PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

PRINCIPIUL POLUATORUL PLĂTEŞTE ȘI

REPARAREA PREJUDICIULUI DE MEDIU

INTRODUCERE
Mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa,
solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate
materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale,
calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.
Protecţia mediului reprezintă ansamblul reglementărilor, măsurilor şi acţiunilor care
au ca scop menţinerea, protejarea şi îmbunătăţirea condiţiilor naturale de mediu, respectiv
reducerea sau eliminarea, acolo unde este posibil, a poluării mediului şi a surselor de poluare.
Legea mediului ( OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului) definește poluarea ca
fiind introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii
umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o
împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
Protecţia mediului constituie una cele mai importante griji şi preocupări ale societăţii
contemporane, conștiente de faptul cǎ nu mai poate să se dezvolte în detrimentul mediului
înconjurător.
Principiile şi elementele strategice ce stau la baza politicii de mediu în România sunt:
”a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) principiul precauţiei în luarea deciziei;
c) principiul acţiunii preventive;
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
e) principiul "poluatorul plăteşte";
f) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la
justiţie în probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.”
 Conform prevederilor OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, ” modalităţile de
implementare a principiilor şi a elementelor strategice sunt:
a) prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici
disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului;
b) adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor politicii de mediu;
c) corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea de mediu;
d) efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor care
pot avea efect semnificativ asupra mediului;
e) evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact
semnificativ asupra mediului;
f) introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau
coercitive;
g) rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de
amploarea acestora;
h) promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi
internaţionale în domeniu;
i) stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;
j) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului;
k) recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea
etichetei ecologice;
l) menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;
m) reabilitarea zonelor afectate de poluare;
n) încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de mediu;
o) promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;
p) educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia în procesul
de elaborare şi aplicare a deciziilor privind mediul;
q) dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru menţinerea stării favorabile
de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică ca parte
integrantă a reţelei ecologice europene-Natura 2000;
r) aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilităţii şi etichetării organismelor
modificate genetic;
s) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor.”
 Principiile dreptului de mediu sunt interconectate între ele, astfel principiul poluatorul
plătește este interconectat cu principiul acțiunii preventive ( se pot lua în calcul procedurile de
reglementare ale unor planuri, programe/ proiecte/ activități), cu principiul reţinerii
poluanţilor la sursă, cu principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale.

ISTORIC
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a introdus pentru prima dată
principiul „ poluatorul plătește” în 1972. Potrivit acestui principiu, poluatorul trebuie să
suporte cheltuielile asociate punerii în aplicare a măsurilor de prevenire și de combatere a
poluării adoptate de autoritățile publice pentru a asigura faptul că mediul se află într-o stare
acceptabilă. Factorii de decizie pot folosi acest principiu pentru a reduce poluarea și pentru a
reabilita mediul înconjurător. Prin aplicarea principiului, poluatorii sunt încurajați să evite
daunele aduse mediului și sunt trași la răspundere pentru poluarea pe care o generează. De
asemenea, costurile generate de poluare sunt suportate de poluator, nu de contribuabil. Atunci
când costurile poluării sunt suportate de poluator, prețurile bunurilor și ale serviciilor cresc
pentru a include aceste costuri. Astfel, preferința consumatorilor pentru prețuri mai mici va
constitui un stimulent pentru producători să comercializeze produse mai puțin poluante.
Începând cu anul 1972, domeniul de aplicare al acestui principiu s-a extins treptat.
Inițial, principiul s-a axat exclusiv pe costurile de prevenire și de combatere a poluării, dar
ulterior a fost extins pentru a include și costurile măsurilor adoptate de autorități pentru
gestionarea emisiilor de poluanți. O extindere suplimentară a principiului a vizat răspunderea
pentru mediul înconjurător: poluatorii trebuie să plătească pentru daunele pe care le provoacă
mediului, indiferent dacă poluarea care a generat daunele s-a situat sub limitele prevăzute de
lege ( așa - numita „poluare reziduală permisă”) sau a fost accidentală.
În 1992, Declarația Organizației Națiunilor Unite privind mediul și dezvoltarea
(cunoscută sub numele de „Declarația de la Rio”) a menționat principiul ” poluatorul plătește”
ca fiind unul dintre cele 27 de principii directoare pentru dezvoltarea durabilă viitoare.

PRINCIPIUL ”POLUATORUL PLĂTEȘTE” LA NIVELUL UNIUNII

EUROPENE
Principiul „poluatorul plătește” este unul dintre principiile esențiale care stau la baza
politicii de mediu a Uniunii Europene - Articolul 191 alineatul (2) din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE) din anul 2007 prevede următoarele: „Politica Uniunii
în domeniul mediului [...] se bazează pe principiile precauției și acțiunii preventive, pe
principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului și pe principiul
«poluatorul plătește».”
Scopul politicii de mediu a Uniunii Europene este să asigure faptul că toți cetățenii UE
trăiesc într-un mediu sănătos, în care resursele naturale sunt gestionate în mod sustenabil, iar
biodiversitatea este protejată. În ultimele decenii, emisiile de poluanți în aer, în apă și în sol au
scăzut în mod semnificativ, dar poluarea și daunele aduse mediului rămân o provocare
importantă. Pe întregul teritoriu al UE, 26 % dintre corpurile de apă subterană nu au atins încă
o „stare chimică bună” și aproximativ 60 % dintre apele de suprafață (râuri, lacuri și ape de
tranziție și de coastă) nu au o stare chimică și ecologică bună. În UE există aproximativ
2,8 milioane de situri potențial contaminate, în special din cauza activității industriale și a
eliminării deșeurilor. De asemenea, poluarea aerului afectează vegetația, ecosistemele și
sănătatea oamenilor și reprezintă cel mai mare risc pentru sănătatea mediului înconjurător din
UE.
Comisia Europeană este responsabilă cu elaborarea de propuneri legislative în
domeniul protecției mediului care să se bazeze pe principiul poluatorul plătește, în timp ce
statele membre sunt responsabile pentru transpunerea, aplicarea și asigurarea respectării
directivelor și a regulamentelor UE privind protecția mediului.
Instrumentele pentru aplicarea principiului poluatorul plătește ( PPP) pot fi:
Curtea de Conturi Europeană, adaptare după documentul Comisiei Europene intitulat Principle of EU
Environmental Law, The Polluter Pays Principle.

În ultimele decenii, UE a adoptat o gamă largă de documente legislative privind

protecția mediului.
Politicile sale acoperă aspecte de mediu precum biodiversitatea, silvicultura, solul și
utilizarea terenurilor, apa și aerul. Alte politici vizează în mod explicit surse ale poluării, cum
ar fi substanțele chimice, poluarea industrială și deșeurile. Printre documentele legislative
privind protecția mediului care sunt relevante pentru aplicarea principiului ” pouatorul
plătește” se numără:
Directiva 2010/75/UE privind emisiile industriale (IED), care stabilește valori
limită ale emisiilor pe baza unui sistem de autorizare pentru aproximativ 52 000 de instalații
industriale mari din UE. IED se bazează pe o abordare integrată, astfel încât autorizațiile
trebuie să ia în considerare întreaga performanță de mediu a instalației, acoperind, de
exemplu, emisiile poluante, utilizarea materiilor prime, eficiența energetică și restaurarea
sitului la încetarea activității.
Directiva cadru 2008/98/CE privind deșeurile, care privește problema gestionării
deșeurilor. Alte instrumente juridice abordează aspecte și tipuri specifice de deșeuri, precum
deșeurile de ambalaje, plasticul de unică folosință, echipamentele electrice și electronice,
bateriile și acumulatorii, vehiculele scoase din uz, deșeurile miniere, depozitele de deșeuri și
transportul deșeurilor.
Directiva cadru 2000/60/CE privind apa (WFD), care privește politica în domeniul
apei, împreună cu directivele asociate, inclusiv Directiva 91/271/CEE privind tratarea apelor
urbane reziduale și Directiva (UE) 2020/2184 privind calitatea apei destinate consumului
uman, precum și Directiva 2007/60/EC privind evaluarea și gestionarea riscurilor de inundații.
Alte documente legislative specifice anumitor sectoare acoperă poluarea care afectează apa,
cum este cazul Directivei 2009/128/CE privind pesticidele sau al Directivei 91/676/CEE
privind nitrații;
Întreprinderile care depozitează substanțe chimice periculoase intră de asemenea sub
incidența Directivei 2012/18/UE (Directiva Seveso), care urmărește prevenirea accidentelor
majore care implică substanțe periculoase.
Directiva 2009/147/CE privind păsările și Directiva 92/43/CEE privind
habitatele, denumite împreună „directivele privind natura”, care constituie piatra de temelie a
politicii UE în domeniul biodiversității. Directivele privind natura prevăd obligația statelor
membre de a proteja habitatele naturale, scop în care acestea pot folosi fonduri din partea UE.
Directiva privind habitatele prevede în mod explicit că principiul ” poluatorul plătește” are o
aplicabilitate limitată în ceea ce privește conservarea naturii. Directiva privind răspunderea de
mediu acoperă daunele semnificative aduse speciilor și habitatelor protejate.
Directiva 2004/35/CE privind răspunderea pentru mediul înconjurător (DRM),
care stabilește cadrul UE privind răspunderea pentru mediu. Răspunderea pentru mediul
înconjurător înseamnă că operatorii economici care provoacă daune mediului au obligația de a
plăti pentru reabilitarea acestuia și astfel sunt încurajați să evite daunele. Potrivit acestei
Directive, atunci când o activitate economică considerată riscantă (așa cum se detaliază în
anexa III la DRM) generează daune semnificative pentru mediul înconjurător, la nivelul
solului, al apei și al biodiversității, operatorul responsabil trebuie să ia toate măsurile necesare
pentru remediere, pe cheltuiala sa. Pentru activități economice care nu sunt considerate
riscante din punctul de vedere al mediului, inclusiv pentru agricultură, Directiva privind
răspunderea pentru mediu prevede obligația operatorilor de a remedia daunele aduse
biodiversității doar atunci când acestea se datorează culpei sau neglijenței.
Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător definește daunele aduse
mediului ca fiind:
• daune cu efecte negative grave asupra stării ecologice ( ecologice, chimice sau
cantitative) a resurselor de apă, astfel cum sunt definite acestea de Directiva
2000/60/CE, Directiva-cadru privind apa a UE și Directiva 2008/56/CE, Directiva
privind strategia pentru mediul marin;
• daune aduse solului care creează un risc semnificativ pentru sănătatea umană;
• daune aduse speciilor protejate și habitatelor naturale cu efecte negative asupra stării
de conservare, astfel cum este definită aceasta în Directiva 2009/147/
CE privind conservarea păsărilor sălbatice și Directiva 92/43/CEE, Directiva privind
habitatele naturale.
Definiția include eliminarea de substanțe poluante în aer (deoarece acest lucru afectează
starea solului sau a apei), deversarea de asemenea substanțe în apele interioare de suprafață și
în apele subterane, precum și orice diseminare deliberată în mediu a organismelor modificate
genetic în sensul Directivei 2001/18/CE.
Există două scenarii în care se aplică răspunderea:
1. Daune aduse mediului prin exercitarea uneia dintre activitățile enumerate în anexa
III la directivă, cum ar fi:
• industria energetică;
 • producția și prelucrarea metalelor;
• industria extractivă;
• industria chimică;
• gestionarea deșeurilor;
• producția de celuloză, hârtie și carton la scară largă, vopsirea textilelor și
tăbăcăria;
• producția de carne, produse lactate și produse alimentare la scară largă.
2. Daune ecologice aduse speciilor protejate și habitatelor naturale ( sau o amenințare
iminentă de producere a unor asemenea daune) prin exercitarea altor activități profesionale
decât cele enumerate în anexa III și în cazul în care compania a comis vreo eroare sau vreo
neglijență.
Sunt și excepții de la aplicarea Directivei - conflictul armat, catastrofele naturale,
răspunderea pentru daune aduse mediului care fac obiectul unor convenții internaționale (de
exemplu, poluarea maritimă) și riscurile nucleare, care fac obiectul Tratatului Euratom.
Directiva se aplică de la 30 aprilie 2004, iar țările UE au avut obligația de a o
transpune în legislația națională până la 30 aprilie 2007.
Comisia Europeană a întocmit un raport privind punerea în aplicare a directivei din
2007 până în 2013 și a analizat experiența punerii în aplicare. Raportul confirmă faptul că,
deși directiva nu și-a atins încă pe deplin potențialul, aceasta s-a dovedit eficace în ceea ce
privește repararea daunelor aduse mediului și încurajarea prevenirii acestora. În ceea ce
privește punerea în aplicare, în perioada aprilie 2007 - aprilie 2013, statele membre au
raportat aproximativ 1245 de cazuri confirmate de daune aduse mediului care au declanșat
aplicarea acestei directive. Numărul de cazuri variază considerabil de la un stat membru la
altul; astfel două state membre înregistrează peste 86 % din totalul cazurilor de daune
raportate ( Ungaria: 563 de cazuri, Polonia: 506 cazuri); iar în șase state membre s-au raportat
mai multe cazuri ( Germania - 60, Grecia - 40, Italia – 17, Letonia, Spania și Regatul Unit –
câte 8 cazuri). Unsprezece state membre nu au raportat din 2007 nici un incident care să fi
provocat daune în sensul directivei, ceea ce se poate explica prin faptul că se ocupă de cazuri
exclusiv în cadrul sistemului lor național.
Aproximativ 50 % din cazurile raportate de daune aduse mediului se referă la daunele
aduse solului. Daunele aduse apelor reprezintă 30 %, iar daunele aduse biodiversității în jur de
20 %. De asemenea, s-a constatat că repararea prejudiciului de mediu a durat în medie 12 luni,
dar au fost și cazuri cu durată mai mare de 6 ani.
 Același raport a scos în evidență faptul că în medie, costul măsurilor de reparare
pentru refacerea resurselor naturale prejudiciate suportate de persoana responsabilă, în
conformitate cu principiul „poluatorul plătește” a fost este de aproximativ 42 000 EUR.
Grecia a raportat o valoare medie de 60 000 EUR. Cu toate acestea, costurile de reparare în
cazurile individuale variază de la câteva mii de EUR la peste 50 de milioane EUR pentru
pierderi la scară largă ca urmare a unor accidente majore (de exemplu, la Kolontár, Ungaria
sau la Moerdijk, în Țările de Jos).
În cursul anului 2019, Directiva a fost modificată prin Regulamentul (UE) 2019/1010,
care aliniază și simplifică obligațiile de raportare în domeniul legislației mediului. Noile
norme introduse, care se aplică începând cu 26 iunie 2019, sunt următoarele.
• Țările UE raportează Comisiei cu privire la experiența acumulată la punerea în
aplicare a acestei directive. Informațiile pe care trebuie să le furnizeze se află în anexa VI la
directivă și trebuie colectate până la 30 aprilie 2022 și, ulterior, la fiecare 5 ani.
• Până la 30 aprilie 2023 și, ulterior, la fiecare 5 ani, Comisia va publica o evaluare a
acestei directive pe care a efectuat-o pe baza informațiilor furnizate de țările UE.
• Până la 31 decembrie 2020, Comisia trebuie să elaboreze orientări care să ofere o
înțelegere comună a termenului „daune aduse mediului”, așa cum este definit în prezenta
directivă.

PRINCIPIUL ” POLUATORUL PLĂTEȘTE” ÎN ROMÂNIA

Principiul ”poluatorul plătește” a fost preluat și de legislația din România, pentru
prima dată în Legea nr. 137 din 1995 și apoi de către OUG nr. 195/2005 privind protecția
mediului. La nivel european, implementarea acestui principiu a fost realizatǎ prin Directiva
2004/35/CE privind răspunderea de mediu, care a fost transpusǎ în legislația româneascǎ
prin OUG nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea
prejudiciului asupra mediului.
Principiul “Poluatorul plătește” este conceptul conform căruia poluatorul trebuie să
plătească pentru poluarea produsǎ mediului. Prin platǎ se înțelege responsabilitate materialǎ,
financiarǎ, eticǎ, esteticǎ, socialǎ şi juridicǎ.
Poluatorul este obligat sǎ suporte consecințele nerespectării îndatoririlor prevăzute de
lege. Prin acest principiu se consacrǎ nu numai obligația poluatorului mediului de a repara
prejudiciul cauzat, ci şi obligația de a se imputa acestuia costul social al poluării pe care o
generează, adică toate efectele unei poluări, nu numai asupra bunurilor şi persoanelor, ci şi
asupra naturii însǎși şi toate acestea independent de culpǎ. Conform prevederilor de Drept al
mediului, principiul „Poluatorul plătește” impune obligația ca poluatorul sǎ suporte
cheltuielile pentru realizarea mǎsurilor de prevenire a poluării sau sǎ plătească pentru
pagubele provocate de poluare.
Principiul prevede ca potenṭialul poluator sǎ suporte toate costurile poluării pe care el
a cauzat-o. Cu toate acestea, principiul este unul economic şi nu unul juridic. Aceasta
înseamnă cǎ nu se intenționează sǎ se pedepsească poluatorul, ci sǎ se stabilească condițiile
economice necesare astfel încât sǎ fie luate în considerare toate costurile de mediu asociate cu
operațiunile poluatorului, acest proces ducând la o dezvoltare durabilǎ. De asemenea,
justificarea economică a principiului o reprezintă și faptul că dacă nu se fac la timp anumite
cheltuieli pentru mediu, ulterior trebuie acoperite costuri mult mai mari – inclusiv pentru
repararea prejudiciului de mediu.
Principiul „Poluatorul plătește” urmărește ca sarcina costurilor controlului asupra
mediului sǎ revină în primul rând poluatorilor, asigurându-se astfel faptul cǎ mecanismele de
piațǎ iau în considerare aceste costuri şi cǎ resursele vor fi alocate corespunzǎtor în producție
şi consum.
Oricine produce daune mediului, pericole sau riscuri este responsabil sǎ evite, sǎ
reducă şi sǎ combatǎ acele daune, pericole şi riscuri. Acest principiu exprimǎ astfel
răspunderea în sens larg, cuprinzând orice obligație de a respecta prevederile legislative, pânǎ
la suportarea sancțiunilor contravenționale penale sau civile. Strategia de prevenire a poluǎrii
înlocuieşte găsirea de soluții pentru combaterea efectelor provocate şi se materializează prin
acțiuni preventive, reținerea poluanților la sursǎ şi precauție în luarea deciziei, astfel încât sǎ
fie evitate interpretări eronate cum ar fi “ plătesc, deci pot sǎ poluez”.
Principiul ”Poluatorul plătește” se aplicǎ dacǎ poluatorii sunt identificați, daunele sunt
măsurabile şi dacǎ existǎ o legăturǎ demonstratǎ între poluator şi daunǎ. Reprezintă un
mecanism economic ce asigurǎ cǎ toate prejudiciile privind calitatea factorilor de mediu vor fi
remediate prin aplicarea de penalități. În acest sens, este necesarǎ îndeplinirea unor condiții
referitoare la:
• identificarea surselor de poluare;
• evaluarea datelor de monitorizare privind încărcarea cu poluanți;
• colaborarea tuturor instituțiilor implicate;
• existenṭa unui cadru instituțional adecvat pentru implementarea cu succes a acestui
principiu.
Directiva 2010/75/UE privind emisiile industriale (IED) a fost transpusă în legislația
națională prin Legea nr. 278 din 2013 privind emisiile industriale, cu modificările și
aprobările ulterioare. Această lege are drept scop ” prevenirea şi controlul integrat al poluării
rezultate din activităţile industriale, stabilind condiţiile pentru prevenirea sau, în cazul în care
nu este posibil, pentru reducerea emisiilor în aer, apă şi sol, precum şi pentru prevenirea
generării deşeurilor, astfel încât să se atingă un nivel ridicat de protecţie a mediului,
considerat în întregul său.”
Pentru instalațiile care intră sub incidența Directivei IED, agenții economici sunt
obligați să obțină autorizație integrată de mediu pentru funcționare. Autorizația integrată de
mediu ” stabileşte valori-limită de emisie pentru emisiile directe de gaze cu efect de seră
rezultate din activităţile aflate sub incidenţa prevederilor Hotărârii Guvernului
nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu
efect de seră, cu modificările şi completările ulterioare, numai în cazul în care este necesară
evitarea producerii unei poluări semnificative la nivel local. Autorizaţia integrată de mediu
conţine toate măsurile necesare pentru asigurarea respectării prevederilor legislative, care
includ cel puţin următoarele:
a) valorile-limită de emisie pentru substanţele poluante care pot fi emise din instalaţie;
b) cerinţele adecvate pentru protecţia solului şi a apelor subterane, precum şi măsurile privind
monitorizarea şi managementul deşeurilor generate de instalaţie;
c) cerinţe adecvate de monitorizare a emisiilor, cu specificarea metodologiei de măsurare,
frecvenţa şi procedura de evaluare;
d) obligaţia de a furniza autorităţii competente cu regularitate şi cel puţin o dată pe an
informaţii pe baza rezultatelor monitorizării emisiilor şi alte date necesare care permit
autorităţii competente să verifice conformitatea cu condiţiile prevăzute în autorizaţia integrată
de mediu;
e) cerinţe adecvate pentru menţinerea şi supravegherea periodică a măsurilor luate pentru
prevenirea emisiilor în sol şi în apele subterane şi cerinţe adecvate de monitorizare periodică a
solului şi a apelor subterane cu privire la substanţele periculoase relevante care se pot găsi pe
amplasament, ţinând seama de posibilitatea de contaminare a solului şi a apelor subterane de
pe amplasamentul instalaţiei;
f) măsuri referitoare la alte condiţii de funcţionare decât cele normale, în scopul prevenirii
riscurilor de poluare a mediului, în următoarele situaţii: operaţiuni de pornire şi oprire;
pierderi din instalaţii; funcţionare necorespunzătoare; întrerupere temporară a funcţionării;
încetare definitivă a funcţionării;
g) condiţii privind reducerea poluării la mare distanţă sau transfrontalieră;
h) condiţii privind evaluarea conformării cu valorile-limită de emisie sau o trimitere la
cerinţele aplicabile specificate în alt document în legătură cu instalaţia autorizată.”
Pentru respectarea prevederilor legislative și a actelor de reglementare și în acord cu
principiul poluatorul plătește agenții economici trebuie să realizeze investiții de mediu în
vederea limitării emisiilor de poluanți. De asemenea, ” în cazul oricărui incident sau accident
care afectează mediul în mod semnificativ, operatorul are următoarele obligaţii:
să informeze imediat autoritatea competentă pentru protecţia mediului şi autoritatea
competentă pentru inspecţie şi control la nivel local; să ia imediat măsurile pentru limitarea
consecinţelor asupra mediului şi prevenirea altor incidente sau accidente posibile; să ia orice
măsuri suplimentare adecvate, pe care autorităţile competente le solicită şi le consideră
necesare în vederea limitării consecinţelor asupra mediului şi a prevenirii altor incidente sau
accidente posibile.”
Pe raza județului Neamț 26 de instalații se supun prevederilor Directivei IED și dețin
autorizație integrată de mediu.
Directiva cadru 2008/98/CE privind deșeurile, care privește problema gestionării
deșeurilor a fost transpusă în legislația națională prin Legea 211/2011 privind regimul
deșeurilor, abrogată prin OUG nr. 92/2021 privind regimul deșeurilor.
Conform OUG nr. 92/2021, ” gestionarea deşeurilor trebuie să se realizeze fără a pune
în pericol sănătatea umană şi fără a dăuna mediului, în special fără a genera riscuri pentru aer,
apă, sol, faună sau floră; fără a crea disconfort din cauza zgomotului sau a mirosurilor; fără a
afecta negativ peisajul sau zonele de interes special.”
În conformitate cu principiul "poluatorul plăteşte", costurile operaţiunilor de
gestionare a deşeurilor se suportă de către producătorul de deşeuri sau, după caz, de
deţinătorul actual ori anterior al deşeurilor.
În cazul deşeurilor abandonate şi în cazul în care producătorul/deţinătorul de deşeuri
este necunoscut, cheltuielile legate de curăţarea şi refacerea mediului, precum şi cele de
transport, valorificare, recuperare/reciclare, eliminare sunt suportate de către autoritatea
administraţiei publice locale. După identificarea producătorului/deţinătorului de deşeuri,
acesta este obligat să suporte atât cheltuielile privind gestionarea deșeurilor abandonate, cât şi
pe cele legate de acţiunile întreprinse pentru identificare.
De asemenea, aplicarea principiului poluatorul plătește a determinat ca în cursul
anului 2016 Legea 211/2011 privind regimul deșeurilor să fie modificată prin OUG nr. 68 din
12 octombrie 2016 astfel încât ”în vederea stimulării colectării separate a deşeurilor de la
populaţie, autorităţile publice locale aplică ca instrument economic «plăteşte pentru cât
arunci», acolo unde este posibil din punct de vedere tehnic, economic şi al protecţiei mediului.
Aplicarea acestui instrument economic se realizează, după caz, în baza următoarelor criterii:
cantitatea de deşeuri generată, tipuri de deşeuri generate, volumul recipientului, frecvenţa de
preluare a deşeurilor."
Ulterior, la sfârșitul anului 2018 s-au modificat prevederile art. 17 din Legea 211 din
2011 privind regimul deșeurilor. Această modificare impune autorităților administrației
publice locale ale unităților administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor, respectiv asociațiilor de dezvoltare intercomunitară
ale acestora, obligația de a implementa, începând cu data de 1 ianuarie 2019, dar nu mai târziu
de data de 30 iunie 2019, cu respectarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 21/1992
privind protecția consumatorilor, instrumentul economic «plătește pentru cât arunci», bazat pe
cel puțin unul dintre următoarele elemente: volum; frecvență de colectare; greutate; saci de
colectare personalizați.
Această aplicare a principiului ”poluatorului plătește” poate avea ca avantaje pentru
administrație: reducerea costurilor de gestionare a deșeurilor; evitarea plății contribuției la
Administrația Fondului pentru Mediu pentru neîndeplinirea țintelor de reciclare; scăderea
costurilor pentru deșeurile reziduale eliminate prin depozitare, iar pentru cetățeni: reducerea
costurilor de gestionare a deșeurilor ( taxa de salubritate) prin sortarea deșeurile reciclabile,
cetățeanul plătind doar pentru cantitatea de deșeuri mixte aruncate și, propun, nu și pentru
ridicarea deșeurilor reciclabile sortate pe categorii, care vor fi preluate separat de către
operatorul de salubritate și trimise la reciclare. Această propunere se bazează pe faptul că, în
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, sunt
prevăzute tarife pentru contribuția pentru economia circulară privind gestionarea deșeurilor,
numai pentru deșeurile destinate a fi eliminate prin depozitare.
De asemenea, în acord cu principiul ” poluatorul plătește” sunt instituite taxe speciale
care se fac venit la Fondul pentru mediu pentru cazul în care nu se ating țintele de reciclare
stabilite de OUG nr. 92 din 2021, după cum urmează:
- o contribuţie de 2% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor, obţinute de către
deţinătorul deşeurilor, persoană fizică sau juridică. Sumele se reţin la sursă de către operatorii
economici care desfăşoară activităţi de colectare şi/sau valorificare a deşeurilor, care au
obligaţia să le vireze la Fondul pentru mediu;
- contribuţia pentru economia circulară încasată de la proprietarii sau, după caz,
administratorii de depozite pentru deşeurile municipale, deşeuri din construcţii şi desfiinţări,
destinate a fi eliminate prin depozitare, în cuantum de 80 de lei până la 31.12.2023 și de 160
de lei începând cu 01.01.2024.
- o contribuţie de 2 lei/kg, datorată pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de
ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime de valorificare sau incinerare în instalaţii de
incinerare cu recuperare de energie şi de valorificare prin reciclare, prevăzute în anexa demai
jos, şi cantităţile de deşeuri de ambalaje care intră în instalaţii de reciclare şi/sau instalaţii de
valorificare, după caz, de către: operatorii economici care introduc pe piaţa naţională produse
ambalate, operatorii economici care importă/achiziţionează intracomunitar produse ambalate
pentru utilizare/consum propriu, operatorii economici care supraambalează produse ambalate
individual în vederea revânzării/redistribuirii, operatorii economici care introduc pe piaţa
naţională ambalaje de desfacere şi operatorii economici care dau spre închiriere, sub orice
formă, cu titlu profesional, ambalaje;
Obiectiv de valorificare prin reciclare/tip de materiali) (%) Obiectiv
global de
valorificare Obiectiv global de valorificare
Hârtie prin sau incinerare în instalaţii de
Anul Plastic Sticlă Metal Aluminiu Lemn
carton reciclare2) incinerare cu recuperare de
(%) energie3) (%)
Din care
Total pentru
PET
2019-2022
60 22,5 55 60 50 20 15 55 60
(inclusiv)
Anul 2023 65 35 57 65 60 30 20 60 65
Anul 2024 70 40 60 65 65 40 20 60 65
Începând cu
75 50 65 70 70 50 25 65 70
anul 2025
- o contribuţie de 50 lei/tonă, datorată de unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz,
subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, în cazul neîndeplinirii obiectivului
anual de reducere cu procentul de minim 50% a cantităţilor de deşeuri eliminate prin
depozitare din deşeurile municipale, plata făcându-se pentru diferenţa dintre cantitatea
corespunzătoare obiectivului anual şi cantitatea efectiv încredinţată spre reciclare şi alte forme
de valorificare. Pentru unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile
administrativ-teritoriale ale municipiilor care nu au organizat serviciul public de salubrizare,
contribuţia se calculează pentru întreaga cantitate de deşeuri municipale estimate ca fiind
generate potrivit indicilor prevăzuţi în Planul naţional de gestionare a deşeurilor, respectiv de
233 kg/locuitor/an în mediul urban şi 105 kg/locuitor/an în mediul rural.
În anii anteriori, autoritățile administrației publice locale din județul Neamț nu au atins
ținta de reducere cu 50% a cantităților de deșeuri municipale eliminate prin depozitare. De
asemenea, conform raportului ”Avertisment timpuriu în baza analizei țintelor de reciclare din
2025 a deșeurilor municipale și a deșeurilor de ambalaje” realizat de Agenția Europeană de
Mediu (EEA) în iunie 2022, România riscă să nu atingă obiectivele de reciclare setate pentru
2025, atât în cazul deșeurilor municipale solide care este de 55%, cât și în cazul deșeurilor de
ambalaje care este de 65%. În prezent, datele disponibile atestă că România are o rată de
reciclare de 13.7% a deșeurilor municipale, și o rată de reciclare de 57.9% a deșeurilor de
ambalaje.
- contribuţie în cuantumul de 2 sau 4 lei, după caz, datorată de operatorii economici
autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de colectare a deşeurilor de echipamente
electrice şi electronice, respectiv o contribuţie de 4 lei/kg de baterii şi acumulatori portabili,
datorată de operatorii economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de colectare a
deşeurilor de baterii şi acumulatori portabili, plata făcându-se pentru diferenţa dintre
cantităţile de deşeuri corespunzătoare obiectivelor anuale, stabilite de legislaţia în vigoare, şi
cantităţile efectiv colectate în numele clienţilor pentru care au preluat obligaţiile.
Directiva cadru 2000/60/CE privind apa a fost transpusă în legislația națională prin
Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările și aprobările ulterioare. Conform legii apelor
”dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor arteziene, se
stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor şi se exercită potrivit prevederilor legale.
Acest drept include şi evacuarea, în resursele de apă, de ape uzate, ape din desecări ori
drenaje, ape meteorice, ape de mină sau de zăcământ, după utilizare.
Apele de suprafaţă sau subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare şi
de protecţie a calităţii apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat şi alte trebuinţe
gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalaţii sau dacă debitul prelevat nu
depăşeşte 0,2 litri/secundă, exclusiv pentru satisfacerea necesităţilor gospodăriilor proprii. ”
Actele de reglementare în domeniul gospodăririi apelor prevăd toate măsurile și condițiiile pe
care agenții economici trebuie să le respecte astfel încât să se păstreze starea de conservare a
corpurilor de ape.
Prejudiciul asupra apelor intră sub incidența Directivei privind răspunderea de mediu.
Directiva 2009/147/CE privind păsările și Directiva 92/43/CEE privind habitatele,
denumite împreună „directivele privind natura”, au fost transpuse în legislația românească
prin OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice. Daunele semnificative aduse speciilor și habitatelor
protejate intră sub incidența Directivei privind răspunderea de mediu.
Directiva 2004/35/CE privind răspunderea pentru mediul înconjurător a fost transpusă
în legislația românească prin prin OUG nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu
referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului. Conform acesteia ”
prejudiciul asupra mediului, inclusiv cel determinat de elementele aeropurtate, înseamnă:
a) prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate - orice prejudiciu care are
efecte semnificative negative asupra atingerii sau menţinerii unei stări favorabile de
conservare a unor astfel de habitate sau specii; caracterul semnificativ al acestor efecte se
evaluează în raport cu starea iniţială; prejudiciile aduse speciilor şi habitatelor naturale
protejate nu includ efectele negative identificate anterior;
b) prejudiciul asupra apelor - orice prejudiciu care are efecte negative grave asupra stării
ecologice, chimice sau cantitative sau asupra potenţialului ecologic al apelor în cauză, sau
asupra stării ecologice a apelor marine în cauză;
c) prejudiciul asupra solului - orice contaminare a solului, care reprezintă un risc
semnificativ pentru sănătatea umană, care este afectată negativ ca rezultat al introducerii
directe sau indirecte a unor substanţe, preparate, organisme sau microorganisme în sol sau în
subsol.”
Conform prevederilor OUG nr. 195 din 2005 privind protecția mediului, Art. 95
”Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. În
cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară. În mod excepţional, răspunderea poate fi
şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform
reglementărilor specifice. Prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului se realizează
conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a reglementărilor specifice.”
Autoritatea competentă pentru stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi reparatorii,
precum şi pentru evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului este
Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului. Pentru stabilirea măsurilor preventive agenţia
judeţeană pentru protecţia mediului se consultă cu comisariatele judeţene ale Gărzii Naţionale
de Mediu și cu direcţiile bazinale de apă, consiliile ştiinţifice ale ariilor naturale protejate,
oficiile de studii pedologice şi agrochimice judeţene sau cu inspectoratele teritoriale de regim
silvic şi de vânătoare – în funcție de factorul de mediu afectat.
În acord cu principiul Poluatorul plătește se află și răspunderea administrativă
(contravenţională) pentru prevenirea sau combaterea nerespectării prevederilor legale pentru
protecția mediului. Legislația de mediu sancționează faptele care contituie contravenții cu
amenzi în cuantum de la 3000 ( HG nr. 856/2002 privind evidența gestiunii deșeurior) până la
500000 lei ( Legea nr. 278/2013) stabilite pentru persoane juridice.
Ca expresie a principiului poluatorul plăteşte, unele acte normative, precum Legea nr.
24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane, prevăd că,
pe lângă aplicarea amenzii, contravenienţii trebuie să repare prejudiciile aduse mediului prin
săvârşirea faptei contravenţionale. Conform Art 22 ” prejudiciile cauzate spaţiilor verzi se
recuperează pe baza hotărârii judecătoreşti definitive. În cazul deteriorării spaţiilor verzi în
urma incendiilor, se stabileşte compensarea nu numai a pagubei pricinuite spaţiilor verzi, ci şi
a cheltuielilor suportate pentru stingerea incendiului şi curăţarea teritoriului de deşeurile
provenite în urma acestuia şi refacerea zonei verzi. În cazul poluării chimice a spaţiilor verzi
se stabileşte nu numai compensarea pagubei pricinuite spaţiilor verzi, ci şi a cheltuielilor
suportate pentru reecologizarea zonei şi a lucrărilor pe termen lung necesare pentru
decontaminarea zonei, precum şi a cheltuielilor medicale evaluate în cazul afectării
populaţiei.”

CONCLUZII
Principiul „poluatorul plătește” (PPP) stă la baza politicii de mediu a Uniunii
Europene și impune ca poluatorii să suporte costurile poluării provocate, inclusiv costul
măsurilor luate pentru prevenirea, combaterea și remedierea poluării, precum și costurile pe
care aceasta le impune societății.
Conform prevederilor de Drept al mediului, principiul „Poluatorul plătește” impune
obligația ca poluatorul sǎ suporte cheltuielile pentru realizarea mǎsurilor de prevenire a
poluării sau sǎ plătească pentru pagubele provocate de poluare.
Instrumentele pentru aplicarea principiului poluatorul plătește sunt: legislația ( care
impune proceduri specifice de reglementare, valori limită de emisii, interdicții, sancțiuni),
instrumente economice ( taxe, tarife specifice, certificate comercializabile) abordări voluntare
( eticheta ecologică, sistem de management de mediu).

BIBLIOGRAFIE

1. Mircea Duţu - Tratat de dreptul mediului, ediţia a IV-a, CH BECK, Bucureşti, 2014;
2. OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului
3. OUG nr. 92/2021 privind regimul deșeurilor
4. OUG nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu
5. OUG nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea
prejudiciului asupra mediului
6. Legea apelor nr. 107/1996
7. OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice
8. Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele
urbane
9. https://op.europa.eu/webpub/eca/special-reports/polluter-pays-principle
10. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/ - RAPORT AL COMISIEI CĂTRE
CONSILIU ȘI PARLAMENTUL EUROPEAN Raport al Comisiei către Consiliu și
Parlamentul European în temeiul articolului 18 alineatul (2) din Directiva 2004/35/CE
privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea
daunelor aduse mediului
11. https://oirep.ro/articole/romania-risca-sa-nu-atinga-tintele-de-reciclare-pentru-2025-si-
2035/