2.

SCURT ISTORIC

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al

preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei
Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în
acelaşi an.
Prima semnalare a faptului că dezvoltarea economică și socială a omenirii în
ansamblu, nu poate fi separată de impactul negativ al factorului antropic asupra
mediului s-a facut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele
creșterii (Raportul Meadows). Documentul prezenta informații privind evoluția a
cinci parametri (creșterea populației, impactul industrializării, efectele poluarii,
producția de alimente și tendințele de epuizare a resurselor naturale), sugerând
concluzia ca modelul de dezvoltare practicat nu este acceptabil pentru viitor.
În 1973 a fost elaborat primul Program de Acţiune pentru Mediu – PAM
(1973-1977), sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire
strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care conţinea o
abordare sectorială a combaterii poluării.
În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 2
(1978-1982), structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o
reînnoire a acestuia.
Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale
pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea
implementării politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din
domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns
corelată cu alte politici comunitare.
În 1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982 -1986), care reflectă influenţa
dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei. În plus,
acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a
standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.
Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat
în 1997),document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul
Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957). În 1987 a fost adoptat
PAM 4 (1987- 1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de coordonare cu evoluţia şi
obiectivele pieţei unice, ca şi programul precedent. Un element de noutate al PAM
4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă,
adică promovarea conceptului de conservare a mediului şi a resurselor sale în
vederea transmiterii acestei moşteniri naturale generaţiilor viitoare.
PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 şi face trecerea de la abordarea
bazată pe comandă şi control la introducerea instrumentelor economice şi fiscale şi
la consultarea părţilor interesate în procesul de decizie. De asemenea, PAM 5 a
7
transformat ”dezvoltarea durabilă” în strategie a politicii de mediu. Tot în acest an
1992 a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, ca
termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în dezvoltarea
politicii de mediu. La Kyoto, in Japonia, 1-11 decembrie 1997, 161 de țări au
finalizat un acord, denumit "Protocolul de la Kyoto", care stabilește termenii și
regulile de punere sub control a gazelor ce determină efectul de seră al Terrei.
În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin
Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod
necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.
Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor
și cerințelor pentru al 6- lea program de acţiune – PAM 6 (2001-2010) - care susţine
strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în deciziile
ce afectează mediul. Consiliul European a adoptat la Goteborg (2001) prima
Strategie de Dezvoltare Durabilă a UE.
Tot în domeniul strategiilor iese în evidenţă şi anul 2003, prin adoptarea
Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), care are în vedere relaţia
complexă şi direct cauzală existenă între poluarea şi schimbarea caracteristicilor
mediului şi sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei strategii este
focalizarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor - cel mai
vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului.
In acest context în încheierea analizei Strategiei de Dezvoltare Durabila a UE,
inițiată de Comisie în 2004, si pe baza Comunicatului Comisiei “Revizuirea
Strategiei de Dezvoltare Durabila – O platforma de acțiune” din decembrie 2005 si
a contribuțiilor Consiliului, Parlamentului European, ale Comitetului Social și
Economic European, ca și a altor organisme, Consiliul European a adoptat o
Strategie revizuită de Dezvoltare Durabilă, mobilizatoare, ambițioasă și
cuprinzătoare pentru o Uniune lărgită, realizată pe baza celei adoptate în 2001.
Conferinta de la Durban a ajuns cu greu la un consens din partea majorității
participanților privind continuarea inițiativei ,,Protocolului de la Kyoto” pentru
perioada 2013 – 2020. Obiectivul principal al Protocolului pentru perioada viitoare
este vital pentru viitorul civilizației umane și constă în restrângerea creșterii
temperaturii planetei la maximum +2 grade Celsius.
La sfârşitul anului 2005, este adoptat Planul Naţional de Dezvoltare pentru
perioada 2007-2013, iar în 2006 a fost elaborată versiunea preliminară a
Programului Operațional Sectorial de MEDIU (POS), în paralel cu finalizarea
primelor variante ale Cadrului Strategic National de Referință (CSNR) şi ale celor
şapte Programe Operaționale (PO).
În 31 ianuarie 2007, România a transmis oficial POS Mediu la Comisia
Europeană. CSNR este documentul strategic de referintã pentru programarea
Fondurilor Structurale și de Coeziune în România. Prin acest document se explică
8
modul în care vor fi implementate Instrumentele Structurale în Romania în perioada
2007-2013. Scopul principal al CSNR este de a consolida obiectivul strategic al
politicilor economice, de coeziune socială și regionale ale României, precum și de a
stabili legăturile potrivite și corecte cu politicile Comisiei Europene, conform cu
Strategia de la Lisabona, care stă la baza elaborării politicilor de dezvoltare
economică și de crearea a noi locuri de muncă.

9
3. POLITICA DE MEDIU

Politica de mediu cuprinde un ansamblu clar al priorităţilor şi

obiectivelor de mediu, al metodelor şi mijloacelor de atingere ale acestora care are
ca obiectiv asigurarea utilizării durabile a resurselor naturale şi prevenirea
degradării mediului. Politica de mediu poate fi definită ca un sistem coerent de
măsuri şi modalități prin care se asigură conservarea potențialului de funcționare a
sistemelor naturale. Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente care interacționeaza între
ele ca un întreg în raport cu mediul înconjurator, pentru o anumită perioadă de timp.
Componentele politicii de mediu cuprinde domeniul reglementărilor şi
modificarea comportamentului producătorilor şi consumatorilor, a societaţii cvile în
ansamblul sau, prin mijloace legislative, financiare şi economice, pe baza
transferului de informaţie, a comunicării în domeniul mediului.

3.1 Politica de mediu a Uniunii Europene

Obiectivele și principiile politicii de mediu care stau la baza politicii de mediu

a Uniunii Europene sunt stipulate de Articolul 174 al Tratatului CE și reprezintă:
- conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;
- protecția sănătății umane;
- utilizarea rațională a resurselor naturale;
- promovarea de măsuri la nivel internațional în vederea rezolvării
problemelor de mediu la nivel regional.
- principiile de acțiune în domeniul protecției mediului sunt următoarele:
- principiul suportării daunelor de către poluator;
- principiul prevenirii;
- principiul precauției în luarea deciziilor;
- principiul asigurării unui nivel ridicat de protecție a mediului;
- principiul integrării cerințelor de protecție a mediului în definirea și
implementarea altor politici comunitare;
- principiul proximității.

Sectoarele de mediu
Conform acquis-ului comunitar de mediu, legislația în vigoare sau în curs de
adoptare identifică și precizează sectoarele de mediu și problemele specifice
fiecărui sector astfel:
- legislația orizontală si reglementări (evaluarea de impact, evaluarea strategic
de mediu, responsabilitatea de mediu, accesul publicului la informațiile de mediu,
dreptul penal în materie de mediu etc.);

10
 - schimbări climatice - contracararea efectelor schimbărilor climatice generate
de emisiile de gaze cu efect de seră, diminuarea si stocarea acestor emisii,
adaptarea la aceste schimbări etc.).
- calitatea aerului – protecția atmosferei și emisiile de poluanți, gestionarea
integrată a calității aerului, valori-limită si plafoane de emisii, calitatea
carburanților si biocombustibili, etc.);
- calitatea apei - gestionarea calității apei destinate unor scopuri specifice,
substanțe prioritar periculoase deversate în mediul acvatic, utilizarea durabilă a
cursurilor de apă, mediul marin, apărarea împotriva inundațiilor și dezastrelor
naturale, exploatarea barajelor, zone vulnerabile, irigații, zona costieră, gestionarea
integrată a apelor etc.;
- managementul deseurilor - colectarea selectivă, recuperarea si reciclarea
dșeurilor din ambalaje, depozitarea deșeurilor, incinerarea deșeurilor, transportul
deșeurilor toxice și periculoase, gestionarea diferitelor tipuri de deșeuri –
echipamente electrice și electronice și substanțele periculoase asociate acestora,
cele provenite din industria extractivă sau din dezmembrarea navelor,
uleiuri uzate, nămoluri din stațiile de epurare, vehiculele scoase din uz etc.);
- substanțele periculoase (clasificarea, ambalarea, etichetarea, restricționarea și
utilizarea acestora);
- controlul poluării si managementul riscului - prevenirea și controlul integrat
al poluării, instalațiile mari de ardere, efectele transfrontaliere ale accidentelor
industriale cu risc major, schema comunitară de acordare a etichetei ecologice,
schema comunitară de management și audit de mediu etc.
- protecția naturii - biodiversitate – arii naturale protejate, habitate, păsări,
specii sălbatice și specii migratoare, patrimoniu natural cultural, deșertificare și
biosecuritate, organisme modificate genetic, microorganisme modificate genetic,
accesul la informații genetice și partajarea beneficiilor etc.);
- zgomotul ambiental.

3.2 Politica de mediu în România

Politica de mediu a apărut în România, în anul 1990, când a fost înfiinţat

Ministerul Mediului. În 1992 a fost elaborat primul document oficial ce stabileşte
obiectivele naţionale în domeniu – „Strategia Naţională de Protecţia Mediului”,
reactualizat în 1996 şi în 2002. Strategia este structurată în două părţi:
A. O evaluare a principalelor resurse naturale, aspecte privind situația
economică şi calitatea factorilor de mediu;

11
 B. Strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecţie a mediului,
priorităţile, obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung. Încă din 1996 se poate observa
cum este și firesc, o armonizare a strategiei naţionale cu cea comunitară în ceea ce
priveşte principiile, priorităţile şiobiectivele de mediu.
În contextul integrării europene, Politica de mediu este concepută ca formă a
politicii generale a statului având ca sarcină stabilirea strategiilor, obiectivelor şi
priorităţilor, metodelor mijloacelor şi instrumentelor implicate în acţiunile
desfăşurate pe plan naţional în scopul prevenirii şi combaterii poluării, a conservării
şi dezvoltării durabile a mediului.
Reprezentând o politică special (atât la nivel naţional cât şi inţernational),
politica de mediu înseamnă evaluarea siţuațiilor reale ale mediului, constatarea
influenţelor negative asupra mediului, stabilirea instituţionalizată a măsurilor
necesare organelor statale în protejarea şi conservarea mediului, precum şi stabilirea
sistemelor de sancţionare în caz de poluare şi a cuantumului sancţiunilor aplicabile.
Politica de mediu este strâns legată şi condiţionată de politica economică,
administrativ-financiară şi legislativă, corelaţie ce se bazează pe o cointeresare
naţională şi internaţională întrucât reprezintă deopotrivă relaţii teoretice şi relaţii
practice concrete.
Sarcinile politice de proţectie a mediului sunt diferite şi complexe, principala
răspundere a politicii mediului revenind guvernelor fiecărei ţări precum şi
autoritaţilor naţionale şi locale de specialitate.
Cele trei Conferinţe naţionale de proţectie a mediului au stabilit principalele
sarcini politice de protecţie a mediului pentru statele participante. Asfel, la putin timp
după prima Conferinţă a O.N.U. asupra mediului, Comisia Europeană a propus
elaborarea unui program de acţiune în acest domeniu, care recunoaşte necesitatea şi
legitimitatea unei politici comune în domeniul mediului. Cu timpul se dezvoltă
progresiv un drept comunitar al mediului care în prezent cuprinde peste 200 directive
şi regulamente în domeniul protecţiei mediului.
Actul Unic European adoptat în 1986, este documentul prin care protecţia
mediului dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatului CE, act ce atribuie în mod
concret comunităţii europene competenţa în domeniul protecţiei mediului. Anul 1986
se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1997),
document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatului
Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957).
In anul 1997, prin Tratatul de la Amsterdam, politica de mediu devine politică
orizontală a Uniunii Europene,ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod
necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.
În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu distinct al politicilor
naţionale în anul 1990,când a fost infiinţat pentru prima dată un Minister al Mediului.

12
 Politica de mediu a evolut de la adoptarea de măsuri minime de protecţie a
mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, până la conturarea cauzelor acestora,
precum şi a stabilirii de atribuţii şi responsabiliţăti pentru daunele cauzate mediului.
In anul 1992, s-a elaborat primul document oficial ce stabileşte obiecivele
naţionale în domeniul protecţiei şi conservării durabile a mediului, Strategia
Naţională de Proţectie a mediului, reactualizată în 1996 şi în 2002 în conformitate
cu dispoziţiile comunitare în domeniu.
Structurată în două părţi, Strategia Naţională de Mediu face o prezentare a
principalelor resurse naturale și a elementelor privind starea economică şi caliatea
factorilor de mediu precum şi o prezentare a principalelor resurse de protecţie a
mediului, stabilind o strategie a priorităţilor şi obiectivelor pe termen scurt, mediu
şi lung.
Începând cu anul 1996, se poate constata o integrare a strategiei naţionale în
cea comunitară în ceea ce priveşte principiile, prioriţătile şi obiectivele în domeniul
mediului înconjurător.
Principiile pe care se bazează politica de mediu în România sunt urmatoarele:
- principiul precauţiei cu privire la activităţile cu impact asupra calităţii
mediului;
- principiul prevenirii poluării şi a riscurilor ecologice;
- principiul conservării biodiversitătii, a mostenirii culturale şi istorice;
- principiul potrivit căruia poluatorul şi utilizatorul ,,plăteşte”,în sensul ca sunt
obligaţi la plăţi directe atât cei ce poluează mediul cât şi cei care utilizează
resursele naturale ale mediului;
- principiul stimulării activităţilor de redresare a mediului (prin acordarea de
subvenţii, credite etc.).
În ceea ce priveşte priorităţile identificate,acestea reflectă atât nevoile naţionale
cât şi tendinţile şi iniţiativele existente pe plan global.
Strategiile naţionale de mediu din 1992 și 1996, reprezintă documentele pe
baza cărora a fost structurată politica naţională de mediu până în anul 1999, când s-
a adoptat Programul Naţional de Aderare la U.E.
În perioada următoare, strategia naţională de mediu este completată de o serie
de documente precum: Raportul privind starea mediului în România; Planul
Naţional de gestionare a Deşeurilor şi Substanţelor periculoase.
Odată cu anul 2000, când încep negocierile de aderare ale României la U.E.,
politica de mediu în ţara noastră se dezvoltă conform strategiei elaborate de
Comisia Europeană pentru ţările candidate în cadrul Agendei 2000.
În scopul alinierii politicilor naţionale de mediu la standardele şi obiectivele
politicii comunitare, ţara noastră în calitate iniţială de candidat, a stabilit ariile
prioritare de acţiune, a precizat obiectivele principale de realizat până la data
aderării şi a stabilit termenele de adoptare, transpunere şi implementare a aquis-ului
13
 de mediu. În anul 2002 au fost deschise negocierile de aderare şi s-a elaborat
documentul intitulat ,,Foaia de parcurs”care menţionează aspecte de mediu, ce
vizează dezvoltarea capacităţilor de implementare a legislaţiei de mediu adoptate în
scopul promovării dezvoltării durabile şi transormării polticii de mediu în politica
transversală.
Aspectele avute în vedere se referă la continuarea transpunerii legislaţiei
comunitare, implementarea legilaţiei de mediu deja adoptate şi la întărirea
structurilor administrative necesare implementării complete a aquis-ului de mediu
ce reprezintă legislaţia orizontală şi sectorială care reglementează politica de mediu
a U.E.
Strategiile de dezvoltare a politicii naţionale de mediu în perioada de pre-
aderare au fost conturate în funcţie de priorităţile aderării României la U.E. şi de
necesităţile naţionale, corelate cu priorităţile naţionale. Iniţiativele comunitare
active în domeniul politicii naţionale de mediu sunt reprezentate de instrumente de
pre-aderare sub forma programelor de sprijin: Programul PHARE, ce reprezintă
principalul instrument de asistenţă tehnică şi financiară, cu rol in implementarea
aquis-ului comunitar de mediu şi mobilizarea invesţitiilor în domeniul mediului;
Programul ISPA, concentrat pe finanţarea proiectelor de infrastructură în domeniul
mediului; Programul LIFE7, ce finanţează proiecte ce vizează protecţia şi
conservarea calităţii mediului şi a biodiversităţii.
Agenda 21, reprezinta o strategie globală de acţiune a O.N.U.,ce se axează pe
participarea comunităţilor la implementarea politicilor de mediu, pe creşterea
rolului educaţiei în dezvoltarea unei conştiinţe de mediu şi în utilizarea responsabilă
a resurselor naturale. Strategia a fost implementată după 2000 în mai multe
comunităţi locale.
Politica de mediu în U.E şi în ţările membre este susţinută de un număr de
actori instituţionali cu rol în pregătirea, definirea şi implementarea sa în cadrul
politicilor globale sau naţionale. Evoluţia politicii de mediu este reflectată atât de
obiectivele şi priorităţile acesteia cât şi de numărul mare al instrumentelor de
implementare, grupate în trei tipuri:
- instrumente legislative(reprezentate de legislaţia existentă în domeniul mediului);
- instrumente tehnice (prezentate sub forma standardelor de calitate privind mediul şi
al celor mai bune tehnologii disponibile);
- instrumente economino-financiare (reprezentate de programul LIFE si de Fondul de
Coeziune).
În vederea realizării obiectivelor de politică ecologică în România au fost
create organe ale administraţiei publice și instituţii noi competente în materie,
proces denumit instituţionalizare de mediu.

14
 Autoritatea Centrală de Mediu s-a consolidat cu ajutorul unor structuri
administrative în direcţia protejării şi gestionării durabile a mediului la nivel
naţional. Acestea sunt:
- Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (înfiinţată prin
H.G.nr.1625/2003);
- Garda de Mediu (înfiinţată prin H.G. nr.1167/2001);
- Adminitraţia Fondului de Mediu (înfiinţată prin Legea nr.73/2000) ;
- organisme consultative, organisme interministeriale precum şi structuri
naţionale de cooperare internaţională pe probleme sectoriale de mediu.

15
 4. CADRUL INSTITUTIONAL

4.1 Actorii instituţionali ai politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un număr de actori

instituţionali implicaţi în pregătirea, definirea şi implementarea sa, şi care se află în
permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizaţii
industriale, organizaţii nonguvernamentale şi grupuri de reflexie. Prin diversele
atribuţii pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu
şi asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de
implementare.
Comisia Europeană de Mediu, DG Mediu. Direcţia Generală (DG) Mediu a
fost creată în 1981 şi este direct responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea
implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia şi definitiva noi acte
legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi
implementate de Statele Membre.
Consiliul Miniştrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene şi se
reuneşte de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor de mediu ale SM.
Parlamentul European, Comitetul de mediu, sănătate publică şi politică a
consumatorului. Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii
se manifestă prin cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul
de co-decizie. În anul 1973 Parlamentul a înfiinţat un Comitet de mediu, format din
specialişti, acesta este responsabil pentru iniţiativele legislative privind protecţia
mediului şi protecţia consumatorului. Comitetul economic şi social are un rol
consultativ în procesul de decizie şi ilustrează generalitatea politici de protecţie a
mediului. Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol consultativ şi asigură
implicarea autorităţilor regionale şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar.
Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei 4, alături de planificarea
spaţială şi de chestiunile ce ţin de politica urbană şi de energie.
Agenţia Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga şi are ca scop principal
colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind mediul ambiant către
decidenţi şi către public. Acest lucru se realizează prin activităţi permanente de
monitorizare a mediului şi semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariţie.
Astfel, activitatea sa constă în:
- furnizarea de informaţii pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice;
- promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi protecţiei mediului;
- sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul
mediului.

16
 Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele
sale asupra situaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi
măsuri de protecţie a mediului la nivel comunitar şi fundamentează majoritatea
deciziilor Comisiei în această direcţie. Odată cu Agenţia Europeană de Mediu a fost
stabilită şi Reţeaua Europeană de Informare şi Observare pentru Mediu
(EIONET)2, care conectează reţelele naţionale de informare ale statelor membre.
Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se
iau în conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului
comisiei Europene:
- ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin
cooperarea cu Parlamentul European (PE);
- pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi
în co-decizie cu PE;
- decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi
măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul
resurselor de apă, precum şi a măsurilor ce afectează politica energetică.

4.2 Actori instituţionali ai politicii de mediu din România

Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt:

- Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR) este organizat
şi funcţionează potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 8/ 2009 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării
Rurale. Acesta este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în
subordinea Guvernului, cu personalitate juridică.
Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale aplică Programul de
guvernare, elaborează politici şi adoptă strategii sectoriale naţionale în domeniile
sale de activitate: agricultură şi producţie alimentară, dezvoltare rurală, pescuit şi
acvacultură, silvicultură, îmbunătăţiri funciare, optimizarea exploataţiilor şi
conservarea solurilor, cercetare ştiinţifică de specialitate şi fitosanitar. MAPDR are
rolul de a asigura dezvoltarea pe baze moderne a domeniilor sale de activitate.
Tot în s u b o r d i n e a Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului
( M A P AM ) s e a f l ă ş i care au, de asemenea, rol de sprijin în
dezvoltarea politicii de mediu.
- Ministerul Integrării Europene (MIE) şi Parlamentul României este direct
responsabil pentru iniţierea strategiilor naţionale de mediu şi crearea cadrului de
implementare a acestora, fiind constituit din trei direcţii generale:

17
 - Direcţia „Agricultură şi Păduri”, Direcţia „Ape” şi Direcţia „Mediu” În
subordinea acestor direcţii se află Inspectoratele de Protecţia Mediului
(IPM), unităţile locale (la nivel de judeţ), ce semnalează nevoile locale, facilitează
ş i mo n i t o r i z e a z ă i mp l e me n t a r e a p o l i t i c i i l a a c e s t ni v e l .
- Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului
(INCDM ICIM);
- Institutul Naţional pentru Cercetare şi Dezvoltare Marină (INCDM);
- Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare “Delta Dunării”
- (INCDD) şi Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie;
- Ministerul Transporturilor, Lucrărilor Publice şi Locuinţei;
- Ministerul Economiei şi Comerţului.
- Ministerul Integrării Europene - organ de specialitate al administrației publice
centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care asigura
fundamentarea și coordonarea procesului de pregătire a aderării României la
Uniunea Europeană, participa la coordonarea la nivel național a procesului de luare
a deciziilor și adoptare a pozițiilor României în problematica afacerilor europene,
elabora și coordona implementarea strategiei de dezvoltare regională. Ministerul a
fost desființat la data de 4 aprilie 2007. Succesorul acestuia a fost Departamentul
Afacerilor Europene (2007-2011), pe 20 septembrie 2011 Departamentul Afacerilor
Europene a devenit Ministerul Afacerilor Europene.

18
 5. INSTRUMENTE DE APLICARE A POLITICII DE MEDIU

Evoluţia politicii de mediu şi progresele înregistrate de aceasta în timp sunt

reflectate nu numai de obiectivele şi priorităţile acesteia, ci şi de numărul în continuă
creştere al instrumentelor sale de implementare.
Acestea sunt de trei tipuri:
- legislative;
- tehnice;
- economico-financiare.
A. Instrumentele legislative, creează cadrul legal al politicii comunitare de protecţie a
mediului. Sunt reprezentate de legislaţia existentă în domeniu, adică de cele peste 200
de acte normative (directive, regulamente şi decizii) adoptate începând cu anul 1970
și constituie aşa numitul acquis comunitar.
B. Instrumentele tehnice, asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul
înconjurător şi utilizarea celor mai adecvate tehnologii disponibile.
- standardele şi limitele de emisie;
- cele mai bune tehnologii disponibile (best available technologies - BAT);
- denominarea „eco” (eco-etichetarea).
Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în statele member(SM).
Standardele şi limitele de emisii sunt incluse în legislaţia specifică şi au
menirea de a preciza și limita nivelul poluării mediului pentru a identifica marii
poluatori.
Cele mai bune tehnologii disponibile; legislaţia de prevenire şi control a
poluării industriale impune utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile la un
moment dat.
Instituţii specializate elaborează Ghiduri BAT(tehnologii disponibile) pentru diverse
domenii industriale (energie, metalurgie, chimie, agricultură, industria alimentară,
etc.) şi a căror utilizare devine obligatorie .
Agenția Națională pentru Protecția Mediului (2010) precizeză că cerinţa
aplicării "celor mai bune tehnici disponibile" (BAT) se defineşte ca fiind:
- cel mai eficient și înaintat stadiu de dezvoltare al activităților și al
metodelor de funcționare corespunzătoare, al tehnicilor speciale fiind
considerat adecvat și practic, în principal ca bază pentru stabilirea valorilor
limită de emisie pentru a preveni în general emisiile și efectele asupra
întregului mediu sau, dacă lucru nu este posibil, atunci să fie reduse";
- "tehnicile" și tehnologia aplicată precum și felul și modul cum este
instalația planificată, construită, exploatată și scoasă din funcțiune;
- "disponibile" - tehnicile, dezvoltate la o scară care, considerand relațtia
costuri/beneficii, fac posibilă aplicarea în condiții economice și realizabile
tehnic în sectorul industrial respectiv, indiferent dacă aceste tehnici sunt
19
 utilizate sau realizate în statul membru respectiv, intrucat sunt accesibile
pentru operator în condiții rezonabile;
- "cele mai bune" - tehnicile cele mai eficiente în atingerea unui nivel general
ridicat de protecție a mediului, în ansamblul său"[7]

Directiva IPPC în legătură cu prevenirea şi controlul integrat al poluării

mediului, stabilește principii în vederea autorizării şi verificăriii instalaţiilor, cât şi
impunerea utilizării celor mai performante tehnici existente (BAT) pentru asigurarea
unui nivel ridicat de protecţie a mediului, ținnand cont de raportul costuri/beneficii.
Principiile de bază ale Directivei IPPC sunt:
1. Abordarea integrată care să ţină cont de performanţa de mediu a întregii
instalatii, cuprinzând emisiile în aer, apă şi sol, generarea de deşeuri, utilizarea
de materii prime, eficienţa energetică, zgomot, prevenirea accidentelor, precum
şi reabilitarea amplasamentului în momentul închiderii.
2. Aplicarea celor mai bune tehnici disponibile (BAT) în condiţiile autorizării,
inclusiv stabilirea valorilor limită de emisie (VLE) care trebuie să se bazeze pe
aceste tehnici BAT.
3. Flexibilitatea principiu care permite autorităţilor responsabile de protecţia
mediului ca la îndeplinirea condiţiilor de autorizare să ţină cont de
caracteristicile tehnice ale instalaţiei, amplasarea geografică a acesteia şi
condiţiile locale de mediu.
Participarea publicului la procesul decizional de emitere a autorizaţiilor integrate de
mediu şi informarea lui cu privire la emiterea autorizaţiilor pentru instalaţii noi,
pentru orice modificare substanţială sau a condiţiilor unei autorizaţii. Autoritatea
competentă pune, de asemenea, la dispoziţia publicului detalii cu privire la măsurile
luate de către operator la încetarea definitivă a activit.
În vederea unei armonizării la nivel european a celor mai bune tehnici
disponibile (BAT) Directiva IPPC prevede un schimb de informaţii asupra celor mai
bune tehnici existente. Concluziilele acestui schimb de informaţii vor fi precizate în
documente BAT și vor fi publicate de către CE, fiind criterii de autorizare.
La finalizarea lucrărilor tehnice Comisia Europeană adoptă un document
European BREF pentru sectorul abordat. Scopul acestor Documente (BREF-uri) este
de a se folosi ca referinţă atât pentru sectoarele specifice cât şi pentru autoriţățile de
mediu rersponsabile de stabilirea valorilor limită de emisie pentru autorizarea
integrată de mediu.
Amendarea Directivei IPPC, s-a reralizat prin proiectul numit Directiva privind
emisiile industriale (IED). Principalele modificări avute în vedere în noua Directivă
privind emisiile industriale (IED) sunt:
- clarificarea şi consolidarea conceptului de BAT;

20
 - revizuirea valorilor limită de emisie pentru instalaţiile mari de ardere şi
pentru instalaţiile producătoare de dioxid de titan, în vederea alinierii
acestora la standardele BAT;
- înfiinţarea unui comitet însărcinat cu adaptarea cerinţelor tehnice
neesenţiale existente la progresul ştiinţific şi tehnic sau cu stabilirea tipului
şi a formatului rapoartelor care urmează să fie prezentate de către statele
membre;
- introducerea unor dispoziţii privind inspecţiile şi ameliorarea protecţiei
mediului;
- stimularea inovării şi a dezvoltării şi utilizării de noi tehnici;
- simplificarea şi clarificarea anumitor dispoziţii privind autorizarea,
monitorizarea şi raportarea, în vederea eliminării sarcinilor administrative
inutile;
- extinderea şi clarificarea domeniului de aplicare şi ale dispoziţiilor
legislaţiei pentru a contribui mai bine la obiectivele strategiilor tematice.
Denominarea „eco” este un instrument ce are drept scop promovarea
produselor cu un impact de mediu redus, în comparație cu produse similare din
acelaşi grup. În plus, denominarea „eco” oferă consumatorilor informaţii clare şi
argumentate ştiinţific asupra naturii produselor, clarificînd și facilitînd opţiunile.
Această denominare are rolul evidenţierii produselor comunitare care îndeplinesc
optim cerinţe de mediu şi criterii „eco” specifice, criterii stabilite şi revizuite de
Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco15 – responsabil de altfel şi
pentru evaluarea şi verificarea cerinţelor referitoare la acestea. Produsele care au
îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi recunoscute prin simbolul
„margaretei”(logo-ul specific). Anul 2005 a marcat data la care a fost finalizată
examinarea modului de funcţionare a denominării „eco” şi la care au fost adoptate
reglementătile finale.
Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM au fost create pentru a asigura
conformitatea cu legislaţia de mediu a UE şi aplicarea uniformă a acesteia. Acest
lucru este posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea,
desfăşurarea, urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspecţiilor de mediu în toate
SM. Alte două instrumente sunt reprezentate de reţelele de măsură şi control a
poluării aerului, solului apei etc. şi de bazele de date privind nivelul poluării,
pragurile de alertă, inventarul de emisii poluante etc. Acestea monitorizează
permanent situaţia mediului şi oferă informaţiile necesare iniţierii de acţiuni cu scop
reparatoriu şi preventiv.
C. Instrumente financiare ale politicii de mediu. Principalele instrumente sunt
reprezentate de programul LIFE16 şi de Fondul de Coeziune.
1. PROGRAMUL LIFE - a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele de
protecţie a mediului în ţările UE, precum şi în ţările în curs de aderare. Programul are
21
deja trei faze de implementare. Programul LIFE+ este instrumentul financiar al
Uniunii Europene pentru mediu. Obiectivul sãu general vizează implementarea,
actualizarea şi dezvoltarea politicii şi a legislaţiei de mediu ale UE prin co-finanţarea
proiectelor care adaugã valoare spaţiului european. LIFE a debutat în anul 1992, iar
în prezent s-au încheiat deja trei faze: LIFE I (1992-1995), LIFE II (1996-1999),
LIFE III (2000-2006). Între 1992 şi 2006, LIFE a co-finanţat 3.104 proiecte pe
teritoriul UE, cu o contribuţie de aproximativ 2,2 miliarde de euro pentru protecţia
mediului. Actuala fazã a programului este LIFE+ şi se desfăşoară în perioada 2007-
2013, cu un buget de 2,143 miliarde de euro. Actualul Program LIFE+ se desfãşoarã
în perioada 2007 - 2013 şi a intrat în vigoare prin aprobarea Regulamentului (CE) nr.
614/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului UE privind Instrumentul
Financiar pentru Mediu ( LIFE+), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.
L149 din 9 iunie 2007. România a obţinut co-finanţare LIFE pentru primele proiecte
în anul 1999. Până în prezent, ţara noastră este beneficiarul a 65 de proiecte LIFE. În
sesiunea 2010, şase proiecte româneşti au fost alese pentru co-finanţare LIFE+. În
prezent, 35 de proiecte naţionale se află în evaluare pentru a obţine co-finanţarea
Comisiei Europene, prin intermediul instrumentului financiar de mediu LIFE+
2011.În România, Ministerul Mediului şi Pădurilor îndeplineşte rolul de Autoritate
Naţională LIFE+.În perioada 2007 - 2013, Comisia Europeanã va lansa câte o sesiune
de depunere de proiecte pe an. Propunerile de proiecte trebuie sã fie eligibile pe una
dintre cele trei component ale Programului LIFE+:
- Natură şi Biodiversitate;
- Guvernare şi Politici de Mediu;
- Informare şi Comunicare.
Natură şi Biodiversitate, Componenta Natură şi Biodiversitate continuă şi
extinde programul iniţial LIFE-Natură. Prin această componentă se co-finanţează
proiecte ce promovează cele mai bune practici, proiecte demonstrative, proiecte care
contribuie la implementarea Directivelor Păsări şi Habitate. Va co-finanţa proiectele
inovative sau demonstrative care contribuie la implemetarea obiectivelor
Comunicatului Comisiei (COM(2006) 216 final) "Stoparea pierderii biodiversităţii
până în 2010 - şi după". Cel puţin 50% din bugetul programului LIFE+ va fi alocat
proiectelor LIFE+ Natură şi Biodiversitate. LIFE+ Natură va cofinanţa proiecte ce
promovează cele mai bune practici, proiecte demonstrative, proiecte care contribuie
la implementarea Directivelor Păsări şi Habitate. Rata maximă de cofinanţare este de
50%, însă poate fi şi de 75% pentru proiectele orientate pe speciile şi/sau habitatele
prioritare. LIFE+ Biodiversitate va cofinanţa proiectele inovative sau demonstrative
care contribuie la implemetarea obiectivelor Comunicatului Comisiei (COM(2006)
216 final) "Stoparea pierderii biodiversităţii până în 2010 - şi după".

22
 6. GUVERNARE ŞI POLITICI DE MEDIU

Componenta Guvernare şi Politici de Mediu continuă şi extinde programul

iniţial LIFE-Mediu. Prin această componentă se co-finanţează proiecte care
contribuie la implementarea politicii de mediu comunitare, dezvoltarea unor abordări
inovative a politicilor, tehnologii, metode şi instrumente, cunoştinţe de bază cu
privire la politica de mediu şi legislaţie, monitorizarea presiunilor asupra mediului
(inclusiv monitorizarea pe termen lung a pădurilor şi a interacţiunilor de mediu). Rata
maximă de cofinanţare de 50%.

Informare şi comunicare
Este o componentă nouă a programului care va cofinanţa proiecte ce urmăresc
implementarea campaniilor de comunicare şi conştientizare a mediului, protecţia
naturii şi conservarea biodiversităţii, precum şi proiectele care fac referire la
prevenirea incendiilor forestiere (campanii de conştientizare, training specific).

Fondul de coeziune
Înfiinţarea Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin Tratatul de la Maastrich,
acesta devenind operaţional în anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici:
1. Sfera limitată de acţiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin financiar
numai Statelor Membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media
comunitară. Aceasta înseamnă că ajutorul este direcţionat către statele mai puţin
prospere luate în întregime (este vorba doar de Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda);
2. Sprijinul financiar este limitat la co-finanţarea proiectelor din domeniile
protejării mediului şi dezvoltării reţelelor de transport trans-europene;
3. Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin
care se acceptă condiţiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în
vedere legătura dintre acest fond şi obiectivul realizării uniunii economice şi
monetare.

23
7. STRATEGII ALE POLITICII DE MEDIU

Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarităţii.

Principiul subsidiarităţii prevede, pe de o parte, protejarea capacităţii de decizie şi
de acţiune a statelor membre şi, pe de altă parte, legitimează intervenţia Comunităţii
în cazul în care obiectivele unei acţiuni nu pot fi realizate în mod satisfăcător de
statele membre „datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate”.
Introducerea acestui principiu în tratatele europene vizează exercitarea
competenţelor la un nivel cât mai apropiat de cetăţeni(adică delegarea de
responsabilităţi în sistemul de menegement (SM), în timp ce UE trasează numai
cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) şi încearcă înlocuirea
abordării verticale tradiţionale, de tip comandă şi-control, prin promovarea unui
model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale UE. Se poate spune că
aceste strategii sunt un fel de „instrumente ajutătoare”, care vin să completeze
instrumentele standard şi care acţionează ca stimulente în vederea adoptării de
măsuri pentru protecţia mediului sau care accentuează tendinţa spre o abordare
bazată pe principiul voluntariatului. Astfel, este vorba despre:
- Dezvoltarea durabilă:
- Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei
mediului;
- Politica Integrată a Produselor (PIP);
- Acordurile voluntare de protecţia mediului şi reducerea poluării;
- Taxele şi impozitele de mediu în cadrul Pieţei Unice.

7.1 Strategia europeană de mediu şi sănătate

Acestea sunt rezultatul noii abordări a PAM 5 şi a tendinţei inovatoare a PAM 6,

care prevede creşterea numărului instrumentelor de implementare a politicii de
mediu şi care promovează acţiunile orizontale şi integrate.

A. Dezvoltarea durabilă
Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă a fost adoptată în anul
2001, la întâlnirea internaţională de lucru de la Gothenburg (Suedia), ca strategie pe
termen lung ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile:
economic, social şi protecţia mediului şi care a cunoscut o apreciere semnificativă
în următorii ani. Conceptul dezvoltării durabile e însă prezent în politica de mediu a
UE încă din PAM 5 şi doar se delimitează ca strategie de sine stătătoare în 2001. La
momentul actual există două linii de dezvoltare a acestei strategii: prima,

24
 corespunde Procesului Cardiff şi are în vedere exact integrarea politicilor de mediu
în alte politici comunitare; a doua, reprezentată de Declaraţia de la Gothenburg –
numită şi „O Europă durabilă pentru o lume mai bună: o strategie a Uniunii
Europene pentru dezvoltare durabilă”18 – are în vedere rolul UE în aspectele
globale ale dezvoltării durabile. Prin cadrul de dezvoltare iniţiat în 2001 au fost
identificate 4 priorităţi:
- schimbarea climatică şi utilizarea energiei “curate” (adică a surselor de
energie ce nu dăunează mediului);
- sănătatea publică;
- gestionarea responsabilă a resurselor naturale;
- sistemele de transport şi utilizarea terenurilor.

Pentru tratarea acestor priorităţi au fost stabilite 3 direcţii de acţiune, ce

structurează şi eficientizează strategia de dezvoltare durabilă şi care, în acelaşi timp,
se completează reciproc. Acestea cuprind:
1. propuneri ce se influenţează mai multe sectoare;
2. măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung;
3. revizii progresive a gradului de implementare a strategiei, iar fiecare dintre
ele este dezvoltată prin stabilirea unui set de măsuri ce creează cadrul de acţiune
propriu-zis şi duc la operaţionalizarea şi aplicarea în practică a dezvoltării
durabile.

Pentru prima direcţie de acţiune (1), măsurile aferente au în vedere următoarele

aspecte:
- toate propunerile legislative majore trebuie să includă o evaluare a
potenţialelor costuri şi beneficii economice, sociale şi de mediu;
- programele comunitare de cercetare şi dezvoltare trebuie să se axeze mai
mult pe dezvoltarea durabilă.

Acestora li se adaugă accentul pe îmbunătăţirea comunicării, prin sublinierea

importanţei dialogului sistematic cu consumatorii şi a consultării altor ţări – cea din
urmă în vederea promovării dezvoltării durabile pe plan global. Convingerea că
politicile comunitare trebuie să sprijine eforturile altor ţări în această direcţie –
întrucât dezvoltarea durabilă nu poate fi numai o preocupare a UE, ci trebuie să fie
a întregii lumi – s-a materializat în cadrul a două evenimente majore:
1) „Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Monterey asupra finanţării
pentru dezvoltare” “UN Monterey Conference on Financing for Development” ),
din martie 2002, la care s-a luat decizia de a mări „ajutorul oficial pentru
dezvoltare”20 al UE;

25
 2) Conferinţa de la Johannesburg (Johannesburg Summit), la zece ani după
Conferinţa de la Rio, summit în cadrul căruia EU a înfiinţat o „coaliţie a celor
dispuşi” 21 să promoveze surse reutilizabile de energie şi a încheiat alte acorduri de
dezvoltare durabilă la nivel global.
A doua direcţie de acţiune (2) este strâns corelată cu priorităţile identificate, astfel
încât pentru fiecare prioritate a fost creat un set corespunzător de măsuri de acţiune.
A treia direcţie de acţiune (3) prevede ca măsuri de realizare:
1) o revizuire anuală a strategiei, care are loc în cadrul întâlnirii din fiecare
primăvară a Consiliului European;
2) o revizuire a strategiei la schimbarea fiecărui mandat al Comisiei
3) organizarea, de către Comisie, a unui forum cu părţile interesate (la fiecare
doi ani) Conceptul "dezvoltarea durabilă" urmăreşte satisfacerea nevoilor
prezentului, fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile nevoi".
Dezvoltarea durabilă promovează conceptul de conciliere între progresul
economic şi social fără a pune în pericol echilibrul natural al planetei.
Dezvoltarea durabilă a fost gândită ca o soluţie la criza ecologică determinată
de intensa exploatare industrială a resurselor şi degradarea continuă a mediului şi
caută în primul rând prezervarea calităţii mediului înconjurător.
În prezent, conceptul s-a extins asupra calităţii vieţii prin repartizarea bogăţiei
între ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate, asigurarea unui trai decent
milioanelor de bărbaţi, femei şi copii aflaţi în pericol, acolo unde planeta pare deja
asfixiată de exploatarea excesivă a resurselor naturale, dar mai ales cum să facem să
transmitem o planetă sănătoasă generaţiilor viitoare.

7.2. Obiectivele Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene

- Limitarea schimbărilor climatice şi a costurilor şi efectelor sale negative

pentru societate şi mediu;
- Să ne asigurăm că sistemul nostru de transport satisface nevoile economice,
sociale şi de mediu ale societăţii noastre, minimizând impacturile sale nedorite
asupra economiei, societăţii şi mediului;
- Promovarea modelelor de productie şi consum durabile;
- Îmbunătăţirea managementului şi evitarea supraexploatării resurselor
naturale, recunoscând valoarea serviciilor ecosistemelor;
- Promovarea unei bune sănătăţi publice în mod echitabil şi îmbunătăţirea
protecţiei împotriva ameninţărilor asupra sănătăţii;

26
 - Crearea unei societăţi a includerii sociale prin luarea în considerare a
solidarităţii între şi în cadrul generaţiilor, asigurarea securităţii şi creşterea calităţii
vieţii cetăţenilor ca o precondiţie pentru păstrarea bunăstării individuale;
- Promovarea dezvoltării durabile pe scară largă; asigurarea ca politicile interne
şi externe ale UE sunt în acord cu dezvoltarea durabilă şi angajamentele
internaţionale ale acesteia.

7.3. Concepte şi principii de Dezvoltare Durabilă

Teoria dezvoltării durabile1 este relativ nouă şi se află în curs de formare.

Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care subiectul
mediului se afla în prim planul dezbaterilor politice.
Comunitatea internaţională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri
colective la nivel global, pe care a căutat să le definească şi să le aplice prin
intermediul unui cadru internaţional adecvat.
Acest cadru de acţiune la nivel internaţional s-a format în timp şi se află într-o
evoluţie dinamică, cuprinzând măsuri legale cu caracter obligatoriu în forma
tratatelor sau convenţiilor sau cu caracter neobligatoriu, în forma declaraţiilor,
rezoluţiilor sau seturilor de linii directoare şi orientări politice, măsuri instituţionale
şi mecanisme de finanţare viabile.
Comunitatea internaţională s-a reunit pentru prima dată în 1972 la Conferinţa
de la Stockholm privind Mediul Uman (Stockholm Conference on Human
Environment) pentru a dezbate problema mediului global şi a necesităţilor de
dezvoltare.

În urma conferinţei au rezultat:

- Declaraţia de la Stockholm, conţinând 26 de principii;
- Planul de Acţiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:
- programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);
- activităţile pentru managementul mediului;
- măsurile de sprijin.

1
În sens metafortic, probabil una dintre primele definiții ale acestui concept, este surprinsă de Barbu Ștefănescu
Delavrancea în drama Apus de soare (1909) prin spusele lui Ștefan cel Mare de la începutul sec. al XVI-lea (1503-
1504) care spunea: „...Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri șa
urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor...”

27
 - Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (United Nations Environment
Programme – UNEP) al cărui Consiliu de Conducere şi Secretariat au fost
înfiinţate în decembrie 1972 de Adunarea Generală ONU;
- Fondul voluntar pentru Mediu (Voluntary Environment Found) înfiinţat
în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile financiare ONU.

Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru

internaţional pentru tratarea problemelor mediului.
Conferinţa a recunoscut că problemele de mediu ale ţărilor industrializate, cum
sunt degradarea habitatelor, toxicitatea şi ploile acide nu reprezintă probleme
neapărat importante pentru toate ţările, adică strategiile de dezvoltare nu îndeplinesc
necesităţile şi priorităţile ţărilor şi comunităţilor celor mai sărace.
Conferinţa a fost însă dominată în principal de problemele de mediu şi a
condus la creşterea conştientizării publice în acest domeniu.
De la înfiinţarea sa, în baza recomandărilor Conferinţei de la Stockholm,
UNEP a desfăşurat o serie de activităţi pentru a-şi manifesta, în cadrul sistemului
ONU, rolul său de catalizator şi coordonator în domeniul mediului.
Activităţile programului pot fi clasificate în două mari grupe:
- orientate pe probleme sectoriale ale factorilor de mediu: poluarea apelor, a aerului
şi a solurilor (în special degradarea terenurilor);
- orientate pe probleme globale: ploi acide, epuizarea stratului de ozon, schimbările
climatice, defrişarea şi deşertificarea, conservarea biodiversităţii, traficul
internaţional de produse şi deşeuri toxice şi periculoase, protejarea mediului în
perioadele de conflict armat.

Problemele globale ale mediului au început să devină predominante şi au creat

necesitatea iniţierii unor acţiuni suplimentare pentru creşterea conştientizării publice,
care să determine comunitatea internaţională să ia în timp util măsuri funcţionale, atât
pe plan internaţional cât şi naţional.
Evaluarea efectelor acestor "noi" probleme ale mediului a condus la
recunoaşterea faptului că s-a realizat un progres prea redus în integrarea protecţiei
mediului în politicile şi activităţile de dezvoltare, respectiv obiectivul consacrat prin
principiul 13 al declaraţiei de la Rio nu a fost realizat.
Pentru a realiza un management mai raţional al resurselor, care să conducă
astfel la îmbunătăţirea mediului, Statele trebuie să adopte o abordare integrată şi
coordonată a planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că dezvoltarea lor este
compatibilă cu necesitatea de a proteja şi îmbunătăţi mediul în beneficiul propriei
populaţii.
Necesitatea reorientării eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-
a concretizat după unsprezece ani de la Conferinţa de la Stockholm, respectiv în
28
1983, când Naţiunile Unite au înfiinţat Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare
(World Commission on Environment and Development – WCED) cunoscută sub
denumirea de Comisia Brundtland.
Această comisie a elaborat şi publicat în 1987 documentul "Viitorul nostru
comun" (Raportul Brundtland), prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza
celor 40 de capitole ale Agendei 21 şi a celor 27 de principii ale Declaraţiei de la Rio
şi care a definit dezvoltarea durabilă ca fiind "dezvoltarea care îndeplineşte
necesităţile generaţiei prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de
a-şi îndeplini propriile necesităţi".
În iunie 1992, la Rio de Janeiro s-a desfăşurat Conferinţa Naţiunilor Unite
privind Mediul şi Dezvoltarea (United Nations Conference on Environment and
Development – UNCED) denumită şi "Conferinţa de la Rio", la care s-au reunit 120
de conducători ai statelor lumii.
Cu această ocazie, pe plan internaţional, a fost recunoscută oficial necesitatea
de a integra dezvoltarea economică şi protecţia mediului în obiectivul de dezvoltare
durabilă şi s-a afirmat importanţa, în continuă creştere, a dreptului internaţional al
mediului, ca mecanism de codificare şi promovare a dezvoltării durabile.

În urma conferinţei au rezultat:

- Declaraţia de la Rio, conţinând 27 de principii;
- Agenda 21, care constituie un plan de acţiune pentru dezvoltarea durabilă
cu începere din secolul al XXI-lea, concretizat în 40 de capitole destinate unor
domenii de programe specifice, structurate în termenii:
- bazei de acţiune;
- obiectivelor de realizat;
- activităţilor care trebuie efectuate;
- modalităţilor de implementare.
- Statement of Principles on Forests ("Declaraţia principiilor privind
pădurile") - un document fără putere obligatorie, care conţine principiile pentru
managementul conservării şi dezvoltării durabile a tuturor tipurilor de păduri;
- Organizarea instituţională a Comisiei pentru Dezvoltarea Durabilă (CSD);
- Mecanismul de finanţare pentru implementarea Agendei 21.
Summitul de la Rio a adus cu fermitate pe arena publică problemele de
protecţie a mediului şi de dezvoltare. Alături de Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio, s-
a ajuns la un acord cu privire la două convenţii obligatorii:
- Convenţia privind Diversitatea Biologică (Convention on Biological
Diversity CBD) şi
- Convenţia cadru privind Schimbările Climatice.

29
 Summitul de la Rio a generat de asemenea o serie întreagă de reacţii pozitive,
incluzând demararea a numeroase iniţiative pentru implementarea Agendei 21 la
nivel local şi a reorientării politicii de protecţie a mediului. În acelaşi an, în multe
state s-au înfiinţat comisii naţionale pentru dezvoltarea durabilă şi s-au întocmit
strategii pentru dezvoltarea durabilă.
În ciuda acestor consecinţe pozitive, obiectivul global al Agendei 21, care a
făcut apel la o schimbare radicală a sistemelor de valori convenţionale dominante
existente şi a proceselor instituţionale, nu a putut fi atins.

RIO+5 (1997). Evaluarea progresului realizat la cinci ani de la Conferinţa

de la Rio (New York, 1997) a evidenţiat o serie de deficienţe, legate în particular de
echitatea socială şi sărăcie.
Aceste aspecte au fost evidenţiate prin:
- reducerea asistenţei oficiale acordate pentru dezvoltare şi creşterea
datoriilor internaţionale;
- eşecul îmbunătăţirii: transferului de tehnologie, construcţiei capacităţilor
pentru participare şi dezvoltare;
- eşecul coordonării instituţionale şiincapacitatea de a reduce nivelurile
excesive de producţie şi de consum.

RIO+10 (2002) Summitul de la Johannesburg a făcut apel la ratificarea,

întărirea şi implementarea mai fermă a acordurilor şi convenţiilor internaţionale
privind mediul şi dezvoltarea. Summitul Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea
Durabilă (World Summit on Sustainable Development – WSSD), care a avut loc la
Johannesburg în perioada 26 august – 6 septembrie 2002, a reunit 104 conducători ai
statelor lumii şi a avut ca principlale rezultate:
- Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă şi
- Planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă
(JPOI).
Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un
element central al agendei internaţioanle şi a dat un nou impuls pentru aplicarea
practică a măsurilor globale de luptă împotriva sărăciei şi pentru protecţia mediului.
S-a aprofundat şi întărit înţelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în
special prin evidenţiere a importantelor legături dintre sărăcie, mediu şi utilizare a
resurselor naturale.
Guvernele au căzut de acord şi au reafirmat un domeniu de obligaţii şi ţinte
concrete de acţiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă.
Prin Declaraţia de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă
pentru progresul şi întărirea celor trei piloni interdependenţi ai dezvoltării durabile:

30
dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului la nivel local,
naţional, regional şi global.
Planul de implementare urmăreşte aplicarea de măsuri concrete la toate
nivelurile şi întărirea cooperării internaţionale, în baza responsabilităţolor comune dar
diferenţiate, exprimate în Principiul 7 al Declaraţiei de la Rio şi integrarea celor trei
piloni ai dezvoltării durabile.

În acest sens, eforturile sunt cu precădere axate pe:

- eradicarea sărăciei ;
- modificarea modelelor de producţie şi consum;
- protejarea sănătăţii şi
- protejarea şi managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea
economică şi socială.
Un important progres l-a constituit sprijinul pentru înfiinţarea unui fond de
solidaritate mondială pentru eradicarea sărăciei. De asemenea, opiniilor societăţii
civile li s-a dat o importanţă deosebită, ca recunoaştere a rolului esenţial al societăţii
civile în implementarea dezvoltării durabile şi promovarea de parteneriate.

RIO+20 (2012) Conferinţa ONU privind Dezvoltarea Durabilă – UNCSD.

UNCSD este organizată în conformitate cu Rezoluţia Adunării Generale 64/236,
adoptată în septembrie 2009. Conferinţa va avea loc în Brazilia, în 2012, cu ocazia
celei de a 20-a aniversări din 1992 a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare (UNCED), la Rio de Janeiro, şi aniversarea a 10 ani din 2002 Summitul
mondial privind dezvoltarea durabilă (WSSD) de la Johannesburg.
Obiectivul conferinţei este de a asigura un angajament politic reînnoit pentru
dezvoltarea durabilă, evaluarea progreselor realizate până în prezent şi lacunele în
punerea în aplicare a rezultatelor principalelor summituri privind dezvoltarea
durabilă, precum şi abordarea provocărilor noi şi emergente. În acest scop, accentul
se pune pe două teme majore:
- Economia verde, în contextul dezvoltării durabile şi al eradicării sărăciei
(trebuie avut în vedere legăturile cu Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului –
Millenium Development Goals, MDGs) şi
- Cadrul instituţional pentru dezvoltare durabilă.
Rezultatele negocierilor de la CSD19 – în special cele privind SCP
(consumul şi producţia durabile) – sunt de o importanţă majoră pentru conturarea
angajamentelor politice ce se vor decide în cadrul UNCSD (Rio+ 20).
Informaţii suplimentare privind CSD19 – a 19-a sesiune a Comisiei ONU
pentru Dezvoltare Durabilă http://www.mmediu.ro/csd19/csd19.htm
Toate aceste conferinţe mondiale au influenţat evoluţia dreptului internaţional
al mediului.
31
 Există de asemenea numeroase acorduri bilaterale şi multilaterale care conţin
prevederi legate de unul sau mai multe aspecte care vizează protecţia mediului,
acoperind probleme de natură:
- subregională;
- regională şi
- globală.

De asemenea, în dreptul internaţional al mediului s-a cristalizat un număr de

principii fundamentale pentru protecţia mediului.
Fiind un domeniu relativ nou şi în formare, dreptul şi politica internaţională în
domeniul protecţiei mediului evoluează şi pe baza rezoluţiilor şi declaraţiilor unor
organizaţii internaţionale, cum sunt UNEP (Programul Naţiunilor Unite pentru
Mediu), Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau Agenţia Internaţională a Energiei
Atomice, care au jucat un rol important în cristalizarea principiilor internaţionale
pentru protecţia mediului, deşi de multe ori aceste principii nu sunt obligatorii.
Prin repetare şi practică statală, care vizează încorporarea acestor principii în
sistemele legale naţionale, acestea pot deveni obligatorii.
Deşi în prezent statele lumii au abordări diferite faţă de aceste principii,
respectiv le consideră a fi principii de drept internaţional în formare sau le recunosc
ca fiind principii de drept internaţional, ele stau la baza dezbaterilor actuale pentru
luarea deciziilor politice privind protecţia mediului la nivel internaţional, şi capătă o
importanţă din ce în ce mai mare pentru problemele legate de comerţ şi mediu.

7.4. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României

Orizonturi 2013-2020–2030

Guvernul României, întrunit în şedinţă la 12 noiembrie 2008, a dezbătut şi

aprobat Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013–
2020–2030. Documentul urmează prescripţiile metodologice ale Comisiei Europene
şi reprezintă un proiect comun al Guvernului României, prin Ministerul Mediului şi
Dezvoltării Durabile, şi al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, prin
Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă.
Strategia stabileşte obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp
rezonabil şi realist, la un nou model de dezvoltare propriu Uniunii Europene şi larg
împărtăşit pe plan mondial – cel al dezvoltării durabile, orientat spre îmbunătăţirea
continuă a vieţii oamenilor şi a relaţiilor dintre ei în armonie cu mediul natural.
Elaborarea Strategiei este rezultatul obligaţiei asumate de România în calitate
de stat membru al Uniunii Europene conform obiectivelor convenite la nivel
comunitar, în special cele statuate în Tratatul de aderare, în Strategia Lisabona pentru

32
creştere şi locuri de muncă şi în Strategia reînnoită a UE pentru Dezvoltare Durabilă
din 2006.
În urma dezbaterii proiectului la nivel naţional şi regional, cu implicarea activă
a factorilor interesaţi şi cu sprijinul conceptual al Academiei Române, Strategia
propune o viziune a dezvoltării României în perspectiva următoarelor două decenii,
cu obiective care transced dur ciclurilor electorale şi preferinţele politice
conjuncturale:
- Orizont 2013:
Încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în ansamblul
programelor şi politicilor publice ale României;
- Orizont 2020:
Atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii indicatori
ai dezvoltării durabile;
- Orizont 2030:
Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al ţărilor UE.
Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu şi lung, o
creştere economică ridicată şi, în consecinţă, o reducere substanţială a decalajelor
economico-sociale dintre România şi celelalte state membre ale UE.
Prin prisma indicatorului sintetic prin care se masoară procesul de convergenţa
reală, se creează astfel condiţiile ca produsul intern brut pe cap de locuitor al
României să depăşească în anul 2013 media UE din acel moment, să se apropie de
media UE în anul 2020 şi să fie uşor superior nivelului mediu european în anul
2030.
Direcţiile principale de acţiune, detaliate pe sectoare şi orizonturi de timp sunt:
- Corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor
investiţionale în profil inter-sectorial şi regional, cu potenţialul şi capacitatea de
susţinere a capitalului natural;
- Modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare
profesională, sănătate publică şi servicii sociale, ţinând seama de evoluţiile
demografice şi de impactul acestora pe piaţa muncii;
- Folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente, din punct de
vedere economic şi ecologic, în deciziile investiţionale; introducerea fermă a
criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile de producţie şi servicii;
- Anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea din timp a
unor planuri de măsuri pentru situaţii de criză generate de fenomene naturale sau
antropice;
- Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea
avantajelor comparative ale României, fără a face rabat de la exigenţele privind
menţinerea fertilităţii solului, conservarea biodiversităţii şi protejarea mediului;

33
 - Identificarea unor surse suplimentare de finanţare pentru realizarea unor
proiecte şi programe de anvergură, în special în domeniile infrastructurii, energiei,
protecţiei mediului, siguranţei alimentare, educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale;
- Protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural
naţional; racordarea la normele şi standardele europene privind calitatea vieţii.

34
 8. PROGRAME DE SPRIJIN A POLITICII NAŢIONALE DE MEDIU

Strategiile de dezvoltare a politicii naţionale de mediu sunt conturate în funcţie

de priorităţile aderării la UE şi de necesităţile naţionale, coroborate cu priorităţile
naţionale. Astfel, se poate vorbi despre extensii ale programelor comunitare dar şi de
iniţiative naţionale şi iniţiative conforme strategiilor internaţionale de protecţia
mediului. Iniţiativele comunitare active în domeniul politicii naţionale de mediu sunt
reprezentate de instrumentele de pre-aderare Phare, ISPA, şi LIFE34; conformitatea
cu strategiile internaţionale este dată de Agenda 21 şi Facilitatea Globală pentru
Mediu (GEF)35, iar conformitatea cu cele naţionale de Programul „Sănătate pentru
România”.

Programul PHARE
Prin cele două componente ale sale, dezvoltarea instituţională şi sprijinirea
investiţiilor, programul Phare (creat in 1989) constituie principalul instrument de
asistenţă tehnică şi financiară pentru ţările în curs de aderare şi contribuie la
implementarea acquis-ului comunitar şi la mobilizarea investiţiilor în domeniul
mediului (alături de alte domenii). În România, Programul Phare este activ din 1998,
având trei componente active în direcţia protecţiei mediului- Phare „Naţional”,
Phare „Cooperare trans-frontalieră” şi Phare „Coeziune economică şi socială”.
Obiectivele naţionale pentru fiecare an de funcţionare progresează de la pregătirea
adoptării acquis-ului comunitar la aspecte practice de implementare, astfel:

PHARE 1998 - întărirea capacităţii instituţionale şi administrative în vederea

dezvoltării în România a unei politici de mediu capabile să aplice acquis-ul
comunitar, prin proiecte ce privesc:
- acordarea de asistenţă tehnică pentru întărirea capacităţii instituţionale şi
administrative în vederea dezvoltării unei politici de mediu capabile să
aplice acquis-ul de mediu ;
- întărirea capacităţii autorităţilor de protectie a mediului în vederea
implementării legislaţiei şi a strategiilor din domeniul apelor ;
- întărirea capacităţii instituţionale şi administrative de gestionare a politicii de
mediu în conformitate cu acquis-ul comunitar;

PHARE 2000 – implementarea acquis-ului de mediu, prin:

- asistenţă tehnică pentru asigurarea conformităţii cu directiva de evaluare a
impactului de mediu;
- elaborarea unei strategii de aproximare legislativă pentru mediu cu referire
specială la mecanismele financiare;
35
 - asistenţă tehnică pentru întărirea IPM-urilor locale şi dezvoltarea IPMurilor
regionale;
SAPARD, care acordă atenţie specială aspectelor de protecţia mediului.
- proiect pilot pentru monitorizarea calităţii aerului în Bucureşti;

PHARE 2001 – asistenţă tehnică pentru implementarea politicilor de mediu în

România, prin:
- asistenţă în transpunerea şi implementarea acquis-lui de mediu în
domeniul gestionării deşeurilor;
- implementarea Directivei cadru a apei la nivel de bazine pilot;
- evaluarea costurilor de mediu şi planuri de investiţii;
- asistenţă pentru implementarea Directivei IPPC, privind prevenirea şi controlul
integrat al poluării;
- asistenţă pentru implementarea proiectului ca atare;

PHARE 2002 - asistenţă tehnică pentru transpunerea şi implementarea acquis-ului de

mediu în domeniul chimicalelor, controlului poluării industriale şi managementului
riscului, aerului şi apei;
- asistenţă în domeniul chimicalelor pentru îmbunătăţirea cadrului legal şi a
aplicării lui;
- asistenţă în implementarea Directivelor VOC (privind emisiile de compuşi
organici volatili), LCP (centrale mari de ardere) şi SEVESO II (privind
accidentele industriale şi prevenirea riscului);
- îmbunătăţirea Reţelei Naţionale de Monitorizare a Calităţii Aerului;
- stabilirea unui sistem informatic şi a unei baze de date pentru
managementul apei, în acord cu cerinţele Directivei cadru pentru apă.

Programul ISPA
ISPA este un instrument structural de pre-aderare, creat în 1999 şi funcţional din
2000, premergător Fondului de Coeziune şi concentrându-se pe finanţarea proiectelor
de infrastructură în domeniile mediului şi transportului. Pentru proiectele de mediu,
ISPA are două direcţii de acţiune (din cele trei existente): (1) familiarizarea cu
politicile şi procedurile UE, (2) alinierea la standardele de mediu comunitare. În
România, infrastructura de mediu constituie o prioritate a politicii naţionale în
domeniu, în special în ceea ce priveşte infrastructura apelor şi gestionarea deşeurilor
(precum şi poluarea aerului).
Astfel, priorităţile naţionale de mediu ale programului ISPA sunt:
- alimentarea cu apă, canalizarea şi epurarea apelor uzate;

36
- gestionarea deşeurilor urbane - în special prin depozitarea pe rampe ecologice,
sisteme de colectare selectivă şi prin reciclarea deşeurilor;
- îmbunătăţirea calităţii aerului, prin folosirea de tehnologii ecologice de încălzire a
locuinţelor urbane.
Proiectele finanţate prin acest program nu trebuie numai să răspundă acestor
priorităţi, dar şi să aibă capacitate de cofinanţare de cel puţin 20%, să atragă
fondurile locale şi să demonstreze contribuţia la îmbunătăţirea calităţii factorilor de
mediu în România.

Programul LIFE
Cele două componente ale programului LIFE pentru ţările candidate, LIFE –
Mediu şi LIFENatura, sunt funcţionale în România din 1999 şi finanţează proiecte ce
tratează probleme specifice, locale de îmbunătăţire, protecţie sau conservare a
calităţii mediului (LIFE Mediu) şi a biodiversităţii (LIFE Natura). Dacă proiectele din
cadrul componentei „Natura” vizează protecţia diferitelor ecosisteme şi specii de
plante şi animale, în cadrul componentei de mediu au fost desfăşurate proiecte
inovatoare privind: sistemul de avertizarea în cadrul fenomenelor periculoase,
dezvoltarea unor sisteme operative pentru studiul, monitorizarea şi prognozarea
impactului poluării, sensibilizarea populaţiei în precolectarea selectivă a deşeurilor
menajere, etc. Acest tip de proiecte vine în sprijinul măsurilor de infrastructură ale
programului ISPA şi duc la realizarea obiectivelor naţionale de mediu.

Agenda 21
„Agenda 21” este o strategie globală de acţiune a Organizaţiei Naţiunilor Unite
(ONU), adoptată în 1992 pentru diminuarea efectelor impactului uman asupra
mediului şi pentru implementarea principiilor dezvoltării durabile la nivel local şi
semnată de 178 de state, între care şi România. „Agenda 21” se axează pe
participarea comunităţilor locale şi oferă o modalitate de integrare a problemelor
sociale, economice, culturale şi de protecţie a mediului, accentuând în acelaşi timp
rolul educaţiei în dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de mediu şi în utilizarea
responsabilă a resurselor naturale. În România, această strategie locală a fost
implementată în 9 oraşe pilot (Ploieşti, Galaţi, Târgu Mureş, Baia Mare, Iaşi,
Râmnicu Vâlcea, Giurgiu, Oradea şi Miercurea Ciuc), la nivelul cărora s-au înfiinţat:
- (a) secretariat permanente în cadrul primăriilor;
- (b) grupuri de lucru pe domeniile economic, social şi protecţia mediului.
Strategia a fost extinsă la 40 de localităţi în 2002, în urma desfăşurării
Forumului Naţional “Dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale, calea către
integrare în Uniunea Europeană”.
37
Caracterul internaţional al politicii naţionale de mediu este reflectat şi de aderarea
României la Facilitatea Globală pentru Mediu , în 1994. Această facilitate este de
fapt un instrument adoptat în 1991 (şi restructurat în 1992, în urma Summit-ului de la
Rio) pentru a susţine financiar protecţia mediului la nivel global, prin constituirea
unui fond special şi alocarea acestuia pentru proiecte globale ce au în vedere
păstrarea biodiversităţii, schimbările climatice, poluanţii organici persistenţi,
combaterea deşertificării, protejarea apelor internaţionale şi a stratului de ozon.
Proiectele GEF sunt implementate prin intermediul PNUD (Programul Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare), PNUM (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu) şi
Banca Mondială, sunt derulate de organizaţii publice sau private şi trebuie să
îndeplinească două criterii: (1) să reflecte priorităţile naţionale sau regionale şi să
aibă sprijinul ţării/ţărilor implicate, şi (2) să contribuie la ameliorarea situaţiei
mediului pe plan global. România a implementat până în prezent 20 de proiecte GEF,
8 proiecte de ţară şi 12 proiecte regionale, majoritatea referitoare la protecţia apelor
Mării Negre şi ale Dunării.

Programul „ROMÂNIA CURATĂ”

Acest program a fost lansat în aprilie 2002 de Guvernul României şi subliniază
eforturile
depuse pentru ameliorarea situaţiei mediului şi integrarea în plan naţional a
principiilor politicii comunitare de mediu. Important de menţionat este că programul
„România curată” reprezintă o strategie şi o iniţiativă naţională, care îşi propune nu
numai asigurarea protecţiei mediului şi conservarea resurselor naturale, ci şi
„creşterea nivelului de educaţie şi conştientizare a populaţiei privind realizarea
acestor obiective”. Obiectivele sale sunt:
- asigurarea protecţiei şi conservării mediului natural şi a mediului construit în
concordanţă cu cerinţele dezvoltării durabile;
- asigurarea unui management integrat al deşeurilor;
- creşterea nivelului de educaţie şi conştientizare a populaţiei în spiritul
protecţiei mediului.
Caracterul reformator al acestei strategii nu este dat numai de accentul pe
educaţia şi responsabilizarea populaţiei, ci şi de faptul că ea se va desfăşura prin
promovarea parteneriatului public-privat şi prin colaborarea cu autorităţile locale şi
cu societatea civilă.
Partenerii avuţi în vedere sunt: ministerele, asociaţiile patronale, asociaţiile
naţionale cu activităţi de mediu, institute de învăţământ superior, organizaţii
nonguvernamentale de mediu, organizaţii de copii şi tineret etc. Astfel, România
răspunde criticii aduse de UE referitoare la consultarea şi implicarea părţilor
interesate în elaborarea şi implementarea politicilor de mediu şi creează o strategie de
38
promovare a transversalităţii protecţiei mediului în sectoarele cele mai importante ale
vieţii economice, sociale şi culturale.
Concluzia care se impune în urma trecerii în revistă a politicii de mediu a
României este că la nivelul anului 2003 s-a realizat transpunerea, în cea mai mare
parte, a acquis-ului comunitar în legislaţia naţională. Referitor la implementarea
acestuia şi la crearea cadrului instituţional şi a resurselor umane corespunzătoare
realizării acestui obiectiv se poate observa intenţia de a răspunde criticilor UE, însă
progresul în această direcţie nu poate fi realizat decât cu implicarea unor ridicate
costuri financiare. Faptul că România, alături de Bulgaria, s-a detaşat de celelalte ţări
candidate din Europa Centrală şi de Est şi va adera la o dată ulterioară (2007, spre
deosebire de 2004) poate fi privit ca un aspect pozitiv prin prisma dezvoltării
structurilor adecvate implementării politicii de mediu şi a infrastructurii de mediu,
prin suplimentarea asistenţei financiare a UE din fondurile de pre-aderare Phare,
ISPA şi LIFE.

39
 9. STRATEGIE EUROPA 2020

Strategia Europa 2020 lansează o nouă viziune pentru economia Europei în

următorul deceniu, bazată pe o coordonare extinsă a politicilor economice, pentru a
genera o creştere economică şi o ocupare sporită a forţei de muncă care să ajute la
relansarea economică şi financiară a Uniunii. Noua strategie se concentrează asupra
următoarelor domenii-cheie: cunoaştere şi inovare, o economie mai viabilă, un nivel
ridicat de ocupare a forţei de muncă şi incluziune socială. Consiliul European din 25-
26 martie 2010 a agreat cadrul general al noii strategii Europa 2020 precum şi o serie
de obiective cuantificabile ale acesteia. Consiliul European din iunie 2010 a adoptat
Strategia Europa 2020 pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă,
confirmând toate obiectivele cuantificabile stabilite la nivel european.
Obiectivele Strategiei Europa 2020 sunt:
1. obiectivul de a se ajunge la rata de ocupare a forţei de muncă de 75% pentru
populaţia cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani,
2. îmbunătăţirea condiţiilor pentru cercetare şi dezvoltare, în special pentru ca
nivelurile combinate ale investiţiilor publice şi private din acest sector să ajungă la
3% din PIB;
3. reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% faţă de nivelurile din
1990; creşterea ponderii surselor regenerabile în consumul final de energie până la
20%; şi urmărirea unei Creşteri cu 20% a eficienţei energetice;
4. îmbunătăţirea nivelurilor de educaţie, în special prin fixarea obiectivului de
reducere sub 10% a ratei de părăsire timpurie a şcolii; şi creşterea la cel puţin 40% a
ratei populaţiei cu vârsta de 30-34 ani absolventă a unei forme de educaţie terţiară;
5. promovarea incluziunii sociale, în special prin reducerea cu cel puţin 20 de
milioane a numărului de persoane aflate în risc de sărăcie şi excluziune socială,
până în 2020.
Concluziile Consiliului European din iunie 2010 au subliniat necesitatea
finalizării ţintelor naţionale, astfel încât acestea să fie reflectate în Programele
Naţionale de Reformă care vor fi prezentate în toamna anului 2010.
Consiliul European a reafirmat importanţa identificării şi înlăturării celor mai
importante blocaje macrostructurale în funcţionarea Pieţei Interne, ca şi a
obstacolelor – fizice sau legislative - din alte domenii. Concluziile Consiliului
European din iunie 2010 recunosc rolul Politicii Agricole Comune si Politicii de
Coeziune în susţinerea obiectivelor de creştere economică şi ocupare a forţei de
muncă ale noii strategii, ceea ce reprezintă un succes din perspectiva României.
Liderii europeni au andosat, la Consiliul European din iunie 2010, liniile directoare
integrate pentru politicile economice ale statelor membre şi ale Uniunii, precum şi
pentru politicile de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre. Acestea vor fi
adoptate formal ulterior, în urma exprimării opiniei Parlamentului European.
40
 România consideră că Strategia Europa 2020 trebuie să devină cadrul de
consolidare a Pieţei interne. În acest sens, susţine importanţa înlăturării obstacolelor
din calea funcţionării pieţei interne, în special a celor privind infrastructura şi libera
circulaţie a forţei de muncă.
Rolul dimensiunii externe a Strategiei Europa 2020 este esenţial pentru
asigurarea unui răspuns adecvat al Uniunii la provocările generate de globalizare.
Este nevoie de susţinerea unei poziţii ferme a UE asupra unor teme de interes
deosebit, cum ar fi nivelul emisiile de carbon, reglementarea pieţelor financiare,
securitatea energetică şi dreptul proprietăţii intelectuale.

41
 10. STRATEGIA DE DEZVOLTARE DURABILĂ (SDD) A UE REVIZUITĂ
(BRUXELLES, 26 IUNIE, 2006. 10117/06)

10.1. Angajamentul pentru realizarea dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabila înseamnă acoperirea necesităților generațiilor prezente,

fără a afecta capacitatea generațiilor viitoare de a-și acoperi propriile necesități.
Acesta este un obiectiv esențial al Uniunii Europene prevăzut în Tratat și care
dirijează toate politicile și activitățile Uniunii. El se referă la menținerea capacității
planetei de a susține viața în toată complexitatea ei și este justificat pe principiul
respectului față de lege și față de drepturile fundamentale, inclusiv libertatea și
egalitatea de șanse pentru toți, a democrației, egalității dintre sexe, solidaritate, și
își propune îmbunătățirea continuă a calității vieții și a bunăstării pe Pământ, atât
pentru generațiile prezente, cât și pentru cele viitoare. In acest scop trebuie
promovată o economie dinamică, care să asigure locuri de muncă și un înalt nivel de
educație, ocrotirea sănătății, coeziune socială și teritorială și protecția mediului, într-o
lume sigură, care respectă diversitatea culturală.
Consiliul European a adoptat la Goteborg (2001) prima Strategie de
Dezvoltare Durabilă a UE, amendat cu o dimensiune externă în 2002, la Consiliul
European de la Barcelona și la summit-ul Mondial privind Dezvoltarea Durabilă de la
Johannesburg (2002). Cu toate acestea, riscurile de mediu generate de schimbările
climatic, criza energetică, starea sănătății populației, sărăcia și excluziunea socială,
presiunile demografice și îmbătrânirea populației, managementul defectuos al
resurselor naturale, reducerea biodiversității, folosirea inadecvată a terenurilor și
transportul, generează noi provocări. Deoarece aceste tendințe negative creează
prejudicii de mare risc, sunt necesare acțiuni energice și inteligente pe termen scurt,
păstrând în acelasi timp o linie optimă pentru strategiile pe termen lung.
Principala prioritate o constituie armonizarea relației dintre producție și
consum care nu corespund unei politici de mediu constructive și care să asigure o
dezvoltare durabilă și conservarea resurselor, respectiv a mediului.
În contextul analizei Strategiei de Dezvoltare Durabila a UE, inițiată de
Comisie în 2004, și pe baza Comunicatului Comisiei “Revizuire a Strategiei de
Dezvoltare Durabilă – O platformă de acțiune” din decembrie 2005 și a
recomandărilor Consiliului, Parlamentului European, ale Comitetului Social și
Economic European, și a altor organisme, Consiliul European a adoptat o Strategie
revizuită de Dezvoltare Durabilă, hotărâtă și amplă pentru o Uniune extinsă, realizată
pe baza celei adoptate în 2001. Acest document stabilește o strategie unică, coerentă
privind modul în care Uniunea Europeană își va respecta mai eficient angajamentul
său pe termen lung de a răspunde provocărilor dezvoltării durabile.

42
 Scopul general al Strategiei revizuite de Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene este de a ameliora continuu nivelul de trai și calitatea vieții, atât în
prezent, cât și pentru viitor, prin crearea unei societăți europene durabile, capabilă să-
și administreze eficient resursele, să le valorifice, precum și să dezvolte noi
tehnologii capabile să facă față strategiei noi ecologii și să relanseze economia,
asigurând conservarea durabilă a mediului și coeziunea socială.
Această strategie revizuită de, Consiliul European în iunie 2005 lansează
următoarele obiective si principii:
- Protejarea capacității Pământului de a menține viața în toată diversitatea ei,
respectarea limitelor resurselor naturale ale planetei și asigurarea unui înalt
nivel de protecție și îmbunătățire a calității mediului;
- Prevenirea și reducerea poluării mediului și promovarea producției și
consumului în spiritul dezvoltării durabile, pentru a determina eliminarea
interdependenței dintre creșterea economică și degradarea mediului.
ECHITATE ȘI COEZIUNE SOCIALĂ prin avansarea unei societăți democratice,
sigure și juste care ține cont de incluziunea socială și de principiile unei vieți
sănătoase, în ceea ce privește drepturile fundamentale și diversitatea culturală, care să
asigure echilibrarea circumstanțelor și să combată deosebirile în toate formele sale.
PROSPERITATE ECONOMICĂ - promovarea unei economii dezvoltate,
perfecționiste, inflexibile, competitive si durabile, care să asigure
un nivel înalt de viață și oportunități de angajare totală și de înalt-calitativă în UE.
RESPECTAREA ANGAJAMENTELOR INTERNAȚIONALE
Încurajarea consolidării instituțiilor democratice și apărarea durabilității acestora în
lume, având ca fundament libertatea, pacea și securitatea.
Promovarea dezvoltării durabile la nivel global cu asigurarea consensului între
politicile comunitare și cele externe ale UE în acord cu dezvoltarea durabilă global,
conformă cu angajamentele internaționale asumate de UE.

10.2 Principiile politice directoare promovarea și protecția drepturilor

fundamentale

Plasarea omului în centrul politicilor UE, prin promovarea drepturilor

fundamentale, prin combaterea tuturor formelor de discriminare și contribuirea la
reducerea sărăciei și eliminarea excluderii sociale la nivel european și mondial.
SOLIDARITATEA ÎNTRE GENERAȚII ȘI ÎN CADRUL LOR
Abordarea nevoilor generațiilor actuale fără compromiterea posibilității
generațiilor viitoare de a-și satisface propriile cerințe în Uniunea Europeană și în
lume.
Societate democratică și deschisă

43
 Garantarea dreptului cetățenilor privind accesul la informație și justiție.
Dezvoltarea căilor potrivite pentru consultarea și participarea tuturor părților
interesate.
Implicarea cetățenilor
Încurajarea participării cetățenilor la luarea deciziilor. Promovarea educației și
a conștientizării publicului asupra dezvoltării durabile. Informarea și conștientizarea
cetățenilor privind impactul lor asupra mediului si potențialul lor în realizarea
strategiei de dezvoltare durabilă.
Implicarea mediului de afaceri și a partenerilor sociali
Creșterea dialogului social, a responsabilității sociale a corporațiilor și a
parteneriatelor private, pentru a promova cooperarea și responsabilitățile comune
necesare pentru a obține un consum și o producție durabile.
Coerența politică și guvernarea
Promovarea coerenței între politicile statelor Uniunii Europene și între
acțiunile de la nivel local, regional, național și global pentru a asigura contribuția lor
la dezvoltarea durabilă.
Integrarea politicilor
Promovarea integrării aspectelor economice, juridice, social-administrative și
de mediu astfel încât să fie coerente și să se completeze reciproc prin utilizarea
adecvată a instrumentelor pentru reglementarea relațiilor, așa cum sunt evaluarea
echilibrată a impactului și consultarea părților interesate.
Utilizarea celor mai bune cunostințe disponibile
Asigurarea faptului că politicile sunt realizate, evaluate și implementate pe
baza a celor mai bune cunostințe disponibile și a faptului că sunt corespunzătoare din
punct de vedere economic, și eficiente din punctul de vedere al costului.
Principiul precauției
Acolo unde există incertitudine stiințifică, implementați proceduri de evaluare
și realizați acțiunile preventive potrivite pentru a evita pagubele pentru sănătatea
umană sau pentru mediu. Acesta este menit să garanteze un înalt nivel de protecţie a
mediului prin luarea de decizii preventive în cazul unor riscuri. Totuşi, în practică,
domeniul de aplicare al acestui principiu este mult mai amplu şi se aplică, de
asemenea, politicii de protecţie a consumatorilor, legislaţiei europene privind
alimentele, sănătăţii oamenilor, a animalelor şi a plantelor.
Impunerea poluatorilor să plătească
Asigurați-vă că prețurile reflectă costurile reale pentru societate ale activităților de
consum și producție și că poluatorii plătesc pentru pagubele pe care le provoacă
sănătății umane și mediului.

44
 10.3. Utilizarea sinergiilor dintre SDD a UE și strategia de la Lisabona
pentru dezvoltare și locuri de muncă

SDD a UE și Strategia de la Lisabona pentru creștere economică și creare de

locuri de muncă se completează reciproc. SDD este concentrată în primul rând asupra
calității vieții, echității între generații, dar și în cadrul aceleiași generații, coerenței
între toate tipurile de politici, inclusiv aspectele externe. Această strategie recunoaște
rolul dezvoltării economice în facilitarea tranziției către o societate mai durabilă.
Strategia de la Lisabona contribuie în mod esențial la obiectivul general al dezvoltării
durabile, axându-se în primul rând pe acțiuni și măsuri care au scopul de a spori
competivitatea și creșterea economică, și de a stimula crearea de locuri de muncă.
SDD furnizează cadrul general, în interiorul căruia Strategia de la Lisabona, cu
accentul său înnoit pe crestere si locuri de muncă, asigură motorul pentru o economie
mai dinamică. Aceste două strategii recunosc faptul că obiectivele economice, sociale
și de mediu se pot sprijini reciproc, și prin urmare ar putea progresa împreună. Scopul
ambelor strategii este de a sprijini schimbările structurale necesare pentru a permite
economiilor Statelor Membre sa facă față provocărilor globalizării, prin crearea unui
mediu in care dinamismul, inovarea și creativitatea antreprenoriala să se poată
manifesta, asigurând în acelasi timp echitate socială și un mediu sănătos. In acest
context SDD a UE recunoaște că investițiile în capitalul uman, social și de mediu, ca
și inovația tehnologică reprezintă condiții pentru competitivitatea și prosperitatea
economică pe termen lung, pentru coeziunea socială, calitatea locurilor de muncă și o
protecție mai bună a mediului.
Realizarea politicilor
SDD a UE stabileste o abordare pentru o mai bună realizare a politicilor pe baza
unor reglementări mai bune, si pe principiul că dezvoltarea durabilă trebuie să fie
integrată în crearea de politici la toate nivelurile. Pentru aceasta este necesar ca toate
nivelurile guvernamentale să se susțină si să coopereze între ele, luând în considerare
diferitele organizări instituționale, culturi și circumstanțe specifice al Statelor
Membre.
Instituțiile UE trebuie să se asigure că deciziile politice majore au la bază
propuneri care au fost supuse unei evaluări de înaltă calitate a impactului, evaluând
într-un mod echilibrat dimensiunile sociale, de mediu și economice ale dezvoltării
durabileșsi luând în calcul dimensiunea ei externă și costurile lipsei de acțiune. Alte
instrumente pentru o mai bună realizare a politicilor includ evaluarea ex-post a
impacturilor politicii si a participării publice si a părților interesate. Statele Membre
ar trebui sa folosească pe scară mai largă aceste instrumente, mai ales evaluările
impactului, atunci când alocă fonduri publice și pregătesc strategii, programe și
proiecte.

45
 Toate instituțiile UE trebuie să se asigure că propunerile pentru ținte, obiective
si măsuri sunt fezabile și că, acolo unde este nevoie, sunt însoțite de instrumentele
necesare la nivelul UE.
Provocarile cheie
Ținând cont de agravarearea riscurilor în ceea ce privește mediul înconjurător,
de provocările economice și sociale ale UE, asociate cu noile presiuni competiționale
și cu noile angajamente internaționale, Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene identifică 7 provocări cheie, precum și țintele, obiectivele operaționale și
acțiunile corespunzătoare acestora.
Proiectarea lor viitoare și implementarea acestora vor fi ghidate de principiile
menpționate. Referirea la o anumită acțiune nu aduce vreun prejudiciu împărțirii
competențelor între Uniunea Europeană și Statele Membre.

Schimbările climatice și energia curată

Obiectivul general: Limitarea schimbărilor climatice și a costurilor și efectelor sale
negative pentru societate și mediu
Angajamentele Protocolului de la Kyoto al UE-15 și a majorității țărilor din
UE-25 privind țintele de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, prin care ținta
UE-15 este de a reduce cu 8% emisiile, comparativ cu nivelurile anului 1990. Se
propune atingerea unei temperaturi medii globale a suprafeței terestre care să nu se
ridice cu mai mult de 2º C față de nivelul pre-industrial.
Politica energetică ar trebui să fie conformă cu obiectivele de siguranță a
furnizării, competitivitate și durabilitate a mediului în spiritul Politicii Energetice a
Europei lansată în martie 2006 de către Consiliul European. Politica energetică este
crucială pentru a face față provocării schimbărilor climatice.
Adaptarea la schimbărilor climatice si reducerea accenturii manifestării lor
trebuie integrate în toate politicile europene relevante. · Ca o țintă comună dar
diferențiată, până în 2010, în medie, 12% din consumul de energie si 21% din
consumul de electricitate trebuie asigurate de surse regenerabile, luând în considerare
mărirea proporției acestora la 15%, până în 2015.
Până în 2010, 5,75% din combustibilii de transport trebuie să fie reprezentați
de biocombustibili (Directiva 2003/30/EC), luând în considerare mărirea propoției
acestora la 8%, până în 2015.
Realizarea unei economii totale de 9% din consumul final de energie pe
parcursul a 9 ani, până în 2017, conform Directivei privind eficiența utilizării finale a
energiei și serviciile energetice.

Acțiunile trebuie să cuprindă:

Ca urmare a Planului de Acțiune de la Montreal în domeniul climatic, în
contextul Convenției Cadru a ONU privind Schimbările Climatice, UE va pregăti
46
opțiuni pentru un acord pentru perioada de după 2012 care să fie în concordanță cu
atingerea obiectivului de 2ºC fără întârziere, prin angajarea constructivă într-un
dialog extins asupra acțiunii de cooperare pe termen lung și în acelasi timp, printr-un
proces în cadrul Protocolului de la Kyoto, în concordanță cu principiul
responsabilităților comune, dar diferențiate, si a capacităților respective.
Fără a prejudicia noile abordări de diferențiere între Părți într-un viitor cadru
corect și flexibil, UE dorește să caute împreună cu alți parteneri strategii pentru
obținerea reducerilor de emisii necesare. UE consideră că în acest context trebuie
luate în considerare modalitățile de obținere a reducerilor de 15-30% de către grupul
Ńărilor dezvoltate până în 2020, comparativ cu valorile de referință prevăzute în
Protocolul de la Kyoto și mai departe, în spiritul concluziilor Consiliului de Mediu.
În cadrul celei de-a doua faze a Programului European pentru Schimbări
Climatice, Comisia și Statele Membre vor stabili noi acțiuni pentru a folosi sistematic
opțiunile eficiente economic de reducere a emisiilor pentru mașini și aviație. În acest
context, vor fi cercetate opțiunile de reducere a emisiilor prin captarea și stocarea
carbonului. Comisia va realiza o revizuire a schemei UE de comercializare a
emisiilor (EU ETS) la momentul oportun, oferind siguranță pe termen mediu și lung
investitorilor și va lua în considerare extinderea sa și asupra altor gaze cu efect de
seră și a altor sectoare, în special în domeniul aviaiei, după cum a fost cerut anterior
de către Consiliu.
Comisia și Statele Membre vor întări poziția de lider UE prin adoptarea și
implementarea unui Plan de acțiune ambițios și realist privind eficiența energetică,
ținând cont de potențialul de economisire a energiei al UE de 20% până în 2020, asa
cum a fost estimat de către Comisie și luând în considerare măsurile implementate
deja de Statele Membre.
Comisia va realiza o analiză a modului de atingere a țintelor actuale pentru
resursele regenerabile (2010) și a modului de promovare în continuare a acestora într-
o manieră eficientă din punct de vedere al costului pe termen lung și în acelasi mod
utilizarea în continuare a biocombustibililor în sectorul transporturilor, însoțită de un
dialog constructiv cu industria petrolului și cu toate părțile interesate, si acordând
sprijin maxim cercetării si dezvoltării celei de-a doua generații de biocombustibili.
Stabilirea de noi ținte va fi justificată pe baza unei analize complete a potențialului și
a eficienței economice a măsurilor ulterioare. De-a lungul acestor procese, trebuie
luate în considerare caracteristicile specifice ale Statelor Membre și nevoia de
flexibilitate în dezvoltarea corespunzătoare a structurii și ponderii diferitelor forme de
producție de energie, dar și problemele insulelor sau a regiunilor izolate în mare
măsură de piața energetică a Uniunii Europene.
Comisia și Statele Membre vor promova utilizarea biomasei având în vedere
diversificarea surselor de furnizare a combustibililor în UE, reducând emisiile de
gaze cu efect de seră și oferind noi oportunități de venituri și locuri de muncă în
47
zonele rurale, prin promovarea de propuneri în Planul de Acțiune pentru Biomasă, în
toate cele trei sectoare ale sale: încălzirea și răcirea, electricitatea și transportul.
Acesta ar trebui realizat în cadrul unei strategii pentru bio-energie după anul 2010.
Statele Membre trebuie să intensifice eficiența centralelor electrice mai ales
prin promovarea în continuare a utilizării co-generării.

Transport durabil
Obiectivul general: Să ne asigurăm că sistemul nostru de transport satisface nevoile
economice, sociale si de mediu ale societății, minimizând impactul nedorit asupra
economiei, societății și mediului.

10.4. Obiectivele operaționale și țintele principale

Obiectivele operaționale și țintele principale sunt:

- Decuplarea cresterii economice de cererea pentru transport, cu scopul de a
reduce impactul asupra mediului;
- Realizarea unor nivele durabile ale utilizării energiei în transporturi si reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră din transporturi;
- Reducerea emisiilor poluante din domeniul transporturilor până la nivele care
minimizează efectele asupra sănătății umane si/sau a mediului;
- Realizarea unei schimbări echilibrate către moduri de transport prietenoase față
de mediu pentru a realiza un sistem durabil de transport și mobilitate;
- Reducerea zgomotului din transporturi, atât la sursă, cât și prin măsuri de
atenuare, pentru a se asigura că nivelele generale de expunere minimizează impactul
asupra sănătății;
- Modernizarea cadrului de lucru al UE pentru serviciile de transport public de
călători pentru a încuraja o eficiență și o performanță mai bună până în 2010;
- În conformitate cu strategia UE asupra emisiilor de CO2 de la vehiculele utilitare
ușoare, media noii producții de autoturisme trebuie sa atingă emisii de CO2 de 140
g/km (2008/09) si de 120 g/km (2012) ;
- Injumătățirea deceselor din transportul rutier până în 2010, comparativ cu 2000.
Acțiunile trebuie să includă:
- UE și Statele Membre vor lua măsuri pentru a îmbunătăți performanța
economică și de mediu a tuturor modurilor de transport și acolo unde este oportun,
pentru a face schimbarea de la transportul rutier la cel feroviar, navigație și transport
public de călători, inclusiv scăderea intensității transportului pri reproiectarea
proceselor logistice și de producție și prin schimbări de comportament combinate
cu o conexiune mai bună a diferitelor moduri de transport;

48
 - UE si Statele Membre trebuie să îmbunătățească eficiența energetică în sectorul
transporturilor prin utilizarea instrumentelor eficiente din punctul de vedere al
costului.
- UE si Statele Membre trebuie să se concentreze asupra posibilităților alternative
de transport rutier de marfă și pasageri, cuprinzând și dezvoltarea adecvată a Rețelei
Trans-Europene și a legăturilor inter-modale pentru logistica de transport a
mărfurilor, printre altele prin implementarea măsurilor prevăzute în programul de
acțiune al Comisiei pentru transport pe apele interioare “NAIADES” și programul
“Marco Polo II”.
- Comisia va continua să examineze utilizarea costurilor infrastructurii pentru
toate tipurile de transport, schițând noi oportunități care apar o dată cu noua
tehnologie de comunicații prin satelit. În cadrul Directivei-Eurovignette, Comisia va
prezenta, nu mai târziu de 2008, un model general-aplicabil, transparent si
cuprinzător pentru evaluarea tuturor costurilor externe, care să servească ca bază a
calculelor viitoare pentru costurile infrastructurii;
- Comisia și Statele Membre trebuie să facă eforturi pentru realizarea unui progres
către soluții globale eficiente pentru reducerea impactului negativ cauzat de traficul
internațional maritim și aerian;
- Având ca scop înjumătățirea numărului deceselor cauzate de accidentele rutiere,
ca si reducerea numărului celor răniți în traficul rutier, se va urmări creșterea
siguranței rutiere prin îmbunătățirea infrastructurii drumurilor, prin realizarea de
autovehicule mai sigure, - prin promovarea de campanii de constientizare comune la
nivel european, pentru a responsabiliza comportamentul participanților la trafic, dar
și prin impunerea de reglementări la trecerea frontierelor;
- Pe linia strategiei tematice privind mediul urban, autorităŃile locale trebuie să
dezvolte și să implementeze planuri și sisteme de transport urban, ținând cont
de asistența tehnică asigurată de către Comisie în 2006 și luând în considerare o
cooperare mai strânsă între orase si regiunile din jurul acestora;
Comisia și Statele Membre vor realiza o strategie coerentă pe termen lung a UE
privind combustibilii.

Consum și producție durabile

Obiectivele operaționale și țintele propuse sunt:
- Promovarea producției și consumului durabile prin abordarea dezvoltării
sociale și economice în limitele capacității de susținere a ecosistemelor și
decuplarea creșterii economice de degradarea mediului;
- Imbunătățirea performanțelor sociale și de mediu a produselor și proceselor și
încurajarea preluării lor de către consumatori și mediul de afaceri;

49
 - Urmărirea atingerii până în 2010 a unui nivel mediu al Green Public
Procurement (GPP) egal cu cel atins în prezent de către cele mai avansate State
Membre în domeniu;

Uniunea Europeană trebuie să urmărească creșterea cotei sale pe piața globală

de tehnologii de mediu si eco-inovații.
Acțiunile trebuie să includă:
- Comisia și Statele Membre vor examina acțiunile specifice pentru a impune
mai multe modele de producție și consum durabile în Uniunea Europeană și la nivel
global, mai ales prin Procesul Marrakech al UN și prin Comisia de Dezvoltare
Durabilă. In acest context, Comisia va propune până în 2007 un Plan de Acțiune
pentru Producție și Consum Durabil în UE, care va ajuta la identificarea și depășirea
barierelor pentru SCP și la asigurarea unei coerențe mai bune între diferitele domenii
de politici conectate și la creșterea conștientizării în rândul cetățenilor și schimbarea
obiceiurilor de consum care nu sunt durabile.
- Comisia și Statele Membre trebuie să se implice într-un dialog împreună cu
mediul de afaceri și cu părțile interesate importante cu scopul de a stabili ținte de
performanță socială și de mediu pentru produse si procese.
- Comisia si Statele Membre vor realiza procedee structurate pentru a împărtăsi
cele mai bune practici și expertiza GPP, ținând cont de potențialul de a promova GPP
la nivel local și regional. Comisia va facilita stabilirea unor criterii largi de repere în
UE privind performanța GPP, potrivit unei metodologii de evaluare bazată pe
parametrii conveniți și obiectivi, și va examina împreună cu Statele Membre cum
trebuie promovată GPP pentru alte grupe importante de produse până în 2007.
- Comisia și Statele Membre vor spori eforturile pentru a promova și disemina
inovațiile ecologice și sociale și tehnologiile de mediu, printre altele prin
implementarea Planului de acțiune privind tehnologiile de mediu (ETAP) de către
toate părțile implicate, pentru a crea noi oportunități economice și noi piețe.
- Comisia va propune extinderea schemelor de etichetare a performanței de la
corpuri de iluminat și autovehicule, către alte grupe de produse dăunătoare mediului,
inclusiv produsele cu impact ridicat asupra mediului.
- Statele Membre ar trebui să susțină campanii de informare pentru comercianți
și alte organizații, în scopul de a promova produse durabile, printre altele produsele
rezultate din ferme organice și comerț corect, precum și produsele sănătoase pentru
mediu.
Obiectivul general este cel de promovare a modelelor de producție și consum
durabile.

Conservarea si managementul resurselor naturale

Obiective operaționale și principalele ținte sunt:
50
 - Imbunătățirea eficienței resurselor pentru a reduce folosirea în general a
resurselor natural neregenerabile și a impacturilor asupra mediului asociate
utilizării materiilor prime și pentru aceasta, utilizarea resurselor naturale
regenerabile într-un ritm care să nu depăsească capacitatea lor de regenerare.
- Obținerea și menținerea unui avantaj competitiv prin îmbunătățirea eficienței
utilizării resurselor, între altele prin promovarea inovațiilor eco-eficiente.
- Imbunătățirea managementului și evitarea supra-exploatării resurselor naturale
regenerabile, cum sunt: resursele piscicole, biodiversitatea, apa, aerul, solul și
atmosfera, refacerea ecosistemelor marine degradate până în 2015, în acord cu
Planul Johannesburg (2002), inclusiv atingerea recoltei piscicole maxime până
în 2015.
- Stoparea pierderilor de biodiversitate si contribuŃia la o reducere
semnificativa a ratei de pierdere a biodiversitatii la nivel mondial până în 2010;
- Contribuția eficientă la atingerea celor patru obiective globale ale Națiunilor
Unite în domeniul pădurilor, până în 2015.
- Evitarea producerii de deșeuri și încurajarea utilizării eficiente a resurselor
naturale prin aplicarea conceptului ciclului de viață și prin promovarea
reutilizării și reciclării.

Acțiunile trebuie să includă:

- In domeniul agriculturii si pescuitului, Statele Membre si Comisia vor face
eforturi suplimentare prin noi programe de dezvoltare rurală, Politica Comună
pentru Pescuit reformată, noul cadru legislative pentru fermele organice si
calitatea condițiilor de trai pentru animale, precum și planul de acțiune
pentru biomasa;
- Comisia și Statele Membre trebuie să se bazeze pe strategia UE privind
utilizarea durabilă a resurselor naturale, care trebuie să fie completată de un
număr de ținte și măsuri la nivelul UE.

Agenția Europeană de Mediu trebuie să evalueze eficiența utilizării resurselor.

- Managementul durabil al pădurilor va fi întărit prin adoptarea Planului de
acțiune în domeniul forestier al UE din 2006 și prin implicarea Comunităților
în Conferința Ministerială asupra protejării pădurilor în Europa, inclusiv în
implementarea rezoluțiilor sale.
- Statele Membre trebuie să finalizeze rețeaua Natura 2000, inclusiv desemnarea
zonelor marine. Trebuie acordată o atenție deosebită nevoii pentru o
implementare mai bună atât a programului Natura 2000, cât și a politicilor de
protecție și management al speciilor.
- Statele Membre trebuie să implementeze Strategie UE privind biodiversitatea,
atât în dimensiunile sale europene, cât si cele globale (Convenția privind
51
 Diversitatea Biologică) și în cooperare cu Comisia, să ia măsuri pentru a
identifica și implementa acțiunile prioritare pentru atingerea obiectivului de a
opri pierderea biodiversităii până în 2010 și după acest an.
- Comisia și Statele Membre trebuie să lucreze pentru îmbunătățirea
managementului integrat al resurselor de apă, al mediului marin și promovarea
managementului integrat al zonelor costiere.
- Pe baza Documentului Verde al Comisiei privind afacerile maritime, politicile
legate de ocean și mare vor fi realizate într-un mod mai durabil și mai integrat
începând din 2008.

Obiectivul General: Imbunătățirea managementului și evitarea supraexploatării

resurselor naturale, recunoașterea valorii beneficiilor aduse de protejarea
ecosistemelor.

Sănătate publică
Obiectivele operaționale și țintele părincipale sunt:
- Imbunătățirea protecției împotriva amenințărilor asupra sănătății umane prin
dezvoltarea capacității de răspuns la aceste amenințări într-o manieră
coordonată;
- Imbunătățiri legislative suplimentare în privința hranei și a furajelor, inclusiv
revizuirea etichetării produselor alimentare;
- Continuarea promovării standardelor UE privind sănătatea corespunzătoare și
condiții bune de viață pentru animale la nivel european și internațional;
- Limitarea răspândirii bolilor cronice și a celor legate de stilul de viașă, mai
ales în rândul grupurilor și în zonele dezavantajate socio-economic;
- Reducerea inechităților în privința sănătății în cadrul și între Statele Membre
prin abordarea factorilor care au o influență mai mare asupra sănătății și prin
promovarea corespunzătoare a sănătății și a strategiilor de prevenire a bolilor.

Acțiunile trebuie să ia în considerare cooperarea internațională în cadrul

forurilor precum WHO (Organizația Mondială a Sănătății), Consiliul Europei, OECD
si UNESCO.

Asigurarea până în 2020 că substanțele chimice, inclusiv pesticidele vor fi

produse, manipulate și utilizate în modalități care nu periclitează sănătatea umană și
mediul. In acest context, adoptarea rapidă a Regulamentului pentru înregistrare,
evaluare, autorizare și restricționare a chimicalelor (REACH) va fi un moment
important, scopul fiind înlocuirea în final a substanțelor cu risc foarte ridicat prin
substanțe și tehnologii alternative potrivite.(REACH, noul Regulament al Uniunii
Europene în domeniul chimicalelor (Regulamentul (EC) Nr. 1907/2006), a intrat în
52
vigoare la 1 Iunie 2007.REACH elimină diferenţa dintre substanţele existente şi noile
substanţe; acum, aceleaşi cerinţe legale sunt valabile pentru toate substanţele.)
- Imbunătățirea informațiilor despre poluarea mediului și impacturile negative
asupra sănătății.
- Imbunătățirea sănătății mintale și contracararea riscurilor de suicid.

Acțiunile trebuie să includă:

- Comisia în colaborare cu Statele Membre, Centrul European pentru Prevenirea
si Controlul Bolilor (ECDC) și WHO vor dezvolta și întări și mai departe
capacitățile la nivelul UE și al Statelor Membre pentru a răspunde la
amenințările asupra sănătății umane într-un mod organizat, printre altele, prin
actualizarea planurilor de acțiuni existente privind modul de gestionare al
amenințărilor asupra sănătății.
- Comisia și Statele Membre vor promova o sănătate mai bună și prevenirea
bolilor prin gestionarea factorilor care influențează sănătatea în toate
activitățile ți politicile relevante. O atenție specială va fi acordată pregătirii și
implementării măsurilor și strategiilor privind factorii legați de stilul de viață,
precum drogurile, fumatul, alcoolul în exces, dieta deficitară, inactivitatea
fizică și bolile cronice.
- Politicile în domeniul sănătății al Statelor Membre trebuie să aibă ca scop
crearea și implementarea strategiilor care să ajute femeile și bărbații să-si
dezvolte și să-și mențină o stare emoțională pozitivă, îmbunătățindu-și astfel
nivelul de trai, perceperea lor subiectivă asupra calității vieții, precum și
sănătatea lor fizica și mentală.
- Comisia va propune îmbunătățiri suplimentare în domeniul legislației
alimentare, în concordană cu principiile Articolelor 14 si 15 ale
Regulamentului (EC) 178/2002 referitor la sigurana produselor alimentare.
Există o nevoie specială pentru îmbunătăirea funcionării sistemului de
producŃie si utilizare a alimentelor si furajelor modificate genetic, pentru a
- Promovarea unei sănătăți publice corespunzătoare în mod echitabil și
îmbunătățirea protecției împotriva amenințărilor asupra sănătății.
- O atenție specială va fi acordată de către Comisie și de către Statele Membre
grupurilor vulnerabile, în special copiiilor, prin contribuția UE la Planul de
acțiune pentru sănătatea și mediul copiilor pentru Europa (CEHAPE).
- Implementarea suplimentară a Programului pan-european pentru transport,
sănătate si mediu (THE PEP) de către Comisie și Statele Membre, printre
altele, prin integrarea aspectelor de sănătate și de mediu în luarea deciziilor în
politica din domeniul
transporturilor, monitorizarea și evaluarea impacturilor.

53
Incluziune socială, demografie și migrație
Obiective operaționale și ținte:
- Urmărirea obiectivului UE de a se lua măsuri pentru a ob’ine un impact
decisiv privind reducerea numărului persoanelor care riscă să fie afectate de
sărăcie și excluziune socială, cu o atenție specială asupra necesității reducerii
sărăciei care afectează copiii;
- Asigurarea unui nivel ridicat al coeziunii sociale și teritoriale la nivelul UE și
în Statele Membre, ca și respectul pentru diversitatea culturală;
- Sprijinirea Statelor Membre în efortul lor de a moderniza protecția socială,
având în vedere schimbările demografice.
- Creșterea semnificativă a participării la piața muncii a femeilor și a
lucrătorilor vârstnici, în acord cu țintele stabilite, precum si cresterea gradului
de angajare a imigranților până în 2010.
- Continuarea dezvoltării unei politici a Uniunii Europene privind migrația,
acompaniată de politici care să îmbunătățească integrarea mai buna a
imigranților și a familiilor acestora, luând în considerare și dimensiunea
economică a migrației.

Reducerea efectelor negative ale globalizării asupra angajaților și a familiilor lor

Crearea unei societăți a incluziunii sociale prin luarea în considerare a
solidarității între și în cadrul generațiilor, pentru a asigura securitatea și a crește
calitatea vieții cetățenilor ca o condiție pentru păstrarea bunăstării individuale.
Promovarea angajării tinerilor, intensificarea eforturilor pentru reducerea
abandonului scolar timpuriu. Creșterea participării la piața forței de muncă a
persoanelor cu handicap.
Pe baza Comunicării privind “Serviciile sociale, de interes general”, Comisia și
Statele Membre vor continua eforturile pentru a se asigura că serviciile sociale
contribuie activ la incluziunea și coeziunea socială și sprijină obiectivele de crestere
și angajare. Comisia și Statele Membre vor continua de asemenea să lucreze pentru o
clarificare pe mai departe a impactului legii comunitare privind serviciile sociale de
interes general.
Statele Membre vor continua implementarea Pactului European pentru Tineret.
In dialogul structurat cu populația tânără din timpul fiecărei presedinții, organizațiile
active în domeniul politicii tineretului european, printre care Forumul Tineretului
European, trebuie să fie invitate să aducă la cunostință problemele de dezvoltare
durabilă de interes pentru populația tânără prin pregătirea acestor dialoguri între
tineret și guvernanți.
Statele Membre și Uniunea Europeană vor implementa Pactul european pentru
egalitatea între sexe, acceptat la Consiliul European în martie 2006.

54
 Luând în considerare îmbătrânirea populației în toate țările europene,
caracterul durabil și adecvat al pensiilor va rămâne o problemă importantă pentru
următoarele decade. Uniunea Europeană va continua să sprijine eforturile Statelor
Membre pentru a moderniza sistemele de protecție socială și a asigura durabilitatea
acestora. Statele Membre ar trebui să reducă datoria publică la un nivel satisfăcător,
prin creșterea ratei de angajare și a productivității, ca și reforma sistemului de
sănătate.
Comisia va adopta un Comunicat privind viitorul demografic al Europei,
examinând în ce fel Uniunea Europeană poate ajuta Statele Membre să răspundă la
provocările demografice la care ele trebuie să facă față, prin promovarea de strategii
active și durabile privind fenomenul de îmbătrânire a populației, reconcilierea între
muncă și viața de familie, condiții mai bune pentru familii, luând în considerare și
contribuția imigrației.
Statele Membre ar trebui să analizeze posibilele implicații ale schimbărilor
demografice pentru folosirea terenului, resurse și consumul energetic, ca și
mobilitatea, și luarea lor în considerare la planificarea și investiții la toate nivelele.
UE și Statele Membre vor continua să dezvolte o politică a migrației legale în
Uniunea Europeană, acompaniată de politici pentru îmbunătățirea integrării
imigranților și a familiilor acestora, în special printr-un plan de politici privind
migrația, incluzând procedurile de admisie. Vor intensifica cooperarea cu ările din
lumea a treia si vor căuta împreună răspunsuri pentru fluxul migrațional.

55