1.

CONCEPTUL GESTIUNII SISTEMELOR NATURALE ŞI ANTROPIZATE

Către anii ’50 ai secolului trecut, odată cu elaborarea definitivă a teoriei sistemice şi includerea
acesteia in arsenalul metodologic al ştiinţelor naturale, economice şi sociale, se observă o
implementare largă a conceptului gestionării sistemelor, iar ulterior, şi a proceselor care definesc aceste
sisteme şi asigură relaţiile dintre subsistemele componente. Conform acestui concept,obiectul gestiunii
protecţiei mediului include sistemele naturale omogene supuse valorificării economice sau/şi
noneconomice, precum, biosfera, geosistemul, ecosistemele naturale şi antropizate, complexurile
teritoriale de producţie, aşezările umane (sisteme bioeconomice, biosociale şi ecologo-economice),
componentele şi relaţiile acestor sisteme. O contribuţie majoră la definirea şi studierea geosistemelor,
manifestării principiilor şi relaţiilor sistemice dintre componentele lor naturale variabile şi invariabile,
biotice,abiotice şi antropice, la elaborarea modelelor de optimizare a gestionării geosistemelor şi
elementelor acestora au adus-o şcolile geografice: sovietică, franceză şi romanească. In acest sens, o
deosebită atenţie merită rezultatele obţinute de către V. Soceava, A. Krauklis, A. Roşu şi I. Ungureanu.
Pentru ştiinţa geografică actuală, geosistemul are o semnificaţie dublă, servind, concomitent, ca obiect
de studiu pentru toate compartimentele ei şi ca nucleu de integrare a acesteia.
Studii valoroase in domeniul gestionării şi modelării ecosistemelor naturale şi agricole au fost
elaborate de către E. Odum, R. Poluektov, B. Zaslavskii, A. Malinovskii şi V. Svetlosanov, a
ecosistemelor natural protejate − de K. Watt, iar a celor recreaţionale − de V. Efros, D. Gdalin şi V.
Miron. In cadrul acestor lucrări, sunt analizate principiile de funcţionare a sistemelor respective,
situaţiile problematice care apar in procesul gestionării şi modelării lor, preponderent, cele cauzate de
dezvoltarea insuficientă a sistemului informaţional şi de ignorarea principiului conexiunii inverse.
Industrializarea masivă a practicilor agricole şi poluarea excesivă a componentelor naturale au
afectat considerabil funcţiile ecologice ale biosferei şi capacitatea de restabilire a acesteia. Ca urmare,
in anii ’70 şi ’80 ai secolului trecut, este promovat, de către celebrul ecolog E. Odum, conceptul
gestiunii biosferei, care este destinat conservării ecosistemelor naturale, fondului genetic al biosferei şi
realizării prioritare a funcţiilor ecologice ale acesteia. După Iu. Mazurov, esenţa gestiunii biosferei
constă in asigurarea interacţiunilor optime dintre exploatarea, protecţia şi reproducerea resurselor
biosferei. In viziunea economică, resursele biosferei reprezintă un component al forţelor de producţie,
din care cauză gestiunea lor trebuie să fie integrată in sistemul general de gestiunare a forţelor de
producţie.
Gestiunea sistemelor biosociale şi bioeconomice se axează pe criteriul eficienţei
transformărilor energetice ale potenţialului natural supus valorificării economice, pe continuitatea
circuitelor biogeochimice şi pe limitele ecologice ale exploatării componentelor biosferei. Pentru
gestionarea eficientă a sistemului bioeconomic, este necesară stabilirea unor relaţii optime intre cele 2
subsisteme: mediul natural şi mediul economic şi implementarea suportului informaţional adecvat
1
dintre componentele acestor subsisteme. In gestionarea sistemelor ecologo-economice, trebuie ţinut
cont de specificul manifestării principiilor sistemice in cadrul gestiunii biologice şi al gestiunii
activităţilor social-economice, de deosebirile dintre natura şi comportamentul obiectelor şi proceselor
naturale, economice şi sociale gestionate. Este neapărat necesară optimizarea conexiunii inverse pentru
transmiterea semnalelor adecvate despre situaţiile problematice atat de la obiectele gestionate, cat şi de
la subdiviziunile teritoriale de gestionare ramurală şi integrală a resurselor naturale şi a impactului
asupra mediului natural şi social.
Ecosistemele au fost clasificate în ecosisteme naturale, în care intervenţia omului este puţin
importantă (pădurea tropicală, deşerturile, taigaua, zonele muntoase înalte, etc.), şi în ecosisteme
antropizate, în care activitatea umană a modificat puternic componentele şi procesele naturale (zonele
situate în jurul aşezărilor umane).
Nivelele de structură ale biosferei sunt în număr de patru:
(1) Fitosfera
(2) Zoosfera
(3) Pedosfera
(4) Specia umană şi amenajările umane. Este formată din descendenţi ai lui Homo Sapiens
Sapiens, răspândiţi in toate zonele de uscat ale mezogeosistemului. Procesele de adaptare şi menţinere
a vieţii au determinat apariţia a ceea ce numim amenajări umane. Acestea sunt structuri complexe
construite cu suportul energetic şi de substanţă al mezogeosistemului şi restului biosferei şi cu suportul
"software" al speciei. Este nivelul biosferei cu gradul de complexitate cel mai ridicat şi cuprinde:
- amenajările de locuit (urbane, rurale şi de turism);
- amenajările industriale (uzine, platforme industriale);
- amenajările agricole (terenuri cultivate, păşuni, ferme de animale, sisteme de irigaţii, etc.);
- amenajările izolate (staţii meteo, observatoare astronomice, platforme marine, staţii de relee,
staţii orbitale locuite);
- amenajări de transport (şosele, căi ferate, trasee navigabile, culoare de zbor pentru avioane şi
rachete).

2. PROGRAMUL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU MEDIU (PNUM)

Mediul trebuie înteles în sens larg , ca independent dintre:
 Mediul natural
 Mediul antropizat, ce cuprinde:
 Mediul natural, inclusiv omul
 Mediul artificial
Omul îşi are originile în mediul natural.

2
 Mediul antropizat se grefează pe mediul natural.
Mediul antropizat depinde ca resurse de mediul natural.
Programul Naţiunilor Unite pentru mediu (PNUM)
 Prin natura lor, problemele de mediu nu admit graniţe.
 PNUM este un mijloc de : - coordonare
- stimulare
pentru Proiecte de protecţia mediului
- catalizare
Obiectivele programului sunt:
 Aşezările populate
 Sănătatea populaţiei şi igiena
 Ecosistemele
 Oceanele
 Mediul şi dezvoltarea
 Catastrofele
 Energia
 Planuri de supraveghere
 Gestiunea mediului
 Activităţi de sprijin

1. Aşezările populate
 Ameliorarea calităţii mediului în localităţi prin: -controlul dezvoltării
-tehnologii corespunzătoare
 Problemele sunte legate de: -accelerarea urabanizării
-exodul rural mai ales în ţări sărace
-creşterea demografică

 Un fenomen specific: extinderea cartierelor de cocioabe în marile oraşe din ţări sarace în care apar:
-adăposturi şi infrastructura necorespunzătoare
-probleme sanitare şi sociale
-calitatea scăzută a serviciilor urbane
-sisteme de transport supraîncărcate
-poluarea aerului şi a apei
-deteriorarea spaţiilor plantate
-absenţa participării populaţiei la luarea deciziilor
3
 -calitatea mediocre a activităţii administraţiilor locale
-dezechilibru între oraş şi teritoriu

 Strategii: -asimilarea localităţiilor cu ecosisteme specifice

-elaborarea de studii ecologice ca baza decizională
-formarea de personal tehnic şi de administraţie calificată

 Rezultate scontate: -reducerea costurilor directe şi indirecte

-conservarea resurselor
-eliminarea risipei
-reducerea poluării
-ameliorarea distribuţiei apei
-optimizarea colectării şi neutralizării

2. Sănătatea populaţiei şi igiena mediului

 Probleme: -foamete şi subnutriţie
-epidemii endemice
-sisteme insuficiente şi/sau
-contaminarea de distribuţie a apei
-morbilitatea şi mortalitatea mare (generală, infantilă)
-implementarea unor noi tehnologii ce duc la: probleme ale urbanizării, scimbare
de mod de viaţă, expunerea
populaţiei la toxine
 Strategii: -evaluarea prezenţei şi cantităţii de substanţe poluante
-stabilirea cantităţii admisibile pentru substanţe poluante
-eleborarea registrului internaţional al subst. chimice potenţial toxice
-corelarea datelor epidemiologice cu factorii de mediu
-stabilirea modului de combatere a epidemiilor

3. Ecosisteme
Gestionarea ecosistemelor pt. a evita: -exploatarea iraţonală
-adică degradarea treptată
-în ultima instanţă lipsa de producrivitate
 Exemple: -zeci de milioane km2 de soluri productive sunt distruse şi degradate
-5-7.000.000 ha se scot anual din circuitul agricol prin: -eroziune

4
 -salinizare
-construcţii etc.
-ecosistemele aride şi semiaride se exploatează necorespunzător (în consecinţă nu mai
asigură subexistenţa)
-ecosisteme forestiere, montane şi de altitudine suferă prin:
-poluare
-exploatări necorespunzătoare etc.
Strategii privind problemele:
 Soluri: -pentru solurile aride, refacerea vegetaţiei pentru păşunat
-inventarierea suprafeţelor disponibile
-evaluarea calităţii şi productivităţii solurilor
-studierea cauzelor si dinamicii degradării solurilor
-adaptarea de masuri pentru: -preventive
-refacere
 Ecosisteme forestiere şi padurile tropicale:
-controlul incendiilor
-protecţia şi studiul ecosistemelor forestiere
-detectarea suprafeţelor minime pentru un ecosistem viabil
-noi tehnici de silvicultură şi agricultură pentru :
-sporirea productivităţii
-rezistenţa la exploat. îndelungată
 Pentru zonele montane şi insulare: introducerea conceptului de dezvoltare
 Conservarea naturii printr-o reţea de Parcuri Naţionale şi Rezervaţii Naturale
 Apa – resursă şi element esenţial al mediului:
-folosirea raţională
-epurare prin mijloace ecologice (procese biologice)
-protejarea bazinelor fluviale şi lacustre
-soluţii pen tru irigarea solurilor aride
4. Oceanele
-71% din suprafata planetei, dar şi
-groapa de gunoi a planetei, mai ales în zonele de deltă şi estuar, ce reprezinta 90%
din zonele de pescuit marin (amestecul apelor de ţărm cu cele de adâncime este
foarte lent şi în mările închise lipseşte)
 Poluare prin: -metale grele (plumb, mercur, cadmiu etc.)
-substanţe chimice sintetice (DDT, bifenolicloraţi etc.)
-hidrocarburi
-substanţe radioactive
5
 Strategii de dezvoltare a zonelor riverane după o planificare integrată pe 20-30 ani:
-pentru ca să scadă poluarea existentă şi să se prevină poluarea viitoare
-supravegherea nivelului de poluare
-elaborarea de convenţii cadru la nivel mondial şi regional
-permanentizarea contactelor internaţionale pentru protejarea zonelor marine

5. Mediul şi dezvoltarea
 Formarea de deprinderi ecologice la: -personalul tehnic
-personalul de decizie
 Ideea că nu există incompatibilitate între: -protecţia mediului
-dezvoltare
 Se cauta măsuri pentru: -a evita risipa
-a evita supradimensionarea instalaţiilor şi utilajelor
-a evita consumul exagerat de resurse, mai ales de energie
Strategii:
 Cercetarea integrată a: -raporturilor mediu-dezvoltare
-variabilelor indirect ca evolutia populaţiei, resurse etc.
 Introducerea conceptului de ECODEZVOLTARE prin programe pilot corelând factori:
-economici
-ecologici
-sociali
-culturali etc.
Dupa experimentare se generalizează:
 Protecţia mediului/lipsa de metode protective se evaluează în relaţia: cost / beneficiu în mai multe
variante
 Se caută înlocuitori pentru resurse -insuficiente
-greu exploatabile
-cu efecte poluante
Se popularizează rezultatele:
 Se promovează tehnologiile ce nu afectează major mediul
 Se promovează principii urbanistice de amplasare adecvată a industriilor faţă de oraş
 Se realizează studii specific pentru diverse ramuri industriale

6. Catastrofele -naturale şi antropice

În zonele de risc se caută: -prevenire
-limitarea efectelor

6
 -educarea populaţiei
7. Energia
 Producerea şi utilizarea energiei are consecinţe asupra mediului
 Energiile neconvenţionale pot avea o pondere importantă in zone rurale: -solară
-eoliană
-biogaz
 În opoziţie:
-în ţăriîin curs de dezvoltare se foloseste la masiv lemnul pentru încălzire şi gătit
-în mari aglomerări urbane energia se risipeşte

8. Plan de control şi supraveghere

 Sistem internaţional de apreciere a factorilor de mediu şi evoluţiei lor
 Stabilirea corelării cauză-efect
 Permanentizarea: -culegerii
-verificării
-stocării
-utilizării de date recente
 Sisteme de informaţii grefat pe : -probleme acute
-aspecte globale majore ca: -ploi acide
-protecţia stratului de ozon
-efectul de seră etc.
Strategii privind:
 Modificări climatice
 Modificarea bioproductivităţii în producţia de alimente:
-efecte asupra fotosintezei
-efecte asupra ciclului biogeochimic
 Detectarea la timp a evoluţiilor negative rapide: -găuri în mantaua de ozon
-invazii de dăunători
-deşertificare etc.
 Problema capacităţii colectivităţilor de a răspunde din punct de vedere social la modificări în starea
mediului:
-creşterea capacităţii de reactive
-utilizarea resurselor financiare şi logistice pentru: -secetă
-inundaţii
-epidemii
7
 -foamete
-furtuni etc.

9. Gestiunea mediului
Instrumente: -organizatorice
-administrative
-juridice
pentru activităţi dirijate asigurând dezvoltarea coordonată şi eficientă:
-economică
-socială
-ecologică
prin colaborare la nivel naţional şi internaţional (sate, regiuni, oraşe)
 Generalizarea abordării ecologice în cadrul ONU şi în afara lui pentru planificarea în:
-transporturi
-locuinţe
-industrie
-agricultură
-ocrotirea sănătăţii
-turism
-energie
 Publicarea studiilor, rapoartelor, cercetărilor

10. Activităţi de sprijin

 Activităţi care ajută la transpunera în viaţă a programelor de protective a mediului:
-educaţia generală a populaţiei
-pregaătirea de specialişti în domeniul dezvoltării ecologice
-sensibilizarea specialiştilor din toate domeniile la problemele de mediu
-informarea factorilor de decizie
-asistenţa tehnică
-răspândirea informaţiilor despre acţiuni de protective a mediului
-probleme conexe
 Antrenarea organismelor ONU: UNESCO, OMS, ONUDI, FAO, PNUM

Strategii:
 Educaţia şi pregătirea:

8
 -planuri de învăţământ şi programe analitice
-pregătirea cadrelor didactice din învăţământul de cultură generală şi tehnică
-includerea problemelor de mediu în programele de învăţământ la toate nivelele şi în toate
domeniile
-crearea de grupe de lucru interdisciplinare în instituţii de specialitate
-încurajarea cercetării din acest domeniu
-organizarea de regiuni internaţionale pe problem de mediu
-generalizarea experientelor existente în domeniu
 Asistenta tehnică:
-echipe de experţi şi specialişti organizate în PNUM pentru zonele afectate
-serviciul de centralizare a datelor
-sistem de multiplicare şi difuzare a acestora
 Informaţii:
-serviciul care informează mediile, editurile şi organizaţiile internaţionale
-organizarea de companii şi manifestări specifice
-organism ce se doreşte informat de iniţiative locale sau mai puţin mediatizate

UNESCO Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură

OMS Organizaţia Mondială a Sănătăţii
UNUDI Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
FAO Organizatia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
(Food and Agriculture Organisation)
PNUM Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu
UNEP United Nations Enviroment Program

3. Ecosistemul antropizat
3.1. Structura generativă a ecosistemului antropizat
Ceea ce deosebeşte specia umană de celelalte fiinţe vii este modul în care aceasta se adaptează
la condiţiile de mediu. Daca plantele şi animalele nu pot trai decât în anumite condiţii de mediu
datorita programelor de adaptare pe care le poseda, specia umană, în procesul de adaptare, transforma
mediul, fiind capabila să elaboreze programe de adaptare noi care fac posibila supravietuirea, practic,
în orice condiţii.
Altfel spus, omul este, simultan, un element al biocenozei şi un factor transformator al
biotopului, adica, prin existenţa lui, omul modifică condiţiile care influenţează această existenţă.
Aceste modificari au transformat, în decursul evoluţiei speciei umane, practic toate elementele
mezogeosistemului. Astfel, relieful geografic a fost transformat prin exploatarea resurselor petrolifere,
carbonifere şi minerale, prin amenajarea asezărilor umane şi a reţelelor de transport, prin amenajările
portuare.
9
 Hidrosfera a suferit transformări majore, în special prin amenajarea reţelelor de irigaţii şi a
cursurilor de ape, prin amenajarile hidroenergetice şi prin exploatarea intensiva a panzelor de ape
freatice.
Biosfera a fost transformata drastic, în special prin defrisarea padurilor în scopul procurarii de
terenuri pentru agricultura care, prin exploatare intensiva au determinat degradarea solurilor şi,
suplimentar, a reţelelor de ape freatice. Ca urmare a activitaţilor industriale şi agricole, multe specii de
plante şi animale au disparut sau au fost diminuate numeric.
Datorita activitaţilor intensive din ultimii ani a fost modificata compoziţia stratosferei şi
troposferei, în care au fost introduse cantitaţi mari de compuşi ai sulfului şi azotului şi de bioxid de
carbon, ceea ce a determinat apariţia ploilor acide, cu efect distrugator asupra solului şi vegetaţiei, a
efectului de sera şi a subţierii stratului de ozon.
Din aceste motive, putem afirma ca
Ecosistemul antropizat poate fi conceput ca mezogeosistemul transformat de om în decursul
evoluţiei sale ca specie.
Toate aceste modificari ale structurii mediului înconjurator de catre activitatea umană au o
cauză obiectiva, şi anume, menţinerea structurii şi funcţionalitaţii organismului uman într-un anume
domeniu de stabilitate care este determinat genetic (homeostazie).
O reprezentare riguros parametrica a homeostaziei organismului uman nu este, înca, realizata
pentru toate nivelele de complexitate ale acestuia. Pentru nivelul fiziologic exista seturi de parametri
care descriu homeostazia macroscopica (metabolismul), homeostazia organelor (nivelul timolului,
presiuni sistolice, etc.), homeostazia celulara (potenţiale de membrana pentru diferite tipuri de ioni) şi
homeostazia genetica, dar corelaţiile între aceste seturi de parametri nu sunt înca clare, deşi unele
încercari recente exista.
Pentru celelalte nivele de complexitate (biologic, spiritual, social şi de organizare) aceasta
problema abia se pune.
Aceasta fiind situaţia, în cadrul acestei lucrari, vom prezenta homeostazia organismului uman,
pe toate nivelele de complexitate ale acestuia, folosind cunosţintele şi terminologia dezvoltate în alte
domenii (medicina, sociologie, arhitectura, etc.). De exemplu, vom folosi conceptele de "nevoie" şi
"activitate", dezvoltate de sociologie şi conceptul de "organizare a spaţiului", dezvoltat de geoecologie
şi arhitectura, concepte care, fara a avea exactitatea unui set de parametri de stare din fizica, descriu, în
esenta, invarianta structurii.
Pentru a apropia aceasta descriere de cadrul teoriei sistemelor vom folosi conceptul de pattern
în locul celui de homeostazie deoarece, pastrand semnificaţia neschimbata, acesta are un nivel mai
larg de generalitate, îngloband şi caracterul generativ al structurii organismului uman (nivele de
complexitate aparute unele din altele).
3.2. Pattern-ul nevoilor umane în ecosistemul antropizat
10
 Conceptul de nevoie umană (human need) a fost dezvoltat în cadrul sociologiei pentru a putea
realiza o descriere unitara a fiinţei umane pe ambele componente, cea individuala şi cea sociala.
Nevoia este un ansamblu de cerinte ale organismului uman, considerat în toata complexitatea
sa, care este esenţial pentru existenta individuala şi sociala a acestuia.
Deşi, în cadrul sociologiei, se considera ca nevoile umane se modifica în timp şi difera de la o
zona geografica la alta şi, în cadrul aceleiaşi zone, de la un grup social la altul, se poate constata ca, din
punctul de vedere al homeostaziei fiinţei umane, exista o anumita structura a acestora care este
invarianta. De exemplu, nevoia de hrana, exprimata în parametri fizico-chimici cum sunt: potenţialul
energetic, raportul dintre componentele chimice de bază, (glucide, lipide, proteine, nivelul
oligoelementelor, etc) şi momentul administrarii hranei nu depind nici de timpul istoric, nici de zona
geografica, nici de grupul social, ci numai de varsta individului. Ceea ce se modifica este numai
accesul la resursele de hrana şi aspectul macroscopic al acestora. De altfel, se poate observa ca, pe
masura ce resursele de hrana devin din ce în ce mai accesibile, în sensul largirii pietelor, aspectul
hranei se uniformizează (în teritoriu): asiaticul şi africanul mananca paine de grau şi europeanul orez şi
banane.
Din aceasta cauză, consideram ca exista un sistem de nevoi elementare invariante care poate fi
organizat într-un pattern.
(a) Nivelul nevoilor fiziologice
Este nivelul pe care se realizează menţinerea existentei individului şi a perpetuarii speciei.
Determinarile funcţionale ale acestui nivel sunt: nevoia de aer, apa, lumina, caldura, hrana,
odihna şi sex. Este esenţial de remarcat ca un individ nu-şi poate satisface aceste nevoi consumand
direct resurse luate din mediul înconjurator decât în cazul aerului. Resursele depozitate în mediul
înconjurator sufera, pana la consum, doua transformari: una de tip antropic, de regula prin intermediul
focului, şi cealalta de tip biochimic în interiorul organismului. Atât colectarea resurselor din mediul
înconjurator, cât şi transformarea antropica sunt, de cele mai multe ori, rezultatul unei activitaţi
comune.
(b) Nivelul nevoilor biologice
Aici se sintetizează informaţia din semnale şi pe care se stochează, şi rulează programele. Acest
nivel conţine:
(a) programele încorporate de prelucrare a semnalelor şi de sintetizare a informaţiei, precum şi
de stocare dinamica şi de transmisie a acesteia pe nivelul de organizare imediat urmator;
(b) programele încorporate de menţinere a existentei şi de adaptare care sunt stocate la nivel
celular.
Determinarile funcţionale ale acestui nivel sunt: nevoia de informaţii, de comunicare, de
transport, de predicţie şi de protecţie. Toate nevoile de pe acest nivel de structura nu se pot satisface
decât în cadrul unei activitaţi comune.
11
 Este nivelul pe care se dezvolta capacitatea de a compune şi a implementa programe noi pentru
procesul de adaptare şi pentru procesul de cunoastere a filogenezei şi ontogenezei umane.
Determinarile funcţionale ale acestui nivel sunt: nevoia de stiinta, nevoia de arta şi religie şi
nevoia de învatatura. Satisfacerea acestor nevoi asigura formarea cunostintelor care permit realizarea
programelor de adaptare.
(d) Nivelul nevoilor sociale
Este nivelul pe care se reglementează colaborarea dintre indivizi în cadrul activitaţilor de
antropizare, precum şi modul de acces al indivizilor la rezultatele acestei activitaţi. Determinarile
funcţionale ale acestui nivel sunt nevoia de norme şi nevoia de educaţie.
(e) Nivelul nevoilor de organizare
În cadrul procesului de menţinere al existentei, ca şi în cadrul procesului de adaptare, individul
are nevoie să-şi organizeze timpul şi spaţiul propriu pentru a putea trai. Nivelul optim de organizare,
care este expresia tuturor nivelelor structurii sistemului de nevoi de complexitate mai scazuta, este
acela în care un individ poate lua singur toate deciziile care ţin de existenta sa individuala, fara a
impiedica decizia libera a celorlalţi indivizi din cadrul speciei.
Nivelul fiziologic şi cel biologic funcţionează datorita condiţionarilor interne şi datorita
schimburilor de substanta, energie şi semnale cu mediul înconjurator, iar nivelul spiritual datorita
condiţionarilor interne şi a schimburilor de informaţii şi cunosţinte dintre membrii speciei.
Determinarile structurale ale acestor cinci nivele generează seturi de parametri ale caror valori
trebuie să se pastreze între anumite limite pentru ca scopul de menţinere al existentei să fie realizat.
Evoluţia mediului înconjurator generează, pe frontiera individului şi a speciei umane seturi de
parametri a caror variaţie determina condiţiile pe frontiera mai sus amintita. Pentru realizarea acestui
proces, este necesara satisfacerea simultana a tuturor nevoilor umane.
3.3. Pattern-ul activitaţilor umane în ecosistemul antropizat
Una din caracteristicile cele mai importante ale speciei umane este aceea ca un individ nu-şi
poate satisface singur nici una din nevoile prezentate mai sus, în afara de nevoia de aer care se
satisface practic instantaneu. Ca urmare a acestui fapt, şi ca urmare a metabolismului specific, pentru
satisfacerea oricarei nevoi, un individ elaborează produse sau servicii pe care le schimba cu alţi
indivizi ai speciei, astfel încât, fiecare individ ajunge să-şi satisfaca toate nevoile, deşi el singur nu şi le
poate satisface decât pe unele (sau parţi din acestea). Se poate afirma ca, în procesul de menţinere a
existentei şi de perpetuare a speciei, un individ este utilizator pe toate secventele nivelelor sistemului
de nevoi şi producator numai pe unele.
Acest pattern este organizat pe urmatoarele nivele:
(1) Nivelul structurarii-dezvoltarii

12
 Pe acest nivel sunt situate activitaţile care au ca rezultat elaborarea, din resursele energetice şi
substanţiale ale ecosistemului natural şi folosind programele elaborate la nivelele superioare, a
produselor care satisfac toate nevoile de pe nivelul fiziologic şi biologic.
(2) Nivelul condiţionarilor
Pe acest nivel se asigura realizarea urmatoarelor obiective:
- procurarea şi furnizarea informaţiilor necesare nivelului imediat urmator pentru elaborarea
programelor;
- transmiterea, catre nivelul inferior, a informaţiilor şi programelor elaborate la nivelul superior,
necesare în activitatea de structurare-dezvoltare;
- elaborarea serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoii de protecţie (fiziologica, biologica şi
sociala).
(3) Nivelul cunoasterii
Este nivelul pe care se elaborează programele pentru activitatea de structurare-dezvoltare.
(4) Nivelul normelor
Este nivelul pe care se elaborează programele care reglementează:
- modul în care se realizează activitaţile comune;
- modul în care se realizează accesul fiecarui individ la programele şi produsele rezultate în
urma activitaţilor comune.
(5) Nivelul organizării
Este nivelul pe care se stabilesc şi devin funcţionale relaţiile dintre celelalte nivele. Pe acest
nivel sunt realizate urmatoarele obiective:
- stabilirea relaţiilor între indivizii care realizează programe;
- stabilirea relaţiilor între indivizii care elaborează produse;
- stabilirea relaţiilor între indivizii care realizează programe şi indivizii care elaborează
produse;
- stabilirea modului de acces al individului la programe şi produse;
- stabilirea modului de acces al individului la realizarea relaţiilor de mai sus (accesul la
decizie).
Toate aceste cinci nivele ale pattern-ului activitaţilor umane sunt legate între ele astfel încât să
reproduca poziţia individului în procesul de satisfacere a nevoii: existenta fiecarui nivel este inutila
fara existenta celorlalte.
3.4. Pattern-ul organizării spaţiului în ecosistemul antropizat
Pentru a asigura funcţionalitatea şi stabilitatea pattern-ului activitaţilor umane şi, deci,
satisfacerea nevoilor tuturor indivizilor unei comunitaţi, a populaţiilor şi a întregii specii, a fost
necesara transformarea esenţiala a ecosistemului natural, considerat ca resedinta a speciei umane
componenta a biosferei, care a evoluat pana la ceea ce numim acum ecosistem antropizat.
13
 Structura ecosistemului antropizat este organizata pe patru nivele.
(I) Nivelul habitatului şi al amenajarilor
Acest nivel cuprinde:
- secventele habitatelor urbane şi rurale, diferenţiate prin nivelul de densitate al populaţiei;
- secventa amenajarilor industriale;
- secventa amenajarilor agricole şi silvice;
- secventa amenajarilor pentru turism.
(II) Nivelul reţelelor
Acest nivel cuprinde toate tipurile de reţele care leaga între ele, în reţele de rang superior,
secventele nivelului precedent:
- reţele de transport (drumuri, cai ferate, cai navigabile maritime şi aeriene);
- reţele de comunicaţii (linii telefonice, reţele radio şi TV şi reţele de sateliţi);
- reţele energetice (reţele de curent electric şi reţele de transport pentru petrol şi gaze naturale).
(III) Nivelul autonom
Acest nivel cuprinde amenajari industriale şi agricole izolate de reţelele antropizate în care se
structurează nivelele precedente. În aceasta categorie se situează minele, platformele marine, staţiile
radar şi staţiile meteorologice, stanele, manastirile, precum şi habitatele temporare cum sunt
amenajarile de santier şi habitatele de tip arhaic cum sunt cele din deserturi şi jungla tropicala.
(IV) Nivelul naturii
Pe acest nivel se situează acele zone din mezogeosistem care sunt nelocuite: zone din jungla
africana, amazoniana şi asiatica, zone montane situate la înalţimi mari, zone situate în interiorul
deserturilor sau ale taigalei siberiene.
Toate aceste pattern-uri reprezinta elemente invariante ale structurii ecosistemului antropizat.
Aceasta înseamna ca, indiferent de momentul de timp şi de locul din mezogeosistem în care se afla un
ecosistem antropizat, structura lui va trebui să cuprinda toate aceste trei pattern-uri, fiecare cu structura
formala prezentata mai sus.
3.5. Produsul
Relaţia dintre sistemul de activitaţi umane şi sistemul de nevoi umane se realizează prin produs.
Produsul este o structura substanţiala şi energetica realizata de om pentru a satisface una sau
mai multe nevoi din structura şistemului de nevoi umane.
Are o structura a evoluţiei invarianta care este independenta de tipul produsului şi de spaţiul şi
timpul în care este structurat sau utilizat.
Traiectoria evoluţiei produsului are urmatoarele secvente:
(1) Piata produsului, care se referă la:
- piata utilizării produsului, care se referă la definirea nevoilor pe care urmează să le satisfaca
produsul;
14
 - piatata resurselor care vor fi folosite pentru structurarea produsului;
- piata tehnologiilor care vor fi folosite pentru structurarea produsului;
- piata post-utilizării, care se referă la reintegrarea a ceea ce ramane din produs, după utilizarea
acestuia, în sistemul resurselor primare, în traiectoria produsului în discuţie sau în traiectoria altui
produs.
(2) Concepţia produsului, care se referă la:
- proiectul de model al produsului, care se referă atât la dimensiunea funcţională a produsului în
sensul descrierii modului în care produsul urmează să satisfaca nevoile pentru care este cerut, cât şi la
modul de vânzare şi reintegrare şi, deasemenea, la calitatea produsului;
- proiectul tehnologic al produsului, care se referă la modul în care va fi structurat produsul şi
în care se realizează prototipul acestuia căruia i se aplică modelul de calitate elaborat la proiectul de
model;
- proiectul de dezvoltare al produsului, care se referă la descrierea algoritmului de realizare
concretă a produsului, precum şi la algoritmul de vânzare, utilizare şi reintegrare;
(3) Resurse, unde sunt investigate resursele substanţiale, energetice, financiare şi
informaţionale din care va fi structurat produsul; în acest moment se ia decizia definitivă în privinţa
realizării produsului;
(4) Structurarea - dezvoltarea, care se referă la realizarea concretă a produsului în cantităţile
estimate în secvenţa (1);
(5) Circulaţia produsului, care se referă la accesul direct, prin intermediul procesului de
vânzare, al oamenilor la produsul realizat;
(6) Utilizarea produsului, care se referă la momentul satisfacerii, de catre produs, a nevoilor
pentru care a fost creat (realizarea dimensiunii funcţionale a produsului);
(7) Post-utilizarea produsului, care se referă la reintegrarea a ceea ce ramâne din produs după
utilizare, fie în traiectoriile unor alte produse, fie în mediul natural al resurselor din care a fost
structurat;
(8) Reintegrarea, care se referă la reintegrarea în ecosistemul antropizat a tuturor tipurilor de
deşeuri apărute pe secvenţele anterioare ale traiectoriei.
Structurarea, utilizarea şi, mai ales, reintegrarea produsului sunt principalele surse ale poluării.
Produsul suportă o reprezentare parametrică de tipul densitate, rată de variaţie în timp, potenţial
de creaţie şi de distrugere.

15
 4. CARACTERISTICILE ECOSISTEMELOR ANTROPIZATE

1. Definitia ecosistemului: unitatea functionala, elementara, concreta a biocenozei

2. Alcatuire:
- BIOTOP reprezinta totalitatea factorilor abiotici: climatici, apa, aer, sol;
- BIOCENOZA reprezinta totalitatea populatiilor diferitelor specii legate territorial si prin
relatii de interdependenta

3. Definitia ecosistemelor antropizate (amenajate): sisteme ecologice naturale, optimizate fie

pentru obtinerea unor productii vegetale sau animale sporite, fie pentru alte scopuri umane
(Ecosistemele antropizat -sunt create de om, prin transformarea ecosistemelor natural)
- Sunt influentate specific de existenta si activitatea umana;
- Depend de om din punct de vedere structural – organizatoric

4. Structura unui ecosistem antropizat:

Elementele principale sunt:
a) BIOCENOZA reprezentata de:
- fitocenoza naturala;
- plante de cultura;
- zoocenoza naturala;
- animalele domestice
b) Totalitatea OAMENILOR din ecosistem;
c) ANSAMBLUL PRODUSELOR NATURALE (natura transformata) create prin activitati
umane
Exemple: masini, constructii, obiecte de uz divers
d) Depozitele de deseuri si reziduri stagnante

5. Caracteristici ale unui ecosistem antropizat:

16
 - Gradul de antropizare = intensitatea influentelor de origine antropogena asupra
mediului natural; este diferit de la o zona la alta
Exemple :
a) in zonele urbane sau puternic industrializate care sunt sisteme intens antropizate,
elementele componente au devenit subordonate prezentei oamenilor
b) in agrosisteme fitocenoza este controlata direct de om (nr. de specii foarte mic →
stabilitate redusa → echilibrul ecosistemului este mentinut de om )
- Simplificarea biocenozei: numărul mic de specii
- Saracirea biocenozei: prin diminuarea numarului de legaturi interne
- Fragilitate a echilibrului ecologic

6. Tipuri de ecosisteme antropizate:

- ecosisteme acvatice antropizate: lacurile de baraj, lacurile de acumulare, iazurile si
helesteiele piscicole
- ecosisteme terestre antropizate: ecosistemele agricole sau agroecosistemele
- complexele zootehnice;
- sistemele rurale si urban industriale

Importanţa agroecosistemelor:-satisfacerea necesitătilor de hrană;

-materie prima pentru industrie;
-locuri de muncă

Ecosisteme

antropizate Ecosisteme

urbane
Agroecosisteme Ecosistemele
Sere
aşezărilor
umane
Terenuri Terestre Acvatice
Crescători
arabile Ecosisteme
i piscicole
cultivate
Ferme
rurale
Livezi de Crescători
animale i de scoici
Grădini de Parcuri
Vii
legume

17
 -
-

Sistemele antropizate sunt formate prin transformarea şi simplificarea sistemelor ecologice

naturale.
Fiind ecosisteme simplificate, cu nivel redus de complexitate a organizării şi cu echilibru
precar, sistemele antropizate nu se pot mentine decât prin interventia severă şi permanentă a populatiei
umane pe căi multiple şi specializate, cu imputuri mari de energie auxiliară sub forma combustibililor
fosili. În perspectivă nu prea îndepărtată (aproximativ sub 100 de ani) este probabil ca stocurile
utilizabile de combustibili fosili să se epuizeze. Unii autori mai putin optimişti (sau poate mai realişti)
afirmă că timpul de epuizare este şi mai scurt, de 40-50 de ani. De aceea, se impune de urgentă
revizuirea tehnologiilor în favoarea celor cu consumuri energetice reduse, paralel cu stimularea
mecanismelor şi proceselor de maximizare şi concentrare a energiei solare.
Intreprinderea ca ecosistem antropizat are in functionarea sa, iesiri si produsi intermediari.
Intrarile sistemului sunt resursele materiale si energetice - produsele altor ecosisteme industriale
(materiale, energie, informatie) - produsele altor ecosisteme care satisfac nevoile umane din
ecosistemul in discutie si deseuri din alte ecosisteme antropizate industriale sau neindustriale care pot
avea efecte agresive asupra mediului si sanatatii in ecosistem. Produsele intermediare din sistem care
satisfac nevoile umane din interiorul ecosistemului antropizat si deseuri rezultate din ecosisteme au
efecte eco si sanoagresive in interiorul sistemului.
1. Componenta antropică
-Asezări
-rurale – presiunea exercitată de om este redusă
-urbane mici – puţini locuitori, activităţi economice reduse, unele schimbări în mediu
-marile centre urbane – mediul natural complet schimbat
-Agricultura
-Extensivă:
-Defrisări masive
-Întroducerea culturilor cerealiere
-Intensivă:
-Creşterea producţiei agricole
-Mecanizare, chimizare, irigaţii, desalinizare, desecare, soluri cu productivitate crescută
-Creşterea animalelor
-Păstoritul de transhumanţă
-Resurse de hrană limitate
18
 -Resurse impuse de condiţii climatice
-Intensivă
-În statele dezvoltate economic
-Ferme moderne
-Hrană abundentă
-Rase de animale selecţionate
-Organizarea în spaţii amenajate, bine întreţinute
-Industria
-Modifică negativ prin: excavaţii, extracţia petrolului, baraje şi lacuri hidroenergetice,
platforme industriale, diguri, bazine portuare, noxe, deşeuri, construcţii abandonate etc.
-Omul
-A creat forme de relief:, diguri, canale, taluze
-A nivelat ondulările reliefului
-A crescut riscul producerii de alunecări, surpări, torenţi
-A schimbat complet medil terenurilor mlăştinoase
-Poluarea aerului şi solului
-Cele mai importante transformări s-au produs în regiunile de câmpie prin înlăturarea vegetaţiei
spontate şi introducerea speciilor de cultură.
Un exemplu de system antropizat o reprezinta mediul urban. Mediul natural în care omul îşi
desfăşoară activitatea este format din mai multe sisteme ecologice. Un ecosistem, în general reprezintă
relaţia dintre lumea organismelor vii şi mediul lor de viaţă, sau cum se mai spune, unitatea dintre
biocenoză şi biotip (exemplu: un lac, o pădure, etc. formează în parte un ecosis-tem). Un grup de
oameni pe un spaţiu determinat şi mediul ambiant respectiv alcătuiesc împreună un ecosistem urban .
Ansamblul ecosistemelor planetei, între care există relaţii complexe de intercondiţionare,constituie
ecosfera. Întrucât omul este singura fiinţă vie care poate depune o activitate conştientă, ecosistemul
uman joacă rolul principal în cadrul ecosferei.
Biotopul urban reprezintă rezultatul acţiunii modelatoare a omului asupra mediului “fizic”, acţiune
desfăşurată într-un lung proces istoric, spre folosul său. Ca şi în cazul ecosistemelor naturale, şi în
acest caz se poate vorbi de factorii staţionari ai biotopului urban, dar în elementele de biotop urban se
pot include factorii induşi de către societatea umană (factori ce se exprimă prin elemente
antropogenice ). Factorii staţionari sunt cei geografici, geologici şi pedologici. Aceştia reprezintă
elemente fixe care determină evoluţia unei aşezări umane. Într-o di-ferită măsură, aceşti factori (în
special cei pedologici) sunt supuşi acţiunii antropice şi modificaţi.
Elemente antropice ale biotopului. Elemente generate de structurile urbane. Aşezarea umană reprezintă
prin manifestarea sa spaţial-funcţională o entitate complet diferită din punct de vedere al biotopului,
faţă de ecosistemele naturale; zone funcţionale urbane, puternic antropizate, în special cele industriale,
19
comerciale, şi de afaceri, şi în diverse măsuri cele rezidenţiale, învăţământ sau de agrement, prezintă
modifi-cări spaţiale specifice ale biotopului iniţial, orientat spre îndeplinirea scopurilor pentru care au
fost realizate. Rezultă astfel modificări le tuturor factorilor de mediu (apă, aer, sol), precum şi
schimbări semnificative ale microclimatului.
Poluarea este rezultatul direct sau indirect al activităţilor umane ce se des-făşoară pe teritoriul
oraşului .Fără îndoială că la originea poluării stă producţia de materiale nespecifice mediului. Nu
spectrul de materiale create de om este cauza reală, ci modul de gospodărire a acestora care, pe lângă
faptul că încorpo-rează resurse neregenerabile şi epuizabile, după utilizare sunt deversate în mediul
natural, fără să se cunoască efectele de lungă durată asupra acestuia.
Factorii de poluare urbană sunt cei care se încadrează în factorii general valabil de poluare a mediului
înconjurător şi se referă la:
1. Lipsa unei organizări şi dezvoltări economice pe criterii ecologice, cu alte cuvinte, lipsa unei
baze de dezvoltare durabilă
2. Creşterea demografică explozivă care implică aglomerarea oraşelor, ex-tinderea suprafeţelor
ocupate de oraşe şi creşterea necesităţii de tot felul, constituie principala presiune exercitată din partea
centrelor urbane asupra mediului.
3. Dezvoltarea tehnicii fără să ţină seama de principiile ecologice.
4. Crearea de bunuri materiale care încorporează resurse neregenerabile (sau greu regenerabile) şi
epuizabile.
5. Lipsa unei conştiinţe ecologice cu privire la posibilităţile mediului înconjurător constituie
acel factor de comportament care concură în egală măsură cu alţi factori,la degradarea mediului.
6. Creşterea necesarului de apă în viitor.

A. AGROSISTEMELE
- Inlocuirea formelor naturale de plante sau animale cu varietati cultivate si animale
domestice pentru asigurarea unei productivitati mari
- Plante: cereale, leguminoase, radacinoase, pomi fructiferi, specii horticole
- Animale: porcine, ovine, rumegatoare, pasari
Caracterizare ecologica a componentelor agrosistemelor:

a) Biocenoza:
- Producatorii primari au fost selectionati artificial, omul ameliorand atat productia cat si
rezistenta plantelor cultivate
- Consumatorii sunt reprezentati de animalele din fermele zootehnice sau piscicole
- Numarul actiunilor biotice nefavorabile este redus;
- Omul controleaza consumatorii rapitori (mai ales parazitii)
20
 - In ferme apar boli metabolice si de stres la animale

b)Biotopul:
- fiecare biotop este realizat si controlat de catre om;
- solul este transformat, devenind un corp artificial in care fenomenele naturale sunt
diminuate;
- se investeste o cantitate apreciabila de energie;
- se asigura conditii optime necesare speciei crescute: o anumita intensitate si cantitate de
lumina, o anumita umiditate, o fertilizare corespunzatoare, etc

B. COMPLEXELE ZOOTEHNICE
- cuprinde crescatoriile de animale in scopul obtinerii de productii mari si constante
a) Biocenoza:
- apartine unei singure specii , iar de multe ori unei rase cu performante productive ridicate;
- indivizii sunt intretinuti in adaposturi si boxe, pe categorii de varsta si sexe;
- populatiile sunt omogene genetic si fenotipic;
- animalele si-au pierdut instinctual de teritorialitate si instinctual matern;
- se remarca cresterea agresivitatii si a stresului;
- alte specii de consumatori devin cocncurente pentru hrana: soareci, sobolani
- predomina organismele patogene producatoare de pneumonii, gastroenterite, salmoneloze,
trichineloze
- baza trofica a animalelor este reprezentata de culturile furajere

b)Biotopul:
- are un anumit microclimat interior generat de temperature, umiditate si luminozitate
- insusirile ecologice ale biotopului asigura fiecarei specii o productivitate maxima;

C. ECOSISTEMELE ASEZARILOR UMANE

- in asezarile umane, oamenii se gasesc in interactiune cu factorii abiotici, biotici naturali si cu

factorii artificiali introdusi sau produsi de om
- Tipuri de asezari : rurale si urbane

a) Ecosistemele de tip rural: catunele, satele, comunele

Caracteristici:
21
 - Contact strans cu mediul natural;
- Folosesc in mica masura energia neconventionala, hidroenergia;
- Aprovizionarea cu apa se face din surse imediate, locale (fantani sau izvoare naturale)
- Sursa de hrana provine direct din ecosistemele naturale si agrosisteme

b) Ecosistemele de tip urban:orasele

- Contact redus cu mediul natural;
- Folosesc in mare masura energia produsa in centralele electrice, de termoficare,
nucleare
- Aprovizionarea cu apa se face prin sisteme hidrografice special amenajate;
- Sursa de hrana provine din agrosistemele limitrofe sau de la distanta, precum si din
industria alimentara
- Au productie industriala;
- Sunt dotate cu spatii de depozitare a reziduurilor si deseurilor , de epurare a apei uzate.
In ambele tipuri de ecosisteme, OMUL este factorul care determina optimizarea conditiilor de
mediu si araportului om – societate – natura
Indiferent de tipul de asezare umana, oamenii trebuie sa actioneze pentru diminuarea si
inlaturarea factorilor poluanti care sunt rezultatul activitatii lor.

5. ECOSISTEMUL URBAN
Omul, ca orice fiinţă vie, nu se află în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta noastră, ci
s-a format şi dezvoltat în interacţiune cu mediul natural. Acesta a influenţat din totdeauna dezvoltarea
societăţii, dar gradul în care a exercitat această influenţă a fost diferit re la o epocă istorică la alta.
Mediul natural în care omul îşi desfăşoară activitatea este format din mai multe sisteme
ecologice. Un ecosistem, în general reprezintă relaţia dintre lumea organismelor vii şi mediul lor de
viaţă, sau cum se mai spune, unitatea dintre biocenoză şi biotip (exemplu: un lac, o pădure, etc.
formează în parte un ecosistem). Un grup de oameni pe un spaţiu determinat şi mediul ambiant
respectiv alcătuiesc împreună un ecosistem urban. Ansamblul ecosistemelor planetei, între care există
relaţii complexe de intercondiţionare, constituie ecosfera. Întrucât omul este singura fiinţă vie care
poate depune o activitate conştientă, ecosistemul uman joacă rolul principal în cadrul ecosferei.
Biotopul urban reprezintă rezultatul acţiunii modelatoare a omului asupra mediului “fizic”,
acţiune desfăşurată într-un lung proces istoric, spre folosul său. Ca şi în cazul ecosistemelor naturale,
şi în acest caz se poate vorbi de factorii staţionari ai biotopului urban, dar în elementele de biotop

22
urban se pot include factorii induşi de către societatea umană (factori ce se exprimă prin elemente
antropogenice )
Factorii staţionari sunt cei geografici, geologici şi pedologici. Aceştia reprezintă elemente fixe
care determină evoluţia unei aşezări umane. Într-o di-ferită măsură, aceşti factori (în special cei
pedologici) sunt supuşi acţiunii antropice şi modificaţi.
Elemente antropice ale biotopului
Elemente generate de structurile urbane. Aşezarea umană reprezintă prin manifestarea sa
spaţial-funcţională o entitate complet diferită din punct de vedere al biotopului, faţă de ecosistemele
naturale ; zone funcţionale urbane, puternic antropizate, în special cele industriale, comerciale, şi de
afaceri, şi în diverse măsuri cele rezidenţiale, învăţământ sau de agrement, prezintă modificări spaţiale
specifice ale biotopului iniţial, orientat spre îndeplinirea scopurilor pentru care au fost realizate.
Rezultă astfel modificările tuturor factorilor de mediu (apă, aer, sol), precum şi schimbări
semnificative ale microclimatului.
Poluarea este rezultatul direct sau indirect al activităţilor umane ce se desfăşoară pe teritoriul
oraşului. Fără îndoială că la originea poluării stă producţia de materiale nespecifice mediului. Nu
spectrul de materiale create de om este cauza reală, ci modul de gospodărire a acestora care, pe lângă
faptul că încorporează resurse neregenerabile şi epuizabile, după utilizare sunt deversate în mediul
natural, fără să se cunoască efectele de lungă durată asupra acestuia.
Factorii de poluare urbană sunt cei care se încadrează în factorii general valabil de poluare a
mediului înconjurător şi se referă la:
1. Lipsa unei organizări şi dezvoltări economice pe criterii ecologice, cu alte cuvinte, lipsa
unei baze de dezvoltare durabilă
2. Creşterea demografică explozivă care implică aglomerarea oraşelor, extinderea
suprafeţelor ocupate de oraşe şi creşterea necesităţii de tot felul, constituie principala presiune
exercitată din partea centrelor urbane asupra mediului.
3. Dezvoltarea tehnicii fără să ţină seama de principiile ecologice.
4. Crearea de bunuri materiale care încorporează resurse neregenerabile (sau greu
regenerabile) şi epuizabile.
5. Lipsa unei conştiinţe ecologice cu privire la posibilităţile mediului înconjurător constituie
acel factor de comportament care concură în egală măsură cu alţi factori, la degradarea mediului.
6. Creşterea necesarului de apă în viitor.
Crearea marilor aglomerări urbane provoacă dezechilibre care pot să se transforme în catastrofe
(exemplu: la Milano în ultimii 20 de ani, nivelul apei subterane a scăzut cu 20 m, la Bologna, pânza
freatică în 1945 se găsea la 12m, astăzi se află la 35m adâncime. Se pune problema nu numai a lipsei
posibile de apă în următoarele decenii, ci şi a posibilităţii ca prin tasarea pământului să se producă
alunecări masive de teren şi distrugerea unor suprafeţe întinse de construcţii .
23
 Varietatea poluării ca şi a cazurilor care o produc, conduce la schimbări specifice, uneori
ireversibile, ale calităţilor factorilor de mediu.
Echilibru dintre comunitatea biotică şi mediul fizic este decisiv pentru comunitate. Întreaga
mişcare a societăţii este indisolubil legată de dezvoltarea istorică a producţiei, de muncă. Fiind un
proces între om şi natură, în cursul căruia omul efectuează, reglementează şi, prin acţiunea sa,
controlează schimbul de materie dintre el şi natură, munca presupune atât unitate cât şi contradicţia
dintre om şi natură. În procesul muncii, producând cele necesare existenţei, oamenii pe de o parte
extrag din mediul natural resursele regenerabile, iar pe de altă parte aruncă în mediul natural reziduuri
şi deşeurile activităţii productive şi ale gospodăriei fiecărei familii. Drept urmare, între mediul natural
şi cel creat de om se desfăşoară o dublă contradicţie:
o Contradicţia dintre dimensiunile necesităţilor mediului creat de om şi volumul de resurse
oferit de natură
o Contradicţia dintre mediul creat de om şi mediul natural,sub aspectul dezechilibrelor pe
care omul le poate provoca în natură şi al efectului acestora asupra omului.
Biocenozele urbane, a doua parte componentă a ecosistemului urban este caracterizat prin
evoluţia speciei dominante, în teritoriul urban pe care o repre-zintă omul şi antropocenoza care
constituie cenoza principală în oraşe.
În ceea ce priveşte celelalte specii din teritoriul urban, se pot face următoarele
consideraţii:fondul de specii din care este alcătuită biocenoza corespunde condiţiilor de existenţă din
biotop.
Ecologia propune abordarea problemei mediului urban prin perspectiva unor puncte de vedere
diverse, dar avand un numitor comun – abordarea sistemica. Din aceasta perspectiva, asezarile urbane
nu mai sunt intelese ca entitati de sine statatoare, ci devin componente ale ierarhiei sistemelor
organizate, plasandu-se, in functie de scala spatiala, pe nivelul ecosistemelor sau complexelor de
ecosisteme. Solutia problemelor de mediu, izvorate din actiunea cu caracter structurator a
comunitatilor urbane sub influenta unui model conceptual centrat pe nevoile acestora, o reprezinta
dezvoltarea durabila, bazata pe integrarea si echilibrul aspectelor economice, sociale si ecologice, si
materializata in profil teritorial printr-o structura policentrica la diferite scari. In interiorul oraselor,
aceste ingerinte conduc la fenomene de regenerare urbana.
Prezentarea problematicii mediului urban printr-o abordare ecologica trebuie sa porneasca de la
doua delimitari conceptuale: „Ce inseamna ecologic?” si ce se intelege prin „mediu urban”.
In primul caz trebuie precizat ca limba romana cuprinde sub acelasi termen – adjectivul
ecologic – referiri la doua domenii diferite, stiinta ecologiei si doctrina politica ecologista (verde). Desi
izvorate din aceeasi necesitate a rezolvarii problemelor generate de dezvoltarea necontrolata a
societatii omenesti, insotita de impacturile negative asupra mediului reunite sub numele de
„deteriorare” (poluarea, disparitia de specii si ecosisteme, fragmentarea habitatelor, executia marilor
24
lucrari agricole si de hidroamenajare etc.), si bazate pe aceeasi abordare invechita a mediului ca
„mediu inconjurator”, cele doua au urmat trasee diferite. Asa cum arata si tezele Clubului de la Roma,
preluate ulterior de toate miscarile, grupurile si partidele ecologiste si sustinute pana astazi, modelul
conceptual pe care se bazeaza gandirea ecologista a ramas neschimbat, fiind bazat pe separarea
completa dintre „om” (individ si societate) si „mediul inconjurator” – tocmai acea abordare care a dus
la problemele pe care ecologistii incearca sa le rezolve – si acesta fundamenteaza solutia ecologista la
criza ecologica: „cresterea zero”. Spre deosebire de ecologism, stiinta ecologiei a evoluat,
schimbandu-si modelul conceptual si scara de abordare. Astazi ea se afla in etapa numita „ecologie
sistemica”, definita ca „stiinta care asigura fundamentul teoretic necesar pentru a conceptualiza si
intelege modul de structurare si functionare a complexelor de sisteme ecologice (sociale si naturale)
cuplate si pentru a percepe si interpreta „mediul inconjurator”, care include deopotriva mediul fizic si
biologic natural, precum si mediul transformat si controlat de catre specia umana ca o ierarhie de
unitati organizate, dinamice si cu proprietati structurale si functionale identificabile si cuantificabile”.
Lucrarea de fata porneste tocmai de la modelul conceptual promovat de stiinta ecologiei, care
fundamenteaza solutia cunoscuta sub numele de dezvoltare durabila.
Asa cum se poate observa, raspunsul la cea de-a doua intrebare decurge din prima. Deoarece
lucrarea de fata se bazeaza pe abordarea stiintifica (propusa de ecologia sistemica) a mediului ca
ierarhie de sisteme ecologice organizate sau de complexe de sisteme socio-ecologice cuplate, se impun
o detaliere a acestui model si precizarea pozitiei mediului urban in aceasta ierarhie.
Un sistem ecologic este reprezentat de o componenta lipsita de viata (abiotica), mai exact
ansamblul factorilor geologici, geografici, climatici etc., care prezinta fluctuatii regulate (cu caracter
de regim) – factori de mediu si/sau fluctuatii mari (determinate de evenimente geologice si/sau
cosmice, dar si de om) – factori de comanda, si una vie (biotica), reprezentata de totalitatea speciilor
vegetale si animale, plus relatiile care se stabilesc intre elementele fiecarei componente si intre cele
doua componente si care fac ca acestea sa formeze un tot unitar. Alcatuirea acestui intreg este
subordonata indeplinirii anumitor functii, motiv pentru care este numit „structura functionala”.
Principalele functii ale sistemelor ecologice sunt fluxul de materie si de energie si autoreglarea, ultima
asigurand continuitatea structurii in timp si spatiu, inteleasa nu intr-un sens static, ci intr-unul dinamic,
sistemele ecologice aflandu-se intr-o continua evolutie. Structura sistemelor ecologice este
reprezentata schematic in Fig. 1. Din aceasta imagine rezulta nu doar conexiunile din cadrul sistemelor
ecologice, ci si cele care se stabilesc intre sisteme ecologice diferite, separate prin arii de tranzitie
numite zone de ecoton.

25
 Fig.1. Structura sistemelor ecologice
Un al doilea element important este faptul ca aceste sisteme ecologice formeaza, in functie de
scara de timp si de spatiu care determina si complexitatea lor, o ierarhie (Fig. 2) ce integreaza
sistemele biologice de rang superior speciei. Dupa nivelul de baza al ecosistemului, in cazul
complexelor de ecosisteme, componenta biotica este reprezentata de un complex de biocenoze sau de
un biom, iar cea abiotica de unitati hidrogeomorfologice (bazine hidrogeografice, complexe deltaice
sau estuare, mari, oceane etc.); in cazul ecosferei, componenta biotica este biosfera, iar componenta
biotica, numita toposfera, include geosferele terestre: atmosfera, hidrosfera, litosfera. De asemenea,
sunt incluse antroposfera si componenta acesteia, tehnosfera.

Fig. 2. Ierarhia sistemelor ecologice

In cadrul acestei ierarhii, sistemele ecologice dominate de specia umana – ecosisteme urbane si
rurale, agroecosisteme, sisteme agroindustriale, reteaua de transport se intrepatrund structural si

26
functional cu cele naturale. In plan functional, ecosistemele dominate de om sunt paraziti ai celor
naturale, strict dependente de importul masiv si continuu de energie si materii prime din sistemele
naturale. In continuare va fi analizat doar cazul ecosistemelor urbane.
Ecosistemul urban: concept
Recunoasterea faptului ca sistemele ecologice dominate de specia umana sunt o parte a
ierarhiei sistemelor ecologice nu este atat de recenta. Termenul de ecologie urbana a fost folosit inca
din 1968, in cadrul unui simpozion desfasurat in orasul New York. In aceeasi perioada, se puneau
bazele aplicarii conceptiei sistemice in cazul asezarilor umane, vorbindu-se despre sisteme socio-
spatiale. Organizarea ecosistemelor urbane difera de cea a ecosistemelor naturale structural si
functional. Diferentele sunt rezultatul interventiilor structuratoare in raport cu proiectia mentala a
tintelor socioeconomice ale comunitatilor si ca rezultat al procesului de ordonare a obiectelor din
spatiul gestionat de comunitatile umane.
Ecosistemul urban: structura
Diferenta structurala esentiala a sistemelor dominate de om fata de cele naturale o constituie
prezenta omului ca specie dominanta, supusa in primul rand legitatilor socioeconomice, si nu celor
biologice. Omul isi creeaza propriul habitat din materiale inexistente in mediu, si la o scara mult mai
mare decat cea a adaposturilor celorlalte specii. Datorita densitatii ridicate si a masivitatii cadrului
construit se modifica substantial biotopul.
Spre exemplu, este semnificativa modificarea unor parametri climatici specifici ecosistemului
urban, in raport cu cei din teritoriul inconjurator: fenomene de condensare mai accentuate, poluare
gazoasa de cateva ori mai mare, radiatie solara sub toate aspectele sale (radiatie globala, radiatii
ultraviolete (vara si iarna), durata stralucirii) mai redusa, temperatura atmosferei (media anuala si din
zilele senine) mai ridicata, viteza vantului, exprimata in medie anuala, mai mica, dar mai mare in ceea
ce priveste miscarile lente ale aerului, umiditatea relativa mai mica (vara si iarna), nebulozitatea
generala mai mare, la fel ca si fenomenele de ceata (iarna si vara) si precipitatii mai mari in ceea ce
priveste cantitatea totala de apa, ca si precipitatiile mai mici de 5 mm., dar caderile de zapada mai
reduse. La nivelul solului, ca urmare directa a poluarii intense in ariile urbane si a folosirii diferitilor
fertilizatori se produc si modificari din punct de vedere chimic, manifestate in primul rand printr-o
crestere a alcalinitatii. Nu in ultimul rand, aceste transformari distrug habitatul organismelor din sol,
fenomen care, impreuna cu reducerea covorului vegetal, introduce modificari in biochimia solului si
evolutia acestuia. In plus fata de modificarea componentelor naturale existente pe amplasamentul unui
ecosistem urban, omul creeaza elemente noi, ca suport al satisfacerii propriilor necesitati de natura
biologica, de organizarea socioeconomica, si ocazioneaza aparitia unor elemente generate de
activitatile umane – poluantii din apa, aer si sol.
Reprezentarea componentei biotice in ecosistemele urbane este rezultatul intrepatrunderii
elementelor naturale cu dorintele omului. Organismele biologice apartin unor specii care „ocolesc”
27
regiunile urbane – hemerofobe, specii „indiferente” fata de prezenta omului – hemerodiafore si specii
„insotitoare” ale procesului de urbanizare – hemerofile si sinantrope. Exista o mare diversitate a micro-
habitatelor si niselor ecologice din zonele urbane, precum si a grupelor de organisme din cadrul micro-
habitatelor. Jean-François Noblet (1994 si 2005) prezinta speciile de animale cu care omul isi imparte
locuinta, in zone rurale sau urbane. In continuare, Noblet acrediteaza ideea unei posibile coabitari
armonioase intre om si aceste vietuitoare, vorbind despre „o casa veche cu cateva cucuvele, un dihor
si cativa lilieci”, in spiritul reconcilierii cu natura. O astfel de casa ar deveni, in conceptia autorului, un
fel de „arca a lui Noe”.
In ceea ce priveste numarul de specii de plante salbatice de pe teritoriul orasului, studiile au
aratat ca fluctuatiile de prezenta sunt foarte mari, speciile efemere sunt prezente in numar relativ
ridicat, sunt preponderente speciile neofite, si circa un sfert din numarul total de specii de plante
intalnite in orase sunt comune tuturor oraselor, in special zonelor puternic antropizate, cum sunt
centrele oraselor.
Analiza speciilor de animale ce pot trai in ariile urbane (Tabelul 1) a scos in evidenta faptul ca
numarul speciilor de vertebrate este relativ mic. Numai sobolanul comun este, in mod practic, intalnit
pe tot Globul (la fel ca si musca de casa, dintre nevertebrate). In ariile puternic urbanizate numarul de
specii de vertebrate, exceptand pasarile, nu depaseste zece, iar pe toata aria urbana, cateva zeci. Dintre
speciile mai bine reprezentate sunt mai des amintite veverita, soarecele, dihorul, ariciul (mai rar),
soparla cenusie si broasca raioasa comuna. In raspandirea si mentinerea speciilor, un rol important il au
„coridoarele” seminaturale din vegetatie. Cainii si pisicile vagabonde trebuie adaugate speciilor ce
traiesc in oras. Reducerea numarului lor poate favoriza dezvoltarea speciilor „salbatice”. Datorita marii
lor mobilitati, care le asigura locurile de cuibarit, ca si teritoriul pentru vanatoare, la distante mari
unele fata de altele, pasarile reprezinta o categorie deosebita. Teritoriile puternic antropizate sunt, de
obicei, locuite de pasari al caror peisaj originar il reprezentau stancile (porumbel sau stancuta).
Speciile de preerie (vrabia) s-au adaptat foarte bine la conditiile de viata din oras. Nevertebratele sunt
reprezentate in orase de artropode (mai ales insecte), viermi paraziti, a caror arie de raspandire a fost
redusa drastic odata cu antropizarea teritoriilor urbane, un caz deosebit fiind reprezentat de
nevertebratele adaptate in diferite grade la conditiile artificiale de viata (asa-numitele specii
eusynantropice). Alte aspecte sunt legate de fenomenele de melanism. Zonele plantate raman locul
predilect pentru viata celor mai multe insecte, si, partial, a celorlalte nevertebrate, inclusiv in timpul
iernii (Petrisor, 2008b, pag. 52-54).
Tabelul 1. Ecosisteme caracteristice diferitelor zone functionale urbane
Fitocenoze (asociatii Zoocenoze (grupuri de
Zona functionala Biotop
vegetale) animale)

Centrul orasului temperatura mai mare  plante  pasari de stanca

28
 Tabelul 1. Ecosisteme caracteristice diferitelor zone functionale urbane
Fitocenoze (asociatii Zoocenoze (grupuri de
Zona functionala Biotop
vegetale) animale)

 umiditate mai
redusa ornamentale  mamifere mici
 poluare puternica
 biodiversitate  biodiversitate
 structura solului redusa foarte redusa
distrusa
 temperatura mai
mare  pasari
 plante dependente
Zone de locuire  poluare relativ  insecte
de om
densa ridicata
 specii ruderale  biodiversitate
 structura solului in redusa
buna parte distrusa
 microclimat
favorabil
 pasari
 temperatura si
umiditatea prezinta  fitocenoze specifice
 mamifere mici
diferente reduse padurilor
Zone rezidentiale intre zi si noapte  insecte
 pomi fructiferi
 poluare foarte  animale acvatice
redusa  plante
ornamentale  biodiversitate
 solul isi pastreaza ridicata
integritatea
structurala
 fitocenoze variate,  pasari
 microclimat
bogate in specii
favorabil  mamifere mici
Parcuri
 specii ornamentale
 structura solului  biodiversitate
si dependente de
pastrata relativ ridicata
om
 microclimat  plante  pasari
favorabil ornamentale  mamifere mici
Cimitire
 structura solului  specii dependente  biodiversitate
pastrata de om relativ ridicata
Zone industriale  temperatura foarte  vegetatia complet  numai specii
ridicata eliminata pionier

 umiditate foarte  specii ubicviste

redusa

29
 Tabelul 1. Ecosisteme caracteristice diferitelor zone functionale urbane
Fitocenoze (asociatii Zoocenoze (grupuri de
Zona functionala Biotop
vegetale) animale)

 poluare foarte
puternica

 structura solului
complet distrusa
 temperatura mare

 umiditate scazuta
Cai de circulatie
 plantatii de
 poluare puternica aliniament  Insecte
 drumuri;
 cai ferate;  structura solului  specii ruderale  biodiversitate
complet distrusa
foarte redusa
 canale
 arbusti
navigabile.  accentuare a
extremelor
climatice (canale)
 modificarea
dinamicii aerului

Rauri si oglinzi de  favorizarea  specii murale pe  animale acvatice:

apa extremelor peretii lucrarilor pesti, nevertebrate,
climatice hidrotehnice pasari.

 modificarea calitatii
apelor

Structura ecosistemului urban este simbolizata in Fig. 3. Reprezentarea particularizeaza

elementele structurale noi, induse de prezenta omului si de necesitatile acestuia, si modul in care
acestea se intrepatrund cu cele naturale.
Un aspect deosebit de interesant este cel legat de diversitatea speciilor din ecosistemele urbane.
Conceptul de diversitate este inteles in sens statistico-matematic din punct de vedere cantitativ ca
imprastiere in jurul unei tendinte centrale si din punct de vedere calitativ ca numar diferit de elemente
constitutive si pondere diferita de reprezentare a acestora – regularitate a distributiei, iar in ecologie ca
diversificare a structurii, a relatiilor dintre elementele structurale si a functiilor. Diversitatea este
numita in geografie geodiversitate si in ecologie bio si ecodiversitate. Conceptul de geodiversitate este
folosit de doua domenii. In geografie reprezinta eterogenitatea „elementelor geologice (roci, minerale,
fosile), geomorfologice (forme de relief si procese) si pedologice (soluri), incluzand ansamblurile,
relatiile, proprietatile, interpretarile si sistemele acestora”.
Conventia privind diversitatea biologica de la Rio de Janeiro (1992): „diversitatea biologica
inseamna variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre altele, a ecosistemelor
30
terestre, marine si a altor ecosisteme acvatice si a complexelor ecologice din care acestea fac parte;
aceasta include diversitatea in cadrul speciilor, dintre specii si a ecosistemelor”. Cu toate acestea,
definitia permite extinderea prin adaugarea componentelor lipsite de viata (abiotice) avand in vedere
includerea diversitatii ecosistemelor, care includ „nu numai complexul de organisme, dar si pe cel al
factorilor fizici”. Aceasta latura a biodiversitatii a fost numita ecodiversitate, fiind etimologic
construita in jurul notiunii de ecosistem, si incluzand deopotriva componente vii si nevii. Daca se
considera ca ecodiversitatea include biodiversitatea, tot asa cum ierarhia sistemelor ecologice include
ierarhia sistemelor biologice de rang superior speciei, sub influenta procesului de antropizare din
sistemele naturale dispar elemente structurale, ceea ce conduce la reduceri functionale si se traduce in
scaderea biodiversitatii, dar in acelasi timp are loc o diversificare a subsistemelor antropice, prin
aparitia de noi elemente structurale si cresterea complexitatii functionale odata cu accelerarea
proceselor de urbanizare, ceea ce determina o crestere a geodiversitatii.

Fig.3. Ecosistemul urban: structura

Ecosistemul urban: functii si dinamica

Functionarea ecosistemelor urbane este guvernata de actiunea unor legitati ecologice in
teritoriul oraselor. Legea minimului actioneaza extrem de drastic, dat fiind faptul ca o serie de
parametri esentiali pentru viata multor specii de plante si de animale sunt redusi la minimum si chiar
anulati, actionand concomitent si ca factori limitativi. Legea tolerantei se manifesta in sensul limitarii
31
intervalului optim dintre pragul inferior si cel superior al factorilor ce influenteaza dezvoltarea unei
specii. Legea lui Mitscherlich, care explica diminuarea din ce in ce mai accentuata a actiunii factorilor
favorabili asupra cresterii si dezvoltarii unui organism, odata cu marirea dozelor, este valabila in
analiza actiunii omului de a mentine anumite ecosisteme (in speta, spatiile verzi) prin introducerea
unei cantitati din ce in ce mai mari de energie.
Ecosistemul natural este, de obicei, un sistem complet, adica independent in ceea ce priveste
resursele si functionarea (fiind dependent doar de fluxul de energie radianta solara, inglobata in sistem
de catre producatorii primari). Spre deosebire de acesta, ecosistemul urban este un sistem incomplet, in
sensul ca reducerea biodiversitatii nu poate asigura specializarea componentelor sale. Consumatorii nu
se pot organiza in cadrul unor lanturi trofice incomplete. Aceasta are drept consecinta simplificarea sau
liniarizarea circuitelor materiei si energiei. Din acest punct de vedere, ecosistemele urbane pot fi
caracterizate ca fiind tinere. Diversitatea redusa face ca ecosistemele urbane sa nu fie capabile de
productie primara proprie.
Asa cum am aratat, din punct de vedere energetic ecosistemele urbane sunt parazite ale celor
naturale, la care se cupleaza in vederea absorbtiei resurselor sub toate aspectele functionale. Fluxul de
materie este preluat din sistemele naturale, omul intervenind ca un consumator, adesea de varf, in
lanturile trofice. Prelevarea energiei si a resurselor se face prin intermediul tehnologiilor dezvoltate de
specia umana – Fig. 4. Sub aspect energetic, sistemele socioeconomice disipa energia naturala, pe care
o introduc pe diferite cai – ingrasaminte, pesticide, prelucrarea solului, ingrijirea spatiilor verzi, hrana
etc. in cantitati ce depasesc cu mult contributia producatorilor primari. Cantitatea si densitatea
resurselor energetice antropice, in sensul energiei manipulate de catre sistemul soio-uman pentru
mentinerea si dezvoltarea propriilor sub-sisteme, care au ca si rezultat modificarea structurilor si
functiunilor teritoriului, devin mult mai mari intr-un teritoriu fata de teritoriile sistemelor naturale.
Marirea cantitatii absorbite de sistemele antropice se realizeaza prin cresterea complexitatii canalelor
de absorbtie a resurselor de catre societatea umana, evidentiind caracterul structurant al activitatilor
umane asupra spatiului geografic. Modificarea circuitelor biogeochimice si reducerea biodiversitatii
determina o scadere a stabilitatii sistemelor socioeconomice, a caror autoreglare devine astfel
dependenta de interventiile omului.

32
Fig.4. Cuplarea sistemului socioeconomic uman la sistemele naturale in vederea absorbtiei resurselor

Desigur, prezentarea dinamicii ecosistemelor naturale este incompleta daca nu se ia in calcul si

relatia cu ecosistemele naturale, fiind in stransa relatie cu conceptele de ecoenergie si urbanizare.
Ecoenergia primara desemneaza energia initiala a unui sistem teritorial inainte de interventia omului ca
factor constient in structurile sale. In procesul de urbanizare, sistemele naturale devin antropizate, apoi
antropice, concentrarea de populatie si de activitati economice determinand un consum diferentiat al
resurselor, apreciate ca ecoenergii primare. Evaluarea ecoenergiilor se face in raport cu aprecierea
calitativa a nivelului de degradare a geosistemelor initiale, iar gradul de antropizare este proportional
in intensitate cu distributia ecoenergiilor primare, dar corelat in mod invers cu aceasta si raspunzator
de accentuarea complexitatii geosistemelor.
Coordonatele dinamicii sistemelor socioeconomice sunt: (1) extinderea spatiala prin
substituirea componentelor naturale si seminaturale ale retelei ecologice si transformarea acesteia prin
simplificare, fragmentare si restrangerea conectivitatii; (2) diversificarea si specializarea structurii
interne, cresterea densitatii fluxurilor de materie si energie si a volumului de bunuri si servicii cu
valoare de piata, (3) multiplicarea canalelor de absorbtie a resurselor regenerabile si neregenerabile si a
serviciilor si cresterea densitatii fluxurilor de materie si energie la nivelul fiecarui canal, (4) cresterea
si diversificarea canalelor (surse punctiforme si difuze) de dispersie a produsilor secundari ai
proceselor tehnologice, a celor speciali (pesticide, detergenti, clor-fluoro-carburi), a celor uzati si a
entropiei in special in sistemele acvatice si troposfera, (5) cresterea ratelor de transfer material si
energetic cu perturbarea (liniarizarea) circuitelor biogeochimice, (6) absorbtia, acumularea,
concentrarea resurselor minerale neregenerabile ca deseuri sau sub forma capitalului construit in
paralel cu epuizarea stocurilor detinute de capitalul natural si (7) regionalizarea si globalizarea
sistemelor socio-ecologice ca efect al cresterii gradului de interdependenta dintre acestea. Rezultatele
33
acestei dinamici sunt impacturile reunite, asa cum a fost subliniat la inceput, sub numele generic de
deteriorare a mediului.
Solutia pe care ecologia sistemica o ofera crizei ecologice determinate de aparitia acestor
fenomene consta in conceptul de dezvoltare durabila, definita in 1987 de dr. Gro Harlem Brundland,
Presedinta Comisiei pentru Mediu si Dezvoltare, ca „dezvoltare ce indeplineste nevoile prezente fara a
compromite posibilitatile generatiilor viitoare de a-si satisface propriile necesitati”. Cheia intelegerii
acestui concept este reprezentata de constientizarea intrepatrunderilor dintre pilonii economici, sociali
si ecologici ai dezvoltarii. Astfel, o definitie mai pragmatica a dezvoltarii durabile arata ca aceasta
presupune in egala masura „utilizarea resurselor naturale in limitele capacitatii de suport a sistemelor
ecologice, conservarea diversitatii biologice in arii naturale protejate, reconstructia ecologica a
ecosistemelor deteriorate de actiunea omului, si masuri de protectie a mediului integrate in strategiile
sectoriale de dezvoltare, vizand internalizarea costurilor de mediu si evaluarea impactului activitatilor
umane asupra sistemelor ecologice” – Fig. 5. In plus, se contureaza si o dimensiune teritoriala, si
anume dezvoltarea spatiala durabila, care „asigura un echilibru teritorial al satisfacerii necesitatilor
economice, sociale si ecologice ale generatiilor prezente si viitoare la aceeasi rata”.
Definitia practica a dezvoltarii durabile conduce la noi cerinte socioeconomice si ecologice
impuse ecosistemelor urbane, la care orasele se adapteaza printr-un proces de ajustare si remodelare
orientat spre imbunatatirea conditiilor de viata dintr-un oras, denumit regenerare urbana, in care
politicile de locuire joaca un rol critic. Recenta Declaratie de la Toledo, elaborata ca urmare a Intrunirii
Ministeriale Informale privind Declaratia asupra Dezvoltarii Urbane – identifica, printr-o abordare
stiintifica, conceptul de regenerare urbana integrata: „proces planificat ce trebuie sa depaseasca
motivatiile sectoriale si abordarile folosite pana acum, intelegand ca orasul este un intreg functional
si partile sale componente ale organismului urban, si avand ca tel dezvoltarea pe deplin echilibrata a
structurilor sociale, economice si urbane, odata cu stimularea cresterii eficientei ecologice”.

34
Fig.5. Conceptul de dezvoltare durabila

35
 In spiritul dezvoltarii spatiale durabile sunt definite cerinte specifice atat asezarilor urbane, cat
si celor rurale. Intalnirea Informala Ministeriala care a avut loc la Bristol in perioada 6-7 decembrie
2005 din initiativa Marii Britanii a avut ca subiect comunitatile durabile, definite ca „regiuni in care
locuitorii acestora doresc sa traiasca si sa lucreze, atat in prezent, cat si in viitor”. Echivalentul rural
este conceptul de sat de sine-statator, dezvoltat de Fundatia Mihail Eminescu Trust, „un concept
original care promoveaza dezvoltarea durabila a comunitatilor rurale prin valorificarea tezaurului lor
unic de monumente, arhitectura vernaculara, peisaj si biodiversitate”.
Arhitectura ecologica
Nu se poate discuta despre o abordare ecologica a mediului urban fara a preciza cateva aspecte
legate de modul in care aceasta influenteaza proiectarea habitatului urban. In conceptia Patrick Crehan,
Directorul Clubului din Amsterdam, termenul de „arhitectura ecologica” nu are o definitie clara,
interpretarea sa situand acest concept intre arhitectura „verde” (ecologista) si cea durabila. Arhitectura
„verde” reprezinta practica de a creste eficienta cu care constructiile si terenul adiacent utilizeaza si
preiau energia, apa si materialele, si reducerea impacturilor negative ale acestor constructii asupra
sanatatii omului si mediului prin imbunatatirea metodelor de proiectare, constructie, utilizare,
mentinere si demolare – intregul ciclu de viata. Arhitectura durabila inseamna conformarea arhitecturii
„verzi” cu principiile durabilitatii socio-economice si ecologice, respectiv internalizarea costurilor de
mediu in proiectarea si executia lucrarilor de constructii.
In practica, arhitectura ecologica raspunde la problema sectorializarii, reprezentata de faptul ca
in decursul evolutiei societatii omenesti s-a trecut de la o singura parcela care acoperea necesitatile
individuale la parcele specializate in locuire, loisir, producerea hranei, energiei etc. pentru intregi
colectivitati, astfel incat in curand suprafata Pamantului va fi insuficienta pentru a acoperi nevoile
locuitorilor; in ecologie, acest aspect este masurat prin conceptul de amprenta ecologica, care
reprezinta masoara presiunea antropica exercitata asupra sistemelor ecologice aflate in regim natural,
prin estimarea suprafetei terestre sau marine capabile de productivitate biologica care ar trebui
regenerate datorita consumului de resurse si generarii de deseuri de catre populatia umana, in conditiile
dezvoltarii tehnologie si cunoasterii stiintifice din prezent. Altfel spus, amprenta ecologica masoara
suprafata naturala necesara pentru a sustine o populatie umana care ar adopta in mod uniform acelasi
stil de viata prin trei metode. Exista trei modalitati de determinare a acesteia: (1) estimarea suprafetei
(acoperite de vegetatie) care ar putea absorbi dioxidul de carbon rezultat din arderea combustibililor
fosili si neabsorbit de oceane, (2) calculul suprafetelor cultivate care ar produce cantitatea de alcool
echivalenta combustibililor fosili arsi si (3) determinarea suprafetei de teren (acoperit de vegetatie)
care ar fi fost necesara in trecutul geologic pentru formarea combustibililor fosili – de exemplu,
padurile din care au luat nastere carbunii in Carbonifer.
In mod asemanator dezvoltarii policentrice, prezentata in continuare, arhitectura ecologica
exprima optiunea pentru impacturi negative asupra mediului reduse si dispersate in teritoriu in locul
36
celor puternice si concentrate in marile aglomerari urbane de-a lungul intregului ciclu de viata al
locuintei, instalatiilor si materialelor de constructii. In sens restrans, arhitectura ecologica se refera la
optiunea pentru anumite materiale de constructii (in special cele degradabile) si la performanta
energetica a constructiilor, ce permite clasificarea constructiilor in pasive, cu zero emisii, verzi
(ecologice, durabile, sustenabile) etc.; printre constructiile pasive se disting cele cu consum net de
energie nul la nivelul sitului, cu emisii energetice nete nule, cu cost energetic nul, cu consum nul de
energie primara, cu consum nul de energie produsa in afara sitului sau neracordate la reteaua de
alimentare cu energie.
Teorii sintetice asupra organizarii si dinamicii ecosistemelor urbane
Teoria Gaia a fost elaborata de James Lovelock de mai multa vreme; potrivit acesteia,
Geea/Gaia (nume dat planetei Pamant Γαία, in mitologia greaca), este „o entitate complexa care
include biosfera, atmosfera, oceanele si solul de pe Terra; acest ansamblu este un sistem autoreglabil
sau cibernetic aflat in cautarea un mediu optim fizico-chimic necesar existentei vietii pe aceasta
planeta”. Aceasta teorie a inspirat numeroase lucrari. Intr-una dintre acestea, d-na dr. arh. Cerasella
Craciun (2008, Metabolismul urban. O abordare neconventionala a organismului urban, Editura
Universitara „Ion Mincu“, Bucuresti) considera ca orasul este asemanator unui organism viu, in acest
context identificand, prin analogie cu indivizii biologici, atat un metabolism care, prin procese de
asimilare si eliminare a produsilor toxici si/sau inutilizabili, asigura functionarea sa in conditii
normale, cat si disfunctionalitatile acestuia, prin analogie cu patologiile. Relatiile dintre oras si
teritoriul adiacent sunt studiate prin prisma fenomenelor de interfata. In acest context, metabolismul
urban poate fi privit ca fiind o particularizare a celui social (Vadineanu, 2004, Managementul
dezvoltarii: o abordare ecosistemica, Editura Ars Docendi, Bucuresti). O alta lucrare este elaborata de
d-l dr. arh. Radu Radoslav si colaboratorii sai; prin analogie cu modelele biologice, autorii considera ca
depasirea crizei teritoriale cauzate de abordarea pe principiile dezvoltarii imobiliare este o crestere
organica, interpretata in sens economic ca fiind bazata pe propriile resurse si nu prin „cucerirea” altor
teritorii sau prin imprumuturi (Radoslav R., Branea A.-M., Badescu S., Gaman M. S., Morar T.,
Nicolau I. (2010), Cresterea organica. Studii de amenajare a teritoriului, urbanism si design urban,
Editura Orizonturi Universitare, Timisoara).
Dinamica ecosistemelor urbane este influentata, potrivit teoriei sistemice, de comportarea
subsistemelor – analizata anterior, de relatiile dintre diferitele ecosisteme urbane si de sistemul
integrator – regiunea. In acest sens, trebuie amintit ca orasele nu pot exista ca entitati de sine
statatoare, ci sunt integrate in retele denumite sisteme socio-spatiale, sisteme de asezari, sau sisteme
teritoriale. Ultimul termen pune accentul si pe existenta unor subsisteme naturale in afara celor
antropice. In reteaua (sistemul) de asezari, relatiile dintre ecosistemele urbane sunt analizate pe baza
unor analogii, formulandu-se diferite modele: catastrofice, pornind de la teoria lui René Thom, de tip
Lotka-Volterra (relatia prada-pradator, model specific ecologiei populatiilor), modele matematice –
37
Forrester, Ecuatia-Master sau spatiale, bazate pe teorii economice – modelul scolilor de la Leeds si de
la Bruxelles. Trebuie, insa, subliniat ca activitatile economice sunt principalele cauze ale proceselor
specifice regiunilor antropizate.
In ceea ce priveste raportul intre structura unui sistem de asezari si dezvoltarea durabila,
problema se pune in stransa legatura cu gruparea sau disiparea impacturilor generate de presiunea
asupra resurselor si dispersia de poluanti, dar si a consecintelor economice si sociale ale acestora.
Experienta europeana a aratat ca modelul spatial optim este cel policentric. ESPON (abreviere a
European Spatial Planning Observation Network, Reteaua Europeana a Observatorului de Amenajare a
Teritoriului) defineste sistemul urban policentric ca pe o „organizare spatiala a oraselor caracterizata
prin diviziunea functionala a muncii, integrare economica si institutionala, si cooperare politica”, si
bazata pe doua tipuri de aspecte: morfologia teritoriului (numar de asezari umane, ierarhia si distributia
acestora) si relatiile (fluxuri si cooperari) dintre elementele (asezarile umane) prezente in teritoriu. Se
contureaza trei niveluri ale policentricitatii: macro – la scara europeana, mezo – nivel regional, si
micro – intra-regional. La acestea se poate adauga si un al patrulea nivel – nano, daca se considera
prezenta centrelor intraurbane.
O problema de scala
Una dintre problemele ecologiei este identificarea sistemelor ecologice. In acest sens,
delimitarea spatiala a unui sistem prezinta o importanta deosebita. Daca in cazul unui ecosistem lentic
(lac) aceasta nu reprezinta o problema, lucrurile stau diferit in cazul ecosistemelor terestre. Stabilirea
limitelor devine o problema de scala, existand tendinte de generalizare – asa cum este cea din lucrarea
de fata, in care se disting trei niveluri: ecosistem, complex de ecosisteme si ecosfera, desi alti autori
disting complexe de ecosisteme locale, regionale si macro-regionale. Tendinta opusa este cea de
identificare a subunitatilor (structurale, functionale si structural-functionale) ale ecosistemelor, si chiar
a unui palier intermediar aflat intre ecosistem si complexul de ecosisteme.
In aceasta zona de incertitudine se plaseaza si tentativa de a plasa ecosistemul urban pe unul
dintre aceste niveluri. Desi termenul de „ecosistem urban” implica pozitionarea pe primul nivel
ierarhic, complexitatea niselor si a habitatelor, asa cum a fost prezentata anterior, diversitatea zonelor
functionale urbane, dar si prezenta in cazul oraselor mari a lacurilor mai mult sau mai putin artificiale
si raurilor care le traverseaza conduc la ipoteza ca asezarile urbane, in special cele de talie medie sau
mare, si in mod sigur cele de tip megalopolis pot fi plasate pe nivelul ierarhic al complexelor de
ecosisteme locale.

ECOSISTEMUL AGRICOL
6. Particularităti ale ecosistemului agricol

38
 Pentru a bara efectele negative ale unei eventuale crize a mediului agricol se preconizează o
concepţie unitară ce constă într-o adevărată „gestiune ecologică", în scopul de a realiza pe termen lung
supravieţuirea, integritatea şi calitatea producţiei agricole, deci dezvoltarea ei ecologică. Acest concept
de ecodezvoltare este agreat de F.A.O. şi presupune în primul rând o dezvoltare industrială echilibrată
şi fără poluare majoră în zonele agricole, care să asigure securitatea şi stabilitatea ecosistemelor.
Din fericire pentru omenire, în mediul agricol şi sistemele sale asistăm la o reînnoire
permanentă a resurselor ce garantează în felul lor echilibrul natural între biocenoză şi biotop. Există în
agricultură, ca mediu natural sau artificializat, o anumită capacitate specifică de regenerare a
diferitelor resurse, pornind de la sol şi terminând cu plantele, ceea ce permite desfăşurarea normală şi
chiar dinamică a ciclurilor de producţie. Dar acest potenţial intrinsec de adaptare nu trebuie
suprasolicitat, ci cunoscut şi folosit corespunzător în procesele tehnice agricole, pentru a evita orice
fenomen de criză a mediului înconjurător. În ecodezvoltare, un loc important îl are producătorul
agricol, susţinut de organele competente şi cercetarea ştiinţifică, prin asigurarea unei finanţări
judicioase pe termen scurt, mediu şi lung.
Dezvoltarea şi modernizarea agriculturii este un proces firesc şi necesar, ce asigură bunurile
agroalimentare pentru o populaţie sănătoasă, bine hrănită. Nu se poate concepe ridicarea calităţii vieţii,
dacă agricultura nu este stimulată să producă cât mai mult şi de calitate superioară. Există preocupări
în toate ţările pentru intensificarea producţiei agricole, iniţiindu-se diverse programe de lucru având
caracter tehnologic şi social-economic. Aceste acţiuni pot avea o finalizare efectivă, aşa cum s-a
demonstrat prin unele experienţe, dacă se are în vedere esenţa teritoriului agricol şi a plantelor
cultivate ca sistem ecologic, ca unitate fundamentală a biosferei, a peisajului geografic. De aici rezultă
faptul că teritoriul agricol populat cu specii vegetale şi animale utile omului trebuie privit în toată
complexitatea lui, cu legăturile din interior şi exterior, cu dependenţa sa specifică faţă de condiţiile
naturale şi resursele materiale, dar corespunzător unor acţiuni tehnice bine definite.
6.1 Noţiune şi structură
6.1.1 Noţiunea de ecosistem. Fondul fizic de viaţă, împreună cu speciile care îl populează
alcătuiesc sistemul ecologic, unitate fundamentală a biosferei, în cadrul căruia organismele vegetale şi
animale (biocenoza sau comunitatea biologică) intră în relaţii cu factorii fizico-chimici ai mediului
înconjurător reprezentaţi pe un teritoriu anume (ecotop şi biotop). În alcătuirea unui ecosistem intră:
producătorii de materie organică (plante fotosintetizante şi chimiosintetizante); substanţele abiotice
(minerale şi produşi organici din deşeuri şi organisme naturale); macroconsumatorii (animale erbivore,
carnivore şi omnivore); microconsumatorii (organisme heterotrofe, saprofite, descompunătoare a
materiei organice). Ecosistemul are două funcţii: de sinteză a materiei organice, stocare de potenţial
energetic în alimente, înmagazinare de energie radiantă solară de către plante şi de analiză a materiei
organice cu scoaterea din ecosistem a potenţialului energetic şi restituirea în natura minerală a

39
elementelor care au intrat în componenţa materiei vii. Viorel Soran şi Iulian Fabian (1983) consideră
că „în interiorul unui ecosistem agricol se desfăşoară trei fluxuri vitale pentru vieţuitoare şi om:
> fluxul de substanţă, adică reciclarea diferitelor elemente constitutive ale vieţii;
> fluxul de energie ce întreţine structurile şi schimburile de substanţă şi informaţie;
> fluxul informaţional care reglează circulaţia energiei şi substanţei."
Agroecosistemele, asemenea celorlalte sisteme materiale ale universului, se supun celei de-a
doua legi a termodinamicii, deoarece orice transformare energetică în interiorul lor este însoţită de
pierdere de energie sub formă de căldură şi de o creştere a entropiei. Fixarea energiei luminoase şi
productivitatea fotosintezei sunt reduse, iar transferul energiei de-a lungul lanţului trofic până la om se
face cu mari pierderi de energie. Ecologii apreciază că randamentul de transformare a energiei de la un
lanţ trofic la altul poate fi estimat la circa 10%).
Un agro-ecosistem poate fi definit după E. Parceddu (1992) ca „un rezultat al convergenţei
între legile ecosistemului natural şi gestiunea agricolă, în sensul că ultima se suprapune sistemului de
bază, care funcţionează conform legilor naturale ale fluxului de energie şi al circulaţiei materiei". În
ecosistemul agricol energia solară este captată şi convertită în biomasă de frunzele plantelor, iar parte
din aceasta este exportată sub forma produselor comerciale sau constituie reziduuri culturale. O parte
din fluxul de energie care intră în ecosistem, de origine fosilă, este controlată şi folosită foarte divers
pentru procesul tehnologic. În ecosistemul agricol componentele abiotice sunt reciclate şi conservate,
în timp ce populaţiile animale, vegetale şi microbiene se regenerează. Factorul de stabilitate al
ecosistemului agricol este cultivatorul, care prin practicile curente acţionează energic şi permanent
pentru a păstra capacitatea de producţie a terenului şi a plantelor cât mai constantă şi ridicată.
După Bogdan Stugren (1982), „componentele ecosistemului sunt unităţi în care se reunesc
elemente de biotop şi biocenoză", iar N. Bodnariuc şi A. Vădineanu (1982) precizează că „prin
ecosistem înţelegem unitatea organizatorică elementară a ecosferei alcătuită dintr-un biotop ocupat de
o biocenoză şi capabilă de realizarea productivităţii biologice".
„Ecosistemul este produsul câtorva milioane de ani de schimbări evoluţionare. El se compune
din numeroase părţi legate între ele şi care se influenţează reciproc. Prezintă cicluri ecologice
asemănătoare cu relaţiile cibernetice de stabilizare. Se supune legilor ecologiei: 1 - toate sunt legate;
2 - totul trebuie să ducă undeva; 3 - natura se pricepe cel mai bine; 4 - nimic nu se capătă degeaba."
Barry Commoner (biolog şi ecolog american)
Al. Ionescu (1977) consideră că „terenurile agricole se pot împărţi în microecosisteme (sinuzii)
al căror caracter deschis, în care se mişcă de-a lungul nivelului trofic substanţe organice, anorganice şi
energia, se păstrează permanent". Iar „ecosistemele agricole se deosebesc de cele naturale prin
principalii producători de substanţă organică primară (plante de cultură), prin compoziţia florei de
buruieni şi a faunei (grupa dominantă fiind formată de animale zoofage) şi prin natura biotopului, a
tipului de sol şi a microclimei, în primul rând".
40
 Parafrazând pe Gh. Marin (1999), se poate afirma că orice teren agricol are toate însuşirile
unui sistem biologic şi ecologic, prin istoricul său propriu, evoluţia specifică a solului, relaţiile
informaţionale, capacitatea de autoreglare, un anumit nivel de integralitate şi o productivitate
specifică.
Procesele şi fenomenele ecosistemului agricol au un caracter aleatoriu şi stochastic. Factorii
care acţionează asupra lui sunt fie constanţi şi dirijaţi, fie necontrolabili, uneori cu elemente de
imprevizibilitate şi evoluţie rapidă în timp şi spaţiu. De aceea, recolta obţinută în sistem poate fi
considerată ca o funcţie de factorii de mediu, care sunt multipli, foarte variaţi şi se manifestă în mod
diferit. Această situaţie impune luarea unor decizii specifice şi operative, prin care se intervine în mod
diferit în echilibrarea şi optimizarea lor. Deciziile se iau la faţa locului, pentru fiecare hectar şi chiar
pentru fiecare plantă în parte.
În ecosistemul agricol apar frecvent fenomene ondulatorii specifice sub formă de perturbaţii,
provocate, de exemplu, de accidente climatice (grindină, îngheţuri, brume, secete), boli şi dăunători,
exces de umiditate în sol, ce abat sistemul de la traiectoria de creştere proiectată în domeniul
producţiei, calităţii produselor şi tehnologiilor. Orice ecosistem este compus din foarte multe părţi ce
se influenţează reciproc, formând cicluri ecologice care au nevoie de stabilitate.
În accepţiunea unei agriculturi moderne conceptul de ecosistem este departe de a se mărgini la
interacţiunile componentelor sale anorganice şi organice, ca şi la transformările reale, potenţiale ale
energiei. Ecosistemul agricol rămâne una din unităţile fundamentale ale biosferei, creată şi dirijată în
mod conştient de om, în continuă reînnoire şi perfecţionare, în care se acţionează asupra
componentelor sale cu diferite mijloace tehnice, în vederea realizării însuşirii fundamentale,
bioproductivitatea, la parametri cât mai ridicaţi.
Sistemul ecologic agricol, prin complexitatea fluxurilor care intră şi a celor care ies din sistem,
prin problematica de organizare şi conducere a diverselor componente integrate, materiale şi
biologice, prezintă evidente trăsături cibernetice. Ecosistemul trebuie privit cu toate conexiunile sale,
cu capacitatea de a primi şi de a acumula informaţii, de a le prelua şi a le selecta, de a le transforma şi
apoi transmite în exterior. Conexiunile dintre plante şi factorii de mediu fizic în ecosistem conferă
acestuia un caracter strict cibernetic, fiind astfel posibilă reglarea simplă şi multiplă prin bucla de
reglare. Pornind de la acest concept, se poate regla conţinutul umidităţii în sol-plantă, aprovizionarea
cu fosfor şi azot a solului şi plantelor, stabilindu-se precis raporturile între factorii de vegetaţie în
cadrul sistemului. Din punct de vedere cibernetic, sistemul ecologic, cu relaţia sa biocenoza-biotop,
are o reacţie negativă, adică răspunde la factorii perturbatori prin acţiuni ce compensează şi în final
anulează perturbaţia. Biocomunitatea şi biotopul pot rămâne stabili o perioadă îndelungată de timp,
până la apariţia unui factor perturbator major sau minor, ce le poate îngrădi sfera de acţiune. În acest
moment ecosistemul reacţionează specific şi poate elimina perturbaţia cu mecanisme proprii sau prin
intervenţia tehnologului, îndeosebi în sistemele industrial-agricole.
41
 În mod obiectiv, raporturile complexe în sistemele ecologice agricole sunt demonstrate de
interferenţa în cadrul lor a trei grupe de procese: biologice, fizico- climatice şi social-economice.
Controlul structural şi funcţional se asigură prin sistemul de management, care depinde la rândul lui de
obiective, informaţie şi cercetare în ultimă instanţă. Managementul corect este necesar pentru
urmărirea stării ecosistemului şi pentru luarea unor decizi judicioase în favoarea bioproductivităţii
acestuia.
Complexitatea relaţiilor biotic-abiotic, a interrelaţiilor dintre organisme determină existenţa a
trei caracteristici ale ecosistemelor: integralitatea (existenţa unei organizări, structuri şi a unui mod de
funcţionare unitară a componentelor sale), echilibrul dinamic (intercondiţionarea reciprocă care
determină stabilitatea ecosistemului) şi autoreglarea (capacitatea ecosistemului de a se menţine şi
reorganiza, menţionându-şi însă caracteristicile proprii în condiţiile unor variaţii ale factorilor biotici şi
abiotici). Un ecosistem nu rămâne acelaşi, el se schimbă neîncetat, suferă o evoluţie. Perioadele de
evoluţie lentă, mai stabile, în care integritatea, echilbrul dinamic şi autoreglarea sunt deosebit de
puternice şi ecosistemul pare stabil, constituie momente în care acesta se află în stare de climax.
Trebuie subliniat faptul că „utilizarea exclusivă a indicatorilor economici pentru evidenţierea
mecanismului de funcţionare a agroecosistemelor nu reflectă în mod fidel impactul ecologic al
sistemului de cultură practicat". De fapt, agricultura trebuie să aibă un caracter de bilanţ şi să permită
dirijarea resurselor, refacerea rezervelor de elemente nutritive şi a însuşirilor solului. Sistemul de
agricultură, chiar dacă imită natura, asigură în acelaşi timp reproducerea fertilităţii solului, creşterea
potenţialului energetic al acestuia şi păstrarea echilibrului ecologic în ecosistem. Pentru a fundamenta
economic indicatorii tehnici şi economici ai producţiei agricole, în ecosistem se au în vedere
tehnologiile diferenţiate pe fiecare cultură în funcţie de factorii ecologici. De aici rezultă că eficienţa
economică a culturilor practicate în cadrul ecosistemului se bazează pe o analiză profundă nu numai a
indicatorilor tehnico-economici, dar şi a celor ecologici. Rămâne de iniţiat şi prelucrat însă o asemenea
metodologie de analiză completă pe sisteme agricole, care să evidenţieze stabilirea echilibrului între
cerinţele biologice ale plantelor de cultură şi cele economice ale agricultorului, în concordanţă cu
oferta ecologică, ceea ce reprezintă obiectivul unei activităţi agricole raţionale.
6.1.2 Structura ecosistemului
Ecosistemul este alcătuit din patru subsisteme: biocenoza (comunitatea biologică), biotopul,
subsistemul agro-fitotehnic şi cel socio-economic.
Biocenoza este reprezentată de plantele de câmp (biocenoza agricolă, sau agrocenoza),
plantele pomicole (biocenoza pomicolă sau pomocenoza), plantele legumicole (biocenoza legumicolă
sau legumicenoza), plantele floricole (biocenoza floricolă sau floricenoza), viţa de vie (biocenoza
viticolă sau viticenoza), cu toate organismele vii ce acţionează în spaţiul lor de cultură (plantaţii,
grădini, livezi), într-o mare varietate (boli, dăunători, insecte şi animale, alţi prădători) pe plante, pe
sol şi în sol. Biocenoza ataşată unui teren (parcelă) este aceeaşi în spaţiu, deoarece pe toată suprafaţa a
42
fost cultivat un singur tip de plantă, căruia i s-au asociat aceleaşi buruieni şi paraziţi vegetali sau
antagonişti. Microflora şi microfauna din sol sunt de asemenea omogene, iar în timp pe o parcelă se
succed culturi care menţin caracteristicile uniforme.
Biotopul (ecotopul) este reprezentat printr-un anumit teritoriu cu tot ansamblul de factori ai
mediului fizic, abiotic, ce ne dă suportul ecologic, sub incidenţa căruia se manifestă cu anumite
intensităţi activitatea bioproductivă a diferitelor culturi. Ca biotop constitutiv al ecosistemului agricol
poate fi considerată parcela (sola) semănată sau plantată cu o biocenoză stabilită de cultivator. După
Al. Ionescu (1988) parcela, ca teren agricol, are o suprafaţă precis delimitată pe principiul
uniformităţii biotopului şi al unei decizii tehnologice. În cadrul acestui biotop se vor desfăşura aceleaşi
lucrări agrotehnice care dirijează şi modelează factorii de mediu în vederea obţinerii recoltei.
6.2. Tipologia agroecosistemelor
Sola este nivelul primar şi elementar al unui ecosistem agricol modern, cu condiţia înglobării
în cele trei niveluri superioare. Însumarea biotopurilor şi a biocenozelor constituie asolamentul, cu o
delimitare precisă: sol uniform, cu o repartizare în spaţiu a diferitelor bioceneze, cu lucrări tehnice
efectuate într-o suită logică, ceea ce îi conferă o relativă omogenitate. De remarcat faptul că în
ecosistemul agro-industrial asolamentul trebuie să ocupe o poziţie cheie, indiferent de proprietate şi
dimensiuni, deoarece numai prin el putem menţine ridicată capacitatea biotopului şi bio-
productivitatea biocenozei. Factorii ecologici, biotici şi abiotici, pot fi mai bine cunoscuţi, controlaţi şi
chiar disipaţi pe spaţiul asolamentului.
Subsistemul agrofitotehnic se referă la lucrările de tehnică agricolă prin care agricultorul se
introduce în ecosistem, îl controlează şi îl dirijează în vederea formării unor recolte constante şi
ridicate.
Subsistemul socio-economic se manifestă prin prezenţa resurselor umane, materiale şi
financiare introduse în ecosistem pentru menţinerea echilibrului acestuia şi asigurarea unei eficienţe
economice maxime.
Ecosistemele agricole şi sistemele de agricultură care se dezvoltă în interiorul lor sunt la scară
planetară şi zonală extrem de diferite, atât structural şi funcţional, cât şi din punctul de vedere al
relaţiilor social-economice ce se realizează în perimetrul lor geografic. Există deci o mare varietate a
ecosistemelor agricole, care au evoluat independent unele de altele, în diferite stadii de dezvoltare. În
prezent, se apreciază că ştiinţa despre ecosisteme, care îşi desăvârşeşte încetul cu încetul
fundamentarea teoretică, va putea constitui, cu timpul, punctul de convergenţă al tratării unitare a
sistemelor agricole de pe poziţii sistemice şi cibernetice.
Agroecosistemele au o diversitate structurală şi funcţională specifică ce oglindeşte varietatea
condiţiilor ecologice, în primul rând a climei şi solurilor din diferitele zone biogeografice ale globului.
Ele reflectă, de asemenea, tradiţia şi experienţa practică a diferitelor comunităţi agricole şi concepţiile
social-economice ale dezvoltării agriculturii într-un anumit moment. Sistemele ecologice agricole şi-
43
au lărgit spaţiul pe măsura dezvoltării societăţii umane şi a creşterii populaţiei pe Terra. De la
ecosistemele primitive prenaturale s-a trecut la cele tradiţionale şi, în ultimă instanţă, la cele
industriale, artificializate şi poluate. Astăzi, din 13 miliarde hectare de uscat 846 milioane hectare se
găsesc în ţările dezvoltate şi 12,154 miliarde în ţările în curs de dezvoltare, fiind cuprinse în spaţiul
ecosistemelor agricole producătoare de hrană pentru populaţia globului. Ele provin, de fapt, din
modificarea şi înlocuirea ecosistemelor naturale de către om. De asemenea, mai trebuie luate în calcul
alte 3 miliarde ha de pratoecosisteme (pajişti) ce susţin alimentaţia animalelor.
Artificializarea ecosistemelor naturale a constituit o legitate a mersului istoriei umane şi un
important factor de progres, dar, în acelaşi timp, s-au schimbat vechile relaţii dintre om şi natură.
Influenţa acţiunilor entropice ale cultivatorului s-au exercitat din ce în ce mai puternic şi frecvent,
conducând în final la fenomenul de poluare.
6.2.1 Sistemul ecologic agricol se caracterizează prin implementarea unor metode moderne de
tehnică agricolă, prin mecanizarea şi automatizarea lucrărilor, prin irigarea de mari suprafeţe şi
integrarea acestora cu industria alimentară. În interiorul lui acţionează patru categorii mari de factori
cu influenţe determinante asupra bioproductivităţii lui: biologici, tehnici, climatici şi social-economici.
Ecosistemele agricole se deosebesc de cele naturale prin specificul biocenozei, constituită din
principalii producători de substanţă organică primară (plante de cultură), prin compoziţia florei de
buruieni şi a faunei (grupul dominant fiind format din animale zoofage) şi prin natura biotopului (a
tipului de sol şi a microclimei pe un teritoriu dat). Ecosistemele agricole sunt producătorii recoltelor
prin care omul şi animalele beneficiază de un spor de hrană. De aici însuşirile lor de a produce un
anumit produs, de o anumită calitate, dirijat aproape în întregime de cultivator. Ele au, într-o măsură
mai mare sau mai mică, un grad pronunţat de artificializare. În biocenezele agricole (agrobiogenezele)
covorul vegetal este format din culturi agricole (cerealiere, tehnice, furajere), pe care le alege
cultivatorul. Biogeneza este creată, controlată şi dirijată prin înlăturarea mecanică sau chimică, cu
metode din cele mai perfecţionate, a speciilor vegetale nedorite, respectiv a buruienilor. Prin lucrări
ale solului şi asupra plantelor cultivatorul aduce modificări în suportul ecologic şi în complexele relaţii
de funcţionalitate a ecosistemului.
Ecosistemul agricol depinde totuşi în mare parte de ecotop, care se referă la întinderi mari sau
mai mici de teren agricol şi de suportul ecologic (condiţiile de mediu). Din acest punct de vedere
terenurile agricole se pot constitui în adevărate biosisteme producătoare de masă utilă pentru oameni şi
animale.
Ecosistemul agroindustrial trebuie privit cu toate legăturile sale, cu capacitatea de a primi şi
acumula informaţii, resurse, de a le selecţiona, transforma şi apoi transmite în exterior. În cadrul
sistemului, intrările şi ieşirile sunt dozate fizic şi valoric de către reglatori. Corectarea intrărilor se face
cu ajutorul conexiunilor inverse în funcţie de nivelul ieşirii, menţinându-le cât mai aproape de optimul
tehnologic.
44
 6.2.2 Sistemul ecologic horticol cuprinde culturile horticole de plante anuale şi perene ce cresc
şi fructifică în strânsă legătură cu condiţiile ecologice, ale căror valori minime trebuie să asigure
desfăşurarea armonioasă a ciclului biologic şi echilibrul proceselor metabolice. De aceea, relaţiile
ecologice care se stabilesc între cerinţele plantelor, pe de o parte, şi suportul de viaţă, pe de altă parte,
sunt normale atât timp cât între ele se păstrează raporturi de reciprocitate naturală. Respectarea strictă
a relaţiilor ecologice a făcut ca plantele horticole să cuprindă teritorii specifice la şes şi la deal şi ele să
capete o deosebită importanţă economică. În această accepţiune se poate considera că teritoriile cu
legume, plantaţiile de pomi şi viţă de vie se constituie în ecosisteme cu biocenoza şi biotopul lor
specific, ele devenind producătoare de recolte de o anumită calitate de care beneficiază populaţia.
Orice aglomerare de culturi horticole reprezintă un biosistem, cel mai adesea însă deschis şi către alte
comunităţi biologice (buruieni, paraziţi vegetali, zoofagi). Populaţia de bază este constituită de soiuri
asociate în sortimente biologice sau tehnologice, organizate în biocenoze, unele, cum este în plantaţiile
pomi-viticole, în conexiune binară cu portaltoii. Ecosistemul este specializat în funcţie de biotopul
local, ceea ce conduce la diversificarea producţiei de legume, fructe şi struguri.
După Gherasim Constantinescu (1978), în organizarea ştiinţifică a producţiei horticole
prioritatea revine cunoaşterii biosistemelor şi stabilirii relaţiilor ecologico-geografice cât mai exacte
dintre plantă şi mediu, cu deosebire dintre soi şi biotop. C. Budan (1982) relevă că livada este o
grupare ordonată de pomi, dar şi o unitate funcţională de viaţă, în relaţii strânse cu alte componente
biocenotice şi de mediu din spaţiul său de activitate, îndeplinind o importantă funcţie bioproductivă şi
economică.
Ecosistemele horticole pot fi specializate (legumicol, pomicol, viticol) sau superspecializate
(sere de sticlă sau de plastic, adăposturi joase de plastic) în funcţie de componenta biotică (planta) sau
abiotică (clima) dominantă. Utilizarea largă a mecanizării şi automatizării, folosirea unor metode
intensive şi superintensive de cultură, recoltarea mecanizată şi obţinerea unei productivităţi nete
(biomasă utilă) ridicate conferă ecosistemului horticol un caracter industrial. Se emite părerea că
ecosistemul horticol are un caracter cibernetico-informaţional, ceea ce îi conferă capacitatea de a
acumula, prelucra şi emite informaţii, de a soluţiona răspunsuri şi de a le transmite sistemului. Dacă
privim ecosistemul ca o conexiune a activităţilor biologice, agrotehnice şi economice, atunci
optimizarea tehnologiilor se poate realiza mai judicios şi aplica mai precis în ferma horticolă.
6.2.2.1. Ecosistemul viticol, de exemplu, este o concentrare, pe o anumită suprafaţă, de soiuri
asociate ce condiţionează cantitatea şi calitatea strugurilor, dar mai ales a vinurilor. Biotopul viticol
este şi el variat, mai ales pe terenurile din zona colinară, ceea ce influenţează direct metabolismul viţei
de vie.
6.2.2.2. Ecosistemul pomicol funcţionează cu intrări, stări de transformare, ieşiri şi reglări;
cultivatorul conduce întregul proces de producţie pe baza mecanismului de feed-back. Biosistemul

45
pomicol este reprezentat ca o mulţime de pomi ce cuprinde ramuri, rădăcini, trunchiuri şi timpul
biologic, care fac un schimb permanent de substanţă, energie şi informaţii cu mediul.
6.2.2.3. Ecosistemul legumicol se încadrează în ecosistemele terestre clasificându-se în
subsisteme pentru câmp şi teren protejat. Sera, construcţie cu climat în parte dirijat şi controlat, poate
fi considerată ca un sistem complex, un mediu înconjurător în cadrul căruia plantele îşi manifestă
potenţialul lor biologic de producţie şi se formează recolta. În seră acţionează intrări controlate şi
necontrolate, care reprezintă de fapt diferiţii factori ecologici de influenţă asupra randamentului
plantelor, fiind determinanţi în procesul tehnologic al producţiei finite. Aceşti factori pot fi dirijaţi şi
optimizaţi într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de cunoaşterea lor de către cultivator, de
folosirea metodelor moderne de investigaţie.
Optimizarea sistemelor ecologice în interesul agriculturii şi protejării cadrului ei natural se
poate face numai în plan regional şi local, luând în considerare toate aspectele economice, sociale şi
demografice. În acest sens, se poate vorbi de sisteme ecologico-economice, care numai prin acest
conţinut, prin această înţelegere ar permite analiza şi ar dezlega propriile probleme în mod complex,
raţional. O importanţă deosebită prezintă repartizarea şi dimensiunea sistemelor ecologico-economice
omogene şi neomogene în cadrul biogeografic naţional, privite în corelaţie cu distribuţia plantelor
cultivate, a cheltuielilor de producţie şi a profitului obţinut. Aceste aspecte merită să fie incluse în
lucrările de zonare şi microzonare a producţiei agricole.
6.2.3 Sistemul ecologic zooproductiv include populaţiile de animale domestice destinate
alimentaţiei omului, locurile de adăpostire ale acestora şi teritoriile destinate păşunilor, fâneţelor şi
culturilor furajere. Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor domestice, în care funcţionează
relaţiile şi principii ecologice, sunt de fapt ecosisteme, puternic antropizate, cu un lanţ trofic mai lung
şi cu zooproduse de calitate superioară. Antropizarea „influenţează direct şi puternic gradul lor de
autoreglare", remarcă acelaşi autor. Ecosistemul zooproductiv cuprinde biocenoza (zoocenoza),
comunitatea de animale dintr-o specie sau rasă şi biotopul reprezentat prin adăpostul specific, în care
se desfăşoară procesul tehnologic de transformare a materiei prime, furajul, în produse utile, carne,
lapte, ouă etc. Ecosistemul are o structură sistemică şi o dinamică biocibernetică, ce reglează relaţiile
funcţionale dintre zoocenoză şi biotop asigurând echilibrul ecologic, tehnologic şi economico-
financiar. Se consideră că în ecosistemul zooproductiv, cultivatorul intervine prin acţiuni reglatoare
pentru a corecta factorii perturbatori sau de risc şi de a optimiza producţia.

7. STAREA ECOSISTEMULUI AGRICOL

7.1 Echilibrul ecologic
7.1.1 Starea sau înfăţişarea ecologică a unui teritoriu, exprimată prin echilibrul, armonia
dintre comunitatea biologică diversă şi biotop, prin construcţia acestuia din urmă, ridică probleme şi
46
multe semnale de alarmă. Se produc, conştient sau inconştient, schimbări mai mult sau mai puţin
radicale în înfăţişarea fizică a unui teritoriu sau chiar a biocenozei, ce afectează echilibrul ecologic al
sistemului şi resursele de hrană ale planetei. Sub presiunea umană se poate deteriora întreg
geosistemul prin intervenţii cu diverse amenajări sau activităţi industriale. Se aduc modificări radicale
în peisaj prin înlăturarea cadrului natural al unei păduri sau al unui teren agricol şi punerea în loc a
unei industrii cu locuinţele, străzile şi bulevardele aferente. Flora şi fauna sunt afectate profund,
stabilitatea lor ecologică este distrusă şi astfel mii şi zeci de mii de specii dispar de pe glob.
Componentele unui ecosistem sunt interconectate, distrugerea sau deteriorarea unei părţi poate
conduce la dislocarea întregului. Aşa s-a întâmplat cu zona saharo-saheliană unde distrugerea
pădurilor a condus la prăbuşirea ecosistemului cu pierderea productivităţii biologice şi economice.
Specialiştii apreciază că sunt necesari 200 de ani pentru a reclădi o nouă agricultură în Sahel, în cazul
în care condiţiile climatice vor permite acest lucru. Dar seceta cumplită, regimul foarte scăzut al
ploilor şi înaintarea deşertului peste pământurile care au mai rămas productive generează o tragedie
ecologică în această zonă.
În ţările din Africa, din diferite motive, s-a exercitat de multe ori o acţiune distructivă,
conştient sau nu, asupra ecosistemului, ceea ce a condus la înrăutăţirea condiţiilor naturale de mediu,
la apariţia unor deşerturi, în care vegetaţia naturală nu este în echilibru cu mediul ambiant. În podişul
libian, ca şi în alte zone ale deşertului saharian, s-au descoperit numeroase amenajări agricole de pe
vremea romanilor şi arabilor. Astăzi ele sunt acoperite cu nisip sub acţiunea procesului progresiv de
uscare, dar şi a omului, care a modificat profund habitatul natural şi a distrus pădurile. De aceea,
constatăm că 600 milioane de hectare, terenuri altă dată înfloritoare, sunt astăzi pradă a nisipurilor
nemiloase.
Dezechilibre de amploare mai mare sau mai redusă se pot produce chiar în interiorul
agrosistemului agricol, mai ales în acele zone unde s-a moştenit o agricultură înapoiată, tradiţională,
ce păstrează încă un caracter natural. În aceste teritorii agrosistemul este „atacat" din interior de
componentele sale: clima (seceta, vântul), apa (eroziune, inundaţii), pentru a da numai unele exemple.
Asemenea agrosisteme subdezvoltate, fără mijloace moderne de producţie nu rezistă, sunt distruse
încetul cu încetul. Din păcate, defrişările pădurilor şi chiar a plantaţiilor pomi-viticole au modificat
starea ecologică a unor zone din ţara noastră, unde putem constata eroziune continuă, alunecări de
terenuri, lipsa izvoarelor etc. Multe asemenea terenuri au fost transformate în păşuni fără a se face nici
un fel de lucrări ameliorative, de consolidare şi de îmbunătăţire a fertilităţii solului.
Desigur, starea ecologică a unui teritoriu agricol nu poate rămâne nemodificată în timp, apar
unele mutaţii, dar acestea trebuie să nu afecteze echilibrul ecosistemului, să nu influenţeze negativ
productivitatea sa. Cultivatorul intervine în mod creator şi constructiv în schimbarea înfăţişării
cadrului natural, în vederea păstrării stabilităţii sale şi a înlăturării efectelor poluării sau despăduririi,
pentru a crea un nou peisaj geografic util, de mare randament. Cultivatorul transformă natura şi
47
creează o nouă stare ecologică a teritoriului, ceea ce s-a întâmplat, de exemplu, în zona sistemului de
irigaţii Sadova-Corabia, la Valea lui Mihai de lângă Carei. Aici, pe nisipuri, au apărut, prin investiţii şi
munca omului, noi ecosisteme pomicole, viticole şi agricole, ce dau producţii diversificate. Cu greu
cineva îşi mai aminteşte de Balta Brăilei, cu interminabilele ei inundaţii şi pericole de malarie, care la
ora actuală este mare producător de cereale, datorită noii stări ecologice create de cultivator cu forţe
proprii. În Insula Mare a Brăilei s-au pus bazele unei adevărate microzone ecologice agricole, cu
suprafaţa de circa 57 000 hectare, specializată în grâu şi porumb. Ea a devenit zonă ecologică agricolă
de referinţă şi mărturie concretă de înţelegere ecologică a dezvoltării intensive şi a modernizării
agriculturii.
7.1.2 Echilibrul ecologic reprezintă raportul relativ stabil creat între diferitele componente ale
ecosistemului, biocenoză şi biotop, care se manifestă prin interacţiunea organismelor cu condiţiile
mediului în care acţionează. În ecosistem se stabileşte un echilibru ecologic datorită legăturilor din
interiorul şi exteriorul ecosistemului, precum şi a unor mecanisme specifice de autoreglare. Orice
intervenţie nedorită din interiorul sau exteriorul ecosistemului conduce la slăbirea echilibrului, la
rupturi şi, în consecinţă, la afectarea integrităţii activităţii biocenozei şi la modificări în biotop. După
Dan Şchiopu (1978), ecosistemele pot fi confruntate chiar cu disfuncţionalităţi ireversibile, uneori
generate de ele şi cu repercusiuni negative asupra întregului peisaj geografic. Ca factori negativi
acţionează condiţiile climatice, bolile criptogamice, înmulţirea exagerată a dăunătorilor, folosirea
neraţională a unor substanţe (insectofungicide, erbicide, îngrăşăminte). Un alt exemplu de denaturare a
echilibrului ecologic, de regres a ecosistemelor agricole îl constituie şi unele fenomene de dereglare a
terenurilor irigate, datorită normelor de udare necorelate cu condiţiile de relief şi litologie, canalelor de
irigaţie necorespunzător amplasate. În asemenea situaţii are loc ridicarea nivelului apei freatice la
adâncimi foarte mici de la suprafaţa solului, ceea ce conduce la un exces de umezeală.
În sistemul ecologic agricol pot interveni perturbaţii, au loc uneori disfuncţionalităţi ce conduc
la fisurarea echilibrului între mediu şi comunitatea biologică (plante). În acest caz, numai cultivatorul
poate interveni în sistemul de legături, relaţii, conexiuni, ca, prin noi comenzi şi reglări, să prevină sau
să aducă procesele şi fenomenele pe traiectoria iniţială, deci, în final, să restabilească echilibrul
ecologic.
Dezvoltarea industriei şi agriculturii constituie o cerinţă fundamentală în asigurarea nevoilor
mereu crescânde ale populaţiei şi pentru propăşirea civilizaţiei umane. În acest sens, omul modifică şi
artificializează în ritm rapid suprafeţe tot mai întinse, utilizează resursele de ape naturale, aplică o
agricultură intensivă, industrializată prin fertilizarea chimică a solului şi combaterea dăunătorilor.
Aceste acţiuni implică intervenţii în economia naturii, cu periclitarea echilibrelor dinamice stabilite în
perioade îndelungate de timp. Păstrarea nealterată a echilibrului din mediul ambiant reprezintă una din
cerinţele esenţiale pentru supravieţuirea populaţiilor naturale de vieţuitoare, plante şi animale şi a
speciei umane, care, deşi s-a desprins şi s-a ridicat, prin raţiunea sa, deasupra tuturor vieţuitoarelor,
48
stăpânind din ce în ce mai mult natura în folosul său, rămâne totuşi legată, prin fire puternice, vitale
pentru a supravieţui, de mediul agricol.
Echilibrul ecologic îşi manifestă acţiunea la un nivel integrativ de organizare superioară a
populaţiilor şi anume în ecosisteme. Perturbarea sau distrugerea echilibrelor ecologice au urmări de
amploare crescută în mediul înconjurător, afectând nu o singură populaţie sau zonă restrânsă, ci
înglobând comunităţi vii de pe întinderi vaste. Prin deranjarea profundă a echilibrelor ecologice poate
fi diminuată sau chiar anihilată regenerarea resurselor fundamentale ale vieţii.
Tehnologiile poluante introduc în ecosisteme substanţe care nu mai pot asigura un echilibru, în
sensul schimbului dintre partea biotică şi cea abiotică. Apare deci procesul de degradare a
ecosistemului cu întreruperea unor verigi şi lanţuri trofice interspecii şi înmagazinarea unor compuşi
fără semnificaţie în schimbul dintre partea biotică şi cea abiotică. Degradarea mediului poate afecta un
număr mai mare sau mai mic din componentele ecosistemelor, eliminându-le, sau poate duce la
acumularea şi metabolizarea de substanţe poluante pentru producătorii sau consumatorii secundari.
Prin mai multe verigi de transformare aceşti compuşi pot ajunge în metabolismul omului, cu efecte din
cele mai nebănuite.
Intervenţia cultivatorului în modificarea peisajului agricol nu este totdeauna raţională, ea
devine uneori antropică. Se extrag bunuri de pe terenurile agricole, se utilizează, se transformă, dar nu
se recuperează în totalitate, ci se aruncă în acelaşi mediu ambiant creat de om. Peisajele create de
agricultor cu multă perseverenţă şi ingeniozitate suferă în timp modificări negative prin introducerea
unor factori antropici care se acumulează imediat sau într-o perioadă mai îndelungată, afectând
echilibrul ecologic predestinat.
Omul, aparţinând biologic acestui complex al lumii vii care este biosfera, are un rol important,
de control, reglare şi dirijare în asigurarea echilibrului biologic al unui ecosistem, indiferent de
dimensiune. Prin defrişări masive de păduri, folosind pesticidele toxice pentru unele insecte şi păsări,
prin irigarea neraţională, prin poluarea industrială şi a solului se poate rupe echilibrul ecologic, cu
urmări nefaste pentru comunităţile biologice din ecosistem şi chiar pentru existenţa omului.
Distrugerea echilibrului în sistemul „om-natură" a avut şi are loc frecvent în istoria omenirii. De
amintit doar dispariţia Babilonului datorită lucrărilor ameliorative din zonă, ce au condus la
sărăturarea excesivă a solurilor, scăderea producţiei şi părăsirea cu totul de către locuitori a terenurilor
agricole. De aceea, este necesară o strategie ecologică a progresului tehnic în cadrul unei agriculturi
durabile, respectiv utilizarea unor tehnologii neagresive, pentru a nu crea dezechilibre în ecosisteme.
După cum aprecia N.N. Constantinescu (1976), „echilibrul ecologic nu trebuie înţeles static, ci
dinamic, astfel ca modificările necesare produse de om în mediul ambiant să fie repede restabilite într-
un nou echilibru ecologic".
Letiţia Zahiu şi Mircea Năstase (1996) pun problema relaţiei dintre structurile economice şi
echilibrul ecologic, care poate fi evaluată din perspectiva următoarelor criterii:
49
 > consumul de resurse, care se reflectă în presiunea exercitată asupra fondului şi stocului de
capital natural;
> volumul emisiilor poluante, care se reflectă în calitatea mediului;
> eficienţa activităţii economice, ce influenţează capacitatea de finanţare a costurilor
energetice.
7.1.3 Pragul natural de suportabilitate al unui ecosistem trebuie studiat în toată profunzimea,
deoarece depăşirea lui poate avea consecinţe dezastruoase pentru mediu. Identificarea pragului
ecologic şi stabilirea momentului în care acesta este depăşit obligă la studii şi cercetări asupra
biologiei speciilor afectate şi asupra proceselor de presiune ce se desfăşoară într-un anumit ecosistem.
Pragurile ecologice rezultă din limitele general suportabile ale factorilor de mediu. După Lidia
Popa (2000), pragurile sunt de fapt valori critice, ce asigură, în măsura în care sunt menţinute sub
anumite limite, şi un relativ echilibru al ecosistemului. Dacă sunt depăşite, creează o perturbare
interrrelaţională cu impact negativ asupra mediului. De exemplu, dacă eroziunea, frecventă în zona
colinară cultivată cu pomi sau viţă de vie, depăşeşte limita admisă, ea poate provoca alunecarea
terenului şi distrugerea vegetaţiei utile. Solul se va degrada aproape în totalitate odată cu dispariţia
ecosistemului pomicol sau viticol.
Scăderea pH-ului în apele lacurilor cu apă dulce sub 5,4 stopează reproducerea peştilor, aşa
cum se întâmplă în America de Nord şi Scandinavia. În pădurile subtropicale umiditatea aerului a
scăzut, ceea ce a condus la incendii pe suprafeţe mari cum ar fi în California, Malaezia, Indonezia sau
pe Coasta de Azur. Acestea sunt considerate „evenimente ecologice de proporţii majore" de către cei
care au studiat fenomenul. Incendiile se amplifică mai ales în timpul secetei, când umezeala aerului
scade la valori ameninţătoare. Cel mai costisitor prag din punct de vedere economic este acela al
concentraţiei de dioxid de carbon din atmosferă, care a depăşit absorbirea acestui element vital de
către plante.
Din păcate, depăşirea pragului ecologic afectează direct nivelul de trai al populaţiilor şi situaţia
economică a unor industrii, cum ar fi exploatarea lemnului, mobila, pescuitul, ca să dăm câteva
exemple. Se estimează că industria forestieră din Germania, din cauza ploilor acide ce distrug masiv
pădurile, a suferit pierderi de 1 miliard dolari anual până în anul 2000, care includ cheltuieli cu
refacerea şi exploatarea raţională a pădurilor. Contaminarea terenurilor agricole de la Seveso (Italia)
cu dioxină şi a celor de la Cernobîl (Ucraina) cu radiaţii nucleare va întrece mult pragul de
suportabilitate al solului vreme de generaţii de-acum încolo, astfel încât la ora actuală nu se pune
problema integrării acestora în circuitul economic.
În agricultură, dependenţa faţă de factorii naturali este mult mai mare decât în cazul industriei,
fapt ce nu poate fi contestat. De asemenea, productivitatea resurselor agricole nu este constantă, ci
fluctuează cu variaţiile aceloraşi factori naturali. Iar resursele agricole se deteriorează în timp dacă nu
se respectă potenţialul natural, pretabilitatea şi capacitatea de suport a sistemelor zonale.
50
Disproporţiile şi contradicţiile generate de necesitatea dezvoltării accelerate a industriei şi agriculturii
afectează într-o măsură mai mare mediul natural de formare al recoltei. În acest context intervine
organizarea judicioasă a agriculturii pentru a evita exercitarea unei presiuni care să depăşească
posibilitatea de suport a mediului, având în vedere caracterul finit al resurselor sale. În fond, este
vorba de iniţierea unor acţiuni care să protejeze mediul natural agricol în scopul obţinerii unor
producţii constante ridicate, stabile an de an, mai puţin dependente de condiţiile climatice
nefavorabile. Realizarea procesului de adaptare la condiţiile de mediu necesită un sistem de cerinţe
proprii ale culturilor agricole care să se coreleze cu parametrii peisajului înconjurător la frontiera
sistemului, ceea ce conduce la un optim ecologic, de fapt la acel raport direct dintre cerinţele biologice
ale plantelor cultivate şi condiţiile pe care le oferă mediul, în scopul realizării unor recolte stabile.
Acest concept este de bază în lucrările de zonare ecologică a culturilor.
7.2 Artificializarea ecosistemului
7.2.1 Ecosistemul artificializat sau antropizat se caracterizează prin acele modificări sau
transformări ale mediului agricol, cu amenajările de rigoare, destinate să asigure continuitatea şi
permanenţa proceselor de formare a produsului sub formă de recoltă. Al. Ionescu (1988) consideră
ecosistemul antropizat ca o anume aglomerare de plante agricole ce suferă influenţa antropogenă
manifestată asupra mediului natural.
Ecosistemul antropizat se deosebeşte de un sistem natural prin consumul sporit de energie şi
prin utilizarea altor surse de energie, în afara celei solare. În acest ecosistem fluxul de energie nu ţine
seama numai de ciclurile biogeochimice naturale, ci se formează şi circuite artificiale. De asemenea,
se obţine o productivitate mărită datorită folosirii de tehnici speciale şi unor lanţuri trofice simplificate
şi scurte. Structura naturală a ecosistemului este înlocuită treptat de o structură programată artificial.
Ecosistemul antropizat are o structură fizică care îi asigură funcţionalitatea şi echilibrul
necesar. Această structură pe verticală şi orizontală sub forma unor paliere (niveluri) reliefează în mod
pregnant relaţiile ecologice, ponderea cadrului natural şi a activităţilor industrial-agricole:
> palierul ecotopului cuprinde amenajările directe ale mediului agricol în care se reliefează
producţia programată pe tipuri de activităţi (agricole, horticole, zootehnice);
> palierul relaţiilor include amenajările fizice ale mediului agricol care leagă resursele
materiale de locul lor de folosire;
> palierul autonom este destinat activităţilor de cercetare, supraveghere şi control din aer, de
pe sol şi din subsol ale întregului ecosistem;
> palierul naturii în care sunt situate componentele neamenajate ale peisajului geografic sau
ale ecosistemului neantropizat şi asigură funcţionarea echilibrului termodinamic al
acestuia (pădurea, luciul de apă).

51
 Între diferitele paliere ale ecosistemului există legături strânse pentru funcţionarea normală,
permanentă a acestuia. Orice disfuncţie a amenajărilor mediului agricol pe palierele respective
determină dereglări şi la nivelul ultimului palier, neamenajat, al naturii.
Într-un interesant studiu, Dan Şchiopu (1988) ne dezvăluie o altă interfaţă a ecosistemelor,
aceea cu legea entropiei. În procesele agricole capacitatea fotosintetică a plantelor oferă posibilitatea
de a acumula energie radiantă solară, compensând entropia generată de celelalte activităţi. Solul şi
plantele constituindu-se într-un sistem cu o interdependenţă funcţională, rezultă în mod logic o
creştere a gradului de organizare a materiei şi a cantităţii de energie acumulată în sistem şi
neutilizabilă. Aceasta conduce la scăderea entropiei sistemului pe scara energiei solare. De asemenea,
după semănatul culturilor, în primele faze de creştere ele înapoiază foarte puţină energie solară,
aceasta căzând pe sol, fiind deci pierdută din punctul de vedere productiv al recoltei, ceea ce constituie
în mare parte o manifestare a entropiei. Consumul de energie în procesul de transpiraţie al plantelor se
încadrează tot în fenomenele entropice. Un alt aspect se poate constata în cazul respiraţiei, unde se
consumă substanţe asimilate, deci se manifestă ca un proces generator de entropie. Înţelegerea
legăturii dintre ecosistem şi entropie este foarte importantă pentru creşterea biomasei utile a plantelor
cultivate; în care sens trebuie acţionat prin anumite tehnologii, mai puţin energofage şi mai redus
poluante.
În agricultură se constată în permanenţă acţiuni de degradare a ecosistemelor şi o stare de
dezechilibru şi de instabilitate a acestora. Ecosistemele agricole nu se pot sustrage acţiunii legii
entropiei, din care cauză fenomenele de deteriorare sunt inevitabile. Revine cultivatorului să intervină
cu tehnici mai puţin agresive, în conformitate cu legile naturii.
În ecosistemul antropizat poluarea este produsă atât de producătorul industrial, cât şi de cel
agricol. Deci palierul de la baza piramidei condiţionează şi se corelează în acelaşi timp cu toate
celelalte paliere, care în final influenţează biocenoza şi formarea recoltei, a produsului agroalimentar
(vegetal şi animal). În mod cert, pentru a ajunge la acest stadiu de funcţionare a ecosistemului, se
elaborează programe pe palierele activităţii umane, care pot coordona interacţiunea ecologică, acele
mecanisme de antereglare şi reglare ale plantelor şi ale biotopului, care acţionează în sensul mersului
către o stare de echilibru. Cu toată poluarea industrială, mai mult sau mai puţin intensă pe un teritoriu
agricol, interacţiunile din ecosistem, descoperite, cunoscute şi cercetate de cultivator, pot fi
supravegheate, dând posibilitatea diminuării presiunilor entropice şi refacerii echilibrului, cu
modificări benefice pentru producţie. Astfel, combaterea biologică a unor dăunători reduce gradul de
poluare cu pesticide dintr-o livadă sau vie, ceea ce permite ca plantele să-şi asigure un aparat foliar
mai productiv, ce stimulează formarea mugurilor de rod pentru anul viitor, deci stabilitatea recoltei.
Integrată într-o economie diversificată, cu multiple obiective industriale, agricultura nu este
ferită de poluare şi deteriorare, fiind ameninţate ecosistemele sale, relaţiile dintre plantele cultivate şi
factorii de mediu. Mediul agricol este denaturat, ecosistemele devenind fragile şi instabile cu timpul.
52
Industria poluează prin pulberi, fum, gaze de SO 2, NO2, reziduuri de fluor, plumb, metale, substanţe
organice, detergenţi etc. Suprafeţe întinse de teren agricol sunt degradate de exploatările miniere de
suprafaţă şi de depunerile de steril şi zgură. Mai grav este faptul că însuşi mediul agricol generează
surse de poluare pentru plante şi sol. Anumite elemente componente ale tehnologiilor, îngrăşămintele,
pesticidele de exemplu, aplicate necorespunzător au efecte negative asupra plantelor şi biocenozelor
din sol. Ritmul actual al solurilor deteriorate se ridică la 5-6 milioane de hectare pe an şi, dacă acest
proces nu este oprit, aşa cum arată datele F.A.O., până la sfârşitul secolului planeta noastră va pierde
milioane de terenuri fertile.
Agricultura este în plină transformare, starea ei fiind condiţionată de activităţile industriale şi, dacă
acestea nu sunt reglementate, mediul ei natural se degradează în continuare, uneori ireversibil, cu
implicaţii economice serioase. Singura ieşire este ca natura să fie mai bine organizată şi condusă
judicios, adică să treacă în sfera raţionalului (noosfera), cum plastic s-a exprimat marele savant rus
Vernadski, altminteri catastrofele ecologice sunt inevitabile.
7.2.2 Poluarea şi deteriorarea ecosistemului agricol este provocată de o serie de factori sau
surse:
> industriale: substanţe clorofluorocarbonate (CFC), dioxid de carbon, dioxid de sulf, oxid de
azot, petrol, praf, fum, ulei, metale, ceaţă acidă, aerosoli, clor;
> agricole: dejecţii solide şi lichide, agenţi infecţioşi, boli şi dăunători, agrotehnica agresivă,
eroziunea, acidifierea, compactitatea solului, îngrăşămintele, pesticidele;
> urbane şi rurale: gunoaiele casnice, praful de pe stradă, transportul, apele de canalizare
închise sau deschise.
> radioactive: radiaţii nucleare şi gama.
În ecosistemul agricol se poluează solul, culturile, apa de irigaţie, aerul, animalele şi chiar
producătorul agricol. Poluarea are o anumită tipologie, o ierarhizare, în funcţie de modul de
manifestare, zona de extindere, resursele naturale contaminate, mediul ambiant în care acţionează.
În cazul solului, poluarea se manifestă prin deteriorarea regimului aerohidric, prin mlăştinire şi
sărăturare secundară pe terenurile irigate, prin acumularea de reziduuri de pesticide, metale grele,
detergenţi, substanţe foarte dăunătoare plantelor cultivate. Solul primeşte de la mediul înconjurător
factori poluanţi, el fiind o uluitoare interfaţă între diversele componente ambientale, mereu atacată din
interior şi exterior. Cantităţile mari de îngrăşăminte nu pot fi prelucrate de sol la un moment dat, de
aceea îşi fac apariţia fenomenele de saturaţie şi de intoxicaţie a acestui sistem ecologic, care
degradează procesele biochimice. Pesticidele pot penetra în lanţurile trofice, diminuând sau distrugând
microfauna, ceea ce depreciază direct fertilitatea solului. Gunoaiele menajere se aruncă în cea mai
mare parte la suprafaţa terenului agricol, scoţând din circuitul agricol mari suprafeţe cultivabile, cu
infectarea şi infestarea acestora.

53
 Poluanţii acţionează asupra culturilor agricole din sistem, după natură şi concentraţie,
provocând leziuni la suprafaţa organelor verzi sau de reproducere şi în interiorul ţesuturilor
parenchimatoase, deci în structura anatomică şi în esenţa proceselor fizice, chimice şi fiziologice. De
exemplu, praful şi pulberile reduc din polenizarea la grâu şi porumb. Erbicidul Icedin Forte, folosit
neraţional, produce o fitotoxicitate mărită la plantele de grâu, soldându-se cu pierderi considerabile de
recoltă. Smogul oxidat, în care intră ozonul şi nitratul de peroxiacetil, provoacă leziuni caracteristice
la culturile de salată, spanac, sfeclă şi ţelină, depreciind calitatea frunzelor. Cercetările efectuate de L.
Ghinea şi N. Şarpe (1975) au semnalat reziduuri de triazine în doze de 0,64-0,34 ppm la morcov,
ţelină, păstârnac. S-a înregistrat de asemenea o cantitate de 0,105 ppm din erbicidul Simazin în mere.
În zona Baia Mare, plantaţiile pomicole, mai ales cele din specia măr, au suferit arsuri din cauza
dioxidului de sulf şi compuşilor fluoraţi, mai ales pe fructe. La piersic fluorul produce brunificarea
pulpei, iar epiderma devine moale, fructele nemaiputând fi consumate. La viţa de vie s-a constatat
agresivitatea dioxidului de sulf, care provoacă leziuni pe lăstari şi pe fructe, iar în unele cazuri uscarea
acestor componente vitale ale plantei. Oxizii metalelor grele sunt regăsiţi în frunze şi în boabele de
struguri în doze mărite, iar Zn, Si, Mn în doze reduse, dar care totuşi depreciază calitativ vinul.
Impurităţile industriale, petrolul şi mai ales pesticidele, sunt factori de poluare şi distrugere a
faunei terestre şi acvatice. Îmbolnăvirile sunt diverse şi se manifestă la suprafaţa corpului, în ţesuturi
şi metabolism. Astfel, în mediu cu fluor, se constată la albine o paralizie neuromusculară ireversibilă.
În S.U.A., din cauza polibromdifenilului (PBB) introdus din neglijenţă în furaje, au murit 30 000 de
taurine, 15 000 de porci şi 1,5 milioane păsări. Noxele industriale şi pesticidele sunt cauza frecventă a
reducerii sau chiar dispariţiei păsărilor folositoare din grădini, livezi, vii sau culturi agricole. Păsări
insectivore ca cinteza, piţigoiul, sensibile la polare, îşi reduc din efectiv, iar numărul de insecte
dăunătoare creşte. Dar şi insecte din clasa Himenopterelor de tipul Ammophiles şi Bumbex, extrem de
folositoare ca zoofagi în culturile agricole, sunt distruse de unele pesticide sau tratamente chimice
aplicate neraţional.
Poluanţii perturbă şi alterează în mod evident relaţiile producătorului agricol în cadrul
ecosistemului, dar este mai grav că influenţează starea lui de sănătate. Gradul acestor perturbări
variază de la un simplu inconfort până la acţiunea toxică, care uneori se poate solda chiar cu moartea
cultivatorului. Acţiunea poluanţilor este psihică, fizică şi radioactivă şi se manifestă într-un diapazon
larg de efecte:
> alterarea confortului individual, stres, oboseală, neadaptare la mediu ambiant, scăderea
productivităţii muncii;
> îmbolnăviri ale aparatului respirator, cardio-vascular, gastro-intestinal şi endocrin;
> vătămări ale corpului, interioare şi exterioare, prin arsuri şi leziuni;
> afecţiuni de natură genetică, ce pot conduce la malformaţii la copii nou- născuţi;
> moartea în cazurile de intoxicaţie gravă.
54
 Ecosistemul agricol poate fi deteriorat din cauza inundaţiilor, accidentelor climatice (grindină,
brume şi îngheţuri de primăvară), defrişărilor de păduri, eroziunii, alunecărilor de teren, care aduc
modificări peisajului biogeografic şi celui agricol în mod deosebit.
7.2.3 Criza ambientală. Acţiunile antropice frecvente asupra mediului agricol, intervenţiile
agresive în economia naturii, fisurarea echilibrului ecologic au condus şi pot conduce la o criză
ambientală de proporţii mai reduse sau mai mari, pe teritorii restrânse sau mai largi, fenomen
recunoscut de specialiştii în materie şi de organismele internaţionale implicate în protecţia mediului.
Remarcabilul ecologist Barry Commoner (1980) arăta că: „Ar trebui să ne fie limpede că, odată ajunşi
aici, criza ambientală nu mai este o simplă banalitate, nici un entuziasm pasager... Există strânse
legături între criza ambientală şi chestiunea sinuoasă a resurselor cu aspecte contradictorii asupra
abuzurilor pe care societatea le-a creat prin exploatarea lor. Acolo unde omul din industrie sau din
agricultură modifică şi artificializează peisajul agricol pe suprafeţe întinse, prin folosirea nechibzuită a
resurselor materiale de care dispune, apar şi începuturi de poluare". După opinia a numeroşi
specialişti, criza ambientală nu trebuie fetişizată şi considerată dogmă, aşa cum exagerează unele
cercuri ecologiste, care propun să ne întoarcem la agricultura naturală de acum câteva mii de ani.
Alvin Weinberg, de la Institutul de Analiza Energiei din SUA, apreciază că, în următorii 20 de ani,
mediul ambiant nu va fi poluat în aşa măsură încât să se ridice problema unei adevărate crize. Aceasta
nu înseamnă că nu există preocupări privind folosirea judicioasă a tuturor resurselor vitale ale Terrei şi
în primul rând a pământului roditor, precum şi în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea poluării
mediului înconjurător. Criza ambientală poate fi amânată sau stopată printr-o politică de echilibrare a
obiectivelor economice, sociale şi tehnologice, pe baza criteriilor ecologice, general valabile, în care
efortul propriu, naţional să se îmbine cu cel internaţional, pe scară globală şi regională.
Foarte bine reliefează Dorina Minoiu (1996) faptul că „agroecosistemul trebuie adus în faza de
agroclimat, de echilibru ecologic, după fiecare an de producţie. Prin analiza factorilor de producţie şi
ecologici pentru tipul de ecosistem existent în zona agricolă se pot descoperi eventualele elemente
dereglatoare, de minimizare a recoltei, în anul în curs şi se iau măsuri de prevenire şi stabilitate în
ecosistem pentru anul viitor." Se emite ideea că alegerea tehnologiei se poate face pe baza
compromisului între interesul economic şi cel tehnologic, dar prioritate are cel din urmă. Este
important ca profitul să nu contribuie la încărcarea tehnologiei şi la deteriorarea echilibrului ecologic
al ecosistemului, a capacităţii de reproductibilitate şi a stabilităţii acestuia. De fapt, trebuie avut în
vedere principiul de a merge cu natura, nu contra ei, în aşa măsură încât să nu diminuăm totuşi recolta
şi profitul pe ecosistem şi să dezvoltăm o producţie durabilă şi integrată. Nu trebuie acţionat agresiv şi
neraţional asupra ecosistemului pentru a obţine neapărat recolte şi profituri maxime, la prima vedere,
dar cu preţul poluării şi deteriorării acestuia mai târziu.

55
 Astfel, în multe zone s-au defrişat masiv livezile pentru a cultiva porumb, grâu sau legume, cu
bune rezultate în primii trei-patru ani de cultivare, dar în următorii ani capacitatea de producţie a
ecosistemului s-a diminuat în mod evident din cauza neconcordanţei dintre input-uri şi output-uri.
Aurelio Peccei (1986), unul din fondatorii Clubului de la Roma, sublinia cu amărăciune că
„trecem cu vederea rănile pe care le facem ecosistemului prin devastarea şi poluarea lui ... şi prin
supra-exploatarea solului, ceea ce are ca rezultat faptul că resursele naturale sunt epuizate atunci când
populaţia globului şi nevoile ei legitime cresc în mod exponenţial".
7.3 Optimul ecologic
7.3.1 Noţiuni. Cunoaşterea modului în care condiţiile naturale existente satisfac cerinţele
biologice ale plantelor agricole este de mare însemnătate pentru economia naţională, deoarece numai
pornind de la această bază ştiinţifică se poate realiza o amplasare raţională a culturilor în spaţiul
geografic al ţării.
În cazul culturilor agricole cu pondere mare în suprafaţa cultivată, de pildă grâul şi porumbul,
distribuirea lor în zonele cele mai favorabile creează condiţii pentru obţinerea unor sporuri însemnate
de recoltă, proporţionale cu ponderea acestor culturi, fără a recurge la mărirea suprafeţelor cultivate.
La plantele agricole care prezintă condiţii favorabile pe suprafeţe mai restrânse, cum ar fi, de
exemplu, inul de fuior sau orezul, este necesară cunoaşterea zonelor cele mai favorabile, unde trebuie
să se asigure prioritatea cultivării lor.
Repartizarea teritorială a culturilor agricole se poate realiza în mod corespunzător numai atunci
când se dispune de o apreciere de ansamblu a zonalităţii ecologice a acestor culturi pe întreg teritoriul
ţării (N. Rădulescu şi alţii, 1968). Studierea acestei probleme prezintă un interes geografic deosebit,
deoarece stabilirea gradului în care se satisfac cerinţele biologice ale plantelor cultivate în diferite
zone ale ţării permite determinarea potenţialului ecologic al agriculturii pe teritoriul României. De aici
rezultă şi tangenţa geografiei cu ecologia agricolă în tratarea relaţiilor dintre recoltă şi cadrul natural.
Creşterea şi dezvoltarea plantelor cultivate, productivitatea lor biologică şi, în final, recolta
obţinută de producătorul agricol sunt rezultatul schimburilor de substanţă şi al transformărilor de
energie ce se realizează în cadrul ecosistemelor agricole. Înfăptuirea acestor procese dinamice şi foarte
complexe se desfăşoară în forme diferite pentru fiecare specie de plantă cultivată şi tip de ecosistem şi
este condiţionată de cerinţele biologice şi de modul de acţiune a factorilor de vegetaţie şi a factorilor
ecologici teritoriali (clima şi solul). Cerinţele biologice ale culturilor sunt extrem de diverse şi se
confruntă, în cadrul ecosistemului, cu acţiunea factorilor ecologici şi de vegetaţie, variabili în timp şi
spaţiu. De aceea, acţiunea factorilor ecologici şi de vegetaţie asupra creşterii, dezvoltării şi fructificării
plantelor, deci asupra formării recoltei, în raport cu cerinţele biologice ale acestora, determină un nivel
de referinţă de cea mai mare însemnătate, şi anume: optimul ecologic, relatează N. Petrescu (1966).
Este foarte importantă cunoaşterea noţiunii de optim ecologic, deoarece, plecând de la nivelul
acestuia, acţiunea restrictivă a factorilor mediului fizic delimitează zone ecogeografice, de la cele mai
56
favorabile, până la cele nefavorabile, în care culturile îşi satisfac cu greu cerinţele biologice sau care
sunt improprii creşterii şi dezvoltării plantelor respective. În acest sens, s-au făcut numeroase studii
teoretice de exprimare a noţiunii de optim ecologic, cele mai multe referindu-se la concepte strict
biologice, la substanţa vie şi la organisme în general (A.F.W. Schimper, 1953 şi E. Odum, 1959).
Pentru ecosistemele agricole optimul ecologic a fost studiat de W.H.K. Kloges (1954), care preia doi
indicatori: producţia medie la hectar şi coeficientul de variaţie, dar aceştia nu pot exprima în totalitate
zonalitatea ecologică, fiind omişi factorii de bază: clima şi solul. G. Azzi (1956) consideră ca principal
criteriu ecologic nivelul de productivitate al culturii agricole, exprimat prin producţia medie la hectar,
fluctuantă an de an în funcţie de condiţiile climatice.
N. Petrescu (1966) face o apreciere dinamică a optimului ecologic, folosind doi factori de
condiţionare: capacitatea de producţie a ecosistemului şi variabilitatea medie a producţiei sub limita
capacităţii de producţie, în funcţie de agrotehnica folosită într-un cadru natural bine determinat.
Indicatorii ecologici prin care se exprimă aceşti factori sunt: pentru primul, producţia maximă la
hectar în perioada studiată (Xmax), iar pentru cel de-al doilea, media abaterilor negative, variabile de la
an la an, de la producţia maximă (m A). Se obţine, în acest mod, o exprimare dinamică a optimului
ecologic, făcând din indicatorul direct al producţiei medii la hectar o rezultantă indirectă a celor doi
factori consideraţi. Deficienţa acestui calcul este că factorii climatici nu sunt cuantificaţi alături de cei
agrotehnici.
I. C. Teodorescu (1954), N. Constantinescu (1955), Gr. Obrejan şi colaboratorii (1957), D.
Andronicescu şi colaboratorii (1957), O. Berbecel şi Gh. Văluţă (1960), D. Teaci (1966), B. Mănescu,
O. Năstase (1967) şi M. Oslobeanu (1991) au evidenţiat favorabilitatea ecologică pe culturi în funcţie
de factorii pedoclimatici, hidrologici şi orografici. Aceste studii şi cercetări, la care sau adăugat cu
timpul şi altele, valoroase, au stat la baza elaborării lucrărilor de zonare ecologică a plantelor agricole
din România, care se perfecţionează în continuare prin noi metode de investigaţie.
7.3.2 Zonarea ecologică a culturilor agricole
Configurarea unei agriculturi moderne şi competitive, care să asigure producţii ridicate şi
stabile, nu este posibilă fără zonarea ecologică a culturilor agricole. Aceasta se poate considera ca
fiind suportul ecologic al zonalităţii producţiei agricole ce se manifestă teritorial.
Respectând cu stricteţe criteriile ecologice, trebuie să admitem că punerea de acord a cerinţelor
biologice a plantelor cultivate cu condiţiile naturale prezintă o importanţă deosebită pentru formarea
recoltei şi stabilitatea ei. Pe baza acestui principiu s-a elaborat şi se perfecţionează în permanenţă
repartiţia culturilor agricole pe teritoriul unei ţări, deci în cadrul ecosistemului şi în acele zone unde
factorii ecologici dau posibilitatea să se realizeze potenţialul biologic de producţie pentru fiecare
cultură în parte. În acest scop se face o localizare biogeografică, delimitarea şi caracterizarea zonelor
de cultură pe baza condiţiilor ecologice în primul rând, dar şi a celor social-economice, în concordanţă
cu optimul ecologic. De aici rezultă că un agroecosistem viabil, de mare randament, este condiţionat
57
de alegerea unor plante cu gradul de convenienţă ecologică cel mai înalt pentru fiecare zonă agricolă
în parte. Marea complexitate ecologică naturală a terenurilor agricole, diversificată şi prin intervenţiile
antropice, existenţa unei informaţii ştiinţifice vaste, acumulate în decursul timpului, necesită o muncă
extrem de atentă şi un efort deosebit pentru abordarea concretă a soluţiilor perfect adecvate locului şi
timpului de aplicare, la nivelul fiecărei ferme şi chiar parcelei, fiecare din ele având însuşiri proprii şi
distincte care solicită o tratare diferenţiată. Criteriul de bază pentru repartizarea teritorială îl constituie
cadrul ecologic natural, reprezentat de factorii de ordin geomorfologic, climatic şi biologic din diferite
zone ale teritoriului geografic, în strânsă legătură cu formaţiile de vegetaţie.
Prin zonarea ecologică a culturilor se realizează mai eficient valorificarea resurselor climatice,
orografice şi de sol care să conducă la o convertire maximă a energiei solare şi a substanţelor solului
în energia chimică şi potenţială, inclusă în produsele agricole. Orice abatere de la optimul ecologic,
adică de la acel raport între cerinţele plantelor şi factorii de mediu, înseamnă cheltuieli suplimentare,
consumuri mai ridicate de energie, ritm scăzut de profitabilitate. Astfel, cultura porumbului ar fi mai
eficientă în cadrul limitei sale termice, radiative şi de umiditate, decât dacă o dispersăm în zone şi
subzone mai puţin favorabile.
Zonarea şi microzonarea în pomicultură trebuie perfecţionată ţinând seama de criteriile
ecologice, de cunoaşterea ecotopului. Pe această bază se pot amenaja şi optimiza ecologic ecosisteme
stabile biologic, conservând şi potenţând resursele naturale din biotop. Evaluarea microclimatică a
teritoriului, urmată de microzonarea agroclimatică pe verticală a speciilor şi soiurilor, are un rol
important pentru stabilitatea producţiei. Amplasarea speciilor şi soiurilor fără posibilităţi de adaptare
la specificul microclimatic al teritoriului poate aduce pagube mai mari decât cele provocate de
extreme climatice.
Folosirea raţională a condiţiilor naturale reprezintă o soluţie de prim ordin pentru stabilirea
unor teritorii ecologice omogene cu acelaşi potenţial productiv, în perimetrul cărora se cultivă plante
apropiate de condiţiile ecologice locale. Microzonele, ca teritorii agricole mai reduse ca suprafaţă, dar
omogene ecologic, determină o anumită structură a culturilor în perimetrul lor, diferită de alte
microzone învecinate, dar care toate fac parte din zona ecologică cadru. Microzonele grupează teritorii
cu caracteristici ecologice şi agroproductive cât mai apropiate, care determină şi oferă mari posibilităţi
de folosire a resurselor naturale şi a culturilor horticole.
Din punct de vedere ecologic în ţara noastră nu există zone foarte favorabile pentru toate
plantele agricole. Aceasta implică stabilirea unei anumite amplasări a culturilor, încât de la fiecare să
se obţină cea mai mare producţie. Există un mecanism intim, intern propriu fiecărei plante, pe baza
căruia acestea acţionează diferenţiat faţă de condiţiile ecologice. Utilizarea într-un grad mai mare sau
mai mic a condiţiilor de mediu depinde de „plasticitatea ecologică" a speciilor de plante, de puterea lor
diversă de adaptare la condiţiile date, care conduc la exprimarea unui grad de favorabilitate ecologică
diferită a acestora. De aici rezultă că repartizarea pe teritoriu a culturilor pe zone de favorabilitate este
58
o lucrare complexă. Aprecierea globală a favorabilităţii nu se poate face fără stabilirea unui sistem de
notare pentru ponderea fiecărui factor sau element din ansamblul general de factori.
Zonarea culturilor permite precizarea teritorială a ecosistemelor, care nu înseamnă doar o
simplă amplasare a plantelor pe teren, ci şi o îmbinare a tuturor elementelor specifice ecologice
(directe şi indirecte, biotice şi abiotice).
Prin zone se înţeleg mai multe teritorii administrative, care se caracterizează prin unitatea
factorilor de mediu (condiţii de climă, tipuri de sol, orografie) şi care prezintă condiţii mai mult sau
mai puţin asemănătoare pentru culturile agricole. În cadrul zonelor se diferenţiază bazinele, teritorii
restrânse, care cuprind mai multe localităţi, cu condiţii pedoclimatice aproape identice şi cu o
specializare largă a culturilor. Centrele legumicole, pomicole şi viticole sunt teritorii cu condiţii
pedoclimatice identice, specifice, specializate în una - două culturi.
7.3.3 Ecosistemul între conservare şi degradare
Ecosistemul integrat biotic şi abiotic include însă şi produsele utile pentru consum, care se
descompun şi se valorifică şi sunt de fapt rezultate ale ciclului material şi ale fluxului de energie.
Ecosistemul are anumite capacităţi (autocurative, de producţie, de rezilienţă) dincolo de care orice
pericol de degradare poate fi ireparabil. Omul a creat în cadrul biogeografic în care trăieşte aşa-numita
Tehnosferă, cu structuri prin care preia şi transformă resursele naturale pentru supravieţuire şi
siguranţa sa alimentară. Interacţiunile Om-biosferă sau Om-ecosistem sunt legate de interrelaţiile Om-
tehnosferă şi Om-sociosferă. Degradarea acestor relaţii conduce la deteriorarea mediului înconjurător
de orice natură ar fi el (agricol, industrial, social). Gestiunea şi administrarea raţională a ecosistemului,
a producţiei şi a mediului social poate diminua riscurile unei crize ambientale. Dacă intervine şi
neosfera, organismul cunoaşterii şi ideilor ce sunt implicate în relaţiile Om- biosferă, procesele de
deteriorare a mediului pot fi evitate sau încetinite.
Pentru a menţine echilibrul între om şi mediu s-a elaborat o strategie mondială a conservării
biosferei, din care se pot reţine următoarele trei principii:
> menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a sistemelor ce constituie suportul vieţii;
> prezervarea diversităţii genetice;
> asigurarea utilizării sustenabile a ecosistemelor şi speciilor.
Pentru a reţine şi aplica aceste principii este nevoie, în agrosistem de exemplu, de un
producător cu capacităţi deosebite de a conserva şi de a supraveghea componentele şi resursele
ecosistemului, mai ales că acestea pot fi neuniform repartizate pe teritoriul acestuia.
Pornind de la numeroase relatări din literatură, se poate considera că agrosistemul deţine un
pachet informaţional eficient, integralitate, un program legat de structură şi organizare, echilibru
dinamic, autoreglare şi o ierarhie (de subsisteme şi niveluri de organizare) proprie. În ecosistem
biocenoza modifică mai mult sau mai puţin biotopul ei. Acesta la rândul lui are influenţe variate asupra
componenţei biocenozei.
59
 Dezvoltarea în mod spontan a economiei şi societăţii poate avea influenţă asupra unor factori
de mediu în aşa măsură şi în asemenea direcţii, încât pe termen lung şi foarte lung ar fi posibil să se
ajungă la efecte surprinzător de negative pentru evoluţia însăşi a ecosistemelor şi îndeosebi a vieţii
economico-sociale. Pentru a înlătura această dilemă, autorul propune un program viabil de gestiune
(gospodărire) şi amenajare a factorilor de mediu şi a unor ecosisteme, în mod deosebit a solului, păduri
şi apelor. Pe această cale se înlătură tendinţele de degradare a mediului, se restabileşte starea iniţială de
echilibru din ecosistem şi se asigură dezvoltarea economică durabilă şi ecologică a întregii societăţi.
Agrosistemul poate fi în situaţia de a nu mai produce la capacitatea maximă, în funcţie de
structura sa, dacă solul „oboseşte", sărăceşte ca resursă fundamentală a producţiei agricole. Din
estimările făcute de Worldwatch Institute din SUA, cele 3.500 miliarde tone de sol fertil se pot epuiza
în 152 de ani, cu o rată anuală de 23 miliarde tone. Desigur că „epuizarea" nu înseamnă pierderea
ireversibilă a solului, ca substrat nutritiv, ci degradarea, intoxicarea şi sărăcirea lui în substanţe
nutritive, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Lester Brown (1999), cunoscut ecolog american, a fost şi este preocupat de conservarea
solului, de eroziunea şi fertilizarea acestuia, de criza prin care trece fondul funciar. El menţionează că
eroziunea solului, de exemplu, este rezultatul presiunilor exercitate asupra agricultorilor de a produce
tot mai multe alimente. Iar ca o consecinţă a procesului fizic de eroziune scade fertilitatea solului, mai
ales în zonele cultivatoare de prăşitoare. Tehnicile moderne contribuie în mod decisiv la creşterea
eroziunii şi degradării fertilităţii. În sprijinul acestor afirmaţii aduce date din surse foarte competente
din care rezultă că ocupând terenul ani de-a rândul cu porumb se pierd anual 19,7 tone sol fertil pe
acru, iar în asolamentul de porumb, grâu şi trifoi numai 2,7 tone pe acru.
Efectele eroziunii asupra bioproductivităţii ecosistemului şi capacităţii de producţie a solului
sunt şi pot să fie în continuare dezastroase. Scade recolta, se măresc cheltuielile curente de exploatare
şi investiţiile în recuperarea terenului
afectat de eroziune. Fragilitatea solului la alte acţiuni antropice creşte în mod periculos.
Conservarea şi ameliorarea solului este evidenţiată şi reprezintă un obiectiv de prim ordin al
agricultorilor. Lester Brown, din experienţa SUA în acest domeniu, subliniază unele măsuri de luat în
seamă:
> aplicarea sistemului de lucrări minime ale terenului cultivat, pe baza calculului între costuri şi
beneficiu;
> recuperarea terenurilor erodate prin efectuarea de investiţii majore an de an, la care să
contribuie şi statul prin acordarea de credite cu dobândă redusă;
> monitorizarea de către guvern a terenurilor agricole supuse degradării, care să evalueze
procesul fizic, cât şi consecinţele economico-financiare ale acestui fenomen.
Agroecosistemul se autopoluează, dar calitatea mediului său este afectată de diversele ramuri
ale economiei şi activităţii umane, astfel, trebuie luată în seamă „industria - suport al dezvoltării
60
economiei şi cauză a deteriorării mediului înconjurător". În totalul cantităţii de substanţe poluante
deversate în apele de suprafaţă, industria a contribuit cu 69,2%, agricultura cu 6,2%, populaţia urbană
cu 23,9%. În ultimii ani se constată o poluare excesivă a terenurilor agricole din vecinătatea oraşelor şi
comunelor cu materiale de construcţie şi cu diverse materiale plastice şi gunoaie menajere. Mai grav
este faptul că în unele zone agricole s-au înregistrat acumulări mari de metale grele, toxice, în stratul
arabil al solului. Se poate lesne deduce că în mediul agricol există rapoarte specifice şi un impact între
factorii de mediu şi ecosistem, presiuni din afară, din subsistemul populaţiei, care provoacă poluare şi
epuizarea resurselor. Interfaţa subsistem uman (activitatea antropică) - subsistem mediu este locul
conflictelor, al presiunilor care nu pot dispărea decât în momentul în care cele două subsisteme se
găsesc în echilibru.

8. MANAGEMENTUL AGROECOSISTEMULUI
Conceptul de management se referă la ansamblul acţiunilor întreprinse într-o organizaţie, astfel
încât aceasta să reuşească să-şi îndeplinească obiectivele (management de proces), şi la ansamblul
managerilor existenţi într-o societate (management de personal). Mai precis, managementul înseamnă
„organizarea sistematică a resurselor economice" sau „realizarea unor obiective, prin materializarea
unei politici, conform unei strategii şi prin utilizarea unor resurse financiare, materiale, umane,
informaţionale, energetice etc.". Aceste principii le regăsim şi în managementul agricol, dar cu
anumite particularităţi, care rezultă din „restricţiile ecologice şi sociale" şi „componentele aleatorii ale
mediului agricol". Se conturează două categorii de management: unul al fermei de tip familial,
caracterizat prin alocarea unor resurse limitate în vederea maximizării veniturilor necesare fermierului
şi familiei sale; al doilea al societăţilor şi fermelor medii şi mari, care elaborează o strategie şi o
politică pe o perioadă îndelungată de timp, în scopul „gestiunii, organizării producţiei şi afacerilor
agricole".
8.1 Sensul managementului ecologic
Exploataţia agricolă îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui ecosistem, pe o suprafaţă mai mică
sau mai mare de teren activat. Această întrepătrundere şi integrare între ecosistem şi ferma agricolă
impune o anumită strategie, politică şi organizare a proceselor biotehnice şi economice, pentru a se
realiza performanţe cât mai ridicate. În ecosistem trebuie identificate principii, tehnici şi metode utile
în organizarea exploataţiilor agricole, pentru a se asigura „raţionalitate şi proporţii optime între
diversele sale componente. În ecosistemul agricol se aplică principiile generale ale managementului, la
care însă se alătură criterii specifice de organizare şi conducere, cu scopul de a se evita poluarea şi
degradarea mediului (sol - plantă - apă). În acest sens, D. Gruia (1998) aduce în discuţie noţiunea de
management ecologic, care înseamnă „gospodărirea cu maximă eficacitate a mediului înconjurător [...]
prin structurarea în sisteme ecologice, ce au în componenţă inclusiv agenţii economici studiaţi în
61
managementul clasic". Antropizarea agriculturii prin abaterea ei de la legile naturii obligă la o nouă
amenajare şi reproiectare a ecosistemului şi a formei sale manageriale, care este exploataţia şi terenul
cultivat cu plante. Managementul ecosistemelor se aplică atât la nivel de ecosferă (regiuni ecologice
continentale), cât şi la nivelul ecosistemelor regionale şi locale (exploataţii agricole). Eugen
Niculescu-Mizil, în 1999, enunţa părerea că managementul ecologic este egal cu managementul
dezvoltării şi are la bază interconexiunile dintre ecologia politică şi economia politică, în particular şi
economia dezvoltării în general. De aceea, „managementul ecologic poate fi definit ca fiind ştiinţa şi
practica structurării şi conducerii (administrării) sistemelor de esenţă social-economică şi a
interrelaţiilor dintre acestea". Ni se pare firesc ca această definiţie să o transferăm şi ecosistemului
agricol şi formei sale de management care este agricultura.
Orice ecosistem natural, dar îndeosebi cel agricol, prin esenţa lui artificializat, trebuie
monitorizat şi apoi condus după reguli bine definite pentru ca bioproductivitatea lui să rămână
constantă sau să crească. De aceea, managementul agrosistemului trebuie să urmărească şi să atingă
următoarele obiective:
> conducerea eficientă pentru a putea evalua resursele energetice neconvenţionale;
> gestionarea în biodiversităţi de plante agricole şi horticole şi de animale utile;
> exploatarea raţională a biotopului şi a biocenozei în perimetrul fermei agricole;
> constituirea unor ecosisteme experimentale, modelate diferit în funcţie de interesul
economico-productiv, în care să se cerceteze programe ecologico- economice specifice, ceea ce ar
permite obţinerea unor date valoroase ce pot fi generalizate la alte sisteme identice;
> pilotarea - prin mijloacele specifice, adaptată structurii date a producţiei, pentru a
administra respectivele sisteme, a le dirija managerial, astfel încât să realizează legarea mediului
înconjurător de economie.
Managementul ecologic urmăreşte, de asemenea, instruirea şi educaţia cultivatorilor
(producătorilor agricoli, elaborarea instrucţiunilor de operare, identificarea şi cuantificarea factorilor
de risc, verificarea programelor de întreţinere. Se adaugă în atribuţiile managementului ecologic şi
gestiunea schimbărilor tehnologice, igiena culturală, sănătatea utilizatorilor, protecţia plantelor
cultivate şi protecţia biotopului. Agrosistemul întruneşte toate aceste atribute, care însă operează
numai pe suprafeţe medii şi mari, în exploataţii viabile economic. Reluând o opinie a lui Lester Brown
(2000) ecosisteme agricole performante se pot proiecta şi organiza numai în ferme moderne, cu mari
capacităţi de producţie şi mijloace de protecţie a mediului.
În sensul celor de mai sus se poate accepta ideea managementului protecţiei mediului la nivel
de exploataţie şi cultură agricolă, având ca obiectiv realizarea politicii şi programului întreprinderii
(fermei), punând accentul pe aspectele organizaţionale de evaluare a efectelor poluării, de calitate a
sistemelor de monitoring şi de eficienţă a sistemului informaţional. De aceea, după acest autor, pentru
realizarea unui ecomanagement eficient trebuie avute în vedere câteva obiective:
62
 - inovarea, protecţia mediului, profitul, excelenţa ecologică;
- dezvoltarea pieţelor pentru ecotehnologii şi promovarea produselor, mai puţin
poluate şi poluante;
- integrarea preocupărilor ecologice printre criteriile de performanţă ale
managerilor;
- introducerea pilotajului fermei agricole şi a produselor obţinute, adică gestiunea
ciclului de viaţă a acestor două entităţi ale ecosistemului (Nick Robins, 1992);
- orientarea ecologică a exploataţiilor agricole devine obligatorie când
consumatorul preferă din ce în ce mai mult produse mai puţin poluate şi când competitivitatea
pe piaţă va depinde tocmai de acesta.
Pentru a face ecomanagementul operativ se practică o gamă largă de instrumente, cum ar fi:
evaluarea impactului ecologic, auditul de mediu, analiza ciclului de viaţă a produsului, marcarea
(ecolabelling) produselor, programe de conformare pentru protecţia mediului. Evaluarea impactului
ecologic permite să se determine mărimea şi natura pericolelor potenţiale legate de o activitate
antropică organizată şi să se identifice acţiunile practice de minimizare a deprecierii, în cazul
agroecosistemelor, a calităţii mediului agricol. În orice exploataţie agricolă se impune investigarea
efectelor fertilizării, irigaţiei, lucrărilor solului, combaterii organismelor dăunătoare în urma
impactului cu solul şi plantele cultivate. Auditul este necesar pentru a monitoriza măsurile de protecţie
a mediului prin performanţele ecologice şi economice. Este de fapt un control al calităţii
managementului în ansamblul lui, dar şi pe verigile biologice şi tehnologice. O supraveghere şi
investigare independentă ne poate informa dacă, de exemplu, îngrăşămintele au fost încorporate în sol
conform rezultatelor ştiinţifice, în doza prescrisă din punct de vedere ecologic. Orice produs agricol
obţinut după norme ecologice şi biologice stricte poate fi marcat în acest sens, pentru a fi diferenţiat
faţă de produsul ieşit din cultura aşa-zisă convenţională. În domeniul viticol marcarea ecologică
promovează soiurile şi vinurile numai cu denumiri de origine. În ceea ce priveşte programul de
conformare pentru protecţia mediului, el se referă la planul de acţiuni pe care îl elaborează şi-l
îndeplineşte ferma agricolă într-o anumită perioadă în scopul reglementărilor privind protecţia
mediului. De exemplu, programul de fertilizare se va realiza în mare parte cu materie organică, la care
se adaugă cantităţi de îngrăşăminte chimice strict necesare solului şi plantelor pentru formarea
recoltei.
8.2 Proiectarea şi organizarea ecosistemului
8.2.1 Proiectarea ecosistemului
Orice ecosistem agricol trebuie proiectat „în adevăratul înţeles ingineresc al cuvântului", pentru
ca el să întrunească cerinţele care să corespundă dezvoltării intensive a agriculturii. În acest sens, se
propune realizarea de module zonale şi microzonale de agrosisteme, ce se corelează cu protejarea
mediului şi asigurarea echilibrului energetic. Acesta se menţine prin reintroducerea în sol a
63
elementelor nutritive extrase de plante sau pierdute prin procesele de levigare, eroziune sau
mineralizare accelerată a materiei organice. Pentru fiecare sistem ecologic se impune elaborarea unui
program de dezvoltare complexă, în scopul optimizării parametrilor funcţionali.
Este necesar ca proiectarea agrosistemelor în concepţie ecologică să aibă în vedere următoarele
aspecte: economia trebuie să satisfacă cerinţele ecosistemului; structurarea economiilor se va face şi în
funcţie de criteriile ecologice, în sensul cel mai bun al cuvântului; planificarea combaterii poluării şi
ameliorării mediului înconjurător la scară naţională are evidente avantaje; activităţile industriale care
poluează mediul sunt subvenţionate de societate; costurile ambiante trebuie să fie acoperite prin
introducerea schimbărilor necesare în procesul de producţie; criza ambientală este o primejdie reală,
care cere soluţii social-economice. Sunt probleme demne de luat în seamă, asupra cărora trebuie să se
reflecteze în continuare, fără a le respinge a priori.
Conducerea agroecosistemelor existente, cu peisajul biogeografic încă intact şi reintegrarea în
circuitul economic a celor dezechilibrate sau parţial distruse, specifice, în primul rând, ţărilor
subdezvoltate, reprezintă probleme complexe, de natură economică, tehnologică şi ecologică, ce
impun strategii planificate pe perioade îndelungate de timp şi care necesită eforturi materiale susţinute
pe plan naţional şi internaţional. Este vorba de o rezolvare globală şi integrată, cu programe speciale,
aplicate în funcţie de specificul fiecărei zone biogeografice, fiecărui agroecosistem. În principal, o
astfel de strategie are în vedere următoarele: pregătirea cadrelor naţionale în agricultură, zootehnie,
sănătatea mediului înconjurător; dezvoltarea unei reţele de documentare ştiinţifică şi tehnică; crearea
unor bariere forestiere de protecţie; modernizarea agriculturii şi trecerea la o agricultură pe bază de
irigaţii, adecvată pentru fiecare zonă pedoclimatică.
Asemenea proiecte au început să fie puse în aplicare în câteva ţări cu deosebit succes. Astfel, în
Libia, suprafeţe întinse de nisipuri au fost redate agriculturii, fiind plantate cu lucernă, grâu, portocali
şi măslini. S-au săpat fântâni arteziene la adâncimi mari, s-a fertilizat terenul şi s-au consolidat
nisipurile. În aceste locuri s-au întemeiat ferme agricole de către nomazi sedentarizaţi. În Egipt şi
Yemen, cu sprijinul F.A.O., s-au executat lucrări masive de împădurire, cu rezultate spectaculoase
pentru agricultură şi horticultură. În Algeria a început acţiunea înfiinţării unei perdele de protecţie din
arbori, pe sute de kilometrii, la fruntariile Saharei. În Abu Dhabi s-au dezvoltat ferme agricole în
zonele Al Ain, Liwa şi în insula Sadjet, care produc legume, folosind irigarea prin picături.
Unii specialişti resping concepţia de „protecţionism" a ecosistemelor agricole, deoarece
contravine unor interese economice fundamentale. Socotind ecosistemul agricol ca un complex de
factori naturali economici şi sociali, ei militează pentru intervenţia raţională, ştiinţifică a
cultivatorului, care să conducă la mărirea productivităţii agrosistemelor prin: irigaţie, îngrăşăminte,
protecţia culturilor şi animalelor, ameliorarea materialului biologic.
Ca o necesitate actuală şi de viitor apare continuarea studiilor de fundamentare agroecologică a
sistemelor de cultură pe teritoriu, ca premisă a unei dezvoltări intensive a producţiei agricole. Astfel,
64
în pomicultură, valorificarea optimă a condiţiilor ecologice, în strânsă legătură cu utilizarea raţională a
resurselor economice atrase în circuitul producţiei a condus la un nou sistem de cultură superintensiv,
de mare randament. În cadrul marilor teritorii de teren irigat, sistemele de cultură se cer regândite în
concordanţă cu condiţiile ecologice locale, în scopul ridicării producţiei şi eficienţei economice. În
zona colinară din ţara noastră, de exemplu, întâlnim terenuri încă nevalorificate pentru unele specii
pomicole, deoarece n-au fost suficient studiate din punct de vedere ecologic.
Proiectarea unui ecosistem se face într-un timp îndelungat, cu cheltuieli materiale mai mari sau
mai reduse, în funcţie de problemele complexe pe care le pune o asemenea transformare, arealul de
răspândire al ecosistemului respectiv, modul lui de organizare. Pentru realizarea unui asemenea proiect
se impun studii detaliate asupra solului, apei freatice, vegetaţiei, factorilor meteorologici, reliefului şi,
bineînţeles, o minuţioasă analiză economică asupra oportunităţii şi eficienţei modificării
ecosistemului. Cu cât schimbările de factori, componente ale ecosistemului sunt mai puţin frecvente,
cu atât investiţiile sunt mai reduse şi invers. De exemplu, în zonele îndiguite se fac în principal lucrări
de desecare, adică de eliminare a excesului de apă de pe terenurile redate agriculturii, de îmbunătăţire
a însuşirilor fizico-chimice ale solului şi de protejare a terenurilor cu diguri contra eventualelor
inundaţii. Aici se modifică în mod substanţial regimul hidric din sol, vegetaţia şi temperatura solului,
într-o măsură mai mică factorii meteorologici de bază de la suprafaţa solului şi cu totul neînsemnat
factorii de mezoclimă în cadrul biocomunităţii nou create. În schimb, în zona nisipurilor se fac lucrări
de irigaţie şi drenaj, de consolidare şi îmbunătăţire a solurilor, se execută perdele forestiere de
protecţie, care toate la un loc au adus modificări importante ale microclimei, în funcţie şi de plantele
cultivate, în cadrul spaţiului biogeografic supus transformării de către cultivator.
8.2.2 Organizarea ecosistemului
Cunoaşterea proceselor şi fenomenelor ce au loc într-un sistem ecologic agricol în diverse zone
pedoclimatice se poate face numai pe baza implicării managementului ambiental, ce-şi propune
analize şi studii aprofundate în ceea ce priveşte proiectarea, organizarea şi conducerea ecosistemelor.
Aceste situaţii sunt fundamentate pe informaţii sigure, înregistrate pe întreaga suprafaţă cultivată, pe o
perioadă cât mai lungă de timp. Pe această cale se poate realiza o dezvoltare armonioasă a
ecosistemului, cu randament ridicat şi cu mai multă independenţă faţă de accidentele climatice.
Managementul ambiental impune organizarea şi conducerea în mod unitar a ecosistemelor şi este un
obiectiv de mare importanţă economică, nu numai administrativă. Este vorba de a proiecta sau
reproiecta sisteme natural-tehnice unitare şi raţionale, micro şi macroteritoriale, care au drept scop
principal protecţia echilibrului ecologic, mai ales acolo unde au apărut perturbări sau dereglări.
Trecerea la economia de piaţă impune o regândire a agrosistemelor, folosirea mai eficientă a
pământului, restructurarea întreprinderilor industriale şi agricole.
Plecând de la unele idei publicate de I. Bold în 1999 într-o comunicare ştiinţifică, se poate
sublinia că organizarea unui teritoriu agricol asigură continuitatea funcţiilor ecologice, tehnologice şi
65
economice, respectiv gestiunea ecosistemului în ansamblul său. Organizarea, ca element fundamental
al managementului, permite o mai bună relaţie între biocenoză şi biotop, repartiţia judicioasă a
culturilor în perimetrul agricol destinat cultivării şi protecţia acestuia. Remedierea, refacerea sau
reconstrucţia ecosistemului şi mai ales a biotopului său se bazează, în primul rând, pe amenajarea
terenului agricol, pe conservarea şi ameliorarea solului.
Dacă privim agrosistemele din punct de vedere economic, legate de utilizarea raţională a
resurselor naturale, conservarea habitatelor şi obţinerea unor recolte mărite, se impune organizarea lor
judicioasă în cadrul unei politici de lungă durată. Este necesar să subliniem că strategia unei
agriculturi moderne şi eficiente trebuie îndreptată spre construcţia unor agrosisteme echilibrate, de
mare performanţă productivă, cu niveluri maxime de producţie. În acest sens, este firesc ca problemele
prioritare ale agriculturii, ramură de bază a economiei naţionale, să interfereze cu problemele
ecosistemului naţional zonal sau microzonal şi ar trebui să deţină un loc predominant în politica
economică.
8.2.3 Investiţia ecologică
Pentru a proiecta şi organiza în mod optim agroecosistemul, se impune un raport optim între
investiţii şi condiţiile ecologice, un echilibru care să-l protejeze. Investiţia ecologică agricolă trebuie
integrată organic în mediul înconjurător, pentru a ridica randamentul ecosistemului şi a valorifica
superior resursele naturale şi materiale. Integrată armonios în ansamblul general al ecosistemului, în
funcţie de ocuparea lui (culturi de câmp, culturi horticole, sere şi adăposturi cu plastic), investiţia
devine eficientă economic şi creşte capacitatea ei de prevenire şi combatere a poluării. Viorel Soran şi
Ana Fabian consideră că retrogresiunea biosferei şi a ecosistemelor poate fi prevenită fără investiţii
majore dacă se apelează la un program judicios de conservare a acestora. În ecosistemele degradate se
pot folosi acţiuni de redresare sau de reconstrucţie biologică, acestea din urmă însă cer investiţii
considerabile. După Lester Brown, „pe măsură ce se deteriorează sistemele naturale care stau la baza
economiilor, acţiunile raţionale din punct de vedere ecologic vor deveni convergente cu cele care sunt
raţionale din punct de vedere economic". Iar Barry Commoner consideră că investiţia necesară pentru
prevenirea poluării şi deteriorării mediului este absolut firească şi trebuie să constituie obiectivul
principal pentru orice guvern.
8.3 Gestiunea ecosistemului
Pentru a bara efectele negative ale unei eventuale crize ale mediului agricol, se preconizează o
concepţie unitară de gestiune şi administrare ecologică a acestuia, în scopul de a se realiza pe termen
lung supravieţuirea, integritatea şi calitatea producţiei agricole.
Gestiunea ecologică a mediului înconjurător şi a ecosistemului înseamnă o folosire judicioasă a
resurselor naturale de la suprafaţa solului şi din sol. Se cere o repartizare şi o amenajare optimă a
industriei, agriculturii şi a localităţilor rurale, ţinând seama de dezvoltarea geosistemelor naturale, care
trebuie să primeze în prognozele economice pe termen lung.
66
 Cercetările efectuate şi rezultatele obţinute în practica agricolă atestă că sunt posibile
modificări în structura ecologică a mediului agricol, fie el biotop sau biocenoză, mai ales în ceea ce
priveşte componenţii stratului atmosferic apropiat şi solul activ. Intervenţiile în biocomunităţile
agricole impun însă o abordare managerială, deci trecerea la cele mai moderne metode de tehnică
agricolă şi la aplicarea largă a mecanizării şi chimizării, dar şi a irigaţiilor. Astfel, transformări
esenţiale au apărut în zona nisipurilor de la Sadova - Corabia, în trecut cu un ecosistem agricol
tradiţional, fără irigaţii, cu secetă atmosferică frecventă, cu recolte foarte scăzute. În prezent, prin
irigarea celor 96 000 ha de nisipuri s-a creat un nou ecosistem, cu un pronunţat caracter agro-
industrial, pe teritoriul căruia se cultivă pe suprafeţe mari piersicul, viţa de vie cu soiuri nobile,
cartoful timpuriu, grâul şi porumbul cu producţii ridicate. Un alt exemplu grăitor în acest sens îl
reprezintă Insula Mare a Brăilei, cu cele 70 000 ha, unde cu ani în urmă terenurile erau sărăturate,
supuse inundaţiei permanente a apelor Dunării, cu o vegetaţie specifică zonelor cu exces de umiditate.
În prezent, datorită intervenţiei raţionale şi ştiinţifice în această microzonă, putem spune cu toată
certitudinea că s-a creat un nou ecosistem agricol, care are drept componentă de bază porumbul şi
grâul. Desigur că schimbări esenţiale s-au produs în sol şi în cadrul microclimei, au apărut noi relaţii
între vegetaţie, sol şi climă ca urmare a lucrărilor de îndiguire şi cultivării plantelor agricole. Această
experienţă valoroasă are drept rezultat concret obţinerea a circa 240 000 tone produse vegetale anual.
Macrogestiunea ecosistemelor agricole face parte din managementul specific şi trebuie să aibă
în vedere: administrarea organizată, controlată a ecosistemului, asigurarea biodiversităţii, optimizarea
sistemului de cultură, a cărui verigă principală este structura culturilor într-o exploataţie agricolă. Pe
scurt, protecţia, ameliorarea şi reproducerea ecosistemului în vederea exploatării viitoare în mod
raţional.
În prezent, se pune foarte mult accentul pe refacerea, protejarea, raţionalizarea, transformarea
şi controlul cadrului natural, folosind ingineria ecosistemului şi ecologia experimentală. Acestea îşi
propun studierea plantelor şi animalelor la diferite niveluri de integrare şi organizare, în
interdependenţă reciprocă cu mediul ambiant, folosind, ca principale instrumente de acţiune asupra
ecosistemelor, complexele ecologice prognozabile şi ambienturile programabile. Revitalizarea
ecosistemelor deteriorate prin poluare este condiţionată de cunoaşterea relaţiilor dintre componentele
ecosistemelor şi mecanismelor de realizare a acestora, de reglare şi autoreglare. Se trece de la simpla
observaţie sau constatare la experimentare şi simulare, folosind tehnici de control şi dirijare, chiar de
substituire a factorilor naturali. Recoltarea şi prelucrarea acestor date experimentale se efectuează
automat, folosind teledetecţia şi calculatorul electronic, plecând de la modele şi programe matematico-
statistice specifice.
Dat fiind că echilibrul ecologic poate fi definit ca echivalent cu respectarea tuturor parametrilor
sistemului în interiorul unor intervale prescrise, iar depăşirea acestora duce la fisurarea sau distrugerea
sistemului ecologic, Florin Stănciulescu dezvoltă o metodă de modelare matematico-euristică pentru
67
refacerea acestuia. Metoda se bazează pe un model de simulare standard, compus dintr-un set de
ecuaţii diferenţiale neliniare, cu limite sau toleranţe asupra variabilelor de stare şi condiţii iniţiale date
şi pe un model euristic, constituit dintr-un set de reguli logico- lingvistice, derivate din procesul
ecologic. Metoda s-a aplicat la echilibrul ecologic al unui ecosistem din Delta Dunării, observându-se
o concordanţă calitativă cu rezultatele obţinute prin măsurători directe efectuate de ecologi.
În proiectarea - reproiectarea şi organizarea agroecosistemului se impune o analiză detailată din
punct de vedere ecologic. Într-un interesant studiu, V. Guţuleac (1999) se referă la analiza eco-
geochimică a peisajelor naturalo- antropice. Prin analogie, putem transfera acest concept asupra
ecosistemelor agricole, ca peisaje artificializate şi antropice. Analiza acestora, de o deosebită
importanţă, se bazează pe următoarele principii adaptate după autorul citat mai sus:
 funcţional - geochimic, hidrologic şi orografic (se studiază ecosistemele integrale care includ
terenul agricol - economia - plantele cultivate - cultivatorii);
 structural - ecologic (dispunerea spaţială şi integrarea teritorială a unităţilor ecogeochimice -
ecotopul, geoecotopul şi biocenoza agricolă, formarea şi evoluţia acestora pe baza unităţilor
morfologice ale peisajului);
 acumulării şi migraţiei substanţelor nutritive şi poluante în sol;
 fitosanitar - ecologic (aprecierea stării ecologice în complexele peisagiste de rang local şi
regional, având în vedere starea de sănătate a culturilor agricole şi răspândirea organismelor
dăunătoare - boli şi dăunători).
Se consideră că în prezent se impune cu prioritate problema prognozei şi a optimizării
sistemelor ecologice, de la cele mai mici până la cel al biosferei în totalitate. De mare perspectivă, în
ceea ce priveşte planificarea şi conducerea, este concepţia sistemelor ecologico-economice, ce permite
rezolvarea problemelor de gestionare şi management în mod unitar şi complex. Trebuie studiate
perimetrele acestor sisteme complexe, ţinând seama de dezvoltarea demografică şi social- economică
a regiunilor cuprinse în ecosisteme. În acest concept se integrează un alt aspect: zonarea optimă şi
repartizarea teritorială a sistemelor ecologico-economice omogene şi eterogene, care cuprind o
diversitate de unităţi administrative. Astfel graniţele administrative se şterg şi se fixează cele
ecologico-economice (L. E. Linbarski, 1985). Autorul citat propune o schemă de subordonare
(ierarhizare) teritorială a sistemelor ecologico-economice, după cum urmează: republica (teritoriul
naţional); provincia (grupe de judeţe); judeţul (grupe de unităţi economice-industriale, agricole,
silvice); unitatea economică (societatea comercială industrială, agricolă, silvică, de turism);
subunitatea economică (secţie industrială, fermă agricolă); complex al biocenozelor omogene;
biocenoza (agricolă, praticolă, silvică) sau biogeohidrocenoza (piscicolă). Fiecare sistem trebuie să
aibă un program de funcţionare şi dezvoltare, elaborat de ecologi, economişti, tehnologi şi demografi
pe mai mulţi ani. Ideal ar fi să se organizeze o reţea de modele tip de asemenea ecosisteme, pentru a fi

68
studiate din toate punctele de vedere. Rezultatele obţinute în aceste perimetre ecologico-economice
pot fi folosite la alte ecosisteme.
8.4 Conservarea şi protecţia ecosistemului
8.4.1 Orientări specifice
În mod firesc, protecţia mediului agricol se înscrie ca o componentă organică a dezvoltării
armonioase a agriculturii după criterii ecologice, contribuind la păstrarea nealterată a fondului
biologic, la asigurarea stării de sănătate a plantelor şi solului, la creşterea capacităţii de producţie a
acestuia. Protejarea ecosistemelor agricole are în vedere realizarea unui echilibru între biocenoză şi
biotop, între lumea vegetală şi animală în perimetrul terenurilor agricole. În linii mari, strategia de
protecţie a mediului agricol vizează valorificarea raţională a resurselor naturale şi materiale, în
consens cu elaborarea de tehnologii mai puţin poluante. De mare importanţă este perfecţionarea
cercetării ştiinţifice şi supravegherea ecosistemelor, cu deosebire în zonele industrializate. Marea
complexitate ecologică a teritoriului agricol, diversificată prin intervenţii antropice, impune abordarea
corectă a soluţiilor, deoarece însuşirile terenurilor sunt distincte, de unde rezultă şi tratarea lor
diferenţiată. Se insistă asupra gestionării raţionale a mediului agricol într-o orientare ecologică, mărind
costurile pentru acţiunile depoluante şi tehnicile nepoluante, dar fără a diminua vulnerabilitatea
producătorilor vegetali, potenţialul lor de producţie. Coexistenţa biosferei agricole cu industriosfera,
arată Viorel Soran, şi dezvoltarea lor armonioasă este obligatorie pentru conservarea, protecţia şi
ameliorarea mediului agricol.
Protecţia ecosistemelor agricole presupune conservarea şi ameliorarea factorilor naturali ai
mediului înconjurător, în condiţiile prevenirii şi combaterii poluării şi deteriorării acestora. În
Proclamaţia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător din anul 1972 se arată foarte
clar: „Conservarea naturii va deveni eficientă şi reală numai atunci când se conturează soluţii din ce în
ce mai eficiente de protecţie, în aşa fel încât poluarea să cedeze cu timpul în faţa potenţialului
tehnologic al societăţii". De asemenea, N.N. Constantinescu (1976) observă că „soluţionarea
problemelor protecţiei mediului înconjurător necesită [... ] crearea unei baze tehnico-materiale şi a
unei structuri tehnologice care să nu permită încărcarea biosferei cu reziduuri ale consumului
productiv sau al celui final".
Protecţia ecosistemelor agricole cuprinde obiective şi acţiuni adoptate în mai toate ţările şi se
rezumă la următoarele obiective de management:
> conlucrarea activă dintre biosfera agricolă şi biosfera industrială, cu aplicarea
tehnologiilor mai puţin poluante la limitele admisibile pentru fiecare agent poluant;
> menţinerea şi ameliorarea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane destinate
irigării terenurilor agricole, în scopul evitării unor efecte negative asupra solului şi plantelor
cultivate;

69
 > gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor poluante până la
realizarea celor mai scăzute niveluri, care să nu depăşească capacitatea de regenerare a
atmosferei;
> protecţia ecologică a plantelor cultivate prin măsuri şi acţiuni de combatere
integrată, mai ales contra bolilor şi dăunătorilor, care să permită o stare bună fitosanitară şi
reducerea pesticidelor;
> perfecţionarea sistemului naţional de monitoring şi al celui informaţional pentru
controlul, supravegherea şi cercetarea ecosistemelor, pe cale terestră, aeriană şi prin
teledetecţie.
Refacerea şi conservarea mediului agricol în concepţia Politicilor Agrare Comunitare, evitarea
insecurităţii ecologice şi gestiunea responsabilă a patrimoniului Terra trebuie făcute prin „implantarea
unei agriculturi reparatorii în care sursele alternative de energie şi imputuri sunt cât mai aproape de
natură, se integrează în natură."
În biosistemul cultivat antropizat echilibrul ecologic trebuie menţinut:
> între biocenoză şi biotop;
> în cadrul biocenozei;
Retrogresiuni ecologice
- Despăduriri
- Desţeleniri
- Desecarea zonelor umede
- Poluare şi altele
- în interiorul biotopului (sol şi atmosfera ce se află deasupra solului);
- între procesele naturale şi activitatea producătorului agricol.
În felul acesta se poate preveni retrogresiunea ecologică, adică orice modificări în rău din
mediul agricol, datorate acţiunilor umane sau naturale, după cum subliniază.
8.4.2 Reconstrucţia (restaurarea) ecoagroecosistemelor
În România, procesul de poluare şi deteriorare a mediului agricol s-a accentuat ca urmare a
activităţilor antropice şi datorită fenomenelor naturale cum ar fi inundaţiile, seceta prelungită,
alunecările de teren. Un aport substanţial în degradarea agrosistemelor îl aduce deforestarea, defrişarea
plantaţiilor pomi-viticole şi, nu în ultimul rând, dezindustrializarea cu demolarea unor unităţi. Apele
poluate, folosite la irigaţie contaminează solul, ceea ce duce la obţinerea unor randamente scăzute pe
un asemenea teren poluat şi degradat. Condiţiile de mediu se înrăutăţesc, afectând creşterea şi
fructificarea normală a plantelor cultivate. Terenul agricol degradat se estimează la circa 900.000 ha,
de aceea reconstrucţia, refacerea acestuia devine imperativă, înaintea altor componente ale
agroecosistemului, pentru a putea fi reintrodus în circuitul economic.

70
 În ultima vreme se foloseşte tot mai frecvent termenul de ecologie restaurativă, preluat de la
cercetătorii apuseni, care, în parte, au renunţat la conceptul de reconstrucţie ecologică, înlocuindu-l cu
acela de refacere, restabilire (restaurare), cu obiective şi acţiuni concrete, precum: regenerări naturale
şi artificiale, rotaţia culturilor, bioremedieri, construcţii ecologice.
Reconstrucţia terenurilor degradate de industrie reprezintă o problemă deosebită pentru
România, fiind scoase suprafeţe mari din circuitul agricol în bazinele carbonifere, în zona centralelor
electrice şi de termoficare, a minelor de metale neferoase şi a unor uzine chimice, a conductelor şi a
sondelor petroliere.
În bazinul Motru-Rovinari se preconizează decopertarea a 30.000 ha teren, adică 25% din
suprafaţa arabilă a judeţului Gorj. Soluţiile de reintegrare în agricultură a acestor terenuri sunt în
discuţie. Recuperarea se poate face prin decopertarea solului fertil şi depozitarea separată şi apoi
reaşezarea lui pe suprafaţa afectată sau prin fertilizarea masivă a terenurilor cu materie organică.
Datorită sistemului de lucru folosit în exploatările miniere de suprafaţă, materialele geologice care
acoperă zăcământul de cărbune nu sunt excavate selectiv, astfel încât, cu ocazia transportului şi
depozitării, acestea se amestecă între ele. În urma extragerii cărbunelui, terenurilor decopertate au un
aspect „selenar", rămân denivelate şi alcătuite dintr-un strat heterogen de argilă, nisip, resturi de
cărbune, sol fertil şi pietriş. Pe o astfel de zonă decopertată cercetătorii de la Staţiunea de Cercetare şi
Producţie Viticolă Tîrgu-Jiu s-au încumetat să studieze posibilităţile de redare a acestor terenuri
agriculturii şi au obţinut rezultate spectaculoase. Complexul de măsuri agrotehnice stabilit după ani de
căutări constă din: nivelarea de bază; fertilizarea cu îngrăşăminte verzi (secară 18,5 t/ha masă verde
încorporată în sol); fertilizarea cu gunoi de grajd 50 t/ha şi îngrăşăminte chimice în doză de
N - 80 kg, P - 150 kg şi K - 150 kg/ha substanţă activă; desfundarea terenului; fertilizarea de
întreţinere, organică şi minerală, precum şi cu îngrăşăminte verzi (mazăre) în perioada de vegetaţie. S-
au înregistrat pe aceste terenuri aride 7.500-9.100 kg struguri la hectar, cu 187,7 g zahăr la litru şi o
aciditate de 5,24, vinul obţinut fiind cotat ca superior. Eficienţa metodei este incontestabilă, după trei
ani de cultură se obţine o rentabilitate minimă (Cristian Vladu ş.a., 1985).
Suprafeţe relativ mari ocupă haldele de cenuşă de la termocentrale, care au scos din circuitul
agricol câteva mii de hectare de teren de bună şi foarte bună calitate. Cercetările efectuate până acum
în zona Işalniţa-Craiova demonstrează că ocuparea haldelor cu plante agricole asigură stăvilirea
procesului de spulberare a cenuşii şi obţinerea unor producţii spectaculoase la culturi cum ar fi:
porumb boabe 4,5 - 7,7 t/ha, sfecla de zahăr 29-31 t/ha, cartofi 8-24 t/ha, lucernă 14 t/ha, sfeclă
furajeră 45-56 t/ha, prezenţa irigaţiilor. Rezultate demne de evidenţiat s-au obţinut la viţa de vie în
regim irigat, unde soiul Roşioară în al treilea an de la plantare, în primul an de rodire, a realizat 9,3
t/ha struguri, cu un conţinut în zahăr de 164 g/litru, iar soiul Riesling, în al doilea an de rodire, a
înregistrat o producţie de 20 t/ha (I. Popescu, 1982).

71
 Pentru fixarea haldelor şi cultivarea lor se recomandă udări, emulsii de polimeri, o bogată
vegetaţie, care, în final, va produce şi biomasă utilă. Experienţele efectuate de Institutul de Cercetări
Pedologice au scos în evidenţă rezultatele bune obţinute de la o serie de plante cultivate: lucernă cu o
producţie de 18,2 t/ha masă verde, cartof cu 9,3 t/ha, trifoi cu 49,2 t/ha masă verde. În zona haldelor
de la Işalniţa-Craiova rezultate considerabile a dat cultura viţei de vie (16,0 t/ha) şi piersicul (10,0
t/ha), cu fructe de calitate (S. Nastea, Cornel Răuţă, 1981).
Pe plan modial au fost cercetate tehnici de combatere a poluării şi de remediere a solurilor,
aplicate in situ în mod deosebit (Japka Toritsezu ş.a., 1998). Ca urmare, s-au realizat tehnologii
performante biologice, fizico-chimice şi termice.
8.5 Managementul fitosanitar
În ecosistemul agricol se pune mare accent pe protecţia biocenozei, a plantelor cultivate, contra
bolilor şi dăunătorilor, care are drept obiectiv principal stabilitatea recoltelor, securitatea culturilor şi
rentabilitatea exploataţiei agricole. Prevenirea atacului dăunătorilor şi îndeosebi combaterea lor
(îndepărtarea) din ecosistem este o acţiune de mare amploare, complexă şi dificilă, ce necesită un
management de clasă, în care se întrepătrund numeroase programe, specialişti, politici coerente,
măsuri organizatorice, informaţii rapide pe teritoriu, metode de luptă imediate, avertizare şi prognoză,
monitoring specializat.
Organismele dăunătoare, din diferite motive, pătrund în ecosistem (cultură de cereale, grădină
de legume, livadă sau vie) şi se pot extinde vertiginos pe teritorii foarte mari. Aşa s-a întâmplat cu
viermele vestic al rădăcinilor de porumb care a fost semnalat în 1996, iar în prezent atacă în multe
zone ecologice. În anul 2002, în judeţul Constanţa s-a produs un atac puternic al lăcustei marocane, cu
o mare vitalitate şi putere de înmulţire rapidă. Dăunătorul a fost depistat la timp şi focarul a fost
lichidat într-un timp foarte scurt, pagubele provocate fiind minime.
Protecţia plantelor contra organismelor dăunătoare se încadrează în managementul general al
unei exploataţii agricole şi a fost studiată de D. Huelth şi U. Regen în 1947, de P. Thompson şi
colaboratorii în 1980 şi, în mod concret, pentru o livadă de meri, de către C.G. Rock şi J. Apple în
1983. Aceştia din urmă, pe baza unor modele matematice, au analizat relaţiile între boli, dăunători şi
producţia de fructe în cadrul ecosistemului livadă. Autorii au făcut şi un calcul estimativ al
beneficiului net care poate fi obţinut prin respectarea componentelor de management şi a informaţiilor
care intră în ecosistem.
Managementul fitosanitar (al bolilor la cartof în acest caz) presupune atât folosirea metodelor
moderne de protecţie, cât şi reconsiderarea practicilor din agricultura tradiţională, având ca obiectiv
principal protejarea produsului obţinut şi nu distrugerea bolilor.
În 1999 M. Berca aduce completări majore conceptului de Management Integrat al Protecţiei
Plantelor (MIPP), pe care îl consideră ca fiind organizarea raţională şi luarea unor decizii reale şi
pertinente în lupta contra organismelor dăunătoare, ţinând seama de mai mulţi factori:
72
 > existenţa unor date suficiente privind organismele dăunătoare şi biologia acestora, în relaţie
cu practicile agricole;
> programe de supraveghere a dăunătorilor şi a duşmanilor naturali ai acestora;
> programe de supraveghere a stării culturilor pe tot sezonul;
> praguri economice de dăunare (PED);
> metode selective de protecţie;
> consultanţă pentru aplicarea programului;
> flexibilitate cu elemente de miniaturizare pentru fermele mici, dar şi cu sisteme adaptate
la fermele mari;
> accentuarea folosirii serviciilor (seminţe tratate furnizate de societăţi specializate,
prognoză şi analizare cu ajutorul sistemelor informaţionale, tratamente aplicate de firme specializate);
> specialistul în protecţia plantelor devine „medicul de familie" al unui grup de ferme,
gestionarul unui agrosistem ca parte integrantă a naturii;
> o politică coerentă de educare, informare şi extindere a cunoştinţelor de protecţie
integrată, însoţită de o legislaţie specifică adecvată.
Autorul citat mai sus consemnează legătura dintre sistemul de agricultură durabilă (SAD) şi
managementul integrat al protecţiei plantelor, de aceea, protecţia culturilor trebuie înţeleasă ca
multilaterală în obiective şi multitehnologică sub raportul posibilităţilor de aplicare".
În managementul fitosanitar, după unii specialişti, Pal Sarkany (1965), de exemplu, protecţia
plantelor nu are ca obiect exterminarea totală a dăunătorilor, ci urmăreşte doar îngrădirea lor, în aşa
măsură încât pagubele provocate de aceştia să fie minime. Până în prezent nu există nici un precedent
cu privire la exterminarea unei specii de dăunători. Scoatere completă a dăunătorilor din ecosistem ar
fi posibilă, dar cu mari cantităţi de pesticide, pe o perioadă îndelungată de timp şi cu mari prejudicii
aduse biocenozei. În acest caz echilibrul ecosistemului poate fi tulburat şi cu greu se restabileşte. În
concepţia modernă, obiectivul principal în producţia plantelor este descoperirea la timp a dăunătorilor
şi rărirea lor, cu alte cuvinte dirijarea apariţiei acestora. Această opinie este susţinută şi de Al.
Bărbulescu (2000), care consideră că „este necesar a accepta ideea de convieţuire a omului cu aceste
organisme dăunătoare culturilor agricole". Aceasta înseamnă că orice dăunător care se introduce într-
un perimetru agricol nu mai poate fi distrus în totalitate, de aceea cea mai bună strategie este să fie
monitorizat chiar la prima apariţie sau primul atac şi să se apeleze la toate mijloacele de combatere
corespunzătoare.
Eficienţa protecţiei prin folosirea metodelor de combatere este direct dependentă de biologia
agentului patogen sau a dăunătorului de pe plante, de relaţia parazit - plantă gazdă, fiind influenţată şi
de condiţiile climatice ce caracterizează un anumit areal de cultură sau o anumită fază din ciclul de
vegetaţie al culturii agricole atacate. În funcţie de aceste criterii, diferitele măsuri de luptă integrată
pot interveni, mai mult sau mai puţin, în reducerea gradului de atac sau pot conduce la înlăturarea
73
dăunătorului. Se pune problema de a realiza în timp integrarea luptei antiparazite în procesele globale
ale unui mediu durabil, curat şi sănătos, al cărui unic scop este de a reduce folosinţa pesticidelor în
toate domeniile agriculturii şi societăţii în general. Pentru a realiza un sistem convenabil, real şi
durabil de protecţie a plantelor şi de securitate a sănătăţii populaţiei, acesta trebuie să conţină metode
precise şi viabile în cadrul managementului ecologic al agrosistemului.
Un rol deosebit de important îl au acţiunile de ordin managerial care se referă la combaterea
preventivă a organismelor dăunătoare:
 prognoza de lungă sau scurtă durată - reprezintă prevederea apariţiei în masă a speciilor
de organisme dăunătoare, în anumite perioade de timp şi pe anumite teritorii, precum şi
estimarea gravităţii atacurilor pe care le pot produce;
 avertizarea - se referă la stabilirea perioadelor de aplicare a tratamentelor de prevenire
şi combatere a organismelor dăunătoare în funcţie de biologia acestora, corelată cu
fenologia plantelor gazdă şi cu condiţiile climatice locale;
 funcţionarea serviciilor de carantină vamală - are drept obiectiv depistarea
eventualelor organisme dăunătoare care ar putea pătrunde odată cu materialele
vegetale aflate în posesia călătorilor sau în/pe diferitele mărfuri de natură vegetală;
 monitorizarea - reprezintă controlul, supravegherea şi cercetarea micro şi macrofaunei
entomologice şi fitopatologice pe teritoriul ţării şi se bazează pe managementul
integrat al protecţiei plantelor (M.I.P.P). Sistemul naţional de monitoring, care
cuprinde şi sistemul naţional de prognoză şi avertizare, este realizat pe calculator.
8.6 Managementul buruienilor
Nu se poate obţine o producţie ridicată şi de calitate decât pe un teren curat, fără buruieni, acest
duşman declarat al tuturor culturilor agricole. Un câmp cultivat, oricare ar fi el, se poate aprecia după
prezenţa buruienilor într-un număr mai mare sau mai mic. Din păcate, dacă străbaţi unele localităţi
agricole din ţară, se pot observa adevărate "culturi" de pălămidă, pir, troscot, muşeţel etc. pe sute şi
mii de hectare. S-au extins foarte mult buruienile din speciile Avena şi Apeca (iarba vântului), de
asemenea Matricaria (muşeţelul) şi Stellaria în partea centrală şi de nord a ţării. În sudul ţării, în
cultura grâului, pălămida (Cirsium arvense) este tot mai frecventă, iar la porumb costreiul (Sorgum
halapense), zârna (Solanum magnum) şi Xanthium. Gospodăriile de la ţară sunt invadate de zârnă,
volbură, troscot, pe care le întâlnim şi în curţile din oraşe.
Sunt terenuri care stau îmburuienate cu anii. Există date precise care arată că buruienile
diminuează recolta cu 20 - 60 % şi, în unele cazuri, chiar o compromite. Pagubele provocate de
buruieni sunt următoarele: la grâu 10-70 % la porumb - 30 - 95 %, la floarea soarelui - 15 - 55 %, la
sfecla de zahăr - 53 - 96 %,la cartof - 42 - 72 %, în sensul diminuării recoltei într-un singur sezon
agricol pe terenurile neplivite şi neprăşite.

74
 Pentru a face faţă pericolului mare pe care îl prezintă buruienile pentru culturile agricole şi
pentru recolta obţinută, specialiştii din domeniu susţin conceptul de Management Integrat al
Buruienilor (M.I.B.), care înseamnă, după M. Berca (1999), un sistem de dirijare şi control, care
reduce influenţa buruienilor până la pragul economic de dăunare, protejează mediul, conservă
biodiversitatea şi armonizează ecosistemul agricol cu cel natural, desigur prin mijloace economice.
Managementul acţionează la nivel central prin:
> cartarea şi bonitarea buruienilor;
> studierea modificărilor în evoluţia acestora;
> determinarea pierderilor de recoltă;
> stabilirea pragurilor de dăunare, biologic şi economic;
> perfecţionarea cercetărilor în domeniu producerii ierbicidelor şi aplicării
lor în practică.
La nivelul local se asigură o colaborare între diferitele compartimente agricole interesate, care,
în final, conduc la elaborarea tehnicilor de folosire a metodelor de combatere a buruienilor.
Aceasta nu exclude, ci prevede măsuri de combatere integrată". Acelaşi specialist consideră că
managementul integrat se adresează direct exploataţiei agricole, solei din asolament şi fiecărei culturi,
avându-se în vedere următoarele criterii:
> specia, soiul şi hibridul cultivat;
> condiţiile de sol şi microclimă din ferma agricolă;
> tehnologia de cultivare a plantei agricole;
> tipul şi structura asolamentului cu plantele premergătoare;
> posibilităţile tehnico-organizatorice şi economico-financiare ale exploataţiilor agricole.
Cartarea geobotanică joacă şi ea un rol definitoriu în managementul buruienilor pe un teritoriu
biogeografic, în conlucrare cu cartarea ecologică. Ea pune la dispoziţia agricultorului date precise
privind speciile de buruieni, adaptabilitatea la condiţiile locale, biologia înmulţirii, gradul de infestare
şi mijloacele de luptă. O preocupare pentru specialişti este prognoza îmburuienării pe baza datelor
cartării. În acest scop, se pot folosi datele referitoare la constanţa speciilor pe o anumită solă, precum
şi cele despre buruienile dominante din anii precedenţi.
De asemenea, se ia în considerare fenofaza şi înălţimea buruienilor, corelarea lor cu masa
acestora şi modul de calcul al masei speciilor cu ajutorul unor nomograme şi al calculatorului.
În prezent se experimentează detecţia automată a buruienilor şi combaterea buruienilor, pe
vetre, condusă de senzori, instalaţi pe maşini specializate. Pe această cale se reduce cantitatea de
erbicide şi creşte productivitatea muncii.

75
 8.7 Economisirea energiei
8.7.1 Strategia de economisire. În management, conservarea şi economisirea energiei este un
segment foarte important în a conduce, organiza şi administra resursele, pentru a obţine maximum de
eficienţă.
Agricultura poate fi definită ca un domeniu de activitate ce implică intervenţia tehnică
conştientă a producătorului în cadrul şi asupra ecosistemului prin proiectarea, organizarea şi
conducerea complexelor acţiuni şi procese de transformare a diferitelor forme de energie materială în
energie biologică.
Consumurile mari de energie sunt o povară pentru producţia agricolă şi afectează direct
costurile de producţie şi în final preţul de vânzare al alimentelor către consumatori. Ce soluţii pot fi
găsite pentru a ieşi din impas? Opiniile sunt diverse. Astfel, se consideră că pentru a reduce consumul
energetic specific este important să se perfecţioneze structurile de producţie, concomitent cu
micşorarea consumurilor pe toate treptele şi verigile progresului tehnic. De aceea, „se impune
regândirea strategiei de modernizare a agriculturii şi găsirea unor noi soluţii, specifice momentului şi
condiţiilor noastre sociale, politice şi natural-economice, astfel încât agricultura să fie mai productivă
dar şi mai economică. Important este de a găsi „tipuri şi soluţii de industrializare şi de modernizare a
agriculturii mai puţin energointensive". Pentru reducerea risipei de energie culturală, Viorel Soran şi I.
Puia (1982) propun soluţii atât biotehnologice, cât şi măsuri economice, adică obţinerea de „noi
materiale biologice, genotipuri mai productive şi cu o capacitate mărită de fixare a energiei luminoase
şi de stocare a ei în recolta utilă". Ar fi una din căile de preferat, în care cercetarea ştiinţifică poate
aduce rezolvări spectaculoase.
Identificarea posibilităţilor de gestionare raţională a energiei, de economisire a acesteia,
constituie o problemă fundamentală a eficienţei economice în ecosistem. Economisirea se poate
realiza printr-o politică judicioasă de investiţii, de punere la timp în funcţiune a capacităţilor de
producţie şi de exploatare eficientă a acestora. Sunt imperios necesare soluţii valabile de contracarare
a tendinţei de creştere a consumurilor de energie. De aceea, problema care se ridică cu tot mai multă
acuitate, pentru toate statele lumii, este aceea a creşterii randamentelor de conversiune energetică în
agricultură. Aceasta presupune modificarea actualului tip de progres tehnic, care a devenit din ce în ce
mai energofag. Astfel, se caută noi opţiuni: trecerea la sisteme de maşini complexe, introducerea de
noi tehnologii de producţie care să se caracterizeze printr-un volum mai redus de lucrări sau de
tehnologii cu lucrări minime în producţia vegetală; raţionalizarea sistemului de alimentaţie a
animalelor prin elaborarea de noi reţete de furajare; creşterea rolului factorilor biologici prin
producerea şi folosirea unor noi soiuri şi hibrizi de plante cu randamente superioare în utilizarea
resurselor pedoclimatice; aplicarea rezultatelor cercetărilor de inginerie genetică; reducerea
consumului de ciment şi metal prin folosirea unor materiale de construcţie locale mai eficiente;

76
extinderea rapidă a folosirii resurselor de energie neconvenţională (solară, eoliană, biogaz) în vederea
economisirii energiei convenţionale.
În ceea ce priveşte structura energetică, se impune o strategie flexibilă, condiţionată de
prezenţa diferitelor surse de energie convenţională şi neconvenţională, corelate cu tehnologiile de
producere pe căi cât mai eficiente şi în condiţii de rentabilitate. Sunt necesare cercetări detaliate asupra
contribuţiei diferiţilor combustibili în balanţa energetică a agriculturii. Înlocuirea combustibilului
lichid conduce la folosirea gazului natural, a biogazului, ce necesită alte instalaţii de producere a
căldurii, alte investiţii şi procedee de exploatare. Tocmai din acest punct de vedere ar trebui
reconsiderată, cu toată prudenţa, viziunea de până acum asupra energiei în producţia agricolă, ţinând
seama în permanenţă de preţurile diferiţilor combustibili convenţionali şi neconvenţionali pe piaţa
internă şi externă. Creşterea consumurilor de energie şi a preţului acesteia ridică probleme dificile în
ceea ce priveşte rentabilitatea anumitor sectoare agricole, ceea ce îndeamnă la profunde modificări ale
sistemelor de producţie. De aceea este necesară o politică de folosire mai eficace a energiei,
combinarea raţională a factorilor de producţie, o adaptare a sistemelor de cultură a plantelor şi de
creştere a animalelor. Perfecţionarea managementului la nivel macro şi micro teritorial favorizează
folosirea optimă a energiei şi chiar reducerea consumurilor energetice. Se impune o revizuire critică a
tehnicilor de cultivare, mai ales în domeniul fertilizării, mecanizării şi irigării. În sectorul horticol, în
special în sere, factorul energetic a devenit o problemă ce afectează rentabilitatea unităţilor
cultivatoare de legume şi flori, dar şi economia naţională. Trebuie găsite soluţii de îmbunătăţire a
performanţelor la diferitele instalaţii de încălzire şi climatizare, de folosinţă mai intensivă a spaţiului
pe orizontală şi verticală, de recuperare a energiei solare care intră şi se acumulează în sere.
8.7.2 Direcţii de economisire
O importantă direcţie de economisire a energiei o reprezintă folosirea raţională a fondului
funciar. Solul, ca sistem deschis, primeşte şi cedează energie, de aceea se impune o exploatare care să
asigure un bilanţ energetic activ. Amplasarea culturilor şi planificarea nivelului producţiei medii este
condiţionată şi de volumul edafic util al solului, precum şi de cantitatea de materie organică, de
humus. Reducerea acestui material natural energetic de bază pentru formarea recoltelor înseamnă
înlocuirea lui în parte cu alte surse energetice artificiale, foarte costisitoare şi poluante la un anumit
nivel de dozare. Îmbunătăţirea bilanţului de humus în sol apare deci ca o problemă prioritară în actuala
criză de energie. Exportul de substanţe nutritive din sol se măreşte pe măsură ce se realizează
randamente tot mai ridicate, ceea ce obligă la intrări masive de materie organică şi minerală. Este
absolut necesară păstrarea humusului în sol folosind asolamente cu plante amelioratoare, organizarea
şi reaşezarea culturilor pe teritoriu, obţinând astfel un spor de producţie de 10 - 15 % fără cheltuieli
suplimentare de energie. Controlul şi dirijarea mecanismelor substanţelor nutritive din sol în relaţie cu
planta cultivată constituie probleme de optimizare a consumurilor energetice pentru formarea recoltei.

77
 În ceea ce priveşte fertilizarea, s-a constatat că sub aspectul bioconversiei, la niveluri mari de
producţie, îngrăşămintele cu azot sunt cele mai eficiente, urmate de cele cu fosfor şi cu potasiu. Sporul
de producţie determinat de tipul de îngrăşăminte nu este proporţional cu energia necesară producerii
lor, ceea ce impune creşterea bioconversiei. Astfel, un coeficient mediu de folosire a azotului din
îngrăşăminte de 50%, comparativ cu 30% în prezent, ar mări de două ori sporul de producţie pentru
fiecare kg de azot. Eficienţa îngrăşămintelor şi creşterea randamentului sunt condiţionate de dozele de
îngrăşăminte, de metoda şi epoca de administrare, de modul de încorporare, precum şi de aplicarea
unui singur îngrăşământ sau a mai multor îngrăşăminte. Este stabilit că la grâu şi porumb, pe un fond
de gunoi de grajd, se obţin sporuri mari de recoltă când se aplică împreună azotat şi superfosfat.
Folosirea unor cantităţi însemnate de îngrăşăminte organice conduce la eliberarea de NPK capabil să îl
înlocuiască pe cel artificial. După opinia multor specialişti fertilizarea exclusiv minerală a ajuns la
limitele sale. Se conturează tot mai mult o fertilizare mixtă, organo-minerală, mai economică
energetic. Economia de energie la îngrăşăminte este sugerată şi de ideea colectării şi bioconversiei
tuturor deşeurilor agricole şi urbane. Raportul actual de bioconversie al îngrăşămintelor în energia
cuprinsă în produsele vegetale este nesatisfăcător, sporurile de recolte sunt încă reduse.
Repunerea în drepturi a rotaţiei culturilor în cadrul asolamentului, în care culturile
leguminoase ar putea ocupa o pondere corespunzătoare, ar diminua cu 30% cantitatea de îngrăşăminte
cu azot. Se estimează că la un hectar cultivat cu plante leguminoase se fixează în medie (50-150 kg
azot/an, ceea ce reprezintă circa 310-620 litri combustibil convenţional. Plantele leguminoase perene,
îndeosebi lucerna, sunt indispensabile datorită fabricării de azot biologic în cantităţi mari, iar prin
rădăcinile implantate în adâncime în sol aduc în stratul arabil de suprafaţă cantităţi însemnate de
energie sub formă de fosfor. S-a calculat că dacă s-ar cultiva anual în jur de 1,25 milioane hectare de
leguminoase anuale şi perene, în sol ar rămâne datorită fixării 189 mii tone azot atmosferic, ceea ce
reprezintă 567 mii tone azotat de amoniu, echivalent cu 222,64 mii m.c. metan. În cadrul
asolamentului cu leguminoase, soia, de exemplu, ar reveni pe aceeaşi suprafaţă cultivată după opt ani,
suficient pentru a completa rezervele de azot.
Economia de energie se poate face folosind mai eficient însuşirile biologice ale speciilor şi
soiurilor cultivate. Este o direcţie sigură, demnă de extins şi cu reuşite mai mari comparativ cu alte
posibilităţi. Se pune problema creării unor forme de plante superproductive care să valorifice
economic elementele nutritive şi apa din sol şi să fie mai adaptabile la condiţiile nefavorabile de
mediu. O economie mare de energie se poate face prin crearea de soiuri şi hibrizi cu un coeficient
ridicat de valorificare a energiei solare, cu o capacitate mărită de conversie a energiei radiante ce cade
pe frunzele plantelor, ceea ce va asigura producţii constante în condiţiile unui regim radiativ redus. De
aceea, cercetarea ştiinţifică îşi intensifică eforturile spre crearea de forme de plante cu un mare
potenţial de mobilizare şi absorbţie a substanţelor minerale din sol, precum şi de transportare a
substanţelor produse în procesul de fotosinteză din frunze în fructe şi seminţe. Interesează plante cu
78
talie scurtă şi cu creştere uniformă, rezistente la cădere şi frângere, însuşiri ce duc la perfecţionarea
lucrărilor de recoltare şi, implicit, la reducerea consumului de energie.
În vederea economisirii de energie se impune construirea serelor numai în zonele sudice, sud-
estice şi sud-vestice ale ţării, unde regimul energetic permite cicluri de producţie mai scurte, cu recolte
ridicate, şi o folosire intensivă a spaţiului cultivat, cu o gamă largă de plante. Prin aplicarea zonării
judicioase a serelor se pot face economii de căldură de 10-20%. Astfel, energia radiantă solară stocată
pe 1 m.p. suprafaţă orizontală, în condiţiile ţării, noastre se transformă în energie calorică de circa 75 -
100 l combustibil convenţional, ceea ce reprezintă 75 - 100 kg cărbune superior, 200 - 250 kg lignit,
50 - 80 m.c. gaze naturale sau 45 - 70 l petrol. Din acest punct de vedere energia solară devine şi ea o
resursă energetică cu drepturi depline. Serele se mai pot încălzi punând în funcţiune centrale
fototermice solare.
8.7.3 Programul energetic
Asigurarea bazei energetice pe următorii ani nu va putea fi garantată decât cu ajutorul unor
măsuri drastice de economisire a energiei şi de utilizarea integrală a purtătorilor de energie existenţi.
Un comandament prioritar îl constituie şi punerea în valoare a unor surse alternative de energie. Un
program energetic judicios poate cuprinde şase puncte esenţiale:
> respectarea optimului ecologic şi a zonării culturilor în spaţiul biogeografic;
> valorificarea energiei solare pentru încălzirea serelor şi adăposturilor destinate
cultivării legumelor extratimpurii din primăvară-vară, precum şi perfecţionarea continuă a
colectoarelor solare de temperatură ridicată pentru alimentarea cu energie în diferite
sectoare ale agriculturii;
> proiectarea şi fabricarea unor maşini şi utilaje de tipodimensiuni şi puteri
optime, corespunzătoare diferitelor moduri de practicare a tehnologiilor în fermele agricole;
> promovarea formelor asociate de lucrare a pământului, de recoltare a produselor
şi de comercializare în stare proaspătă sau conservată a acestora;
> economisirea de energie cu promovarea de către stat a unor programe precise,
mai ales în domeniul izolării termice a construcţiilor, al instalării aparatelor de măsurat
energia calorică, proiectarea unor motoare cu consum redus de combustibil;
> gestionarea şi administrarea judicioasă a tuturor resurselor de energie,
promovând mai hotărât agroenergia şi căldura biologică în ferme.
Creşterea eficienţei energetice este condiţionată de conservarea şi economisirea energiei pe
toate căile, de adoptarea unei strategii ecologice şi a unei politici realiste de preţuri. Se recomandă
subvenţionarea surselor neconvenţionale de energie şi stimularea acestei practici la consum.
Introducerea de impozite pe consumul de energie, finanţarea deficitelor, alinierea la preţul pieţei şi
alocarea unei cote a veniturilor realizate din impozite pe anumite categorii de consumatori cu venituri
reduse constituie soluţii de a stopa pierderile imense de energie din economie. Conservarea energiei
79
este considerată o cale esenţială de promovare a creşterii economice şi de prevenire a impasurilor
ecologice..
8.8 Oportunitatea fermei ecologice
8.8.1 Definiţia ecologică şi obiectivele ecofermei
Recunoaşterea oficială a conceptului de agricultură ecologică şi biologică pe plan internaţional
şi elaborarea unor reglementări şi norme de conduită începând cu anul 1980 au dat posibilitatea
trecerii la organizarea fermelor biologice. În momentul de faţă în Comunitatea Economică Europeană
se cultivă circa 3 mil. ha culturi biologice, ceea ce reprezintă 2,5% din toată suprafaţa agricolă. În
Europa sunt în funcţiune aproximativ 120.000 de ferme biologice. Şi în România s-a înfiinţat o
mişcare a fermelor biologice în mai multe judeţe, cuprinzând cultura mare a plantelor agricole,
legumicultura şi creşterea animalelor. Se estimează că produsele bio se comercializează cu precădere
în marile magazine, fiind monitorizate riguros de inspecţia ecologică. În orice caz, există tendinţa de
organizare a noi ferme ecologice şi biologice în toată Europa, prin reconversia treptată a agriculturii
convenţionale.
În legătură cu fermele ecologice şi biologice s-au elaborat numeroase studii şi lucrări originale,
în care se expun şi se argumentează durabilitatea şi sustenabilitatea acestui mod de organizare
agricolă. Studii pertinente în managementul eco- fermelor a întreprins R. Gruia (1999) în sectorul
zootehnic, acestea putând fi utilizate şi în producţia vegetală. Autorul consideră că „este oportun a se
aborda conceptul de eco-fermă", deoarece „eco-ferma încearcă găsirea unor soluţii pentru o utilizare
cât mai raţională a habitatului şi a interacţiunilor biotice". Se încearcă o definiţie a eco-fermei, pe care
o redăm cât mai scurt: unitate funcţională a biosferei, reprezentată de un ecosistem cu o anumită
suprafaţă de pământ, pe care se desfăşoară activităţi economice ce produc biomasa (recolta) utilă
omului. Productivitatea eco-fermei depinde de factorii ecologici, biologici şi economico- sociali.
Eco-fermele ca agrosisteme se pot clasifica în trei categorii, criteriile fiind: cantitatea de
energie suplimentară introdusă de producător şi gradul de control al acestuia asupra factorilor fizici
(microclimatului), chimici (fertilitatea solului) şi biologici (organismele dăunătoare), remarcă acelaşi
R. Gruia. De aici:
> eco-ferme extensive (de intensitate scăzută) cu un raport energetic ieşiri- intrări
ridicat, unde o calorie de Energie Culturală produce peste 10 calorii sub formă de recoltă utilă;
ca domeniu de activitate cuprinde agricultura tradiţională, familială, grădina horticolă, păşuni
şi fâneţe de munte;
> eco-ferme intensive, cu un raport energetic ieşiri-intrări de 1/1, unde o calorie de
Energie Culturală produce peste 100 - 200 calorii sub formă de recoltă utilă; cuprinde exploataţiile
agricole (vegetale şi animale) moderne, plantaţiile pomi-viticole în masiv, fermele mixte şi de
producţie;

80
 > eco-ferme ale viitorului, al cărui management se bazează pe reducerea dependenţei de
energiile convenţionale, pe scăderea poluării, pe nealterarea mediului, pe creşterea randamentului
ecologic şi a maximizării eficacităţii ecosistemice.
Din cele de mai sus rezultă că specialiştii în ecologie agricolă sunt destul de rezervaţi în
promovarea categorică a eco-fermelor într-o perioadă cât mai scurtă de timp. Ei impun o anumită
prudenţă firească, o „adaptare" a agriculturii aşa-zis convenţională la utilizarea acestor resurse
energetice, la diversificarea sistemelor agrozootehnice şi de combatere a poluării excesive, prin
aplicarea treptată a biotehnologiilor perfecţionate. Toată lumea este de acord că se impune o
„reorientare tehnologică" prudentă, dar coerentă a tuturor exploataţiilor mici, mijlocii şi mari
dependente de energia suplimentară poluantă.
8.8.2 Omul şi ecotehnologia
Biosfera reprezintă un ansamblu viabil şi foarte complex, cu diferite niveluri constitutive, cu
funcţii, structuri şi tipologii bine determinate în interior şi pe fondul cărora se desfăşoară activitatea
agricolă. Aceste niveluri sau organe, cum le denumeşte Petre Papacostea, sunt solul, planta, lumea
animală şi omul, care reprezintă factorul principal de organizare şi gestionare a biosferei şi, implicit, a
ecosistemului agricol industrial. Cultivatorul constituie nivelul de reflectare conştientă a biosferei, cel
care are posibilitatea să cerceteze, să supravegheze şi să o apere în mod conştient. El are rolul de
integrator al „organelor" biosferei, de menţinere a echilibrului biologic, de armonizare a activităţilor
din ecosistem, de a crea o ambianţă favorabilă pentru biotop şi ecotop. Aceasta obligă la practicarea
unei agriculturi cu tehnologii ecologice, protecţioniste pentru biosferă, care să permită obţinerea unor
produse de calitate, nepoluate. Şi fiindcă s-a arătat rolul cultivatorului, este semnificativă şi părerea lui
D. Spire (1992): „Credem că o planetă fără ţărani poate să devină repede o lume incultă. Agricultorul
hrăneşte oamenii, dar el este de asemenea depozitarul unor vechi culturi, a unor tradiţii profunde şi
mai ales garantul naturii care îl înconjoară". Agricultorii vor putea supravieţui şi evolua în pas cu
multiplele schimbări din lumea satului numai dacă vor putea percepe rapid tehnologiile moderne
performante, ridicând astfel cât mai mult productivitatea culturilor agricole. Iar S. Kassapu (1979)
arată că metodele agricole tradiţionale au adesea virtutea de a menţine echilibrul între om şi mediul
său înconjurător. Acest demers este valabil în primul rând pentru fermele de mici agricultori, dar el
poate fi acceptat, în general, şi pentru sistemul agricol industrial artificializat. Pentru a ilustra mai bine
rolul cultivatorului în ecosistem am preluat din Aurelio Pecei versurile unui poet chinez anonim din
anul 500 î. H.: „Dacă te poartă gândul peste un an, seamănă un ogor, / dacă te poartă gândul peste zece
ani, sădeşte un pom, / Dacă te poartă gândul peste o sută de ani, educă oamenii. /Semănând ogorul, vei
recolta o dată, / Sădind un pom, vei recolta de zece ori, / Educând oamenii, vei recolta de o sută de
ori".
Ecotehnica sau ecotehnologia devine vitală cu timpul pentru societatea agricolă, dar ea trebuie
pregătită în timp. În acest sens se impune a sublinia complexitatea procesului de dezvoltare
81
ecotehnologică, care are un caracter social- cultural şi psihologic. În cercurile unor specialişti se
vorbeşte despre „dezvoltarea socio-tehnologică", care presupune o bună pregătire profesională a
producătorilor agricoli, dar şi acceptarea principiilor ecologice de cultivare a pământului. Ecotehnica
nu poate fi înţeleasă în cadrul societăţii până când noile cunoştinţe nu sunt folosite. Schimbarea care
are loc prin folosirea cunoştinţelor ecotehnice nu poate fi susţinută până ce nu se fac noi descoperiri
biotehnice. De aceea ritmul în care va fi adoptată schimbarea ecotehnică (ecotehnologică) diferă în
funcţie de ţări, regiune, categoria de agricultori. Tradiţia, obiceiurile şi mentalitatea faţă de un nou
sistem tehnologic, de altfel foarte complex, sunt factori importanţi care afectează aplicarea ecotehnicii.
În orice caz, rapiditatea cu care noua tehnologie se poate răspândi în producţie depinde de:
receptivitatea societăţii la noile idei, eficienţa comunicaţiei; cantitatea intrărilor necesare pentru
aplicarea unei măsuri agrotehnice şi gradul de învechire a soluţiilor tehnice şi a utilajului de protecţie
folosit.
În legumicultură, mai ales în cea forţată şi protejată, se practică cea mai intensivă tehnică din
agricultură, unde unii factori de agresivitate faţă de mediul înconjurător (fizic şi biologic) sunt foarte
puternici. Pentru a se preveni această situaţie, care ar putea destabiliza ecosistemul sere, specialiştii
propun şi promovează tehnici echilibrate ce conduc la obţinerea unor produse libere de reziduuri /
compuşi (Val Voican şi Victor Lăcătuş, 2001).
Ecosistemele agricole, ca un complex integrat organic al factorilor naturali, economici şi
sociali, necesită intervenţia raţională, ştiinţifică a cultivatorului, care să conducă la ridicarea
productivităţii acesteia, la protecţia şi rentabilizarea ei, pe baza unor parametri superiori ai tehnologiei
contemporane, folosind din plin mecanismele economiei de piaţă.
În final, credem că sunt semnificative îndemnurile formulate în 1974 de două mari personalităţi
ale Clubului de la Roma, care sunt valabile şi pentru agricultorii moldoveni:
> „Trebuie creată o atitudine faţă de natură care să se întemeieze pe armonie şi nu
pe cucerire."
> „El (omul) constituie o parte integrantă a naturii."
> „Pentru ca specia umană să supravieţuiască, omul trebuie să-şi formeze un
sentiment de identitate cu generaţiile care vor veni."
> „Trebuie creată o nouă etică în folosirea resurselor materiale, care să ducă la un
mod de viaţă compatibil în era de lipsuri ce se apropie."
> „Aceasta (era apropiată) va necesita o nouă tehnologie a producţiei, bazată pe
folosirea minimală a resurselor, iar nu pe procese de producţie ţintind la un debit maxim."
> „Ar trebui să ne mândrim cu economisirea şi păstrarea, nu cu cheltuirea şi
irosirea" (resurselor).

82
 9. AMENAJAREA TERITORIULUI - UN ATU AL DEZVOLTĂRII DURABILE
Amenajarea teritoriului constituie un instrument important pentru evoluţia societăţii
europene, ea reprezentând, practic, expresia spaţială a politicilor economice, sociale şi ecologice ale
acesteia.
În ceea ce priveşte elaborarea unei amenajări durabile a teritoriului european vor trebui
luate în considerare următoarele principii (Conform Conferinţei Europene a Miniştrilor responsabili cu
Amenajarea teritoriului – Hanovra, 2000) ce vizează o dezvoltare durabilă şi echilibrată din punct de
vedere regional:
⇒ „promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio – economice
echilibrate şi de îmbunătăţire a competitivităţii“. Condiţiile necesare pentru îndeplinirea acestui
principiu sunt existenţa colectivităţilor teritoriale legitimate de democraţie şi un standard ridicat al
practicilor administrative şi al politicilor aplicate, precum şi o implicare în procesul de amenajare a
cetăţenilor.
⇒ „promovarea încurajării dezvoltării generate de funcţiunile urbane şi de îmbunătăţirea
relaţiilor dintre oraşe şi sate“. Aceasta ar implica dezvoltarea unor structuri urbane echilibrate, a unor
reţele de transporturi publice, revitalizarea şi diversificarea economiei zonelor rurale, valorificarea
patrimoniului natural şi cultural.
⇒ „promovarea unor condiţii de accesibilitate mai echilibrată“, ceea ce ar însemna realizarea
rapidă a unei reţele paneuropene de transport care să determine o accesibilitate macro – spaţială în
interiorul continentului european.
⇒ „facilitatea accesului la informare şi cunoaştere“, care ar avea drept scop principal crearea
de bănci de date regionale în linie ce vor înlesni comunicarea externă a regiunilor şi interconexiunile
lor cu economia globală.
⇒ „reducerea degradării mediului“. În acest sens, politica de amenajare trebuie să acorde o
atenţie deosebită practicilor agricole şi silvice mai puţin distrugătoare, promovării sistemelor de
transport şi de energie care să favorizeze mai mult mediul ambiental, regenerarea zonelor urbane
degradate şi reabilitarea acestora, remedierea mediului din zonele afectate de activităţi industrial
poluante şi de vechi zone militare, precum şi controlul sub-urbanizării.
⇒ „valorificarea şi protecţia resurselor şi patrimoniului natural“. Resursele naturale sunt pe
de-o parte componenta esenţială a ecosistemelor, dar contribuie şi la valoarea recreativă şi atractivă a
regiunilor şi, implicit, la calitatea generală a vieţii. Astfel, Convenţia privind Conservarea Vieţii
Sălbatice şi a Mediului Natural al Europei (Berna - 1979) şi Strategia Paneuropeană a Diversităţii
Biologice şi Peisagere (Sofia - 1996) constituie bazele unei politici de amenajare integrate.

83
 ⇒ „valorificarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare“, reprezintă un factor
important de dezvoltare economică şi de păstrare a identităţii regionale. Amenajarea teritoriului poate
contribui la o gestiune integrată a patrimoniului cultural conducând la un proces evolutiv ce protejează
şi conservă patrimoniul luând în considerare necesităţile societăţii moderne.
⇒ „dezvoltarea resurselor energetice în sensul menţinerii securităţii“. Amenajarea teritoriului
susţine promovarea resurselor energetice regenerabile ca sisteme coerente în teritoriu şi neagresive faţă
de mediu şi completarea reţelelor de transport al energiei la nivel paneuropean. Un accent deosebit se
pune pe securitatea centralelor nucleare vechi, securitate care trebuie întărită, ca şi pe necesitatea
asanării amplasamentelor centralelor nucleare a căror durată de viaţă va expira în cursul deceniilor
viitoare.
⇒ „promovarea unui turism de calitate şi durabil“, care presupune, în primul rând, cunoaşterea
aprofundată a ecosistemelor şi locurilor cu potenţial turistic.
Principiile prezentate mai sus argumentează atât complexitatea, cât şi necesitatea exigenţei
abordării amenajării teritoriului în perspectiva unei dezvoltări durabile.
Construcţia ecologică „este procesul de creare artificială a unor ecosisteme în cadrul
habitatului uman“. Acest proces se realizează fie pentru sporirea confortului uman (crearea de scuaruri
, parcuri, plantaţii stradale, grădini de plante ornamentale sau floricole în curţi, a ″grădinilor
suspendate″ pe acoperişuri, ş.a.), fie pentru producerea intensivă de alimente (sere, ferme zootehnice,
produse biotehnologice) sau pentru asigurarea siguranţei sale biologice(nave cosmice, spaţii artificiale
în care oamenii trebuie să trăiască multă vreme fără contactul cu mediile naturale).
Necesitatea corelării patrimoniului natural cu patrimoniul cultural
Pornind de la principiile amenajării durabile a teritoriului european, în contextul unei
dezvoltări durabile şi echilibrate, valorificarea patrimaniului natural şi cultural sunt elemente esenţiale
pentru îmbunătăţirea calităţii mediului contribuind la dezvoltarea armoniei sociale, la vitalitatea
culturală şi factori cheie, de succes economic al unei aşezări umane.
„Şansa tuturor de a trăi şi a lucra în propria ambianţă, în cadrul unui patrimoniu natural şi
cultural bine conservat (peisaje semnificative, situri arheologice, monumente, spaţiu rural şi
vecinătăţi tradiţionale, parcuri, lacuri, fluvii, zona litoral – maritimă, rezervaţii naturale) va fi cu
grijă prezervată şi multiplicată“ fiind un argument solid în viziunea unei dezvoltării durabile.
Diversitatea naturii şi a patrimoniului cultural pe întreg teritoriul european constituie expresia
identităţii sale şi au o importanţă universală. Acestea fac parte integrantă şi din mediul cotidian de
viaţă al multor oameni contribuind la îmbogăţirea calităţii vieţii lor.
Urbanismul, ca verigă principală în amenajarea teritoriului, împreună cu domenii precum:
– economia, sociologia, biologia, arhitectura, ecologia, geografia ş.a, ar trebui să
constituie instrumente;

84
 – eficace în corelarea şi protejarea patrimoniul natural şi cultural la nivel local, regional şi
global.
Mediul suferă o serie de modificări prin transformarea teritoriilor în terenuri agricole, aşezări
umane şi zone industriale, legate prin diverse magistrale de transport pentru persoane, materiale şi
energie. Urbanizarea este un proces inexorabil al evoluţiei populaţiei umane. Ea reprezintă un fenomen
istoric complex în continuă extindere. El este cauzat chiar de dezvoltarea societăţii umane. Cele mai
importante cauze ale apariţiei şi dezvoltării oraşelor le reprezintă nivelul dezvoltării economice şi
creşterea populaţiei umane pe teritoriul localităţilor, fenomene direct interdependente.
În Moldova, criteriile pentru stabilirea zonelor protejate ca patrimoniu cultural sunt aceleaşi ca
şi la zonele protejate naturale, respectiv: valoarea, autenticitatea, unicitatea şi reprezentativitatea.

10. CARACTERIZAREA ECOSISTEMELOR FORESTIERE PERIURBANE

10.1. ELEMENTE DE ECOLOGIE A ZONEI PERIURBANE – ZONĂ DE ECOTON
Ecologia teoretică consideră zona de ecoton ca o„ zonă de tranziţie dintre două tipuri diferite
de ecosisteme. „Ecotonul prezintă caracteristici şi proprietăţi atât comune dar mai ales distincte de
ale vecinătăţilor pe care le delimitează spaţial“.
Aceste arii sunt caracterizate de variaţii specifice ale parametrilor care caracterizează fluxurile
de energie şi masă în aceste zone, numite condiţii de graniţă (boundary conditions).
Un exemplu concret în acest sens aduce ecologia aplicată prin zona periurbană – reprezentând
„zona de osmoză pentru fluxurile umane, materiale şi energetice din interiorul oraşului şi teritoriul
înconjurător“.
Această zonă este supusă continuu presiunilor legate de extinderea aşezării umane şi este
alcătuită din teritorii cu o mare dinamică a activităţilor şi o diversitate de folosinţă a terenurilor.
Manifestarea graduală a valorilor unor parametri (spaţiali, densităţi, fluxuri) constituie un model în
această zonă de trecere. Când aceşti parametri variază brusc, modelul spaţial de structurare este
delimitabil în teritoriu şi constituie fie petice, fie coridoare, alcătuind la scara mai mare a peisajului, un
mozaic.
Aşezările umane reprezintă o parte a mediului, alcătuite din structuri funcţionale generatoare de
configuraţii spaţiale adecvate, orientate către ordonarea elementelor cu care vine în relaţie – având un
caracter antientropic – în scopul satisfacerii cerinţelor societăţii.
Din punctul de vedere al limitelor, fizice şi/sau convenţionale, teritoriul periurban este greu
definibil. Pot fi luate totuşi în discuţie trei aspecte în sensul conturării unei definiţii:
• considerarea ariei periurbane ca o extindere a oraşului (zonă preorăşenească),
• considerarea ariei periurbane ca o zonă de contact spaţial între sistemul oraşului şi
sistemul reţelei de localităţi din teritoriu,
85
 • considerarea ariei periurbane ca o zonă de tranziţie între ecosistemele urbane şi
ecosistemele naturale şi seminaturale învecinate, care sunt în continuă regresie.
Din punctul de vedere al structurilor funcţionale în raport cu oraşul, zona periferiei (denumită
de urbanişti zona I periurbană) conţine elemente funcţionale foarte diverse, aflate în relaţie
funcţională cu oraşul, unele dintre acestea determinante pentru existenţa acestuia (Ex: pădurile
periurbane atât ca zonă capabilă să absoarbă fluxul turistic dinspre oraş, căt şi ca filtru biologic cu o
mare capacitate antipoluantă).
Zona periurbană este, aşadar, o zonă de tranziţie spaţială şi funcţională către teritoriul agricol
şi/sau înconjurător.
Este evident că teritoriile înconjurătoare ale oraşelor acţionează ca spaţii ecologice tampon,
care atenuează impactul antropic dinspre suprafaţa oraşului asupra ecosistemelor în regim natural sau
seminatural din vecinătatea acestuia.
10.2. Pădurile periurbane şi problema reconstrucţiei lor ecologice
10.2.1. Funcţiile importante ale pădurilor periurbane
În activitatea sa practică, omul a modificat ecosistemele naturale pe suprafeţe immense
perturbând ritmul de evoluţie normal al fenomenelor naturale. Aceasta a dus, de cele mai multe ori, la
„epuizarea unor resurse, la scăderea productivităţii ecosistemelor şi la declanşarea unor unor
calamităţi de genul inundaţiilor catastrofale sau dimpotrivă a secării apelor, la extinderea eroziunii
solului, etc“.
Importanţa deosebită a pădurii ca furnizoare de resurse şi ca element de formare şi protecţie a
mediului de viaţă a impus cu necesitate mai întâi reglementări în folosire, iar mai târziu organizarea
unei gospodăriri din ce în ce mai intesivă a acestora. O astfel de gospodărire trebuie abordată ştiinţific,
bazându-se pe cunoştinţe cât mai complete asupra structurii şi funcţiilor ecosistemelor forestiere, a
proceselor ce au loc în cuprinsul lor – cunoştinţe furnizate de ecologia forestieră.
Pădurile se încadrează în două grupe funcţionale:
• pădurile cu rol de protecţie (grupa I funcţională) – păduri cu funcţii speciale de protecţie a
apelor, a solului, a climei şi a obiectivelor de interes naţional;
• păduri cu rol principal de producţie (grupa a II-a funcţională) – păduri cu funcţii de
producţie, dar şi de protecţie, în care se urmăreşte să se realizeze, în principal, masă lemnoasă de
calitate superioară şi alte produse ale pădurii şi, concomitent, protecţia factorilor de mediu.
O categorie importantă din prima grupă funcţională o reprezintă pădurile periurbane – situate
în împrejurimile aşezărilor umane, reprezentând atât zone capabile să absoarbă fluxul turistic dinspre
aceste aşezări, cât şi un filtru biologic cu o mare capacitate antipoluantă.
Aceste păduri reprezintă ecosisteme terestre de mare complexitate structurală şi funcţională, cel
mai des alterate din cauza presiunii populaţiei urbane care le foloseşte ca locuri de recreere.

86
 Cunoaşterea raporturilor dintre populaţiile de arbori, arbuşti şi plante erbacee, microorganism şi
diferite specii de animale ce alcătuiesc biocenoza forestieră pe de o parte, ca şi raporturile dintre
acestea şi mediul lor de viaţă pe de altă parte (adică mediul specific creat de pădure), constituie
premisele ştiinţifice pentru înţelegerea alcătuirii şi funcţionării pădurii ca ecosistem terestru, dar şi
pentru restaurarea pădurilor periurbane în vederea îndeplinirii cu maximă eficienţă a rolului lor
productiv sau protectiv.
Astfel, pădurile periurbane sunt deosebit de valoroase prin funcţiile importante pe care le
îndeplinesc:
- de protecţie a apelor;
- de contracarare a emisiilor de poluanţi;
- de recreere (în acest caz se poate sublinia funcţia socială a pădurii, care permite refacerea
capacităţii de lucru a oamenilor, revenirea lor, măcar temporară la viaţa naturală, refacerea sănătăţii,
regenerarea echilibrelor interne ale fiinţei umane);
- de ocotire a genofondului;
- de producţie de masă lemnoasă;
- în interiorul pădurilor se crează condiţii specifice de microclimat, se menţine nealterată
structura geologică şi pedologică a zonei respective;
- de filtru antibacterian de mare eficacitate prin fitoncidele pe care le emite (de exemplu:
pădurile de stejar au influenţe benefice în maladiile cardiovasculare, iar cele de răşinoase distrug
bacilul tuberculozei);
- s-a constatat că în păduri, atât primăvara cât şi vara, când plantele sunt în plină dezvoltare,
distrugerea microorganismelor patogene pentru om are loc cu o intesitate crescută;
- determină o ionizare negativă a aerului care este cu 20-70% mai ridicată faţă de zona
limitrofă, de 2-3 ori mai puternică decât la litoralul mării, de 5-6 ori mai mare decât în oraşe;
- crează omului o stare de confort termic datorită microclimatului mai blând;
- are efect sanogen ridicat, mult utilizat în terapia balneară şi în activităţile turistice;
- constituie un ecran antifonic destul de eficient (de pâna la 50% din valoarea iniţială a
zgomotului);
- formează o adevărată barieră biologică contra vânturilor şi a urmărilor lor nefaste.
În zona periurbană se pot distinge:
• păduri rezervaţii naturale (în care se ocrotesc specii de plante şi animale rare sau pe cale de
dispariţie);
• păduri-parc (pădurile cu rol de protecţie pentru unele obiective turistice, peisagistice sau cu
rol de protecţie);
• păduri de agrement (în care turismul, sportul, plimbarea şi joging-ul au rol predominant).

87
 Pădurile periurbane fac obiectul unor studii speciale în vederea stabilirii modalităţilor optime
de utilizare şi de amenajare în condiţiile presiunii exercitate de procesul de urbanizare actual.
10.2.2. Metode şi procedee de reconstrucţie a sistemelor forestiere periurbane
Sistemele forestiere periurbane afectate de diferite forme de degradare structurală nu mai
îndeplinesc în mod satisfăcător funcţiile de protecţie atribuite şi furnizează o producţie mică de lemn şi
de calitate inferioară, necesitând metode şi procedee de reconstrucţie ecologică a arboretelor.
Îndeplinirea unei acţiuni de o asemenea amploare şi importanţă, cum este reconstrucţia
ecologică a pădurilor, necesită câteva precizări utile pentru definirea strategiei de urmat.
De la bun început se impune inventarierea arboretelor care necesită lucrări de reconstrucţie.
În acest scop este necesară o cercetare metodologică pentru stabilirea criteriilor de clasificare a
arboretelor:
• după gradul de îndepărtare a lor faţă de starea optimă,
• după urgenţa intervenţiilor.
Aceste criterii se vor afla în corelaţie cu nivelurile de biodiversitate, complexitate, stabilitate şi
funcţionalitate ecoprotectivă şi productivă, specifice arboretelor respective.
Este ştiut faptul că starea reală a ecosistemelor forestiere nu rămâne constantă, ea se modifică
sub influenţa tot mai evidentă a factorilor cunoscuţi:
- factori interni, proprii fitocenozei (insecte, ciuperci, păsări, vânat,ş.a.)
- factori externi, de mediu (vânt, zăpadă, secetă, ş.a.)
- factorul antropic (acţiuni conştiente şi inconştiente).
De aceea va fi necesară „monitorizarea stării de ansamblu a pădurilor ( nu numai sub raportul
gradului de vătămare a arborilor), respectiv o supraveghere complexă care să se refere la evoluţia
biodiversităţii, complexităţii, stabilităţii şi polifuncţionalităţii lor“.
Metodele tehnice de intervenţie în arboretele degradate în scopul îmbunătăţirii structurii
acestora, dar şi a optimizării funcţionalităţii pădurilor respective, diferă în funcţie de:
• potenţialul productiv natural al staţiunilor,
• caracteristicile arboretelor existente (consistenţă, compoziţie, stadiu de dezvoltare, etc.),
• particularităţile bioecologice ale speciilor ce urmează a fi instalate în conformitate cu
obiectivele de producţie sau protecţie propuse.
Pentru reconstrucţia ecologică a arboretelor degradate se pot adopta:
- metode bazate pe regenerări naturale - mai ales în făgete, amestecuri de fag cu răşinoase sau
în păduri de stejari.
- lucrări de împădurire –„ refaceri, substituiri, ameliorări“ .
Atât refacerile, cât şi substituirile prezintă o particularitae comună prin faptul că ambele
presupun înlăturarea (de regulă, integrală) arboretelor existente în vederea instalării noilor culture

88
forestiere. Ameliorările se diferenţiază esenţial de precedentele prin faptul că se menţin arboretele
existente, îmbunătăţirea structurii acestora realizându-se prin lucrări parţiale de împădurire.
Refacerea presupune regenerarea artificială a pădurii pe întreaga suprafaţă după înlăturarea
arboretului existent, adoptându-se în acest scop compoziţii de împădurire în care rămân preponderente
speciile din vechiul arboret. În esenţă, acest tip de intervenţie urmăreşte conservarea tipului de pădure
natural sau artificial existent.
Aceasta presupune şi intervenţii active în biotop pentru ameliorarea condiţiilor edafice – solul
suportând cele mai grave consecinţe în cazul arboretelor afectate de aceste forme de degradare. În
acest scop se intervine obişnuit cu lucrări de pregătire a solului pe întreaga suprafaţă, de regulă,
precedate de lucrări de defrişare, desecare, desalinizare, etc. Din această cauză tehnologiile de refacere
sunt cele mai costisitoare lucrări de reconstrucţie ecologică a pădurilor.
Substituirea este metoda de reconstrucţie care urmăreşte înlocuirea integrală sau în cea mai
mare parte a speciei sau a speciilor din componenţa arboretelor de productivitate redusă, cu alte specii
corespunzătoare staţiunii având valenţe bioproductive şi ecoprotective net superioare celor precedente.
Substituirea este folosită în cazul arboretelor derivate pentru reconstituirea tipurilor
fundamentale de pădure. Substituirea se finalizează prin modificări esenţiale în biocenoză şi mai puţin
semnificative în biotop. Astfel, tehnologiile de instalare sunt mai puţin costisitoare, în schimb trebuie
acordată o mai mare atenţie lucrărilor de îngrijire a culturilor pentru a evita riscul eliminării noilor
specii de către cele locale regenerate, de regulă, pe cale vegetativă.
În cazul arboretelor necorespunzătoare compoziţional, afectate în plus şi de degradarea
consistenţei, trebuie intervenit activ şi în biotop pentru ameliorarea factorului edafic, ca şi în cazul
refacerilor. Ameliorarea este o lucrare de împădurire cu caracter parţial, prin care se urmăreşte
îmbunătăţirea structurii arboretelor existente cu consistenţă subnormală, fără posibilitaea de a fi
redresată pe cale naturală, datorită în principal înţelenirii şi tasării solului.
Prin ameliorări se intervine atât în biocenoză (introducându-se în compoziţiile de împădurire
specii arborescente, principale şi de ajutor, însă mai frecvent şi cu ponderi mai mari, specii arbustive
pentru protecţia şi ameliorarea solului) căt şi în biotop (cu lucrări adecvate de pregătire a solului). În
funcţie de tipul de pădure periurbană, de stadiul de degradare al arboretului şi de nivelul dorit de
optimizare a funcţionalităţii pădurii respective se poate alege metoda de intervenţie adecvată.
10.2.3. Elemente de reabilitare peisagistică a sistemelor forestiere periurbane
Reconstrucţia ecologică a pădurilor periurbane presupune, de fapt, o îmbinare a intervenţiile
silvotehnice (tratate în subcapitolul anterior) cu elemente de reabilitare peisagistică a acestor arii,
îmbinare impusă chiar de specificul acestor categorii de păduri (rezervaţii naturale, păduri-parc, păduri
de agrement).

89
 Reconstrucţia ecologică ca şi reabilitarea peisagistică a pădurilor periurbane devine astăzi un
element fundamental în valorificarea patrimoniului natural şi cultural al ţării noastre în context
european.
Criterii generale de reabilitare peisagistică:
→ abordarea multidisciplinară în conservarea şi restaurarea patrimoniului natural şi
cultural;
→ valoarea patrimoniului natural şi cultural nu constă numai în aspectul acestuia, ci şi în
integritatea tuturor componentelor sale;
→ în cadrul patrimoniului natural şi cultural restaurarea structurii nu este un scop în
sine, ci un mijloc care serveşte scopului reprezentat de ansamblul pădurii, parcului sau clădirii.
→ în practica de conservare a patrimoniului natural şi cultural, se impune o corelare
deplină a caracteristicilor structurale cu cele funcţionale ale acestora, criteriu evidenţiat de
următoarele principii:
• principiul funcţionalităţii – presupune proporţionarea funcţională a volumelor, suprafeţelor şi
formelor planului;
• principiul compatibilităţii funcţiei cu ambientul – presupune alegerea acelor folosinţe ale
spaţiilor plantate care să se integreze mediului înconjurător;
• principiul unităţii – presupune o multitudine contopită, care se bazează pe o concepţie
dominantă, capabilă să închege toate părţile într-un întreg, obţinându-se, în final, unitate în
diversitate;
• principiul armoniei – presupune relaţia desăvârşită a tuturor elementelor dintr-un întreg.
• principiul proporţionalităţii – exprimă relaţia dintre dimensiunile unor elemente care
acţionează, întotdeauna, direct asupra privitorului.
• principiul istoric – exprimă îmbinarea experienţei istorice cu, cunoştinţele actuale, presupune
practic îmbinarea trecutului cu prezentul.
În prezent, complexitatea structurii aşezărilor umane (pornind de la spaţii de locuit, spaţii
administrative, sociale şi comerciale, diverse căi de comunicaţii, spaţii de producţie industrială, reţele
de facilităţi urbane, ş.a. şi continuând cu spaţii verzi naturale, modificate sau create de om) şi relaţiilor
care se stabilesc între componentele acestora au efecte cu consecinţe pe termen lung şi de natură
ireversibilă asupra capacităţii de suport a Capitalului Natural. Aceste consecinţe determină nu numai
stabilirea unor măsuri şi acţiuni adecvate de reconstrucţie ecologică, ci şi punerea lor în practică.
Conservarea şi refacerea patrimoniului natural şi cultural presupune o integrare, în cel mai înalt
grad a politicilor ecologice, de amenajare a teritoriului, de urbanism printr-o abordare sistemică şi
studiu ecologic multidisciplinar.
În rezolvarea complexă a problematicii reconstrucţiei zonelor periurbane, în special a pădurilor-
parc, ca zone de ecoton între aşezările umane şi zonele mai mult sau mai puţin antropizate învecinate,
90
se impune cooperarea specialiştilor ecologi, silvicultori, arhitecţi peisageri, horticultori dar şi
consultarea comunităţilor şi administraţiei locale.
În abordarea problematicii teritoriului periurban au fost luate în considerare trei aspect
definitorii:
• considerarea ariei periurbane ca o extindere a oraşului ( zonă preorăşenească),
• considerarea ariei periurbane ca o zonă de contact spaţial între sistemul oraşului şi sistemul
reţelei de localităţi din teritoriu,
• considerarea ariei periurbane ca o zonă de tranziţie între ecosistemele urbane şi ecosistemele
naturale şi seminaturale învecinate, care sunt în continuă regresie.
Pentru aplicarea practică a reconstrucţiei unei păduri priurbane este necesară elaborarea de
planuri concrete pentru fiecare obiectiv pornind de la ambianţa ecologică a teritoriului, de la starea
obiectivului, de la funcţiile ecologice şi sociale ce trebuie să le îndeplinească în viitor.

91