- Convenţia privind schimbările climatice reprezintă un angajament ferm al statelor semnatare

ca, până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de bioxid de carbon din atmosferă la nivelul anilor
1990. Ulterior s-a adăugat un amendament prin care s-a prevăzut că obligaţiile părţilor continuă
până în 2012

- Convenţia privind diversitatea biologică (pentru bio diversitate) prevede măsurile ce trebuie
luate pentru protejarea ecosistemelor si a diverselor forme de viată. Statele prevăd stabilirea unor
zone protejate, să integreze probleme biologice în sistemele de dezvoltare pe plan naţional şi să
asigure întregii comunităţi umane, avantaje decurgând din utilizarea resurselor genetice, inclusiv
asigurarea transferului de tehnologii biologice.

- Declaraţia de principii asupra conservării si exploatării pădurilor s-a dorit a fi o convenţie, dar
datorită opoziţie statelor tropicale, care îşi realizau veniturile din exploatarea pădurilor, a rămas
la stadiul de simplă recomandare.

Cea de-a 3 Conferinţă mondială a ONU asupra mediului a avut loc la Iohanesburg în anul 2002,
conferinţă la care a participat o delegaţie de 148 de state. În Declaraţie se recunoaşte eradicarea
sărăciei şi dezvoltarea durabilă. S-au iscat conflicte între delegaţia SUA şi cele ale celorlalte state
în legătură cu Protocolul de la Kyoto, drept care nu s-au adoptat documente notabile.

Convenția privind diversitatea biologică

CARE ESTE ROLUL ACESTEI DECIZII ȘI AL ACESTEI CONVENȚII?

Decizia 93/626/CEE marchează aprobarea de către Comunitatea Europeană (în prezent UE)
a Convenției ONU privind diversitatea biologică semnată la Rio de Janeiro în iunie 1992.
Decizia confirmă angajamentul țărilor UE în ceea ce privește implementarea articolelor
convenției.
Convenția are trei obiective:

 conservarea diversității biologice (adică a varietății formelor de viață care se găsesc pe

Pământ);
 utilizarea durabilă a componentelor diversității biologice;
 împărțirea corectă și echitabilă a beneficiilor care rezultă din utilizarea resurselor
genetice.

Diversitatea biologică are importante beneficii din punct de vedere ecologic, genetic, social,
economic, științific, educațional, cultural, recreativ și estetic.

ASPECTE-CHEIE
Convenția stipulează că fiecare guvern semnatar:
  va coopera cu celelalte guverne și organizații internaționale pentru a asigura conservarea
și utilizarea durabilă a diversității biologice;
 va dezvolta strategii adecvate și va integra protecția biodiversității în planurile,
programele și politicile naționale decizionale și orizontale;
 va identifica și monitoriza biodiversitatea și factorii care o influențează;
 va conserva biodiversitatea prin:
 stabilirea și gestionarea corespunzătoare a zonelor protejate și protejarea
ecosistemelor și a habitatelor naturale;
 promovarea dezvoltării raționale din punct de vedere ecologic și durabile în
zonele adiacente zonelor protejate;
 refacerea ecosistemelor degradate și promovarea refacerii speciilor amenințate;
 reglementarea, gestionarea sau controlarea riscurilor legate de utilizarea și
eliberarea organismelor vii modificate, rezultate din biotehnologie
(adică organisme modificate genetic);
 prevenirea introducerii, controlul sau eradicarea speciilor alogene invazive;
 protejarea și încurajarea utilizării tradiționale a resurselor biologice;
 adoptarea de măsuri complementare de conservare.

Convenția prevede în continuare că semnatarii:

 vor integra considerente privind biodiversitatea în luarea de decizii la nivel național;

 vor evita sau reduce la minimum impactul advers care rezultă din utilizarea resurselor
biologice (de exemplu, prin evaluări ale impactului asupra mediului);
 vor încuraja cooperarea privind conservarea biodiversității între autorități și sectorul
privat și vor pune în aplicare măsuri de stimulare;
 vor asista țările în curs de dezvoltare în identificarea, conservarea și utilizarea durabilă a
propriei diversități biologice prin asigurarea de resurse pentru cercetare, educare și
formare științifică și tehnică adecvată;
 vor promova sensibilizarea publicului privind importanța diversității biologice;
 vor evalua impactul potențial al deciziilor asupra biodiversității sau asupra vecinilor.

Guvernele naționale vor facilita accesul la propriile resurse genetice pentru utilizări raționale din
punct de vedere al mediului pe baza unor termeni conveniți de comun acord și sub rezerva unui
consimțământ prealabil.
Părțile vor asigura împărțirea corectă a beneficiilor monetare și nemonetare care rezultă din
utilizarea (cercetarea și dezvoltarea) respectivelor resurse genetice.
Guvernele naționale convin:

 să transfere tehnologie, în special țărilor în curs de dezvoltare;

 să facă schimb de informații accesibile publicului privind conservarea și utilizarea
durabilă a diversității biologice;
 să promoveze cooperarea internațională și științifică;
 să pună la dispoziție rezultatele și beneficiile biotehnologiilor care rezultă din resurse
genetice.
Facilitatea Globală de Mediu asigură resurse financiare țărilor în curs de dezvoltare în vederea
implementării convenției. Bugetul de bază provine de la guvernele naționale cu contribuții
voluntare adiționale semnificative.

DATA INTRĂRII ÎN VIGOARE

Convenția a intrat în vigoare la 29 decembrie 1993.

CONTEXT
În cadrul convenției s-a convenit asupra a două protocoale. Protocolul de la Cartagena privind
biosecuritatea guvernează deplasările dintr-o țară într-alta a organismelor vii modificate,
rezultate din biotehnologie modernă. Cel de-al doilea este Protocolul de la Nagoya privind
accesul și împărțirea beneficiilor. UE este parte contractantă la ambele.
În octombrie 2010, în Nagoya (Japonia), părțile la convenție au convenit asupra unui plan
strategic de 10 ani pentru combaterea pierderii biodiversității și au definit 20 de obiective,
cunoscute și sub numele de Obiective Aichi, în vederea îndeplinirii acestui obiectiv. Aceste
angajamente se reflectă în Strategia UE în domeniul biodiversității pentru 2020.

DOCUMENTELE PRINCIPALE
Decizia 93/626/CEE a Consiliului din 25 octombrie 1993 privind încheierea Convenției privind
diversitatea biologică (JO L 309, 13.12.1993, pp. 1-2)
Convenția privind diversitatea biologică (JO L 309, 13.12.1993, pp. 3-20)

DOCUMENTE CONEXE
Protocolul de la Cartagena privind biosecuritatea la convenția privind diversitatea biologică (JO
L 201, 31.7.2002, pp. 50-65)
Protocolul de la Nagoya privind accesul la resursele genetice și împărțirea corectă și echitabilă a
beneficiilor care rezultă din utilizarea acestora la Convenția privind diversitatea biologică (JO
L 150, 20.5.2014, pp. 234-249)
Regulamentul (UE) nr. 1143/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din
22 octombrie 2014 privind prevenirea și gestionarea introducerii și răspândirii speciilor alogene
invazive (JO L 317, 4.11.2014, pp. 35-55)
Modificările succesive aduse Regulamentului (UE) nr. 1143/2014 al Consiliului au fost integrate
în textul de bază. Această versiune consolidată are doar un caracter informativ.
Protocolul de la Kyoto privind schimbările climatice

Protocolul de la Kyoto, care succedă Convenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra

schimbărilor climatice, este unul dintre cele mai importante instrumente juridice internaţionale în
lupta împotriva schimbărilor climatice. Acesta conţine angajamentele asumate de ţările
industrializate în vederea reducerii emisiilor lor de anumite gaze cu efect de seră, responsabile
pentru încălzirea globală. Emisiile totale ale ţărilor dezvoltate trebuie reduse cu cel puţin 5 % în
perioada 2008-2012, în raport cu nivelurile din 1990.

ACT

Decizia Consiliului 2002/358/CE din 25 aprilie 2002 privind aprobarea, în numele Comunităţii
Europene, a Protocolului de la Kyoto la Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra
schimbărilor climatice şi îndeplinirea în comun a angajamentelor care decurg din acesta.

SINTEZĂ

La 4 februarie 1991, Consiliul a autorizat Comisia să participe, în numele Comunităţii Europene,

la negocierile privind Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice, adoptată la New York la 9 mai 1992. Convenţia-cadru a fost ratificată de Comunitatea
Europeană prin Decizia 94/69/CE din 15 decembrie 1993. Aceasta a intrat în vigoare la 21 martie
1994.

Convenţia-cadru a reprezentat o contribuţie importantă la stabilirea unor principii-cheie în lupta

mondială împotriva schimbărilor climatice. Aceasta defineşte, în special, principiul
„responsabilităţilor comune, dar diferenţiate”. De asemenea, convenţia-cadru a contribuit la o
mai mare sensibilizare a publicului mondial cu privire la aspectele legate de schimbările
climatice. Totuşi, convenţia nu conţine angajamente în cifre şi detaliate pentru fiecare ţară în
materie de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Statele-parte la convenţie au decis astfel, cu ocazia primei conferinţe a părţilor care a avut loc la
Berlin în martie 1995, să negocieze un protocol conţinând măsuri de reducere a emisiilor de gaze
cu efect de seră pentru perioada după 2000, în ţările industrializate. După îndelungate lucrări, la
11 decembrie 1997, a fost adoptat, la Kyoto, Protocolul de la Kyoto.

Comunitatea Europeană a semnat protocolul la 29 aprilie 1998. În decembrie 2001, Consiliul

European de la Laeken a confirmat dorinţa Uniunii ca protocolul să intre în vigoare înaintea
Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg (26 august-4 septembrie
2002). În acest scop, Decizia 2002/358/CE aprobă protocolul în numele Comunităţii Europene.
Statele membre s-au angajat să depună instrumentele lor de ratificare în acelaşi timp cu
Comunitatea şi, pe cât posibil, până la 1 iunie 2002.

Anexa II la decizie prezintă angajamentele în materie de limitare şi de reducere a

emisiilor convenite de Comunitate şi de statele membre pentru prima perioadă de angajament
(2008-2012).
Conţinutul Protocolului

Protocolul de la Kyoto abordează problema emisiilor a şase gaze cu efect de seră:

 dioxidul de carbon (CO2);

 metanul (CH4);
 oxidul azotos (N2O);
 hidrofluorocarburile (HFC);
 perfluorocarburile (PFC);
 hexafluorura de sulf (SF6).

Acesta reprezintă un important pas înainte în lupta împotriva încălzirii globale,

conţinând obiective obligatorii şi cuantificate pentru limitarea şi reducerea gazelor cu efect de
seră.

Per ansamblu, părţile la anexa I la convenţia-cadru (şi anume ţările industrializate) se angajează
colectiv să reducă emisiile lor de gaze cu efect de seră, pentru a realiza o reducere a emisiilor
totale ale ţărilor dezvoltate cu cel puţin 5 % în raport cu nivelurile din 1990, în perioada 2008-
2012. Anexa B la protocol conţine angajamentele în cifre ale fiecărei părţi.

Statele care erau membre ale UE înainte de 2004 trebuie să îşi reducă colectiv emisiile de gaze
cu efect de seră cu 8 % între 2008 şi 2012. Statele membre care au aderat la UE după această
dată, se angajează să îşi reducă emisiile cu 8 %, cu excepţia Poloniei şi a Ungariei (6 %), precum
şi a Maltei şi a Ciprului, care nu figurează în anexa I la convenţia-cadru.

Pentru perioada anterioară anului 2008, părţile s-au angajat să realizeze progrese demonstrabile
în îndeplinirea angajamentelor asumate, până cel târziu în 2005.

Anul 1995 poate constitui un an de referinţă pentru părţile care doresc acest lucru, în ceea ce
priveşte emisiile de HFC, PFC şi SF6.

În vederea atingerii acestor obiective, protocolul propune diverse mijloace:

 de consolidare sau de punere în aplicare a unor politici naţionale de reducere a emisiilor

(creşterea eficienţei energetice, promovarea unor forme durabile de agricultură,
dezvoltarea surselor regenerabile de energie etc.);
 cooperarea cu celelalte părţi contractante (schimb de experienţă sau de informaţii,
coordonarea politicilor naţionale prin intermediul autorizaţiilor privind emisiile, punerea
în aplicare comună şi un mecanism de dezvoltare nepoluantă).

Părţile instituie sisteme naţionale de estimare a emisiilor antropice şi de absorbţie prin puţuri a
tuturor gazelor cu efect de seră (nereglementate de Protocolul de la Montreal), cel mai târziu cu
un an înainte de prima perioadă de angajament.

O analiză a angajamentelor pentru a doua perioadă de angajament a fost prevăzută să aibă loc cel
mai târziu în 2005.
La 31 mai 2002, Uniunea Europeană a ratificat protocolul de la Kyoto. Acesta a intrat în vigoare
la 16 februarie 2005, după ratificarea sa de către Rusia. Mai multe ţări industrializate au refuzat
să ratifice Protocolul, printre acestea şi Statele Unite ale Americii şi Australia.

Referinţe

Act Intrarea în Termen de transpunere în legislaţia Jurnalul Oficial

vigoare statelor membre
Decizia 2002/358/ 2.5.2002 - JO L 130 din
CE 15.5.2002

ACTE CONEXE

Decizia 2006/944/CE a Comisiei din 14 decembrie 2006 de stabilire a nivelurilor de emisii

respective alocate Comunităţii Europene şi fiecărui stat membru în temeiul Protocolului de la
Kyoto, conform Deciziei 2002/358/CE [Jurnalul Oficial L 358 din 16.12.2010].Modificată
prin:Decizia 2010/778/UE a Comisiei din 15 decembrie 2010 [Jurnalul Oficial L 332 din
16.12.2010].

Ultima actualizare: 04.04.2011

Convenția Ramsar

Convenția Ramsar (The Ramsar Convention on Wetlands) este un tratat interguvernamental

(sub egida UNESCO) asupra zonelor umede ca habitat al păsărilor acvatice la nivel internațional.
Tratatul a fost semnat la 2 februarie 1971 în orașul iranian Ramsar și intră în vigoare în
anul 1975 (21 decembrie)[1].

Convenția
Obiectivul declarat al semnării Convenției este acela de protejare a biodiversității și menținerii
într-o stare de conservare favorabilă a zonelor umede (întinderi de ape stătătoare sau curgătoare,
mlaștini, turbării, bălți sau luciu de apă marină ce nu depășește o adâncime maximă de șase
metri) ca habitat al păsărilor acvatice.
Convenția de la Ramsar are ca scop menținerea caracterului ecologic a zonelor vizate, prin
implementarea unei abordări a ecosistemului în contextul unei dezvoltări durabile.
Ziua de 2 februarie a fost stabilită ca Ziua Mondială a Zonelor Umede[2].

În lume
Cele 167 de țări (răspândite pe toate continentele Pământului) membre ale Convenției acoperă
toate regiunile geografice ale planetei, astfel:
  Africa: Africa de Sud, Algeria, Benin, Botswana, Burkina
Faso, Burundi, Camerun, Capul Verde, Coasta de
Fildeș, Djibouti, Egipt, Comore, Ciad, Gabon, Gambia, Ghana, Guineea-Bissau, Guin
eea, Guineea
Ecuatorială, Kenya, Lesotho, Liberia, Libia, Madagascar, Malawi, Mali, Maroc, Mau
ritius, Mauritania, Mozambic, Namibia, Niger, Nigeria, Republica
Centrafricană, Republica Democrată Congo, Republica Congo, Rwanda, São Tomé și
Príncipe, Senegal, Seychelles, Sierra
Leone, Sudan, Swaziland, Tanzania, Togo, Tunisia, Uganda, Zambia și Zimbabwe.
 America de Nord și America Centrală: Antigua și
Barbuda, Bahamas, Barbados, Belize, Canada, Costa
Rica, Cuba, Grenada, Guatemala, Honduras, El
Salvador, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Republica Dominicană, Sfânta
Lucia, Statele Unite ale Americii și Trinidad-Tobago.
 America de
Sud: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Paraguay, Peru, Surina
m, Uruguay și Venezuela.
 Asia: Armenia, Azerbaidjan, Bahrain, Bangladesh, Bhutan, Birmania, Cambodgia, C
oreea de Sud, Emiratele Arabe
Unite, Filipine, Georgia, India, Israel, Iordania, Japonia, Kazahstan, Kârgâzstan, Laos
, Liban, Malaezia, Mongolia, Nepal, Oman, Pakistan, Republica Populară
Chineză, Rusia, Sri
Lanka, Siria, Tadjikistan, Turkmenistan, Turcia, Uzbekistan, Vietnam și Yemen.
 Europa: Albania, Andorra, Austria, Belgia, Belarus, Bosnia și
Herțegovina, Bulgaria, Cehia, Cipru, Croația, Danemarca, Elveția, Estonia, Finlanda,
Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Lu
xemburg, Republica Macedonia, Regatul Țărilor de Jos, Regatul Unit al Marii
Britanii și al Irlandei de
Nord, Polonia, Portugalia, România, Malta, Moldova, Monaco, Muntenegru, Norvegi
a, Serbia și Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Suedia, Spania, Ucraina și Ungaria.
 Oceania (Australia și Oceanul Pacific): Australia, Fiji, Insulele
Marshall, Kiribati, Noua Zeelandă, Palau, Papua Noua Guinee și Samoa.

În România
De-a lungul timpului (începând din anul 1991 odată cu aderarea și până în 2013) în România au
fost desemnate 19 situri ca zone umede de importanță internațională[5], astfel:

Nr. Numele ariei protejate Localizare - județ

1 Delta Dunării Tulcea

2 Bistreț Dolj
3 Blahnița Mehedinți

Călărași
4 Brațul Borcea
Ialomița

5 Calafat - Ciuperceni - Dunăre Dolj

Constanța
6 Canaralele de la Hârșova
Ialomița

7 Parcul Natural Comana Giurgiu

Călărași
8 Ostroavele Dunării - Bugeac - Iortmac
Constanța

9 Complexul piscicol Dumbrăvița Brașov

Caraș-Severin
10 Parcul Natural Porțile de Fier
Mehedinți

11 Confluența Jiu-Dunăre Dolj

Olt
12 Confluența Olt-Dunăre
Teleorman

13 Tinovul Poiana Stampei Suceava

14 Iezerul Călărași Călărași

15 Lacul Techirghiol Constanța

 Arad
16 Parcul Natural Lunca Mureșului
Timiș

Brăila
17 Dunărea Veche – Brațul Măcin Constanța
Tulcea

18 Insula Mică a Brăilei Brăila

19 Suhaia Teleorman

Ziua Mondială a Zonelor Umede

Activitate de curățare a zonelor umede din Oman în Ziua Mondială a Zonelor Umede
2 februarie a fiecărui an este Ziua Mondială a Zonelor Umede, marcând data adoptării
Convenției privind zonele umede la 2 februarie 1971. Înființată pentru a sensibiliza populația cu
privire la valoarea zonelor umede pentru umanitate și planetă, WWD a fost sărbătorită pentru
prima dată în 1997 și a crescut remarcabil de atunci. În 2015 a fost sărbătorită Ziua Mondială a
Zonelor Umede în 59 de țări.[6][7]