PROBLEME ACTUALE GRAVE ALE SISTEMELOR NATURALE ANTROPIZATE

Complicarea progresivă a structurii şi funcţionalităţii geosistemului a generat nu numai o îmbogăţire prin

diversificare, ci a amplificat şi perspectivele unor conjuncturi riscante. Acestea nu se creează preferenţial în
anumite structuri sau perioade de evoluţie şi nu le ocolesc pe altele.
Astfel, în funcţionalitatea sistemică, succesiunea secvenţelor evolutive continui şi a discontinuităţilor poate
determina şi in sistemele naturale dezechilibre temporale. De multe ori acestea au însemnătate inegală pentru
elementele şi interacţiunile afectate. Este posibil ca unele sectoare, din diferite niveluri sistemică, să fie
perturbate mai puternic decât altele. Deoarece în sistemele naturale există însă o „experienţă" dinamică de
autoreglare mai temeinică, realizată în etape îndelungate, la nivelul timpului geologic sau cel puţin biologic, pe
baza acesteia se poate redobândi o stare de echilibra dinamic. Intervalul de refacere este. în general, la fel de
îndelungat.
Spre exemplu, instalarea glaciaţiei cuaternare a impus în emisfera boreală deplasarea întregului ecosistem
forestier de conifere la latitudini temperate şi la altitudini corespunzătoare astăzi pădurii de foioase.
Desigur, aceste deplasări au fost resimţite diferit în ecosistemele respective şi nu toate elementele structurale au
rezistat adaptându-se. Odată cu acestea s-a modificat, cu pierderi şi înlocuiri, funcţionalitatea sistemică. Totuşi,
în intervale de zeci de mii de ani. sub aspectul funcţionării, ecosistemele respective şi-au restabilit un echilibru
dinamic. Ameliorarea climatică postglaciară a determinat deplasări în sens invers, cu reocuparea vechilor
areale, unde astăzi se localizează structuri mult mai complexe decât cele iniţiale. Coexistă, spre exemplu, până
în mijlocul pădurilor montane de conifere, arbori cu frunze căzătoare, după cum în pajiştile alpine din sisteme
montane ale zonei temperate rezistă elemente relicte ale fostei tundre arctice din perioadele glaciare, ambele
tipuri de formaţiuni fiind echilibrate şi viguroase.
Alături de multe alte secvenţe evolutive, aceasta demonstrează clar, capacitatea de autoreglare a structurilor
naturale.
Funcţionalitatea sistemică impune insă tuturor participanţilor prezenţa interactivă a fiecăruia dintre ei.
Astfel, existenţa biologică a omului şi activităţile umane au solicitat din ce în ce mai mult potenţialul sistemelor
naturale. Utilizarea în forme mereu mai diversificate a acestui potenţial a determinat însă transformări
puternice ale tuturor structurilor implicate. Aşa se explică faptul că probleme actuale grave ale sistemelor
naturale derivă din această presiune umană crescândă.
Motivaţia comportamentului uman, uneori excesiv, se regăseşte cel mai frecvent în cerinţele unei populaţii
din ce în ce mai numeroase. Extinderea terenurilor agricole în dauna ecosistemelor naturale, creşterea
spectaculoasă a cantităţii de resurse minerale şi energetice preluate dm sistemele naturale, blocarea unor spaţii
naturale întinse cu infrastructură antropică ş.a. produc perturbări ale multor funcţii naturale şi, concomitent, pun în
primejdie viitorul umanităţii. In mod frecvent, efectele negative introduse în geosistem de către societatea umană
sunt mai vizibile şi mai grave decât cele produse prin disfuncţii naturale. Astfel de disfuncţii se produc totuşi şi
coexistenţa sistemică transmite fără discriminare efectele lor în întregul geosistem.
Disfuncţii naturale
In absenţa omului, funcţionalitatea sistemelor naturale presupune schimbări cantitative si calitative, ca
1
rezultat al unor procese de lungă durată. Uneori, aceste schimbări inerente produc dereglări şi chiar efecte
destructive pe care însă autoreglarea naturală le remediază în timp. Datorită particularităţilor sale biologice şi
sociale, omul resimte însă mult mai acut dereglările respective. In plus, remediile disponibile sunt foarte
limitate pentru el, iar timpul de reechilibrare de care societatea umană dispune sau pe care şi-1 poate permite în
acţiunile sale este considerabil mai scurt faţă de marile cicluri naturale.
In special în aceasta viziune biosocială şi economică, marile disfuncţii naturale sunt considerate forme de
hazard şi de risc, iar efectele lor sunt cotate drept catastrofe sau dezastre.
Disfuncţii produse de dinamica internă a Pământului
Aceste disfuncţii se manifestă ca procese naturale de eliberare a unor mari cantităţi de energie tehnică, în
episoade de durată variabilă, urmate frecvent de replici, la anumite intervale de timp:
a)magmatismul modifică structura internă a litosferei (în special a scoarţei Pământului) şi se manifestă Ia
suprafaţă prin vulcanism. Efectele fenomenelor vulcanice sunt resimţite diferit, dar în întregul geosistem,
generând roci, structuri geologice şi acvifere subterane noi, zăcăminte minerale diverse şi forme de relief
specifice unor tipuri foarte diferite de manifestare a vulcanismului. De asemenea, pe roci vulcanice se formează
soluri specifice, frecvent foarte fertile, cenuşile fertilizează şi ele solurile preexistente, iar emanaţiile gazoase
mineralizează apele subterane. Aerul primeşte brusc cantităţi uriaşe de căldură şi materiale solide şi este supus
unor mişcări convective de mare amploare, generatoare de precipitaţii catastrofale care produc inundaţii. Aceste
schimbări brutale ale vremii au uneori şi forma unor scurte episoade climatice atipice (ani fără vară, sezoane
reci cu zăpezi în locul ploilor ş.a.), ca efect al reducerii fluxului energetic solar, datorită cantităţii de pulberi
proiectate până în atmosfera înaltă. Efectivele comunităţilor vii se reduc drastic, iar arealele lor se modifică. în
sistemul social-economic, efectele vulcanismului sunt de factură diferită. Unele sunt distrugătoare, în timp ce
altele măresc considerabil potenţialul natural disponibil. Se citează, în special ca dezastre, erupţii vulcanice din
perioada antică până în cea actuală, desigur cele din ultimele secole şi cele foarte recente având efectele cele
mai bine cunoscute: Tambora (1815), Krakatoa(1883), St.Hellens (1980), Pinatubo (1991) ş.a.;
b)seismicitatea, ca efect al tectonicii globale şi manifestându-se spaţial în aceleaşi arii labile ca şi
vulcanismul, este la fel de imprevizibilă şi acţionează la fel de distrugător asupra tuturor sistemelor care includ
viaţa. Spre deosebire de vulcanism, nu are efecte compensatorii şi, modificând uneori profund relieful terestru,
amplifică dezastrele produse în special în sistemul social-economic. Sunt cunoscute pentru urmările lor grave
multe seisme, reţinute prin mituri şi legende în memoria colectivă a comunităţilor umane din diferite regiuni ale
lumii şi apoi consemnate documentar din ce în ce mai amplu şi mai explicit. Numai în ultimele decenii,
cutremure devastatoare s-au manifestat în aria circumpacifică (cele din 1976, în China, Guatemala, Filipine),
în jurul Mediteranei (cel din Macedonia, în 1963, cel din Armenia în 1989, cel din Turcia, în 2000) sau în sudul
Asiei (din 2001, în India, din 2002 în Afganistan ş.a.);
c)ca efecte asociate seismicităţii şi vulcanismului, valuri de mare amplitudine (tsunami) produc distrugeri
importante în regiunile litorale;
d)în relaţie cu aceleaşi efecte de mari proporţii ale dinamicii interne a Pământului, dar şi cu modificări
climatice naturale importante, transgresiunile şi regresiunile marine, uneori asociate şi cu mişcări de subsidenţă,
2
provoacă modificări profunde şi chiar distrugerea unor ecosisteme. De asemenea, produc şi dispariţia sau
dezorganizarea pe termen lung a unor structuri social-economice. Spre exemplu, în ultima fază de transgresiune,
Marea Neagră a acoperit parţial porturile greceşti Callatis, Tomis şi Histria, antrenând ulterior sedimentarea şi
transportul în lungul ţărmului, în ultimul caz excluzând posibilitatea reamenajării ulterioare a portului. Mai
recent, în acelaşi sens, partea joasă a oraşului Pozzuoli din Golful Napoli a fost acoperită de ape, în acelaşi fel
fiind grav afectat şi ansamblul arhitectonic unic din laguna Veneţiei. Chiar şi o creştere a nivelului mării aparent
minoră, de numai 25 cm, poate avea efecte dezastruoase asupra unor regiuni vulnerabile aşa cum este delta
Nilului.
Disjuncţii produse de procese geomorfologice intense
Prin depăşirea unor praguri de stabilitate naturală, ca urmare a unor impulsuri de natură climatică şi pe
fondul unei favorabilităţi litologice şi structurale, o gamă diversă de procese naturale transformă relieful pe
arii întinse:
a)dezagregarea termică brutală a rocilor poate fi urmată de prăbuşiri şi de acumularea unor mase
importante de grohotiş, procesul având efecte distructive asupra vegetaţiei şi amenajărilor antropice;
b)eroziunea in adâncime transformă arii întinse de versanţi în pământuri rele (badlands). Combinată cu
eroziunea laterală, modifică puternic albiile râurilor şi periclitează stabilitatea malurilor, cu toate ecosistemele
aferente şi frecvent cu aşezări umane, culturi, drumuri etc.;
c)alunecările de teren se manifestă prin deplasarea (uneori de tip curgător) a unor mase imense de
materiale mobile pe versanţi cu înclinare medie şi puternică. Ecosisteme întregi sunt distruse, se modifică brutal
dinamica apelor subterane, se creează rapid baraje pe râuri, iar apele care se acumulează astfel (uneori în volum
mare şi cu caracter permanent) inundă aşezări umane şi distrug orice formă de amenajare antropică. Umectând
mai puternic masele de material mobil de pe versanţi, aceste ape întreţin şi amplifică procesele. Spre exemplu,
alunecările din anii 1969-1971 sau din anii 1996-2002 din România (Pârcovaci, Breaza etc.), sau cele de pe
pantele Vezuviului în Italia (1998) ori din America Centrală (2002).
d)abraziunea puternică impune retragerea ţărmurilor, iar acumularea literală construieşte plaje,
înlocuind ecosisteme marine şi determinând dezorganizarea amenajărilor antropice, ceea ce impune schimbări
structurale importante;
e)prin transport eolian masiv şi rapid, ţinuturi întinse pot fi acoperite de nisipuri, modelate uneori sub
formă de dune. Ecosistemele şi habitatul uman sunt obligate să se deplaseze, adaptându-se unor condiţii noi.
Disfuncţii produse de interacţiuni hidroclimatice excesive
Transferurile materiale şi energetice dezechilibrate între aer şi apă, ca efect al unor , dereglări termice,
pot produce oscilaţii extreme ale regimului precipitaţiilor şi scurgerii apelor:
a) precipitaţiile torenţiale determină inundaţii şi menţinerea unor ape stagnante în zonele joase. De asemenea,
impulsionează eroziunea torenţială şi astfel afectează puternic stabilitatea reliefului, ecosistemele naturale,
culturile agricole, locuinţele, căile de comunicaţii ş.a.;
b)secetele prelungite şi frecvente, specifice unor ţinuturi tropicale şi temperate, asociate cu scăderea debitelor şi
chiar secarea unor râuri afectează grav comunităţile vii naturale şi toate activităţile antropice dependente de
3
apă;
c)excesul de precipitaţii solide depuse în strat gros, peste un anumit prag termic şi în lungul unor pante
accentuate, poate produce avalanşe distrugătoare, aşa cum se întâmplă frecvent în regiunile muntoase expuse
căderilor masive de zăpadă (cazul iernii 2002-2003 în Munţii Stâncoşi); depunerile frecvente de polei şi
chiciură, îngheţurile timpurii şi târzii afectează grav ecosistemele naturale şi culturile, infrastructura de
comunicaţii şi toate categoriile de trafic, transporturile speciale şi reţelele utilitare etc.;
d)dinamica atmosferei, cu o manifestare generală relativ constantă are uneori, la nivel regional şi local,
manifestaţii excesive ca: furtuni de zăpadă în ţinuturile temperate, furtuni de praf în regiuni aride şi în sezoanele
uscate din alte regiuni, cicloni tropicali, taifunuri, care produc o gamă complexă de mari distrugeri în toate
structurile afectate (cazul recent al insulei Tikopia din arhipelagul Vanuatu, complet distrusă de un ciclon
tropical în ianuarie 2003).
O expresie extrem de complexă a dereglărilor multiple ale circuitului aer-apă este El Ninio. Ca efect hidrologic
al alizeelor, el este un contracurent ecuatorial care produce, relativ periodic, încălzirea mai puternică decât cea
obişnuită, de vara, a apelor din sud-estul Pacificului. Aceasta reduce intensitatea ascensiunii apelor mai
reci, încărcate cu substanţe nutritive, ceea ce diminuează masiv cantitatea de peşte. Fenomenul are efecte
profund negative asupra vieţii păsărilor marine şi a pescuitului. Pe fondul unei evaporaţii puternice din aceste
ape atipic de calde, ploi torenţiale afectează arii litorale care în mod obişnuit sînt secetoase. În ultimele decenii,
probabil pe fondul încălzirii generale a atmosferei, periodicitatea respectivă a devenit foarte aproximativă,
intervalul dintre episoadele succesive fund din ce în ce mai scurt.
Disfunctii datorate unor forme de viaţă vegetală şi animală
Dispariţia unor specii de plante şi animale sau proliferarea unor forme de viaţă, mai ales a celor patogene,
pot provoca dereglări în lanţurile trofice ale ecosistemelor. De asemenea, pot să modifice distribuţia spaţială a
unor asociaţii şi să determine morbiditate şi mortalitate accentuată atât în sistemele vii naturale, cât şi în
societatea umană. Modificarea arealelor unor specii de consumatori/prădători poate solicita la maximum o
anumită secvenţă vegetală sau animală cu rol nutritiv şi, în consecinţă, periclitează sau chiar provoacă
dispariţia acesteia (spre exemplu, prezenţa iepurelui european în insulele Kerguelen a determinat
dispariţia unei specii caracteristice în flora spontană a locului, varza de Kerguelen: in acelaşi fel, prezenţa
câinelui dingo în Australia periclitează existenţa multor marsupiale locale ş.a.). Frecvent, sezoane climatice
aspre şi prelungite limitează accesul la hrană şi determină modificări ale structurii nutriţiei care produc aceleaşi
efecte. Proliferarea unor forme de viaţă, cu o periodicitate încă insuficient explicată, poate diminua drastic
efectivele unor elemente care constituie hrana ior specifică sau etapele intermediare de evoluţie. în sensul
acesta, invazii de păsări (ciori, vrăbii, sturzi, grauri ş.a.), insecte (lăcuste, termite ş.a). de larve, de germeni
patogeni etc., distrug păduri, culturi agricole, provoacă epidemii uneori catastrofale. Istoria consemnează
epidemii medievale de ciumă, holeră, tifos, malarie şi grave forme actuale de tuberculoză, sida, pe lângă focare
endemice de boli tropicale a căror asanare a concentrat mari resurse materiale şi umane ale organismelor
specializate ale O.N.U. (O.M.S.. F.A.O.. U.N.E.S.C.O.). Nu trebuie uitate nici distrugerea viţei de vie
europene prin invazia de filoxeră la sfârşitului secolului al XIX-lea, proliferarea şi adaptarea gândacului de
4
Colorado la o bază nutritivă excepţional de largă, cuprinzând culturi şi floră spontană din condiţii climatice
foarte diferite. Răspândirea encefalopatiei spongifomie bovine, a febrei aftoase şi a altor epizootii.
Evoluţia impactului uman asupra sistemelor naturale
Prezenţa societăţii umane, cu ţoale necesităţile vitale şi sociale ale omului, eu toate activităţile sale spe-
cifice, a diversificat foarte puternic structurile naturale preexistente. Mult timp, pe parcursul Paleoliticului
omul n-a fost capabil să-şi influenţeze ambianţa naturală, mijloacele sale de acţiune fiind limitate. Era doar un
membru, printre mulţi alţii, ai lumii vii. In schimb, descoperirea focului î-a permis să intervină puternic asupra
cuverturii vegetale, pentru a se încălzi şi a-şi asigura un adăpost, pentru a urmări vânatul sau a se proteja de
animalele sălbatice.
O adevărată revoluţie, în relaţiile omului cu sistemele vii, a fost impusă de cultura plantelor şi creşterea
animalelor, începând din Neolitic. Arii vaste, acoperite cu vegetaţie naturală, au fost defrişate şi despădurite, iar
plantele de cultură şi animalele domestice au fost răspândite din ce în ce mai departe de locurile lor de origine.
Evoluţia agriculturii a fost puternic sprijinită de extracţia şi prelucrarea metalelor. Aceste activităţi, ca şi
exploatarea unor roci de construcţie, au modificat multe structuri naturale, frecvent în mod negativ şi pe termen
lung. Dacă agricultura, cu toate consecinţele ei, a fost posibilă datorită unei conjuncturi naturale favorabile
(ameliorarea climatică postglaciară), creşterea ulterioară a impactului antropic asupra naturii a fost consecinţa
unei veritabile explozii demografice şi a creşterii corespunzătoare a necesităţilor societăţii umane. Acest ritm
demografic a fost caracteristic Antichităţii, dar s-a menţinut şi în Evul Mediu.
O a doua revoluţie a urmat dezvoltării schimburilor şi activităţilor productive generate de trecerea la
producţia industrială, pe fondul progresului ştiinţific şi tehnic, începând cu secolul al XVIII-lea. A început o
altă etapă de explozie demografică, fenomen complex, cu implicaţii profunde în raporturile dintre societatea
umană şi sistemele naturale. Dacă până atunci impactul antropic se limita la vechile arii intens umanizate ale
Eurasiei şi Africii, din această perioadă multe efecte ale acţiunilor antropice s-au extins treptat la scară globală.
Unele dintre acestea sunt ireversibile, spre exemplu, epuizarea unor resurse minerale sau dispariţia pădurii în
regiuni nefavorabile climatic vegetaţiei arborescente ş.a. Altele sunt corectabile numai în timp foarte
îndelungat, aproape geologic, aşa cum este distrugerea învelişului de sol. Forme noi de intervenţie antropică,
directă sau indirectă, în structura şi dinamica sistemelor naturale generează degradări multiple, vizibile prin
cantitatea enormă de deşeuri, noxe, emisii diverse rezultate în urma producţiei din ce în ce mai mari şi a unui
consum mereu mai diversificat şi mai exigent.
Activităţile antropice nu au avut însă efecte exclusiv negative în sistem, nici în perioadele mai vechi şi nici în
zilele noastre. Mai mult, faţă de ceea ce a fost cu adevărat grav, s-a format de-a lungul timpului o atitudine
mereu mai conştientă şi mai responsabilă. Grija pentru păstrarea unui echilibru sistemic a preocupat, de multă
vreme, chiar societăţile cele mai dezvoltate, cu potenţialul de impact cel mai puternic. In timp, în special către
sfârşitul secolului al XX-lea, pe baza semnalelor mereu mai alarmante venite din structuri naturale multiplu
agresate, o legislaţie mai riguroasă, cu incidenţă locală, regională şi globală, reglementează raporturile om-
natură.
În acest sens se disting, în primul rând, masurile de amenajare riguroasa a spaţiului geografic, în
5
conformitate cu necesităţile umane, dar şi cu exigenţele păstrării unei calităţi optime a ambianţei naturale. Pe
această cale au fost eliminate parţial şi au fost ameliorate unele dintre efectele negative acumulate de-a lungul
timpului. Raporturile societăţii umane cu sistemele naturale stau în perioada contemporană sub semnul
conştientizării unicităţii geosistemului şi a limitelor acţiunii umane.
Disfuncţii determinate antropic şi efectele lor
O a doua categorie de disfuncţii care afectează sistemele naturale antropizate cuprinde disfuncţiile
determinate de către om. Acestea se manifestă foarte frecvent şi. în principiu, pot fi supravegheate cu mai multă
uşurinţă. Controlul degradării produse astfel a devenit o problemă fundamentală a lumii contemporane.
Majoritatea formelor specifice de degradare simt determinate de modificări cantitative impuse unor elemente
naturale, de introducerea unor elemente noi. atipice in structurile naturale şi de modificarea tipului, ritmului şi
intensităţii unor procese naturale. Frecvent, asemenea procese sunt chiar declanşate de către om. în condiţiile
în care, în mod natural, ele s-ar fi menţinut într-o latenţă de lungă durată.
Degradarea meteorologică şi climatică locală, regională, globală.
Deşi în mod natural majoritatea caracteristicilor elementelor climatice, ale vremii şi climei nu sunt determinate
antropic, pe căi specifice omul influenţează mereu mai mult şi în sens negativ atmosfera. Astfel, defrişările şi
despăduririle masive, mecanizarea şi chimizarea agriculturii, intensificarea industriei extractive, dezvoltarea şi
intensificarea industriei de prelucrare, exploatarea progresivă a motoarelor cu ardere internă, extinderea
termoficării, creşterea ponderii energiei nucleare în producţia şi consumul energetic mondial ş.a.. au introdus în
amosferă cantităţi tot mai mari de izotopi, elemente şi combinaţii chimice străine de compoziţia sa normală,
mari cantităţi de căldură şi vapori de apă. Modificările termice de anvergură au antrenat şi un comportament
dinamic diferit al aerului, astfel încît în perioada actuală se profilează şi chiar se manifestă grave disfuncţii
climatice.
Aspectele lor cele mai acute, cu repercusiuni directe asupra tuturor formelor de viaţă şi asupra activităţilor
social-economice actuale şi mai ales de perspectivă, la nivel global, sunt:
a)reducerea constantă a stratului de ozon din atmosfera înaltă şi, pe această cale, creşterea agresivă a
cantităţii de radiaţii ultraviolete care ajunge la suprafaţa Pământului. Ozonul este atacat prin interacţiunea cu
clorofluorocarbunle (freonii), cu oxizii de azot rezultaţi din exploatarea avioanelor, cu alte gaze care produc şi
efectul de seră (CO2 CH4 etc.), în schimb, în atmosfera joasă se produc cantităţi anormale de ozon, care
depăşesc concentraţia sa naturală, datorită exploatării motoarelor cu ardere internă care echipează
autovehiculele. In această situaţie, excesul de ozon asociat cu alte gaze toxice, rezultate din procese de ardere
incompletă a hidrocarburilor folosite drept carburant, în condiţiile unei insolaţii puternice, contribuie masiv la
formarea şi menţinerea smogului fotochimic;
b)ca urmare a dezvoltării puternice a industriei extractive a cărbunelui, a minereurilor complexe, a
siderurgiei şi a industriei termoenergetice, industriei produselor clorosodice, industriei îngrăşămintelor chimice,
se elimină în atmosferă cantităţi importante de pulberi cu un conţinut ridicat de sulf, clor, azot ş.a. Acestea se
combină rapid cu gazele din atmosferă încît, în prezenţa vaporilor de apă, se formează cantităţi importante de
acizi care se asociază precipitaţiilor atmosferice. încărcări acide foarte periculoase ale apei de ploaie (ploile
6
acide) şi ale zăpezilor au provocat deja daune importante vegetaţiei spontane şi culturilor agricole, faunei
sălbatice şi animalelor domestice, au degradat chimic apele de suprafaţă şi au redus, uneori până la jumătate,
rezistenţa unor materiale de construcţie reputate ca foarte durabile. Spre exemplu, sunt grav afectate pădurile din
Europa Centrală şi Vestică, nord-estul Statelor Unite ale Americii şi sud-estul Canadei, acidifierea anormală
atingând şi ţinuturile extrem nordice din emisfera boreală, iar spre sud extinzându-se până in pădurile tropicale
musonice. În ţinuturile temperate europene, „moartea bradului” este un exemplu in acest sens. ca şi degradarea
avansată a unor monumente de artă aparţinând patrimoniului universal: catedrala St.Paul din Londra, celebrul Tăj
Majal, catedrala din Koln ş.a.;
c)aceeaşi dezvoltare explozivă a unei industrii mereu mai diversificate, prin care se realizează cantităţi tot
mai mari de produse utile, asociază noxelor menţionate şi emisii puternice de gaze care produc aşa-numitul
„efect de seră". Dintre cele şase gaze incriminate, cele mai active sunt considerate CO2 CH4. CFC. NH,.
Datorită caracteristicilor lor electrochimice, aceste gaze au capacitatea de a reţine o parte însemnată a energiei
calorice radiate de suprafaţa terestră, după absorbţia termică specifică a radiaţiei solare. Fenomenul acesta
împiedică difuzia normală a căldurii pe verticală şi modifică puternic temperatura atmosferei joase. Adăugându-
se volumelor de aer puternic încălzit, ca efect al unor activităţi industriale, acest surplus de căldură măreşte
anormal evapotranspiraţia. contribuind masiv la o aridizare progresivă. Aceasta se realizează însă şi pe seama
modificării periculoase a dinamicii atmosferei, pe acelaşi fond de exces termic. Se modifică astfel durata şi
intensitatea obişnuită a deplasării unor mari mase de aer ca şi ariile de manifestare a acestora. De asemenea, pe
fondul unei turbulenţe neobişnuite a atmosferei a crescut, într-o anumită măsură, frecvenţa unor fenomene
meteorologice extrem de periculoase şi păgubitoare: ci-clonii tropicali, secetele, precipitaţiile torenţiale,
temperaturile excesive ş.a.
La nivel regional activităţile antropice determină alte forme de disfuncţii meteorologice şi climatice:
a)utilizarea din ce in ce mai amplă şi mai diversificată a energiei nucleare a avut drept rezultat
introducerea, inclusiv prin accidente, în structuri naturale şi social-economice din întregul geosistem, a unei
mari cantităţi de izotopi şi elemente radioactive. Ţinând seama de agresivitatea îndelungată a acestora (spre
exemplu, actinidele au perioade de înjumătăţire a radioactivităţii de ordinul milioanelor de am), de emisiile
masive în cazul accidentelor nucleare, de depozitările incorecte, ani de-a rândul, a deşeurilor nucleare, reiese
clar longevitatea efectele negative ale acestor forme de activitate antropică. Experienţele nucleare militare,
iniţial subaeriene şi apoi submarine şi subterane (Los Alamos, Mururoa ş.a.), marile accidente ale unor centrale
termonucleare (Cernobîl), sau uzine de material nuclear (Kîştîm) sunt exemple elocvente prin gravitatea
efectelor produse şi prin pericolul potenţial pe care îl vor reprezenta încă foarte mult timp;
b) fenomene complexe de disfuncţie şi degradare climatică se produc şi prin combinarea mai multor forme
de agresiune termochimică şi radioactivă, pe fondul circulaţiei transfrontaliere a noxelor. Spre exemplu, în
Europa temperată acidifierea atmosferei prezintă intensificări nu doar pe baza emisiilor din industria naţională a
unor state, ci şi pe baza aportului de aciditate atmosferică din surse extrateritoriale puternice. In sensul acesta,
„Europa brună”, a lignitului, a emis masiv substanţe acidifiante din surse situate în fosta R.D.Germană, fosta
Cehoslovacie, Polonia, Ucraina ş.a. De asemenea, emisia puternică de substanţe radioactive în timpul avariei de
7
la centrala atomoelectrică de la Cernobîl a afectat teritorii îndepărtate din Europa Vestică ş.a.m.d.
La nivel local, o gamă foarte diversă de activităţi antropice produce disfuncţii climatice ale căror efecte se
resimt pe o arie mai restrînsă. Cantităţi variabile de pulberi, provenite din industria extractivă şi de prelucrare
locală, din agricultură precum şi din construcţia, întreţinerea şi exploatarea defectuoasă a reţelei rutiere ş.a.,
emisii de gaze şi de vapori produc diferite forme de poluare şi determină creşterea temperaturii, creşterea
frecvenţei unor fenomene hidrometeorologice locale cum este ceaţa, bruma ş.a. Ca exemple se pot cita: emisia
masivă de dioxină de la Uzina de produse chimice pentru agricultură de la Seveso, din nordul Italiei, în 1976,
sau de la Bhopal, din India, în 1984; smogul fotochimic frecvent din unele mari oraşe ca Los Angeles, Ciudad
de Mexico, Santiago de Chile etc
Degradarea apei
Ca element necesar în mod vital omului şi având o importanţă excepţională în agricultură şi aproape în
toate celelalte ramuri de activitate social-economică, apa a fost utilizată din ce în ce mai intens. Degradarea
antropică a acestei resurse excepţionale îmbracă atât aspecte cantitative cât şi calitative:
a)prin consum excesiv sunt depăşite de multe ori posibilităţile naturale de refacere a volumelor disponibile.
In acest sens, consumul masiv de apă potabilă, volumul imens de apă utilizat în irigaţii, consumul industrial
(adesea extrem de exigent în ceea ce priveşte calitatea apei utilizate) depăşesc în multe regiuni rezervele
disponibile în mod natural. Uneori, deficitul care se profilează pe această cale este accentuat de creşterea
puternică a evapotranspiraţiei. la rândul ei exagerată ca efect al altor acţiuni antropice. In unele cazuri, bilanţul
apei în anumite bazine hidrografice se dezechilibrează, iar pentru unele ape subterane de adâncime acest bilanţ
devine negativ, continuarea consumului determinând epuizarea rezervelor respective. Spre exemplu, acvifere de
adâncime exploatate în California, Peninsula Arabică, Sahara, ş.a. sunt pe cale de epuizare deoarece
alimentarea lor s-a făcut în alte condiţii climatice decât cele aride de astăzi. O altă formă de degradare constă în
utilizarea necorespunzătoare a resurselor de apă din râuri şi lacuri, prin exploatare excesivă, cum este în cazul
cunoscut al Lacului Aral, alimentat de fluviile Amu Daria şi Sir Daria şi care şi-a redus constant suprafaţa, ca
urmare a consumului exagerat de apă în sistemele de irigaţii.
O formă specială de disfuncţie hidrologică se regăseşte în cazul lacurilor de acumulare de pe râuri.
Alimentarea acestor acumulări se realizează în regim natural, în timp ce consumul apei are motivaţii strict
antropice, ceea ce face ca bilanţul acestor volume de ape să fie aproape permanent dezechilibrat. Consecinţele
negative afectează nu numai bazinele hidrografice în cauză, ci şi eficienţa unităţilor hidroenergetice respective.
Astfel, uzinarea la nivelul necesarului din reţeaua energetică, ignorându-se alimentarea deficitară în timpul
secetelor, face ca volumele respective să scadă rapid, diminuând pe termen lung capacitatea energetică a
lacurilor, în acelaşi timp, chiar în condiţiile unei alimentări aproximativ normale, de multe ori debitele din aval
de amenajările respective rămân inferioare necesarului de apă al ecosistemelor naturale şi al altor utilizatori
social-economici.
b)calitatea tuturor categoriilor de apă este puternic diminuată ca efect al poluării din surse variate: agricole,
industriale, servicii ş.a. Acest tip de poluare este agravat şi datorită faptului că o parte însemnată din noxele
emise în aer. ajung, prin intermediul precipitaţiilor. în râuri, lacuri, chiar în ape subterane şi, prin apele
8
continentale, în mări şi oceane, în mod frecvent, deversări importante de ape uzate se fac direct în mare. Ca şi în
cazul aerului, efecte excepţional de grave produc deversările accidentale, aşa cum se întâmplă în cazul unor
avani în industria chimică, puternic poluante pentru apele continentale, sau în cazul accidentelor tancurilor
petroliere ori ale navelor care transportă deşeuri chimice sau nucleare pe mare. Se adaugă acestor surse mari
cantităţi de produse petroliere provenite din reţele avariate în timpul conflictelor militare (spre exemplu,
bazinul petrolifer al Prahovei, bombardat de către aviaţia americană în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, sau poluarea litoralului Golfului Arabo-Persic în 1991, în timpul războiului din Golf. Mari artere
hidrografice au fost puternic poluate până în 1980, chiar şi în Europa Occidentală (spre exemplu Rinul. Ronul.
Tamisa. Meuse ş.a.). Poluarea persistă datorită menţinerii unui nivel tehnologic-industrial foarte scăzut în cazul
multor alte bazine hidrografice din Europa şi de pe alte continente (Vistula, Dunărea, Parana, segmente
importante de pe marile râuri din China ş.a.). Deversări accidentale de substanţe chimice au poluat grav, recent,
unele rîuri din România (Tisa, Săsar, Şiret, Jiu ş.a.). Apa din lungul unor literale puternic industrializate şi cu o
populaţie densă a suferit uneori poluări accidentale grave. Spre exemplu, deversările de ape industriale cu un
conţinut ridicat de mercur şi de cadmiu au distrus ecosisteme litorale importante, pătrunzând în lanţuri trofice
care includeau şi grupuri de populaţie. Aşa s-au declanşat bolile Minamata şi ita-itai în anumite sectoare ale
litoralului japonez. Sunt foarte puternic poluate, în special datorită deversărilor de ape industriale şi ape uzate
urbane. Marea Mediterană şi Marea Nordului. Este cotată ca excepţional de murdară Baltica, iar în cazul Mării
Caspice efectele grave ale poluării sunt accentuate datorită continentalismului climatic şi hidrologic, care
reduce drastic posibilităţile naturale de diluţie. Probleme grave de poluare din surse situate pe litoral sau în
apropierea lui sunt specifice Mării Negre, în care ajung cantităţi foarte mari de produse chimice, reziduuri
petroliere, ape uzate urbane sau din agricultură ş.a. Nu în ultimul rînd disfuncţionalilăţi ale mecanismelor
naturale de autoepurare se datoresc temperaturii apelor uzate, de multe ori mult mai mare decât valorile medii
termice normale. Pe seama acestor ape mai calde şi frecvent supraîncărcate cu substanţe eutrofizante se
degradează puternic structura şi funcţionalitatea ecosistemelor acvatice, sunt eliminate de multe ori speciile de
interes economic, iar proliferarea altor specii (spre exemplu, diferite categorii de alge), reduce considerabil
cantitatea de lumină şi oxigen din ape. Se ajunge astfel la situaţia dezastruoasă de „ape moarte”.
Degradarea biodiversităţii, a ecosistemelor de importanţă fundamentală în geosistem
Comunităţile vii vegetale şi animale au fost printre primele structuri sistemice influenţate din ce în ce mai
profund de prezenţa omului şi de activităţile economice. Pentru acoperirea necesarului de hrană, de material de
construcţie, de materii prime industriale ş.a., societatea umană a solicitat de multe ori excesiv ecosistemele
naturale. Astfel, au fost prelevate cantităţi de substanţă vie vegetală şi animală care depăşesc capacitatea de
regenerare naturală. Pe această cale au dispărut unele genuri şi specii, iar altele au rămas în efective extrem de
reduse şi sunt ameninţate de dispariţie, mai ales în cazul în care reproducerea este dificilă, iar habitatele le-au
fost profund modificate sau distruse. In unele regiuni, ecosisteme forestiere, de pajişte, de mlaştină, de stîncării
au fost total înlăturate, iar acţiunile de înlocuire prin replantări, reînsămânţări etc., sunt insuficiente sau
absente. În alte situaţii, structurilor vii le-au fost modificate profund condiţiile naturale de existenţă, prin
diferite amenajări (spre exemplu, sisteme de drenare, sisteme de irigaţii, acumulări hidroenergetice, terasări,
9
nivelări, excavaţii etc.).
În final, ecosistemele naturale au devenit mai sărace datorită omului, reducerea biodiversităţii determinând
şi o diminuare drastică a productivităţii naturale. În sens spaţial, formaţiunile vegetale şi asociaţiile faunistice
originare s-au restrâns foarte mult şi arii întinse de pajişte, de pădure ş.a., s-au transformat în terenuri agricole
sau neproductive.
Datorită unor mecanisme de degradare, disfuncţii climatice provocate şi de către om, ca aridizarea,
intensificarea dinamicii aerului, perturbarea regimului precipitaţiilor ş.a., acţionează integrat cu disfuncţiile
provocate exclusiv pe cale antropică ecosistemelor. Este elocvent, în sensul acesta, consumul excesiv de lemn
de foc în condiţiile disfuncţiilor climatice, în mare măsură de origine antropică, combinat cu suprapăşunatul,
specific în Sahel, nord-estul Braziliei, unele regiuni din centrul şi sudul Astei ş.a., care provoacă deşertificarea
unor mari suprafeţe”.
Din ecosistemele forestiere tropicale se înlătură anual, prin despădurire, circa 10 milioane ha. Caracterul
adesea selectiv al exploatărilor determină nu numai pierderea efectivă a unor suprafeţe întinse de pădure, ci şi
reducerea puternică a biodiversităţii, o sene de genuri şi specii fiind ameninţate de dispariţie (teckul ş.a.),
sporirea cantit ăţii de a l u v i u n i , modificarea climatului şi creşterea riscului răspândirii unor maladii.
Aceeaşi conduită excesivă în exploatare a dezgolit versanţi întregi şi pune în pericol puţinele arborete rămase în
ţinuturile subtropicale circummediteraneene. Pădurea boreală a intrat şi ea mai demult în exploatare, la
latitudini temperate fiind excesiv utilizat chiar lemnul unor arbori extrem de rari, ca Sequoia. In ultimul secol
această pădure este afectată puternic, până la limita cu tundra. Exploatările au început în pădurea nord-
canadiană, pădurea finlandeză, taigaua siberiana prin tăieri masive pentru gudron, apoi pentru celuloză.
Suprafeţe mari au fost arse, în vederea pregătirii terenurilor pentru culturi. În legătură cu valoarea complexă,
uneori excepţională, a asociaţiilor arborescente în geosistem, descoperirea recentă, în China, a unei
Metasequoia relict, extrem de asemănător cu specia caracteristică în zăcămintele de cărbuni tertian din Europa,
evidenţiază odată în plus necesitatea păstrării biodiversităţii. Practicarea pe scară largă a turismului, atracţia pe
care continuă să o exercite ecosistemele naturale pentru populaţie, mai ales pentru cea urbană, determină şi
forme abuzive. Insuficienţa unor măsuri de protecţie, a încadrării sectoarelor fragile cu personal specializat,
lipsa de educaţie pentru protecţia naturii, au consecinţe dintre cele mai grave. Astfel, sunt strivite, rupte, smulse,
specii ierboase şi arbustive rare, sunt perturbate habitatele naturale ale unor specii faunistice şi se produc
veritabile dezastre datorită incendiilor. Desigur, acestea din urmă pot avea şi cauze naturale, dar care nu sunt
responsabile pentru mai mult de 25% dintre incendiile înregistrate.
Formaţiunile vegetale ierboase, indiferent de climatul sub care evoluează, au fost întotdeauna mai uşor de
înlăturat, prin defrişare, în scopuri agricole. Modalitatea la care s-a recurs cel mai frecvent a fost aceeaşi
incendiere, cu urmări aparent benefice, dar numai pe termen scurt. Distrugerea neselectivă, inclusiv a speciilor
spontane de leguminoase şi graminee fixatoare de azot, ca şi pierderea unor calităţi fizice ale solului prelungesc
efectele negative şi asupra ecosistemelor temporare de culturi agricole. Incendiile din stepele temperate, din
scrubul australian şi urmările lor nefaste pe termen lung, ilustrează această conduită neraţională faţă de structuri
vegetale de importanţă fundamentală.
10
Degradarea prin exploatare excesivă şi diferite alte forme de acţiune neraţională asupra formaţiunilor
vegetale au distrus sau au pus in grav pericol elemente şi asociaţii de faună cărora le-a fost sustrasă baza
nutritivă, care au fost agresate prin perturbarea habitatelor sau chiar înlăturate prin forme abuzive de
valorificare. Vânătoarea şi pescuitul marin abuziv au redus considerabil diversitatea genurilor şi speciilor din
diferite ecosisteme marine şi litorale şi au înlăturat definitiv altele. Vânatul pentru blănuri, piei, carne, pene,
trofee a sărăcit ecosisteme forestiere, de savană, de stepă, de mlaştină, în special în ariile dens populate şi - în
unele cazuri - în ţinuturi situate în condiţii climatice extreme. In foarte multe regiuni din lume, degradări
puternice şi adesea ireversibile în lumea animală s-au produs datorită distrugerii sau modificării brutale a
habitatelor, ca şi datorită suprapoluării bazei nutritive.
Astfel, s-au redus alarmant efectivele unor mamifere marine ca balena albastră, unele specii de focă şi
morsă ş.a.. De asemenea, au fost vânate iraţional şi li s-au redus posibilităţile de reproducere, prin sustragerea
ouălor, broaşte ţestoase marine diferite şi din genuri foarte rare; au dispărut scoicile perliere din unele bazine în
care erau caracteristice ş.a.m.d. În domeniul marin, imixtiunea antropică cu efecte negative asupra faunei a
reuşit uneori să diminueze efective şi capacităţi de reproducere chiar şi pentru specii de interes economic, cum
sunt sardelele din Mediterana, codul din Atlanticul de Nord şi tonul, circa 20 de specii de peşti din Marea
Neagră, unele salmonide ş.a. Alteori, diminuarea drastică prin pescuit abuziv, recoltare nemotivată, poluare a
resurselor de hrană pune în pericol existenţa unor genuri şi specii ca vidra de mare din largul coastelor
Californiei, unele specii de păsări marine ş.a.
S-au modificat profund habitatele de pasaj importante ale unor genuri şi specii acvatice care trăiesc
alternativ în mare şi în apele continentale (spre exemplu, amenajările din delte şi de pe râuri au impus condiţii
foarte diferite fluxului migraţiilor periodice ale peştilor).
Vânatul excesiv şi protecţia selectivă a speciilor care constituiau hrana unor carnivore au redus simţitor
efectivele de lup european, leu african, tigru de Bengal, leopard de zăpadă, ghepard ş.a. Acelaşi vânat abuziv a
redus foarte mult efectivele de urs brun european, de urs Grizzly, de bizon american, de elefant african, de
primate, de rinocer alb, hipopotam, de castor european, zăgan şi vultur pleşuv european, dropie, emu ş.a.
Extrem de interesant şi foarte periculos este efectul de bumerang al perturbărilor impuse de om
ecosistemelor naturale. Spre exemplu, distrugerea unor plante şi animale care constituiau hrana altora,
modificarea habitatelor, înlocuirea unor formaţiuni naturale cu agroecosisteme au impus migraţii atipice, care
au permis unor genuri şi specii mai uşor adaptabile veritabile invazii în ecosisteme şi pe teritorii în care nu
fuseseră niciodată şi unde provoacă daune atât structurilor naturale, cât şi celor sociel-economice: bizamul,
originar din America de Nord, un rozător care populează în prezent malurile râurilor europene, migrând treptat
spre est; câinele enot, un procionoid originar din bazinul râului Ussuri ajuns pe cursurile de apă din estul
Europei, provocând mari daune ecosistemelor acvatice, culturilor agricole, livezilor; broasca ţestoasă din
Florida, adusă în vestul Europei unde concurează speciile locale protejate ş.a.. Alteori, modificări accidentale
sau deliberate ale răspândirii spaţiale au avut consecinţe foarte grave pentru ecosistemele din regiunile
respective, producându-se efecte total opuse celor urmărite. Aşa s-au răspândit şi fac ravagii gândacul de
Colorado, albina africană ucigaşă. iepurele european introdus în Australia ş.a. Un alt exemplu îl prezintă
11
zambila de apă, plantă originară din America de Sud introdusă în unele regiuni ale Americii de Nord şi Asiei,
în scop ornamental şi în unele regiuni europene, în scopul reducerii poluării apei. Această plantă s-a dovedit a fi
extrem de dăunătoare. Proliferarea sa a perturbat grav ecosistemele locale, prin blocarea pătrunderii luminii în
stratele inferioare ale apei.
Influenţe negative asupra reliefului şi solului
Pe fondul unor disfuncţii multiple provocate de activităţi umane în structurile naturale, elementele cu
caracter de rezultantă sunt unele dintre cele mai puternic afectate.
Degradarea antropică a reliefului a începui aproape concomitent cu acţiunea omului asupra structurilor vii.
Necesitatea amenajării unui adăpost şi a drumurilor 1-a determinat pe om să modifice din ce în ce mai mult
relieful preexistent. Formele de acţiune, arealurile necesare, mereu mai mari, evoluţia amenajărilor specifice
aşezărilor rurale şi apoi a celor urbane au făcut ca modificările respective să atingă intensităţi şi modalităţi de
manifestare extreme. În sensul acesta, accentuarea înclinării terenului, dezechilibrarea versanţilor, stimularea
eroziunii în adâncime, a alunecărilor de teren, a eroziunii malurilor, a abraziunii litorale, a deflaţiei şi
acumulării eoliene, importante procese de tasare ş.a. au determinat degradări puternice ale reliefului şi rămân
ameninţătoare în multe regiuni ale lumii. Unele forme de relief create de către om (spre exemplu, haldele, unele
rambleuri) prezintă o instabilitate naturală deosebită, devenind astfel un pericol grav (uneori manifest) pentru
integritatea ecosistemelor şi a multor amenajări social-economice.
Stimularea eroziunii torenţiale şi a instabilităţii naturale şa. a accentuai şi adesea a declanşat geneza:
pământurilor rele (badlands, spre exemplu în Dakota de Nord şi în foarte multe arii despădurite masiv, aflate
sub climate eu regim excesiv al precipitaţiilor (secete urmate de precipitaţii torenţiale); marilor alunecări de
teren de pe versanti (alpini, andini, carpatici ş.a.). despăduriţi, sau cele survenite recent în Salvador (Santa
Tecla. ian.2001): abraziunii (şi retragerii spre interior) a unor sectoare ale litoralului românesc al Mării Negre, ale
litoralului francez al Atlanticului sau ale litoralului carstifîcat al Golfului Tonkin; deplasării unor dune de
nisip în Sahel: lăsării puternice a unor sectoare rezidenţiale, cu clădiri masive pe terenuri de fundaţie loessoide.
spre exemplu la Galaţi; dislocării puternice pe versanţii abrupţi ai haldelor neconsolidate de la exploatarea de
sulf din Munţii Călimani şi din multe alte zone de exploatări în carieră sau în subteran. Se demonstrează astfel
impactul antropic negativ asupra reliefului.
Ca şi relieful, solul este agresai în perioada contemporană nu numai în mod direct ci şi indirect, la nivelul
factorilor săi genetici. Declanşarea prin impact antropic a unor disfuncţii (care implică structurile geologice,
apa, relieful şi procesele geomorfologice, structurile vii) afectează profund pedogeneza, întârziind/întrerupând
formarea solului sau determinând degradarea lui puternică. Aceleaşi urmări le au lucrările agrotehnice
neraţionale şi poluarea soiului prin utilizarea în exces a fertilizanţilor, a pesticidelor, a unor ape de irigaţie aflate
sub standardele de calitate. Ca şi în cazul apelor, aerului, structurilor vii, orice formă de poluare accidentală poate
determina degradarea corespunzătoare a solului.
Monocultura grâului în sudul S.U.A., culturile cerealiere în stepele desţelenite din Kazahstan, alte culturi
al căror ciclu vegetativ a lăsat solurile respective fără protecţie vegetală în sezoane uscate şi cu vânt puternic, au
determinat spulberări masive ale păturii fertile de sol (dust bowl). Arăturile pe linia de maximă înclinare a
12
terenului au degradat solul în unele sectoare ale Subcarpaţilorde Curbură, Podişul Bârladului ş.a. De asemenea,
arături la adâncimi neadecvate tipului de sol modifică profund calitatea acestuia. Irigaţiile în regim excesiv, cu
tehnici necorespunzătoare regimului termic determină, începând din antichitate, salinizări secundare grave ale
solului în Mesopotamia, Pakistan, Asia Centrală, Câmpia Română. Se degradează astfel fertilitatea naturală
iniţială şi sunt scoase din circuitul agricol regiuni întinse. Trecerea într-o proporţie masivă a excesului de
produse chimice din sol în recolte este o formă de poluare gravă care afectează profund metabolismul plantelor
cultivate şi determină acumularea unor substanţe deosebit de toxice in produsele alimentare şi chiar în
organismul uman. În sensul acesta, este binecunoscută prezenţa DDT în structuri vii. Cu aceleaşi efecte
acţionează excesul de îngrăşăminte chimice azotoase care provoacă boli şi decese. Potenţialul agroproductiv al
unor mari suprafeţe de sol este blocat prin acoperirea ariilor respective cu halde de steril, deşeuri menajere,
dejecţii animale, nămoluri industriale sau provenite de la staţiile de epurare a apei.
In structura actuală a fondului funciar solurile cultivate deţin o pondere de circa 11 %. Ele asigură substanţa
alimentară care acoperă în cea mai mare parte necesarul de hrană al unei populaţii de 6,3 mlrd. locuitori (2003).
Tendinţa încă rapidă de creştere a acestui număr impune ca problemă de importanţă vitală în geosistem
utilizarea corectă a suprafeţei menţionate şi conservarea solului de pe alte terenuri, potenţial cultivable, care
reprezintă alte circa 9% din fondul funciar.
Degradarea/epuizarea unor resurse minerale
Una dintre problemele acute ale activităţii social-economice din perioada contemporană este aceea a
resurselor de materii prime minerale. Chiar în situaţia în care rezervele existente sunt considerate suficiente,
distribuţia lor naturală inegală, diferenţele de rentabilitate a exploatărilor, mecanismele economico-financiare
care intervin în valorificarea lor pot crea situaţii dificile, uneori cu aspect de criză. In alte cazuri, distribuţia
naturală în scoarţă a unor zăcăminte şi concentraţiile specifice ale unor elemente şi combinaţii chimice utile nu
oferă decât un potenţial exploatabil redus. Mai mult, actuala structură a producţiei şi a consumului, orientată
excesiv asupra unora dintre aceste materii prime, explică faptul că ele se găsesc în cantităţi din ce în ce mai
mici şi avertizează asupra epuizării lor într-o perspectivă apropiată. Dintre rezervele minerale energetice se află
într-un stadiu avansat de consum petrolul şi gazele naturale, ambele ocupând un loc important în energetica
actuală şi în industria chimică. Deşi alte categorii de combustibili (diferite tipuri de cărbuni, şisturi
bituminoase) se află în rezerve încă destul de mari, tehnologiile de extracţie şi prelucrare a lor surit, comparativ,
mai puţin rentabile, ca şi gama produselor rezultate care este astfel mai restrânsă. In plus, uneori, zăcămintele se
găsesc în condiţii de exploatare dificilă, ceea ce le încadrează în aceeaşi categorie de resurse sărace. La nivel
regional, există situaţii în care rezervele existente au fost epuizate sau au rămas în cantităţi atât de mici, încât
exploatarea lor nu mai este rentabilă (spre exemplu, bazinul carbonifer franco-belgian, unele structuri
petrolifere din Subcarpaţii româneşti sau din sudul S.U.A ş.a.).
Multe zăcăminte de minereuri metalifere, ale căror concentraţii principale sunt extrem de importante pentru
economia actuală, prezintă aceeaşi tendinţă de reducere rapidă a rezervelor. Unele dintre ele se află în mod
natural în cantităţi reduse şi sunt utilizate de multă vreme, în cazul lor, epuizarea se va produce într-o
perspectivă imediată. Aceasta este situaţia minereurilor de cositor, a sulfurilor polimetalice, a metalelor rare
13
ş.a.. Multe astfel de zăcăminte din Europa sau Asia de Sud-Vest s-au epuizat, uneori încă din antichitate
(Grecia, Cipru, Boemia, Munţii Harz, Asia Mică, vestul Peninsulei Iberice ş.a).
Dintre minereurile nemetalifere, unele se află în cantităţi reduse şi fiind utilizate intens, fără perspectiva
regenerării, vor fi epuizate şi ele curând. Se află în această situaţie zăcămintele de guano din unele insule
tropicale (din Nauru) sau de pe coasta vestică a Americii de Sud.
Ca şi în cazul unor practici agrotehnice inadecvate, capabile să degradeze principala resursă naturală a
agriculturii, solul, o serie de tehnologii industriale de extracţie ineficientă au degradat unele zăcăminte,
eliminând sub formă de reziduuri o parte din substanţa minerală utilă, greu sau imposibil de recuperat ori
impunând abandonarea în zăcământ a unei părţi însemnate din rezervele iniţiale. Acesta este cazul exploatării
unor zăcăminte auro-argintifere din România, al degazeificării precoce a unor zăcăminte de petrol etc.
Ţinând seama de caracterul neregenerabil a resurselor menţionate, ca şi de inerţia restructurării unor
ramuri industriale care să poată acoperi o seamă de cerinţe economice, orientate azi exclusiv către aceste
resurse, măsuri ca raţionalizarea consumului, recuperarea şi reciclarea deşeurilor şi a produselor uzate sunt
strict necesare. Astfel de măsuri corespund teoriei contemporane a coevoluţiei, conform căreia resursele
distruse trebuie să servească creării capitalului şi bunurilor şi să stea la baza unor inovaţii care să permită
utilizarea tot mai eficientă a acestora.
Resurse naturale alternative
E x p l o a t a r e a intensă până la epuizare a unor resurse naturale, pe parcursul perioadei moderne, a impus
în ultimele decenii căutarea unor alternative. Pentru ca acestea să fie introduse în circuitul economic şi să
reziste concurenţei resurselor clasice trebuie să satisfacă cerinţele de eficienţă şi rentabilitate. Spre exemplu,
trecerea la producţia de energie nucleară în scopuri civile s-a făcut treptat, pe măsură ce preţul de cost a devenit
comparabil cu cel al energiei hidraulice sau al energiei termice obţinute din combustibilii clasici.
Imperativul găsirii unor resurse naturale alternative este o altă problemă fundamentală contemporană ce se
impune atât in sectorul industrial, cât şi în agricultură sau în satisfacerea unor nevoi sociale.
a)Resursele energetice alternative. Perspectiva apropiată sau mai îndepărtată a epuizării resurselor energetice
clasice (cărbuni, petrol, gaze naturale) a impus, după 1950, eforturi considerabile pentru valorificarea unor
forme de energic neconvenţională. Unele dintre acestea sunt cunoscute şi utilizate de multă vreme în diverse
scopuri (spre exemplu: energia solară, a vântului, a valurilor, a curenţilor marini, a mareelor ş.a.), dar altele au
intrat recent în circuitul economic (energia nucleară, energia geotermică). Principalul avantaj al acestor forme
noi de energie constă în caracterul lor regenerabil, iar în cazul energiei nucleare, în timpul îndelungat de
epuizare a rezervelor. Un alt avantaj este acela al poluării mai reduse în cazul folosirii unora dintre ele (energia
geotermică, energia eoliană ş.a.). Totuşi, caracterul dispers al repartiţiei acestora şi costul încă ridicat al
instalaţiilor de captare, producere şi distribuţie constituie dezavantaje care limitează consumul lor. Doar energia
nucleară şi parţial energia geotermică au devenit treptat competitive, fiind astăzi componente de bază ale
energeticii mondiale. În cazul energiei solare şi al unor forme derivate nu s-a depăşit decât rareori stadiul
experimental, dar există deja premisele unei utilizări pe scară largă în viitorul apropiat. În Franţa cea mai mare
parte a producţiei de energie electrică provine din centralele atomoelectrice bazate pe uraniu. În Islanda,
14
Salvador, Italia sau Filipine are o contribuţie importantă energia geotermică. Se conturează, de asemenea, o
perspectivă însemnată a producţiei de energie obţinută prin valorificarea forţei vântului, în unele state vest-
europene (Franţa, Olanda, Germania) sau în America de Nord. O alternativă energetică o constituie şi biogazul,
produs de multe ori din nămolul de la staţiile de epurare a apei, de prelucrare a deşeurilor menajere sau
provenite din diverse ramuri industriale.
b)Resurse minerale alternative. Spre deosebire de unele minerale nemetalifere care există în rezerve
considerabile, majoritatea rezervelor de minereuri metalifere sunt epuizabile. Astfel, utilizarea intensă în
diferite domenii a metalelor a impus găsirea unor alternative. In acest sens, multe dintre metalele neferoase pot
fi înlocuite astăzi cu o serie de materiale care au calităţi similare sau chiar superioare şi care au fost obţinute din
chimizarea unor combustibili clasici sau a unor materii prime vegetale. De exemplu, în unele ramuri
industriale (electrotehnică, fabricarea ambalajelor), cuprul şi staniul au fost masiv înlocuite cu materialele
plastice sau cu unele metale mai recent intrate în uz, extrase din minereuri aflate în cantităţi considerabile, cum
este aluminiul. Unele metale rare, cu utilităţi în electronică sau în tehnica medicală (argintul, aurul) pot fi
substituite cu aluminiu, tantal sau oţel. Problema acestor înlocuitori o constituie faptul că de multe ori provin
din resurse aflate şi ele în curs de epuizare. Astfel, se caută alternative bazate pe cât posibil pe resurse fie
bogate, fie regenerabile, care să prelungească durata de utilizare a celor devenite tot mai rare. Spre exemplu,
cauciucul sintetic obţinut din chimizarea combustibililor clasici este tot mai mult înlocuit cu cauciuc natural.
O alternativă la produsele clasice utilizate în construcţii sau în finisajele interioare ale clădirilor şi
autovehiculelor (prefabricate din beton, fier-beton, laminate, var ş.a.) este reprezentată de alte materiale,
obţinute din resurse mai abundente aşa cum sunt sticla, aluminiul, sau diverse materiale izolante,
reflectorizante ş.a.. Acelaşi rol de alternativă îl au materialele compozite (ceramice în primul rând), care sunt
utilizate ca înlocuitori ai oţelurilor aliate. Unele reziduuri reciclabile, spre exemplu cenuşile de la centralele
termoelectrice, pot fi utilizate şi ele în producţia unor materiale de construcţie. Graba şi exagerările în sensul
utilizării unor înlocuitori au introdus însă în unele tehnologii industriale şi reziduuri periculoase (spre exemplu,
reziduurile radioactive provenite din industrializarea fosfaţilor, introduse în compoziţia unor materiale de
construcţii).
c)Resurse vegetale şi animale alternative. Multe dintre materiile prime de origine vegetală şi animală, deşi sunt
regenerabile, adesea nu pot satisface necesităţile unei populaţii tot mai numeroase şi, datorită ritmurilor
biologice de producere, întotdeauna mai lente decât creşterea necesarului de consum, riscă să fie chiar distruse.
Este motivul pentru care şi în cazul acestei categorii de resurse sunt căutate alternative.
Lemnul, a cărui exploatare excesivă poate conduce la grave probleme în geosistem, este tot mai mult
înlocuit cu materiale alternative (sticlă, aluminiu) in construcţii sau cu deşeuri de la produsele agricole (paie,
tulpini de trestie, de cânepă) şi stuf în producţia de celuloză şi hârtie.
Proteinele vegetale obţinute din unele plante cu randament ridicat din acest punct de vedere (spre exemplu
soia) constituie o alternativă la proteinele animale, cu care sunt combinate tot mai mult în produse alimentare de
uz curent (mezeluri, margarine vegetale etc.). Unele plante pot înlocui chiar şi combustibilii clasici. Este cazul
trestiei de zahăr, din ale cărei tulpini se pot extrage cantităţi mari de alcool, masiv chimizat şi transformat în
15
carburant utilizabil în motoarele autovehiculelor. În acest sens, foarte avansată este Brazilia, cel mai mare
producător mondial de trestie de zahăr.
O altă resursă naturală vegetală alternativă este reprezentată de numeroasele varietăţi de alge marine.
Acestea pot asigura un surplus de proteine sau o serie de substanţe utilizate în industria chimică ori ca furaj
pentru animale. În acest sens, se disting R.P.Chineză. Japonia, Franţa, Irlanda ş.a.
Biotehnologiile constituie în prezent unul din domeniile de vârf ale economiei mondiale, oferind alternative
la utilizarea unor resurse în curs de epuizare. Discuţii aprinse suscită în acelaşi context donarea, reproducerea
dirijată a speciilor animale, experimentele efectuate în acest sens nefiind convingătoare sub aspectul
beneficiilor, cel puţin pentru ştiinţă, iar în plan concret descurajând iniţiativa: organismele animale realizate pe
această cale sunt extrem de vulnerabile şi incapabile de reproducere normală.
d)Alternative de satisfacere a necesităţilor de apă. Creşterea consumului de apă obligă multe state cu rezerve
mai reduse să utilizeze apa marină desalinată, aflată teoretic în rezerve inepuizabile. O alternativă a acoperirii
necesarului de apă o constituie şi valorificarea apei din gheţarii arctici şi antarctici, în legătură cu care se pune
însă problema transportului şi a pierderii de volum în cursul acestuia.

16