Referat de cercetare nr.

4.2. Baza materială de cercetare

Modelul
În centrul cunoaşterii ştiinţifice se află observaţia şi măsurarea, activităţi pe baza
cărora, omul de ştiinţă construieşte o imagine fenomenologică a realităţii pe care o studiază.
În legătură cu aceasta, el formulează o serie de ipoteze, efectuează noi observaţii, introduce o
serie de corecţii, uneori recurge la reformulări şi transformări, pentru ca, în final, să ajungă la
conturarea unui ansamblu sistematizat de opinii/idei şi reguli/legi relative la obiectul
investigat, deci la o teorie corespunzătoare.
Evident, deşi un concept poate fi atrăgător pentru mintea omului de ştiinţă, în
interacţiunea dintre teorie şi experiment, predominante vor fi rezultatele reale. În ştiinţele
naturii şi în tehnică, experimentele, observaţiile şi măsurările sunt activităţi/faze
fundamentale.
Reprezentarea (imaginea pe care şi-o construieşte subiectul investigator despre
realitatea studiată) - modelul cu care acesta operează – este o construcţie care poate cu greu
să fie separată de observaţiile şi măsurările/experimentările anterior menţionate şi apare de o
importanţă, practic, la fel de mare.
Modelul se defineşte ca “o reprezentare a aspectelor esenţiale ale unui sistem existent
sau ale unui sistem ce urmează a fi realizat, care reflectă – sub o formă utilizabilă –
cunoştinţele despre acel sistem” (Alexandrescu, Ov., Chiriac, C., 2001). În această definiţie,
termenul “sistem” trebuie interpretat în sensul general, de colecţie de obiecte/ elemente
aranjate într-o structură ordonată, care – într-un anumit sens – este dirijată spre un scop sau
ţintă.
Modelarea este considerată ca fiind un instrument al cercetării fundamentale şi de
prognoză a compartimentului ecosistemelor. Ea nu constituie o activitate nouă, omul
folosind, încă de la începuturile istoriei, modelul pentru a reprezenta obiecte sau idei. De la
cel mai simplu act de comunicare până la acte foarte complexe, omul a utilizat modelele
pentru a-şi exprima ideile.
Se poate evidenţia un domeniu de diferenţiere a complexităţii ecosistemelor naturale,
inclusiv a celor dirijate. Cu toate acestea, putem aprecia că ecosistemul, ca unitate
organizatorică, este deosebit de complex. Această complexitate rezidă din faptul că
ecosistemul este alcătuit dintr-o multitudine de componente biotice şi abiotice, numite
subsisteme, aflate în interacţiune şi integrate astfel încât ecosistemul se comportă ca un întreg
în relaţiile sale cu alte ecosisteme.
Din interacţiunea părţilor componente rezultă trăsăturile structurale şi funcţionale ale
întregului, reprezentat, în esenţă, de structura biotopului, structura trofică, fluxul de energie,
circuitul elementelor minerale şi autocontrolul stărilor acestuia.
Ştiinţa se bazează pe conceptul modelării, evoluţia ştiinţei fiind, de fapt, evoluţia
modelării fenomenelor/proceselor şi a ideilor.
Această imagine a complexităţii oricărui sistem natural este recunoscută în analiza
sistemică sub denumirea de model de bază sau model izomorf, dar acesta şi, în consecinţă,
ecosistemul real nu poate fi cunoscut în întregime tocmai datorită complexităţii sale, oricât de
bine am organiza cercetarea.
 Referat de cercetare nr. 2

Caracterizarea unui ecosistem pe baza unui model izomorf ar implica o cantitate

foarte mare de informaţii şi, mai ales, timp, astfel încât cunoaşterea stării nu ar mai avea nici
o valoare practică.
În aceste condiţii, singura modalitate practică ce se impune este simplificarea
modelului izomorf la un model reprezentat de componentele dominante şi de interacţiunile
dintre acestea, care participă, în general, la conturarea şi desfăşurarea funcţiilor
ecosistemului.
Un asemenea model simplificat al modelului izomorf, care aproximează numai
ecosistemul natural, este cunoscut în analiza sistemică sub denumirea de model homomorf. În
consecinţă, prima etapă în procesul de modelare o reprezintă stabilirea modelului homomorf
(Chapelle, A., 1990; Gose, P., 1990).
Un model este astfel construit încât să poată fi folosit pentru a releva ceea ce se
întâmplă în interiorul sistemului sau al procesului/fenomenului pe care îl reprezintă. Modelele
bune ajută la rezolvarea problemelor, pentru că ele permit să se aprecieze, să se prevadă
consecinţele sau utilitatea diferitelor intervenţii legate de conducerea/dirijarea sistemului. În
secundar, modelul serveşte şi pentru descrierea concretă a elementelor la care se referă.
În general, nu este necesar ca modelul să fie o reprezentare amănunţită a
mecanismului real al sistemului. Este suficient ca acesta să poată doar simula (“mima”)
comportarea sistemului reprezentat.
Aceasta cere, în primul rând, o respectare riguroasă a scopului urmărit, astfel încât
ceea ce rezultă să constituie un model care corespunde obiectivului studiului. Pe de o parte,
modelul trebuie să fie suficient de simplu de utilizat şi, în acest sens, el trebuie să constituie o
abstracţie de la realitate, o schematizare a acesteia, obţinută prin considerarea doar a
aspectelor esenţiale pentru studiu şi neglijarea celorlalte (care vor putea fi avute în vedere,
eventual, în cadrul unui alt model, mai rafinat).
Pe de altă parte, însă, modelul trebuie să constituie o reprezentare cât mai fidelă a
sistemului pe care îl reprezintă. Realizarea unui echilibru între aceste două contrarii cere, de
regulă, subtilitate şi pricepere.
Modul de existenţă a unui model la un moment dat reprezintă starea modelului şi, prin
aceasta, se aproximează starea sistemului real pe care îl aproximează.
Trăsăturile structurale şi funcţionale ale modelului homomorf, prin care se apreciază
starea sa, reprezintă parametrii sau variabilele de stare.
În raport cu:
● aprecierea a ceea ce este esenţial pentru scopul urmărit;
● procedeele ce pot fi folosite în construcţia modelului;
● cantitatea şi calitatea cunoştinţelor disponibile,
modelele pot fi împărţite în trei categorii: modele conceptuale, modele fizice şi modele
matematice, denumite – în aceeaşi ordine – şi: modele fenomenologice, empirice şi,
respectiv, analitice (Alexandrescu, Ov., Chiriac, C., 2001).
De obicei, modelele sistemelor sunt construite ca o combinaţie a celor trei tipuri
“fundamentale” de modele, combinaţie ce depinde de complexitatea sistemului reprezentat şi
de scopurile urmărite în studiu.
Orice sistem (subsistem sau componentă a unui sistem) poate fi reprezentat prin mai
multe modele, cu un grad de complexitate foarte diferit – de la elementar la complex şi de la
conceptual – fizic la matematic. De fapt, sunt foarte rare cazurile când, pentru un sistem sau
pentru componentele acestuia, se construieşte câte un singur model. De regulă, modelele
simple conduc spre modele complexe, în acelaşi mod în care experimentele simple orientează
organizarea şi desfăşurarea experienţelor complexe. Dacă, anterior, clasificarea modelelor a
avut drept criteriu conţinutul în cunoştinţe al modelului şi gradul de claritate a reprezentărilor,
care condiţionează, până la urmă, utilitatea acestora, în practica cunoaşterii, modelele pot fi
 Referat de cercetare nr. 2

diferenţiate şi în raport cu modul de concretizare. Se disting, în acest sens: modele

“hardware” (echipamente sau materiale) şi modele “software” – expresii matematice,
programe de calcul/prelucrare automată a datelor. Comun tuturor modelelor este faptul că, în
reprezentările construite, cunoştinţele trebuie redate sub o formă utilizabilă, modelul urmând
să servească pentru elaborarea de noi decizii.
În cercetare, se urmăreşte, de obicei, găsirea de interpretări corespunzătoare unor
cunoştinţe sau date noi, dobândite prin observare şi/sau măsurare. Utilitatea imediată nu
trebuie să fie neapărat clară, de la început, important fiind câştigul în înţelegerea
proceselor/fenomenelor studiate şi conturarea căilor de continuare a investigaţiilor.
Sistemele constituie părţi ale realităţii obiective în mişcare, care nu pot fi cunoscute de
către subiecţii ce doresc să le descrie sau să le conducă, decât prin imagini, evident
subiective, ale acestora – modelele.
Construit prin sinteza structurată a răspunsurilor la o serie de întrebări privind părţile
componente (elementele) sistemului, legăturile dintre acestea şi cu ambientul, interacţiunile
lor şi ale ansamblului cu exosistemul, evoluţia sistemului (ca urmare a evoluţiei
componentelor şi a interacţiunilor specifice lui), obiectivele funcţionării sistemului etc.,
modelul cuprinde, în interdependenţă, o serie de clişee/imagini relative la anatomia
(elemente, relaţii, obiective), fiziologia (modul în care se desfăşoară interacţiunile dintre
elemente, care caracterizează funcţionarea sistemului) şi comportamentul sistemului
(dinamica observabilă), imagini care vor avea un caracter subiectiv, indisolubil legat de
subiectul investigator – creator de imagini.
Demersul sistemic constă în continua confruntare a imaginilor alternative şi refuzarea
reducţionalismului inert, ataşat unui singur punct de vedere, în aplicarea consecventă a
metodei complexe ce sintetizează trăsăturile esenţiale ale behaviorismului şi fenomenologiei,
cu cele ale structuralismului şi istoricismului.

Structuri, parametri, stări

Constituind elementul major al analizei sistemice, modelul – ca o abstracţie formală a
lumii reale – este utilizat pentru predicţia efectului schimbătilor introduse în sistem asupra
comportării sale. Din această perspectivă, modelul este construit potrivit scopului/aspectelor
urmărite.
În general, modelul prezintă trei tipuri de cunoştinţe:
● structura, exprimată în funcţie de identităţi matematice, scheme – bloc, diagrame de
transmisie sau grafuri, matrice de conexiune;
● parametrii – mărimile care nu depinde de variabilele independente şi nici de
mărimile prin care sistemul este excitat de ambientul său;
● starea sistemului, la un moment dat sau ca o funcţie de timp, caracterizată prin setul
valorilor variabilelor dependente, specifice acestuia, la un moment dat.
Structura modelului redă elementele – de obicei, eterogene – ce compun sistemul (în
raport cu aspectele studiate) şi relaţiile dintre acestea, organizate/ordonate corespunzător
logicii fenomenului/procesului abordat. Aceasta se diferenţiază, după cum, în problema
supusă rezolvării, predomină aspectele funcţionale, cele constructive sau cele informaţionale,
relative la sistemul interesat.
În acest sens, structura unui model poate corespunde uneia din categoriile:
 structură funcţională a sistemului, o organizare care trebuie să răspundă la
întrebarea: ce trebuie să facă sistemul?
 structură morfologică, care descrie în mod comprehensibil alcătuirea concretă -
compoziţia sistemului/facilităţile tehnice ale acestuia;
 structură informaţională, care prezintă informaţia cu care operează sistemul şi
maniera în care acesta poate fi controlat.
 Referat de cercetare nr. 2

Alegerea tipului de structură a modelului se conduce în funcţie de tipul aplicaţiei în

care acesta este folosit şi poate fi decisivă pentru succesul final sau eşecul schemei de
utilizare a reprezentării în cauză.
Parametrii reprezintă acele mărimi implicate în analiză care nu depind de variabilele
independente şi nici de mărimile ce caracterizează acţiunile ambientului asupra sistemului.
Aceştia reflectă, de regulă, o serie de proprietăţi/caracteristici specifice naturii sistemului sau
procesului/ fenomenului modelat (proprietăţi fizice, caracteristici biologice, indicatori
specifici domeniului abordat etc.).
În practică/realitatea obiectivă, în general, constanţa parametrilor este mai degrabă un
deziderat legat de simplificarea modelelor matematice. Totuşi, în cele mai multe probleme
curente, cel puţin pe anumite domenii de variaţie a variabilei independente sau ale mărimilor
de stare ale sistemului, respectiv – în anumite condiţii de perturbaţii, considerate normale -,
aceste mărimi – parametrii – pot fi acceptate drept constante ale problemei, în multe cazuri
putând fi stabilite încă în faza de formulare a acesteia.
Starea sistemului reflectă funcţionarea acestuia ca rezultat al interacţiunilor dintre
lementele sale componente şi ale acestora în ansamblu cu exosistemul. Caracterizând
“fiziologia” sistemului la un moment dat, aceasta este apreciată prin setul valorilor – în
respectivul moment – al unei serii de mărimi extensive şi intensive – funcţii de variabilele
independente – mărimile de stare. Modificarea chiar şi numai a unei singure mărimi de stare
atrage după sine definirea unei alte stări a sistemului.
Delimitarea/demarcarea sistemului faţă de ambient/exosistem, determinată, în general,
prin modul în care se stabileşte domeniul în care acesta este plasat şi funcţionează, permite
definirea unor relaţii de intrare/ieşire şi perturbare.
Mărimile de ieşire ale sistemului sunt acele mărimi de stare a căror evoluţie
interesează în studiul problemei/sistemului, din raţiuni diverse, dar bine precizate. Mărimile
de intrare sunt constituite de acele mărimi de stare ale sistemului care, prin modificarea lor
controlată, acţionând din exteriorul acestuia, conduc la modificări corespunzătoare ale
mărimilor de ieşire, care nu pot fi controlate direct/nemijlocit.
Perturbaţiile sunt reprezentate de acele mărimi de stare care pot suferi modificări
necontrolabile direct – consecinţe ale acţiunii influenţei exosistemului.
Dinamica sistemului reflectă maniera în care se produce trecerea de la o stare la alta a
acestuia, trecere ce se desfăşoară într-un anumit interval de timp, pe parcursul căruia
mărimile de stare prezintă variaţii caracteristice, care definesc regimurile tranzitorii.
Durata regimului tranzitoriu este relativ redusă, mai ales în raport cu mărimea
intervalelor de timp în care se menţine o anumită stare de funcţionare – regimul staţionar, de
“croazieră”, regim caracteristic pentru evoluţia normală/naturală, respectiv pentru utilizarea
practică a sistemului.
Deşi pot fi practic neglijabile ca pondere în timpul total de funcţionare a unui sistem,
în cele mai multe situaţii întâlnite curent în practică, regimurile tranzitorii, nişte regimuri
permanente, prezintă un interes deosebit în tentativele de cunoaştere a sistemelor, deoarece,
în cursul desfăşurării lor, unele mărimi de stare pot prezenta variaţii care, prin particularităţile
lor, apar ca dăunătoare/periculoase pentru sistem sau pentru finalitatea proceselor ce se
desfăşoară în interiorul acestuia (Alexandrescu, Ov., Chiriac, C., 2001).

Modelarea sistemelor
Modelarea sistemelor, a fenomenelor sau proceselor constituie o activitate care, în
general, nu poate fi tipizată şi/sau algoritmizată, deoarece este orientată spre obiect şi scopul
urmărit în studiu. De regulă, forma concretă pe care o poate îmbrăca modelarea, depinde, pe
de o parte, de natura problemei abordate şi particularităţile acesteia, iar pe de altă parte, de
volumul de cunoştinţe disponibile şi de claritatea reprezentărilor cu care se operează.
 Referat de cercetare nr. 2

În multe cazuri, construirea modelului porneşte cu aplicarea, în condiţiile concrete ale

procesului/fenomenului abordat (proces mecanic, electric, termic, hidraulic etc.), a legilor
specifice domeniului în care acesta se încadrează (de exemplu, legile de bază ale fizicii).
Prin aplicarea acestor legi rezultă un număr de relaţii între variabilele caracteristice,
concretizate sub formă de ecuaţii algebrice, diferenţiale, în diferenţe etc., relaţii într-o serie de
mărimi intensive – care nu depind de masa substanţei implicate în proces şi câteva mărimi
extensive, a căror valoare se corelează cu această masă.
Dacă se cunosc toate condiţiile externe şi interne ale sistemului în cauză, fiind
caracterizate cantitativ şi dacă cunoştinţele despre sistem sunt cvasi-complete în raport cu
aspectele interesate, atunci, cel puţin în principiu, poate fi determinată valoarea numerică a
tuturor coeficienţilor – parametrii acestor relaţii şi, prin considerarea condiţiilor la limită – de
contur şi iniţiale, se ajunge la determinarea (de asemenea, cel puţin în principiu) soluţiei
corespunzătoare cazului abordat. O astfel de situaţie se întâlneşte destul de rar în practică.
Cunoştinţele apriori despre sistemul/problema abordată sunt, în general, restrânse din
cauza incertitudinii asupra mediului ambiant, dar şi a cunoaşterii, de multe ori incomplete, a
aspectelor reale ale proceselor din interiorul său. Această stare de lucruri face ca, în multe
cazuri, parametrii şi stările modelului implicat în studiu să se preteze mai puţin unor calcule
apriori şi să fie necesare estimări şi identificarea procesului. În aceste circumstanţe,
construirea modelului presupune parcurgerea următoarelor etape:
 alegerea, pe baza cunoştinţelor disponibile, a structurii modelului care corespunde
cel mai bine sistemului/fenomenului studiat;
 potrivirea parametrilor modelului (coeficienţii ecuaţiilor) cu datele obţinute din
observaţii/experimentări pe sistemul investigat (estimarea);
 verificarea şi încercarea modelului (proba diagnostic);
 aplicarea modelului obţinut, în vederea atingerii scopului urmărit.
Dispunând de domeniile în care iau valori parametrii de stare ai modelului, cunoscând
factorii care determină tranziţiile de stare, precum şi domeniul de fluctuaţie a lor, se poate
parcurge ultima etapă a procesului de modelare, care constă în descrierea matematică a
rolului ecologic al fiecărei populaţii inclusă în model şi a procesului de la nivelul modelului,
deci a ecosistemului natural. Date fiind multitudinea disciplinelor şi marea varietate a
aplicaţiilor în cadrul fiecăreia dintre ele, nu se pot da reguli generale pentru
parcurgerea/efectuarea etapelor anterior menţionate.
Modelul matematic, care reprezintă, în fond, descrierea matematică a
comportamentului modelului homomorf al ecosistemului, verifică stările determinate pe
parcursul cercetării şi permite prognoza comportamentului ecosistemului. Modelul matematic
trebuie să fie consecinţa unei cercetări ecologice complexe, cu valoare predictivă.
Formularea unui model necesită, în general, parcurgerea următoarelor etape:
1). specificarea sistemului de interes;
2). specificarea variabilelor sistemului;
3). construcţia diagramei de control şi clasificarea variabilelor;
4). specificarea formelor ecuaţiilor;
5). evaluarea constantelor.
Modelarea este definită, în literatura de specialitate, ca fiind reflectarea sau
reproducerea, printr-un mijloc oarecare, a realităţii, în vederea examinării legităţilor obiective
existente în acesta.
Modelul se perfecţionează prin confruntare între teorie şi experiment.
În funcţie de gradul de exactitate al reproducerii procesului studiat, modelarea se
împarte în:
 modelare completă;
 modelare incompletă, care, la rândul ei, poate fi: parţială, locală sau funcţională;
 Referat de cercetare nr. 2

 modelare aproximativă.
Unii autori clasifică modelele în următoarele tipuri:
 din punct de vedere ideal teoretic, modelele se împart în intuitive şi simbolice;
 din punct de vedere material, se cunosc: modele naturale, modele fizice şi modele
matematice, iar acestea din urmă se împart, la rândul lor, în modele: analogice, structurale (pe
blocuri care fac operaţii matematice) şi numerice.
Structura modelului se alege pe baza cunoştinţelor iniţiale (apriorice) asupra
sistemului/fenomenului investigat şi a scopului urmărit. Găsirea unui model potrivit poate
deveni, în aceste condiţii, destul de dificilă, chiar şi în cazul unui domeniu îngust de aplicaţii.
Potrivirea parametrilor modelului se situează sub incidenţa estimării, deoarece, în
aproape toate cazurile reale, observaţiile efectuate asupra sistemului/fenomenului studiat sunt
contaminate de influenţe aleatoare (perturbaţii, erori) şi, în consecinţă, trebuie să se recurgă la
metode şi modele statistice pentru a se selecta rezultatele cele mai bune din
măsurările/observaţiile disponibile, prin filtrarea influenţei perturbaţiilor.
Verificarea (testarea logicii interne a modelului) şi încercarea modelului sunt strâns
legate de estimare, deoarece, din cauza acesteia, trebuie să se examineze în ce măsură
modelul obţinut explică cu adevărat comportarea sistemului/fenomenului abordat. Pentru
aceasta, excitând, atât sistemul, cât şi modelul cu acelaşi semnal de intrare, se studiază
caracterul şi valoarea diferenţelor înregistrate între semnalele de ieşire (erorile/rezidualii)
obţinute în cele două cazuri.
Verificarea include acceptarea ştiinţifică a faptului că:
 modelul include toate procesele majore (validitate conceptuală);
 procesele sunt formulate şi codificate corect (validitate structurală);
 modelul descrie corespunzător fenomenul observat pentru utilizarea intenţionată (validitate
comportamentală).
Aplicarea modelului în vederea atingerii scopului urmărit este, de regulă, orientată pe
obiect. În practica curentă, sunt frecvente cazurile în care claritatea reprezentărilor asupra
proceselor/fenomenelor nu este suficientă pentru a se putea preciza legile de care ascultă
acestea, în schimb observaţiile şi/sau experimentele permit definirea mărimilor/factorilor care
condiţionează desfăşurarea/funcţionarea lor.
În astfel de situaţii, se poate recurge la relaţii mai generale, dar, prin aceasta, mai
puţin precise, rezultat al analizelor cantitative efectuate în mărimi generalizate –
adimensionale, eventual în cadrul unor modelări similare sau analogice.
O problemă de bază în analiza sistemelor constituie determinarea mărimilor de ieşire
(semnalul de ieşire sau răspunsul sistemului), în funcţie de proprietăţile sistemului, evoluţia
în timp a mărimilor de intrare (semnalul de intrare sau excitaţia sistemului), starea acestuia în
momentul iniţial – cel al aplicării excitaţiei şi perturbaţiile ce acţionează asupra sa. Aceasta
este recunoscută în teoria sistemelor sub denumirea de problemă directă.
În multe aplicaţii practice, poate apare, însă şi o altă categorie de probleme:
cunoscând mărimile de intrare şi mărimile de ieşire corespunzătoare acestora, în cazul unui
sistem ce aparţine unei clase determinate de sisteme, se cere să se definească sistemul în
cauză, mai precis să se stabilească structura şi parametrii acestuia, ceea ce în multe cazuri
înseamnă determinarea ecuaţiilor (diferenţiale) care descriu comportarea sistemului.
Denumită uneori problema inversă, aceasta este cunoscută în literatura de specialitate ca
problemă a identificării sistemelor.
În cadrul acesteia, un loc central îl ocupă estimarea parametrilor – determinarea
experimentală a valorilor parametrilor care guvernează comportarea dinamică, liniară sau
neliniară a sistemului a cărui structură este, în principiu, cunoscută (Varduca, A., 2000;
Alexandrescu, Ov., Chiriac, C., 2001).
 Referat de cercetare nr. 2

Se întâlnesc, de asemenea, situaţii în care interesează o cunoaştere mai detaliată,

bazată pe o informare continuă asupra stării sistemului, care conduc la problema estimării
stărilor, activitate utilă fie în predicţia comportării sistemului, fir în determinarea unor
parametri prin metode indirecte, fie în ridicarea incertitudinii asupra unui număr de parametri.
Un pas important în dezvoltarea modelelor matematice în tehnică l-a constituit
momentul când activitatea inginerească, în toată amploarea sa, de la proiectare până la
exploatare - pe orizontală - şi de la necesităţile economiei naţionale la fenomenele ce se
petrec în sol şi plantă în legătură cu apa – pe verticală -, a fost considerat ca un tot, ca un
amplu sistem.
În ultimele patru decenii, în ceea ce priveşte dezvoltarea ciberneticii şi îndeosebi a
modului de gândire pe care l-a generat, au fost elaborate idei şi concepte încadrate sub
denumirea generală de teoria matematică a sistemelor, care permite descrierea matematică
mai clară şi mai precisă a unor lanţuri de procese ce se petrec în natură şi societate.
Studiul sistemelor are ca scop perfectarea metodelor de modelare cu intenţia
optimizării şi identificării, alegerii bune între mai multe opţiuni posibile în activitatea
practică.
Este extrem de important să se admită că modelele sau pachetele de programe oferă
doar un cadru pentru analize. Pentru a face operaţional orice model, se vor colecta date din
teren, specifice bazinelor hidrografice considerate, întreprinderilor industriale ori diferitelor
scenarii privind arealul considerat ȋn activitatea de cercetare ȋntreprinsă.
Modelele reprezintă doar o abstractizare a unor situaţii reale, iar utilizarea lor
necorespunzătoare sau o interpretare greşită a rezultatelor unui model pot conduce la
concluzii inexacte ori incorecte. Din acest motiv, se impune ca orice concluzie obţinută pe
baza aplicării unui model (pachet de programe) să fie verificată din punct de vedere al
raţionamentului şi al realismului.
În concluzie, managerii trebuie să fie precauţi în legătură cu acceptarea elaborării şi
aplicării modelelor alese ȋn programul de cecetare şi concreţi în ceea ce priveşte obiectivele
propuse, realismul acestora, iar aplicaţiile modelelor să susţină în mod evident aceste
obiective.
În multe cazuri, datele disponibile sau realizabile sunt insuficiente pentru aplicarea
modelelor simulatoare; în aceste condiţii, se impune utilizarea modelelor statice.
Acestea, deşi incapabile de simultaneitate, considerând la fel de multe variabile ca şi
modelele simulatoare, s-au dovedit a fi atât folositoare, cât, mai ales, corecte (exacte) pentru
o mulţime de scopuri de apreciere/prezicere a fenomenului de poluare analizat.
Ambele tipuri de modele – statice şi de simulare – pot fi utilizate în scopuri
descriptive şi de planificare.
Modelele descriptive pot dovedi o mai bună înţelegere a unui sistem – test, în timp ce
modelele de planificare pot fi folosite pentru a aprecia opţiunile alternativelor de control al
poluanţilor.
Ca o componentă suplimentară, modelele de management sunt utilizate adesea pentru
a determina strategia “optimă” de control al poluării, fiind definite drept cea mai bună, dar şi
cea mai costisitoare metodă utilizată.
În general, modelele de management sunt modele “optimizate”, utilizate pentru a
selecta combinaţiile optime ale tuturor variabilelor considerate.
Modelele de simulare simple iau în consideraţie, de regulă, intervale de timp detaliate
(zilnice, spre exemplu) şi simulează procesele fizice ale mişcării poluantului şi procesele
chimice legate de acesta.
Modele de simulare mai complexe consideră chiar fenomenul biochimic în detaliu,
într-o perioadă extinsă de timp.
 Referat de cercetare nr. 2

Alcătuirea unui inventar naţional în POP în ţara noastră constituie o sarcină

complicată. Dificultăţile sunt cauzate de un şir de factori importanţi:
• Datele statistice nu întotdeauna reflectă faptele reale.
• Multe substanţe chimice, îndeosebi pesticidele inutilizabile nu mai pot fi identificate
fiind expuse impactului timpului, condiţiilor climaterice, păstrării şi transportării inadecvate.
• Accesul la informaţie este limitat.
• Personalul care administrează substanţele chimice toxice în întreprinderi nu cunoaşte
provenenţa şi natura substanţelor administrate.
• Sistemele existente de monitoring nu au fost orientate în special la POP.
Din motivul incertitudinilor generate de factorii de mai sus şi din necesitatea
completării datelor cantitative cu informaţie de ordin calitativ în alcătuirea inventarului s-a
aplicat o abordare conceptuală bazată pe trei metode de colectare a datelor:
• colectarea informaţiei factologice;
• studierea în teren a situaţiei legate de administrarea POP şi a altor substanţe chimice
cu intervievarea persoanelor responsabile şi a cetăţenilor;
• seminare zonale de instruire în inventarierea POP cu reprezentanţii Agenţiilor
Teritoriale Ecologice.
Această abordare ar permite identificarea unor surse de contaminare nereflectate de
datele statistice şi de monitoring. De asemenea, s-a reliefat importanţa factorului uman şi a
capacităţilor instituţionale în administrarea POP, subiectivismul aprecierii.
În abordarea materialului factologic, se combină două surse de date naţionale, extrase
din materiale statistice, rapoarte naţionale, date ale ministerelor, departamentelor şi agenţiilor
şi surse din date locale sau individuale, referitoare la o întreprindere, unitate de
disponibilizare a deşeurilor sau comunitate rurală.
Principiile de bază aplicate la pregătirea inventarului POP sunt următoarele:
• aplicarea celor mai recent publicaţi factori de emisie, având în vedere de asemenea
datele disponibile din măsurările efectuate pentru surse similar;
• aplicarea datelor despre activităţi din alte inventare a emisiilor;
• evitarea calculaţiei duble;
• aplicarea metodelor care permit o inventariere anuală fezabilă a POP, cu scopul
îndeplinirii cerinţelor de raportare ale României;
• Datele obţinute să fie transparente, comparabile, complete, consecvente şi sigure.

4.3. Programul de cercetare

Principalele surse antropice de poluare cu POP sunt:
• agricultura intensivă și zootehnia (Langer și colab., 2007, Sharma și colab., 2009,
El-Shahawi și colab., 2010);
• depozitele de deșeuri, degradarea necontrolată a deşeurilor menajere (Srogi, 2008,
Kadokami și colab., 2013, El-Shahawi și colab., 2010, Lana și colab., 2014, Webster și
colab., 2014);
• deşeurile din distrugerea şi eliminarea centrelor de producere a pesticidelor, a
centralelor electrice şi a echipamentelor acestora (Webster și colab., 2014);
 Referat de cercetare nr. 2

• centrele de reciclare a deşeurilor electronice (Hao și colab., 2014, Zhang și colab.,

2010, Tang și colab., 2015);
• incinerarea deşeurilor (Liu și colab., 2008, El-Shahawi și colab., 2010, Ene și colab.,
2012, Lana și colab., 2014, Webster și colab., 2014);
• industria pesticidelor (inclusiv deșeurile generate de aceasta) (Zhulidov și colab.,
2003, Webster și colab., 2014);
• industria chimică şi petrochimică (El-Shahawi și colab., 2010, Ene și colab., 2012);
• şoselele şi căile ferate – autovehiculele şi trenurile (Liu și colab., 2008, Sharma și
colab., 2009, El-Shahawi și colab., 2010, Ene și colab., 2012);
• stațiile de tratare şi epurarea a apei (Schmid și colab., 2007);
• centrale electrice (El-Shahawi și colab., 2010, Webster și colab., 2014).
Majoritatea substanțelor chimice din categoria POP sunt compuși organici nepolari, ca
urmare sunt hidrofobe, cu solubilitate extrem de redusă în apă (Vallack și colab., 1998), sunt
lipofile, ceea ce determină acumularea în țesuturile grase ale organismelor (La Merrill și
colab., 2013, Yu și colab., 2009, Tomy și colab., 2004, Deribe și colab., 2011).
Datorită fenomenului de bioacumulare și de bioamplificare, concentrația POP poate fi
mult mai mare în țesuturile organismelor de la sfârșitul lanțurilor trofice (specii de pești,
mamifere, păsări și la om) decât concentrația în mediu (chiar de 70.000 de ori mai mare –
http://chm.pops.int/).

Fig. 4.1. Clasificarea poluanților organici persistenți în funcție de proveniență

(Curtean-Bănăduc și colab., 2016)

Contaminarea extensivă cu POPs a diverselor medii terestre sau acvatice, și procesele

de bioacumulare și bioamplificare determină efecte toxicologice cronice sau acute asupra
organismelor, inclusiv asupra populației umane (Yu, 2009, Jürgens, 2013, Jürgens, 2013,
Wang, 2016).
În anul 2001, a fost adoptată Convenţia de la Stockholm asupra poluanților organici
persistenți, care are ca scop protejarea sănătății umane și a mediului de efectul negativ al POP
prin garantarea eliminării în siguranţă a acestor substanţe, precum şi reducerea producţiei şi a
utilizării acestora.
Convenția de la Stockholm a intrat în vigoare în mai 2004; este semnată de către 152
state și ratificată de către 178 state (http://chm.pops.int/).
România a ratificat această Convenție prin Legea 261/2004.
 Referat de cercetare nr. 2

În anexele Convenției sunt listate substanțele care intră sub incidența acesteia. Astfel,
Anexa A cuprinde substanțele pentru care sunt necesare măsuri de eliminare a producerii și a
utilizării, Anexa B cuprinde substanțele pentru care sunt necesare măsuri de restricționare a
producerii și a utilizării, iar Anexa C cuprinde substanțele pentru care sunt necesare măsuri
de reducere a eliberării accidentale în mediu.
Pentru a asigura punerea în aplicare, în mod coerent și eficient, a obligațiilor asumate
prin semnarea Convenției de la Stockholm, Comunitatea Europeană a adoptat Regulamentul
850/2004/CE, care este actualizat conform amendamentelor aduse anexelor convenției. În
momentul adoptării, sub incidența Convenției intrau cele 12 substanțe chimice incluse în
„duzina murdară”.
În anii 2009, 2011, 2013 și 2015 Conferința Părților a adoptat amendamente la
anexele A, B și C ale Convenției, prin care acestea sunt completate cu noi POP (Tabelul nr.
4.1).
Tabelul nr. 4.1. Lista POP sub incidenţa Convenţiei de la Stockholm
(European Commision 2014, http://chm.pops.int/)
 Referat de cercetare nr. 2

În anul 1995, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) a făcut un apel
pentru realizarea acțiunilor globale în domeniul POP. Forul Internațional pentru Securitatea
Chimică (IFCS) și Programul Internațional pentru Securitate Chimică (IPCS) au realizat o
evaluare a riscului pentru sănătatea umană și pentru mediu a 12 compuși chimici, considerați
ca fiind cei mai periculoși, așa numita „duzină murdară”: aldrin, clordan, DDT, dieldrin,
endrin, heptaclor, mirex, toxafen, hexaclorobenzen, policlorobifenili, policlordibenzo-p-
dioxine, policlor-dibenzo-furani.
Pentru evaluarea atingerii obiectivelor Convenției de la Stockholm, Conferința
Părților a lansat Planul Global de Monitoring al POP, plan care creează un cadru armonizat
pentru colectarea datelor comparabile de monitoring asupra prezenței POP în toate regiunile,
în scopul de a identifica dinamica concentrațiilor acestor substanțe de-a lungul timpului și de
asemenea, pentru a evalua transportul în mediu la nivel regional și global al POP.
Activitățile de monitoring sunt centrate pe măsurarea POP în aer, laptele și sângele
uman, iar POP solubili în apă (acidul sulfonic perfluorooctan – PFOS și sărurile sale, fluorura
perfluorooctansulfonil - PFOSF) se monitorizează în apele de suprafață (http://chm.pops.int/).
Conform raportului Comisiei Europene cu privire la POP (European Commision,
2009), printre țările din Europa cu emisii ridicate de PAH (hidrocarburi aromate policiclice),
PCDD/PCDF (policlordibenzo-p-dioxine/ dibenzofurani policlorurați) și HCB
(hexaclorobenzen) în anul 2005, se numărau: Spania, Italia, Portugalia, Polonia și Regatul
Unit al Marii Britanii.
Dintre emisiile prezentate, maxime se înregistrau pentru Polonia în cazul PAH cu 166
tone/an, Portugalia pentru PCDD/PCDF cu 574 grame/an și Spania cu 7678,7 kg/an pentru
HCB. Minimele au fost înregistrate pentru Luxemburg atât pentru emisiile de PAH, cât și
pentru PCDD/PCDF cu 1,4 tone/an, respectiv 1,6 grame/an și Irlanda pentru HCB cu 0,1
kg/an.
Managementul şi remedierea cu succes a unui sol contaminat cu poluanţi organici
persistenți (POP) depinde de disponibilitatea informaţiilor suficiente legate de solul poluat
pentru a evalua măsurile necesare de remediere.
 Referat de cercetare nr. 2

Obţinerea de date suficiente în legătură cu caracteristicile unui sol contaminat

reprezintă o componentă hotărâtoare pentru succes. În vreme ce o strategie de remediere va
stabili cele mai adecvate obiective de remediere pentru un sol contaminat, o strategie de
managementul riscului va stabili dacă o acţiune de remediere este, în cele din urmă, necesară.