunzătoare şi echitabilă a apelor unui bazin hidrografic internaţional.
Deşi principiul utilizării durabile înglobează un larg domeniu de responsabilităţi, marea lor
majoritate se referă la cooperare, notificare şi consultare. Aceste aspecte sunt cuprinse şi în Carta
drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale a
ONU:
Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, Cap. II, Art 3
La exploatarea resurselor naturale împărţite de două sau mai multe ţări, fiecare stat trebuie să
coopereze, în baza unui sistem de informare şi a unor consultări prealabile, pentru a realiza o
utilizare optimă a unor astfel de resurse, fără a provoca pagube intereselor legitime ale altora.
Practic, toate principiile legate de cooperarea internaţională şi îndatorirea de a evita producerea de
prejudicii se aplică activităţilor statului legate de resursele naturale împărţite.