UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN

BUCUREŞTI

                FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ

      Student:

Conceptul de sistem
Prin sistem înţelegem o grupare de elemente (materiale sau/şi nemateriale) interdependente, care
respectă un ansamblu de reguli de funcţionare şi care acţionează împreună, într-un anumit mediu, pentru
atingerea unui obiectiv comun.
Întreaga realitate înconjurătoare sau părţi ale acesteia, cum ar fi: economia sau ramurile sale,
mediul biologic sau subdiviziunile acestuia, factorul uman împreună cu mediile cu care este în
interacţiune, pot fi considerate fiecare în parte sisteme de un anumit tip.
Omul trăieşte şi îşi desfăşoară activităţile în cadrul unor sisteme biologice, sociale, economice,
tehnice etc. Exemplul cel mai reprezentativ de sistem biologic este chiar corpul omenesc, iar exemple de
sisteme sociale sunt familia şi şcoala: familia este un sistem de convieţuire şi de creştere a copiilor, iar
şcoala reprezintă un sistem de instruire în vederea acumulării de cunoştinţe necesare pentru viaţă.
Sistemele fizico-tehnice create de oameni pot cuprinde, alături de elementele fizico-tehnice, oameni
(operatori), metode şi reguli de funcţionare a sistemului.
Noţiunea de sistem a fost prezentă din primele faze ale organizării societăţii omeneşti şi a evoluat
continuu odată cu evoluţia societăţii. Treptat, a apărut necesitatea clarificării unor concepte şi principii
legate de noţiunea de sistem în vederea mai bunei înţelegeri a acesteia. Astfel, începând cu anul 1930,
prin Ludwig van Bertalanffy, s-au pus bazele conceptuale ale unei metodologii ştiinţifice generale,
denumită Teoria Generală a Sistemelor, care abordează şi fundamentează problematicile generale ale
sistemelor, integrând concepte şi metode provenind din domenii ştiinţifice diferite. 16 Partea I Caracteristici
ale proceselor şi sistemelor de producţie
 2.1.2 Caracteristicile principale ale unui sistem Pentru descrierea şi analizarea unui sistem
se utilizează următoarele caracteristici principale ale acestuia: scopul, structura organizatorică,
mediul şi regulile de funcţionare. Scopul (funcţia) sistemului este caracteristica de bază a acestuia,
care motivează necesitatea apariţiei, dezvoltării şi funcţionării sistemului, punând în evidenţă rolul
său. Structura organizatorică a sistemului este cea care pune în evidenţă:
- numărul, natura şi modul de grupare al elementelor componente, fig. 2.1. Elementele sistemului
pot fi de natură diferită şi pot fi grupate în subsisteme incluse în sistemul analizat.
- interacţiunile dintre elementele componente ale sistemului (interacţiuni interne) şi interacţiunile
dintre componentele sistemului şi mediul său (interacţiuni externe), fig. 2.2. În cadrul interacţiunilor
externe, cea mai mare importanţă o au intrările (input-urile) şi ieşirile (output-urile).

Mediu
Sistem
Limitele sistemului
Subsistem
Element
Fig. 2.1 Structura unui sistem Intrările sunt elementele care precizează mărimile introduse în structura
sistemului şi care sunt supuse relaţiilor din interiorul acestuia. Ieşirile sunt elementele care
precizează mărimile obţinute ca rezultat al funcţionării sistemului. Mediul, fig. 2.1 şi fig. 2.2,
precizează totalitatea elementelor externe sistemului, elemente care influenţează funcţionarea
sistemului. 2. Noţiuni generale de teoria sistemelor 17
 Fig. 2.2 Organizarea unui sistem Regulile de funcţionare, indică modul de realizare a interacţiunilor
dintre elementele sistemului în vederea îndeplinirii scopului acestuia. Aceste reguli pot fi
descrise cu ajutorul proceselor, metodelor şi procedeelor, fig. 2.3:
Interacţiuni interne
Interacţiuni externe
Sistem
Mediu
- procesul precizează ansamblul de activităţi desfăşurate între recepţionarea intrărilor şi elaborarea
ieşirilor, în ordinea realizării lor, activităţi prin intermediul cărora sistemul îşi îndeplineşte scopul.
- metodele arată mijloacele prin care se realizează activităţile procesului, respectiv CUM se îndeplinesc
acestea.
- procedeele descriu în detaliu modul de funcţionare a sistemului, precizând conţinutul
activităţilor din proces, respectiv CE trebuie să se facă, CINE şi CÂND trebuie să execute diferitele
activităţi.

Fig. 2.3 Funcţionarea unui sistem

Ieşiri
-…
-…
Procedee: CE, CINE, CÂND
execută activităţile
Metode: CUM se realizează activităţile
Procese: ordinea activităţilor
Intrări
-…
-…
SISTEM
MEDIU 18 Partea I Caracteristici ale proceselor şi sistemelor de producţie
 Regulile de funcţionare pot fi exprimate şi cu ajutorul diferitelor tipuri de flux: material,
informaţional, energetic, financiar etc. Caracterizarea acestor fluxuri se realizează, în general, cu ajutorul
următoarelor elemente:
- natura elementelor din flux,
- volumul fluxului şi / sau debitul fluxului,
- traseul descris de flux,
- modul de declanşare a fluxului.

Noţiunea de sistem are un caracter relativ datorat, pe de o parte, gradului de detaliere a

descompunerii sistemului şi, pe de altă parte, gradului de importanţă a legăturilor dintre sistem
şi mediul din care face parte. În acest context, orice sistem poate fi descompus în subsisteme şi,
la rândul său, poate fi privit ca un subsistem al unui sistem mai complex. De exemplu,
automobilul:
- pentru un proiectant de automobile, este un sistem tehnic format din elemente materiale cu
legături funcţionale complexe între ele, elemente care pot fi grupate la rândul lor în subsisteme
(cutie de viteze, grup moto-propulsor etc.);
- pentru un proiectant de drumuri, este un element al sistemului de transport rutier, ca şi drumurile
(autostrăzile) pe care acesta circulă.

În majoritatea cazurilor, din diverse raţiuni, structura şi interacţiunile elementelor sistemelor evoluează în
timp, influenţând capacitatea de transformare a sistemului. În aceste condiţii, pe o anumită scară a
timpului, structura şi interacţiunile sistemului dintr-un anumit moment de timp definesc starea sistemului.
Mulţimea de stări ale sistemului, cuprinse între o stare iniţială (corespunzătoare unui moment iniţial) şi o
stare finală (corespunzătoare unui moment final), definesc traiectoria de evoluţie (stare) a sistemului.
2.1.3 Modele uzuale ale sistemelor Modelul este o reprezentare simplificată a realităţii, fiind o
abstractizare a unui obiect fizic real şi a unor caracteristici sau concepte ale acestuia sau a unei idei.
Fundamentul modelării îl constituie existenţa unor similitudini matematice sau fizice între realitate şi
model. Cu cât numărul similitudinilor definitorii dintre model şi realitate este mai mare, cu atât este mai
mare posibilitatea de a descrie corect realitatea cu ajutorul modelului construit.
Dintre tipurile de modele care reprezintă proprietăţile sistemelor, cele mai utile sunt modelele intrare –
ieşire şi modelele analitice. 2. Noţiuni generale de teoria sistemelor 19
Modelul intrare-ieşire este bazat pe concepte din teoria mulţimilor. Legăturile dintre elementele
sistemului şi mediul înconjurător sunt considerate legături de tip cauză – efect. Descrierea matematică a
unui sistem oarecare (S) cu ajutorul unui astfel de model este următoarea, fig. 2.4: S = {X, Y / A} (2.1) în
care: X = {x1, x2, …, xn} este vectorul variabilelor de intrare (mărimile de cauză), Y = {y 1, y2, …, ym} este
vectorul variabilelor de ieşire (mărimile de efect), A este structura (matricea) de transformare a sistemului
(specifică modul de transformare a intrărilor în ieşiri). Vom avea: Y = A • X (2.2)
ym

.
.
.
y2
y1
xn
.
.
.
x2
x1
S
Fig. 2.4 Descrierea unui sistem pe baza modelului intrare - ieşire În majoritatea sistemelor timpul
intervine ca variabilă, prin urmare el trebuie asociat variabilelor de intrare şi de ieşire, precum şi
structurii (matricii) de transformare: X(t) = {x 1(t), x2(t), …, xn(t)} Y(t) = {y1(t), y2(t), …, ym(t)}
(2.3) A = A(t) Modelul analitic se bazează pe exprimarea funcţională a dependenţelor dintre
mărimile de intrare şi cele de ieşire. Dacă X este mulţimea variabilelor de intrare, Y mulţimea
variabilelor de ieşire şi [t 0, tf] ⊂ T un interval de timp, notăm cu Z mulţimea valorilor de stare.
Valorile de stare sunt variabile interne ale sistemului care contribuie alături de variabilele de
intrare la transformarea intrărilor în ieşiri. Ele definesc traiectoria de stare a sistemului. Sistemul
S va fi definit complet prin intermediul sextuplului: 20 Partea I Caracteristici ale proceselor şi
sistemelor de producţie
 S = {X, Z, Y, f, g, t} (2.4) dacă sunt determinate funcţiile f (funcţia de dinamică) şi g (funcţia de
ieşire), astfel încât: f = f(x, z) : X x Z → Z (2.5) g = g(z) : Z → Y cu x(t) ∈ X, z(t) ∈ Z, iar t ∈ [t0,
tf] ⊂ T. Existenţa factorului timp (t) şi a funcţiei de dinamică f în relaţia (2.4) evidenţiază
caracterul dinamic al sistemului S. Într-un anume sens, starea Z exprimă evoluţia trecută a
sistemului. 2.1.4 Clasificarea sistemelor Sistemele pot fi clasificate după mai multe criterii,
dintre care cele mai importante sunt prezentate în continuare. După natura elementelor
componente ale sistemului întâlnim:
• sisteme biologice. Exemplu: corpul omenesc.
• sisteme ecologice. Exemplu: ecosistemul Delta Dunării.
• sisteme socio – economice. Exemplu: şcoala.
• sisteme tehnice. Exemplu: o cutie de viteze.
• sisteme industriale (economico – inginereşti). Exemplu: întreprinderea.

După modul de reacţie între mărimile de ieşire şi cele de intrare deosebim:

• sisteme oarecare (generale). Sunt acele sisteme la care nu există nicio reacţie între mărimile de
ieşire şi cele de intrare. Exemplu: o cutie de viteze a cărei turaţie de ieşire depinde numai de turaţia de
intrare.
• sisteme cibernetice. Sunt acele sisteme la care există cel puţin o buclă de reacţie între
mărimile de ieşire şi cele de intrare, permiţând reglarea sistemului. Exemplu: o firmă care îşi
reglează producţia în funcţie de cererile pieţei.

După intervenţia factorului timp asupra mărimilor de intrare – ieşire distingem:

• sisteme dinamice. Sunt sistemele în care timpul intervine ca variabilă în cadrul mărimilor de
intrare şi de ieşire. Majoritatea sistemelor reale sunt sisteme dinamice. Dacă mărimile variabilelor de
intrare şi de ieşire pot varia în mod continuu într-un interval spunem că sistemul este dinamic continuu.
Dacă aceste
2. Noţiuni generale de teoria sistemelor 21
 mărimi nu pot lua decât anumite valori din intervalul respectiv spunem că siste mul este dinamic
discret.
• sisteme statice. Sunt sistemele în care timpul nu intervine ca variabilă în cadrul mărimilor de
intrare şi de ieşire. Sistemele reale pot fi considerate sisteme statice în anumite condiţii şi pe intervale
bine determinate de timp.

După importanţa interacţiunilor dintre sistem şi mediul înconjurător deosebim:

• sisteme deschise. Sunt sistemele care au interacţiuni importante cu elemente sau alte sisteme din
mediul înconjutător. Toate sistemele vii sunt sisteme deschise.
• sisteme semideschise. Aceste sisteme au interacţiuni importante cu elemente sau alte sisteme din
mediul înconjutător, dar - pentru a se proteja faţă de pertubaţiile puternice produse de unele interacţiuni,
realizează o filtrare mărimilor de intrare în sistem, specifice acestor interacţiuni.
• sisteme închise. Sunt sistemele care au interacţiuni neglijabile cu elemente sau alte sisteme
din mediul înconjutător. În aceste sisteme entropia creşte continuu, având ca efect trecerea sistemului
către o stare de dezordine maximă.

După complexitatea interacţiunilor interne distingem:

• sisteme simple. Sunt sistemele care au o structură neramificată, cu puţine elemente care au un număr mic
de interacţiuni între ele.
• sisteme complexe. Sunt sistemele cu multe elemente şi cu o mare varietate de interacţiuni.
• sisteme ultracomplexe. Ele au foarte multe elemente, iar interacţiuni între acestea sunt foarte complexe.

2.1.5 Proprietăţile sistemelor oarecare (generale) Sistemele oarecare (generale) pot fi

caracterizate cu ajutorul unor proprietăţi, dintre care cele mai importante sunt următoarele:
• observabilitatea. Spunem că un sistem este observabil dacă, atunci când se cunosc variabilele de intrare
X şi cele de ieşire Y, putem deduce cel puţin o structură de transformare A.
• controlabilitatea. Un sistem este controlabil dacă poate fi adus, într-un timp finit, dintr-o stare iniţială în
una finală, printr-o comandă convenabil aleasă.
• adaptabilitatea. Un sistem este adaptabil dacă, în timpul funcţionării sale, poate realiza condiţii
suplimentare impuse variabilelor de intrare şi de ieşire.
22 Partea I Caracteristici ale proceselor şi sistemelor de producţie
• decompozabilitatea. Un sistem S este decompozabil dacă şi numai dacă acesta poate fi descompus în
subsistemele Si = {Xi, Yi / Ai }, i = 1, 2, …, p, astfel încât:

S(t) = ∪ Si(t) şi Ai(t) ⊆ A(t), pentru ∀ t, (2.6) cu Xi ⊂ X şi Yi⊂ Y.

• stabilitatea. Un sistem este stabil dacă, pentru un anumit set dat de intrări sau condiţii iniţiale,
prezintă un anumit răspuns (mărimi de ieşire) şi dacă, la variaţii mici ale intrărilor sau condiţiilor iniţiale
(ΔX → 0), noul răspuns va fi apropiat de primul (ΔY → 0).

2.2 Noţiunea de sistem cibernetic 2.2.1 Conceptul de sistem cibernetic Cuvântul

cibernetic provine din cuvântul grecesc kybernetes care înseamnă navigator, cârmaci. Conform
Dicţionarului explicativ al limbii române, cibernetica este ştiinţa care are ca obiect studiul matematic al
legăturilor, comenzilor şi controlului în sistemele tehnice şi în organismele vii. Acest termen a fost utilizat
pentru prima dată de savantul american Norbert Wiener în titlul cărţii cale “Cibernetica, sau comanda şi
controlul la fiinţe şi maşini”, apărută în 1948. Ideea de bază scoasă în evidenţă de Norbert Wiener a fost
aceea că : toate sistemele de comandă şi control, denumite în prezent sisteme de conducere, indiferent de
natura şi localizarea lor, sunt caracterizate de o structură principială unică. Această structură principială
unică, prezentată în fig. 2.5, este determinată de existenţa a două tipuri de legături între sistemul de
conducere şi sistemul (procesul) condus:
• o legătură directă, utilizată pentru transmiterea comenzilor, deciziilor, de la sistemul conducător către
sistemul condus,
• o legătură inversă (numită feedback,) pentru transmiterea informaţiei de urmărire şi control de la
sistemul condus la sistemul de conducere.

Sistemul cibernetic este o reuniune de sisteme, caracterizată de proprietatea de a realiza un transfer

reciproc de informaţii între sistemele componente (sistemele interne) şi între acestea şi mediu (sistemele
externe), astfel încât să se asigure pe un anumit interval de timp un proces de autoreglare a întregii
reuniuni 2. Noţiuni generale de teoria sistemelor 23
 de sisteme. Altfel spus, orice sistem în care se desfăşoară procese de conducere (procese
decizionale) reprezintă un sistem cibernetic care funcţionează pe baza unor obiective implicite sau
explicite.
Fig. 2.5 Structura principială a sistemelor cibernetice 2.2.2 Modelul intrare-ieşire al sistemului
cibernetic. Autoreglarea Faţă de sistemul oarecare, sistemul cibernetic este caracterizat de existenţa
sistemului de conducere, care realizează activitatea de reglare a procesului de transformare şi de sistemul
condus, care realizează transformările propriu-zise. Aceste transformări sunt descrise cu ajutorul matricei
de transformare A(t), fig. 2.6.

Sistem
condus
IEŞIRI
Program de conducere
Sistem
de
conducere
INTRĂRI

Sistem cibernetic

Y
X
Sistem condus
A(t)
Sistem cibernetic
ΔX
Sistem de conducere
R(t)
Fig. 2.6 Descrierea sistemului cibernetic pe baza modelului intrare - ieşire Dacă se ataşează sistemului de
conducere funcţia de reacţie R(t) şi notăm cu ΔX mărimea de reglare a variabilelor de intrare în sistemul
condus, stabilită de sistemul conducător, se poate scrie: Y = A • (X + ΔX) (2.7) Dar: ΔX = R • Y (2.8) 24
Partea I Caracteristici ale proceselor şi sistemelor de producţie
Rezultă că : Y = (2.9) Relaţia (2.8), prin care se determină corecţia intrărilor (comenzilor, deciziilor) pe
baza informaţiilor privind ieşirile sistemului, se numeşte lege de comandă. Relaţia (2.9) reprezintă relaţia
fundamentală a teoriei reglării. Rezultă că performanţele sistemului cibernetic depind de capacitatea de
eliminare sau preîntâmpinare a eventualelor perturbaţii, deci de calitatea sistemului conducător. În cazul
în care sistemul cibernetic are în componenţă anumite subsisteme care determină în interiorul lor legea de
comandă, se spune că sistemul cibernetic este cu autoreglare. Majoritatea sistemelor cibernetice sunt cu
autoreglare. Procesele de autoreglare se ocupă în principal cu: X R A - 1A⋅⋅
• asigurarea stabilităţii şi echilibrului sistemului în raport cu influentele mediului extern;
• soluţionarea unor conflicte interne apărute între diferite subsisteme componente ale sistemului
cibernetic.

Principalele forme prin care se poate realiza procesul de autoreglare sunt:

• stabilizarea, prin care se urmăreşte obţinerea variabilei de ieşire cu mărime apropiată de o valoare
constantă, stabilită de un sistem de rang superior (sistem conducător): Y → Obiectiv = ct. Exemplu:
stabilirea de către o întreprindere a atingerii unui plan de producţie constant de-a lungul unui an (plan de
producţie de nivel).
• reglarea programată după ieşire, prin care se urmăreşte obţinerea variabilei de ieşire cu mărime
apropiată de o valoare variabilă în timp, definită prin intermediul unei funcţii de timp cunoscută, stabilită
de un sistem de rang superior (sistem conducător): Y → Obiectiv = f(t) cunoscută apriori. Exemplu:
stabilirea de către o întreprindere a atingerii unui plan de producţie variabil de-a lungul unui an, cu valori
diferite cunoscute de la o lună la alta.
• urmărirea, prin care se doreşte obţinerea variabilei de ieşire cu mărime apropiată de o valoare
variabilă în timp, necunoscută dinainte: Y → Obiectiv = f(t) necunoscută apriori. Exemplu: stabilirea de
către o întreprindere a atingerii unui plan de producţie variabil de-a lungul unui an, cu valori diferite de la
o lună la alta, în funcţie de cerinţele clienţilor (plan de producţie sincron).
2. Noţiuni generale de teoria sistemelor 25
 • reglarea extremală, prin care se urmăreşte obţinerea variabilei de ieşire cu mărime care să
conducă la realizarea unei funcţii de performanţă a conducerii (reglării) într-un domeniu stabilit de
sistemul de rang superior: Y → Obiectiv = condiţie de optim. Exemplu: stabilirea de către o întreprindere
a atingerii unui plan de producţie care să se realizeze cu costuri de producţie minime.

2.2.3 Clase de sisteme cibernetice Sistemele cibernetice pot fi grupate în două clase, în
funcţie de raporturile în care se află elementele componente ale structurii de transformare şi
factorul timp: statice şi dinamice. a) Sistemele statice (atemporale sau constant operaţionale) sunt
sistemele în transformarea elementelor de intrare în ieşiri se realizează în aceleaşi condiţii (matricea
de transformare nu evoluează în timp). Modelul general al acestor sisteme este următorul: S = {X,
Y / A}; X = x1, x2, ..., xn ; xi = xi(t), (2.10) Y = y1,y2, ...,ym ; yi = yi(t), cu: A(t) = A(t 0) = constant
pentru ∀ t ∈ T. (2.11) b) Sistemele dinamice (temporale) sunt sistemele în care transformarea
operaţională este întotdeauna dependentă de timp. Acest lucru se scrie astfel: S = {X, Y / A}, cu : x i
= xi(t), yi = yi(t) şi A = A(t) (2.12) În cadrul sistemelor dinamice o subclasă distinctă o constituie
sistemele evolutive. Acestea sunt sisteme temporale care au proprietatea de a nu reveni niciodată la
starea prin care au mai trecut: S = {X, Y / A}, cu : x i = xi(t) şi yi = yi(t), (2.13) iar A(t) = Ω • A(t - k),
(2.14) în care: k ∈ (0, + ∞) şi Ω ≠ 0. Dacă sistemului considerat i se ataşează o funcţie de eficienţă
Φ(tj), definită astfel: Φ (tj) = ( A (tj)  -  A (tj-1) / (tj – tj-1), (2.15)26 Partea I Caracteristici ale
proceselor şi sistemelor de producţie
 cu tj > tj - 1 şi se alege drept criteriu de comparare creşterea sau descreşterea funcţiei de eficienţă faţă
de momentul tj - 1, se disting 3 grupe de sisteme evolutive:
1. sisteme regresive, când Φ (tj) < 0 ⇒ aceste sisteme vor ajunge la autodistrugere dacă nu-şi
modifică în sens pozitiv funcţia de eficienţă.
2. sisteme statice, când Φ (tj) = 0 ⇒ aceste sisteme sunt sisteme statice (atemporale).
3. sisteme în dezvoltare, când Φ (tj) > 0 ⇒ aceste sisteme îşi îmbunăţăţesc funcţia de eficienţă

De-a lungul timpului, un acelaşi sistem poate trece dintr-o grupă în alta, în funcţie de evoluţia structurii de
transformare a sistemului, A. În general, sistemele biologice, cele din natură şi cele din societate sunt
sisteme în dezvoltare, deoarece tind să-şi îmbunătăţească funcţia de eficienţă.