Capitolul 5 - Mediul şi mecanismul economic

Întrucât mediul ca sistem este considerat prin lege un bun public, mecanismul economic
(indiferent că este vorba de o piaţă privată sau de stat), până în prezent, a promovat exploatarea
neraţională a bunurilor şi serviciilor de mediu, valoarea acestora fiind menţinute în afara pieţii.
În viitor, optimizarea folosirii resurselor de mediu nu va avea un suport corespunzător,
dacă nu se reconsideră statutul unor bunuri libere considerate nelimitate, cum ar fi aerul şi apa
(spre exemplu) în bunuri economice (cantitatea de aer nu se diminuează dar calitatea devine o
opţiune economică deoarece trebuie menţinută prin suporturi financiare).
Pentru promovarea unei exploatări raţionale a resurselor de mediu în concordanţă cu
cerinţele menţinerii echilibrului ecologic, a bioproductivităţii ecosistemelor se impune
intervenţia statului sau a tranzacţiilor de piaţă care să joace rolul de negociator între părţile
implicate.
De regulă, externalităţile de mediu reflectă interdependenţe care nu se negociază, care
sunt extracomerciale şi acest fapt deformează starea de optim prin subevaluarea costurilor
sociale.
Costurile sociale constituie pierderi directe sau indirecte, suportate de o colectivitate sau
societatea în ansamblu, datorită activităţii economice care se supune principiului minimizării
costurilor private şi respectiv maximizării profitului.
În situaţia în care costurile sociale sunt superioare celor private rezultă o deseconomie
externă şi care implică stabilirea unor impozite, reducând producţia unui bun şi invers, atunci
când costurile sociale sunt inferioare celor private rezultă o economie externă, atrăgând o
subvenţie bugetară pentru producător.
Procesul de degradare a mediului ca urmare a intensificării şi complexării activităţii
umane impune ca societatea umană să opteze pentru controlul acestui proces, să stabilească o
scară a gradului de degradare pentru a putea lua deciziile corespunzătoare pentru suportarea
costurilor de către societate sau de către un anumit producător.
Sub aspect economic, există un punct de echilibru între costurile degradării şi beneficiile
producătorului. Trebuie să se admită faptul că nu există activităţi economice fără efecte negative
asupra mediului şi deci se impune opţiunea pentru un anumit grad al degradării mediului.
Echilibrul optim în situaţia menţionată este dat de nivelul în care utilităţile
consumatorului sunt egale cu costurile producătorului fapt ce permite să se ajungă la
optimizarea bunăstării.
 Abordarea economică a degradării mediului se bazează pe capacitatea de asimilare şi
reciclare a mediului şi pragul la care se depăşeşte această capacitate.Odată depăşită
capacitatea, degradarea capătă sens economic.
Mai trebuie să se reţină faptul că poluarea este un “rău” care este imposibil de eliminat
şi deci necesitatea stabilirii unui nivel optim al poluării în raport cu costurile şi beneficiile.
În determinarea nivelului optim de poluare se ia ca necesitate obiectivă maximizarea
bunăstării sociale (B). Bunăstarea socială se consideră suma producţiei naţionale nete de bunuri
şi servicii (publice şi private), pentru consum şi investiţii (P) şi valoarea serviciilor nete de
mediu (A).
Deci,
B=P+A

Stabilirea punctului (nivelului) optim implică evaluarea costurilor de control şi a

prejudiciilor aduse mediului prin poluare.
Dacă este mai facil de stabilit costurile costurile de control prin investiţiile şi mijloacele
destinate procesului de control la nivelul pieţii, cele privind prejudiciile privind bunurile şi
serviciile de mediu nu pot fi apreciate atât de uşor în termeni monetari.
În cel de-al doilea aspect se apelează la reglementări prin norme şi standarde de mediu.
Aprecierea din punct de vedere a stării mediului se poate face de pe poziţia economiei
bunăstării cum s-a prezentat mai sus, sau de de poziţia economiei neoclasice.
În concepţia neoclasică problematica mediului este privită ca o externalitate negativă
care se cere a fi internalizată, deci de a corecta efectele externe până la atingerea unui nivel
compatibil cu satisfacerea necesităţilor umane.
Faţă de poziţia analizată mai sus, respectiv a nivelului optim al poluării în raport cu
costurile şi beneficiile, există şi o poziţie radicală “ecologistă” care susţine politica nivelului
zero al poluării şi indirect a creşterii economice zero şi deci în concepţia radicală, optimul
social poate fi atins numai în condiţiile unui nivel “0” de poluare. În concepţia nivelului “0” de
poluare dacă nu se pot rezolva tehnologii curate se ajunge la o stagnare a activităţii economice.
O politică de mediu coerentă trebuie să aibă ca obiectiv principal reducerea la zero a
accidentelor (dezechilibrelor) ecologice şi a stabili optimul economic şi social.
Standardele privind calitatea mediului trebuie să se bazeze pe criterii de securitate
ecologică, optimul economic şi tehnologic care să protejeze mediul.
5.1. Mediul şi modelele de dezvoltare economică durabilă
Modelele de dezvoltare economică se pot grupa în modele cantitative şi modele
calitative.
Din prima categorie de modele fac parte cele marxiste şi cele liberale iar din a doua cele
care includ ecodezvoltarea, dezvoltarea autocentrată, dezvoltarea durabilă.
Caracteristicile modelelor cantitative:
- alocarea resurselor se face prin preţ sau prin planificare centralizată;
- strategia evoluţiei spre starea de optimalitate se bazează pe analiza cost-beneficiu;
- criteriul de performanţă este cel al maximizării profitului pe termen scurt şi mediu;
- suveranitatea consumatorului;
Caracteristicile modelelor calitative:
- în alocarea resurselor este implicată piaţa dar şi puterea publică;
- strategia evoluţiei spre starea de optimalitate se bazează pe maximizarea fluxului
energetic;
- criteriul de performanţă este minimizarea entropiei;
- rolul educaţiei consumatorului.
Caracterul complex al dezvoltării durabile:
- economic, social şi ecologic face ca acest concept să fie pentru început şi pentru o mare
parte a societăţii un black box sau o cutie a pandorei1 în sensul bun şi nu rău.
Dezvoltarea durabilă în această etapă ori este o cutie neagră ori este numai speranţă.
Credem că sunt ambele aspecte.
În prezent sunt mai multe curente, puncte de vedere în privinţa dezvoltării durabile şi
care se grupează în:
- dezvoltarea conceptuală şi operaţională care are la bază abordarea economică;
- a doua se bazează pe abordarea ecologică.
Ambele curente îşi concentrează demersul pe două probleme:
- luarea sau nu în calcul a dimensiunii ecologice a dezvoltării durabile;
- raportul dintre raţionalizare (producţie-consum) şi dezvoltare durabilă.

Raţionalizarea substanţială în accepţiunea abordării neoclasice a problemelor

economice înseamnă raţionalizarea economică substanţială iar durabilitatea este concepută de

1
Pandora, în mitologia greacă este prima femeie creată de zei şi care lansată pe pământ a fost
înzestrată cu o cutie primită în dar de la Zeus. Cutia conţinea toate relele sau toate lucrurile bune. Prin
deschiderea cutiei, conţinutul s-a împrăştiat rămânând pe fundul acesteia numai speranţa.
aşa manieră încât creşterea bunăstării generaţie actuale să nu afecteze, să nu reducă bunăstarea
generaţiei viitoare.
Menţinerea constantă a venitului în raport cu consumul sau în raport cu stocul global de
capital (capital uman, tehnic şi natural).
Raţionalizarea procedurală constă în a formula obiective, subsumate (corespunzând ) unui
obiectiv global,pentru care trebuie să se caute cele mai potrivite mijloace de realizare.Spre
exemplu, dacă obiectivul global este dezvoltarea durabilă (care nu este măsurabilă direct) se
pot stabilii obiective intermediare (ecologice, biofizice, sociale economice).
Abordarea ecocentrică a dezvoltării durabile are ca premiză prezervarea naturii ca un
scop în sine şi nu scopul bunăstării pentru generaţiile viitoare. Susţinătorii ecocentrismului
condamnă concepţia neoclasică prin care mediul este considerat ca o rezervă infinită de resurse
şi cu o capacitate nelimitată de asimilare a deşeurilor, deci o respingere a antropocentrismului.
Şcoala de la Londra, invocată în model, a sesizat faptul că nu se poate economie fără
ecologie şi nici ecologie fără economie.
Economiştii şi ecologiştii au renunţat la poziţiile reducţioniste, dezvoltând modele care
includ durabilitatea ecologică ca factor limitant în raport cu alte forme de durabilitate, dar fără
ai conferi rol determinant, exclusiv.
În acest context se impun cel puţin două restricţii în procesul de decizie:
- nedepăşirea capacităţii de asimilare a substanţelor poluante de către un ecosistem (aplicarea
analizei cost-beneficiu pentru identificarea variantei optime);
- menţinerea stocului de resurse şi deci includerea în model a criteriului de conservare a imput-
urilor de resurse naturale în economie.
Şcoala de la Londra concepe prezervarea naturii într-un mod în care mediul să
funcţioneze ca sistem suport pentru activitatea economică deci o durabilitate asociată cu
raţionalizare limitată.
Barbier şi Markandia (1990) au elaborat un model al dezvoltării durabile în care rata de
degradare a mediului (S) se poate exprima:

S  f (W  A )  ( R  G )  E 
în care: W - fluxul deşeurilor
A - fluxul de asimilare a deşeurilor de către mediu
R - fluxul resurselor reînoibile
G - fluxul producţiei biologice
E - fluxul resurselor epuizabile
Funcţia “f” este presupusă crescătoare, convexă.
Variabilele (W, A, R, G, E) marchează:
- legături în activitatea economică C (W, R, E)
- legături în productivitatea naturală X (A, G), C reprezentând consumul şi X stocul de
capital natural.
Autorii modelului fixează nivelul minim al calităţii mediului sub care sistemul socio-
economic riscă să dispară.
Dezvoltarea durabilă se poate asigura prin intermediul următoarelor categorii de
restricţii ecologice:
- utilizarea resurselor naturale reînoibile nu trebuie să depăşească rata de refacere;
- rata de exploatare a resurselor epuizabile trebuie să permită înlocuirea acestora cu cele
regenerabile;
- volumul emisiei de deşeuri să fie inferior capacităţii de asimilare a mediului.
Un comportament este substanţial raţional când este potrivit realizării unor obiective
stabilite în limitele impuse de condiţiile date şi de restricţii.
Un comportament este procedural raţional când este rezultatul unei deliberări potrivite.
Raţionalitatea procedurală depinde de procesul care o generază.
Dacă ne raportăm la obiective, la conţinutul deciziei, raţionalitatea este de tip
substanţial, iar dacă raportăm la procedeul de stabilire a deciziei, raţionalitea este de tip
procedural.
Primul tip riscă, poate duce la dezastre ecologice, în timp ce al doilea, oferă stabilirea
obiectivelor optimale.
Trecerea de la raţionalizarea substanţială la cea procedurală se datoreşte
incertititudinii. Cu cât o decizie este mai incertă cu atât riscă să fie ireversibilă prin efecte.
Dezvoltarea durabilă se confruntă cu incertitudini, cu complexităţii, ireversabilităţi,
datorită criteriilor multidimensionale (economice, ecologice, sociale, politice) precum şi a
caracterului globalist al efectelor.
 Capitolul 6 - Resursele mediului - integrarea lor în mecanismul economic

6.1. Conceptul de resursă de mediu

Resursa este definită - în general - ca “ceva care este folositor şi evaluabil în condiţiile
în care se găseşte”.
Resursa se găseşte în mediu / natură în stare originală / nemodificată, în această stare ea
intră în procesul de producţie sau direct în consum.
Având în vedere cele două atribute ale resursei - folosirea şi evaluabilitatea în termeni
monetari se poate face o diferenţă, o precizare faţă de ce nu este resursă, un anumit bun / produs.
Sub aspectul utilizării, nu poate fi considerată o resursă ceva ce nu are o anumită
folosinţă sau ce nu este încă cunoscut-dimensionat, doar presupus.
Al doilea aspect / atribut cel al evaluabilităţii în termeni monetari rezultă că nu poate fi
considerată o resursă - ceva ce este disponibil într-o cantitate / volum mult mai mare decât
cererea.
O subliniere este şi aceea că resursa are un aspect dinamic dat de noile informaţii
privind starea, calitatea şi cantitatea resursei de raritatea acesteia şi de tehnologia existentă la
un moment dat.
O altă subliniere este aceea că nu poate fi considerată o resursă, un produs din
combinarea resursei, capitalului, tehnologiei şi forţei de muncă, deci realizat dintr-un proces
de producţie.
Reluând acea trăsătură a resursei raritatea respectiv ce nu este rar nu este o resursă,
rezultă raportul dintre limita resursei şi cerinţa cantitativă.
În acest context, resursa are un preţ de utilizare dat de raritatea / limitele ei. În condiţiile
caracterului nelimitat al ofertei resursei, aceasta devine liberă la consum şi deci nu are
valoare.
Sub aspect dimensional resursa dispune de patru atribute: calitatea, cantitatea, timpul
şi spaţiu.
Deci, o resursă se caracterizează printr-o anumită cantitate şi calitate într-un timp /
perioadă determinat şi localizată într-un spaţiu bine precizat.
Dacă ne raportăm la activităţile economice şi mediu rezultă că şi capacitatea de
asimilare a deşeurilor este o resursă. Este cunoscut faptul că mediul are o anumită capacitate
de absorbire a poluanţilor produşi de activitatea socio-economică în limitele unei calităţi a
mediului. Unele procese ireversibile determină deteriorări ale mediului şi deci investiţii pentru
redresarea lui.
Tot în categoria resurselor este şi funcţia estetică a mediului marcată prin peisaje
deosebite, parcuri naţionale, rezervaţii naturale, această funcţie rezultată din impactul intens
asupra mediului şi deci prezervarea unor peisaje şi rezervaţii pentru folosirea acestora de către
om.
În concluzie, în categoria resurselor de mediu intră:
- resursele naturale;
- capacitatea de asimilare/absorbţie a poluanţilor de către mediu;
- funcţia estetică a mediului.

6.2. Resursele naturale

Este cunoscut faptul că mediul/mediul geografic a reprezentat pe parcursul dezvoltării
societăţii umane locul, spaţiul din care s-au luat resursele necesare activităţii umane, proceselor
de producţie şi consum.
Această situaţie a atras şi afectarea mediului sub două aspecte:
- extragerea şi recoltarea resurselor (neregenerabile-epuizabile şi regenerabile) a afectat
şi afectează, în diferite grade, echilibrul natural;
- prin procesele de producţie şi consumul productiv şi neproductiv al resurselor naturale
rezultă poluanţi care afectează calitatea mediului.
O concluzie faţă de cele două aspecte se impune - respectarea/stabilirea ritmului de
extragere a resurselor neregenerabile-epuizabile şi recoltarea celor regenerabile pe de o parte
şi, găsirea tehnologiilor curate de producere a bunurilor şi consumul acestora, pe de altă parte.
Sub aspectul durabilităţii şi capacităţii de refacere/regenerare, resursele naturale se
împart în: neregenerabile-epuizabile şi regenerabile.

6.2.1. Resursele naturale epuizabile

Două caracteristici se pot desprinde pentru resursele naturale epuizabile:
- stocuri bine determinate/finite;
- arii geografice/locuri, identificate.
Utilizarea acestor resurse trebuie să se facă în contextul sintagmei ca şi generaţiile
viitoare să beneficieze de aceste resurse având în vedere că procesul de refacere este la scară de
timp geologic.
 Dintre resursele naturale epuizabile menţionăm resurse energetice (petrol, gaze naturale,
cărbuni), resurse metalurgice feroase (fier etc.) şi neferoase (aur, argint, aluminiu, magneziu,
cupru, zinc, plumb etc.)
Dimensiunea cantitativă a acestor resurse poate fi măsurată în termeni de masă şi volum,
iar cea calitativă, de regulă, prin compoziţia chimică, prin aspectele estetice. Dimensiunea
calitativă este percepută diferit de către utilizator şi pentru diferite utilizări.
Conceptul de rezervă, se referă la stocuri cunoscute prin explorări. Volumul/stocul
rezervelor depinde de cerere/preţuri, ştiinţă/tehnologie, modele anterioare de extracţie, deci
are un caracter dinamic în timp.
Rezerva poate fi considerată o parte din resursa potenţială. Preţurile pot stimula sau
înfrâna volumul extracţiei după cum progresul tehnologic conduce la intensificarea
exploatărilor chiar şi acelea considerate la un moment dat neeconomice.
Epuizarea resursei, defineşte acea situaţie în care resursele neregenerabile nu pot fi
create/refăcute în timpuri istorice/societate şi deci, exploatarea stocului cunoscut se reduce
treptat până la cota “0”.
De asemenea, se poate considera că un stoc disponibil la un moment dat, devine “0” în
condiţiile în care costurile de extracţie şi preparare a unei resurse este mai mare decât preţul
ei dinamic unitar.
Conceptul de epuizare a unei resurse este relativ deoarece există, totdeauna, posibilitatea
exploatării resursei respective când raportul preţuri/costuri devine supraunitar în condiţiile în
care resursa nu a fost epuizată fizic.
6.2.2. Resursele naturale regenerabile
Caracteristica principală a unei resurse este capacitatea ei de regenerare continuă în
condiţii normale de viaţă a ecosistemului în care se dezvoltă. Aceasta practic este inepuizabilă,
dar în condiţiile unor factori negativi - de impact - externi, se pot produce transformări, uneori
ireversibile şi chiar dispariţie. Sunt şi situaţii când anumiţi factori externi sunt stimulativi. În
aceste condiţii stocul disponibil poate să se reducă, să fie stabil sau în creştere.
 Capitolul 7 - Gestionarea resurselor de apă - componentă a strategiei
dezvoltării durabile

7.1. Consideraţiile generale

Apa este unul din componentele mediului geografic care este implicată din ce în ce mai
mult în viaţa socială şi economică atât la nivel local, regional cât şi la nivel global.
Datorită dezvoltării industriei, agriculturii în corelaţie cu creşterea populaţiei şi a
procesului de urbanizare cerinţa de apă este în continuă creştere.
Dacă înaintea exploziei demografice, a extinderii suprafeţei de terenuri irigate, apa nu
constituia un impediment, fiind considerată o resursă naturală inepuizabilă, în etapa actuală
alături de energie reprezintă o condiţie de favorabilitate sau restrictivitate în dezvoltarea
societăţii umane.
Prin folosirea directă a resurselor de apă în viaţa de toate zilele de către om, în industrie,
în agricultură, transport, agrement au loc şi modificări ale gradului de calitate. Datorită
deteriorării calităţii apei, un volum tot mai mare din acestă resursă este scoasă din circuitul
folosirii şi pentru a fi reintrodusă sunt necesare importante sume de bani pentru tratare / epurare.
Aşadar, pe lângă problema / aspectul cantitativ al resursei de apă se pune cu mai multă acuitate
aspectul calitativ.
Aceste considerente impun pe lângă cunoaşterea cât mai exactă a cantităţii de apă şi a
modului de desfăşurare în cursul unui an a regimului hidric pentru o gospodărire judicioasă a
resursei într-o concepţie unitară.
Printre aspectele care trebuiesc cunoscute şi luate în considerare pentru o bună
gspodărire a apei menţionăm:
- estimarea resurselor - cantitativ în timp şi spaţiu;
- evaluarea cerinţelor în raport cu dezvoltatea socio - economică;
- estimarea modificărilor / perfecţionării tehnologice şi influenţa acestora asupra
cerinţelor de apă;
- consecinţele creşterii inevitabile a preţului de cost al apei asupra cerinţei care implică
şi epurarea apei degradate;
- lucrările de amenajare şi gospodărire a apelor;
- menţinerea ecosistemelor acvatice în scopul protejării biodiversităţii
7.2. Termeni şi noţiuni specifice în activitatea de gospodărire a apelor
Resurse naturale de apă (Rsn) reprezintă rezervele de apă de suprafaţă şi subterane dintr-
un anumit teritoriu şi perioadă de timp care pot fi folosite în diverse scopuri.
Rezerve naturale de apă (Rzn) sunt cantităţile de apă exprimate în volume acumulate în
acvatorii la un moment dat (râu, lac, strat freatic şi de adâncime)
Necesarul de apă (Qn) este cantitatea totală de apă care trebuie furnizată unei folosinţe
de apă sau unui ansamblu de folosinţe dintr-o unitate teritorială astfel încât, acestea să-şi
desfăşoare activitatea la parametri proiectaţi, fără întrerupere şi restricţii.
Necesarul de apă se poate determina prin relaţia

p
Qn   ( N  q )
i 1
în care: Qn - se exprimă în Qzi, Qlună, m3/s
N - numărul de unităţi de marime sau capacitate caracteristice folosinţei
(nr. locuitori, nr. animale, unităţi de producţie, unităţi de suprafaţă / ha la irigat) calculate pentru
etapa de dezvoltare luată în considerare;
q - debitul de apă specific necesar exprimat în m3 / unitate sau m3/unitate capacitate şi zi (lună,
an);
p - numărul de procese disticte de utilizare a apei în cadrul
folosinţei respective.

La stabillirea necesarului de apă (Qn) trebuie să se ţină seama de toate procesele disticte
(p) deservite prin acelaşi sistem de alimentare cu apă precum şi de simultaneitatea acestora în
satisfacerea cu apă, luându-se în considerare decalarea unor consumatori faţă de vârful cererii
intr-un anumit timp. De asemenea la stabilirea necesarului de apă trebuie să se includă şi
cantitatea de apă consumată în procesul de prodicţie respectiv (Q cp).
Necesarul specific de apă (q) este raportarea necesarului de apă la unitatea de produs
sau materie primă pentru industrie, unitate de suprafaţă la irigaţii, piscicutură, la alimentare cu
apă potabilă (l /loc, zi, an, m3 / tonă produs, m3 / tonă materie primă, m3 / ha şi an la irigat etc.).
Necesarul specific de apă se stabileşte prin norme, standarde sau studii speciale.
Printre criteriile care trebuie avute înn vedere în stabilirea normelor necesarului specific
de apă, spre exemplu în industrie, se menţionează: apa tehnologică, apa de răcire, apa de
transport, apa de spălare, apa restituită în sursă, apa degradată etc.
 Pentru apa folosită la irigaţii sunt necesare norme pe zone geografice în funcţie de
raportul dintre precipitaţii şi evapotranspiraţie (P / E p), de un an secetos, an mediu umed, tipul
de cultură etc. Spre exemplu în România la nivel de an mediu s-a estimat 3 700 m3 / ha, pentru
an secetos 4 700 m3 / ha.
Una din metodele frecvent folosită pentru determinarea necesarului specific de apă la
irigaţii este cea a bilanţului apei în sol:

qir = Ep - 10 P - F - Ri + Rf (m3 / ha şi lună)

în care qir - necesarul specific de apă la irigat
Ep - evapotranspiraţia potenţială (m3 / ha şi lună pentru
cultura plantelor preconizate
P - precipitaţiile lunii luate în calcul mm / lună
F - aportul de apă din orizontul freatic în m3 / ha şi lună
Ri - rezerva de apă iniţială existentă în sol la începutul lunii ( în m3 / ha şi lună)
Rf - rezerva de apă finală existentă în sol la sfârşitul lunii
( în m3 / ha şi lună)
Apa recirculată (Qr) este cantitatea de apă care se reutilizează în interiorul folosinţei
prin reluarea şi reintroducerea de un anumit număr de ori în procesul de folosire a apei (o
anumită cantitate) după trecerea prin procesul de producţie.
Gradul (coeficientul) de recirculare internă (Ri) se determină conform relaţiei:
Q
Ri  r  100(%)
Qn
Gradul de recirculare este limitat de condiţiile tehnice (posibilitatea limitată de tratare a
apei uzată) şi de condiţiile economice (cheltuielile necesare pentru realizarea şi exploatarea
instalaţiilor de recirculare internă).
Consumul de apă (Qc) reprezintă cota parte de apă prelevată din sursă şi care nu se mai
restituie în reţeaua hidrografică (ape subterane).
Consumul de apă se compune din:
Qcp - apa înglobată în produs sau consumată în procesele biologice;
Qct - pierderile în sistemul de tratare a apei prelevate;
Qce - pierderile în sistemul de epurare a apei evacuate;
Qcr - pierderile în sistemul de aducţiune, în reţeaua de distribuire şi sistemul de recirculare
internă (inclusiv evaporaţie);
Qcc - pierderile în reţeaua de canalizare.
Deci consumul de apă (Qc) reprezintă însumarea pierderilor menţionate
Qc = Qcp + Qct + Qce + Qcr + Qcc

Cerinţa de apă (Qp) este cantitatea de apă care trebuie prelevată din sursă pentru
acoperirea diferenţei dintre necesarul de apă (Qn) şi apa recirculată (Qr) atunci când există o
astfel de instalaţie la care se mai adaugă pierderile în sistemul de tratare a apei prelevate (Q ct),
în aducţiuni (Qcr) şi în sistemul de recirculare (Qr).

Qp = (Qn - Qr) + Qct + Qr

Pentru sistemele fără recirculare internă cerinţa de apă se determină potrivit relaţiei:
Qp = Kp Ks Qn
în care Kp - este coeficientul supraunitar prin care se ţine seama de pierderile de apă în
aducţiune şi reţeaua de distribuţie;
Ks - coeficientul supraunitar pentru a ţine seama de nevoile tehnologice ale instalaţiilor de
tratare şi epuizare ale sistemului de alimentare cu apă şi canalizare, pentru spălarea reţelelor
etc.
Qn - necesarul de apă.
Pentru sistemele cu recirculare internă cerinţa de apă se determină după relaţia:
Qp = Kp Ks(Qn - QnRi) + p Qn Ri

în care Ri - este coeficientul de recirculare internă

p - coeficientul subunitar (corespunzător necesităţilor tehnologice ale instalaţiei de recirculare,
inclusiv pierdrile respective
Se menţionează faptul că, pentru cerinţele de apă nu se pot stabili norme, fapt pentru
care sunt necesare calcule tehnico - economice pentru fiecare caz în parte, în funcţie de
capacitatea instalaţiei de recirculare.
Apa evacuată (Qe) este cantitatea de apă ce rezultă după încheierea întregului ciclu de
folosire a apei şi care se deversează într-un receptor (bazin0 sau teţea hidrografică. Mărimea lui
Qe este determinată prin diferenţa dintre cerinţă (Qp) şi consumul de apă (Qc)

Qe = Qp - Qc
 Capitolul 8- Managementul apei în economia de piaţă

8.1. Consideraţii generale

În aplicarea legilor economiei de piaţă se pune problema cum poate intra în mecanismul
de reglare a preţului prin cerere / ofertă ca orice marfă resursă de apă.
Apa ca marfă are caracteristici care implică - spaţiu, timp, calitate, cantitate, grad de
certitudine în alimentare / aprovizionare.
Apa, deşi este o resursă regenerabilă, este totuşi limitată cantitativ şi pentru care nu
există un înlocuitor în procesele vitale ale oamenirii şi a mediului geografic.
Dat fiind circuitul apei, la nivel global şi regional, la nivelul bazinelor / sistemelor hidrografice
şi între acestea, în procesul de utilizare a resursei de apă se manifestă aspecte de externalitate -
fizice şi financiare.
Un exemplu edificator este - evacuarea în amonte pe o arteră hidrografică de către unii
utilizatori de ape uzate / degradate, utilizatorii din avale vor suporta costuri pentru epurare sau
să găsească alte alternative care, de asemenea, implică costuri în plus.
Dacă utilizatorul din amonte nu recunoaşte majorarea preţului apei a celui din aval
acesta beneficiază de un preţ sub valoare preţul social.
În cazul exploatării unor acvifere de mai mulţi utilizatori / fermieri, costurile apei au
aspect de interdependenţă. Dar, exploatarea intensivă de către unii în raport cu alţii (datorită
tehnologiei) apare creşterea costului mediu şi marginal a producţiei fermierilor / antrepenorilor
afectaţi negativ pe de-o parte, şi investiţi pentru mărirea capacităţii de extracţie a apei sau de la
adâncimi mai mari. Deci o creştere a costurilor viitoare.
În cazul unui exces de umiditate care implică lucrări de drenaj de către unii fermieri, vor
beneficia fermierii vecini şi deci scăderea costurilor de producţie ale celor din urmă (exemple
şi cu sărăturarea solurilor).
Rezultă din exemplele de mai sus că aceste externalităţi în condiţiile economiei de piaţă
determină disjuncţie între costurile private şi costurile sociale, adică un fermier anume nu
recunoaşte efectul acţiunii lui asupra costurilor celorlalţi.
Apreciindu-se faptul că termenul de externalitate nu poate rezolva problema
mecanismului de piaţă în acest context s-a sugerat că termenii non - exclusiv şi / sau non - rival
ar rezolva mai bine acestă disjuncţie. Şi totuşi, în practica economică se foloseşte termenul de
externalitate pentru a caracteriza mai bine efectele care decurg din caracterul non - exclusivitate
care desemnează acestă situaţie / problemă.
Deoarece aceste externalităţi - în contextul resurselor de apă - reflectă câştig sau pierdere
în raport cu costul social şi care nu este inclus în preţul pieţii la agenţii private s-au propus trei
soluţii:
- taxe şi subvenţii corective care înseamnă penalizare sau răsplată pentru agenţii private
astfel încât costurile private să corespundă costurilor sociale;
- controlul centralizat al resurselor de apă care includ externalităţi astfel încât acestea să
fie internalizate în costuri;
- definirea drepturilor legale de proprietate astfel încât, mărimea efectelor fizice asupra
resursei să coincidă cu responsabilitatea legal recunoscută.
A treia soluţie este preferată deoarece reduce mult intervenţia statului, iar dreptul de
proprietate bine definit permite comercializarea mărfii. În acest context calitatea apei poate fi
reflectată în preţ şi deci, rezolvă problema poluării, adică poluatorul plăteşte.
Dar, luând în considerare resursele de apă, cu precădere ce;e din râuri care au o dinamică
mare în spaţiu / timp, definirea dreptului de proprietate şi care să includă modificările fizice şi
chimice (volum / valitate) devine greu de aplicat, rămâne o problemă deschisă de deziderat
pentru jurişti şi gospodării de ape iar gestionarea apei pe principii de piaţă este dificilă.
Rămân totuşi, în rezovarea parţială a acestei probleme două alternative:
- permisele de poluare comercializabile care înseamnă controlul riguros al poluării de
către utilizatori care poluare să nu deterioreze / depăşească gradul de calitate pentru o anumită
folosinţă;
- taxa pe efluent presupune ca poluatorul să plătească preţul acţiunii / poluării, dar şi aici
există o mare dificultate în determinarea / evaluarea taxei corecte.
Se apreciază că permisele de poluare comercializabile induc mai multă flexibilitate
decât un regim de control al poluării prin reglementări. Spre exemplu, poluatorilor li se permite
o creştere a poluării apelor în condiţiile unde calitatea apei este mai bună în limitele capacităţii
de autoepurare şi evident să reducă cantitatea de poluanţi unde ar afecta calitatea necesară
folosirii resursei.
În etapa actuală cele mai multe politici de gestionarea resurselor de apă nu abordează
problema din perspectiva drepturilor de proprietate, mai degrabă ca o responsabilitate publică
şi aceasta revenind autorităţilor centrale şi locale (guvern, minister, inspectorate de protecţia
mediului).
8.2. Principii de alocare eficientă a resurselor de apă
Prevederuile legale privind gestionarea resurselor de apă pornesc de la cutuma locului2
şi aplică creator principiile de alocare a apei.
Dacă principiul “dreptul primului venit” dă drepturi de proprietate, prin lege sau prin
obicei şi tradiţie, acestea pot fi pierdute dacă nu se utilizează durabil. Acesta este un principiu
cvasi - legal şi nu se referă,nu stabileşte nimic privind sursa, condiţiile de transferabilitate sau
asocierea cu alte atribute cum ar fi apa şi terenul legate ca o unitate productivă.
Trăsătura comună a acestor aranjamente este că toate sunt bazate invariabil pe obiceiuri
- tradiţie.
Faţă de acest principiu există şi o variantă apă mixtă în care se asociază albia / valea
râului care ar aparţine proprietarului terenului (proprietate privată) şi apa (debitul), care se
scurge prin albie şi este o proprietate publică care se reglementează potrivit tipului acestei
proprietăţi.
Principiul distribuţiei justiţiare a devenit preponderent odată cu dezvoltarea economică,
asociată cu creşterea cerinţei de apă şi alocarea acestei resurse. Acest principiu implică o
echilibrare între variaţia volumului de apă şi cerinţa de apă, calitatea ei care să fie reflectate în
cost.
Principiul tratamentului simetric, al surselor de apă presupune ca dreptul de folosinţă
să fie specificate în termeni de calitate al apei etalon care să stabilească preţuri diferite în funcţie
de caracteristici.
Principiile de alocare cvasi - legală a apei enumerate sunt considerate suficiente pentru
a face faţă problemelor de alocare echitabilă a resurselor de apă în contextul diverselor
civilizaţii / tradiţii preocupate de stabilitatea societăţii.
În sinteză, rezultă din aplicarea acestor principii tradiţionale, regionale s-a ajuns la
principiile care se aplică la scară internaţională în prezent;
- proprietate publică de interes naţional a resurselor de apă (de suprafaţă şi subterane)
ca parte integrantă a resusrselor statului precum asupra fructului acestora;
- utilizarea complexă şi gospodărirea apelor;
- prioritatea alimentării cu apă potabilă în raport cu alte folosinţe;
- considerarea componentei apă ca un factor determinant în mediu;
- gospodărirea / managementul resurselor de apă pe bazine hidrografice, hidrostructuri
subterane bine conturate, lacuri naturale, zone litorale / ape costiere;

2
cutuma - norma de drept izvorâta dintr-o practica indelungata (obiceiul pamântului)
 - folosirea pârghiilor / politicilor economice pentru folosirea raţională şi protecţia
calităţii apelor;
- stabilirea normelor de gospodărire raţională şi sancţionarea abaterilor privind
deteriorarea resurselor de apă;
- consultarea populaţiei şi a altor utilizatori privind valorificarea, conservarea / protecţia
resurselor de apă în conceptul dezvoltării durabile;
- cooperarea regională şi internaţională în problema complexă a resurselor de apă.
Filozofia oricărui sistem particular de legi privind apa este strâns legată de factorii
genetici şi de cantitatea resurselor de apă în raport cu cerinţa şi anume:
- acolo unde apa este suficientă reglememtările vizează reducerea / anihilarea efectelor
negative (eroziuni, inundaţii, menţionarea calităţii);
- acolo unde apa este insuficientă reglementarea vizează asigurarea cantităţilor strict
necesare prin amenajari corespunzătoare şi evident , protecţia calităţii.
Legislaţia şi administrarea resurselor de apă a evoluat / perfecţionat în timp în funcţie
de volumul resursei, de cerinţă dar luând în considerare obiceiurile (cutuma), tradiţionalul,
modernul existând, în prezent o varietate mare a acestora.
Caracterul complex al managementului apei, căutărilor continue de îmbunătăţire a
acestuia, pe baza legilor economiei de piaţă, prin definirea exactă a dreptului de proprietate,
legislaţiile privind resursele de apă sunt modificate, completate şi uneori chiar cu reveniri în
anumite prevederi în funcţie contextul regional şi internaţional.

8.3. Preţul apei ca opţiune politică

Pe măsură ce a crescut cerinţa asupra acestei resurse, apa a încetat să mai fie un bun dat
de natură care să fie consumat de utilizatori în limitele necesităţilor.
Pentru a satisface cererea crescută de resurse de apă, în condiţiile unor volume finite, s-
au impus investiţii pentru asigurarea în condiţii de cantitate şi calitate pentru desfăşurarea
activităţilor productive şi sociale.
Prin stabilirea preţului la valoarea reală apa intră în preţul produselor iar în cazul
alimentării cu apă a populaţiei devine un stimulent în economisirea apei.
În stabilirea preţului apei la valoarea reală trebuie să intre:
- costurile de prelevare şi tratare pentru distribuţie;
- costurile întreţinerii şi modernizării reţelei de distribuţie;
- costurile întreprinderii cu aparatul său funcţional;
- costurile tratării apelor uzate pentru a fi deversate în reţeaua hidrografică
 - costurile (taxele) pentru depoluarea apelor de la prelevare la distribuţie.
Preţul apei diferă în funcţie de distanţa de la care este prelevată pentru un anumit
consumator, de condiţiile naturale ale regiunilor în care se formează resursa şi unde este
consumată.
O utilizare economică / raţională a resursei de apă se recomandă a fi folosit sistemul
binominal de preţ care constă într-o parte fixă - stabilită pe debitul prelevat şi o parte variabilă
- care are în vedere volumul total solicitat de utilizator. Acest sistem determină ca utilizatorul
să gestioneze eficient volumul de apă utilizat iar furnizorul (vânzătorul) prin partea variabilă a
preţului realizează resurse financiare pentru dezvoltarea şi perfecţionarea logisticii sistemului
de alimentare - tratare - distribuţie - epurare.
Dacă ne refrim şi la faptul că apa are o dublă calitate - resursă economică şi component
vital pentru om şi mediu, în general, ea (apa) constituie un obiectiv politic al administraţiei
locale, regionale, naţionale pentru dezvoltarea socio - economică.

8.4. Managementul apei în contextul dezvoltării durabile

Resursa de apă sub aspect cantitativ şi calitativ într-o entitate geografică teritorială
constituie condiţia esenţială / fundamentală în dezvoltarea socio - economică.
Pentru satisfacerea îndeplinirii acestei condiţii s-a avansat conceptul de capacitate
durabilă care în situaţia cererii crescânde a resursei de apă este necesar ca managementul
acesteia să se facă cuprinzător şi integrat.
Deci, capacitatea durabilă este un concept global, strategic în gestionarea apei.
Premisele definirii capacităţii durabile pot fi următoarele:
- apa este o resursă limitată în timp şi spaţiu, iar satisfacerea cererii de resurse
suplimentare presupune un management intersectorial;
- mecanismele şi politicile de alocarea resurselor de apă trebuie să fie adecvate cererii
crescânde în diferite sectoare ale societăţii;
- eficienţa instituţiilor abilitate trebuie să se bazeze pe politici adecvate, existenţa
fondurilor necesare şi a personalului calificat, pe participarea publicului (a societăţii civile).
Capacitatea durabilă să bazează pe trei cerinţe:
- existenta unui mediu cu politici adecvate şi a unui cadru legislativ corespunzător;
- dezvoltarea instituţională inclusiv participarea publicului;
- pregătirea resurselor umane corespunzătoare managementului impus.
Obiectivul principal al capacităţii durabile este calitatea deciziilor, managementul în
planificarea şi implicarea programelor şi proiectelor privind resursele de apă.
 Înfătuirea acestui obiectiv este posibil prin:
- evaluarea periodică a resurselor de apă;
- evaluarea şi asigurarea resurselor de apă pentru dezvoltarea economică regională,
naţională;
- realizarea mediului durabil printr-o finanţare adecvată;
- o bună / eficientă structură organizatorică a gospodarilor resurselor de apă care să
corespundă aşa numitului management al cererii de apă.
Capacitatea durabilă în managementul resursei de apă implică o strategie pe termen
lung care să cuprindă aspectele financiare, economice, tehnice, ecologice şi de sănătate.
Capacitatea durabilă trebuie să se regăsească ca instrument conceptual la mai multe
nivele şi anume:
- sectorial - unde se realizează efectiv managementul mediului;
- instituţional - unde se elaborează programele şi calificarea personalului care să
realizeze obiectivele instituţiei;
- individual - cu personal calificat capabil să realizeze strategiile privind managementul
resurselor de apă.
Conceptul de capacitate durabilă este instrumentul prin care se realizează politica
guvernului pe termen lung bazat şi pe sprijinul instituţiilor internaţionale (fig.11.1).
Un criteriu important pentru aprecierea modului cum este înţeleasă şi aplicată
capacitatea durabilă este relaţia dintre activităţile de aprovizionare cu apă şi acceptarea
acoperirii costurilor de către populaţie.
Un rol important în rezolvarea capacităţii durabile îl au informaţiile corecte şi la timp
care sprijină necesitatea şi justeţea actului decizional, înţelegerea şi participarea publicului.
Performanţa capacităţii durabile depinde de două aspecte:
- eficienţa instituţiilor la toate nivele care elaborează programe, le implementează şi le
evaluează în contextul politicilor adecvate de mediu;
- pregătirea resurselor umane la toate nivelele - învăţământ, educaţie, performanţe
profesionale.
Dezvoltarea durabilă a resurselor de apă este un proces în continuă schimbare
conceptual şi aplicativ în care exploatarea resurselor, specificarea investiţiilor, orientarea
dezvoltării tehnologice şi instituţionale sunt corespunzătoare atât pentru necesităţile actuale cât
şi pentru viitor în scopul satisfacerii nevoilor şi aspiraţiilor acelor generaţii.
 Capitolul 9- Analiza cost - beneficiu (ACB)

9.1. Consideraţii generale

ACB este metoda standard de apreciere a unui proiect în studiile de fezabilitate pentru
proiectele finanţate din surse internaţionale sau din alte surse interne prin care se face o
apreciere a costurilor şi beneficiilor - în cazul de faţă a proiectelor care implică şi mediul.
Deoarece aspectele de mediu constituie o parte integrantă în realizarea unor proiecte
există dificultatea de ordin conceptual / teoretic şi practic în analiza cost - beneficiu.
Problemele de ordin practic ale ACB pot fi:
- ignorarea sau subestimarea aspectelor de mediu şi a interrelaţiilor;
- problema cuantificării efectelor asupra mediului (în termeni monetari);
Datorită acestor dificultăţi se impun următoarele cerinţe;
- înţelegerea relaţiilor calitative în raport cu activităţile practice incluse în proiect;
- cuantificarea relaţiilor în timp (când) şi în spaţiu (cât);
- identificarea preţurilor fantomă (obscure) care reflectă consecinţele proiectului asupra
bunurilor de mediu şi serviciilor implicate.
Evaluarea impactului asupra mediului (EIM) constituie o condiţie obligatorie a studiilor
şi proiectelor din care să rezulte consecinţele pozitive şi negative.
În multe cazuri informaţiile asupra consecinţelor sunt puţine sau nesemnificative fapt ce
se impune un sistem de monitoring.
Includerea costurilor şi beneficiilor de mediu în analiza cost - beneficiu (ACB) este
necesară / obligatorie în implementarea unor proiecte pentru a releva că acestea aduc un
beneficiu net societăţii.

9.2. Tipuri de costuri şi beneficii

În continuare se menţionează ce tipuri de costuri şi beneficii pot apărea prin realizarea
unor proiecte şi metode de evaluare a consecinţelor asupra mediului.
Costurile şi beneficiile pot fi împărţite în trei componente cuantificabile şi o a patra
componentă calitativă;
- costuri şi beneficii directe;
- evaluarea externalităţilor bazată pe preţuri de piaţă;
- evaluarea externalităţilor bazată pe preţuri fantomă (de umbră);
- descrierea calitativă a externalităţilor.
 Costuri şi beneficii directe
Beneficiile şi costurile directe se referă la valoarea economică a resurselor folosite şi la
valoarea rezultatelor obţinute.
În cazul unor componente cu costuri directe - spre exemplu pământul / terenul - acesta
trebuie inclus în ACB ca o parte de bază a unui proiect, costurile fiind privite / considerate şi
pentru prevenirea degradării mediului - deci costurile de prevenire care pot evita costul de
reconstrucţie / reabilitare.
Beneficiile directe ale unui proiect reprezintă valoarea producţiei rezultate.
Veniturile rezultate din vânzarea bunurilor şi serviciilor proiectului pentru care există
piaţă pot fi considerate ca o componentă a beneficiilor directe
Externalităţile şi evaluarea lor
Dacă în privinţa preţurilor directe nu sunt probleme, în evaluarea activităţilor, preţurile
externe sunt mai complicate. Nu există sub aspect calitativ în evoluarea acestor beneficii dar,
ele trebuie identificate pentru a putea fi incluse în ACB.
Se impune a fi subliniate două probleme principale ale externalităţilor în ACB :
- identificarea externalităţilor înainte de implementarea proiectului;
- cuanficarea valorii externalităţilor pentru a fi incluse in ACB.
Prima problemă / aspect este importantă pentru a avea tabloul complet privind
consecinţele proiectului asupra mediului; a doua implică măsurarea externalităţii în termeni
monetari dar, pentru unele externalităţi nu există o evaluare de piaţă.
Externalităţile, de regulă, apar în timpul producţiei, distribuţiei sau consumului şi deci
pot avea efecte pozitive şi negative asupra mediului şi nivelului de trai al populaţiei.
În situaţia în care valorile privind mediul sunt lipsite de preţ, ele pot fi stabilite prin
consultarea / chestionarea populaţiei prin aşa numita metoda evaluării probabile (MEP).
Evaluarea externalităţilor bazată pe preţurile de piaţă
Cea mai potrivită şi des folosită în evaluarea aproximativă a externalităţilor se face prin
aprecierea valorii de piaţă a bunurilor şi serviciilor distruse sau cerute pe piaţă ca urmare a unei
externalităţi (pozitivă sau negativă).

Metode de evaluare a externalităţilor pozitive şi negative

Aproximarea schimbării productivităţii
 Această aproximare poate fi măsurată pentru evoluarea condiţiilor de mediu care
influenţează productivitatea în domeniul forestier, agricol, piscicol etc. Analiza se poate extinde
şi asupra unor alte utilizări cum ar fi turismul.
Prin poluarea aerului şi apei trebuie să fie abandonată o anumită cultură iar fermierii
trebuie să se orienteze spre o altă utilizare mai puţin valoroasă şi deci cu diferenţe în beneficii
nete.
Situaţia poate fi şi inversă - printr-un proiect implementat, fermierii se pot orienta spre
alte culturi ca urmare a unor externalităţi pozitive din care obţin un beneficiu ca urmare a
îmbunătăţirii mediului.
Deci, este foarte important să se identifice efectele asupra productivităţii în condiţiile
prezenţei sau absenţei efectelor asupra mediului.
Analiza pierderii sau castigului de venituri
O schimbare în productivitatea unui spaţiu geografic care se datorează unui proiect este
şi factorul uman.
Poluarea aerului şi apei are repercusiuni asupra sănătăţii populaţiei respective prin
reducerea zilelor de lucru, costurile medicale, boli specifice ca diaree, afecţiuni gastrice etc.
Toate aceste aspecte conduc la aşa numitul cost - pierdere.
Invers, prin îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, populaţia poate să beneficieze de
sănătate mai bună, reducerea zilei de muncă sau a săptămânii.
Deci, beneficiile legate de sănătatea populaţiei sunt foarte importante, fapt ce trebuie
incluse în ACB.
Analiza cheltuielilor de prevenire
Evaluarea pagubelor provocate de degradarea mediului şi cheltuielile care trebuie să fie
suportate de populaţie pentru a preveni acestea până la un anumit nivel se face de către
autorităţile abilitate - locale, regionale, naţionale.
Aceste cheltuieli se suportă pentru a menţine productivitatea activităţilor economice în
limitele obţinerii veniturilor necesare traiului, stării mediului (esteticii peisajului) etc.
Antreprenorii şi persoanele individuale vor suporta / aloca fonduri pentru prevenirea /
evitarea impactului negativ al mediului (inundaţii / secete etc) în condiţiile în care pagubele vor
fi mai mici sau egale cu costul pagubelor efective. Dacă valoare pagubei scade în raport cu
productivitatea atunci suma cheltuielilor conduce către un beneficiu.
Analiza cheltuielilor de reamplasare / reparare
Cheltuielile de reamplasare / reparare reprezintă costul unor mutări de localităţi, căi de
comunicaţii, obiective economice, terenuri agricole prin implementarea unui proiect cu
asemenea consecinţe în teritoriu. Redresarea calităţii aerului şi apei, prin acţiuni specifice se
face, de asemenea prin prisma cost / beneficiu.
Analiza cheltuielilor de reorientare a forţei de muncă
Această reorientare a forţei de muncă are numeroase cauze dar, în privinţa condiţiilor
de mediu acestea se pot datora degradării acestora şi orientarea către alte preocupări sau
implementarea unor proiecte care obligă mutarea populaţiei şi oferirea de alternative
profesionale pe lângă cele de strămutare.

Evaluarea externalităţilor folosind preţurile umbră (fantomă)

Preţurile umbră ale externităţilor sunt preţuri care măsoară indirect efectul externalităţii
asupra nivelului de trai. Aceasta poate fi făcută folosind alte bunuri şi servicii care sunt în
strânsă legătură cu externalitatea pentru a o evalua sau când nu există piaţă pentru preţurile
umbră prin chestionare directă a opiniei populaţiei asupra valorii pe care o acordă schimbărilor
condiţiilor de mediu folosind o piaţă ipotetică.
Aceste metode sunt destul de noi şi dificil de aplicat, cu deosebire în ţările în curs de
dezvoltare sau în cele în tranziţie cum este şi României, cu excepţia metodei de evaluare
probabilă (MEP) dar care implică date şi timp, persoane avizate, dar utilă în viitor în evaluarea
bunurilor pi serviciilor de mediu
Metoda evaluării probabile (MEP)
În unele situaţii externalitaţile induse de un proiect nu pot fi măsurate direct şi nici
indirect, deoarece nu există o piaţă actuală sau piaţă umbră pentru bunurile şi serviciile
preconizate.
MEP - ul este mijlocul / procedeul prin care se chestionează populaţia implicată dacă
este dispusă să plătească şi cât pentru a obţine un anumit profit.
Prin această metodă se ia în considerare evaluările personale / individuale, privind
creşterile sau descreşterile în calitatea bunurilor şi serviciilor de mediu probabile în raport cu o
piaţă ipotetică. Această metodă are avantajul că se poate folosi în multe situaţii şi se practică în
evaluarea stării şi efectelor de mediu.
Exemplele sunt numeroase: construirea unui aeroport, a unei autostrăzi, a unui obiectiv
industrial, a unor supermarket - uri, a unor spaţii de recreere etc.
Cerinţa importantă a MEP-ului este ca evaluarea probabilă - adică piaţa ipotetică să se
apropie cât mai mult de piaţa reală.
În folosirea MEP -ului sunt / apar mai multe surse de influenţă care pot modifica
valoarea ce trebuie plătită.
 Se enumeră câteva surse de influenţă
 Influenţe strategice - subestimare / supraestimare a sumei ce se doreşte a fi plătită pentru a
beneficia de un avantaj de mediu sau a sumei care este revendicată pentru a renunţa la avantaj.
Persoane / antreprenări doresc a subestimarea sumei şi deci ameliorare de mediu mai ieftină sau
supraestimare pentru un avantaj în speranţa că nu va plăti în viitor;
 Influenţa ipotetică - rezultă din răspunsuri ipotetice la întrebări ipotetice; MEP - ul se bazează
pe evaluări ipotetice bazându-se pe faptul că oamenii pot aprecia proiectul pus în discuţie.
 Influenţa asentiment - dorinţa / amabilitatea persoanei chestionate de a satisface obiectivului
supus opiniei; tendinţa de a considera că orice amenajare de mediu este bine venită şi deci apare
o supraestimare deoarece nu sunt puse costurile proiectului.
 Influenţe de proiectare - forma de prezentare a proiectului; suma de pornire a proiectului;
nivelul informaţiei către public privind detaliile proiectului (unele transparente altele tăinuite).

9.3. Avantaje ale analizei cost - beneficiu (ACB)

- Se impune a fi luate în calcul toate costurile şi beneficiile chiar dacă unele bunuuri şi
servicii sunt furnizate gratis de către autoritate sau de alte grupuri de interese.
- Cheltuielile de prevenire sunt considerate cheltuieli obişnuite - directe.
- Scopul ACB - ului este de a arăta că proiectul aduce beneficii societăţii.
- Identificarea cheltuielilor directe şi de prevenire privind degradarea ulterioară a
mediului asigură o bună înţelegere a raportului cost / beneficiu.
- Introducerea / promovarea tehnologiilor curate în scopul prevenirii degradării mediului
şi beneficii ulterioare legate de mediu.
- Cele mai importante beneficii ale unui proiect privid creşterea calităţii mediului care
trebuie incluse în ACB sunt externalităţile bazate pe preţuri de piaţă.
- Pe lângă beneficiile directe sunt cele legate de mediu, sănătate, creşterea productivităţii
activităţilor complementare, evitarea cheltuielilor de prevenire.
- Beneficiile care au la bază preţurile umbră se pot aplica în condiţiile în care nu se pune
problema banilor şi timpului (cazuri extrem de rare)
- ABC - ul este în curs de perfecţionare cu perspective în viitor şi deci nu trebuie aplicate
superficial, ci bine gândite.
- Când aceste metode vor fi bine însuşite de persoane avizate devin uşor de aplicat şi acceptate
de populaţie
 Bibliografie

1. Anderson I. - Environmental Management Tools for SMEs: A Handbook, CCEM,

European Environment Agency, 1988;
2. Anderson D. - Economic Aspects of Afforestion and Soil Convervation Projects în
Environmental Management and Economic Development, The J. Hopkins University Press,
Baltimore, Maryland, 1998;
3. Angelescu A., Ponoran I. - Protectia mediului ambiant, Editura ASE, Bucuresti, 1995;
4. Baltagi B.H. - Econometric analysis of panel data, John Wiley&Sons, Chichester, 1996;
5. Barret S. – Economic Development and Environmental Policy, FAO, 1996;
6. Bădescu A.V., Dobre I. – Modelarea deciziilor economico-financiare, Editura Conphys,
2001;
7. Biji E., Baron T. -Statistica teoretică și economică, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1991;
8. Bodo F. V., Gradinaru G. - Model financiar pentru evaluarea întreprinderii, Editura
ASE, Bucuresti, 2000;
9. Bouroche J-M, Saporta G. -L’analyse des données, Presses Universitaires de France,
Paris, 1980;
10. Bran F., - Componenta ecologica a deciziilor de dezvoltare economica, Ed. ASE,
Bucuresti, 2002;
11. Bran F., Simon T., Nistoreanu P., - Ecoturism , Ed. Economica, Bucuresti, 2000;
12. Bran F – Consecințele ecologice ale despăduririi, Tribuna economică, București, 2000;
13. Bran F.- Degradarea ecosistemelor (silvicultură și turism). Implicații economice, Editura
ASE, București, 2002;
14. Bran F.- Probleme de mediu. Posibilități de reglementare, Tribuna economică, nr.15, 2001;
15. Bran F., - Padurea, factor de mediu si ecosistem polifunctional, Ed. Tribuna Economica,
Bucuresti, 1995;
16. Bran F., Dinu I. – Ecologie și protecția mediului , Editura ASE, București, 1998;
17. Bran F., Ioan I. , -Ecosfera si politici ecologice, Ed. ASE, Bucuresti, 2001;
18. Constantinescu N.N. – Economia protecției mediului natural, Editura Politică, București,
1976;
19. Dăduianu V.I.- Mediul și economia, Editura didactică și pedagogică, București, 1997;
20. Goodland R., Ledec G. – Environmental management în sustainable economic
development, International Association of Impact Assessement, 1986;
21. Kuik O., Jansen H., Oyschoor J.- Valuing the environment, Earthscale Publicatin,
London, 1991;
22. Machedon I.- Funcțiile de protecție ale pădurii. Evaluare economică. Editura Ceres,
București, 1997;
23. Martin R Perrow, Antony J Davy – Principles of restoration, Cambridge, 2008;
24. Martin R Perrow, Antony J Davy – Restoration in practice, Cambridge, 2008;
25. Negrei C.- Economia mediului, Editura Economică, București, 1999;
26. Pearce DW – Cost-benefit analysis, Macmillan Basingstoke, 1986;
27. Pearce DW- Economic valeus and the natural world, Earthscale, London 1993;
28. Rojanschi V., Bran F. – Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București, 2002;
29. Rojanschi V., Bran F., Diaconu G.- Economia și protecția mediului, Editura Economică,
1997;
30. Rojanschi V., Bran F., Diaconu S., Grigore M.- Abordări economice în protecția
mediului, Editura ASE, București, 2003;
Simmons I.G..- The