Principiile economiei mediului

1. Principiile generale ale economiei mediului

Principiile generale ale economiei mediului accentuează rolul prioritar al respectării cerinţelor de mediu,
pornind de la situaţia ecologică şi socio-economică din momentul actual şi viitorul imediat. Menirea lor principală
este de a forma în rândurile societăţii şi, în special ale beneficiarilor, poluatorilor de mediu, factorilor de decizie
o viziune ecologică avansată şi complexă. De asemenea, ele au ca obiectiv primordial conturarea relaţiilor
sistemice dintre subiectul şi obiectul gestiunii protecţiei mediului, implementarea combinată a metodelor de
gestionare.
Relevăm 6 principii generale ale economiei mediului:
1) Principiul primatului Naturii;
2) Principiul socializării Naturii;
3) Principiul ecologizării producţiei materiale;
4) Principiul ecodezvoltării sau dezvoltării durabile;
5) Principiul beneficiarul plăteşte;
6) Principiul poluatorul plăteşte
Conform primului principiu, Natura este suportul primordial al dezvoltării societăţii, iar însăşi activitatea
economică a omului, similar celorlaltor fiinţe vii, este asigurată de fluxul neîntrerupt de potenţial natural din
mediul înconjurător. Totodată, multe din resursele naturale folosite sunt pe cale de epuizare, ceea ce impune
evitarea risipei şi conservarea bazei de resurse. De asemenea, fiecare component al naturii, indiferent de
importanţa economică a acestuia, de aprecierea obiectivă sau subiectivă a omului ocupă un loc funcţional în
schimbul de substanţe şi informaţie şi în fluxul de energie ce se realizează în cadrul elementelor componente ale
mediului. Afectarea sau chiar distrugerea unor componente poate genera pericole asupra celorlalte componente
şi asupra ecosistemului, în ansamblu. De exemplu, valorificarea agricolă extensivă a generat reducerea
substanţială a diversităţii biologice, micşorarea fertilităţii solului şi alte efecte distructive care nu se răsfrâng doar
asupra Naturii, ci şi asupra potenţialului economic al sistemului biosocial. De asemenea, acest principiu prevede
folosirea legilor Naturii la reconstrucţia şi amenajarea ecologică, respectarea principiului „Natura ştie mai
bine”.
Prin urmare, principiul primatului Naturii declară prioritatea preferinţelor ecologice asupra valorificării
economice excesive, nedirijate a resurselor de mediu peste limitele de renovare şi sustenabilitate ale acestora.
Conservarea şi ameliorarea cadrului natural existent trebuie să prevaleze asupra experimentelor economice,
tehnologice sau politice, care urmăresc un profit imediat maxim şi sunt absolut incompatibile cu cerinţele
mediului. Deci acest principiu presupune primatul posibilităţilor Naturii asupra necesităţilor materiale
nelimitate ale societăţii şi, corespunzător, adaptarea continuă a sistemului socio-economic la condiţiile şi
capacităţile sistemului ecologic, şi nu invers. În acest context, trebuie accentuată prioritatea capacităţii de
asimilare a mediului, carcasului ecologic din teritoriul respectiv asupra intereselor ramurale sau corporative, la

1
momentul dat.
Principiul socializării Naturii presupune transformarea acesteia într-un bun al întregii societăţi. Menţinerea
şi ameliorarea bazei de resurse naturale, calităţii mediului reflectă interesele comune ale întregii societăţi şi
trebuie, neapărat, luate în considerare la promovarea deciziilor privind valorificarea economică a teritoriului.
Dacă valorificarea industrială, în special a masei lemnoase, materiilor prime chimice sau energetice ţine mai mult
de interesele private ale companiilor din ramurile respective, atunci păstrarea funcţiilor ecologice şi sanitaro-
igienice ale pădurii sau menţinerea calităţii aerului şi apelor reflectă interesele întregii societăţi, întregii naţiuni
şi, îndeosebi, ale persoanelor cu venituri modeste, dar care sunt afectate cel mai frecvent de impactul negativ
asupra mediului. De asemenea, principiul socializării presupune împărţirea relativ echitabilă a rentei (veniturilor)
de la valorificarea resurselor naturale, în special a celor energetice, forestiere, metalifere şi funciare.
Principiul ecologizării producţiei materiale prevede realizarea următoarelor obiective:
- utilizarea complexă a resurselor naturale din teritoriul valorificat pentru excluderea maximă a deşeurilor şi
prevenirea epuizării resurselor;
- aplicarea tehnologiilor cu ciclu de producţie complet;
- prelucrarea şi neutralizarea deşeurilor;
- recircularea (folosirea repetată sau multiplă) a resurselor acvatice;
- implementarea monitoringului, expertizei şi paşaportizării ecologice la toate sursele de poluare; - asigurarea
ecologică a populaţiei din zonele industriale cu poluare maximă;
- stabilirea zonelor sanitaro-igienice în perimetrul întreprinderilor poluante;
- stabilirea carcasei ecologice între zonele industriale şi rezidenţiale, localităţile urbane şi ecosistemele naturale.
Principiul ecodezvoltării sau dezvoltării durabile. Asemănător primului principiu dezvăluit anterior,
principiul ecodezvoltării scoate în evidenţă supremaţia menţinerii şi ameliorării calităţii mediului asupra creşterii
economice cantitative, asigurării condiţiilor de viaţă şi sănătate faţă de satisfacerea excesivă a necesităţilor actuale
ale producţiilor industriale. Comparativ cu primul principiu, în centrul atenţiei se află omul în relaţiile sale cu
mediul ambiant şi armonizarea acestor relaţii în viitorul imediat. Principiul ecodezvoltării cere implementarea
obiectivelor dezvoltării durabile în toate regiunile şi statele lumii, la diverse nivele ierarhice spaţiale. Similar
principiului socializării naturii, principiul ecodezvoltării prevede echitatea socială la utilizarea bunurilor naturale
disponibile, participarea, în egală măsură, a populaţiei la valorificarea şi însuşirea bunurilor de mediu de
importanţă planetară. Simultan, ecodezvoltării îi revine rolul primordial în integrarea sistemului gestiunii umane
(biosociale), în conformitate cu cerinţele de mediu, sănătăţii populaţiei şi utilizării echitabile a bunurilor naturale.
Un alt imperativ specific al ecodezvoltării este elaborarea şi implementarea mecanismului de conservare şi
ameliorare a cadrului natural existent pentru utilizarea lui, în aceeaşi măsură, de către generaţiile viitoare.
Principiul „beneficiarul plăteşte”. Implementarea principiului „beneficiarul plăteşte” constituie una din
garanţiile de bază în tranziţia la economia de piaţă, care impune utilizarea contra plată a tuturor bunurilor de
mediu, incluse direct sau indirect în circuitul economic. În acest caz, fiecare beneficiar al acestor resurse este

2
nevoit să ofere o anumită plată, care reflectă valoarea bunului natural folosit, în funcţie de tipurile şi volumul de
utilizare. Principiul „beneficiarul plăteşte” presupune redistribuirea veniturilor rezultate din valorificarea şi
comercializarea resurselor naturale. În baza acestui principiu, este aplicat, atât impozitul funciar, cât şi taxa pentru
utilizarea resurselor minerale. Obiectivele principale ale implementării acestui principiu sunt: acumularea de
venituri în urma exploatării patrimoniului natural naţional; colectarea fondurilor pentru ameliorarea aspectelor
cantitative şi calitative ale bunurilor naturale existente, asigurarea continuă a reproducerii resurselor naturale
renovabile şi pentru diminuarea şi înlăturarea pericolului epuizării celor irenovabile; compensarea pagubelor
provocate de scoaterea acestor resurse din cadrul natural sau din circuitul economic.
Principiul „poluatorul plăteşte” presupune compensarea bănească a pagubelor de mediu de către cei care
generează sau condiţionează, nemijlocit, poluarea, cu efecte nocive asupra calităţii factorilor de mediu şi sănătăţii
omului. Mărimea plăţii stabilite reflectă raportul dintre mărimea pagubelor ecologice, în funcţie de volumul şi
toxicitatea poluanţilor, gradul de poluare a zonei, densitatea populaţiei, frecvenţa bolilor respective, pe de o parte,
şi suma cheltuielilor necesare pentru prevenirea şi înlăturarea sau neutralizarea poluanţilor respectivi, pe de altă
parte.
Principiul „poluatorul plăteşte” impune compensarea tuturor costurilor externe (sociale) generate prin
poluarea aerului, apei, solurilor, lumii animale şi celei vegetale. Acest principiu are o poziţie centrală în economia
mediului şi este de o importanţă practică majoră.
O viziune mai nouă asupra acestui principiu prevede plata pentru utilizarea capacităţii de asimilare a mediului.
În acest caz, plata nu este interpretată de către poluatori ca o pedeapsă, ci ca un preţ oferit pentru un serviciu bine
determinat şi înţeles de toată lumea. De asemenea, plata pentru utilizarea capacităţii de asimilare a mediului are
un caracter complex, incluzând, totodată, renta din folosirea anumitor însuşiri ale resurselor de mediu şi mărimea
pagubelor de mediu prin utilizarea normativă sau supranormativă a capacităţii de asimilare a mediului. Cea mai
mare realizare în acest domeniu poate fi considerată aplicarea în S.U.A a permiselor negociabile de emisii.
Principiile utilizării contra plată a resurselor naturale şi „poluatorul plăteşte” implică perfecţionarea
subsistemului de gestionare, în special a structurilor organizaţionale, metodelor
economice pentru adaptarea optimă la starea actuală a obiectului gestiunii: factorii de mediu şi sursele de impact.
Realizarea acestui obiectiv este foarte actuală în toate colţurile Terrei. Până în prezent, aplicarea acestor principii
este limitată, predominant, de frontierele statelor sau, în cel mai bun caz, de hotarele unor unităţi integraţionişte
viabile, precum Uniunea Europeană. Deseori, statele şi companiile industriale, cu o pondere dominantă în
poluare, pentru utilizarea capacităţii de asimilare a mediului, nu oferă statelor şi regiunilor-victime nicio
recompensă sau una extrem de mică comparativ cu valoarea resurselor şi mărimea prejudiciilor. De exemplu, în
Republica Moldova, peste 2/3 din volumul emisiilor nocive sunt generate de surse externe, predominant din
Ucraina, Germania, Cehia, România. Compensaţiile de poluare, însă, sunt colectate predominant de la sursele
staţionare interne, care participă în prezent cu o pondere neînsemnată în volumul total al emisiilor înregistrate în
spaţiul aerian al republicii noastre.

3
 2. Principiile specifice ale economiei protecţiei mediului
Cele mai importante principii specifice sunt:
1) Principiul ştiinţific;
2) Principiul accesibilităţii resurselor;
3) Principiul diferenţierii teritoriale.
Principiul ştiinţific ne atenţionează asupra necesităţii argumentăriii ştiinţifice a tuturor deciziilor destinate
valorificării economice a potenţialului natural din limitele unui anumit teritoriu.
Principiul accesibilităţii resurselor prevede accesul lejer al tuturor indivizilor, persoanelor fizice şi juridice,
grupurilor societăţii la patrimoniul natural al ţării, indiferent de forma de proprietate, mărimea veniturilor,
posibilităţilor materiale şi financiare.
Principiul diferenţierii teritoriale are o importanţă primordială în economia mediului. Adoptarea şi
realizarea deciziilor, controlul şi totalizarea rezultatelor deciziilor curente şi anterioare necesită cunoaşterea
deosebirilor şi particularităţilor spaţiale ale obiectului administrării respective. Manifestarea şi comportamentul
acestor componente sunt condiţionate, în mare măsură, de legile obiective ale Naturii, de interacţiunile factorilor
geofizici endogeni şi exogeni, de relaţia lor cu factorii de origine cosmică, în special cu radiaţia solară.
Anume, datorită diferenţierii spaţiale a complexelor naturale şi componentelor lor, fiecare teritoriu are propria
reacţie de răspuns la acţiunea factorilor de mediu, indiferent de poziţia sa ierarhică. Cu atât mai mult, fiecare
sistem teritorial, în funcţie de componentele abiotice şi biotice ale acestuia, are capacitatea intrinsecă de răspuns
la acţiunea factorilor nocivi, reuşind, în mod organizat sau după situaţie, să evite, să atenueze sau să înlăture
efectul nociv şi distructiv produs asupra complexului teritorial natural respectiv, precum şi elemente variabile şi
invariabile ale acestuia.