II.

2 Definirea noţiunii de sistem în managementul retelelor de drumuri

2.1 Sistem
Conform dicţionarului explicativ al limbii române prin sistem se înţelege „un
ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe etc.) dependente între ele şi formând
un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică,
reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau
face ca o activitate practică să funcţioneze conform scopului urmărit" .

În reprezentarea realităţii, conceptul de sistem scoate în evidenţă, cu precădere,

interacţiunea, corelarea, relaţiile dintre elementele întregului, altfel spus
organizarea lui. Crearea unui sistem nu înseamnă şi înlăturarea totală şi definitivă a
dezordinii în sectorul respectiv al mediului ci numai reducerea ei într-o măsură mai
mică sau mai mare.
Între 1928-1950 biologul german Ludwig von Bertalanffy a pus bazele teoriei
generale a sistemelor formulând o primă variantă a teoriei ce studiază sistemele
deschise care schimbă fără discontinuitate materie şi energie cu mediul exterior. În
anii 1950-1970, alţi cercetători s-au preocupat de punerea la punct a aparatului
logic - conceptual şi matematic al teoriei generale a sistemelor.

Intenţia teoriei generale a sistemelor este a dezvălui proprietăţi, principii şi

legi care sunt caracteristice sistemelor în general, independent de varietatea lor sau
de natura elementelor lor componente. Principala consecinţă a teoriei o constituie
introducerea unei noi viziuni ştiinţifice -denumită sistemică - datorită virtuţilor
metodologice ale triadei conceptuale "sistem - structură - funcţie", în cercetarea
totalităţilor (ansamblurilor organizate).

Din această perspectivă, obiectele, fenomenele, proprietăţile şi procesele,

indiferent de natura lor, pot fi considerate drept sisteme care posedă o anumită
structură în măsura în care ele reprezintă un întreg ale cărui elemente se află în
relaţii logic determinate unele faţă de altele şi astfel, posedă însuşiri ireductibile la
elemente sau la relaţii. Astfel, în mod cu totul general, SISTEMUL ar putea fi
definit, ca fiind o mulţime de elemente care se regăsesc într-o legătură organizată
şi între care se stabilesc relaţii dinamice în vederea deţinerii soluţiilor de aplicare.

În general apreciind, sistemul este un ansamblu de elemente interconectate,

aflate în interacţiune activă sau potenţială şi care poate fi identificat în orice
domeniu fizic, social sau conceptual.
Organizarea şi funcţionarea sistemului trebuie să asigure deopotrivă, atât
realizarea în condiţii optime a sarcinilor asumate, cât şi satisfacerea cerinţelor
(oamenilor) prin care se realizează aceste sarcini. în ansamblu sistemul are
îndatorirea să înlocuiască componentele învechite, introducând şi asimilând
componentele noi. de a asigura îmbinarea lor optimă, perfecţionându-se continuu.

Tipologia sistemelor este extrem de bogată, variată şi complexă. în funcţie

de mulţimea elementelor, de relaţiile cu mediul, de factorul timp, de coeficientul
de complexitate şi de natura relaţiilor dintre mărimile de intrare şi cele de ieşire,
sistemele pot fi finite sau infinite, închise sau deschise, statice sau dinamice,
simple sau complexe, determinate sau probabilistice, liniare sau neliniare etc.

După raportul dintre sistem şi mediul ambiant, distingem sisteme închise şi

sisteme deschise.
Sistemele închise sunt acelea ale căror interacţiuni cu mediul nu le provoacă
modificări de substanţă sau de funcţionalitate. Schimburile lor cu mediul sunt de
natură energetică sau informaţională, dar nu de substanţă sau de alte activităţi. în
astfel de sisteme mişcarea are loc în circuit închis.

Sistemelor deschise - le sunt proprii interacţiunile cu mediul ambiant în cadrul

cărora se produce un schimb permanent nu numai de energie şi de informaţii, dar şi
de substanţă şi activităţi (sociale). Datorită acestui fapt, sistemele deschise
funcţionează prin adaptare şi prin dezvoltare. De exemplu, un sistem economic, a
cărui caracteristică este tocmai schimbul activităţilor productive ale oamenilor,
reprezintă un sistem deschis care se dezvoltă prin relaţiile saie cu celelalte sisteme
ale vieţii sociale (demografice, politice, cercetare ştiinţifică etc). După posibilitatea
de descriere pot exista:
 sisteme simple, care pot fi analizate în ansamblu lor şi care pot fi integral
descrise;
 sisteme complexe, care pot fi descrise complet însă cu dificultate;
 sisteme extrem de complexe, care de cele mai multe ori nu pot fi descrise
integral (sistemul informaţional-decizional organizaţional).
Abordarea problemelor sistemelor de mare complexitate, se face în general,
pornind de la mai multe principii, printre care:
 complexitatea reprezintă o proprietate a unui sistem. Ea este generată de
varietatea de factori aferenţi sistemului şi complică observarea şi înţelegerea
acestuia de către om;
 aspectul structural al sistemului joacă un rol important în comportarea sa;
 cunoaşterea structurii sistemului reprezintă dificultăţi care cresc odată cu
creşterea numărului de elemente (subsisteme) şi de relaţiile dintre acestea;
 cunoaşterea sistemului poate fi îmbunătăţită prin modelare, întrucât modelul
implică o structură care poate da mai multe informaţii asupra complexităţii
sistemului însuşi;
 în studierea unui sistem complex, calculatorul devine indispensabil, dar
acesta nu poate rezolva singur problemele, ci doar poate asista omul în
activitatea de analiză şi decizie. Utilizarea calculatorului presupune
modularizarea softvvar-ului în scopul obţinerii flexibilităţii necesare fiecărei
aplicaţii în parte;
 obţinerea unui model al structurii unui sistem complex este justificată chiar
şi numai prin buna înţelegere a acestuia, dobândită pe durata modelării
precum şi prin experienţa care poate fi utilizată la analiza acestor sisteme.
 2.2 Sistem integrat

Ţinând seama de gradul lor de coeziune, sistemele au fost clasificate în două

mari clase:
SISTEMELE SUMATIVE - se caracterizează prin aceea că, interacţiunile
între elementele lor componente fiind slabe, ele nu dobândesc o stabilitate proprie,
relativ independentă faţă de componentele lor şi nici capacitatea de a restabili
interacţiunea acestora în cazul perturbării ei. De exemplu, mecanismul unui
ceasornic, un colectiv de oameni adunaţi întâmplător (într-o sală de spectacol)
constituie sisteme sumative. Părţile componente ale acestora îşi păstrează
individualitatea şi chiar însuşirile lor specifice. Ca urmare, sistemele sumative pot
fi uşor descompuse şi recompuse, uneori chiar în mod mecanic fără a afecta
calitatea componentelor. Un ceasornic poate fi demontat şi montat la loc, fără ca
piesele să-şi modifice calitatea lor. Dacă îi scoatem o rotiţă, ceasornicul nu mai
funcţionează, dar pusă la loc, sistemul îşi recapătă funcţionalitatea.

SISTEMELE INTEGRATE se constituie pe baza legăturilor interne, a unor

interacţiuni puternice între elementele componente, alcătuind unităţi funcţionale
autonome, însuşirile specifice întregului devenind mult mai evidente. Ca rezultat al
interacţiunilor apar proprietăţi noi, integrative, pe care nu le posedă părţile
componente ale sistemului. De aceea, sistemele integrale au o relativă
independenţă în raport cu părţile, care se accentuează pe măsura apariţiei unor
formaţii mai complexe înzestrate cu proprietatea autoreglării, cum ar fi
organismele vii sau colectivităţile sociale. In cazul sistemelor integrale,
componente nu pot fi scoase din sistem fără a-şi modifica sau chiar pierde
însuşirile avute anterior.

Principiul integrării derivă de fapt din principiul ordinii şi organizării: dacă

diferite elemente au tendinţa de a se organiza în sisteme, iar acestea la rândul lor au
tendinţa de a se organiza în alte sisteme, din ce în ce mai complexe, înseamnă că
pe lângă organizare, se manifestă şi o tendinţă spre o integrare din ce în ce mai
complexă. Deci practic în univers nu există sisteme închise sau izolate, orice
sistem fiind un subsistem al unui sistem mai mare. în acest fel vedem că integrarea
poate este atât de necesară, încât unele subsisteme nu pot fi concepute în afara
sistemului. Trebuie menţionat că aşa cum organizarea duce la integrare, iar
integrarea la creşterea complexităţii, aceasta la rândul ei determină diversificarea.

Reglarea reprezintă procesul prin care sistemele fac eforturi pentru aşi
menţine o anumită stare, nerealizată în mod spontan. Reglarea presupune cuplarea
a cel puţin două elemente, unul asupra căruia se exercită cele mai multe perturbaţii
fiind elementul reglat, iar celălalt elementul reglator. în sistemele complexe,
elementul reglator poate fi un adevărat element de reglare şi control. Acest proces
de cuplare a elementelor componente reprezintă un început de integrare. Datorită
adăugării de noi elemente cuplate în serie, se poate ajunge la un lanţ, iar prin
cuplarea lanţurilor la o reţea. Reglarea în reţea este o caracteristică a sistemelor
integrate, în care totul se leagă cu totul. în lanţuri şi reţele apar şi anumite cicluri,
cu rol de reglare a sistemelor integrate. Cele mai multe sisteme îşi păstrează
identitatea tocmai prin intermediul mecanismelor de reglare, care le conferă
integrarea.
Există mai multe tipuri de integrări:
 Integrarea prin genetică: se bazează pe capacitatea unor sisteme, ca pe lângă
capacitatea de autoorganizare, să o prezinte şi pe cea de autogenerare, adică
elementele unui sistem fac parte din acesta pentru că au apărut sau au luat
naştere în acel sistem. într-o astfel de integrare, toate părţile se creează
reciproc, iar păstrarea unora depinde de păstrarea celorlalte. Acesta este cel
mai simplu mijloc de integrare a elementelor într-un sistem.
 Integrarea prin constrângere: poate fi întâlnită la toate nivelurile de
organizare a materiei, inclusiv la sistemele economice şi tehnice. Ea constă
într-o integrare prin forţă, elementele sistemului fiind obligate să funcţioneze
 într-un anumit cadru organizatoric. In acest sens, în cele mai multe cazuri,
rolul coercitiv îl joacă legile, actele normative, regulamente de organizare şi
funcţionare etc.
 Integrarea prin dependenţă: diferă de formele precedente, prin faptul că se
referă la elementele unui sistem care continuă să rămână în cadrul lui pentru
că, într-un fel sau altul depind de alte elemente. Acest tip de integrare poate
interveni la toate nivelurile de organizare a materiei, inclusiv în sistemele
economice sau tehnice. De exemplu sistemul “calităţii” este dependent de
sistemul „producţie" şi invers.
 Integrarea la alegere: constă în posibilitatea elementelor de a alege sistemul
căruia să-i aparţină. în această situaţie, elementele (subsistemele) au
posibilitatea de a alege apartenenţa unui anumit sistem de organizare. Este
normal să se aibă în vedere că. pentru a se putea integra la alegere într-un
sistem de ordin superior, subsistemele respective trebuie să aibă mai întâi
posibilitatea de a alege. Acest lucru se datorează faptului că integrarea la
alegere presupune un anumit grad de organizare a sistemelor respective,
adică o anumită libertate de acţiune, o mulţime de alegeri posibile, anumite
informaţii, precum şi capacitatea de a le prelucra în vederea alegerii uneia
din variantele posibile. Deci sistemul trebuie să desfăşoare o succesiune de
procese informaţional-decizionale, având o mai mare libertate de acţiune
faţă de integrările precedente.
 Integrarea întâmplătoare: se referă la posibilitatea elementelor de a face
parte dintr-un sistem sau altul pe baza unei întâmplări. J. Fowles (1988)
spunea că hazardul este legea fundamentală a universului, deşi noi
împărtăşim cu toţii iluzia că nu poate fi chiar aşa. De altfel, este evident că
cu cât un sistem este mai complicat, cu atât întâmplarea joacă un rol mai
mare. motiv pentru care trebuie să se apeleze la cercetarea statistică.
Integrarea este coerenţa dintre elementele sistemului, astfel încât funcţionarea lor
normală nu este posibilă decât în cadrul întregului din care fac parte.
 2.3 Sistem informaţional

În cadrul oricărei organizaţii economice distingem trei sisteme care operează

strâns legate între ele:
 Sistemul decizional, reprezentat de centrele de decizie unde se analizează
informaţiile şi se elaborează deciziile;
 Sistemul condus (sau operaţional, de execuţie) în care deciziile sunt
transformate în acţiuni;
 Sistemul informaţional, care asigură legătura în ambele sensuri între cele
două sisteme precedente, într-un sens transmiţându-se decizii privind
activitatea operaţională a organizaţiei şi în celălalt informaţii referitoare la
desfăşurarea lucrărilor.

Sistem de conducere
Decizii Sistem informaţional Informaţii
Sistem condus

Figura 1 - Relaţii între sistemele din cadrul orcanizaţiei economice

În cadrul oricărui sistem informaţional există întotdeauna un subsistem de

prelucrare, care poate fi manual, mecanizat, automat sau combinaţii ale acestora. În
cadrul acestui subsistem se realizează înregistrarea şi prelucrarea datelor şi
informaţiilor necesare în organizaţia respectivă, şi atunci când este nevoie,
comunicarea acestora în diferite puncte ale sistemului informaţional. Atunci când
în sistemul de prelucrare predomină utilizarea calculatorului, se spune că acel
sistem informaţional este un sistem informatic. Deci, sistemul informaţional este
ansamblul de elemente implicate în procesul de colectare, transmisie, prelucrare, şi
interpretare de informaţii, rolul său fiind de a transmite informaţia între diferite
elemente.
 În cadrul sistemului informaţional se regăsesc: informaţia vehiculată,
documentele purtătoare de informaţii, personalul, mijloace de comunicare, sisteme
de prelucrare a informaţiei etc.
Printre posibile activităţi desfăşurate în cadrul acestui sistem, pot fi enumerate:
achiziţionarea de informaţii, completarea documentelor şi transferul acestora între
diferite compartimente, centralizarea datelor etc. Orice sistem informaţional poate
fi reprezentat schematic în modul următor:

Date intrare Black box Date ieşire

Figura 2 - Schema unui sistem informaţional

În cadrul sistemului informaţional trebuie să facem distincţia între noţiunile

de „dată" şi „informaţie". Astfel trebuie reţinut că „data" reprezintă practic materia
primă, care în urma prelucrării în cadrul sistemului informaţional, este transformată
în „informaţie". Echipamentele electronice prelucrează în fond date, iar semnificaţia
transmisă omului după prelucrare poartă numele de informaţie. Deci, putem spune
că într-un sistem informaţional practic datele de ieşire sunt informaţii. Când
informaţiile obţinute în urma trecerii datelor prin sistem influenţează intrările în
sistem în scopul autoreglării acestuia, spunem că avem un sistem informaţional cu
mecanism de reglare în circuit închis (feed-back).

2.4 Sistem informatic

În cadrul sistemului informaţional, majoritatea activităţilor se pot desfăşura

cu ajutorul tehnicii de calcul. Se pot prelucra datele primare şi apoi, rezultatul
poate fi transferat mai departe, către alt compartiment spre prelucrare. Transferul
se poate face şi el pe cale electronică, prin intermediul unei reţele de calculatoare
sau cu ajutorul echipamentelor de transmisie de date (modem, antene GSM etc).
Ansamblul de elemente implicate în tot acest proces de prelucrare şi transmitere a
datelor pe cale electronică alcătuiesc un sistem informatic.

Sistemul informaţional
Sistemul informatic

Figura 3 - Cuplarea sistemului informatic cu cel informaţional

Dintr-un sistem informatic pot face parte: calculatoare, sisteme de transmisie
a datelor, alte componente hardware, software, datele prelucrate, personalul ce
exploatează tehnica de calcul, ipotezele şi teoriile ce stau la baza algoritmilor de
prelucrare etc.
Se poate spune deci, că sistemul informatic este inclus în sistemul
informaţional, fiind o componentă esenţială a acestuia. Practic sistemul
informaţional ar putea deveni identic cu sistemul informatic, numai în cazul în care
toate fluxurile şi relaţiile informaţionale dintr-o organizaţie, toate mijloacele şi
regulile, procedurile ar fi complet automatizate, bazate în exclusivitate pe sisteme
electronice de calcul.

Astfel, putem defini sistemul informatic ca fiind o grupare de oameni,

echipamente electronice, proceduri automate şi manuale, programe, reunite şi
organizate pentru a memora, prelucra şi transmite date şi/sau informaţii. în vederea
îndeplinirii unor anumite obiective şi realizări măsurabile prin criterii prestabilite,
aşa cum este prezentat în figura

INTRĂRI SISTEM INFORMATIC IEŞIRI

 Mesaje Proceduri manuale Rapoarte

Sistemul informaţional

Sistemul informaţional
Interfaţa de intrare cu

un
Ră
Interfaţa de ieşire cu

sp

su

di
ri
Hardware
Documente Documente
Software de sistem

Întrebări
Aplicaţii
Date Mesaje
Software
Informaţii diverse Resurse de personal

Figura 4 - Componentele sistemului informatic

Trebuie făcute câteva precizări privind componentele unui sistem informatic:

Proceduri manuale (neautomate): acele operaţii sau reguli din cadrul sistemului
informatic după care se rezolvă o serie de activităţi sau probleme şi care nu impun
utilizarea calculatorului. Ca exemplu putem exemplifica cu completarea
documentelor, culegerea datelor şi transpunerea lor într-o formă acceptabilă pentru
echipamente, controlul datelor, validarea rezultatelor etc;
 Hardware: echipamente electronice alcătuite dintr-un nucleu central de
calcul şi diverse tipuri de periferice, reprezentând dispozitive de culegere,
transmitere, înregistrare şi memorare a datelor.
 Software de sistem: grupări ordonate de instrucţiuni care permit funcţionarea
echipamentelor electronice după dorinţa celui care le utilizează în mod
obişnuit software-ul de sistem este specific unui anumit tip de echipament.
 Aplicaţii software: programe aplicative alcătuite din grupări ordonate de
instrucţiuni specifice fiecărui sistem informatic. Aceste aplicaţii software
sunt cele care folosesc la rezolvarea unor probleme şi aplicaţii specifice şi se
recomandă a fi independente de partea hardware a sistemului informatic
pentru a putea fi trecute pe sisteme de calcul diferite. Fiind uneori mari şi
complexe, aplicaţiile software sunt divizate în părţi componente care de
multe ori utilizează unele programe existente în cadrul software-ului de
sistem - în special cele care se referă la introducerea şi gestiunea datelor,
scrierea rezultatelor, calcule tip etc.
  Resurse de personal: operatori şi utilizatori umani, care de regulă există în
orice sistem informatic.
 Date: reprezintă de regulă o colecţie de şiruri de caractere şi imagini ce
urmează a fi prelucrate de către aplicaţiile software în vederea transformării
lor in informaţii, utilizabile de factorul uman eventual în luarea unor decizii.
O caracteristică de bază a unui sistem informatic trebuie să fie faptul că
orice informaţie necesară, introdusă în sistem trebuie să fie definită şi
culeasă o singură dată, pregătită, memorată şi actualizată în aşa fel încât, în
momentul în care ea este necesară pentru diverse prelucrări specifice, ea sa
fie aceeaşi ca formă, valoare şi denumire. Pentru aceasta datele unui sistem
informatic sunt organizate în baze de date şi bănci de date, astfel încât toate
aplicaţiile software ele unui sistem informatic să utilizeze aceleaşi date
stocate în acelaşi loc;

O baza de date reprezintă un ansamblu unitar de date structurate şi organizate, a

căror gestionare se face printr-un sistem specializat numit sistem de gestiune a
bazelor de date (SGBD). Banca de date a unui sistem informatic este reprezentată
de ansamblul format din:

 Baza de date;
 Sistemul care o gestionează (SGBD);
 Echipamentele de calcul utilizate pentru înregistrarea şi memorarea
datelor din baza de date si pentru diverse prelucrări asupra acestor
date;
 Procedurile suplimentare (automate şi manuale), necesare pentru
gestionarea datelor (în afara celor din SGBD)

SISTEM INFORMAŢIONAL
SISTEM INFORMATIC
SUBSISTEM BANCA DE DATE
 Baza de date SGBD Sistem de calcul Proceduri

Figura 5 - Poziţia băncii de date în cadrul sistemului informaţional

Integrarea este cel mai important aspect al depozitului de date şi, în cele din
urmă, raţiunea pentru care acesta este creat. Datele sunt adunate în bănci de date
şi/sau baze de date pentru a răspunde nevoilor informaţionale ale întregii
organizaţii, asigurând faptul că rapoartele generate pentru diverse compartimente
vor conţine aceleaşi rezultate. Sistemul operaţional este de cele mai multe ori
format din subsisteme semi-independente, create la momente diferite, de echipe
diferite, în maniere diferite, putând duce la o babilonie care, deşi funcţională, este
imposibil de folosit pentru analiză.
Integrarea datelor provenind din sistemul operaţional şi din alte surse se referă
la unele aspecte precum:
 Convenţii unice privind denumirile datelor - în sistemul operaţional acestea
diferă de la aplicaţie la aplicaţie;
 Modalităţi unice de codificare - e suficient să ne gândim la nenumăratele
variante de a codifica sexul: ('m', 'f'), (0, 1), (True, False) etc. Este evident că
o aplicaţie pentru analiză va trebui să se bazeze pe o codificare consistentă;
 Sistem de unităţi de măsură consistent - lungimi, suprafeţe, volume, greutăţi,
temperaturi etc. toate trebuie exprimate într-un set unic de unităţi de măsură;
 Sistem stabil de reprezentare fizică a datelor - în aplicaţiile tranzacţionale
este posibil ca aceleaşi date să fie memorate în moduri diverse;
 Convenţii clare privind modul de reprezentare a datelor calendaristice, a
timpului etc;