Capitolul 2 - Economia mediului - definiţie şi conţinut

Deşi problema mediului înconjurător, nu este nouă, ea stând în atenţia mai mult sau mai
puţin conştientă a omului, a socieţăţii încă de la începutul industrializării (prima jumătate a
secolului al XIX-lea), n-a devenit acută decât în a doua jumătate a secolului XX - fapt ce a
determinat o serie de organisme naţionale şi internaţionale să se sesizeze de consecinţele nu
numai asupra sănătăţii societăţii dar, şi asupra producţivităţii economice nu pe termen scurt şi
mediu ci pe termen lung.
În acest context s-a ajuns la necesitatea analizelor economice în contextul stării mediului
şi problemele de management ale acestuia.
Problema abordării economiei prin prisma mediului a condus şi la câteva formulări ale
acestui domeniu şi anume: economia mediului înconjurător, economic, ambianţă, economia
mediului natural, economia protecţiei mediului.
Aceste variaţii pe aceeaşi temă - mediu, se datoreşte definiţiilor date în ultimele decenii
de mediu natural, mediu înconjurător, mediu ambiental şi, evident, mediu geografic.
Economia mediului, considerată ca disciplină economică, deşi noi o considerăm că este
interdisciplinară de graniţă între economie şi disciplinele care ocupă de studierea
componentelor mediului, a stării şi protecţiei lui, se ocupă cu evaluarea capacităţii sistemului
natural de a participa la transferul către sistemul artificial în regim static şi dinamic a resurselor
sale în condiţiile menţinerii potenţialului şi calităţilor acestora şi a capacităţii de regenerare.
Economia mediului trebuie să aibă ca obiectiv principal fundamentarea deciziilor
eficiente de gestionare a resurselor mediului de către om, de a se desfăşura activităţile
economice în concordanţă cu legile naturii.
Menţinerea capacităţii de regenerare, prevenirea degradării şi reconstrucţia mediului
deteriorat în scopul eficienţei activităţilor economice sunt obiective ale economiei mediului.
Economia mediului trebuie să se ocupe de: gestionarea raţională a resurselor, daunele şi
costurile legate de mediu, instrumentele economice ale politicii de mediu, mijloacele micro şi
macro economice de protecţia mediului.
Pentru atingerea obiectivelor economiei mediului se conturează câteva direcţii sau
câteva laturi ale acestei discipline:
- elaborarea tehnicilor de evaluare, în sens financiar, a fenomenelor legate de evoluţia
mediului şi utilizarea unor metode de analiză ca suport decizional;
- definirea şi aplicarea instrumentelor politicii de mediu;
 - evaluarea dimensiunilor fenomenelor şi politicilor de mediu, la scară regională şi
globală (de la nivel naţional la cel internaţional);
- fundamentarea trecerii de la un model de dezvoltare sectorială la modelul de dezvoltare
integrală şi durabilă.

2.1. Caracterul interdisciplinar şi integratar al Economiei mediului

Mediul natural, înconjurător sau geografic ca obiect al Economiei mediului, reprezintă
un sistem cu foarte multe subsisteme în interconexiune care face obiectul de studiu al multor
discipline naturaliste şi socio-umane care furnizează informaţii şi concepte care trebuiesc
analizate şi integrate în conceptele, pârghiile şi instrumentele economice şi ale mediului.
Pentru economia mediului sunt indispensabile cunoaşterea legilor biologice, ecologice,
geografice şi economice, a relaţiilor de cauzalitate între structura, funcţia şi dinamica
ecosistemelor, evaluarea productivităţii şi elementelor spaţio-temporale ale acestora.
Volumul mare de informaţii provenit din disciplinele implicate în studierea mediului şi
care trebuie pus în relaţie cu dezvoltarea socio-economică implică apelarea la modele
matematice susţinute de modele fizice şi chimice pentru explicarea şi fundamentarea sistemelor
naturale.
Limite ale economiei mediului
Există o contradicţie, o incompatibilitate între optimul economic şi optimul ecologic şi
aceasta în raport cu capacitatea de suport a mediului, respectiv a diferitelor ecosisteme sau a
sistemului aşa zis natural.
Această contradicţie principală decurge din:
- structura şi dinamica consumului de resurse;
- caracterul poluant (în diferite grade) al tehnologiilor sistemului productiv;
- politica locală, regională şi internaţională.
Chiar dacă se ia în cosiderare şi s-ar generaliza aplicarea creşterii economice zero
(promovată de Clubul de la Roma), cumularea proceselor de poluare, afectează capacitatea de
autoepurare a ecosistemelor şi accentuează contradicţia dintre mediul economic şi cel “natural”
fapt ce conduce la prefigurarea unor măsuri - unele maximale bazate pe criterii ecologice şi,
altele minimale având la bază criterii economice.
Faţă de cele două măsuri (maximală şi minimală) se avansează ideea că strategiile de
mediu impun un mod nou de gândire asupra interdependenţei dintre sistemul natural şi alte
sisteme. Potrivit acestei idei, realizarea echilibrului ecologic şi a altor obiective importante ale
politicii de mediu impune realizarea unor mecanisme nu de pe poziţia economiei de piaţă ci de
pe poziţii exterioare, respectiv de către societate.
Dovada evidentă a incapacităţii economiei de piaţă de a include în echilibrul general şi
echilibrul ecologic - mediul fiind considerat un factor economic indiscutabil - este intervenţia
statului din ce în ce mai intens şi dur în problema mediului.Problema mediului, patrimoniul
natural, aparţine nu numai unei colectivităţi sau stat ci întregii umanităţi. Deci patrimoniul
natural capătă o dimensiune internaţională (mondială), fapt ce determină anumite forme de
colaborare în remedierea unor crize de mediu (ecocrize).

2.2. Aspecte majore privind criza mediului

Impactul activităţilor umane asupra mediului trebuie luat în considerare ca impact la
nivel planetar, regional şi local.
La nivel planetar impactul asupra mediului se manifestă prin:
 efectul de seră;
 distrugerea stratului de ozon;
 poluarea mărilor continentale (Marea Neagră, Marea Baltică, Marea Mediterană etc.);
 poluarea fluviilor (Rhin, Dunăre, Nipru, Don etc.);
 defrişarea pădurilor (în Europa, Amazonia etc.);
 poluarea lacurilor (Marile lacuri, Caspica, lacurile africane - Victoria, Tanganycka etc.)

Efectul de seră este determinat de cantitatea de energie reţinută în sol şi atmosferă şi

redată prin razele infraroşii, gazele cu efect de seră etc.
Dintre gazele cu efect de seră bioxidul de carbon (CO2) are o contribuţie de 60%.
Cauzele creşterii concentraţiei CO2 sunt:
- arderea combustibililor solizi (fosili);
- activitatea umană;
- despăduririle;
- modificarea modului de folosire al terenurilor.
În afară de CO2, la efectul de seră mai contrubuie gazele - metanul, substanţele
cluorofluorcarbonice, ozonul troposferic şi oxizii de azot.
Metanul rezultă din activităţile microbiene în procesul de mineralizare a carbonului
organic în condiţii anaerobe (descompunerea deşeurilor organice), din scurgerile de gaz metan,
din combustia biomasei şi a deşeurilor solide, sau pe cale naturală în zonele umede. Contribuţia
metanului este de 15% în efectul de seră.
Oxizii de azot din atmosferă provin din activitatea microbiană din sol şi apă, din arderea
combustibililor solizi. Contribuţia acestora este de 4 - 6 %.
Ozonul troposferic provenit din emisiile de oxizi de azot de către motoarele vehicolelor,
contribuie cu 8%.
Substanţele cluorofluorocarbonice care provin din industria refrigeratoarelor,
vaporizatoarelor şi spray-urilor contribuie cu 11 - 20%.
Toate aceste cauze ale efectului de seră contribuie la creşterea temperaturii medii a
atmosferei terestre. În acest sens sunt multe scenarii făcute pe baza datelor concrete de până
acum. Aceste scenarii indică creşteri între 10 şi 50 C până în anul 2050 - 2150.
Consecinţele efectului de seră, respectiv a creşterii temperaturii medii sunt apreciate la:
- ridicarea nivelului Oceanului Planetar între 0,2 - 1 m, datorită topirii calotelor glaciare;
- modificarea productivităţii agroecosistemelor (creştere în emisfera nordică şi scăderea
în cea sudică);
- redistribuirea suprafeţelor împădurite.

Starea pădurilor, mărilor şi fluviilor

Acestea reprezintă ecosisteme de mare extindere şi importanţă deosebită şi care prin
deteriorarea calităţii lor produc dereglări majore în echilibrul ecologic.
Neluarea în considerare a relaţiei directe dintre activitatea economică şi mediul
înconjurător reprezintă un atentat la echilibrul ecologic, respectiv, la viaţa societăţii umane.
Emiterea în atmosferă, apă şi sol a unor importante cantităţi de substanţe poluante ca
urmare a unor tehnologii inadecvate (agresive), datorită unor mentalităţi înguste de profit
economic imediat, are ca efect reducerea biodiversităţii (suport al unui capital genetic - natural
care asigură regenerarea resurselor necesare societăţii umane) şi disfuncţionalitate în
ecosistemele terestre şi acvatice.
La nivel regional impactul asupra mediului se produce prin:
 activitatea centrelor industriale, îndeosebi cele chimice care deversează substanţe
nocive în aer, sol şi apă;
 centralele nucleare tip Cernobâl;
 practicarea fără discernământ în agricultură a pesticidelor, insecticidelor şi
fertilizatorilor anorganici;
  defrişarea pădurilor în scopul folosirii terenurilor în agricultură;
 îndiguirea şi desecarea zonelor umede în special a luncilor inundabile.
Consecinţele impactului asupra mediului la nivel regional:
- poluarea aerului (formarea cupolelor de poluare care capătă demensiuni pe zeci şi sute
de km2);
- ploile acide cu efecte asupra uscării pădurilor;
- distrigerea ecosistemelor acvatice (râuri, lacuri) cu efecte de eutrofizare accelerată şi
chiar dispariţia asociaţiilor floristice şi faunistice;
- reducerea capacităţii productive a solurilor;
- mărirea gradului de îmbolnăviri ale colectivităţilor umane (ecosistemele urbane);
- acumularea deşeurilor solide cu consecinţe în proliferarea maladiilor etc.
Eliminarea acestor consecinţe presupune, pe baza programelor regionale, crearea unor
suporturi logistice (tehnico - materiale, a unor politici şi reglementări legislative).
La nivel local impactul de mediu este extrem de variat de la poluarea industrială urbană,
agrozootehnică, fonică, estetică etc.
Remedierea impactului local contribuie în mod deosebit la reducerea impactului
regional.
Instrumentele şi politicile de mediu trebuiesc folosite şi aplicate cu rigoare, acestea
precumpănind în defavoarea pârghiei cost - beneficiu (C.B.).