Evaluarea economică complexă a potențialului natural

1. Evaluarea economică directă a resurselor naturale

Esenţa şi indicii evaluării economice directe a resurselor naturale
Resursele naturale reprezintă totalitatea componentelor, proceselor şi fenomenelor de origine cosmică, terestră,
biotică sau abiotică care au o influenţă benefică şi limitativă asupra activităţii umane şi participă în mod direct sau
indirect la satisfacerea diverselor necesităţi materiale sau spirituale ale omului.
Resursele naturale posedă 2 însuşiri principale:
• Utilitatea;
• Raritatea.
Utilitatea reflectă posibilităţile şi domeniile de întrebuinţare, precum şi efectele utile rezultate din valorificarea
resurselor naturale. Utilitatea este considerată baza subiectivă a valorii şi poate fi exprimată, în mod general, în grup
sau individual.
Raritatea este trăsătura de bază a oricărei resurse, indiferent de originea sa. Ea reflectă raportul dintre oferta
limitată a resurselor şi cererea sporită pentru ele. Raritatea este suportul obiectiv al valorii şi, în special al preţului
resurselor naturale, ori resursele încep să fie preţuite, de regulă, atunci când se resimte insuficienţa lor. Prin urmare,
utilitatea şi raritatea formează, în ansamblu, suportul economic al valorii.
Nu mai puţin important este şi suportul juridic al valorii. Astfel, pentru ca un bun natural să posede valoare şi,
mai ales, un preţ bine definit, trebuie să se afle în posesia unui proprietar, mai mult sau mai puţin definit.
Evaluarea economică directă a resurselor naturale constă în reflectarea bănească a bunurilor naturale.
Valoarea economică directă este determinată, astfel, de mărimea eficienţei utilizării şi reproducerii resurselor
naturale pe parcursul procesului de exploatare şi prelucrare. Scopul evaluării economice directe este evaluarea
gradului de influenţă a potenţialului natural asupra avuţiei naţionale şi calităţii vieţii populaţiei. Spre deosebire de
evaluarea indirectă, bazată predominant pe preferinţele subiective ale beneficiarilor bunurilor şi serviciilor de mediu
(agenţilor economici şi populaţiei), selectaţi după anumite criterii stabilite în prealabil, evaluarea directă se axează
pe analiza costurilor şi beneficiilor sociale şi individuale generate de valorificarea funcţiilor economice directe ale
resurselor naturale, precum şi a funcţiilor indirecte şi ecologice care sunt contabilizate şi supuse, într-o anume măsură
taxelor de utilizare. Din aceste considerente, evaluarea economică directă a resurselor naturale indeplineşte două
funcţii principale:
1. Funcţia de evidenţă a resurselor naturale, în calitate de patrimoniu naţional, factor de economisire a
cheltuielilor de producţie şi timpului de munca, de ameliorare a calităţii vieţii. Evidenţa este necesară pentru
întocmirea şi realizarea bugetelor beneficiarilor şi gestionarilor, în calitatea lor de persoane juridice, bugetelor locale
şi a celui de stat. Dacă, în veniturile bugetului de stat, ponderea taxelor pentru utilizarea resurselor naturale nu este
semnificativă, atunci pentru bugetele locale, acestea, în special impozitul funciar, reprezintă o sursă primordială.
Evidenţa este necesară nu numai pentru prognozarea şi contabilizarea unor venituri, dar şi a costurilor necesare
1
pentru restabilirea aspectelor cantitative şi calitative ale resurselor naturale afectate.
2. Funcţia stimulatoare sau incitativă pentru reducerea consumului de resurse naturale şi a poluării mediului,
înlocuirea materiilor prime naturale cu cele artificiale, reciclarea deşeurilor etc. Aceste obiective se vor realiza cu
ajutorul diverselor pârghii economice, precum taxele şi amenzile ecologice, subvenţiile de mediu, creanţele pieţei
(permisele negociabile de emisii, sistemele de colectare -refmanţare, leasingul ecologic etc.) şi asigurarea ecologică.
În practica internaţională, se folosesc 2 modalităţi principale de evaluare economică directă a resurselor naturale:
• estimarea adaosului de beneficii obţinite din exploatarea unei resurse noi;
• calcularea pierderilor rezultate din exploatarea definitivă a acestei resurse.
Resursele naturale, prin însuşirile lor, reprezintă, atât valoare economica, cât şi valoare ecologică, care
condiţionează, în ansamblu, calitatea vieţii şi însăşi viabilitatea societăţii umane.
Pentru evaluarea resurselor epuizabile, este necesară calcularea ratei de substituire, iar a celor renovabile - calcularea
ratei de reproducere sau capacităţii de asimilare a mediului şi costurilor necesare realizării acestor obiective.
Tipurile evaluării economice a resurselor naturale
Conform naturii eficienţei investiţiilor de capital menţionate, există două tipuri de evaluare economică a
resurselor naturale: evaluarea economică absolută; evaluarea economică comparativă.
Evaluarea economică absolută îndeplineşte, cu precădere, funcţia de evidenţă a resurselor. Ea se aplică la
calcularea plăţilor pentru utilizarea resurselor naturale şi la includerea potenţialului natural în bilanţul contabil şi
rapoartele financiare ale întreprinderii, precum şi în cadrul patrimoniului naţional. În acest caz, este calculată şi
mărimea investiţiilor de capital necesare substituirii anumitor resurse naturale.
Evaluarea economică absolută poate fi: curentă și de lungă durată. Evaluarea economică curentă este destinată
stabilirii eficienţei anuale a reproducerii bunurilor naturale, iar cea de lungă durată - determinării eficienţei sumare
în perioada aflării resurselor respective în circuitul economic. Evaluarea economică curentă (1 an) este expresia
monetară a veniturilor economiei naţionale (beneficiilor sociale), rezultate din valorificarea fondului funciar, în
ansamblu şi pe categorii de folosinţă.
Evaluarea economică comparativă permite determinarea eficienţei diferitelor tipuri de măsuri luate în scopul
folosirii cât mai complexe a resurselor, sporirii capacităţii de reproducţie şi ameliorării calităţii lor în vederea
utilizării economice şi ecologice. Acest tip de evaluare se aplică la elaborarea programelor de protecţie a mediului,
reproducere şi folosire raţională a resurselor naturale la nivel local şi naţional, cu scopul satisfacerii cerinţelor
economice şi ecologice ale generaţiei actuale şi viitoare.
Metodele evaluării directe a resurselor naturale
Cea mai importantă metodă de evaluare directă a bunurilor naturale şi serviciilor de mediu, precum şi a eficienţei
măsurilor şi acţiunilor de protecţie a mediului este metoda analizei „costuri- beneficii” Analiza cost-beneficiu
reprezintă o metodă generală de estimare complexă a costurilor şi beneficiilor sociale derivate de la realizarea
proiectelor ecologice. De asemenea, ea se foloseşte pentru determinarea eficienţei ecologo-economice integrale a
2
diferitelor variante de utilizare a resurselor naturale ale unui anumit teritoriu. Astfel, scopul acestei analize este de a
promova proiectele de protecţie a mediului şi de utilizare a resurselor naturale, care implică costuri sociale minime
şi, totodată, generează beneficii sociale maxime. Analiza cost-beneficiu include costuri şi beneficii directe, legate de
implementarea proiectelor, şi costuri şi beneficii externe - externalităţi negative şi pozitive. Acestea, la rândul lor, se
împart în costuri şi beneficii care formează preţul de piaţă şi preţul supleant (ascuns).
Costurile directe includ cheltuielile pentru consultanţă şi proiectare, de implementarea proiectelor sau variantelor
de utilizare - costuri de infrastructură, exploatare şi întreţinere, pregătire a cadrelor, consultanţă.
Costuri care formează preţul de piaţă:
- pierderea productivităţii agriculturii, pisciculturii, turism; costuri de sănătate;
- costuri de prevenire a epuizării resurselor şi a poluării excesive;
- costurile de purificare a solului;
- costurile reaşezării populaţiei şi a obiectivelor economice şi sociale.
Costuri, care formează preţul supleant: poluarea chimica, fonică şi radioactivă; descreşterea valorii
proprietăţii; pierderea patrimoniului turistic, istorico-cultural; pierderea biodiversităţii.
Beneficii directe sau financiare, care reflectă veniturile din vânzările de bunuri si servicii. Această categorie
include: economiile de resurse; sporirea locurilor de muncă, retehnologizare; calitatea producţiei.
Beneficii, care formează preţul de piaţă:
- ameliorarea sănătăţii:
- creşterea productivităţii agriculturii, pisciculturii, silviculturii;
- veniturile activităţilor turistice; reducerea costurilor de purificare; reducerea costurilor de reamplasare.
Beneficii, care formează preţul supleant sau beneficii indirecte: creşterea valorii proprietăţii; reducerea
poluării aerului şi apelor; disponibilităţile serviciilor publice; creşterea confortului de trai; ameliorarea
biodiversităţii etc.
Valorile viitoare ale beneficiilor şi costurilor trebuie convertite în valori prezente prin aplicarea unor rate de
cont selective.
Printre alte metode de evaluare directă a resurselor naturale menţionăm metoda beneficii - costuri şi cost -
eficienţă (cost- effective-analysis).
2. Metodele de evaluare indirectă a bunurilor naturale
Cele mai importante metode de evaluare indirectă a bunurilor şi serviciilor naturale sunt:
1) stabilirea valorii de conservare;
2) metoda drepturilor de poluare;
3) metoda „doză - efect”;
4) cheltuielilor de transport;
5) metoda evaluării contingentelor;
3
 6) abordarea hedonistă.
Pentru stabilirea valorii de conservare, factorii de decizie ai unei ţări, regiuni sau localităţi atribuie resurselor
naturale „libere” un anumit preţ. Acesta reprezintă valoarea marginală a unei unităţi de bun natural sau serviciu
ecologic care, în urma activităţilor de exploatare sau prin poluare, este scos din circuitul economic. Astfel, bunului
natural, considerat liber, i se atribuie o „valoare de conservare” şi orice agent economic, a cărui activitate afectează
bunul liber respectiv, trebuie să plătească o recompensă echivalentă acestei valori. Neajunsul principal al metodei
respective este modul relativ arbitrar în care factorii de decizie fixează mărimea „valorii de conservare” pentru fiecare
bun natural sau serviciu ecologic.
Metoda drepturilor de poluare este aplicată mai cu seamă în SUA, Australia şi alte ţări cu un grad relativ înalt
de liberalizare şi de dezvoltare a economiei. În acest caz, autorităţile de mediu stabilesc cantităţile sumare normative
de poluanţi („bule de emisii”) de pe un anumit teritoriu. În baza acestor date, autorităţile de mediu eliberează contra
plată cupoane de emisii, în funcţie de volumul de producţie şi poluare planificat de către fiecare întreprindere,
amplasată în zona respectivă. Suma emisiilor indicate în toate permisele eliberate pentru această regiune nu poate
depăşi cantitatea normativă sumară a poluanţilor respectivi. Ulterior, aceste permise pot fi folosite nemijlocit de
poluatorii care au cumpărat permisele respective, pot fi vândute altor poluatori sau băncilor şi burselor de valori
mobiliare, care se ocupă de tranzacţii comerciale cu aceste drepturi. Astfel, valoarea aerului, apei, pădurilor şi
funcţiile ecologice ale acestora este reflectată de preţul sumar al permiselor de poluare.
Metoda „doză - efect” este o metodă tradiţională, destinată aprecierii valorii de piaţă a bunurilor şi serviciilor
ecologice, precum şi de stabilire a pagubelor acestora, care pot fi uşor cuantificate şi estimate cu ajutorul
metodologiei existente de evaluare a lor. Folosirea acestei metode permite stabilirea unei relaţii între pagubele
cauzate şi efectele negative asupra bunurilor naturale şi serviciilor de mediu. De asemenea, se determină raporturile
directe dintre nivelul impactului de mediu (doză) şi reacţia de răspuns (efectul) a componentelor şi proceselor
naturale - recipiente ale acestui impact nociv şi distructiv. Această metodă permite evaluarea costurilor indirecte şi
costurilor ascunse sau supleante de utilizare a bunurilor şi serviciilor de mediu şi este absolut necesară la
implementarea metodei evaluării economice directe - analiza „cost-avantaj”.
Metoda cheltuielilor de transport este o metodă de evaluare indirectă a obiectivelor ecologice şi ecoturistice,
în funcţie de cheltuielile şi timpul de deplasare a vizitatorilor. Conform acestei metode, valoarea obiectelor ecologice
şi funcţiile economice şi noneconomice ale acestora este reflectată de cheltuielile de deplasare a principalului flux
de turişti până la aceste obiecte. Cheltuielile de transport se folosesc, astfel, în calitate de substituenţi ai preţurilor şi
însemnătăţii social economice a obiectelor recreaţionale, ecoturistice şi balneoclimatice. De asemenea, frecvenţa
vizitelor reflectă cantitatea de bunuri şi servicii recreative oferite de aceste teritorii. De exemplu, valoarea pădurilor
şi a obiectelor acvatice din apropierea localităţilor urbane şi rurale, a peisajelor montane, plajelor marine etc.
Metoda evaluării contingentelor este cea mai răspândită metoda de evaluare indirecta a bunurilor naturale,
îndeosebi a celor de interes public. Evaluarea contingentelor se efectuează în baza unor sondaje sau intervievării
4
populaţiei din zonă, a personalului instituţiilor publice, în special a celor de asistenţă medicală, socială şi
educaţională. Scopul acestei metode este stabilirea priorităţilor în utilizarea terenurilor publice, pe care sunt
amplasate anumite obiecte naturale şi antropice destinate dezvoltării activităţilor turistice, de recreere şi odihnă a
populaţiei, de restabilire şi ameliorare a sănătăţii oamenilor. De asemenea, se determină sacrificiile („plăţile”) care
sunt dispuse să le ofere persoanele intervievate pentru conservarea obiectelor naturale sau pentru scoaterea acestora
din patrimoniul turistic şi balneoclimatic.
Scopul metodei evaluării contingentelor este de a stabili preferinţele generale şi particulare ale indivizilor privind
modul de utilizare a unui component natural cu anumite funcţii sociale.
Evaluarea bunurilor naturale, conform abordării hedoniste, se bazează pe preţurile de piaţă ale bunurilor
imobile. Această metodă poate fi folosită în cazul stabilirii importanţei funcţiilor şi avantajelor ecologice ale unor
cartiere rezidenţiale, obiecte turistice, balneo- climatice şi de agrement, cu un grad sporit de confort. Valoarea
terenurilor şi funcţiilor lor ecologice se apreciază conform preferinţelor populaţiei, agenţiilor imobiliare şi firmelor
de construcţii. Totodată, valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor ecologice depinde în mod direct de infrastructura
locativă (rezidenţială), turistică, balneoclimatică şi de agrement, precum şi de căile de acces.