Funcționalitatea geosistemului

Funcţiile geosistemului
Geosistemul are o funcţionalitate proprie, rezultată din interacţiunile multiple ale componentelor sale. In
egală măsură, fiecare din sistemele componente are subunităţi spaţiale şi dinamice, legate interactiv. Acelaşi tip
de legături menţine subsistemele şi unităţile respective într-o reţea ierarhizată tridimensional. Astfel, fiecare
unitate, indiferent de poziţia ei in sistem, este lega/ă interactiv cu unităţile de pe acelaşi nivel ierarhic,
controlează unităţile subordonate şi este controlată de una sau mai multe unităţi sistemice de rang superior.
Spre exemplu, un bazin hidrografic este o structură sistemică constituită predominant din componente
naturale având ca unităţi sistemice subordonate bazinele afluenţilor de diferite ordine. Pe acestea el le controlează
prin mecanisme variate, acţionând cu diferite intensităţi, ca o consecinţă a acţiunii componentei-cheie care este
nivelul de bază. La rândul lui, este controlat de un colector de ordin hidrografic mai mare, subordonat nivelului
de bază general. Pădurea este un ecosistem care controlează, ca unităţi subordonate, arborete tinere, poieni cu
pajişti rezultate prin despădurire şi într-o oarecare măsură - sectoare de râu, lacuri, mlaştini aflate în spaţiul
forestier. În relaţiile interactive de subordonare, pădurea este controlată de complexul morfo-climatic şi de
intervenţiile antropice. Un oraş este un sistem alcătuit din unităţi subordonate ca: reţelele utilitare, infrastructura
de producţie, spaţiul locativ ş.a., cu funcţiile lor specifice. La rândul lui, oraşul este subordonat sistemului de
aşezări din care face parte.
Funcţionalitatea geosistemului constă într-o imensă varietate de transferuri de materie, energie şi informaţie
in întreaga ierarhie. Acest transfer de ansamblu se exprimă prin fluxuri care, în mod controlat, circulă în interior,
intră şi ies din structurile sistemice. În mod frecvent fluxurile respective au un caracter ciclic, descriind circuite
(spre exemplu circuitul apei, lanţurile trofice, circuitele de producţie şi schimb, ş.a.).
Mecanismele, dimensiunile, ritmul acestor fluxuri sunt decise, în cea mai mare parte, în interiorul fiecărei
structuri sistemice. Această activitate constituie funcţionalitatea structurii respective, realizată numai ca urmare
a relaţiilor de tip interactiv dintre componente şi dintre unitatea în cauză şi alte unităţi sistemice.
Funcţiile esenţiale ale geosisteimilui, ca si ale oricărei structuri sistemice, presupun acţiuni specializate.
a)o serie de componente şi interacţiuni sunt operative şi realizează execuţia (spre exemplu, precipitaţiile
atmosferice introduc noi volume de apă în râuri, lacuri şi -prin infiltraţie-în apele subterane; animalele domestice
introduc in structura alimentaţiei omului proteine animale rezultate din sinteza specifică, pe baza proteinelor
vegetale; aprovizionarea cu materii prime şi desfacerea produselor finite alimentează şi pun în circulaţie
rezultatele unor activităţi productive ş.a.m.d.);
b)alte componente şi interacţiuni îndeplinesc o funcţie tactica, acţionând caregulatori ai dimensiunilor, direcţiei,
ritmului pe care execuţia trebuie să le respecte (spre exemplu, circulaţia generală a atmosferei reglează volumul
şi distribuţia spaţială a precipitaţiilor; selecţia naturală reglează efectivele de consumatori din diferite ecosisteme:
mecanismele pieţelor de aprovizionare şi desfacere reglează producţia ş.a.);
c)toată activitatea de execuţie şi de reglaj este urmărită de componente şi interacţiuni care gestionează structura
sistemică, exercitând o funcţie strategică (de control). Strategia, în cazul funcţionalităţii sistemice. înseamnă

1
capacitatea fiecărei structuri de a controla permanent rezervele disponibile, de a decide mărimea apelului la
aceste rezerve, ritmul consumării/investirii lor. ritmul şi dimensiunea fluxurilor de ieşire ş.a. (spre exemplu, tipul
de climat constituie elementul de control al regimului precipitaţiilor; interacţiunile din geosistem creează condiţii
diferite în timp şi spaţiu pentru selecţia naturală, controlând-o; conjunctura economică mondială, strategiile
naţionale de dezvoltare etc.. controlează mecanismele pieţelor ş.a):
d)în final, sistemele se pot coordona prin forţe proprii, decizând, organizând şi asigurând dezvoltarea propriei
structuri. Această funcţie de coordonare este cea mai cuprinzătoare, presupune o bună integrare in reţeaua de
unităţi sistemice şi asigură o funcţionare durabilă: zonalitatealatitudinalăşi altitudinală a asociaţiilor vegetale şi
animale, marile structuri politico-economice etc.. sunt expresii ale coordonăm şi dezvoltării de tip sistemic.
Autoreglarea - baza funcţionalităţii sistemice
Desfăşurarea tuturor funcţii lor menţionate cât mai aproape de parametrii optimi specifici fiecărei componente şi
interacţiuni permite oricărui sistem să-şi asigure stabilitate şi premise suficiente pentru dezvoltare. Coordonarea
optimă a funcţionalităţii interne şi integrarea eficientă in reţeaua sistemică exprimă capacitatea structurii
respective de a se autoregla. Concret aceasta înseamnă că sistemul este capabil să se informeze permanent asupra
stării interne şi raporturilor externe. De asemenea, poate să decidă în mod adecvat asupra capacităţii interne de
acţiune şi asupra desfăşurării relaţiilor externe.
Autoreglarea ca formă optimă a funcţionalităţii sistemului acţionează de-a lungul întregii sale evoluţii.
Aceasta este un proces foarte complex, care nu are totdeauna un caracter continuu. Momentele sau perioadele de
discontinuitate caracterizează situaţiile în care. din cauze interne sau externe, sistemul este obligat să decidă unele
modificări. Astfel, se pot modifica dimensiunile unor funcţii, se inversează unele etape, se renunţă la altele, se
însuşesc comportamente noi etc. Discontinuităţile se produc începând din momentul în care valorile anumitor
elemente structurale sau/şi funcţionale devin critice. Aceste valori se numesc praguri. Varietatea lor este foarte
mare, corespunzând complexităţii geosistemului.
Se pot deosebi mai multe categorii: praguri de manifestare, ca temperatura de +16 °C, sub care în organismul
uman îşi manifestă acţiunea mecanismele de termogeneză; praguri de stingere, aşa cum este înclinarea de 0°. sub
care scurgerea apei de suprafaţă nu mai este posibilă, pragurile de divergenţă, valori critice care odată depăşite
marchează începutul unor etape de evoluţie mai rapidă sau mai lentă, aşa cum este cazul descreşterii continui a
mortalităţii pe fondul creşterii standardului de viaţă, procesul parcurgând însă două divergenţe acceleratorii :
eradicarea bolilor infecţioase şi un optimum al asistenţei medicale; pragurile de opoziţie, valori critice urmate de
fenomene evolutive opuse celor din etapa precedentă; pragurile de saturaţie, care determină situaţii de plafonare,
în cursul cărora nici o intensificare a acţiunilor specifice nu mai poate asigura dezvoltarea, cum este cazul aşa-
numitei „congestii urbane”, determinată de aglomerarea excesivă a populaţiei şi activităţilor umane, soluţionată
de regulă prin declanşarea unor procese contrarii, ca pe-riurbanizarea sau contraurbanizarea, corespunzătoare şi
unor praguri de divergenţă sau de opoziţie.
Coexistenţa interactivă a structurilor geosistemului face ca pe fondul dinamicii sale generale, atât de
complexe. praguri extrem de diverse să coincidă sau să se producă cu decalaje. Adesea, multe se combină, se

2
condiţionează cronologic şi spaţial etc. Se constituie astfel premise diferite ale evoluţiei în secvenţele dinamice
următoare: unele structuri dobândesc un comportament echilibrat, altele se degradează, dezechilibrându-se pe
termene variabile, uneori pierzându-şi calitatea de sistem.
Degradarea - efect al disfuncţiilor geosistemului
În funcţie de durata de evoluţie cu caracter continuu, diferită de la component la component, de la o
interacţiune la alta, în sisteme atât de variate, unele praguri se produc în momente diferite, deci succesiv. Altele
se pot produce simultan. Aceste decalaje sau coincidenţe dinamice pot contribui, uneori decisiv, la menţinerea
capacităţii de autoreglare a sistemului şi la realizarea unui echilibru dinamic, favorabil structurii sistemice şi în
etapele următoare, asigurându-i calitatea. în sensul acesta, calitatea oricărei unităţi sistemice nu trebuie înţeleasă
ca o sumă aritmetică a calităţii elementelor componente, ci ca rezultat a unei funcţionalităţi echilibrate, cât mai
aproape de parametrii optimi, cât mai puţin ameninţată de dezechilibre interne sau de intervenţii externe
perturbatoare (inclusiv de origine antropică). Acestea din urmă pot avea însă şi un rol benefic, dacă sunt orientate
în sensul stimulării interacţiunilor echilibrate şi al prevenirii conjuncturilor dinamice defavorabile. Spre exemplu,
dacă într-un areal despădurit se fac replantări, vor fi prevenite perturbările microclimatice, hidrologice sau
procesele geomorfologice agresive.
Alteori, coincidenţa sau decalajul pragurilor pot diminua, periclita sau chiar distruge capacitatea de
autoreglare, determinând apariţia unor disfuncţionalităţi grave. Spre exemplu, atingerea în acelaşi timp a
debitelor minime pe râuri şi a concentraţiei maxime admise a unor poluanţi determină depăşirea capacităţii
naturale de autoepurare a apei, cu urmări grave pentru ansamblul unităţilor sistemice respective (spre exemplu,
în România s-au produs situaţii grave în ianuarie-februarie 2001, pe Şiret şi pe Jiu). În situaţia opusă, de decalaj,
întârzierea unui prag de execuţie faţă de pragul de informaţie maximă utilă cu privire la o deschidere avantajoasă,
dar temporară, pe plan extern sistemului, poate crea pagube importante (spre exemplu, întârzieri repetate ale
aplicării unor programe de sprijin financiar internaţional a agriculturii româneşti au determinat retragerea
fondurilor). în mod concret, disjuncţii ale sistemelor pot fl provocate de astfel de jocuri defavorabile ale pragurilor,
în cazuri de: utilizare in proporţii exagerate a rezervelor din sistem (unele resurse minerale, fondul genetic al
unor specii, fertilitatea naturală a solului etc.); blocaje, lacune, ritmuri prea lente ale acumulării şi prelucrării
informaţiei interne şi externe sistemului (spre exemplu, informaţia insuficientă cu privire la activităţile productive
dintr-un teritoriu naţional, informaţia superficială asupra dinamicii pieţelor externe etc.); calitate aproximativă,
uneori deficitară, a centrelor de decizie (centralizarea excesivă, insuficienţa legislativă şi instituţională,
incompetenţa şi corupţia în unele unităţi ale sistemului social-economic etc.).
În final, cumularea unor stări avansate de degradare a mai multor funcţii înlr-o unitate sislemică,
interconectarea disfuncţională a mai multor unităţi, din mai multe sisteme creează degradări de ansamblu, uneori
pe termen lung şi pe spatii întinse. Aspectul profund negativ al acestor situaţii constă în depăşiri mai mult sau
mai puţin generalizate ale capacităţilor de autoreglare în reţeaua de unităţi sistemice, motiv pentru care multe
structuri se pot dezorganiza ireversibil, pierzăndu-şi definitiv calitatea de sistem. Reţeaua căreia îi aparţin rămîne
cu o structură mai simplă, mai săracă şi cu o eficienţă funcţională mult mai redusă (spre exemplu, cazul arealelor

3
deşertificate sau al regiunilor cu o economie prosperă în prima parte a secolului trecut, dar rămase azi cu o
populaţie mai rară şi cu o bază economică modestă).
Posibilitatea apariţiei pe cale naturală sau a producerii, prin intervenţii antropice, a unor disjuncţii grave,
urmate de degradarea ansamblului sistemic poate fi înţeleasă şi numită ca situaţie de risc. Se creează, spre
exemplu, premise de risc în cazul în care despăduriri intense pe suprafeţe mari se produc în ţinuturi în care
condiţiile climatice abia mai pot permite vegetaţia arborescentă (spre exemplu aria din jurul Mediteranei). în
acelaşi fel, marile conflagraţii militare pot elimina efective importante de populaţie, în special masculină,
creându-se astfel riscul ca, până departe în timp, structura populaţiei să rămînă dezechilibrată. În sisteme naturale,
riscul deja produs şi degradările corespunzătoare pot avea şansa unor redresări, de asemenea naturale, dar în
intervale mari de timp şi în absenţa oricăror intervenţii antropice perturbatoare. în structurile sistemice antropizate
sau antropice, situaţiile de risc au o frecvenţă mult mai mare, degradările se pot instala mult mai repede, iar
redresarea imediată dorită este în realitate costisitoare, adesea lentă sau chiar imposibilă.
Se consideră la fel de grave pentru echilibrul sistemic şi stările evolutive în саrе, pe scama unor
discontinuităţi naturale de mari proporţii, a unor disfuncţii interne sau prin cumularea acestora cu disjuncţii din
reţea, se creează probabilitatea, adică hazardul producerii unor situaţii grave. Dacă riscul, ca stare funcţională
defavorabilă, poate fi prevăzut şi chiar calculat înaintea producerii lui, hazardul este o situaţie probabilă,
imprevizibilă, singurul calcul care i s-ar potrivi, acela al probabilităţilor, producând soluţii, răspunsuri exagerat
de imprecise, neclare, deci inutile. Se încadrează în această categorie unele conjuncturi dinamice spontane cu
efecte foarte grave şi care nu pot fi prognozate satisfăcător (spre exemplu, seisme, fenomene vulcanice, mari
alunecări de teren, mari epidemii, cicloni tropicali, şocuri financiare ş.a.). Singura posibilitate de informare asupra
acestor modalităţi de evoluţie periculoasă a sistemelor respective constă în supravegherea continuă a
interacţiunilor specifice, fără ca această măsură să garanteze însă obţinerea informaţiilor necesare în timp util.
În multitudinea de disfuncţii şi degradări produse sau care se pot produce într-o structură atât de vastă ca
geosistemul se pot distinge o serie de categorii, derivate din specializarea funcţională.
a)un prim tip este reprezentat de degradarea elementelor structurale şi a interacţiunilor operative pentru
fluxurile de intrare şi ieşire din sistem. Spre exemplu, degradarea regimului pluviometric natural, degradarea
aprovizionării naturale a solului în azot. perturbarea transportului aluviunilor, exodul populaţiei rurale.
dezechilibrarea balanţei comerciale etc.
b)un alt tip de degradare se exprimă prin incapacitatea spontană sau determinată a reglajului (spre exemplu,
dereglarea circulaţiei generale a atmosferei, proliferarea aberantă sau înlăturarea masivă a unor prădători,
practicarea unor preţuri sub nivelul mediu al pieţei. în scopul înlăturării concurenţei (dumping) ş.a.).
c)degradarea funcţiei strategice se încadrează într-un alt tip, caracterizat prin incapacitatea sistemului de a se
autocontrola (spre exemplu, modificarea puternică a tipului de climat, degradarea mecanismelor de selecţie
naturală, deficienţe grave ale strategiilor naţionale de control al pieţelor de aprovizionare şi desfacere).
d)cei mai avansat şi periculos tip de degradare este cel al funcţiei de coordonare şi dezvoltare. Lipsită de
capacitatea de a-şi asigura prin autoreglare echilibrul intern şi de a Se integra eficient în reţeaua de unităţi

4
sistemice, structura respectivă îşi pierde
treptat calitatea internă şi externă de sistem (spre exemplu, politiei neraţionale care conduc la pierderea poziţiei
in sistemul politico-economic mondial şi chiar la dezmembrarea unor state).
În cadrul acestor tipuri, degradarea, afectând în egală măsură interacţiuni şi elemente structurale
(componente, reţele de comunicaţie, rezerve), se exprimă printr-o mare varietate. Se pot constata astfel:
formaţiuni vegetale, soluri, ape freatice, versanti, comunităţi săteşti, căi de comunicaţie, structuri industriale etc.,
degradate cu diferite intensităţi şi incadrându-se în unul sau mai multe dintre tipurile menţionate. în funcţie
de intensitatea degradării, tipul de degradare, rezervele interne de autoreglare, capacitatea reţelei sistemice de a
susţine unitatea degradată ş.a.. o scrie de mecanisme naturale sau social-economice de redresare pot intra în
acţiune însă rezultatele sunt variabile. Uneori, structurile afectate se pot redresa prin forţe proprii sau reţeaua
sistemică oferă un sprijin eficient. Alteori, funcţionalitatea sistemică nu mai poate menţine unitatea degradată.