1.

ABORDAREA SISTEMICĂ

1.1. Sistem; noţiuni generale

Conceptul de sistem apare în forme embrionare în filosofia antică greacă.

Afirmând că "întregul este mai mult decât suma păţilor", Aristotel dă o primă
definiţie noţiunii de sistem care se va dezvolta şi va evolua timp de peste 2000
de ani pentru a ajunge la forma actuală abia la începutul secolului XX.
Cel care începe închegarea unei teorii privind sistemele este biologul
german L. von Bertalanffy care între 1928 şi 1950 publică o serie de lucrări ce
postulează că "universul este organizat în sisteme şi ansambluri de elemente
aflate în interacţiune" şi care reprezintă începuturile teoriei generale a
sistemelor.
Economistul american E. Boulding pune bazele teoriei sistemelor în 1956,
teorie reluată şi dezvoltată de atunci de foarte mulţi cercetători.
Un sistem poate fi definit ca o secţiune a realităţii în care se identifică un
ansamblu de fenomene, obiecte, procese, fiinţe sau grupuri, interconectate
printr-o mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care
acţionează în comun în vederea realizării unor obiective bine definite.
Caracteristic pentru noţiunea de sistem este posibilitatea ca ansamblul de
elemente componente ale sistemului să poata fi divizat în subsisteme.
Structurarea sistemului în subsisteme se face după reguli stabilite în funcţie de
scopul urmărit.

Mulţimea relaţiilor dintre componentele unui sistem precum şi relaţiile

între componente şi ansamblu formează structura sistemului, iar mulţimea
caracteristicilor unui sistem, la un moment dat, determină starea sa.
Relaţiile dintre elemente se analizează observând şi studiind logic funcţiile şi
mecanismele lor individuale. După precizarea acestor funcţii şi mecanisme,
orice soluţie avută în vedere poate fi evaluată pentru întregul sistem, tinând
seama de diverse criterii de eficienţă şi de restricţiile practice asociate
elementelor funcţionale.
Elementele unui sistem pot avea relaţii între ele (relaţii endogene) cât şi
relaţii cu mediul înconjurător (relaţii exogene).
Ca urmare, pentru a caracteriza noţiunea de sistem este necesar să punem în
evidenţă următoarele 5 laturi:
• mulţimea elementelor
• relaţiile între elemente -relaţii endogene
• intrările şi ieşirile în şi din sistem-relaţii exogene
• caracterul variabil în timp al elementelor sistemului
• scopul, finalitatea sistemului

Pentru descrierea unui sistem şi a evoluţiei sale se asociază "starea

sistemului" care este un şir de variabile, un vector ale cărui componente
variabile în timp permit cunoaşterea sistemului în orice moment.
Folosind vectorul de stare al sistemului, şi vectorii de intrare, ieşire,
comandă etc. se poate asocia sistemului un sistem de ecuaţii de stare care permit
studiul şi sinteza unor clase de sisteme.
Pentru analiza comportamentului sistemelor, în ansamblul lor, s-a propus
conceptul de "cutie neagră" care reprezintă sistemul ca un tot, făcând abstracţie
de procesele sale interne.

Cutia neagră primeşte impulsuri din mediul înconjurător (intrările) şi le

transformă în acţiuni asupra mediului (ieşirile).
Mecanismul transformării intrărilor în ieşiri poate fi descris cu ajutorul
unor funcţii care au diverse forme particulare, în funcţie de natura sistemului.
Sistemul devine "cibernetic" atunci când apare reglarea (conexiunea inversă sau
feedback-ul).
 În 1948 matematicianul american Norbert Wiener prin publicarea lucrării
sale fundamentale "Cybernetics", pune bazele acestei ştiinte a controlului şi
comunicării.

Fie sistemul S definit prin vectorul intrărilor X şi prin vectorul ieşirilor Y;

transformarea intrărilor în ieşiri se poate descrie în mod simplificat prin
aplicarea operatorului liniar F.
Y=FX
Mărimile Y ale ieşirilor se compară cu vectorul obiectivelor propuse Z şi
întrucât de cele mai multe ori apar abateri (Y#Z) este necesară intervenţia unui
"regulator" R care va genera mărimea de reglare Δx, cu rolul de a aduce ieşirile
la nivelul obiectivelor stabilite ceea ce se poate scrie:
Z = F ( X + Δx)
Sistemele cibernetice constituie o clasă importantă de sisteme. Sistemele
economice sunt structurate, de obicei, ca două subsisteme "subsistemul condus"
şi "subsistemul conducător". Traducând în termenii prezentaţi anterior,
subsistemul condus este sistemul S iar subsistemul conducător este regulatorul
R. Dată fiind proprietatea sistemelor de a putea fi împărţite în subsisteme care la
rândul lor se pot diviza în alte subsisteme s.a.m.d., în continuare se va folosi
noţiunea de subsistem numai în cazurile când este necesară punerea în evidenţă
a relaţiei de incluziune într-un alt sistem.
Din punct de vedere al modului cum se analizează ieşirile (reacţiile)
sistemului condus şi al modului cum se generează mărimile de reglare (deciziile)
sistemele pot fi:
- "regulator" R care va genera mărimea de reglare Δx, cu rolul de a aduce
ieşirile la nivelul obiectivelor stabilite ceea ce se poate scrie:
Z = F ( X + Δx)
Sistemele cibernetice constituie o clasă importantă de sisteme. Sistemele
economice sunt structurate, de obicei, ca două subsisteme "subsistemul condus"
şi ”subsistemul conducător". Traducând în termenii prezentaţi anterior,
subsistemul condus este sistemul S iar subsistemul conducător este regulatorul
R. Dată fiind proprietatea sistemelor de a putea fi împărţite în subsisteme care la
rândul lor se pot diviza în alte subsisteme s.a.m.d., în continuare se va folosi
noţiunea de subsistem numai în cazurile când este necesară punerea în evidenţă
a relaţiei de incluziune într-un alt sistem.
Din punct de vedere al modului cum se analizează ieşirile (reacţiile)
sistemului condus şi al modului cum se generează mărimile de reglare (deciziile)
sistemele pot fi:

SISTEM ÎNCHIS CONTROLAT

În acest tip de sistem sistemul conducător emite o decizie D fară a cunoaşte

reacţia sistemului condus la această decizie.

SISTEM ÎNCHIS CONTROLAT.

 În acest caz în urma deciziei D a sistemului conducător, sistemul condus
furnizează informaţia I ca o reacţie la decizia D.

SISTEM CONTROLAT AUTOREGLABIL UNIVARIANT.

Sistemul controlat apare atunci când între forma primară a deciziei D

preconizată de sistemul conducător şi forma realizată de sistemul condus nu este
o concordanţă perfectă.
În acest caz conducătorul luând în considerare diferenţele între ce s-a preconizat
şi ce s-a realizat intervine cu noi decizii pentru a determina sistemului condus să
se conformeze deciziei iniţiale D.

SISTEM CONTROLAT AUTOREGLABIL BIVARIANT.

Dacă în urma unor perturbaţii conducătorul reevaluează decizia sa primară

poate să preconizeze o formă modificată a obiectivului iniţial. Sistemul este
bivariant pentru că pe parcursul realizării deciziei atât forma iniţială cât şi cea
finală s-au modificat.
1.2. Conceptul de analiza sistemică

Ţinându-se cont de complexitatea deosebită a celor mai multe sisteme

existente în natură, economie, etc., studierea sistemelor se face într-o manieră
aparte numită abordare sistemică.
Abordarea carteziană constă în a repera şi a izola fiecare subproblemă
pentru o prelucrare ulterioară. Prin aceasta nu se va putea rezolva însă ansamblul
problemei. Abordarea sistemică propune o viziune unică şi globală a problemei
de rezolvat.
 În loc de a se începe analiza prin divizarea sistemului în componente din
ce în ce mai mici şi mai uşor de stăpânit, toate componentele sunt considerate în
ansamblul lor ("aspect spaţial") atât pe parcursul analizei, proiectării cât şi al
procesului de conducere ("aspect temporal").
De fapt, numai în acest fel este posibil să se înţeleagă şi să se anticipeze
corect comportarea posibilă a sistemului.
O caracteristică esenţială a abordării sistemice este accentul pe care îl
pune, în cazul analizei, pe interdependenţele dintre elementele sistemului şi pe
observarea critică a calităţii acestora.
Abordarea sistemică, s-a dovedit de mare utilitate în rezolvarea
problemelor mari şi complexe, referitoare la oameni şi maşini. Abordarea
sistemica este o noţiune care reuneşte trei activităţi importante:
• analiza sistemelor
• proiectarea (ingineria) sistemelor
• conducerea sistemelor.

Analiza de sistem poate fi considerată un mijloc de abordare a cercetării,

sau chiar disciplină în sine, deoarece acest concept a început să fie folosit pe
scară largă în mai toate domeniile.
Analiza sistemelor presupune parcurgerea următoarelor etape:
1.Prima etapă constă în formularea problemei. Pentru toate lucrările ulterioare
este important ca analistul să examineze critic formularea problemei de
către utilizator. Este bine să se aibă în vedere că la acest prim contact între
analist şi utilizator pot apare probleme de comunicare între cei doi, datorate
unor incompatibilităţi de limbaj. Orice eroare minoră în formularea
problemei sau orice înţelegere eronată poate genera mari inconveniente
prin amplificarea ei cu fiecare etapă parcursă.
2. De asemenea este deosebit de important să se examineze minuţios formularea
obiectivelor pentru că în acest domeniu sunt posibile inconsecvente: "să se
maximizeze eficienţa concomitent cu încadrarea în cheltuielile minime".

3.Adeseori în optimizarea sistemelor apar dificultăţi cauzate de faptul că este

greu sau chiar imposibil să se analizeze întreaga problemă. Se poate
recurge în astfel de situaţii la optimizarea fiecărui subsistem analizat, dar
sistemul în întregul său nu poate fi decât suboptimal fiind necesară deci
precizarea clară a limitelor problemei.

4. Analiza cerinţelor utilizatorului constă în identificarea şi evaluarea

necesităţilor lui reale.

5. Precizarea criteriilor de măsurare a eficienţei sistemului trebuie făcută

înainte de evaluarea soluţiilor propuse prin stabilirea unui grup de mărimi
reprezentative.

6. Analiza funcţională se concretizează într-o listă amănunţită a funcţiunilor şi

aprecierilor care trebuie îndeplinite. La analizele funcţionale o deosebită
importanţă o are reprezentarea grafică în scheme bloc.

7. Pe masură ce se completează lista restricţiilor care acţionează asupra

sistemului devine posibilă cercetarea efectelor interacţiuni lor asupra
întregului sistem. Identificarea restricţiilor şi evaluarea efectului lor asupra
eficienţei sistemului reprezintă un alt aspect important.

8. Pe măsura avansării în analiza sistemului se conturează diferitele soluţii

posibile care satisfac restricţiile impuse. Obiectivul acestei faze este de a
identifica diversele variante fără a adâncii analizele privind cheltuielile pe
 care le implică. Într-un sistem informatic, de exemplu, este necesar să se
determine gradul în care hardware-ul şi software-ul avute în vedere oferă
posibilităţi de dezvoltare ulterioară.
9. După precizarea variantelor posibile se trece la compararea şi evaluarea
acestora. Este de dorit ca atât cheltuielile cât şi eficienţa să fie exprimate
baneşte.
Proiectarea sistemelor este un proces de concepţie tehnică, asociat de obicei
cu dezvoltarea sau cu modificarea importantă a unui sistem.
Acest proces se împarte în:
• proiectarea propriuzisă a sistemelor şi
• proiectarea operării sistemelor
Proiectarea propriuzisă a sistemelor se împarte la rândul ei în:
• proiectarea preliminară
• proiectarea de detaliu

La proiectarea preliminară se evaluează soluţiile de proiectare a

transpunerii specificaţiilor funcţionale precizate în faza de analiză a sistemului şi
apoi se selectează soluţia de proiectare.
Proiectarea de detaliu cuprinde transpunerea concepţiei de proiectare,
conturată în faza de proiectare preliminară în specificaţii de detaliu. Este
necesară în această fază împărţirea lucrărilor pe echipe dar totodată trebuie să
existe un grup de integrare a sistemului care să se ocupe exclusiv de problema
asigurării funcţionalităţii corespunzătoare a fiecărui subsitem nu numai în parte
ci şi în cadrul sistemului în ansamblu.
Un aspect oarecum neglijat în tehnica sistemelor este proiectarea operării
lor. Adeseori se consideră că proiectarea s-a terminat odată cu momentul în care
sistemul este livrat beneficiarului. Un astfel de punct de vedere poate contribui
la eşecul unui sistem tot atât de mult ca şi proiectarea lui defectuoasă. Operarea
sistemelor este uneori neglijată din cauză că proiectanţii sunt în mod firesc mai
interesaţi să soluţioneze problemele tehnice ale proiectării şi în mai mică masură
problemele legate de limitele fizice şi psihice ale personalului operaţional şi de
întreţinere. În plus concepţia de a adapta omul la maşină a creat obiceiul de a
angaja pentru operare şi întreţinere acei oameni ale căror însusiri fizice şi psihice
pot fi considerate compatibile cu caracteristicile echipamentului. Pe măsura
sporirii complexităţii sistemelor, trebuie acordată o atenţie deosebită noţiunilor
de fiabilitate şi mentenabilitate.
Conducerea sistemelor cuprinde stabilirea metodologiei şi a structurilor
organizatorice pentru planificarea, directivarea şi controlul activităţilor de
proiectare a sistemelor ca şi pentru funcţionarea lor. Conducerea funcţionarii
sistemelor se numeşte "conducere operaţională".
Pe de altă parte există conducerea însăşi a proiectării sau dezvoltării
sistemului. Conducerea sistemelor nu reprezintă o fază a proiectării sistemelor ci
este funcţiunea de comandă şi control care se desfăşoară de-a lungul ciclului de
viaţă al sistemului. Cea mai mare contribuţie la eficienţa conducerii unui sistem
o are identificarea momentelor şi criteriilor de efectuare a controlului, astfel
încât să se poată stăpânii desfăşurarea activităţilor. Pe lângă controlul
corespunzător principalelor etape conducerea trebuie să efectueze o permanentă
urmărire şi coordonare. Acest sistem de control poate fi mai eficient dacă:
• se realizează previziuni asupra evoluţiilor viitoare;
• se planifică reexaminări periodice ale proiectelor.
Integrarea sistemului şi controlul configuraţiei sunt două activităţi de
conducere care trebuie să-şi dovedească prezenţa pe parcursul fiecărei faze a
proiectării sistemelor. Pentru integrarea sistemului conducerea trebuie să asigure
compatibilitatea mecanică, electrică, etc. dar şi compatibilitatea informaţională.
Controlul configuraţiei constă din metodele folosite pentru a orienta şi
urmării modificările în diversele etape ale ciclului de viaţă al sistemului.
Am enumerat mai sus o serie de etape şi de probleme pe care trebuie să le
urmeze şi să le rezolve analistul de sistem. Analiza de sistem înseamnă
cunoaşterea sistemului, cunoaştere care se traduce printr-o reprezentare la nivel
cerebral a sistemului în ansamblul său. De fapt prin analiza s-a transpus
realitatea mai întâi într-un model cerebral pe care analistul îl va transforma şi îl
va prezenta sub forma unui model matematic, grafic, etc..
Această activitate de percepere şi reprezentare a realităţii nu este deloc
uşoara şi presupune în mod obligatoriu participarea activă a beneficiarului
sistemului.

CAPITOLUL II PROIECTAREA TEHNICĂ.

Este etapa în care se definitivează mijloacele tehnice necesare

(echipamente, programe, proceduri manuale....) prin care fluxul informaţional
stabilit anterior este transformat într-un flux cu prelucrare automată a datelor.
Efortul principal este de proiectare pură.
Frecvent, datele furnizate din proiectarea logică pot fi găsite incomplete,
astfel că vor fi necesare iteraţii şi corecţii care pot afecta soluţia propusă din puct
de vedere tehnologic, economic sau operaţional.
În această etapă obiectivul principal îl reprezintă elaborarea
componentelor funcţionale detaliate ale sistemului şi a specificaţiilor de definire
a programelor. Sarcina activităţilor din această etapă ce se desfaşoară la nivelul
subsistemelor sau chiar al aplicaţiilor revine integral analiştilor de sistem.
Activităţile desfăşurate în această etapă sunt:
• proiectarea funcţională detaliată pe componente şi a legăturilor dintre acestea;
• stabilirea cerinţelor şi a condiţiilor tehnice de realizare a programelor;
• elaborarea programelor de lucru pentru etapa următoare şi stabilirea resurselor
necesare.
Activităţile de proiectare tehnică au ca obiectiv materializarea concepţiei
sistemului informnatic prin proiectarea funcţională amanunţită a componentelor
sistemului şi a legăturilor dintre componente. Pe baza definirii complete şi
precise a sistemului informatic din etapele precedente, în etapa de proiectare
tehnică sunt concepute specificaţiile de realizare pe componente (subsistem,
aplicaţie). Proiectul tehnic rezultat din desfăşurarea activităţilor etapei, pentru o
componentă, constituie baza programării şi a implementării componentei
respective.
Plecând de la ieşirile informaţionale dorite de utilizator, sunt elaborate
modelele de obţinere a ieşirilor din intrările disponibile prin definirea colecţiilor
de date şi a procedurilor de tratare a datelor din colecţii. Aceste activităţi
urmăresc definirea detaliată a tehnologiei de prelucrare a datelor. În elaborarea
tehnologiei de prelucrare a datelor, o deosebită atenţie trebuie acordată
proiectării fluxului tratării datelor urmărind ca, prin colecţile de date şi fluxul
prelucrărilor să se reflecte fidel realitatea. De asemenea, prezintă interes major
verificarea funcţionalităţii componentelor proiectate sub aspectul completitudinii
şi al corectitudinii operaţiilor de tratare a datelor. Perfornanţele sistemului
informatic sunt determinate, în mare măsură, de metodele de organizeare a
datelor.
Modalităţile de constituire a colecţiilor de date sunt determinante asupra
prelucrărilor, în timp ce organizarea colecţiilor de date este condiţionată la
rândul ei de definirea fluxului tehnologic al datelor.
În organizarea datelor sunt determinante: studiile pentru delimitarea ariei şi a
legăturilor externe ale sistemului informatic, modelele de obţinere a ieşirilor din
intrări, volumul datelor de prelucrat, cerinţele de informare ale conducerii.
Metodelele utilizate în organizarea datelor sunt :
• metoda fişierelor independente,
• metoda bazei de date.

Metoda fişierelor independente constă în crearea de fişiere pe suport

accesibil prelucrării automate a datelor, pentru înmagazinarea datelor prelucrate
în cadrul fiecărei componente a sistemului informatic. Un fişier este constituit
dintr-o submulţime de date omogene relative la o clasă de elemente a sistemului
informaţional. (ex. fişierul de stocuri din aplicaţia de gestiunea materialelor).
În general pentru fiecare entitate distinctă a sistemului informaţional (materiale,
produse, personal, etc.) se constiuie fişiere cu caracter permanent care reflectă
starea elementelor la un moment dat. Operaţiile curente din sistemul economic
constituie tranzacţii şi sunt reflectate în fişiere temporare. (ex:intrări şi ieşiri de
materiale). Prin aplicarea datelor operaţionale conţinute în fişierele temporare
asupra datelor de structură din fişierele permanente rezultă ieşirile
informaţionale scontate şi se asigură actualizarea fişierelor permanente. În urma
actualizărilor fişierele permanente vor cuprinde starea entităţilor "la zi".
Fişiere permanente (cartoteci, registre cataloage etc.) şi fişiere temporare
(centralizatoare, jurnale ...) sunt utilizate şi în condiţiile prelucrării manuale a
datelor.
Metoda fişierelor independente asigură rapiditate în organizarea datelor şi
a prelucrărilor. În acelaşi timp efortul de definire completă şi corectă a
sistemului informatic este mai redus prin proiectarea tehnică detaliată a fiecărei
componente şi integrarea ulterioară a componentelor proiectate în sistemul
informatic. Această metodă este frecvent utilizată în practică pentru probleme de
mici dimensiuni.
Creşterea complexităţii sistemului duce la creşterea numărului de fişiere
necesare ceea ce generează dificultăţi sporite de întreţinere. Utilizarea de fişiere
independente conduce la o flexibilitate redusă a sistemului informatic,
modificarea structurii fişierelor implicând refacerea programelor care le
utilizează. Prin duplicarea datelor în mai multe fişiere se generează redundanţe
informaţionale, utilizarea neraţională a suporţilor de informaţie şi dificultăţi în
actualizarea şi controlul datelor.
Pornind de la aceste neajunsuri constatate la organizarea datelor în
fişierelor independente se poate folosi ca alternativa metoda bazelor de date.
Datele din sistemul informatic sunt organizate în colecţii care se numesc baze de
date şi care au o serie de proprietăţi şi caracteristici ce vor fi arătate ulterior.
Trecerea de la fişierele independente către bazele de date s-a făcut în timp prin
mai multe etape:
• fiecare program de calcul utiliza date şi fişiere specifice, proprii pentru
obţinerea rezultatelor dorite. (metoda fişierelor independente).
• mai multe programe folosite în rezolvarea unor probleme similare, utilizau
date şi fişiere comune, grupate în colecţii mai mari specifice domeniului
respectiv.
• toate programele utilizate folosesc o colecţie unică de date, o aşa zisă "bază de
date" în care sunt incluse toate datele necesare .

Necesitatea unor mari baze de date comune a fost simţită nu numai de

fabricanţii de calculatoare şi de proiectanţii de sisteme informatice, ci şi de
utilizatorii sistemelor elaborate. Toţi au constatat că în sistemele de o anumită
mărime, în care se lucrează cu volume mari de date, este nevoie să se găsească o
serie de modalităţi, tehnici şi metode eficiente pentru definirea organizarea,
memorarea şi actualizarea datelor în forme din ce în ce mai performante.
Sistemele informatice în care se utilizeaza conceptul de bază de date prezintă
unele avantaje:
• Reducerea considerabilă a nivelului de redundanţă al datelor memorate.
Folosind bazele de date comune se pot obţine informaţii uniforme, atât
temporal cât şi fizic. Se evită actualizarile parţiale a aceloraşi date în fişiere
diferite.
• Utilizarea aceloraşi date în mai multe activităţi. Având un sistem unitar
pentru definirea şi regăsirea datelor, implementarea unor noi programe se
face relativ uşor. Procedurile folosite pe măsura construirii şi dezvoltării
sistemului fiind cât mai uniforme, exploatarea se face mult mai sigur şi
eficient.
• Controlul centralizat, integritatea şi securitatea datelor sunt posibile în astfel
de sisteme deoarece definirea structurilor de date, modul lor de gestionare şi
accesul la acestea sunt în mâna unui singur grup coordonator (denumit în
general administrator al bazei de date).
• Independenţa datelor faţa de programe şi suporţii fizici de memorare
generează creşterea calităţii şi fiabilităţii sistemului informatic.
Deoarece nu există o definiţie general acceptată, vom denumi o bază de
date "un absamblu unitar organizat şi structurat de date a cărui gestionare se face
printr-un sistem specializat denumit sistem pentru gestionarea bazelor de date
(SGBD)". Prin gestionarea bazelor de date se întelege îndeplinirea unor funcţii
specifice de operare asupra lor: creare/generare, actualizare/ţinere la zi,
interogare şi reorganizare.
Ansamblul format din:
• baza de date,
• sistemul care o gestionează (SGBD),
• echipamentele de calcul utilizate pentru înregistrarea, memorarea şi pentru
prelucrările efectuate asupra datelor din baza de date,
• procedurile automate şi neautomate suplimentare necesare pentru gestionarea
datelor, în afara celor din SGBD,
reprezintă BANCA DE DATE.
În concepţia modernă de realizare a sistemelor informatice "banca de
date" devine subsitemul central, prin el realizându-se principalele legături dintre
majoritatea celorlalte subsisteme şi aplicaţii în primul rând a celor care lucreazâ
cu datele din baza de date.
Un SGBD are trei componente principale:
• utilizatorul sistemului;
• administratorul bazei de date;
• gestionarul bazei de date.
 Utilizatorul primeşte răspuns la cererile de informaţii pe care le face direct
pentru el sau pentru alte persoane. Sunt mai multe categorii de utilizatori:
• utilizatorul profesionist care pentru a primi răspunsurile solicitate scrie
programe, deci are cunoştinţe de programare;
• utilizatorul nespecialist, care pentru formularea unor întrebări, scrie o serie de
comenzi sau instrucţiuni relativ simple, dar pentru a căror utilizare are nevoie
de un anumit instructaj (câteva zile);
• utilizatorul nespecialist, de cele mai multe ori un conducător, care nu trebuie să
facă decât nişte operaţii elementare pentru a obţine informaţiile dorite
(utilizatori "press-button").

Administratorul bazei de date este o funcţie absolut necesară pentru buna

funcţionare a SGBD-ului. Se constată că administratorul bazei de date este
necesar totdeauna în cadrul sistemelor informatice chiar când nu folosim
conceptul de bază de date. El este reprezentat de o persoană sau un grup de
persoane care controlează şi coordonează modul de introducere a datelor,
modificările ce li se aduc şi accesul la ele.
Administratorul trebuie să acorde o deosebită atenţie factorilor care
afectează memorarea şi regăsirea datelor şi de aceea are nevoie de cunoştinţe
aprofundate privind datele necesare în cadrul organizaţiei şi modul cum acestea
sunt folosite.
Gestionarul nu mai este o persoană sau un grup de persoane ca în cazul
primelor două componente, ci o combinaţie de echipamente de calcul şi de
programe care asigură accesul la date conform instrucţiunilor primite de la
utilizatori şi de la administrator. În acest scop gestionarul trebuie să aibă o
interfaţă cu toate limbajele de programare convenţionale admise de SGBD-ul
respectiv. Gestionarul îndeplineşte unele funcţii care în sistemele anterioare erau
îndeplinite de compilatoare, asambloare, editoare de legături, programe utilitare,
etc.. Gestionarul formează un fel de graniţă între programele de aplicaţie şi
mecanismele de acces la date. Gestionarul interpretează cererile de date "logice"
ale diverşilor utilizatori şi cu ajutorul mecanismelor sale de acces extrage şi
transferă datele solicitate de aceştia. Utilizatorul nu ştie cum şi unde sunt
memorate datele. Se spune că tot acest proces este "transparent" utilizatorului, în
sensul că este parcurs fără a fi cunoscut de el în mod intim, ci numai în
principiu.
Prin metoda bazei de date se urmăreşte organizarea datelor din sistem
astfel încât datele memorate pe suport magnetic de mare capacitate să răspundă
necesităţilor de prelucrare şi utilizare ale tuturor componentelor sistemului
informatic şi ale tuturor utilizatorilor. Respectarea principiilor privind unicitatea
datelor, independenţa datelor, consultarea concurentă a datelor necesită
efectuarea analizei şi proiectării sistemului informaţional prin abordare globală
şi structurarea lui detaliată.
Activităţile ce ar trebui realizate pentru determinarea specificaţiei logice
de definire a bazei de date sunt:
1. Trecerea în revistă a tuturor cerinţelor de informare necesare pentru
rezolvarea diverselor probleme. Cu acest prilej se va stabili o ordine de
prioritate în înlocuirea subsistemelor şi lucrărilor manuale cu cele în care
gestiunea datelor şi furnizarea rezultatelor se face prin intermediul tehnicii de
calcul.
2. Se examinează toate datele necesare pentru satisfacerea cerinţelor de
informare cu stabilirea legăturilor informaţionale care trebuie să existe între
acestea.
3. Se realizează o serie de analize şi studii detaliate privind datele care se vor
utiliza în sistem. Abia acum se poate vedea dacă avem nevoie de un SGBD.
4. Se întocmeşte pe baza rezultatelor obţinute în activităţile anterioare,
specificaţia pentru baza de date, care este o documentaţie ce cuprinde:
• datele şi structurile de date propuse a fi incluse în baza de date;
 • o schemă care să reprezinte legăturile informaţionale dintre subsisteme şi
aplicaţii;
• schema cu structurile logice de date şi legăturile dintre ele;
• restricţiile hardware şi software avute în vedere;
• cerinţele suplimentare pentru SGBD-ul care urmează să fie utilizat cum ar
fi: volumul intrărilor, al ieşirilor, timpii de răspuns solicitaţi, principalele
prelucrări, etc.

În funcţie de datele de memorat şi de relaţiile dintre ele într-o bază de date pot să
apară următoarele tipuri de structuri:

• structura punctuală pentru entităţi independente;

• structura ierarhică liniară pentru entităţi cu relaţii liniare între ele;
• structura ierarhică arborescentă pentru descrierea relaţiilor dintre entităţi de
tipul “un tată are mai mulţi fii”;
• structura de tip reţea pentru entităţi cu relaţii complexe între ele, rezultată prin
generalizarea structurilor ierarhice liniare şi arborescente;
• structura relaţională când datele nu mai sunt privite ca înregistrări ci ca relaţii.
Buna funcţionare a unui sistem informatic lucrând cu conceptul de baza
de date depinde în mare măsură de modul cum se proiectează această bază de
date.
Alegerea variantei de proiectare a circuitului informaţional este
condiţionată de modul în care aceasta asigură funcţionalitatea componentei
respective. Verificarea funcţionalităţii necesită stabilirea posibilităţilor de
obţinere a datelor de ieşire din datele de intrare ale componentei proiectate.
Descrierea condiţiilor logice şi a regulilor de obţinere a datelor de ieşire din
datele de intrare este realizată eficient folosind tehnica tabelelor de decizii.
Această tehnică se bazează pe constatarea că vederea este cel mai
dezvoltat simţ uman. Un tabel de decizii se bucură de toate avantajele pe care le
oferă un tabel oarecare provenind din faptul că sunt clare, concise şi uşor de
citit. Plecând de la ideea că orice operaţie sau ansamblu de operaţii poate fi
condiţionată sau necondiţionată, tehnica tabelelor de decizii dă o formă tabelara
procesului de prelucrare a datelor.
O tabelă de decizii este constituită din patru părţi (cadrane):
1. condiţii (criterii) pentru luarea deciziilor (C1; C2;...Cm);
2. intrări ale condiţiilor (IC); combinaţii ale intrărilor posibile redau reguli în
luarea deciziilor (R);
3. decizii (acţiuni) posibile (D1,D2,....Dp); succesiunea verticală a denumirii
deciziilor indică ordinea în care urmează a fi executate deciziile;
4. intrările deciziilor (ID) prin care se specifică ce decizii urmează a fi luate
pentru fiecare regulă.

CADRANELE UNEI TABELE DE DECIZII

Tabela de decizii descrie toate variantele posibile ale valorilor condiţiilor

şi deciziile corespunzătoare fiecărei combinaţii a acestor valori în soluţionarea
unei probleme. Citirea tabelei de decizii se face de sus în jos astfel: "dacă se
realizează condiţia C1 şi dacă se realizează condiţia C2 şi dacă ... atunci se ia
decizia Dk".
 Tabelă de decizii

În funcţie de valorile întâlnite pentru intrările condiţiilor tabelele de decizii pot

fi:
a) cu intrări limitate; când intrările condiţiilor sunt explicitate numai prin valori
DA sau NU (0 sau 1);
b) cu intrări extinse; când intrările fiecărei condiţii ale unei tabele de decizii sunt
explicitate prin mai multe valori (0, 1, 2,...);
c) cu intrări mixte; când din necesităţile analizei problemei rezultă condiţii cu
intrări explicitate, fie prin valori DA sau NU fie prin mai mult de două valori.
Elaborarea programelor.
După ce specificaţiile de realizare au fost întocmite şi aprobate, ele vor fi
repartizate diverselor grupe de specialişti care au responsabilitatea să le execute
şi ulterior să le asambleze. Etapa este consacrată elaborării programelor şi
procedurilor manuale, aferente componentelor sistemului informatic, precum şi
testării componentelor. În funcţie de necesităţile problemei dar şi de cunoştinţele
proiectanţilor, în această etapă se pot folosi tehnici de programare ca:
• programarea modulară;
• programarea structurată;
• programarea orientată pe obiecte;
sau , eventual soluţii hibride conform nivelului de stăpânire a tehnicilor
respective.
Programarea modulară. Operaţia de împărţire a unei probleme complexe,
concepută din punct de vedere logic ca un tot unitar, nu este uşoară pentru că
întotdeauna trebuie avut în vedere ca părţile în care a fost descompus întregul să
nu-i schimbe scopul iniţial şi totodată să permită, relativ usor, reconstituirea
întregului atunci când este necesar. În acest sens trebuie respectate două reguli:
• fiecare componentă trebuie să îndeplinească o anumită funcţie bine precizată în
cadrul întregului;
• între componente este necesar să se stabilească foarte exact legăturile, astfel ca
fiecare parte să-şi poată realiza relativ independent funcţia specificată şi în
acelaşi timp să poată contribui la funcţiile generale ale întregului.
Prin modularitate înţelegem proprietatea sau posibilitatea ca un proces să
poată fi descompus în parţi componente, cu legături bine stabilite între ele, astfel
ca obiectivul general al procesului să poată fi cât mai eficient realizat. Una din
definiţiile date noţiunii generale de modularitate aparţine lui Russel Armstong,
care considera că un sistem este modular atunci când este realizat dintr-o
mulţime de elemente căreia îi este asociată o lege de structură. A găsi legea de
structură înseamnă a prospecta interfaţa dintre module. După acelaşi autor,
proiectarea interfeţei dintre module este simplificată dacă modulele au fost
concepute astfel încât să aibă o funcţionalitate bine definită.
Modularizarea sistemelor informatice ţine seamă de unele caracteristici
ale acestora:
• sunt realizate şi implementate într-un timp îndelungat (de ordinul anilor);
• introducerea sistemelor informatice conduce la cheltuieli importante;
• sistemele informatice sunt folosite de un număr mare de utilizatori, răspândiţi
uneori pe zone întinse;
• cerinţele utilizatorilor sunt mereu schimbate şi completate.
 Ţinând seama de cele de mai sus se poate face o modularizare pe trei
nivele a sistemelor informatice:
a) nivelul 1 - sistem;
b) nivelul 2 - subsistem;
c) nivelul 3 - aplicaţie.

a) Sistemul informatic trebuie să urmărească şi să contribuie la realizarea

obiectivelor generale ale întreprinderii, fixate pe o perioadă lungă de timp.
Deoarece obiectivele şi restricţiile generale se pot schimba în timpul
realizării sistemului informatic este necesară o revedere şi o redefinire
periodică a acestora. Acolo unde planurile de perspectivă ale întreprinderii,
sunt cunoscute pentru o perioadă mai scurtă decât cea prevazută pentru
realizarea şi implementarea sistemului informatic, pot aparea neconcordanţe
imprevizibile, care pot conduce la efecte negative.
b) Subsistemul corespunde, de regulă, unor obiective derivate din cele
generale, rezultate prin detalierea acestora. Există unele tendinţe de împărţire
a sistemelor informatice în subsisteme după structura ierarhică şi
organizatorică astfel:
• strategic
• tactic
• operativ,
sau după precizarea funcţiilor sale:
• producţie
• comercial
• financiar-contabil
• personal
• cercetare- dezvoltare.
 Între aceste componente (subsisteme) trebuie să existe legături (interfeţe)
clare, cât mai puţine şi cât mai rigide, în sensul că odată stabilite să nu mai
fie practic modificate.
c) Aplicaţia, ca unitate componentă a subsistemului, contribuie în general la
satisfacerea unor obiective specifice şi se dezvoltă de obicei la nivelul unor
compartimente sau activităţi din cadrul întreprinderii. În structura sistemului
pe trei nivele aplicaţia se găseşte pe ultimul nivel, şi construirea sistemului
informatic se face treptat prin realizarea de aplicaţii asamblate în cadrul
nivelurilor superioare.
Adâncind nivelul de detaliere al sistemului informatic putem adăuga încă
două nivele:
d) program;
e) modul de program.

d) Aplicaţia la rândul ei este constituită dintr-o serie de programe şi proceduri

manuale legate între ele şi care îndeplinesc funcţiile cerute.
e) La rândul lor programele sunt de cele mai multe ori divizate în mai multe
părţi, numite "module program" independente din punct de vedere logic.
Modulele sunt compuse din instrucţiuni scrise într-un limbaj de programare.

La nivelul programelor modularitatea se mai numeşte şi micro

modularitate. Corelarea modulelor sau cuplarea modulelor este o măsura a
independenţei modulelor, şi poate avea mai multe forme:
• corelarea externă, când modulele utilizează aceleaşi date globale ale
sistemului;
• corelarea prin control, când unul din module controlează execuţia celorlalte în
mod explicit, prin chei de control sau variabile de control a căror valoare
indică modul de continuare a execuţiei;
• corelarea internă sau prin conţinut, când un modul referă direct alt modul;
• corelarea prin date, când la apelarea unui modul de către altul toate datele de
intrare sau de ieşire ale modulului apelat sunt comunicate sub formă de
parametrii.

Un alt element caracteristic este ponderea sau tăria modulelor care reflectă
modul de formare şi conţinutul modulului. Există mai multe posibilităţi de
divizare a programelor în module şi anume:

• divizarea întâmplătoare, care dă tăria cea mai slabă modulelor căci programul
este împărţit arbitrar în module;
• divizarea logică, are ca rezultat module ce efectuează o funcţie la fiecare
apelare;
• divizarea clasică, prin care modulul efectuează mai multe funcţii necorelate
între ele prin date;
• divizarea prin comunicare, când modulele efectuează mai multe funcţii
corelate prin date;
• divizarea funcţională, când modulele efectuează o singură funcţie care le este
specifică.
Modularizarea este una din sarcinile principale ale proiectanţilor de
sisteme informatice şi este în cele mai multe cazuri, o operaţie complicată de
care depinde în mare măsură modul cum va funcţiona în final sistemul. În acest
scop, în cadrul proiectelor mari, pe baza unor experienţe anterioare, adaptate la
specificul respectiv, se elaborează reguli şi chiar norme care trebuie avute în
vedere la împărţirea în componente la toate nivelurile. În fond, aceste reguli
decurg din conceptul general de modularitate, stabilind în principal că un modul
trebuie:
• să îndeplinească o funcţie unică, lucru extrem de avantajos atunci când se fac
modificări;
• să fie complet;
• să aibă cât mai puţine interfeţe cu ale module;
• să permită o înţelegere uşoară a problemelor pe care le rezolvă;
• să se poată încadra în diversele tipuri de modularitate ale sistemului.

Avantaje ale modularizării:

1) Posibilitatea divizării întregului în părţi mai simple şi mai uşor de realizat.

2) Independenţa modulelor permite elaborarea şi testarea separată a acestora.
3) Fiecare modul poate fi realizat prin tehnicile (limbajele) cele mai adecvate
funcţiei pe care o îndeplineşte.
4) Posibilitatea construiri a unei biblioteci de module testate (module standard)
disponibile tuturor proiectanţilor.
5) Simplificarea întreţinerii sistemului (programului).
6) Permite abordarea de la simplu la complex şi permite o încărcare echilibrată a
fiecarui membru din echipa de proiectare.
Dezavantajele modularizarii:
1) Mulţi proiectanţi nu înţeleg modularizarea sau nu se pot acomoda cu ea.
2) Modularitatea cere eforturi suplimentare în faza de proiectare.
3) Proiectanţii nu cunosc problema în ansamblu ci numai parţi ale ei.
4) Concepţia modulară duce la realizarea de programe care încarcă suplimentar
unitatea centrală a calculatorului cu funcţiile de dispecerizare şi comunicare
între module.

Noţiunea de modularitate este însoţită aproape întotdeauna de un alt

concept, cel de "top-down". "Top-down" înseamnă "de sus în jos" sau
"descendent". În linii mari el ar putea fi explicat astfel: în procesul general de
cunoaştere se începe cu aspectul general, "în mare" al fenomenului, după care,
treptat, acesta se detaliază, se cunoaşte în profunzime, până la un anumit nivel,
considerat suficient pentru scopul urmărit. Dacă modularizarea înseamnă
procesul de descompunere a unui întreg în părţi componente, metoda cea mai
obişnuită, pentru ca împărţirea să fie corect făcută, este tocmai cea "top-dovn".
Trăgând o concluzie mai generală, se poate spune că în orice fel de proces de
cunoaştere din lumea reală, metoda universal valabilă este cea a analizei
descendente, "top-down".
Programarea structurată. Pentru abordarea unei probleme complexe în
realizarea a unui sistem informatic se impun preocupări pentru scăderea
raportului cost/ performanţă, prin aplicarea unor principii de structurare atât în
fazele de proiectatre cât şi în cele de realizare a sistemelor informatice.
Principiile generale privind realizarea acestor produse informatice trebuie
aplicate în mod consecvent în toate fazele de realizare. Aceste principii se referă
în primul rând la:
• Identificarea funcţiilor necesare pentru realizarea produsului, analog cu
determinarea părţilor componente ale unui produs industrial.
• Descompunerea consecvent descendentă (top-down) în procesul de identificare
a funcţiilor componente ale proiectului. Introducând noţiunea de "nivel al
functiilor" (Nf) şi punând convenţional nivelul rădăcinii structurii Nf=0,
putem defini nivelul unei funcţii oarecare ca fiind egal cu nivelul funcţiei din
care descinde plus unu. Funcţiile cu nivelul cel mai ridicat se mai numesc şi
"primitive" ale structurii iar cea cu nivelul zero se numeşte rădăcina
structurii.
• Realizarea modulară a produsului, presupune izolarea funcţiilor găsite în faza
de identificare, apoi determinarea interfeţelor dintre module.

Normalizarea primitivelor structurilor funcţionale (primitivele structurii).

La un anumit nivel de descompunere în ierarhia funcţiilor unei structuri se
găsesc algoritmii de rezolvare ai subproblemelor. Pentru realizarea oricărui
algoritm este suficientă utilizarea unui set restrâns de structuri funcţionale
primitive. Aceste structuri vor fi considerate structuri elementare.
Tehnica de programare care îşi propune să respecte aceste principii şi care va fi
tratată în continuare este numită programarea structurată.
Pentru a crea o imagine generală a efortului de definire a programării
structurate prezentăm o serie de definiţii posibile apărute pe o perioadă mai
lungă de timp, cu menţiunea că cele din anii de început ai conceptului prezintă
mai mult constatări de circumstanţă şi au o notă uşor ironică:
1. Este o întoarcere la bun-simt.
2. Este metodă generală după care programează cei mai buni programatori.
3. Este programarea fără GO TO.
4. Este procesul prin care se controlează numărul de interacţiuni dintre un proces
şi contextul său, astfel încât numărul de interacţiuni să fie o funcţie liniară
depinzând de câţiva parametrii ai procesului.
5. Este programarea TOP-DOWN.
6. Programarea structurată se ocupă de convertirea unor scheme logice arbitrar
de mari şi complexe în forme standard, astfel încât să poată fi reprezentate
prin iterarea şi compunerea unui număr mic de structuri logice de control
standard.
7. Este o manieră de a organiza şi codifica programe astfel încât să fie cât mai
uşor de înţeles şi de modificat.
8. Scopul programării structurate este de a controla complexitatea prin teorie şi
disciplină.
9. Programarea structurată poate fi caracterizată nu prin absenţa instrucţiunii GO
TO ci prin prezenţa structurii.
10.O funcţie majoră a structurii programelor este de a face posibilă
demonstrarea corectitudinii lor.
11.Programarea structurată nu este o soluţie totală, ea constă, de fapt, în
folosirea unor notaţii formale pentru a gândi ordonat.
12.Procesul de organizare a gândirii care duce la o expresie inteligibilă a
procesului de calcul într-un timp rezonabil.
13.Arta simplităţii.
Sintetizând se poate ajunge la următoarea definiţie:
"Programarea structurată constă dintr-o mulţime de restricţii şi reguli de
programare care forţează programul să urmeze o formă strânsă, în acest fel
eliminându-se mulţi din factorii care conduc la erori şi care complică activitatea
de testare şi întreţinere."
Examinarea structurii interne a unui program, evidenţiază existenta unei
structuri ierarhice între componentele unui program, fiecare componentă fiind
coordonată de componenta de nivel superior şi coordonând componenta de nivel
inferior. Ideea structurilor încuibate (nested-logic) conduce la o dispunere a
elementelor componente într-o formă în care să se poată distinge nivelele
ierarhice, astfel încât fiecare nivel de prelucrare să reprezinte o detaliere a
nivelelor precedente. Pentru definirea structurii “nested-logic” a unui program se
utilizează ca instrument de lucru diagrama de structură. Blocurile “nested-logic”
folosite în diagrama de structură sunt:

• SECVENŢA care marchează grupul de enunţuri care se execută în ordinea în

care au fost scrise.
• SELECŢIA care marchează separarea enunţurilor în două grupe şi executarea
unei sau alteia din aceste grupe în funcţie de o anumită condiţie.
• ITERAŢIA care marchează un grup de enunţuri cu execuţie repetată de un
număr de ori (inclusiv repetarea de zero ori ceea ce echivalează cu eliminarea
grupului de enunţuri).
Regulile de structurare ale blocurilor sunt:
• punctul de intrare într-un bloc este unic;
• punctul de ieşire dintr-un bloc este unic;
• blocul iterativ începe prelucrarea prin testarea condiţiei de ieşire din ciclu;
• un bloc poate conţine orice combinaţie de blocuri care satisfac condiţiile de
mai sus.
 Blocurile diagramei de structură sunt reprezentate prin dreptunghiuri
identificate printr-un nume înscris în interior.
Diagrama de structură este reprezentarea grafică a unei structuri de prelucrare pe
nivele de detaliere conform următoarelor reguli:
• nivelele de detaliere se parcurg de sus în jos;
• fiecare nivel reprezintă o detaliere a nivelului precedent;
• blocurile situate pe un acelaşi nivel ierarhic se parcurg de la stânga la dreapta;
• terminarea parcurgerii unui nivel presupune parcurgerea următorului bloc din
nivelul anterior.

Regulile de citire a diagramei de structură sunt:

• Citirea operaţiei de trecere de la un nivel superior către un nivel inferior se face

utilizând expresia "constă din".
• Citirea operaţiei de trecere de la un bloc la alt bloc de pe acelaşi nivel se face
utilizând expresia "urmat de".
• Citirea operaţiei de trecere de la un nivel inferior către un nivel superior se face
prin trecerea la următorul bloc al nivelului superior utilizând expresia "urmat
de".
• Un cerculeţ marcat în colţul din drapta sus al unui bloc identifică un bloc
opţional şi se citeşte utilizând expresia "sau".
• Un asterisc marcat în colţul din dreapta sus al unui bloc identifică un bloc cu
execuţie repetată şi se citeşte utilizând expresia "mai multe".
Reprezentarea blocurilor “nested-logic” utilizate în diagrama de structura şi
corespondenţa lor cu reprezentarea din schemele logice clasice este prezentată in
figura 4.9.
TEOREMA DE STRUCTURĂ: Oricare ar fi schema logică S aparţinând
mulţimii schemelor logice clasice şi care reprezintă structura logică a unui
proces de prelucrare, există cel puţin o transformare T pentru care S'= T(S)
astfel încât:
1. S' este echivalentă cu S;
2. S' este o schemă cu structură “nested-logic”.

SECVENȚA

CAPITOLUL III - PROGRAMAREA ORIENTATA PE

OBIECTE.
 Pentru problemele de natură economică, în limbajele de programare
clasice, cea mai mare parte a atenţiei era acordată descrieirii structurilor de date
deoarece, practic, prelucrările etectuate asupra lor sunt destul de simple şi nu
necesită un efort de programare deosebit. Spre exemplu în limbajul COBOL
aproximativ 79% din lungimea codului sursă este ocupată de descrierea
structurilor de date. În timp, odată cu creşterea complexităţii programelor, a
apărut necesitatea unei organizări riguroase a muncii. Ca o etapă superioară
capabilă să rezolve în bună măsură problemele ivite, s-a impus programarea
structurată. De-a lungul anilor, în special datorită creşterii dimensiunii
produselor software, şi acest instrument a devenit la rându-i depăşit. Sporirea
complexităţii programelor aducea după sine dificultăţi reale legate de
întreţinerea unor programe mamut. Cu alte cuvinte, deşi preţul produselor era în
creştere, calitatea lor tindea să scadă.
În căutarea unei soluţii care să scoată informatica din situaţia dificilă în
care se afla, s-a pornit de la ideea că o bună reprezentare a temei de rezolvat este
deseori cauza transformarii unei probleme complexe într-una deosebit de simplă.
În urma diversificarii căutărilor, au apărut limbaje având la bază noţiunea de
"cadru" ("frame") şi cele care pornesc de la ideea de "acţiune", ambele noţiunii
folosite în inteligenţa artificială. Prima categorie implementează "operaţii"
asupra unor "modele de entităţi" iar cea de a doua susţine faptul că "obiectele nu
sunt simple elemente pasive asupra cărora se fac prelucrări, ci, dimpotrivă,
menirea obiectelor rezidă în a activa prelucrările ce le vor suporta ele însele.
Deşi teoria programării orientate pe obiecte era bine fundamentată de
peste 20 de ani, ideea nu a prins cu adevărat decât în ultimii ani. Programarea pe
obiecte în loc să separe iremediabil datele de cod nu face altceva decât să
contopească cele două elemente.
Primele limbaje cu adevărat demne de acest nume au fost SIMULA
(1965) şi SIMULA-2 (1967), iar prin anii '70 SMALLTALK.
Cel mai mare dezavantaj al lor, din punct de vedre al penetrării pe piaţă, a fost
însuşi faptul că au apărut ca limbaje de sine stătătoare, având o răspândire relativ
redusă. Din acest motiv puţini programatori erau dispuşi să abandoneze
limbajele consacrate în acele momente, doar de dragul de a lucra obiectual. O
bună perioadă de timp metoda programării obiectuale a fost uitată.
În anii '80 în urma acceptării definitive a limbajului C, un colectiv condus
de Bjarne Stroustrup încearcă introducerea conceptului de "clasă" într-un dialect
numit "C with classes". Ideea prinde contur şi în 1983 ia naştere prima versiune
a noului limbaj C++. Aproape imediat apar şi partizanii fanatici ai OOP-ului
aflat acum la a doua tinereţe. Termenul de OOP provine din "Object Oriented
Programming" care desemnează disciplina programării obiectuale sau orientată-
obiect.
Profitând deci de marea popularitate în rândul soft-iştilor şi de
multitudinea domeniilor de aplicaţie (de la grafica interactivă la exploatarea
reţelelor de calculatoare şi chiar până la proiectarea compilatoarelor) moftul
devine modă şi moda certitudine. Acest succes extraordinar s-a datorat faptului
că limbajul C++ nu face nimic altceva decât să-i dea un nou avânt unuia dintre
cele mai la moda limbaje ale momentului "C".
OOP introduce conceptul de INCAPSULARE prin care se ating
următoarele obiective:
• facilitatea deosebită de localizare a erorilor
• modularizarea problemei de rezolvat.

Noțiunea de “clasă” conţine declaraţii de variabile şi declaraţii de funcţii

care operează asupra variabilelor. Funcţiile se numesc funcţii membru sau
metode iar variabilele variabile membru. Cu ajutorul claselor, un programator îsi
poate defini orice tip de dată dorit, împreună cu setul de operaţii. Toate aceste
informatii sunt încapsulate într-o “clasă”. Astfel prin “clasă” vom înţelege un tip
abstract de dată, definit de utilizator.
 Un “obiect” este o variabilă declarată ca fiind de tipul “clasă”. Altfel spus
un “obiect” este o instanţiere (o realizare) a unei clase. Prin intermediul claselor
se pot separa informaţiile de implementare (mecanism intern) de cele de
utilizare (mecanism extern).
Un alt termen introdus de OOP, este “moştenirea”. În urma definirii unei
clase, cu un minim de efort şi timp se pot preciza seturi de clase asemănatoare,
având totuşi o trăsătură distinctivă. Având o clasă B putem defini o altă clasă D
care să moştenească sau să preia toate caracteristicile clasei B la care să se poată
adăuga altele noi, proprii doar acesteia din urmă. Prima clasă se va numi "clasă
de bază" iar cea de-a doua "clasă derivată". Moşetenirea stă la baza altor
concepte novatoare cum ar fi “polimorfismul” dar elementul esenţial al
programarii obiectuale rămâne "încapsularea".
“Polimorfismul” constă în faptul că într-o ierarhie de clase obţinute prin
moştenire, o metodă poate avea forme diferite de la un nivel la altul, specifice
respectivului nivel din ierarhie. Aşa cum în lumea vie hrănirea este universal
valabilă ea deosebindu-se de la o clasă la alta de vietăţi, tot aşa şi în cazul OOP
metoda poate avea forme diferite de la o clasă la alta.
În momentul de faţă piaţa informatică este invadată de biblioteci şi
colecţii de clase. Menirea lor este de a permite un coeficient cât mai ridicat de
reutilizare a codului scris. Pe de altă parte, pornind de la aceste clase, utilizatorul
poate crea prin moştenire alte clase, care să-l ajute să-şi rezolve problema în
mod optim. În plus, programatorul are garanţia folosirii unor proceduri scurte,
inteligibile şi nu în ultimul rând corecte.
Un alt domeniu de utilizare a bibliotecilor de clase este cel al realizării
prototipurilor unor produse software. Prin prototip se înţelege un program
funcţional, simplificat şi care să dea o imagine clară a produsului final. Utilitatea
lor constă în faptul că, într-un timp foarte scurt şi cu un efort minim din partea
producătorului, clientul poate avea o imagine destul de clară asupra produsului
final. Pentru o aplicaţie oarecare prototipul nu trebuie să conţină algoritmul
optim, clientul urmând să poată înlocui doar acele module care sunt deficitare
din anumite puncte de vedere.
Implementarea, exploatarea şi întreţinerea.
Implementarea este etapa în care sistemul se testează în condiţii reale.
Etapa începe când componentele individuale, care au fost testate şi acceptate,
pot fi asamblate pentru testarea şi includerea în sistem pe baza specificaţiilor şi
manualelor elaborate în etapa anterioară.
Circuitul informaţional existent este înlocuit cu noul circuit prin lansarea
în execuţie a programelor şi verificarea practică a modului de obţinere a
rezultatelor, acestea constituind activităţile de implementare a sistemului
informatic.
Etapa se consideră terminată când sistemul este acceptat de beneficiar.
Unele activităţi pregătitoare ale implementării pot începe încă din etapa
precedentă. Activităţile aferente implementării sunt următoarele:
• pregătirea implementării;
• executarea procedurilor de conversie;
• testarea în condiţii reale;
• evaluarea rezultatelor obţinute şi verificarea performanţelor sistemului;
• definitivarea documentaţiei.

Etapa de exploatare începe când informaţiile din sistem sunt furnizate în

mod curent beneficiarului. În paralel cu exploatarea sistemului se desfăşoară
întreţinerea sistemului. Exploatarea este legată de problemele curente zilnice ale
menţinerii sistemului în stare de funcţionare, în timp ce întreţinerea constă în
activităţi de evaluare periodică legate de modificările ce trebuiesc făcute pentru
a menţine sistemul viabil.
 CAPITOLUL IV – PREZENTAREA COMPANIEI TOP
PROFIL SISTEM PENTRU CARE SE IMPLEMENTEAZĂ
SISTEMUL DE GESTIUNE A BAZELOR DE DATE

Compania Top Profil Sistem este un producător din domeniul profilării

produselor metalice.

Principalul domeniu de activitate al companiei este producţia de tiglă

metalică, tablă cutată, coamă rotundă nervurată, saiding (lambriu metalic) şi
accesorii pentru acoperiş.

Top Profil Sistem foloseşte o tehnologie de producţie de ultimă generaţie

şi asigură controlul calităţii pe tot parcursul procesului de producţie.

Munca noastră are un scop bine determinat, o finalitate concretă şi

corespunde dorinţelor clienţilor nostri.
 Strategia companiei este de a oferi cele mai bune soluţii şi cel mai bun
raport calitate-preţ pentru că deviza lor este “Totul Pentru Siguranta acoperişului
tău”.

Compania producatoare de tiglă metalică Top Profil Sistem SRL a

realizat un success enorm prin iniţiativa de a oferi clienţilor săi un produs
inovativ, şi anume ţigla metalică BANGA, care redă aproape în perfecţiune
forma tiglei clasice, şi, nu în ultimul rând, produsul nou pe piaţa din România-
SAIDING-ul (lambriul metalic), care are o gamă largă de utilizare: SAGEAC
(închidere streaşină acoperiş), placare pereţi interiori şi exteriori, tavane, etc.

Echipa noastră se poate mândri cu faptul că are experienţă de 8 ani în

domeniul producerii de tiglă metalică, tablă cutată şi accesorii pentru acoperis.

Angajaţii în mare majoritate sunt tineri, dornici de noi experienţe şi apţi

de a oferi servicii şi produse de calitate, în anul 2008 în Romania investiţiile au
fost considerabile începând de la zero o afacere despre care unii ar fi zis ca nu
are nici o şansă.

Deţin o experienţă şi o stabilitate în domeniul în care activează, fapt

atestat de calitatea produselor, rapiditatea lucrărilor şi profesionalismul echipei.

Pe baza unui plan/ schiţă al acoperisului echipa calculeaza optim

necesarul de tabla, necesarul de accesorii astfel încât are loc o diminuare a
pierderilor de material rezultând în final o reducere a costurilor.

Descrierea firmei

DATE GENERALE
 Denumirea Unităţii SC TOP PROFIL SISTEM SRL cu
sediul social în jud. Ilfov, sat Căldăraru, comuna Cernica, str
Drum între Tarlale nr.7,

Amplasamentul punctului de lucru 1 : jud. Ilfov, com

Cernica, Sat Caldararu, str. Drum intre Tarlale, nr 7.

Amplasamentul punctului de lucru 2 : Iasi, bd. Poitiers,

Nr. 9

Profilul de activitate

CUI: RO23118944

Nr. De ord. Reg. Comertului: J23/1896/2008

cod CAEN 2433 : Productia de profile obtinute la

rece

Capital social : 251.000 Ron

Forma de proprietate – societate cu răspundere limitată

ACTIVITATEA DESFĂŞURATĂ

Societatea TOP PROFIL SISTEM SRL a fost înfiinţată în data de

25.01.2008, în Bucureşti, sector 4, Bd. Regina Maria, Nr.32, et. 1, cam. 208,
Modul K, ulterior în data de 17.06.2008 sediu social şi respectiv punctul de
lucru a fost transferat în jud. Ilfov, sat Căldăraru, Comuna Cernica, str. Drum
între Tarlale, Nr. 7, unde activează până în prezent. Deasemenea, de la inceputul
activităţii a fost înfiinţat punct de lucru la Iaşi, bd. Poitiers, Nr. 9.

Capitalul social la începutul activităţii a fost de 1.000 lei, ulterior în baza

deciziei Nr. 10 din 01.03.2010 a asociatului unic, Dl. Verdeş Aurel, capitalul a
fost majorat cu 250.000 lei. Ca urmare a majorării de capital, capitalul social
este de 251.000 lei.

SC TOP PROFIL SISTEM SRL este o firmă care are ca principal

domeniu de activitate producerea şi comercializarea sistemelor de învelitoare tip
Ţiglă metalică.

Producţia este orientată în funcţie de comenzi, de aceea lungimea benzilor

profilate, ca urmare a analizei şi recomandarilor producatorilor sunt calculate şi
stabilite în intervalul dat astfel încât pierderile de material să fie minime.

Societatea asigură gratuit realizarea planurilor de montaj pe baza schiţelor

şi procedeelor transmise de client, asistenţa şi consultanţa pentru alegerea celui
mai potrivit model de ţiglă, la alegerea accesoriilor, rezolvarea detaliilor şi a
anumitor modificări necesare .

Societatea deţine tehnologie modernă.

Se achiziţionează tabla din import vopsită prealabil, apoi la comandă prin

procedeul de prelucrare mecanică prin matriţare la rece se obţine ţigla prin
ambutisare totală. Operaţia de fasonare folosita este reliefarea, piesele luând
forma corpurilor de rotaţie . Unele produse finite se obţin prin îndoire şi tăiere .

Unele accesorii sunt confecţionate din acelasi material ca şi tigla metalică

( panourile, bordure fronton, sort de jgheab, coamă, dolie interioară, dolie
decorativă), iar celelalte accesorii sunt achizitionate din producţie internă
românească .

După realizarea produselor acestea se aşează pe paleti din lemn în

vederea livrarii.

Marfa se încarcă cu ajutorul unui motostivuitor, apoi se livrează cu

ambalaje din folie de plastic. Acoperişurile sunt livrate standard, pe paleţi din
lemn (tablă). Este interzisă târârea panourilor.
 Scurt istoric şi managementul firmei

Compania Top Profil Sistem a fost înfiinţată în România la începutul

anului 2008, având ca obiectiv principal – intrarea pe piaţa românească cu
produse de cea mai înaltă calitate oferite la condiţiile cele mai avantajoase.
Specializarea atât în producţia de tigle metalice, table cutate şi panouri pentru
faţade “SAIDING” cât şi în distribuţia tuturor accesoriilor necesare pentru
acoperiş.
De la inceputul activităţii sale, din ianuarie 2008 şi până în martie 2009,
societatea a făcut import de ŢIGLĂ METALICĂ şi TABLĂ CUTATĂ de la
societatea ORFONOX SRL din Republica Moldova. Odata cu obţinerea
finanţării BCR în martie 2009 a achiziţionat utilaj tehnologic de producere a
ŢIGLEI METALICE şi TABLEI CUTATE. De asemenea a mai achiziţionat, din
resurse proprii utilajul tehnologic de producere a panourilor tip “SAIDING”.
Pe parcursul anului 2008, societatea a comercializat ŢIGLA METALICĂ
şi TABLA CUTATĂ pe care a importat-o de la ORFONOX SRL din Republica
Moldova. Fiind primul an de activitate, perioada de investiţii, costuri
suplimentare legate de importuri şi lipsa clienţilor care trebuiau formaţi, la
sfârşitul anului 2008, societatea a inregistrat o pierdere de -228.145,85 RON şi o
cifră de afaceri de 1.094.337,47 RON.

În 2009, datorită punerii în funcţiune a utilajelor tehnologice de producţie,

contactelor pe care şi le-a facut pe parcursul anului 2008, aplicării strategiilor de
marketing, reclamei în reviste de specialitate, internet, participarea la expoziţiile
de specialitate a început a înregistra creşteri a volumelor de producţie, a
vânzărilor, a veniturilor şi profiturilor. Având propriile linii tehnologice de
producţie, societatea a fost mult mai flexibilă cu clienţii săi în ceea ce priveşte
termenii de execuţie a comenzilor, cantităţilor şi cel mai important, al preţului
oferit, care pentru anul 2009 a fost factorul decisiv pentru client. În afară de
avantajul deţinerii propriului utilaj tehnologic de producţie, un factor important
în posibilitatea oferirii unui preţ foarte bun a fost faptul că s-a reuşit să se
contracteze achiziţia de materie primă la preţuri foarte avantajoase. De
asemenea, la obţinerea rezultatelor pozitive un rol foarte important l-a avut
faptul că managementul societăţii este asigurat de d-l Alexandru Mereuţă
(având studii superioare, licenţiat al Universităţii Politehnice, din Chişinău,
Republica Moldova, Facultatea de Inginerie Mecanică, 2003), în calitate de
administrator, care are experienţă în domeniul de producţie a tiglelor metalice
de circa 8 ani (2002 – 2010). Experienţa pe care a căpătat-o la cel mai mare
producator de ţigle metalice din Republica Moldova, “Orfonox” SRL (2002-
2007) cu marca înregistrată “BRAVO”, unde, chiar de la înfiinţarea companiei a
îndeplinit funcţiile de şef-manager vânzări, şef sectie achiziţii materii prime,
coordonator proces de producţie, şef department export, şef department transport
international. Pe întreaga perioada de activitate la “Orfonox” SRL, dl Alexandru
Mereuţă, a avut în subordine un numar de 22 salariaţi. Rezultatele financiare
înregistrate de SC Orfonox SRL sunt pozitive şi în creştere, de la o perioadă la
alta:

- în anul 2005 cifra de afaceri a fost de 2.157.000 EURO, şi un profit de

269.000 EUR . În 2005 societatea a produs 2.100 tone de tiglă

- în anul 2006 cifra de afaceri a fost de 2.270.000 EURO, şi un profit de

382.000 EUR. În 2006 societatea a produs 2.350 tone de ţiglă

- în anul 2007 cifra de afaceri a fost de 2.720.000 EURO, şi un profit de

125.000 EUR. În 2007 societatea a produs 2.700 tone de ţiglă

Deasemenea, nu este de neglijat şi experienta asociatului unic, d-lui

Aurel Verdeş, care a fost unul din asociaţii firmei SRL “Orfonox” şi de la
înfiinţarea acesteia a îndeplinit funcţia de administrator pe un termen de 3 ani.
 Ca rezultat, la sfârşitul anului 2009, societatea TOP PROFIL SISTEM
SRL a înregistrat urmatoarele rezultate:

Cifra de afaceri: 4.095.982,46 RON;

- profit net: 1.203,88 RON

- cantitate de materie prima consumata pentru productie: 463 tone

Analiza pieţei

Pe parcursul ultimilor 7-8 ani piaţa ŢIGLELOR METALICE a fost într-o

creştere continuă, ajungând la un volum de 150 milioane de EURO în anul 2008.
Dar odată cu criza financiară mondială, aşa cum au avut de suferit toate
domeniile economiei, la fel a suferit şi piata ŢIGLEI METALICE, înregistrând o
scădere de aproximativ 40% în anul 2009 faţă de anul 2008. Motivul acestui
fenomen a fost insecuritatea financiară, blocarea creditării sau aşteptările legate
de ieftinirea caselor. Potrivit opiniilor marilor producatori situaţia economică
actuală a reconfigurat dimensiunile pieţei rezidenţiale din România, cu efecte
mai puţin favorabile asupra tuturor business-urilor care au incidenţă cu acest
domeniu. Dar în partea a doua a anului s-a observat o tendinţă de echilibrare a
pieţei şi a volumelor vândute. Un factor important în creştrea vânzărilor
înregistrata în partea a doua a anului în comparaţie cu prima parte a fost
ieftinirea preţului la oţel care la rândul său serveşte drept materie primă pentru
producerea rulourilor de tabla prevopsită, fapt care a dus ieftinirea produsului
final făcându-l mai accesibil ca preţ pentru consumator. Indiferent ce se va
întampla cu piaţa construcţiilor de ansambluri rezidenţiale, care este cel mai
mare consumator de ţiglă metalică, piaţa TIGLELOR METALICE se va mai
menţine în creştere încă cel puţin pentru o perioadă de 10 ani, potrivit opiniilor
managerilor marilor producători şi a sondajelor şi rapoartelor efectuate de către
instituţiile de analiză. Unul din motive este faptul că la momentul actual clienţii
de bază pentru TIGLA METALICĂ sunt persone fizice, care vor continua să-şi
construiască efectiv case sau să-şi renoveze acoperişurile deja deteriorate, care
au fost cândva acoperite cu tablă zincată, carton, etc.

Cei mai important 5 furnizori şi clienţi sunt prezentaţi în următorul tabel:

Furnizori
Termene de plată/
Modalitate de
plată (B.O.; CEC, Furnizor
la vedere , la incepand
Nr. Nume Furnizor % Ce furnizeaza termen) din
ALTEX
RULOU TABLĂ
1 DEVELOPMENT 2009
PREVOPSITĂ
OU
DVA STEEL RULOU TABLĂ
2 2008
GMBH PREVOPSITĂ
ACCESORII
3 ROOFART SRL (SISTEME 30 zile 2008
PLUVIALE)
ACCESORII
GALECO
4 (SISTEME 30 zile 2008
TRANSILVANIA
PLUVIALE)
ARS STEEL RULOU TABLĂ
5 2008
LIMITED PREVOPSITĂ

Clienţi
Nr. Nume Client % Produse vandute Termene de Începând
 plată/
Modalitate de
plată (B.O.;
CEC, la vedere
, la termen) din
RULOU TABLĂ
1 TRILUX SRL La termen 2009
PREVOPSITĂ
ŢIGLĂ
MONDO IMPEX
2 METALICĂ ŞI 30 zile cu B.O. 2009
DALINA SRL
ACCESORII
ŢIGLĂ
3 VIVACE SRL METALICĂ ŞI La termen 2008
ACCESORII
RULOU TABLĂ
4 ŢIGLAMET SRL La termen 2009
PREVOPSITĂ
RULOU TABLĂ
5 ORFONOX SRL La termen 2009
PREVOPSITĂ

Strategia firmei

Ţinând cont de faptul ca piaţa ŢIGLELOR METALICE în România în

anul 2009 a suferit o scădere de aproximativ 40 % societatea a trebuit să-şi
modifice strategiile pe care şi le-a propus la sfârşitul anului 2008 pentru anul
2009.
Bazate pe experienţa bogată în domeniu a administratorului şi a
asociatului unic, strategiile de bază de desfăşurare a activităţii societăţii pe
perioada de criză au fost:
- în primul rând ofertarea produselor şi serviciilor la preţuri cât mai reduse.
Acest lucru s-a putut obţine datorită contactelor şi legăturilor de parteneriat
cu furnizorii de materie primă pe care administratorul şi asociatul unic le au
încă din activitatea din Republica Moldova. S-a reuşit achizitia de materie
primă la nivelul de preţ minim existent pe piaţă. În aşa fel s-a obţinut şi preţul
redus al produsului finit (ŢIGLA METALICĂ, TABLA CUTATĂ). De
asemenea nu este de neglijat faptul că fiind o societate mică în comparaţie cu
marii producători de ŢIGLĂ METALICĂ şi TABLĂ CUTATĂ din
România, cheltuielile societăţii au fost mult mai mici decât cele ale
concurenţei. Datorită faptului că liniile tehnologice de producţie sunt 100%
automatizate şi computerizate, funcţionarea lor poate fi controlată de un
singur operator, fapt care avantajează societatea din punct de vedere al
angajării personalului de deservire al liniilor şi salarizarea acestuia.
- asigurarea bunei funcţionari a liniilor tehnologice de producţie de persoana
competentă fără a necesita cheltuieli suplimentare de instruire şi pregatire.
Aceasta s-a obţinut prin încheierea unui contract de prestări servicii cu
societatea din Republica Moldova, ORFONOX SRL, conform căruia,
societatea moldoveană a avut amabilitatea de a-l detaşa pe inginerul-şef al
secţiei de producţie în vederea respectării procesului de bună-funcţionare a
secţiei de producţie şi instruire a personalului angajat.
- reducerea la maxim a cheltuielilor societăţii, atât celor de producţie cât şi a
celor întreţinere şi protocol. Folosirea cât mai raţională a resurselor
financiare ale societăţii: consum de combustibil, telefonie mobilă şi fixă,
papetarie, rechizite de birou, cafea, etc.
- modalitatea de abordare a clientului, ofertare, negociere. Având bogată
experienţă de vânzare, administratorul societăţii a instruit persoanele
responsabile de vânzări ale societăţii să ştie să oferteze şi să negocieze nu
doar fiecare client în parte, dar şi fiecare comandă separată în parte, ca într-
un final să nu le scape niciuna. Contând faptul că preţul este factorul decisiv
 pentru client, acesta totuşi cauta sa achiziţioneze un produs calitativ oferit
într-un mod calificat, cu explicaţiile necesare, consultări, consilieri, etc.
- calitatea produselor oferite: obţinerea preţului cel mai bun la materia primă
nu a exclus în primul rând calitatea acesteia. Consumatorul român s-a educat
într-un fel sau altul, şi nu mai cheltuie bani pentru orice. Chiar dacă cel mai
important factor este preţul, consumatorul întotdeauna se gândeşte la faptul
că îşi cumpără un produs care trebuie să-i servească pentru o perioadă lungă
de timp, fără a necesita repararea sau înlocuirea acesteia (mai ales pentru
ŢIGLA METALICĂ, care are menirea de a rezista pe acoperisul clientului
30-50 ani). Calitatea produselor societăţii este dovedită prin oferirea
AGREMENTULUI TEHNIC, DECLARATIEI DE CONFORMITATE şi a
CERITIFICATULUI DE GARANŢIE pentru produsele achiziţionate.
- promovarea produselor şi serviciilor societăţii: pe tot parcursul anului
societatea nu şi-a întrerupt promovarea produselor. Acest lucru s-a făcut prin
participarea la târgurile şi expoziţiile de specialitate, apariţia în ziarele şi
revistele de specialitate, promovarea pe internet, oferirea de pliante şi broşuri
de publicitate.
- oferirea de cadouri şi bonusuri: pe tot parcursul anului, societatea a practicat
politica de oferire a bonusurilor pentru clientii sai prin oferirea câtorva
accesorii aferente gratis. Acest lucru încântă orice cumpărător şi oferă
societăţii un avantaj suplimentar în vederea obţinerii unei comenzi.
- vânzarea directă către persoane fizice: reieşind din faptul că adaosul
comercial practicat este mult mai mare la vânzarea produselor către persoane
fizice în comparaţie cu vanzarea către distribuitori, societatea a pus un mare
accent în vederea măririi numărului clientelei în rândul persoanelor fizice, şi
a obtinut rezultate pozitive prin aplicarea politicii respective. De exemplu,
dacă la vânzarea unei comenzi către un distribuitor, adaosul comercial
constituie aproximativ 30-40%, aceeaşi comandă livrata unei persoane fizice
aduce societăţii un adaos de aproximativ 70%.
 Analiza structurii personalului

În prezent, societatea Top Profil Sistem are un număr de 25 de angajaţi

din care femei 9 ce ocupă următoarele funcţii:

Personal Top Profil Sistem 24, din care:

-Studii superioare -7, din care femei 3

- economist 3, din care femei 2;

- inginer 3, din care femei 1;

- jurist 1, din care femei 0;

- Studii medii - 5, din care femei 2;

-Subingineri - 2, din care femei 1;

-Muncitori – 10 ,din care femei 3;

-Muncitori calificaţi - 7, din care femei 2;

-Muncitori necalificaţi - 3, din care femei 1.

 ANALIZA STRUCTURII PERSONALULUI

studii
superioare

muncitori

subingineri
studii medii

studii superioare 29%

studii medii 21%
subingineri 08%
muncitori 42%

Fluctuaţia personalului în cadrul companiei Top Profil Sistem

Un indicator de performanţă important cu privire la personal este

fluctuaţia forţei de muncă sau fluctuaţia personalului. Acest indicator reflectă
proporţia între numărul de angajaţi care părăsesc societatea şi efectivul mediu de
angajaţi de pe tot parcursul anului. Formula folosită pentru a calcula fluctuaţia
personalului este următoarea:

Numărul angajaţilor care au plecat pe parcursul anului x 100

Efectivul mediu de angajaţi pe parcursul anului

Astfel pentru anul 2009 fluctuaţia personalului era următoarea:

39
x100 = 15,47 %
252

Calculul fluctuaţiei personalului prezintă o mare importanţă în cadrul

societăţii deoarece:
 ♦ Stimulează recrutarea de personal proaspăt;

♦ Permite societăţii să se debaraseze mai uşor de unii angajaţi mai ales

atunci când sunt planificate disponibilizări de personal folosindu-se astfel
„pierderea naturală” ;

♦ Deschide căi de promovare pentru angajaţii cu vechime în serviciu;

Deşi rata fluctuaţiei forţei de muncă este un indicator util, are unele
dezavantaje clare, cum ar fi:

♦ Nu arată în care dintre compartimentele societăţii se înregistrează rate

înalte de plecare;

♦ Nu indică vechimea în muncă a celor care au plecat ;

♦ Presupune costuri suplimentare impuse de recrutarea personalului de

înlocuire

♦ Pierderea investiţiilor în capitalul uman ;

♦ Eventuale dificultăţi în atragerea de noi angajaţi.