Izvoarele secundare ale dreptului european

al mediului

 Conform prevederilor Tratatelor constitutive, instituţiile europene sunt

abilitate să adopte regulamente, directive, decizii, avize şi
recomandări.
 Regulamentele, aşa cum se precizează în art. 288 TFUE (art. 249
TCE), au caracter general, forţă obligatorie şi aplicabilitate directă,
fără a mai fi necesare măsuri speciale cu privire la încorporarea lor
în dreptul naţional.
 Regulamentele pot fi emise în cele mai diferite domenii: precizarea unor
mecanisme comunitare, organizarea relaţiilor de piaţă; reglementarea
unor probleme privind concurenţa loială, combaterea concurenţei
neloiale ş.a.
 În ceea ce priveşte legislaţia de mediu, aproximativ 10% din aceasta este
reprezentată de regulamente.
 Spre deosebire de alte domenii, regulamentele de mediu necesită viitoare
măsuri naţionale privind implementarea, astfel că, nu pot fi ignorate de
către ţările ce doresc să acceadă la Uniunea Europeană.
 De exemplu, tipurile de măsuri ce vor fi luate de către ţări includ întâlnirile
autorităţilor competente, inspecţia şi controlul comerţului cu substanţe
chimice periculoase sau cu specii ameninţate, publicarea ghidurilor şi
documentelor informative ori indicarea sancţiunilor naţionale privind
încălcarea legii.
 În unele sectoare, precum deşeurile şi substanţele chimice,
legislaţia Uniunii Europene este o combinaţie de regulamente
şi directive.
Spre exemplu, regulamentele care implementează Convenţia
Basel privind transportul transfrontalier al deşeurilor şi
directiva cadru privind deşeurile, regulamentele privind
exportul sau importul substanţelor chimice periculoase şi
directivele privind clasificarea, marcarea şi producerea
acestora.
Regulamentele sunt folosite atunci când este necesar
un sistem unificat: fonduri; instituţii; programe
voluntare ale Uniunii Europene, cum ar fi eco-
etichetările; regulamente de fabricare sau comerţ
etc. (Exemple de regulamente adoptate în domeniul
mediului: Regulamentul Consiliului (EEC) nr.
1973/92 modificat prin Regulamentul (EC)
nr.1404/96 privind crearea unui instrument
financiar pentru mediu (LIFE), Regulamentul nr.
259/93 privind controlul transportului deşeurilor
în, dinspre şi înspre Comunitatea Europeană ş.a.)
 Directivele, spre deosebire de regulamente, se adresează
numai anumitor state.
 În general, directiva nu are aplicabilitate directă.
 Potrivit dispoziţiilor art. 288 TFUE, directiva leagă orice stat
membru destinatar cu privire la rezultatul ce trebuie atins,
lăsând autorităţilor naţionale competenţa referitoare la
formă şi mijloace.
 Pentru a atinge obiectivele fixate într-o directivă, statele
membre trebuie să adopte o nouă legislaţie naţională sau să
modifice ori să abroge dispoziţiile legislative existente.
 Statele au obligaţia de a comunica Comisiei măsurile luate
pentru transpunerea directivelor.
 Directivele reprezintă principala metodă de armonizare a cadrului
normativ intern al ţărilor membre prin care disparităţile între normele
naţionale sunt gradual eliminate, aliniind politicile guvernamentale la
standarde europene.
 Directivele sunt cele mai frecvent folosite în cadrul legislaţiei de mediu a
Uniunii Europene.
 Acestea pot fi directive cadru şi directive de executare (administrative).
 Directivele cadru descriu principii generale, proceduri şi
specificaţii privind legislaţia din diferite sectoare.
 Până acum au fost adoptate cele referitoare la sectoarele aerului,
deşeurilor şi apei.
 Directivele de executare sunt adoptate de comisie şi pun în aplicare
un regulament sau directiva cadru adoptată de Consiliu.
 Directivele intră în vigoare la data specificată sau în a 20 - a
zi după publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

 Statele membre trebuie să adopte legi, regulamente şi

proceduri pentru a da efect directivelor până la data
transpunerii (de obicei, la doi ani după intrarea în vigoare).
 Deciziile sunt emise de instituţiile europene în baza
dispoziţiilor Tratatelor constitutive.
 Pentru a intra în vigoare, deciziile trebuie notificate celor
cărora le sunt adresate.
 Potrivit art. 288 TFUE, decizia este „obligatorie în toate
elementele sale”.
 Potrivit reglementărilor europene, Parlamentul European şi
Consiliul au abilitatea să adopte decizii comune (de exemplu,
Decizia nr. 2850/2000/EC a Parlamentului European şi a
Consiliului din 20 decembrie 2000 privind stabilirea unui
cadru comunitar de cooperare în domeniul poluărilor
marine accidentale sau deliberate).
 Aceste decizii intră în vigoare la data fixată sau în a 20 - a
zi de la publicare, cu excepţia cazurilor în care se cere
îndeplinită condiţia notificării.
 Normele juridice europene prevăd obligaţia ca deciziile
să fie motivate, astfel încât, să rezulte necesitatea şi
oportunitatea lor.
 Deciziile sunt mai puţin întâlnite în domeniul mediului. Regulamentele şi
directivele de mediu oferă deseori Comisiei puterea să ia decizii şi să le
implementeze.
 De exemplu, Comisia poate amenda lista deşeurilor sub incidenţa
regulamentului de transport transfrontalier a deşeurilor, specifică formele
şi documentaţiile şi alte proceduri administrative.
 Comisia a luat o serie de decizii care prescriu condiţiile pentru conferirea
de ecoetichetări ale Uniunii Europene pentru diferite grupe de produse.
 Spre deosebire de celelalte acte europene, recomandările şi
avizele nu au forţă juridică.
 Ele reprezintă punctul de vedere al instituţiilor europene în
unele probleme de interes general sau specific în desfăşurarea
activităţilor în cadrul Uniunii.
 Totodată, acestea permit instituţiilor care nu au putere
constrângătoare în raport cu destinatarii, să adopte un anumit
comportament, în special prin intermediul recomandării.
Angajamentele exterioare ale Uniunii Europene

Acordurile încheiate de instituţiile Uniunii Europene în cadrul

competenţelor lor externe se integrează în cadrul dreptului
uniunii şi devin importante izvoare ale acestuia, inclusiv în
domeniul mediului.
Convenţiile internaţionale referitoare la mediu, în care Uniunea
Europeană este parte contractantă, privesc cele mai diverse
aspecte ale domeniului: protecţia mărilor, apelor continentale,
aerului şi florei sălbatice, protecţia stratului de ozon ş.a.
PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI
EUROPEAN AL MEDIULUI
1. Principiul prevenirii degradării mediului

 Caracterul preventiv al politicii comunitare de mediu a fost

precizat încă din anul 1973, în cadrul primului program de
acţiune, în care se subliniază că politica de mediu constă în
a evita, de la început, crearea de poluări ori degradări.
 Programale care au urmat au întărit rolul preventiv al
politicii de mediu.
 Cerinţele acestui principiu s-au exprimat, pe de o parte, prin
introducerea de obligaţii cu caracter preventiv, iar pe de
altă parte, prin promovarea de activităţi care să ducă la
evitarea unor modificări negative ale calităţii mediului.
 Principiul prevenirii degradării mediului se reflectă în diferite documente
precum:
 Directiva Consiliului nr. 85/337 din 25 iunie 1985 privind evaluarea
incidentelor unor proiecte publice şi private asupra mediului;
 Directiva Consiliului 82/501 din 24 iunie 1982 privind riscurile de
accidente majore ale unei activităţi industriale;
 Directiva Consiliului 84/631 din 6 decembrie 1984 privitoare la
supravegherea şi controlul în cadrul comunităţii a transporturilor
transfrontaliere de deşeuri periculoase.
 Funcţia preventivă a mediului nu este limitată la nivel regional, ea având
un caracter internaţional.
 În scopul eficientizării acesteia, s-a încheiat un număr considerabil de
convenţii regionale şi internaţionale, dintre care amintim:
 Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin de origine telurică,
Paris, 1974;
 Convenţia privind prevenirea poluării Mării Mediterane, Barcelona, 1976;
 Convenţia referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operaţiile de
imersare efectuate de către nave şi aeronave, Oslo, 1972;
 Convenţia internaţională privind prevenirea poluării apelor marine prin
hidrocarburi, Londra, 1957.
2. Principiul precauţiei

 Este strâns legat de principiul anterior.

 Principiul precauţiei urmăreşte asigurarea unei protecţii mărite a
mediului, a sănătăţii populaţiei, a plantelor şi a animalelor şi
prevenirea adoptării unor măsuri sau realizării unor acţiuni atunci când
datele ştiinţifice nu permit o evaluare completă a riscului.
 Pe plan internaţional acest principiu a fost consacrat pentru prima dată
în anul 1987 de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
şi de a doua Conferinţă Internaţională asupra Mării Nordului de la
Londra din acelaşi an.
 Acest principiu se regăseşte în Declaraţia Conferinţei pentru Mediu de
la Rio de Janeiro din 1992.
 Tratatul de la Maastricht cuprinde principiul precauţiei în art.130R.
 Principiul precauţiei se justifică mai ales atunci când din datele ştiinţifice
nu rezultă dacă o activitate este periculoasă pentru mediu.
 Acest principiu capătă o importanţă deosebită, în condiţiile în care,
dezvoltarea economică durabilă, care implică decizii tehnologice, are la
bază studii de evaluare a impactului activităţilor umane asupra mediului
intern şi internaţional, precum şi proceduri specifice de autorizare.
3. Principiul corectării cu prioritate la sursă
a poluării mediului

Acest principiu s-a conturat ca urmare a evoluţiei

reglementărilor europene care vizează combaterea
poluării prin acţiunea asupra surselor acesteia.
 Reglementările respective se grupează astfel:
 reglementări care privesc activităţile poluante (spre
exemplu, cele care vizează vehiculele - Directiva nr.
2000/53/EEC privind vehiculele uzate, marile instalaţii de
combustie - Directiva Consiliului nr.88/609/EEC privind
limitarea emisiilor de poluanţi specifici în atmosferă prin
instalaţii mari de ardere);
 reglementări care se referă la substanţe poluante
(Directiva 86/594/EEC privind zgomotul emis de aparatura
electrocasnică, Directivele Consiliului nr. 76/769/EEC şi
83/478/EEC care conţin prevederi legate de restricţionarea
pe piaţă a crocidolitului (azbest albastru) şi produselor
conţinând fibre ale acestui material).
4. Principiul poluatorul plăteşte

 Acest principiu se inspiră din teoria economică potrivit

căreia, costurile sociale externe care însoţesc producţia
industrială trebuie să fie luate în calcul de agenţii
economici în costurile lor de producţie.
 Este un principiu de orientare spre piaţă.
 Astfel, dacă preţurile reflectă „adevărul ecologic”, atunci
piaţa poate fi considerată un instrument important pentru
reducerea poluării.
 Declaraţia Consiliului Europei din anul 1968 privind
lupta împotriva poluării aerului precizează că toate
cheltuielile făcute în scopul prevenirii sau reducerii
poluării trebuie să cadă în sarcina autorului.
 Aceeaşi prevedere se regăseşte şi în principiile directoare
ale relaţiilor economice internaţionale aflate sub influenţa
politicilor în domeniul protecţiei mediului şi exploatării
resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale
Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în
anul 1972.

 Consacrat şi în Actul Unic European din 1987 (art.130 lit.R),
principiul poluatorul plăteşte are două interpretări: poluatorul
plăteşte toate măsurile de respectare a standardelor legale
existente sau poluatorul plăteşte toate efectele (costurile externe)
poluării cauzate.
 Considerat ca un mijloc decisiv pentru a determina poluatorii să
reducă impactul ecologic al activităţii lor, principiul a fost promovat
pe larg în cadrul politicilor europene, pornindu-se de la faptul că „un
regim bazat pe acest principiu este indispensabil pentru a evita
distorsiunile concurenţei” (cap.12 din Programul III).
 În practică, acest principiu este greu de aplicat.
 Identificarea celui care poluează este foarte dificilă.
 Evaluarea costurilor externe este greoaie din cauza
problemelor metodologice.
 Acesta este unul din motivele pentru care principiul
„poluatorul plăteşte” nu a fost aplicat în sensul strict al
acestuia.
 În literatura de specialitate s-a subliniat că principiul
„poluatorul plăteşte” se poate aplica numai coroborat cu
principiul prevenirii şi interzicerii poluării, întrucât, aplicat
singur duce la consecinţe inadmisibile: „plătesc, deci pot să
poluez”.