ELEMENTE DE TEORIA GENERALĂ A SISTEMELOR.

METODA SISTEMICĂ ÎN TEORIA ȘI

PRACTICA ARHITECTURII
Notiuni generale. Evoluția demersului sistemic.
Dezvoltarea generală a cunoaşterii şi a creației, caracterizată în secolul al XX-lea prin creşterea
continuă a complexității şi diversității problemelor teoretice şi practice necesar a fi rezolvate, a
fost însoțită de studierea și definirea mijloacelor metodologice pentru atingerea acestui scop,
deci de găsirea modalităților potrivite de punere a problemelor dintr-un anumit domeniu şi de
determinare a căilor de analiză. Capătă astfel importanță nu doar rezultatul final al acțiunii ci şi
etapele inițiale ale demersului de obținere a acestuia.
Principiul sistemicității s-a exprimat ca o metodă de abordare în cercetare, mai întâi în noțiunea
de integralitate, de întreg, pentru ca mai târziu să se fixeze în cea de sistem şi de organizare.
Termenul de sistem are un grad ridicat de generalitate, el fiind folosit pentru a desemna atât
entități naturale, materiale (fizice, biologice, chimice), cât şi construcții conceptuale (matematice,
filozofice), obiecte create de om (mecanisme, maşini, construcții) sau configurații mari sociale,
politice, economice, spaţiale, în care grupurile umane sunt implicate ca elemente componente
(organizații sociale, instituții, aşezări umane).
Una din primele ştiinţe în care obiectele cercetării au fost apreciate ca sisteme, a fost biologia.
Dacă în biologia clasică, organismul şi specia au fost unitățile de bază ale analizei, rezultatul
maxim al acestui procedeu analitic fiind teoria evoluționistă, care nu a încercat decât explicarea
originii şi dezvoltării speciilor, a mecanismelor eredității şi variabilității, necesitatea unei mai largi
înțelegeri a proceselor vieții s-a orientat către două direcții majore.
Cu timpul, odată cu asimilarea ideilor cibernetice de către biologie, a avut loc cristalizarea
acestora în jurul conceptului de sistem.
Metoda sistemică va fi abordată în multe alte domenii ale ştiinţei (cibernetica, ştiinţele sociale,
lingvistică etc.).

• Particularitățile principale ale metodei sistemice (etapele de dezvoltare a analizei):

- primul nivel al analizei îl reprezintă descrierea parametrică (descrierea prin observații empirice
a însuşirilor, particularităților şi relațiilor obiectului cercetat);
-descrierea morfologică (determinarea alcătuirii din elemente a structurii obiectului cercetat
determinarea relației reciproce dintre însuşiri, particularităţi şi legături evidențiate la primul nivel
al cercetării);
-descrierea funcțională (interdependențele funcționale dintre parametri, interdependențele
funcționale dintre elementele obiectului, interdependențele dintre parametri şi construcția de
ansamblu a obiectului).

• Specificul metodologiei constă în faptul că funcția elementului (sau subsistemului) obiectului

se determină pe baza principiului integralității, dedus din caracteristicile şi cerințele întregului
atotcuprinzător.
• Trăsăturile specifice ale cercetării sistemice:
-obiectul e cercetat ca sistem, descrierea elementelor componente nefăcându-se în sine ci
considerându-le integrate în sistem.

- în cercetarea sistemică explicațiile cauzale ale funcționării şi dezvoltării obiectului se dovedesc

insuficiente;
- izvorul transformărilor sistemului sau a funcțiilor sale se află de obicei în sistemul însuşi.
Din cele prezentate rezultă că metoda sistemică se opune concepției mecaniciste a ştiinţei
clasice, potrivit căreia orice fenomen complex poate fi descris prin acțiunea legilor fizice
(mecanice) care dirijează comportamentul părților componente.

• Studierea obiectelor sistemice a cunoscut în timp trei direcții metodologice înrudite:

-analiza structural funcțională (aplicată în special în sociologie)

-structuralismul, cu aplicabilitate în lingvistică, antropologie (Levi Strauss), studiul artei, istorie

etc. Structuralismul s-a afirmat ca orientare metodologică în special în deceniile VII-VIII ale
secolului XX, conceptul său de bază fiind "structura", punând deci accentul pe structurile,
relațiile caracteristice ale obiectelor cercetate şi făcând abstracție de natura elementelor între
care se stabilesc aceste relații.
Rezultatele obţinute în matematica modernă, apariția cercetării operaționale ca instrument
pentru tratarea unor numeroase probleme legate de activitatea umană, dificultățile modelului
clasic mecanicist de proiectare, au stimulat la rândul lor constituirea TEORIEI GENERALE A
SISTEMELOR (T.G.S.), cu existență autonomă şi cu aplicabilitate într-o mare diversitate de
domenii.

edificarea teoriei generale a sistemelor.

sunt:
Notiuni fundamentale ale demersului sistemic
Conceptele fundamentale ale teoriei generale a sistemelor (T.G.S.)
- sistem
- elemente
- relații
- structură
- stare
- informație
- feed-back
Ele formează fondul notional principal care poate fi preluat şi dezvoltat şi în cadrul disciplinelor
spațiului amenajat: arhitectură, urbanism, amenajarea teritoriului.
Sistemul general se definește ca o mulțime de elemente aflate în interdependență, ce sunt
studiate în ansamblul conexiunilor interne şi în legătură cu mediul în care se află acesta
integrat, dintr-o perspectivă globală.
Schematic, un sistem poate fi reprezentat prin imagine astfel:
ambient
relaţi interne
elemente
perimetrul sistemului
relatii cu ambientul (mediul înconjurător)
subsistem

REPREZENTAREA SISTEMULUI
Caracteristici care delimitează sistemul de alte obiecte:
Un sistem este format din elemente multiple, de naturi diferite. Un sistem se recunoaşte aşadar
după dimensiunea sa morfologică integrând un mare număr de componente de naturi diferite
(funcționale, spaţiale, cantitative etc.).
Dar sistemul nu se reduce la însumarea părților (subsistemelor sau elementelor), analiza părților
şi a legăturilor dintre ele neputând fi separată de viziunea întregului, a ansamblului.
Sistemul nu poate fi redus la elementele sale şi nici să fie definit de ele; Elementele unui sistem
se află în anumite legături, conexiuni, relații. Ansamblul format din elementele (subsistemele) şi
relațiile unui sistem constituie structura sistemului, partea invariantă a lui.
Structura e cea care asigură coerenţa sistemului în interiorul unui anumit domeniu şi sugerează
perimetrul ce delimitează spațiul în care se manifestă proprietăţile specifice ale sistemului,
domeniul său de manifestare.

Astfel, sistemul se caracterizează printr-un anumit comportament variabil în timp, care poate fi
identificat în modificările structurii sale şi în relațiile cu mediul înconjurător. Aşadar, principalele
caracteristici ale sistemului sunt:
- eterogenitatea componentelor;
-existenţa structurii;
- dimensiunea ecologică;
- comportamentul dinamic.

Sisteme sociospatiale
În câmpul sistemelor generale se delimitează sisteme particulare. Orice fragment al spațiului
natural este un sistem
-
un sistem ecologic sau ecosistem, ce se prezintă într-o infinită varietate, în care esența o
constituie prezenţa unor elemente eterogene caracterizate prin interrelații şi condiționări
reciproce.
Prezența omului în sistemele ecologice defineşte între microcosmos şi macrocosmos o zonă
numită mezocosmos, în care se manifestă acțiunea şi decizia umană.
Configuratiile sociospatiale sunt sisteme deoarece:
sunt alcătuite din elemente de naturi diferite (demografice, tehnologice, constructive etc.) iar
perspectiva asupra întregului nu se reduce la analiza elementelor;
între aceste elemente se stabilesc relații în care sunt implicate produse, materiale, energie,
informaţie;
se înscriu într-un mediu ambiant;
prezintă un comportament dinamic, o evoluție în timp, care face ca starea sistemului să se
schimbe.
Sistemele sociospatiale, prin locarea în teren, sunt o subclasă a ecosistemelor, ocupând un
anumit nivel în ierarhia alcătuirilor naturale, fizice.
În acelaşi timp, prezența oamenilor şi activităților umane (rezidențiale, productive, recreative,
culturale etc.) le leagă de structurile politice, sociale, economice etc, ale umanității. Fiind deci
totodată o subclasă a sistemelor sociale, ele înglobează elemente care țin de valorile, nevoile şi
aspirațiile umane şi sunt afectate de deciziile şi acţiunea oamenilor.
Ele sunt, ca atare, în acelaşi timp o subclasă a ecosistemelor şi o subclasă a sistemelor sociale.