CURS 4

Capitolul II
2.Principii directoare la nivel internaţional pentru dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului
2.1. Îndatorirea de a coopera
O mare parte a legilor internaţionale pentru protecţia mediului, impun statelor o obligaţie cu
caracter general, respectiv de a coopera pentru investigarea, identificarea şi evitarea
prejudiciilor aduse mediului. În cadrul obligaţiei de cooperare sunt incluse o serie de alte obligaţii
cu caracter specific, cum sunt cele privind: schimbul de informaţii, necesitatea notificării şi
consultării cu statele potenţial afectate, cerinţa coordonării la nivel internaţional a activităţilor de
cercetare.
2.1.1. Generalităţi privind schimbul de informaţii
Practic, fiecare tratat internaţional pentru protecţia mediului conţine prevederi cu caracter general,
care solicită cooperare pentru generarea şi schimbul unor informaţii importante. Exemplele includ:
 Convenţia de la Viena pentru Protejarea Stratului de Ozon, care facilitează schimbul
de date ştiinţifice, tehnice, socioeconomice şi comerciale, precum şi de informaţii de
natură legală (Art.4);
 Convenţia privind biodiversitatea, care solicită schimbul de informaţii privind
conservarea şi utilizarea durabilă a diversităţii biologice (Art. 17);
 Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice (Art. 12) şi
Protocolul de la Kyoto (Art. 13.4(c)), care solicită facilitarea schimbului de informaţii
privind măsurile adoptate pentru abordarea schimbărilor climatice şi a efectelor acestor
schimbări.
Suplimentar faţă de contribuţia semnificativă pe care o aduce la aprofundarea înţelegerii
problemelor de mediu, prin cerinţele de raportare periodică, schimbul de informaţii reprezintă
unul dintre cele mai importante instrumente pentru monitorizarea implementării la nivel
naţional, a obligaţiilor asumate la nivel internaţional de statele semnatare, pentru protecţia
mediului. Cerinţele de raportare impuse statelor, acoperă un larg domeniu de activităţi, care includ
măsurile pentru:
 reducerea comerţului cu animale sălbatice (Art. VIII(7) al Convenţiei privind comerţul
internaţional cu specii ameninţate de faună şi floră sălbatică);
 reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (Art. 12.17 al Convenţia Cadru a Naţiunilor
Unite privind Schimbările Climatice);
 reducerea concentraţiilor de substanţe care distrug stratul de ozon (Art. 7 al Protocolului
de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon);
 conservarea diversităţii biologice (Art. 26 al Convenţiei privind diversitatea biologică).
Schimbul de informaţii va continua să rămână şi în viitor un aspect esenţial al protecţiei mediului.
Multe dintre convenţiile internaţionale din ultimul deceniu al mileniului trecut au instituţionalizat
colectarea şi distribuirea informaţiilor, prin crearea unor organisme internaţionale separate, cu
funcţii explicite în generarea şi distribuirea informaţiilor. Spre exemplu, Convenţia Cadru a
Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice a creat un organism subsidiar, abilitat să furnizeze
informaţii şi îndrumări ştiinţifice şi tehnice pe probleme acoperite de Convenţie (Art. 9).
2.1.2. Cooperarea în domeniul cercetării ştiinţifice şi a observaţiilor sistematice
Datorită importanţei esenţiale a cunoştinţelor ştiinţifice pentru orientarea şi impulsionarea dreptului
şi politicii internaţionale, multe din tratatele pentru protecţia mediului, includ prevederi speciale
pentru orientarea şi facilitarea cercetărilor, a analizelor şi pentru publicarea rezultatelor
furnizate de cercetările ştiinţifice.
Acordurile internaţionale pentru cooperarea ştiinţifică şi monitorizare sunt conţinute în numeroase
convenţii, cum sunt cele care abordează modificările survenite în atmosferă (Art. 3 al Convenţiei de
Viena pentru protecţia stratului de ozon; Art. 5 al Convenţiei Cadru privind Schimbările Climatice),
protejarea amplasamentelor considerate a fi moşteniri culturale etc.
Cu toate că multe dintre prevederile referitoare la cercetarea ştiinţifică sunt foarte generale, unele
dintre ele furnizează direcţii şi detalii specifice pentru cercetare, necesare pentru a identifica şi a
clarifica natura şi extinderea problemelor de mediu.
Anumite încercări de promovare a cooperării în domeniul cercetării ştiinţifice şi monitorizării
sistematice, au, pe lângă rolul de a coordona şi canaliza cercetarea în scopul de a asista evoluţia
dreptului internaţional şi a deciziilor politice din domeniul mediului şi rolul de a orienta transferul
de tehnologie şi de resurse financiare de la ţările dezvoltate către cele în curs de dezvoltare.
Convenţia de la Viena constituie un exemplu important al modului în care eforturile internaţionale
pentru coordonarea cercetării ştiinţifice pot sprijini reacţia mai rapidă a factorilor de decizie din
domeniile legislativ şi politic la problemele complexe şi urgente pe care le ridică de mediul.
Convenţia de la Viena, ratificată în noiembrie 2001 de 184 de semnatari, face apel la derularea
cercetărilor internaţionale, care vizează un set complex de probleme esenţiale pentru înţelegerea şi
catalizarea unor reacţii politice la epuizarea stratului de ozon:
Convenţia de la Viena pentru protecţia stratului de ozon, Art. 3 (Cercetare şi observaţii
sistematice)
Art. 3. Părţile se angajează să coopereze direct, sau prin intermediul organismelor internaţionale
competente, pentru a asigura colectarea, validarea şi transmiterea periodică şi în timp util a datelor
constând în rezultatele cercetărilor şi observaţiilor, prin utilizarea unor centre importante de date
mondiale.
Anexa I a Convenţiei de la Viena, precizează cu un mare grad de detaliu acele domenii care necesită
coordonarea cercetării ştiinţifice, incluzând probleme legate de fizica şi chimia atmosferei,
potenţialele consecinţe asupra sănătăţii umane şi a mediului generate de creşterea radiaţiilor
ultraviolete şi de concentraţiile anumitor gaze. Capacitatea Convenţiei de la Viena de a coordona
cercetarea ştiinţifică constituie cheia succesului Părţilor la Convenţie, pentru etapizarea eliminării
substanţelor chimice care distrug stratul de ozon, obţinut prin protocolul de la Montreal şi a
revizuirilor sale ulterioare.
2.1.3. Notificarea preliminară
Principiul notificării preliminare impune obligaţia ca fiecare stat care are planificată o activitate
care poate produce un prejudiciu, să furnizeze în timp util statului potenţial afectat, toate
informaţiile necesare, pentru ca acesta să poată lua măsurile care se impun pentru a preveni
pagubele ce pot fi provocate asupra teritoriului său şi, dacă este necesar, să demareze consultări cu
statul în cauză. Declaraţia de la Rio confirmă principiul notificării preliminare:
Declaraţia de la Rio, Principiul 19
Statele trebuie să furnizeze din timp statelor potenţial afectate, notificări preliminare şi relevante,
privind activităţile care pot avea un impact transfrontalier nefavorabil asupra mediului...
Importanţa notificărilor preliminare este reflectată prin strânsa sa legătură cu obligaţia de a efectua
evaluări ale impactului asupra mediului în context transfrontalier şi de a obţine acordul scris.
2.1.4. Consultările
Principiul consultării solicită statelor să permită părţilor potenţial afectate să aibă o posibilitate de
a analiza şi discuta o activitate planificată în statul care iniţiază un proiect, activitate care poate
provoca o posibilă pagubă în alt stat sau în alte state. Statul proponent nu este neapărat obligat
să se conformeze intereselor statului afectat, dar trebuie să ia în considerare şi aceste interese.
Obligaţia de a derula consultări este de cele mai multe ori legată de obligaţia notificării prealabile.
2.1.5. Acord scris, prealabil
În situaţiile în care un stat intenţionează să acţioneze pe teritoriul altui stat, simpla notificare şi
consultare nu sunt considerate a fi suficiente. În prezent, majoritatea tratatelor solicită statului care
iniţiază acţiunea să obţină în prealabil acordul scris al celuilalt stat. Spre exemplu, o parte la
Convenţia de la Basel, care doreşte să exporte deşeuri periculoase, trebuie să informeze statul
importator asupra naturii deşeurilor periculoase şi să obţină de la acesta un acord scris:
Convenţia de la Basel, Art. 6
1 Statul exportator trebuie să anunţe...în scris...autoritatea competentă din statul în cauză,
asupra oricărui tip de deplasare de deşeuri periculoase sau de alte deşeuri...
2 Statul importator trebuie să răspundă...în scris, acordând consimţământul în ceea ce priveşte
deplasarea, cu sau fără a impune condiţii; exprimând refuzul; sau solicitând informaţii
suplimentare....
Alte activităţi care necesită obţinerea prealabilă a unui acord scris includ:
 acordarea de asistenţă de urgenţă în caz de accident nuclear:
Convenţia privind Asistenţa în Caz de Accident Nuclear şi Urgenţă Radiologică, Art. 2
1 Dacă un stat parte are nevoie de asistenţă în cazul unui accident nuclear sau al unei urgenţe
radiologice, poate solicita direct sau prin intermediului Agenţiei sau, după caz, de la orice
organizaţii interguvernamentale, asistenţa oricărei alte părţi, indiferent de faptul că respectivul
accident sau respectiva urgenţă se produce în carul teritoriului său.
 exportul de substanţe chimice interzise pe plan naţional.
Convenţia de la Rotterdam privind procedura de acord scris prealabil pentru anumite
substanţe toxice şi pesticide din sfera comerţului internaţional, Art. 8
Pentru orice altă substanţă chimică în afara celor enumerate în Anexa III, care a fost inclusă în
procedura de acord scris preliminar anterior datei întrunirii primei Conferinţe a Părţilor (CoP), CoP
va decide cu ocazia întrunirii sale asupra înscrierii respectivei substanţe în Anexa III, cu condiţia
satisfacerii tuturor cerinţelor solicitate pentru înscrierea sa în Anexa III.
 prospectarea resurselor genetice:
Convenţia privind biodiversitatea, Art. 5
5. Accesul la resursele genetice va fi condiţionat de obţinerea prealabilă a unui acord scris din
partea părţii contractante care furnizează astfel de resurse...
2.1.6. Notificarea în caz de urgenţe
Unul dintre cele mai importante aspecte ale cooperării internaţionale în domeniul mediului este
obligaţia de a notifica părţile afectate în cazuri de urgenţă care produc efecte transfrontaliere.
Declaraţia de la Rio codifică acest principiu:
Declaraţia de la Rio, Principiul 18
Statele trebuie să notifice imediat alte state cu privire la orice dezastre naturale sau alte cazuri de
urgenţe, pentru care există probabilitatea de a produce efecte păgubitoare bruşte, mediului din alte
state.
Notificarea în caz de urgenţe reprezintă versiunea notificării necesare după producerea faptului,
comparativ cu notificarea prealabilă. Scopul acestei notificări este de a permite şi crea părţilor
afectate cea mai mare posibilitate de a se pregăti pentru a micşora potenţialele pagube. Prevederile
privind notificarea în caz de urgenţe constituie elemente importante ale reacţiilor internaţionale în
special cu privire la:
 accidentele industriale;
Convenţia de la Helsinki privind Efectele Transfrontaliere ale Accidentelor Industriale, Art. 8
1. În vederea obţinerii şi transmiterii notificărilor privind accidentele industriale, care să conţină
informaţiile necesare pentru neutralizarea efectelor transfrontaliere.Părţile trebuie să instituie şi să
întreţină în stare de funcţiune, la nivelurile adecvate, sisteme de notificare ale accidentelor
industriale şi accidentele nucleare:
Convenţia privind Notificarea din timp a unui Accident Nuclear, Art. 2
În cazul unui accident statul Parte trebuie:
a.să notifice imediat, direct sau prin intermediul Agenţiei, pe acele state care sunt sau pot fi afectate
în mod fizic şi Agenţia cu privire la accidentul nuclear, natura sa, momentul producerii şi
localizarea sa exactă.
b.să furnizeze prompt statelor menţionate în subparagraful a), direct sau prin intermediul Agenţiei şi
Agenţiei astfel de informaţii disponibile, importante pentru micşorarea consecinţelor radiologice în
respectivele state.
2.1.7. Principiul asistenţei în caz de urgenţe
Deşi nu se poate vorbi încă de o confirmare a obligaţiei de a furniza asistenţă în caz de urgenţă,
decât pentru statul responsabil pentru crearea respectivei situaţii, importanţa asistenţei mutuale în
cazuri de urgenţe a fost afirmată şi prin Declaraţia de la Rio:
Declaraţia de la Rio, Principiul 18
Statele trebuie să notifice alte state cu privire la orice dezastre naturale sau alte cazuri de urgenţe
care au probabilitatea de a produce efecte dăunătoare bruşte asupra mediului din respectivele state.
Comunitatea internaţională trebuie să facă toate eforturile pentru a ajuta statele afectate de astfel de
situaţii.
Asistenţa în caz de urgenţe implică de multe ori efectuarea de operaţiuni pe teritoriul statului
afectat, tranzacţii financiare şi managementului ajutoarelor în natură. Spre exemplu, Convenţia
privind asistenţa în caz de accident nuclear sau radiologic este concepută pentru a reduce timpul de
reacţie a comunităţii internaţionale, prin deschiderea unor canale directe pentru solicitarea asistenţei
şi pentru pregătirea comunităţii internaţionale pentru acţiuni prompte şi funcţionale:
Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear sau radiologic, Art. 1
1. Dacă un stat Parte (la convenţie) are nevoie de asistenţă în caz de accident nuclear sau urgenţă
radiologică,poate solicita asistenţa de la oricare stat Parte, sau de la orice organizaţii internaţionale
interguvernamentale.
2.2. Datoria de a evita prejudicierea mediului
2.2.1. Datoria generală de a evita prejudicierea mediului
Un principiu larg acceptat în dreptul internaţional al mediului solicită statelor să asigure ca
activităţile desfăşurate în cadrul propriei jurisdicţii sau propriului control să nu producă pagube
mediului din alte state sau mediului comun. Acest principiu a fost adoptat prin Declaraţia de la
Stockholm şi reiterat integral prin Declaraţia de la Rio (Principiul 2):
Declaraţia de la Stockholm, Principiul 21
În conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile de drept internaţional, statele au...
responsabilitatea să asigure ca activităţile din propria jurisdicţie sau sub propriul control să nu
provoace pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.
Obligaţia de a împiedica producerea prejudiciilor este de multe ori prevăzută pentru a solicita
statelor să ia toate măsurile practicabile pentru evitarea pagubelor. Spre exemplu, Convenţia de la
Espoo prevede:
Convenţia privind Evaluarea Impactului asupra mediului în context transfronalier, Art. 2
1. Statele trebuie să ia individual sau în comun, toate măsurile adecvate pentru a împiedica, reduce
şi controla efectele transfrontaliere nefavorabile semnificative ale activităţilor propuse.
Similar, în încercarea de a reduce pagubele provocate de poluare, Convenţia de la Basel solicită un
management sănătos al deşeurilor periculoase şi al altor deşeuri:
Convenţia de la Basel, Art. 2
„Managenetul sănătos al deşeurilor periculoase şi al altor deşeuri” presupune luarea tuturor
măsurilor practicabile pentru a asigura că deşeurile periculaose şi alte deşeuri sunt gestionate astfel
încât să fie protejată sănătatea umană şi mediul împotriva efectelor dăunătoare care pot fi provocate
de aceste deşeuri.
Creditul acordat măsurilor „practicabile” sugerează faptul că obligaţia de a împiedica producerea de
prejudicii nu este absolută, dar cel puţin solicită statelor să acţioneze energic şi cu bună credinţă
pentru a lua toate măsurile necesare destinate evitării producerii de pagube asupra mediului.
2.2.2. Principiul nediscriminării între state
O variaţie mai îngustă a obligaţiei cu caracter general de a împiedica prejudicierea mediului este
obligaţia de nu lua măsuri care să deplaseze poluarea de pe teritoriul unui stat către teritoriul
altui stat. Principiul „nediscriminării” asigură ca „poluatorii care provoacă poluare transfrontalieră
să fie supuşi unor prevederi legale obligatorii cel puţin la fel de severe ca cele aplicabile oricărei
poluări echivalente produse în propria ţară”.
Aceasta înseamnă că regulamentele şi regulile naţionale din domeniul protecţiei mediului, cum ar fi
cele care stabilesc niveluri admisibile de poluare, care prevăd răspunderea juridică, accesul la
justiţie sau alte prevederi de fond similare sau regulamente procedurale, trebuie să fie în mod egal
aplicate, indiferent dacă poluarea afectează resursele naţionale sau pe ale altui stat.
2.2.3. Prevenirea poluării şi reducerea deşeurilor
Principiul prevenirii poluării derivă de asemenea din obligaţia cu caracter general de evitare a
producerii de pagube asupra mediului.
Actuala focalizare pe prevenirea poluării, manifestată atât de industrie cât şi de factorii de decizie
politică, reflectă o recunoaştere sporită a realităţii că evitarea sau reducerea poluării este aproape
întotdeauna mai puţin costisitoare, decât încercarea de a remedia sau reface o zonă contaminată.
În termeni generali, principiul prevenirii poluării a fost adoptat prin Declaraţia de la Stockholm:
Declaraţia de la Stockholm, Principiul 6
Trebuie stopate evacuările de substanţe toxice sau de alte substanţe şi eliberările de căldură, în atare
cantităţi sau concentraţii, care pot produce depăşirea capacităţii mediului de a le face inofensive,
pentru a asigura că ecosistemele nu vor fi supuse unor pagube ireversibile severe.
Anumite acorduri prevăd standarde care cuantifică reducerea poluării, incluzând uneori şi termene
specifice pentru reducerea sau eliminarea anumitor emisii. Exemple majore în acest sens le
constituie Protocolul de la Montreal şi Protocolul de la Kyoto.
În alte cazuri, prevenirea poluării se referă exclusiv la reducerea deşeurilor prin metode de
proiectare, înlocuire a materiilor prime şi alte metode de producţie mai puţin poluante.
În prezent industria recunoaşte că proiectarea unui produs sau a unui proces tehnologic care
conduce la reducerea deşeurilor este de multe ori mai puţin costisitoare decât utilizarea
tehnologiilor de „reducere a poluării la capătul conductei” sau opţiunile de eliminare. Cele mai
moderne companii caută în prezent să utilizeze metode şi procese de producţie cât mai puţin
poluante, care să reducă inputul de materii prime şi energie şi evacuările de deşeuri, pornind de la
proiectarea iniţială a unui produs şi a procesului său de producţie, urmată de întregul ciclu de viaţă
şi sfârşind cu eliminarea sa finală. Spre exemplu, constructorii de automobile din Germania,
proiectează maşinile pentru a reduce cantitatea de deşeuri care rezultă la abandonarea acesteia.
Fiecare componentă a maşinii este proiectată astfel încât să permită separarea sa facilă şi este
marcată cu un cod pentru a uşura reciclarea şi reutilizarea sa.
2.2.4. Principiul precauţiei
Principiul precauţiei este unul dintre cele mai generale principii de protecţie a mediului, care
vizează evitarea pagubelor aduse mediului şi realizarea dezvoltării durabile:
Declaraţia de la Rio, Principiul 15
În cazurile în care există pericolul producerii unor pagube severe sau ireversibile, nu se va utiliza ca
argument lipsa certitudinii ştiinţifice integrale, pentru a amâna aplicarea unor măsuri eficiente sub
aspectul costurilor în vederea prevenirii producerii degradării mediului.
Abordarea bazată pe principiul precauţiei stă la baza a numeroase instrumente legale internaţionale
şi este de asemenea aplicată în variate domenii, de la protejarea speciilor ameninţate, la prevenirea
poluării.
Principiul precauţiei a evoluat ca urmare a recunoaşterii crescânde a faptului că, de multe ori,
certitudinile ştiinţifice apar prea târziu pentru a mai putea permite luarea unor măsuri funcţionale
pentru a contracara posibile pagube asupra mediului.
Principiul precauţiei poate avea implicaţii extinse. Spre exemplu, implementarea principiului
precauţiei în contextul prevenirii poluării, a condus la formularea de către Consiliul de Conducere al
UNEP a solicitării exprese adresate statelor de a adopta „metode alternative de Producţii mai
Curate, care să includă selectarea materiilor prime, înlocuirea produselor, tehnologii şi procese de
producţie curate, ca măsuri de implementare a principiului precauţiei, pentru a promova sisteme de
producţie care să micşoreze sau să elimine generarea deşeurilor periculoase”.