CURS 2

Concepte și Metode ale TGS Utilizate în ADSE

2.1 Conceptul de sistem

2.2 Elementele sistemului
2.3 Conexiunile sistemelor
2.4 Obiectivele sistemului
2.5 Frontiera și structura sistemului
2.6 Comportament și funcționalitate
2.7 Starea sistemului
2.8 Medii, activități și tipologii ale conexiunilor sistemelor
2.1 Conceptul de sistem

În ADSE conceptul cheie este acela de sistem, caracterizat printr-un număr relativ mare de elemente, aflate în
relații de conexiune reciprocă, și care interacționează, inclusiv cu mediul din care face parte, în vederea realizării
unui anumit scop/obiectiv. Astfel, pentru un sistem de afaceri scopul îl constituie realizarea unui profit maxim.
Entitățile sistemului de afaceri sunt conectate prin fluxuri de forță de muncă, resurse materiale, financiare și
informaționale. El este un sistem deschis aflat în relații cu alte sisteme de afaceri de pe piața
internă/internațională, cu care schimbă bunuri, mărfuri, produse comerciale, active financiare.
Sistemul, privit ca o entitate fizică, este alcătuit dintr-o mulțime de elemente cuplate funcțional, iar legăturile cu
exteriorul sunt realizate prin intermediul mărimilor de tip cauzal, numite factori/variabile de intrare, și acelor
de tip efect, numite variabile de ieșire. O caracteristică a oricărui sistem este legată de variabilitatea evoluției
sale în timp, sistemele economice incluzând timpul în mulțimea variabilelor exogene, independente.
Observarea/analiza unui sistem depinde evident de observatorul sistemului, de analist, care introduce un
anumit grad de subiectivitate în descrierea acestuia. De aceea este necesar ca analistul să aleagă o anumită
viziune asupra sistemului, în concordanță cu propriul său sistem de valori și apoi să exploreze implicațiile
viziunii sale asupra sistemului. Această percepție, specifică analistului, este cuantificată de conceptul notat
simbolic cu “W”, care provine de la cuvântul german Weltanshaung, și este exprimată prin așa numita definiție
rădăcină, sau definiție de bază a sistemului, care, în fapt, reprezintă esența acestuia.
2.2 Elementele sistemului
Elementele care compun un sistem sunt entități reale sau abstracte, numite și subsisteme, având aceleași
caracteristici definitorii ca și sistemul de referință. În etapa de analiză este necesară descompunerea unui
sistem până la acel nivel la care acest procedeu nu mai poate fi aplicat, sau nu mai este relevant și nici util
scopului analizei.
Elementele la care se oprește descompunerea în faza de analiză sunt denumite în TGS “cutii negre” (black
boxes). Unei astfel de entități elementare i se poate aplica o metodă de cercetare, numită metoda cutiei negre,
care constă în investigarea sistemului, pornind de la informațiile referitoare la intrările și, respectiv, ieșirile
acestuia. Metoda este simplu de ilustrat în cazul modelării pe bază de ecuații a sistemului de producție prin
funcții de producție, modele matriciale de tip input-output ș.a. Descompunerea sistemului poate fi realizată pe
baza unui criteriu care vizează scopul analizei (goal analysis), sau a unui criteriu referitor la comportamentul
sistemului (behavioral analysis). Cele două criterii pot fi aplicate și împreună, de exemplu analiza unui sistem
bancar poate releva mai multe subsisteme, cum ar fi subsistemul trezoreriei, cel de plăți curente, cel de credite,
clienți, operațiuni externe, comerciale și/sau necomerciale, contabilitate, corespondență bancară, organizare,
resurse umane, juridic, economic, administrativ, secretariat, protocol și control.
2.3 Conexiunile sistemelor
Relațiile dintre elementele unui sistem, numite și conexiuni, au loc în coordonate spațio-temporale, influențând
comportamentul de ansamblu al acestuia. Fluxurile respective dintre elemente/subsisteme sunt variate ca
natură. Ele pot fi fluxuri materiale, informațional-decizionale, fluxuri de resurse umane, energetice, financiare
etc.. Observarea în evaluarea acestor conexiuni este necesară în vederea realizării unei diagnoze obiective a
stării reale a sistemului, la un moment de timp dat.
Conexiunile sistemelor permit evidențierea tipului de interconectare (liniară, neliniară, ierarhică, deterministă,
nedeterministă), a intervalului în care se realizează conexiunile, a modului de coordonare și subordonare a subsistemelor,
a tipului de legături și a gradului de flexibilitate. Astfel, vom putea identifica conexiuni discrete sau continue, logice sau
fizice. Pentru sistemele economice reale, conexiunile pot fi reglementate de regulamente de funcționare internă sau de
legislația în vigoare. Analiza conexiunilor trebuie făcută în timp și actualizată datorită caracterului lor dinamic, alert al
schimbărilor care pot apărea în acest domeniu. Conexiunile sunt importante pentru definirea structurii sistemului. În plus,
performanța unui sistem, privită ca nivel posibil de realizare a obiectivelor, este determinată de ansamblul conexiunilor
dintre elementele componente ale acestuia. De regulă, această analiză poartă denumirea de network analysis și privește
toate tipurile de conexiuni și interdependențe din cadrul unui anumit sistem.
Cunoașterea conexiunilor permite, de asemenea, explicarea anumitor efecte de sinergie, prin care rezultanta globală a
activității sistemului este superioară efectelor însumate ale subsistemelor componente.
2.4 Obiectivele (scopurile) sistemului
Scopul sau ținta unui sistem constă în îndeplinirea obiectivelor sale. Sistemele complexe sunt, în general, caracterizate de
o mulțime de obiective, fapt care impune soluționarea unor probleme practice, cum ar fi:
• structurarea lor pe nivele ierarhice;
• agregarea și descompunerea/dezagregarea obiectivelor;
• relevarea modalităților complete prin care se ajunge la îndeplinirea obiectivelor;
• identificarea factorilor perturbatori care pot afecta obiectivele sistemului;
• ierarhizarea obiectivelor pe baza unui set de criterii;
• stabilirea măsurilor sau a metricilor (indicatorilor cheie) de performanță;
• evaluarea consecințelor asociate obiectivelor și eventuala reformulare a acestora.
Evaluarea și reevaluarea obiectivelor sistemelor este o sarcină importantă a analistului de sistem, mai ales că ea implică
considerarea apariției unor factori perturbatori, incerți, sau care duc la apariția unor riscuri în timp, datorate atât
sistemului în sine, cât și mediului său dinamic.
2.5 Frontiera și structura sistemului
Caracterul dinamic al sistemului este pus în evidență de interacțiunile cu mediul înconjurător și el depinde de frontiera
(limitele) sistemului. Frontiera unui sistem este dată de mulțimea de elemente al căror comportament e determinat nu
numai de cel al elementelor sistemului, ci și de elementele aflate în imediata vecinătate a sistemului. Frontiera
reprezintă un concept relativ, fiind definită în funcție de obiectivele analizei de sistem și având, de asemenea, un caracter
subiectiv, deoarece reflectă punctul de vedere al analistului. Influența mediului înconjurător asupra sistemului poate fi
analizată și din punctul de vedere al cuplării elementelor care alcătuiesc frontiera cu elementele din interiorul sistemului.
Se evidențiază astfel sisteme puternic cuplate, dar și altele slab cuplate, în funcție de conexiunile dintre elementele din
sistem și cele de pe frontieră sau din afara acesteia.
Totalitatea elementelor sistemului împreună cu relațiile dintre ele formează structura sistemului. Structura reprezintă
un invariant al sistemului, care are tendința de a se conserva (proprietatea fiind numită inerție structurală).
2.6 Comportament și funcționalitate
Comportamentul unui sistem poate fi definit ca răspunsul sistemului analizat la conexiunile interne/externe ale
sistemelor cu care este interconectat. Totalitatea proceselor de transformare din interiorul sistemului reprezintă
comportamentul intern, iar modul concret de manifestare al sistemului în conexiunile stabilite cu elementele aflate în
afara frontierei sale, reprezintă comportamentul extern.
ADSE are printre obiectivele sale prioritare analiza comportamentului global (intern și extern), în funcție de specificul
sistemului analizat, de resursele existente, de obiectivele și scopurile stabilite, precum și de conexiunile interne și
externe pe care le formează componentele acestuia.
Funcționalitatea este definită ca totalitatea funcțiilor sistemului, respectiv ca totalitatea modalităților prin care
sistemul își îndeplinește scopul propus. Astfel, în cazul sistemului bancar, se pot evidenția mai multe funcții ale
băncii centrale: emiterea, punerea în circulație și retragerea din circulație a numerarului, autorizarea
funcționării băncilor comerciale, coordonarea politicilor monetare și valutare, supravegherea, reglementarea și
operarea sistemului de plăți ș.a. Aplicând tehnica descompunerii sistemului în subsistemele sale componente, în
exemplul dat acestea fiind direcții generale, direcții, servicii etc., se vor identifica funcțiile specifice fiecăruia
dintre aceste subsisteme.
2.7 Starea sistemului
Evaluarea sistemului în analiza și diagnoza acestuia are în vedere stabilirea unui set de mărimi care îl reprezintă
și care constituie variabila de stare a sistemului, aceasta fiind, în general, o mărime vectorială. Starea unui
sistem economic relevă raporturile în care procesele de transformare ale unui sistem se află față de procesele
anterioare, în raport cu timpul. Stările țintă sunt, în cazul sistemelor economice, acele stări tangibile, care se
preconizează a fi atinse într-o perioadă finită de timp. De exemplu, pentru un sistem bancar, o stare tangibilă
este aceea care vizează existența unor credite performante, sau a unor plasamente financiare profitabile. În
mulțimea stărilor unui sistem economic se mai poate evidenția starea de echilibru, în exemplul dat ea fiind
rezultatul unor politici ale băncilor care să atenueze perturbațiile din mediul extern (fluctuații ale cursului
valutar, nerambursarea la timp a unor credite etc.).
2.8 Medii, activități și tipologii ale conexiunilor sistemelor
Cunoașterea mediului înconjurător al unui sistem și a conexiunilor sistem-mediu reprezintă un obiectiv
important al ADSE. Factorii de influență din mediu sunt de natură economică, tehnologică, informațională,
juridică, ecologică ș.a.
În principiu, mediul unui sistem cuprinde toate elementele aflate în afara frontierei sistemului, care influențează fie
direct, fie indirect activitățile specifice sistemului și, în mod implicit, obiectivul sau finalitatea sistemului. Mediul poate
fi alcătuit din entități variate, așa cum sunt piețele, băncile, instituțiile guvernamentale, acționari etc. În funcție de
probabilitățile de apariție a evenimentelor, putem evidenția medii deterministe, respectiv nedeterministe, acestea din
urmă fiind de tip riscant și/sau incert. Buna funcționare a sistemelor depinde de felul în care ele își elaborează
strategiile comportamentale și funcționale, iar acest fapt depinde de buna cunoaștere și evaluare a mediilor
înconjurătoare ale acestora. Strategiile de cooperare ale sistemelor în mediul lor înconjurător depind de o serie de
elemente așa cum sunt: abilitatea factorilor de decizie de a organiza, controla și regla propriul comportament,
acuratețea estimării perturbațiilor din mediu, calitatea și fiabilitatea predicțiilor referitoare la evoluția sistemului și a
mediului.
În raport cu resursele disponibile utilizate și în funcție de legăturile cu mediul, un sistem poate desfășura mai multe
tipuri de activități care, indiferent de modul în care sunt concretizate, pot fi prezentate succint astfel:
• Activități de mentenanță – au ca scop realizarea condițiilor necesare ca sistemul să își atingă obiectivele stabilite
sau dorite. Aceasta implică recunoașterea, pe baza unor studii de analiză – diagnoză efectuate, a situației în care
sistemul se află, de disponibilitatea informațiilor necesare identificării problemelor concrete și a situațiilor critice, de
disponibilitatea resurselor materiale, umane, financiare etc. pentru rezolvarea acestor situații, existența unor
proceduri necesare restaurării unor subsisteme sau conexiuni devenite blocate sau nefuncționale. Fiind vorba de
necesitatea elaborării unor diagnoze pertinente, sistemele trebuie să dezvolte module de tip sisteme expert, sisteme
adaptive, cu autoînvățare, modele și metode de analiză și proiectare orientată pe obiect, baze de date pe obiecte
etc.
• Activități de protecție/apărare la nivelul frontierelor sistemelor.
• Activități de dezvoltare/extindere, au loc în interiorul granițelor sistemului și implică adăugarea unor noi subsisteme
și a conexiunilor aferente lor.
Realizarea funcțiilor sistemelor și atingerea obiectivelor lor depinde de tipul conexiunilor existente și de complexitatea
acestora. În raport cu conexiunile structurale, se pot evidenția mai multe tipuri de sisteme:
• Sisteme cu buclă primară

Fig. 2.1

Sistemele respective sunt caracterizate de relații/tranzacții simple, elementare cu mediul lor înconjurător (exemplu:
fluxul de marfă livrată de un furnizor către un consumator, ca acțiune, urmată de răspunsul materializat prin achitarea
contravalorii acelei mărfi). Sistemele care funcționează în acest mod au, în general, un program prestabilit, mai dificil
de adaptat la schimbările din mediu, de aici și vulnerabilitatea lor organizațională și o mare inerție în comportament.
• Sistemele cibernetice (cu buclă secundară) care au o arhitectură în care apare în plus o buclă secundară de control (reglare).

Blocul de control analizează informațiile culese din mediu și, pe baza unui program sau a unor politici de acțiune, realizează
filtrarea și prelucrarea informațiilor. Selectarea acțiunii celei mai eficiente are loc în urma desfășurării unui proces decizional
complex.
Caracteristic acestor sisteme este faptul că ele au capacitatea de a evalua mediul, pe baza analizei – diagnostic și de a alege o
variantă decizională dintr-o mulțime de astfel de variante, abordate multicriterial și ținând seama de tipul de mediu existent,
determinist sau nedeterminist.
Un sistem cu buclă secundară funcționează pe baza legăturii de tip feedback, acțiunea sistemului putând fi
comparată permanent cu o ieșire dorită/scop/țintă. Dacă există abateri între cele două mărimi, blocul de reglare,
încorporat într-o astfel de arhitectură, va adopta o decizie de reglare, orientată asupra intrărilor sau chiar asupra
unor activități specifice sistemului. Un astfel de sistem cu feed-back poate fi reprezentat simplu astfel:

Fig. 2.3
Funcția de reglare se poate realiza și printr-o conexiune de tip feed-forward, care implică existența unui
bloc/subsistem de monitorizare a intrărilor în sistem, cu rol predictiv, în ceea ce privește funcționarea viitoare a
sistemului.
 Fig. 2.4
Informațiile referitoare la intrările în sistem, precum și cele rezultate din analiza și diagnoza sistemului, sunt direcționate
către blocul de monitorizare și predicție. De aici, informațiile cu valoare predictivă referitoare la output-ul sistemului
pentru perioada următoare sunt preluate de blocul de reglare, care, printr-o procedură de analiză și comparare cu un set
de standarde, norme etc. predefinit, elaborează deciziile de ajustare dinamică a activității sistemului.
Avantajul unui sistem cu o astfel de arhitectură constă în realizarea unei reglări anticipative, care asigură condițiile
creșterii performanței sistemului și ale diminuării riscurilor. Sistemele din această clasă se întâlnesc în practică în contextul
sistemelor financiar-contabile, ca, de exemplu, sistemele cu costuri standard, sistemele cu audit intern, control operativ al
producției, sistemele de control al creditelor ș.a. Feed-forward-ul este identificat în sistemele de planificare a cash-flow-
ului, sistemele de gestiune a stocurilor, sistemele de marketing etc.
Analizei și diagnozei sistemelor îi revine rolul de a identifica polaritatea pozitivă sau negativă a buclelor feed-
back. Buclele feed-back negative, tind să deplaseze mărimea unei variabile de stare către o țintă dorită,
generând acțiuni în direcția opusă diferenței dintre valoarea preconizată și cea reală, efectiv realizată. De
exemplu, în conexiunea volumul producției-nivelul stocului, o creștere a nivelului stocului va determina, printr-
un feed-back negativ, o diminuare a volumului producției. Buclele feed-back pozitive acționează întotdeauna în
direcția amplificării modificării unei variabile de stare a sistemului, schimbarea având loc în aceeași direcție ca și
schimbarea produsă inițial. Un exemplu de feed-back pozitiv poate fi cel dat de situația în care creșterea
capitalului unei firme are loc prin reinvestirea profitului acestuia.
ADSE este utilă în acest context pentru studiul detaliat al sistemului economic, diagnoza acestuia și formularea
unui cadru conceptual, teoretic și metodologic, necesar proiectării unui nou sistem, mai performant. ADSE, prin
procedurile pe care le utilizează, constituie un instrument de investigare a proceselor feed-back fundamentale,
specifice sistemelor economice, privite ca sisteme adaptive complexe. Ca instrumente de analiză și proiectare se
utilizează, de asemenea, tehnicile de analiză și simulare, fundamentate de Dinamica Sistemelor, inclusiv de
limbajele evoluate de simulare (SimuLink).
O abordare modernă a modelării și simulării sistemelor economice este cea bazată pe agenți. Acest domeniu a
înregistrat rezultate spectaculoase în ultimii ani, materializate în elaborarea unor limbaje de modelare și
simulare în domeniul sistemelor multi-agent, așa cum sunt: SWARM, REPAST, JAS, SPADES, NETLOGO ș.a.
Sistemele cu învățare (buclă terțiară), constituie o arhitectură mai complexă decât cele cu buclă primară și secundară, prin
includerea buclei politicilor, ca buclă terțiară.

Fig. 2.5.
Blocul nou introdus, al politicilor cu valoare paradigmatică, permite acumularea creativă a informațiilor, deci, implicit
procesul de învățare (autoînvățare). Decizia elaborată în blocul de decizie va fi fundamentată atât pe baza efectelor buclelor
primară și secundară, cât și pe baza informațiilor acumulate și dezvoltate într-un sistem de tip cognitiv din clasa inteligenței
artificiale.
Rolul ADSE îl constituie relevarea arhitecturii de sistem existente, pe baza unui amplu demers de analiză și diagnoză.
Rezultatele ADSE vor sta la baza proiectării și implementării noului sistem.
ADSE va releva tipologia conexiunilor existente, care din punctul de vedere al factorului timp, pot fi:
• conexiuni de generare, au un caracter temporar, când două sau mai multe subsisteme interacționează în
vederea realizării unui obiectiv sau scop comun;
• conexiuni funcționale, sunt de tip informațional și apar atunci când există o legătură între subsistemele care
îndeplinesc funcții proprii, dar care condiționează realizarea funcției întregului sistem;
• conexiuni de transformare, au în vedere transferarea/trecerea sistemului dintr-o stare dată precizată, într-o
stare anume, eventual cea finală sau terminală, corespunzătoare unui orizont dat de timp;
• conexiuni decizionale/de conducere, au un caracter mai complex, fiind o combinație a conexiunilor de
generare, cu caracter temporar, și a celor funcționale, cu caracter stabil, importante în ceea ce privește
diagnoza structurii informaționale și decizionale a sistemului analizat.
Diagnoza conexiunilor sistemului este necesară pentru precizarea tipului de structură a sistemului, care poate fi
ierarhică, neierarhică, sau mixtă.
Conceptele prezentate aici, fundamentale în TGS, constituie un instrument necesar pentru precizarea limbajului
folosit de analist în analiza și diagnoza sistemelor. Ele sunt necesare pentru realizarea ADSE pe baza principiului
abordării sistemice. Acest principiu teoretic stă la baza elaborării unor metodologii ale ADSE, care vor fi
dezvoltate în capitolul următor.