CAPITOLUL X.

PROCESE CHIMICO-BIOLOGICE ÎN APELE UZATE

Pe fondul activităţii antropogene extinse în prezent există o deosebire calitativă şi

principială între schimbările naturale din mediul inconjurător observate mai înainte şi cele care
au loc în natură ca rezultat al activităţii umane. Astăzi nici omul şi nici alte organisme cu nivel
înalt de dezvoltare nu dovedesc să producă substanţe genetice de apărare împotriva substanţelor
fabricate de industrie, care nu au existat mai înainte în natură şi care sunt străine pentru viaţă
(xenobiotici).
"Indicii de stres" cei mai mari după aprecierea prof. V.S.Kaminski, în primul rînd,
pesticidele care sunt folosite în agricultura sătească şi, de asemenea, metalele grele. Apele
reziduale ale industriei galvanice contin un adevarat "uragan" de mercur, cadmiu, zinc, cupru
şi crom.
În apele reziduale industriale se întîlnesc relativ des substanţe organice în suspensie
(crezol, acid metacrilic, tricrezilfosfat, tributilftalat ş.a.) care se supun parţial (aproximativ
40%) "mineralizării" biologice, adică descompunerii pînă la CO2, apă şi substanţe neorganice
simple. Mai mult de 60 de substanţe, a căror concentraţie în sistemele active este normală, nu se
supun descompunerii biologice.
În asemenea condiţii o problemă acută este susţinerea valorii biologice depline a apelor
naturale sau, altfel spus, micşorarea conţinutului amestecurilor străine pînă la o concentraţie
care asigură desfăşurarea normală a proceselor fiziologice şi biologice din organismele
acvatice, fără urmări genetice negative.
Una din metodele eficace de apărare a elementelor mediului acvatic contra poluării este
epurarea apelor reziduale înainte de a fi evacuate în bazin.

10.1. Caracteristicile apelor uzate şi tipuri de impurităţi

O trăsătură caracteristică a apelor naturale este aceea că ea participă nu numai în circuitul

natural dar şi în cel antropogen.
În ciclul antropogen apa din bazinul natural este utilizată în gospodăria sătească, pentru
alimentaţia cu apă potabilă, necesităţi comunale ş.a. În funcţie de scopul folosirii apei, ea se
întrebuinţează cu sau fără prelucrare sau cu curăţire prealabilă de particulele în suspensie,
sărurile dizolvate, amestecurile toxice ş.a.
Cerinţele de calitate a apelor atrase în circuitul antropogen sunt determinate de cerinţele
consumatorului. O parte considerabilă de apă se reîntoarce după utilizare în bazin sub formă de
ape reziduale orăşăneşte şi industriale.
După definiţie, apele reziduale sunt apele folosite pentru necesităţile casnice sau
industriale şi care, datorită impurităţilor adăugate, şi-au schimbat componenţa chimică iniţială
sau proprietăţile fizice. În aceeaşi categorie intră şi apele care se scurg de pe teritoriile urbane,
suprafeţele industriale şi cîmpurile agricole în urma căderii precipitaţiilor atmosferice.
În prezent, în bazinele globului pămîntesc se scurg mai bine de 500 km3 de ape reziduale
dintre care 200 km3 provin din industriale. Cel mai mult sunt supuse acţiunii antropogene apele
de suprafaţă, ele fiind sfera cea mai vulnerabilă a veţuitoarelor lumii.
Deşi resursele acvatice totale ale Pămîntului însumează aproape 1,5 miliarde km3,
distribuirea lor după bazine de apă şi regiuni este foarte neuniformă (tab. 10.1).

223
Tabelul 10.1. Resursele acvatice ale pămîntului

Bazinul Volumul apei (mii km3)

1. Oceanul Planetar 1370323
2. Toate apele subterane 60000
3.Gheţarii 24000
4. Lacurile 280
5. Umiditatea solului 85
6. Umiditatea atmosferică 14
7. Rîurile 1,2
Total 1457703,2

Volumul total de apă potabilă de pe Pămînt este de aproximativ 120 mii km3, din care
aproape 20% (23,6 mii km3) este concentrat în lacul Baical.
Din datele de mai sus se vede că volumul apelor rîurilor reprezintă numai 10-7 din
volumul total al apei din hidrosferă. Totuşi, în special aceste ape se utilizează în industrie şi
gospodăriile industriale devenind astfel ape reziduale.
Volumul diferitelor tipuri de ape naturale nu ilustrează deplin resursele acvatice de care
poate dispune omenirea. Toate necesităţile de apă ale omului se satisfac din rezervele de apă
potabilă, inclusiv rîuri, lacuri, ape subterane, volumul total al acestora reprezentînd 0,3% din
volumul hidrosferei. Rezerva aparent inepuizabilă de apă este legată de reînnoirea continuă a
apei otabile prin circuitul ei natural. Astfel, volumul apelor rîurilor se reînnoieşte, în medie, la
fiecare 12 zile sau mai mult de 32 ori pe an.
O imagine cu privire la circuitul apei în natură este prezentată în tabelul 10.2.

Tabelul 10.2. Aprecierea bilanţului resurselor de apă potabilă (debit apă pe an)

Elementele În lume În CSI

Bilanţului km3 mm km3 mm
Precipitaţiile atmosferice 108400 730 10960 5000
Scurgerea totală a rîurilor 41700 280 4350 198
Umezirea totală a suprafeţei 78600 530 2630 348
uscatului
Evaporare 66700 450 6610 302

Consumul anual de apă din rîuri şi din rezervele subterane depăşeşte în prezent 560km3,
din care aproape 140km3 reprezintă aşa numitul consum definitiv. S-ar părea că rezerva de apă
potabilă nefolosită este mare şi că nelinistea legată de secarea rezervelor acvatice este
prematură. Însă volumul apelor naturale poluate de apele reziduale atinge 5500km3. "Structura"
consumului de apă al populaţiei este redată în tabelul 10.3.

Tabelul 10.3. Consumul de apă pentru necesităţi gospodăreşti (km3)

224
 Modalităţi de Extragere Consum Scurgerea ape- Volumul apelor
consum a apei din izvoare definitiv lor reziduale curate poluate
de
ape reziduale
Gospodărească 98 56 42 600
potabilă
Creşterea 40 90 10 300
animalelor
Industrie 200 40 160 4000

Energetica 225 15 210 600

Dacă se ia în consideraţie faptul că apa din rîuri, lacuri şi bazine de acumulare, în care se
scurg apele reziduale, nu este bună pentru nevoile gospodăreşti ale populaţiei, atunci, poluarea
apelor cu ape reziduale este cauza secării rezervelor acvatice.Chiar şi după o apreciere medie,
rîurile conţin 40% ape reziduale. Deoarece resursele rîurilor sunt repartizate neuniform în lume,
în regiunile cu o industrie şi gospodărie sătească dezvoltată apa de rîu ajunge să treacă de multe
ori prin ciclul antropogen de folosire.
Funcţionarea normală a oricărui sistem gospodăresc este imposibilă fără cantităţi mari de
apă potabilă. Consumul de apă pentru producţie este prezentat în tabelul 10.4.

Tabelul 10.4. Cheltuielile de apă la producerea diferitor tipuri de produse

Tipuri de produse Cheltuieli de apă (tone) la 1t de produs

Produse vegetale 1
Amoniac 1000
Otel 270
Lavsan 2000
Hîrtie 400

Se observă că industria chimică are cerinţe mari de apă. Folosirea deplina a apei numai la
uzinele de prelucrare a petrolului însumează mai mult de 100 mii m3/h, ceea ce echivalează cu
folosirea apei din rîurile Nistru şi Prut. În general, întreprinderile chimice mari folosesc pînă la
1 milioane m3/h. Pînă la 80 % din cantitatea de apă se utilizează pentru eliminarea surplusului
de caldură şi este cuprinsă în schemele de circuit a apei. În condiţiile resurselor limitate de apă,
o măsură importantă pentru apărarea obiectelor acvatice de poluare şi pentru micşorarea
volumului de apă utilizat este aplicarea schemelor de circulaţie a apei (tehnologii fără
pierderi). Problemele de curîţire a apelor reziduale de suspensie nu sunt însă rezolvate prin
aceste măsuri.
În funcţie de provenenţa, felul şi caracteristica calitativă, apele reziduale pot fi împărţite
în 4 categorii de bază:
-casnice (fecaloid - menajere)
-industriale
-agricole

225
 -de ploaie (meteorice)
După felul acţiunii asupra bazinelor naturale se pot distinge următoarele forme de
poluare:
1. Poluarea termică - apare la folosirea apei pentru eliminarea surplusului de căldură.
Primejdia ecologică a poluării termice a bazinelor naturale este legată de intensificarea
proceselor vitale ale organismelor acvatice, ceea ce provoacă transformarea şi dezechilibrul
ecologic.
2. Poluarea cu săruri minerale reprezintă un pericol pentru organismele monocelulare
care fac schimb cu mediul extern prin osmoză. Mineralizarea apelor prin sistemele de circulaţie
duce la înrăutăţirea caracteristicilor tehnologice.
3. Poluarea cu particule în suspensie înrăutăţeşte transparenţa apelor, micşorează aeraţia
prin fotosinteză a mediului apos, contribuie la înmîlirea fundului în regiunile cu viteză mică de
scurgere. Particulele în suspensie pot exercîta o acţiune nefavorabilă asupra vieţii organismelor
acvatice- filtratorilor. În afără de aceasta, particulele în suspensie servesc în calitate de sorbenţi
efectivi şi agenţi de complexare pentru diferite substanţe poluante. Depunîndu-se pe fund, ele
pot fi o sursă de poluare secundară a mediului acvatic.
4. Poluarea apei cu metalele grele - determină o acţiune ecologică negativă şi conuce la
daune economice. Sursele de poluare a apei cu metale grele sunt secţiile galvanice,
întreprinderile de extracţie minieră, metalurgia feroasă şi neferoasă, uzinele constructoare de
maşini. Drept sursă de poluare a apelor naturale cu ioni de cupru serveşte viticultura deoarece,
pentru lupta cu dăunătorii, se foloseşte pe larg piatra vînătă.
5. Poluarea apelor cu compuşi macromoleculari, în special lignină, prezintă o mare
primejdie pentru ecosistemele acvatice în zona eliminării apelor reziduale din întreprinderile
industriei de celuloză şi hîrtie.
6. Poluarea apelor cu produse petroliere crează primejdia apariţiei peliculei de petrol la
suprafaţa apei, care împiedică schimbul gazos dintre apă şi atmosferă. În afară de aceasta,
prezenţa fazei nepolare a produselor petroliere determină acumularea substanţelor poluante.
Sursa principală de poluare a apelor cu produse petroliere este transportul pe apă şi scurgerea
superficială de pe teritoriile orăşeneşti în perioadele de topire a zăpezii şi a ploilor torenţiale.
7. Poluarea apelor cu substanţe organice- coloranţi, fenoli, pesticide şi alţi xenobiotici
poate conduce la instalarea stării toxice a bazinului acvatic şi poate acţiona asupra
proceselor oxido-reducătoare care au loc în bazin.
8. Poluarea apelor cu elemente biogene - duce la apariţia unor efecte secundare.
Clasificarea formelor de poluare a apelor este convenţională. De obicei, în apa reziduală
sunt prezente cîteva tipuri de substanţe poluante; în plus deseori apele reziduale industriale sunt
amestecate cu cele orăşeneşti.
Cantitatea de ape reziduale casnice însumează aproape 200 l pe zi pentru un om. Pentru
dezinfectarea lor se folosesc pe larg metode de purificare biologică. Apele reziduale agricole,
care conţin diferite pesticide şi alte chimicale, ajung în bazine fără curăţire (cu fluxul superficial
şi din sol) sau în drumul fluxului se pun diferite "ecrane” (sorbenţi de cărbune, instalaţii de
drenaj ş.a).
Înainte de a trece la metodele de purificare a apelor reziduale locale şi mixte (comunale şi
industriale), ne vom opri la cerinţele ecologice pe care trebuie să le satisfacă apele înainte de
deversarea în bazin.

10.2. Cerinţele ecochimice de epurare a apelor uzate

226
 Să cercetăm legătura componenţilor şi proprietaţilor mediului acvatic cu compoziţia
apelor reziduale aruncate în bazin, avînd în vedere aspectul calitativ şi cantitativ de acţiune a
acestor ape asupra stării ecosistemului acvatice. De fapt, este necesar să justificăm necesitatea
curăţirii satisfăcătoare a apelor reziduale în vederea aruncării în bazinele naturale sau a
reutilizării industriale prin sistemul de circuit închis.
Necesitatea curăţirii apelor reziduale este legat de procesele fizico-biologice de
autopurificare (care au fost studiate în cap.6,7) şi de formare a mediului apos natural cu valoare
biologică deplină.
Trebuie respectate următoarele condiţii:
1. Apele reziduale, la aruncarea în bazin, nu trebuie să încalce sistemul de
autopurificare a mediului acvatic. Aceasta înseamnă lipsa sau acţiunea slaba a unor parametri
ca: temperatura, transparenţa, pH, conţinutul de particule în suspensie şi de metale cu valenţă
variabilă (catalizatori ai proceselor oxido-reducătoare), natura liganzilor, conţinutul de
fotosensibilizatori, iniţiatori şi inhibitori ai proceselor radicalice.
2. Apa reziduală nu trebuie să aibă toxicitate în raport cu vieţuitoarele mediului acvatic.
Aceasta înseamnă că apele aruncate trebuie să satisfacă anumite cerinţe eco-toxicologice şi
igienico - sanitare.
3. Apele reziduale nu trebuie să încalce procesele oxido-reducătoare din interiorul
bazinului, care formează starea redox a mediului natural acvatic. Aceasta înseamnă că apa
deversată nu trebuie să conţină compuşi redox activi şi să nu fie întrecută limita maximă a
concentraţiei elementelor biogene, care stimulează "înflorirea" algelor albastre-verzui.
Pentru fiecare tip de ape deversate există un nivel optim de curăţire. Pe de o parte, cu cît
epurarea este mai adîncă, cu atît cheltuielile economice sunt mai mari. Pe de altă parte,
începind de la un nivel anumit de epurare, aruncarea apelor devine nevătămătoare. Acest aspect
trebuie luat în consideraţie la argumentarea economică a staţiilor de purificare şi a metodelor de
purificare. Astfel, în funcţie de metodele folosite, nivelul curăţirii apelor reziduale, poate să
ajungă în principiu la 95 % şi chiar la 98-99 %. Corespunzător, se micşorează şi nivelul de
diluare a fluxului epurat cu apă curată. La ridicarea nivelului de purificare de la 85 la 95 %
cheltuielile cresc de 2-3 ori iar mai sus de 95 % acestea cresc de aproximativ de 10 ori pentru
fiecare procent de epurarea suplimentar (V.S.Kaminski, 1988).
În acelaşi timp, chiar fără curăţire aprofundată, cheltuielile pentru construcţia staţiilor de
epurare reprezintă 30-50% din investiţiile totale în obiectivul industrial. În legătură cu aceasta,
devine tot mai evident că instalaţiile de epurare a apei, cu rare excepţii, nu rezolvă problemele
ocrotirii mediului acvatic natural de efectele poluării.
O direcţie generală, strategică de protejare a obiectelor acvatice şi a bazinului este
crearea de tehnologii fără deşeuri. În viitorul apropiat, soluţia reală pentru a opri antrenarea
particulelor în suspensie în bazinele acvatice este aplicarea, în întreprinderile industriale a
sistemelor închise de circulaţie a apei.
În condiţiile trecerii la schemele de circulaţie a apei, mai ales în procese ca eliminarea
surplusului de căldură, nivelul poluării apei cu substanţe care acţionează asupra sistemului de
autopurificare a mediului acvatic se va micşora. Prin trecerea la schemele de circulaţie, baza
principală a proceselor tehnologice se menţine la un nivel anual sau se perfecţionează din punct
de vedere a micşorării produselor suplimentare însă fără transformări radicale. Apele reziduale
continuă sa se formeze dar ele se curăţă la un nivel care permite refolosirea lor în întreprinderi
pentru scopuri tehnologice. Cu trecerea întreprinderilor la schema de recirculaţie a apei se

227
atinge un scop dublu pozitiv. Astfel, prin prevenirea poluării bazinelor, înterprinderea
micşorează radical folosirea apei proaspete pentru scopuri tehnologice ca şi pentru diluarea
apelor reziduale care sunt aruncate în bazinele de apă. În schimbul consumului extensiv al
resurselor acvatice vine folosirea lor raţională.
Nivelul de purificare a apei circulante poate fi mai scăzut, ceea ce înseamnă că însuşi
curăţirea este mai ieftină. Astfel CBO205 în apele recirculante poate atinge 20-25 mgO2/l în timp
ce norma pentru obiectele acvatice este de 3 mgO2/l. Conţinutul permis de produse petroliere în
apa recirculată este de 25 mg/l iar la uzinele constructoare 30-40 mg/l în timp ce în bazinele
acvatice concentraţia permisă a produselor petroliere este de 0,05mg/l.
Conţinutul permis de Fe în apele recirculate este de 4 mg/l iar în obiectele acvatice de
0,05mg/l. Normele corespunzătoare pentru cupru sunt de 1-2 şi respectiv 0,1 mg/l, pentru
cianuri - 10 şi 0,1 mg/l ş.a.m.d.
Prin introducerea sistemullor de recirculare a apelor se atinge un efect economic
considerabil în comparaţie cu micşorarea daunei mediului ambiant. La introducerea sistemelor
de recirculaţie a apei efectul economic este mai mare în regiunile cu deficit de apă potabilă.
Cantitatea totală de ape recirculate din industrie depăşeşte în prezent 250 km3 pe an ceea ce este
aproximativ la nivelul fluxului anual al rîului Volga. Schemele de recirculaţie a apei sunt
însuşite de majoritatea întreprinderilor metalurgiei feroase.
La staţiile energitice ciclurile de recirculaţie a apelor se împart în "condiţional-curate" şi
"murdare". În ciclurile "condiţional-curate" se exclude contactul apei folosite pentru răcirea
utilajelor schimbului de căldură cu mediile tehnologice poluante. Aceste ape se caracterizează
printr-un conţinut mărit de săruri, poluare parţială cu uleiuri şi produse petroliere, conţin
produse de coroziune a conductelor de apă şi a utilajului schimbului de căldură, sunt poluate cu
reactivi folosiţi pentru prelucrarea apei, gazele dizolvate nu sunt în echilibru.
În ciclurile de recirculaţie a apelor "murdare" folosite în procesele tehnologice, acestea
contactetează nemijlocit poluanţi tehnologic activi. În funcţie de necesităţile tehnologice, apa se
foloseşte pentru curăţirea ţunderului, sorbţia gazelor, reţinerea prafului la ejectarea fumurilor,
dispersia metalelor (metalurgia pulberilor), îmbogăţirea minereurilor, decapare şi alte procese
tehnologice. Formal, sistemele de circulaţie a apei nu sunt surse de poluare a apelor naturale
deoarece în majoritatea proiectelor nu este prevăzută evacuarea apelor în bazine. În acest caz
evacuarea periodică a aşa numitelor ape penetrabile se face clandestin şi poartă caracter
ocazional. În condiţii reale, instalaţiile de răcire a apei circulante "murdare" (turnuri de răcire,
bazine pulverizatoare, lacuri răcitoare) se instalează pe teritoriul de funcţionare a întreprinderii.
Antrenarea picăturilor de apă din aceste staţii reprezintă un izvor de poluare a aerului, solului şi
apelor naturale cu cianuri, metale grele, fenoli ş.a. Pentru apele subterane prezintă pericol
colectarea de nămol sau poluanţi din depozitele de deşeuri.
La închiderea totală a sistemelor de circulaţie a apelor, în apele circulante se acumulează
săruri minerale. Acesta duce la necesitatea determinării unei cantităţi de apă care trebuie
adăugată la apa circulantă astfel încît conţinutul mediu de săruri să se păstreze la nivel constant
(nu mai mult de 2gr/l). De obicei, în întreprinderile industriale, pentru atingerea scopului, este
de ajuns să se înlocuiască 0,5-1% din apa circulantă.
Alimentarea cu apă circulantă este greu de conceput fără folosirea substanţelor biocide.
Calitatea necorespunzătoare a apei circulante este datorată, în proporţie de 50-80%, defectării
sectorului de tratare biologică din instalaţie. În sistemele "convenţional-curate" de alimentare cu
apă circulantă se folosesc tot mai mult inhibitori de coroziune şi sedimentare. Aceasta duce
însă la poluarea apelor circulante cu substanţe toxice, pentru curăţirea cărora cea mai efectivă

228
metodă este distrucţia oxidativă. La determinarea eficienţei acţiunilor de purificare a apelor
reziduale, din punct de vedere toxicologic, este importantă metoda folosită pentru apreciarea
calităţii.
O metodă de bazăpentru aprecierea calităţii apei este biotestarea ei prin observarea
acţiunii acesteia asupra anumitor organisme-test (9.3). Pe baza datelor de biotestare, în scopul
atingerii valorii biologice depline a apei în bazinele acvatice este necesară diluarea apelor
rezidule cu apă curată după curăţirea lor biologică, în proporţia următoare (V.S.Kaminski,
1988)
- apele rezidule casnice şi gospodăreşti care conţin detergenţi fără amestec de ape
industriale - de 10 ori.
- apele reziduale industriale, care conţin substanţe specifice deosebit de toxice - de 25 ori.
- industria de celuloză şi hîrtie - pînă la 100 sau, după o prelucrare specială, pînă la 50 ori.
- unele ape din industria de producere a cauciucului - pînă la 1000 ori.
O asemenea cantitate de apă curată, necesară pentru diluare, lipseşte de obicei în zonele
industriale.
Toate acestea dictează necesitatea efectuării unei epurări suplimentare a apelor reziduale,
după cea mecanică şi biologică, ceea ce duce la creşterea accentuată a preţului de cost pentru
instalaţiile de purificare. Ca urmare, trebuie remarcată tendinţa actuală de limitare a volumului
de apă reziduală deversată în ecosistemele naturale prin utilizarea acesteia, după epurarea
biologică, pentru irigarea culturilor agricole sau silvice.
O importanţă majoră pentru îmbunătăţirea calităţii apei o are prevenirea poluării apelor
cu substanţe biogene. Chiar şi după o curăţire avansată a apelor reziduale casnice, pentru
prevenirea eutrofizării bazinelor acvatice, apele epurate trebuiesc diluate de 30-60 ori cu apă
curată. Acest aspect arată la necesitatea organizării alimentării cu apă circulantă şi în cazul
apelor reziduale comunale, care ar putea fi folosite pentru scopuri tehnice.
Ca şi elementele biogene, compuşii organici uşor degradabili care participă la circuitul
substanţelor din interiorul bazinelor acvatice reprezintă o primejdie pentru acestea (vezi
cap.6.2). Poluarea apelor cu astfel de substanţe este controlată prin mărimea CBO5. Pe de o
parte, cu cît e mai mare afluxul în bazin a substanţelor organice uşor asimilabile (un fel de
"îngrăşeminte"), cu atît este mai mare bioproductivitatea lui. Există însă o sarcină limită
(evacuare permisă limită - EPL), a cărei întrecere duce la urmări negative pentru ecosistem.
Aceasta poate fi micşorarea conţinutului de oxigen dizolvat în apă, poluarea bazinului cu
produse vitale şi de descompunere a organismelor acvatice, dezvoltarea microflorei patogene
ş.a.
Sursa de intrare a O2 în mediul acvatic este aeraţia atmosferică prin suprafaţa de separaţie
aer-apă şi aeraţia fotosintetică a organismelor care conţin clorofilă. Aeraţia fotosintetică de
obicei, depăşeşte 80% din cantitatea totală de O2 introdus.
În condiţii staţionare, masa de substanţe care se formează ca rezultat al fotosintezei este
aproximativ egală cu cantitatea de biomasă moartă. Oxigenul care se elimină în apă la formarea
substanţei organice este folosit la oxidarea biomasei muribunde. Cantitatea de oxigen rămas
liber (nefolosit) se determină de cantitatea substanţelor organice care se depun în sedimentele
de fund şi care se descompun fără participarea oxigenului dizolvat. La acest oxigen nefolosit,
corespunzător substanţelor organice uşor oxidabile, se adaugă oxigenul provenit din atmosferă.
Pentru un proces normal de autopurificare este necesar ca partea de oxigen liber să nu fie
mai mic decît mărimea CBO5 a substanţelor uşor oxidabile. În orice caz, nivelul limitat de

229
evacuare a acestor substanţe nu trebuie să depăşească nivelul proceselor naturale de producere
- distrucţie:

ELP = CBOa.r. + Wa.r. < PP Va (10.1)

unde : Wa.r. - viteza de evacuare a apelor reziduale; Va - volumul masei de apă a

bazinului în zona amestecului efectiv cu apele reziduale; PP - producţia primară a substanţei în
zona evacuării. Din această egalitate rezultă mărimea CBO a apelor reziduale :

CBOa.r. < PP Va / Wa.r. (10.2)

Ca urmare, evacuarea substanţelor uşor degradabile trebuie înfăptuită cu evidenţa

productiei primare, care depinde de troficitatea bazinului şi de factorul sezonier.
În privinţa elementelor biogene (N, P) care stimulează creşterea microalgelor, cerinţele
trebuie să fie mult mai aspre decît în cazul substanţelor organice. Altfel, este posibilă creşterea
dinamică autocatalitică a producţiei primare de substanţe organice din cauza creşterii biomasei
microalgelor fotosintetizatoare. Elementele biogene sunt nişte "catalizatori" ai circuitului
biologic a substanţelor organice. În legătură cu aceasta, pentru a evita concentraţiile locale mari
a biogenilor în zona de evacuare a apelor reziduale, conţinutul lor în apă nu trebuie să
depăşească conţinutul elementelor biogene din mediul acvatic natural.
O mare primejdie pentru poluarea bazinelor cu elemente biogene o reprezintă dezvoltarea
zootehniei. În fracţia lichidă a ramăşiţelor zootehnice conţinutul de azot variază de la 500 pînă
la 4000 mg/l. Curăţirea acestor ape, prin folosirea metodelor inginereşti şi biologice, pînă la un
nivel satisfăcător pentru folosirea la irigaţii sau evacuare în bazin, nu se înfăptueşte. Este
posibilă recircularea apelor reziduale de la complexele animaliere, după curăţirea lor biologică,
pentru spălatul cu apă a bălegarului din încăperi. Consumul de apă proaspătă se micşorează de
3-4 ori. Însă asemenea sisteme de circulaţie sunt supuse biocreşterii rapide.
O ieşire reală din această situaţie o reprezintă metoda conversiei anaerobe a bălegarului
lichid în metanotancuri (vezi cap.10.3.3). Aproape 30% din substanţa organică se descompune
astfel. Fermentaţia unei tone de bălegar (calculat la substanţa uscată) dă de la 350 pînă la
500m3 biogaz, care este suficient pentru acoperirea necesităţilor energetice ale întregului
complex zootehnic. În plus, se înfăptuieşte curăţirea îndeajuns de avansată a rămăşiţelor fracţiei
lichide iar reziduul uscat şi dezinfectat format este un îngrăşămînt concentrat mai preţios decît
bălegarul iniţial.
Pentru micşorarea antrenării compuşilor biogeni de pe terenurile agricole, în afară de
măsurile agrotehnice şi organizarea zonelor de protecţie a apelor, se recomandă fitoameliorarea
apelor litorale sau a lacurilor speciale prin formarea aşa numitelor bioplatouri.
O problemă nu mai puţin serioasă decît poluarea apelor cu elemente biogene, este
acţiunea probabilă a apelor reziduale, care au suportat curăţirea biologică, în procesele-redox
din interiorul bazinului. Motivul acestei nelinişti este legat de faptul că în apele reziduale
comunal-industriale se adună cantităţi mari (pînă la 10-4 M) de substanţe reducătoare, care se
“titrează“ cu peroxid de hidrogen. Se crede că cel puţin o parte din aceste substanţe din apele
reziduale au proprietăţi toxice, asemănător toxinele redox care se întîlnesc în apele naturale
(cap.6.4). În realitate, apele în care se găsesc substanţe reducătoare pot fi foarte toxice pentru
organismele aerobe (în calitate de biotest s-a luat infuzorul monocelular Tetrahymena
Riziformis).

230
 Detoxifierea apei evacuate se realizează adăugînd H2O2, sub acţiunea radiaţiei
ultraviolet. În lipsa tratării prealabile a apelor reziduale, substanţele reducătoare toxice se
păstrează parţial în aerotancuri în procesul de epurare şi se pot scurge în bazin. Chiar şi la
concentraţii ale substanţelor de (3-5).10-7 val/l, se ia în consideraţie volumul mare de ape
reziduale care sunt evacuate în bazinele naturale, astfel că afluxul reducătorilor se reflectă
serios asupra conţinutului peroxidului de hidrogen din interiorul bazinului.
Un exemplu ilustrativ este oferit de situaţia creată în 1976, cînd, odată cu punerea în
funcţiune a instalaţiilor de purificare biologică din multe oraşe situate pe malurile rîului Volga,
s-a constatat pieirea în masă a speciilor de nisetru. Cauza unei asemenea acţiuni neaşteptate a
apelor reziduale curăţite biologic este legată de faptul că aerotancul constituie un filtru în calea
compuşilor organici uşor oxidabili care ajungînd în bazin, prin oxidare cu oxigenul din aer, au
adus la formarea H2O2. O dovadă, în acest sens, este faptul că în regiunea evacuării apelor
reziduale orăşăneşti necurăţite se observă mărirea conţinutului de H2O2 din apă. În prezenţa
"filtrului" biologic purtătorii potenţiali de H2O2 se reţin în aerotanc, pe cînd substanţele
reducătoare trec parţial în bazin.
Este evident că pentru prevenirea dezechilibrării probabile a proceselor redox din
interiorul bazinului ca şi pentru micşorarea efectelor toxice asupra microorganismelor
nămolulului activ (NA) este necesară modificarea stării redox a apei care vine în aerotanc (cap.
10.3.1.2) ca şi a apei care este eliminată în bazin.
Metodele biologice de purificare a apelor reziduale sunt asemănătoare cu procesele
naturale microbiologice de autopurificare a mediului acvatic. Aici se manifestă în formă
concentrată căile şi legităţile de bază ale transformării biochimice a substanţelor poluante.
Deoarece metodele biologice se folosesc cel mai mult în practica purificării apelor reziduale
orăşeneşti, vom studia mai detailat particularităţile acestui proces.

10.3. Particularităţile epurării biologice a apelor uzate.

Se va studia schema formării apelor reziduale menager-industriale, care ajung la

instalaţiile de purificare orăşeneşti (IEO) (fig.10.1).

Instalaţii de Evacuare Bazin

i
J n epurare de apă
orăşeneşti

N
Rezervor natural

231
 Figura 10.1 Schema colectării apelor uzate menajer-industriale care
alimentează o staţie de epurare orăşenească

Volumul apelor reziduale a întreprinderii j, Vj, este colectat din apele locale al căror
volum este vij:
n
Vj = 3vij (10.3)
i=1

Corespunzător, sumînd toate întreprinderile N, apa totală care ajunge în colectorul

instalaţiilor de purificare orăşeneşti (IEO), alcătuieşte volumul

N N n
V0 = 3Vj = 3 3 vij (10.4)
J=1 J=1 I=1

În acest colector apa locală, la amestecarea cu alte ape, se diluiază de Kij ori:

Kij = V0 / vij (10.5)

În conformitate cu măsurile de profilaxie necesare pentru prevenirea introducerii

compuşilor toxici în aerotancurile IEO şi mai departe în bazin, este necesar controlul toxicătăţii
apelor impurificate locale vij, Vj cu evidenţa coeficientului corespunzător de diluare a apelor
locale şi a apelor întreprinderilor aparte (Kj =V0 / Vj).
Dacă apa reziduală vij are în ea substanţe toxice şi diluarea ei de Kij ori nu duce la
detoxifiere, atunci se impune curăţirea selectivă a apei locale ij. Nu trebuie să se mizeze pe
purificarea selectivă a unui anumit toxic din întreg volumul de apă reziduală deoarece
cheltuielile de epurare pentru întregul flux sunt mult mai mari decît pentru fluxul local. Dacă
detoxifierea apei locale pînă la anumiţi parametri e imposibilă, este necesar să se ia măsuri
pentru lichidarea ei sau să se schimbe procesul tehnologic.
De fapt, fiecare întreprindere care evacuează apele sale reziduale în colectorul comun,
este necesar să prezinte un aşa numit paşaport tehnologic pentru toate apele locale (cu referinţă
la condiţiile de aerare a fluxului amestecat după pH-ul mediului, temperatura şi conţinutul de
O2). Pentru a obţine un astfel de “paşaport” se pot folosi metode de biotesatare combinate cu
metode de control a unor poluanţi individuali.
Admiţînd că apa reziduală totală, care vine la curăţirea biologică, conţinutul calculat de
poluanţi (cu consideraţia mărimii Kij) nu depăşeşte concentraţia limită permisă, aceasta nu
garantează lipsa totală a factorilor de toxicitate. În procesul amestecării diferitelor tipuri de ape
se schimbă condiţiile mediului, conţinutul oxidanţilor şi reducătorilor, ionilor metalici cu
valenţă variabilă şi ai altor catalizatori ai proceselor de transformare chimică a substanţelor
poluante.
Ca rezultat al amestecării apelor reziduale iniţial netoxice, în apă se pot forma compuşi
toxici noi. E posibilă şi situaţia inversă, detoxifierea apei în urma transformării substanţelor
poluante, iniţial toxice, în produse netoxice.

232
 În afără de aceasta, apele reziduale nepurificate sunt un mediu favorabil pentru creşterea
microorganismelor, în special pentru culturile de alge şi bacterii. În condiţii asemănătoare celor
anaerobe, caracteristice pentru apele mixte pînă la venirea lor în aerotanc, este posibilă
înmulţirea microflorei care elimină în mediul extern substanţe toxice. Aceste toxine nou
formate pot acţiona negativ asupra funcţionării ecosistemelor naturale sau asupra comunităţilor
aerobe a nămolului activ (NA).
Ca urmare, în afară de controlul poluării apelor reziduale locale şi a întreprinderilor, se
impune controlul toxicităţii apei reziduale totale la diferite trepte de purificare. De semenea,
este necesară aplicarea unui sistem de măsuri pentru a împiedica pătrunderea în aerotanc a
substanţelor toxice nou formate ca şi pentru prevenirea pătrunderii în bazin a poluanţilor care
nu se supun oxidării biochimice.
Evidenţa acestor factori este necesară la proiectarea instalaţiilor inginereşti pentru
curăţirea apelor reziduale comunal-industriale.
Metodele biologice de epurare a apelor reziduale de substanţele poluante organice şi de
compuşii minerali cu ajutorul microorganismelor pot fi împărţite în aerobe, anaerobe şi
combinate.

10.3.1. Procese aerobe de epurare

Aceste metode se aplică cu precădere pentru mineralizarea substanţelor organice

dizolvate în faza lichidă a apelor reziduale. Cea mai simplă metodă biologică aerobă de
purificare se înfăptueşte în condiţii naturale, nemijlocit, în bazin sau în sol. La folosirea
metodelor pedologice de purificare biologică, apele reziduale se evacuează pe cîmpuri utilizate
special pentru astfel de scopuri (cîmpuri de irigaţie sau cîmpuri de filtrare).
În soluri apele reziduale se supun acţiunii oxidative a microorganismelor. Concomitent cu
oxidarea substanţei organice are loc sinteza biomasei microorganismelor. În componenţa
microorganismelor solului intră diferite grupe fiziologice, care se specializează în realizarea
anumitor transformări oxidative a compuşilor organici. Ca rezultat al acţiunii totale a
microorganismelor are loc oxidarea substanţelor organice pînă la produse gazoase. Astfel,
hidraţii de carbon se oxidează pînă la bioxid de carbon şi apă. Azotul care intră în componenţa
proteinelor se oxidează pînă la nitraţi:

R CHNH2 COOH NO-3 + CO2 + H2O (10.6)

Sulful şi fosforul, care intră în componenţa multor compuşi organici, se oxidează pînă la
oxizii corespunzători (S SO2-4, P PO3-4).
Instalaţiile de epurare aerozolă formate artificial sunt reprezentate de biofiltre, aerofiltre şi
aerotancuri. Aşa cum s-a mai arătat, principiul purificării apelor reziduale în instalaţii create
artificial este identic cu cel care stă la baza proceselor naturale de autopurificare. Totuşi,
datorită condiţiilor mai favorabile pentru microorganisme, cum sunt aeraţia, temperatura, pH-
ul mediului, conţinutul unor săruri, procesele de oxidare biologică se intensifică brusc.
Biofiltrele şi aerofiltrele sunt caracteristice instalaţiilor care imită metodele pedologice de
purificare. În aerotancuri purificarea apelor reziduale se înfăptueşte în condiţiile, care imită
bazinele cu o biomasă mare de microorganisme. Un loc intermediar între autopurificarea
naturală şi purificarea apelor reziduale în aerotanc îl reprezintă modul de curăţire în lacuri
biologice.

233
 10.3.1.1. Lacuri biologice

Lacurile biologice sunt bazine nu prea adînci create artificial pentru curăţirea biologică a
apelor reziduale pe seama proceselor de autopurificare. Aici se crează condiţii, favorabile
pentru oxidarea substanţelor organice din apele reziduale: adîncime mică, încălzire şi insolaţie,
plante acvatice şi o biomasă mare de microalge care satură stratul de apă cu oxigen, abudenţă de
animale inferioare care mănîncă bacteriile. Pe fundul lacurilor se dezvoltă intens vieţuitoarele
nămolului de fund: larvele insectelor, vermi, moluşte. În timp de 24 ore acestea prelucrează o
cantitate de nămol care depăşeşte de 4-6 ori masa lor. În astfel de lacuri se poate cultiva peşte,
însă trebuie folosit în hrană cu precauţie deoarece în grăsimea şi ţesuturile peştilor se
acumulează substanţe toxice. Pentru prevenirea poluării lacurilor cu lintiţă, în ele se pot creşte
raţe.
Lacurile biologice se folosesc pentru purificarea apelor reziduale în două variante. În una
din ele, apa reziduală nediluată trece consecutiv prin 4-6 trepte ale lacului, care este situat pe un
anumit loc. Cultivarea peştelui în astfel de locuri este posibilă după trecerea a 3-4 trepte. În altă
variantă, apa reziduala stătută se diluează cu trei-cinci volume de apă curată şi se dă drumul în
lacuri mici, fără scurgere, unde se cultivă peşte. Peste 20-30 zile, apa din lacuri se scurge şi din
nou se umple cu apă reziduală. La purificarea în lacuri biologice se produce micşorarea
considerabilă a conţinutului formelor minerale de azot şi substanţe organice. Toamna, lacurile
se usucă. Odată la 2-3 ani se execută aratul fundului şi sădirea plantelor.
Construcţia lacurilor biologice se recomandă pentru curăţirea mai avansată nu numai a
apelor reziduale ci şi a celor de rîu, care duc cu ele substanţe poluante, pînă în lacurile de
acumulare. Lacuri analoage se pot recomanda şi pentru epurarea apelor agricole de drenaj, în
condiţiile unei agriculturi irigabile.
Neajunsurile lacurilor biologice sunt necesitatea de soluri pentru organizarea lor, costul
înalt, posibilitatea limitată de curăţire, caracter sezonier de purificare efectivă. În timp de iarnă
lacurile biologice pot fi folosite drept colectori. În orice caz, la folosirea lacurilor biologice şi
colectoarelor este necesar un control minuţios a stării apelor (volumul de apă, poluarea apelor
subterane cu substanţe poluante şi dinamica răspîndirii lor). Sunt cunoscute cazuri de spargere a
colectoarelor de apă reziduală care au dus la distrugeri stihiinice, pieirea oamenilor, poluarea
bruscă a bazinelor.
De regulă lacurile biologice se folosesc la treapta a treia de curăţire a apelor reziduale.
Procesul principal de epurare a apelor rezidule comunal-industriale se realizează la staţiile de
purificare biologică (staţii de aeraţie).

10.3.1.2. Purificarea apelor uzate orăşeneşti în aerotancuri

Schema-tip a instalaţiilor de purificare orăşeneşti este redată în fig.10.2.

Apă uzată 1 2 3 5 7 10

6
4 9

Apă epurată
234
 Figura 10.2 Schema tip a unei staţii de epurare a apelor uzate
orăşeneşti:
1-reţea (curăţire gunoaie); 2-deznisipator; 3-decantor
primar; 4-utilizare depuneri solide; 5-bloc de prelucrare a
scurgerilor limpezite care alimentează epuratorul biologic;
6-aerotanc; 7-decantor secundar; 8-nămol recuperat; 9-
utilizare exces de nămol activ; 10-bloc de epurare a
scurgerilor, înainte de evacuarea lor în bazinul natural, sau
în sistemul de alimentare cu apă recirculantă.

Apa reziduală totală reprezintă un amestec multicomponent şi polidispers de particule în

suspensie şi microorganisme, substanţe organice dizolvate şi în suspensie, săruri minerale şi
ioni de metale grele. În etapele 1-2-3 de epurare avansată apa reziduală se eliberează de
particulele solide şi cele mai grele particule în suspensie. Rolul de bază îl are însă purificarea
biologică în aerotancuri. Aerotancurile trebuie să fie precedate de blocul de pregătire prealabilă
a apei în scopul detoxificării şi distrugerii parţiale a substanţelor biologic greu oxidabile.
Aerotancul reprezintă un rezervor cu adîncimea 3-6 m care are suprafaţă de aeraţie
(fig.10.3). Apa reziduală care vine în aerotanc se amestecă cu nămol activ, sub formă de fulgi
format din îngrămădiri de microorganisme.
În aerotanc, nămolul activ "mănîncă" substanţele poluante uşor asimilabile şi trece
împreună cu apa în bazinul de sedimentare secumdar, unde are loc separarea lui de apa
reziduală curăţită. Nămolul depus în bazinul de sedimentare secundar revine parţial în
aerotanc. O parte a aerotancului, care nu vine în contact cu apa reziduală, se numeşte
regenerator. Aici nămolul "se odihneşte", asimilînd substanţele poluante adsorbite şi
pregătindu-se să primească o nouă "porţie" de substanţe biodegradabile. Regeneratorul ocupă,
de obicei, 25-50% din volumul aerotancului. Constructiv, aceasta se realizează prin separarea
aerotancului prin cîteva coridoare din care o parte servesc pentru regenerarea nămolului.
Nămolul în exces, din bazinele de sedimentare secundare, este transferat în
metanotancuri unde fermentează cu ajutorul unor bacterii speciale, în mediu anaerob şi produce
biogaz, format îndeosebi din metan. Înaintea evacuării apei epurate biologic în bazinul acvatic
sau înaintea reîntoarcerii ei în sistemul de recirculaţie se poate aplica purificarea aprofundată
sau sterilizarea apei.
Prima fază a oxidării biologice, sorbţia substanţelor poluante, se înfăptuieşte în aerotanc
în momentul amestecării apei cu nămolul activ. Aici începe şi a doua fază - oxidarea
substanţelor organice asimilabile biologic. Sfîrşitul fazei de oxidare a poluantilor adsorbiţi are
loc în regenerator. Dacă timpul de reţinere a nămolului în regenerator este mare, nămolul începe
să "flămînzească".
În aceste condiţii are loc purificarea apelor reziduale nu numai de substanţele organice dar
şi de unele minerale, în particular, formele minerale ale azotului.

Aer
Apă
uzată

235
 Apă
epurată

Utilizare nămol
exces

Nămol recirculat

Nămol

Apă
uzată Evacuare

Decantor
Figura 10.3 Schema aerotancului.

Eficacitatea epurării biochimice depinde de proprietăţile microorganismelor. Mărimea şi

forma acestor particule depind de componenţa bacteriană a nămolului. În componenţa
particulelor de nămol activ intră actinomicete, ciuperci, alge, viruşi şi alte organisme acvatice.
Componenţa chimică a nămolului activ, la majoritatea instalaţiilor de purificare, este aceeaşi:
C5H7ON. Această formulă-brută este în corelaţie cu mărimea CCO a nămolului activ, egală cu
1,42 mg O2/mg. Partea oragnică a NA conţine 70% proteine.
Rolul de bază în procesele de epurare a apelor reziduale revine bacteriilor. Numărul
acestora calculat la 1 g de NA (substanţă uscată) oscilează între 108 - 1014 celule. Particulele de
fulgi de nămol activ au o suprafaţă de pînă la 100m2 la 1g de masă uscată. La pH = 4 - 9 ele au
o sarcină negativă. Mărimea lor variază în limitele 0,1 - 3 mm. Cele mai multe bacterii din NA
sunt beţişoare gramnegative. Urmează, ca număr, cocii şi bacilii. În funcţie de condiţii în nămol
se pot dezvolta de la una pînă la cîteva (5-8) specii de bacterii ce se pot schimba sub acţiunea
reactivilor sau componenţilor apelor reziduale care au proprietăţi mutagene.
Ca orice sistem biologic microorganismele NA se adaptează la condiţiile mediului de ape
reziduale cu care vin în contact. Această proprietate de a se acomoda la diferite substanţe
(netoxice) are o mare importanţă pentru cultivarea slamurilor selective, aspect esenţial
îndeosebi pentru curăţirea apelor reziduale locale de o componenţă omogenă. În acelaşi timp,
schimbarea bruscă a condiţiilor interioare şi exterioare, micşorarea concentraţiei de oxigen,
cantitatea în exces, în apa iniţială, a hidraţilor de carbon sau prezenţa azotului şi fosforului,
oscilaţiile considerabile ale greutăţii, aeraţia mult prea intensă şi alţi factori nefavorabili aduc
la îmbolnăvirea nămolului, care se manifestă prin umflarea lui. Nămolul umflat are o
suprafaţă extrem de dezvoltată, din care cauză are o posibilitate de curăţire mai mare decît
nămolul obişnuit. însă la umflarea nămolului se micşoreaza proprietatea lui de a sedimenta (se
măreşte indicele volumetric al nămolului), ce duce la eliminarea lui din bazin. Indicele
volumetric de nămol este un criteriu pentru aprecierea proprietăţilor de sedimentare a NA. El
este direct legat de viteza de sedimentare a nămolului deoarece această viteză depinde de
concentraţia NA, diametrul vasului în care are loc sedimentarea, temperatură şi alţi factori.

236
În funcţie de aceste circumstanţe, indicele volumetric al nămolului nu este absolut ci o
caracteristică relativă a stării NA.
Pentru aprecierea fiziologică a stării nămolului se foloseşte deseori indicele activităţii lui
fermentative: activitatea dehidrogenazică, catalazică sau catalazo-peroxidazică.
În mod obişnuit, apa reziduală limpezită care vine la curăţirea biologică, trebuie să
satisfacă următoarele cerinţe: 6,6<pH<8,5, 6<T<30C, conţinutul total de săruri <10g/l. În plus,
apa nu trebuie să conţină poluanţi mai mult decît concentraţia maximă permisă (tab.10.5), adică
nu trebuie să fie toxică faţă de microorganismele nămolului activ.

Tabelul 10.5. Concentraţia maximă admisă a unor substanţe poluante din apele uzate la
intrarea lor la epurarea biologică

Substanţa CMA în a.u. Substanţa În apa reziduală

(mg/l)
Produse petroliere 25 Cr 2,5
Detergenţi 20 Zn 1
Sulfuri 1 N 5
Cu 0,5 P 1

În aerotanc se realizează în formă concentrată aceleaşi procese ca şi la autopurificarea

biologică a apelor naturale (vezi 7.3).
La baza purificării biologice stă oxidarea biochimică şi hidroliza substanţelor organice de
către microorganismele nămolului activ, ideal, pînă la CO2 şi H2O.
Apa limpezită se amestecă în aerotanc cu suspensia nămolului activ, în condiţii de aeraţie
intensă. De obicei, timpul de contact a apei reziduale cu biomasa NA alcătuieşte 12-24 de ore
iar consumul specific de aer însumează 20-30m3 la fiecare m3 de apă reziduală curăţită. Doza de
nămol (greutatea de biomasă uscată) în contact cu apa reziduală măsoară, de obicei, 2-3 g/l.
Aeraţia se produce în scopul saturării masei de apă cu oxigen atmosferic, care este
necesar pentru asigurarea proceselor vitale ale microorganismelor NA. Concomitent, din
aerotanc se îndepărtează substanţele volatile ca şi o parte din bacterii care reprezintă un factor
nefavorabil de acţiune asupra mediului aerob ambiant. În afară de aceasta, în mediu aerob, în
apele reziduale se înfăptuiesc procese catalitice de oxidare de către oxigenul molecular a
substanţelor dizolvate în apă.
În procesele oxido-reducatoare ale respiraţiei celulare, molrculele substanţelor organice
uşor asimilabile servesc ca sursă de electroni care participă la reducerea finală a O2. Cel mai
uşor se supun oxidării biochimice alcoolii, acizii organici, aldehidele, hidraţii de carbon, esterii
simpli, compuşii cu azot; mai greu sunt oxidaţi alcanii, di- şi trietilenglicolii, compuşii
aromatici, detergenţii. Sorbind din apa reziduală substanţele uşor solubile, nămolul activ
determină o creştere a biomasei. Această creştere corespunde aproximativ cantităţii de substanţe
eliminate din apă.
Bilanţul total al purificării biochimice poate fi prezentat în felul următor:

AU(CCO + CBO) + NA + O2 A C(COO' + CBO') + BNA + CO2 + +EB(N,P)

(10.7)

237
 unde: COO > COO'; CBO > CBO'≈0; ∆CCO≈BNA;
AU-apă uzată:
BNA - biomasa crescută a nămolului activ;
EB - elemente biogene.

Pentru apa reziduală (locală), de componenţă chimică omogenă, un avantaj al metodei

biologice este posibilitatea de a cultiva specii de bacterii care înfăptuiesc, în condiţii
corespunzătoare, o epurare maximă a apei. Alta este situaţia în cazul apei reziduale
policomponente cu o componenţă variabilă. Într-o astfel de apă speciile selective nu rezistă. Are
loc, în fond, purificarea neselectivă a apei reziduale pe seama asimilării de către NA a
substanţelor uşor asimilabile care sunt prezente permanent în apă. Substanţele greu
asimilabile, la care organismele NA nu dovedesc să se adapteze, tranzitează prin aerotanc.
Practic nu se distrug compuşi caracteristici pentru industria chimică cum sunt
nitrobenzenul, alchilbenzenul, alchilbenzenii sulfonaţi etc.
Biomasa mare a NA permite să se producă purificarea apei limpezite de particulele în
suspensie microgranulate pe calea sorbţiei lor şi includerea în componenţa biogleiului. Se
vede, că la contactul cu NA are loc o purificare parţiala a apei reziduale de unele substanţe
hidfrofobe, care sunt adsorbite de către fracţiile lipidice ale microorganismelor. Ca rezultat
după bazinul de sedimentare secundar în apa reziduală curăţită ramîn substanţele greu
oxidabile dizolvate în apă, produsele vitale ale mediului, în deosebi, formele minerale ale
azotului, la fel şi o parte din microorganisme (bacterii şi particule a mediului "umflat").
Astfel de indici de purificare ca CBO5, CCO, conţinutul în apă a particulelor în suspensie
la amestecarea apelor reziduale cu NA suferă schimbări bruşte.
Analiza cineticii schimbării mărimilor CCO, CBO5 a apelor reziduale reale şi soluţiilor
diferitor substanţe organice la amestecarea lor cu NA a staţiunilor de purificare orăşeneşti
scoate la iveală o proprietate uimitoare a microorganismelor nămolului activ (fig.10.4). Dacă
valoarea iniţială a CBO a apei reziduale nu este mare, atunci substanţele uşor asimilabile (CBO
sau mărimea CCO, măsurate prin metoda accelerată) se oxidează la amestecul unei cantităţi
adăugătoare de NA (cu evidenţa diluării) nu duce la micşorarea de mai departe a CCO. Dacă
apa reziduală se caracterizează cu o mărime înaltă CBO, atunci la primul amestec are loc o
mocşorare rapidă a CCO, după care procesul se încetineşte brusc, un adaos adăugător de NA la
amestecul acesta duce de asemenea la un "salt" a CCO. Nivelul "saltului" este proporţională
biomasei NA. Începînd de la o oarecare biomasă, adaosul la amestec noi porţii de NA, nu va
determina schimbarea CCO. Timpul caracteristic pentru "saltul" a CCO în toate cazurile este
aproximativ acelaşi (10 min). Aceste experienţe arată, că NA pînă la regenerare posedă o
proprietate anumită (limitată) de a consuma substanţele uşor asimilabile din apele reziduale.

238
 Figura 10.4 Curbele cinetice ale micşorării CCO prin amestecarea apelor uzate
orăşeneşti(AUO) cu nămol activ (NA) (1:1) în condiţii de aeraţie intensă,la
volum constant al amestecului :

a-CCOo=240 mg O2/l; CBOo=80 mgO2/l (amestecarea apei uzate cu o nouă

porţie de NA(1:1) nu duce la sccăderea CCO,CBO;
b-CCOo=1160 mg O2/l; CBOo=700 mg O2/l(adaos repetat de NA la proba
uzată duce la micşorarea continuă a CCO,CBO pînă la realizarea celei mai
înalte trepte, începînd cu al 4-lea adaus).

Totul se repetă, dacă în locul apei reziduale vom lua soluţiile compuşilor organici
individuali şi vom urmări viteza de consumare a oxigenului din aer de către nămolul activ (cu
ajutorul aparatului Varburg). Majoritatea substanţelor nu influenţează asupra nivelului de
respiraţie a nămolului, însă adaosurile substanţelor participante la ciclul Crebs, duc la o mărire
bruscă a vitezei de consum a O2. Caracteristica timpului "saltului" este aceeaşi, ca şi la
schimbarea apelor reziduale. Este interesant de a marca, că nici amplituda şi nici lungimea
"saltului" în consumarea O2 nu depind de concentraţia în exces a substratului.
Aceasta înseamnă, că în calitate de indice a lucrului NA poate servi capacitatea lui -
cantitatea substanţelor organice uşor asimilabile (mgO2/l), care sunt prezente în apa reziduală,
pe care nămolul îl poate asimila relativ repede calculat la 1g de substanţă uscată. Raportul
mărimilor - capacitatea nămolului şi CBO a apei reziduale curăţite ne permite sa apreciem
sarcina asupra NA. Dacă (cu evidenţa nivelului de diluare în aerotanc) CBO este mai mic decît
capacitatea nămolului, procesul de purificare se termină prin "salturi" şi contactul următor mai
lung al NA cu apa reziduală greu oxidabilă practic nu va fi însoţită de micşorarea CCO.
Dacă CBO e mai mare decît capacitatea NA, atunci nămolul va lucra cu suprasarcina şi
micşorarea CBO după "saltul" iniţial va avea loc cu viteza măririi biomasei M. În orice caz,
contactul prelungit al NA cu apa reziduala greu oxidabilă poate duce la aşa urmări negative, ca
umflarea nămolului, micşorarea activităţii lui fermenttive. Aceasta - nesocotind cheltuielile
mari neproductive pentru energie electrică, pentru asigurarea condiţiilor de aeraţie a NA.

239
 Pentru a evita îmbolnăvirea NA este necesar de a evita nu numai ajungerea în aerotanc a
substanţelor toxice, dar şi a optimiza timpul contactării NA cu apa reziduală. Aici cerinţele
aspre dictează parametrii hidraulici pentru staţiunile de purificare, deoarece bazinele de
sedimentare au o capacitate limitată de trecere.
La contactul permanent al NA cu apa reziduală eficacitatea poate fi ridicată prin cîteva
căi: mărirea concentraţiei nămolului activ, mărimea conţinutului de oxigen, ridicarea
temperaturii apei sau cu ajutorul altor factori, care stimulează viteza de oxidare biochimică a
substanţelor poluante, prelucrarea apelor reziduale în prealabil sau ulterior cu scopul
micşorarii conţinutului substanţelor greu oxidabile.
Mărimea dozei de nămol activ în aerotanc cu condiţia cantităţii şi componenţei
neschimbate a apelor reziduale care vin în aerotanc, măreşte proporţional viteza iniţiala a
procesului de purificare biochimica sau mărimea "saltului" la excesul CBO a apei reziduale
asupra "capacităţii" NA. Însă mărimea concentraţiei nămolului activ în aerotancuri obişnuite
nu e de dorit, deoarece sistemul de aeraţie nu asigură procesul cu cantitatea necesară de
oxigen.
Cu mărirea concentraţiei oxigenului viteza oxidării biochimice a substanţelor poluante
se măreşte. Astfel, la folosirea oxigenului curat în loc de aer, viteza creşte de 3,7 ori. Însă
această metodă de stimulare a proceselor biochimice de oxidare are neajunsuri: în primul rînd,
pentru oxidare se folosesc numai 10-15% din oxigen, partea rămasă se suflă în atmosferă; în
rîndul al doilea, cheltuielile pentru oxigen curat sunt de multe ori mai mari , decît la folosirea
aerului.
O influienţă esenţială asupra proceselor vitale ale microorganismelor în aerotanc o are
temperatura, mărirea căreia de la 298 pînă la 310 K e însoţită de mărirea vitezei proceselor de
2-2,7 ori. Însă folosirea temperaturii în calitate de acţiune principala cere mari cheltuieli de
energie pentru încălzirea volumelor mari de apă.
În ultimul timp s-au dezvoltat metodele combinate biofizico-chimice de purificare a
apelor reziduale. De exemplu, se socoate în perspectiva îmbinare a purificării biologice cu
prelucrarea apelor reziduale cu cărbune activat. În prezenţa cărbunelui activat
microorganismele oxidează substratul adsorbit, în afară de aceasta, părticelele de bioglă din
bazinul de sedimentare secundar se sedimentează mai repede (împreună cu particulele de
cărbune activat). Procesul purificării biologice cu adăugare de praf de cărbune activat dă
posibilitate de a elimina economic mai efectiv din apele reziduale substanţele poluante de
bază. La aceasta cheltuielile de energie pentru aeraţie se micşorează aproximativ de 20%. În
afară de aceasta timpul necesar pentru purificarea apelor reziduale se micşorează de 1,5-2 ori.
O influienţă esenţială asupra procesului biologic de purificare o au compuşii fierului.
Astfel, adăugarea nămolului care conţine fier în apa reziduală ridică eficacitatea purificării
pînă la 95% comparativ cu purificarea biologică obişnuită, eficacittea căreia alcătuieşte 60-
70%.
Introducerea în NA a algelor cultivate de clorelă micşorează indicele nămolului de 1,5 ori
şi măresşte eficacitatea purificării de acizi pînă la 98%.
Pentru intensificarea procesului de oxidare a apelor reziduale se folosesc separatorii
oxidării fosforilice - 2,4 - dinitrofenol şi natriu, de asemenea ozon şi peroxidul de hidrogen.
Sunt de asemenea exemple pozitive de folosire pentru ridicarea eficacităţii purificării
biologice a apelor reziduale ca fenomenul mutagenezei chimice cu folosirea în calitate de
mutagen nitrozometilureia. Cu ajutorul mutagenului se prelucrează o cantitate mică de

240
nămol, care pe urmă să se introducă în aerotanc. Operaţia se repetă fiecare 1-2 luni, deoarece
mutanţii îşi pierd treptat proprietăţile moştenite.
Necătînd la posibilităţile largi de intensificare a purificării biologice pe calea diferitor
acţiuni asupra NA, o mare dezvoltare o capătă schemele de purificare cu mai multe trepte
pentru apele reziduale industriale locale şi apele reziduale orăşeneşti.

10.3.1.3. Biofiltre

Biofiltrele sunt instalaţii umplute cu material macrogranulat, a cărui suprafaţă se irigă cu

lichid rezidual. Irigaţia se înfăptuieşte incontinuu, sau cu intervale periodice de 5-15 min.
La contactul apei reziduale cu biopelicula suprafeţei formate de materialul încărcat are
loc sorbţia şi transformarea substanţelor organice poluante de către celulele
microorganismelor. Materialul de încărcătură trebuie sa aibă o suprafaţă mare, să posede o
porozitate în de ajuns, care ar asigura aeraţia necesară biofiltrului şi contactul maxim al
biopeliculei cu apa care se purifică. Materialul trebuie sa fie dur din punc de vedere mecanic
şi să nu conţină amestecuri toxice pentru microorganisme. În calitate de material de încărcătură
poate fi folosit pietriş mărunţit, zgură, prundiş.
Aeraţia biofiltrului poate fi firească şi forţată. Folosirea aeraţiei artificiale permite
intensificarea considerabilă a lucrului biofiltrului. Construcţia biofiltrului aerat (aerofiltrului)
este reprezentat în fig. 54. În biofiltru are loc un proces continuu de creştere şi pieire a
biopeliculei. Biopelicula moartă se spală de apa care curge şi se elimină dincolo de marginile
biofiltrului. Apa purificată vine în bazinul de sedimentare, unde particulele de biopeliculă
eliminate se sedimentează.
Efectul purificării biofiltrelor care lucrează normal este destul de înalt şi atinge CBO 90%.

241
 Apă
uzată

Aer
Apă
epurată

Figura 10.5 Schema unui biofiltru cu aerare forţată

Populaţia microbială a biofiltrelor este identică celei, care se observă la metodele de
purificare pedologică. Însă datorită intensificării aeraţiei număul microorgnismelor în biofiltru
(socotit la o unitate de masă) depăşeşte de multe ori conţinutul microorganismelor de sol pe
cîmpurile de filtrare.
În deosebi este caracteristic pentru biofiltre creşterea pe suprafaţa materialului de
încărcătură a diferitor ciuperci de mucegai. Aceste microorganisme participă de asemenea la
mineralizarea substanţelor organice, însă creşterea lor enormă la o sarcină mărită asupra
biofiltrului poate duce la formarea unei pelicule compacte-fibroase la suprafaţa biofiltrului, şi
ca urmare la aceasta se înrăutăţeşte aeraţia, iar uneori duce la înnămolirea biofiltrului. O
măsură de luptă împotriva înnămolirii este încetarea primirii apei reziduale în biofiltru pentru
1-2 zile şi separarea cu răsturnarea stratului superior a încărcăturii filtratoare. La ivirea
semnelor de înnămolire se recomandă de a transfera biofiltrul la purificarea unui volum mărit
de apă reziduală cu o concentraţie micşorată de substanţe poluante.
O aplicaţie largă o au biofiltrele-disc rotatoare, care îmbină în sine proprietăţi de
biofiltre obişnuite şi aerotancuri. Esenţa procesulul de purificare a apelor reziduale cu ajutorul
acestor biofiltre constă în oxidarea substanţelor organice în biopelicula formată de
microorganismele immobilizate. Ca material purtător a biopeliculei se foloseşte polistirenul
expandat şi azbocimentul. Biopelicula se formează la suprafaţa discurilor în rezultatul
imobilizării naturale a celulelor microflorei din apele reziduale orăşeneşti. Pelicula fixată în aşa
mod se poate adapta la un nou substrat. La o purificare cu mai multe trepte a apelor
reziduale cu folosirea biofiltrelor-disc, adoptate la diferite tipuri de substanţe poluante, se
atinge o eficacitate înaltă de purificare a apelor reziduale.
Apele reziduale, purificate pe biofiltre şi în aerotancuri de substanţele organice
dizolvate şi de o dispersie fina, se supun unei purificări mecanice în prealabil de substanţele în
suspensie. La epurarea apelor reziduale orăşeneşti (gospodăreşti) se formează o cantitate mare
de reziduuri, utilizarea cărora prezintă o problemă mare. Astfel de reziduu are un miros

242
neplăcut, greu se usucă, conţine o cantitate mare de gelmine şi diferite microorganisme
patogene.
Aceste reziduuri se supun unei prelucrări în instalaţii de purificare, în care are loc
descompunerea microbială a substanţei organice solide în condiţii anaerobe.

10.3.2. Detoxifierea anaerobă a nămolurilor

Sub acţiunea microorganismelor în condiţii anaerobe în reziduuri au loc schimbări

considerabile:
-se schimbă structura lui fizică, ceia ce uşurează uscarea reziduului de mai departe;
-se micşorează greutatea lui, deoarece o parte din substanţele organice se descompun în
rezultatul fermentaţiei pînă la produse gazoase;
-gazele arzătoare care se formează la fermentarea reziduurilor organice, pot fi folosite
în calitate de combustibil, iar rămăşiţele de la fermentare - ca îngrşăaminte;
-are loc micşorarea nivelului de poluare a reziduului cu microorganisme patogene.
Procesul anaerob are loc în trei etape:
1).Hidroliza compuşilor organici
2).Transferarea legăturilor organice compuse în acizi graşi şi carbonaţi, alcooli, aldehide.
3).Fermentarea compuşilor organici simpli cu formarea metanului, acidului carbonic, apei
hidrogenului, oxidului de carbon.
În condiţii anaerobe se observă deasemenea denitrificarea biologică intensivă. La
aceasta, transformările metabolice a nitraţilor se termina cu formarea N2, N2O, NO sau NO2-.
Substanţele organice care conţin azot, se descompun cu formarea amoniacului şi azotului
gazos. Descompunerea substanţelor organice este însoţită de eliminarea hidrogenului sulfurat.
În aceste procese participă un complex întreg de microorganisme anaerobe.
În practica de epurare a apelor reziduale casnice, procesele anaerobe se produc în bazine
de sedimentare, folosite concomitent pentru eliminarea substanţelor în suspensie din apele
reziduale şi descompunerea anaerobă a reziduului eliminat. În afară de aceasta special pentru
prelucrarea anaerobă a reziduurilor de acum eliminate la fel şi pentru prelucrarea nămolului în
surplus din aerotancuri se folosesc metanotancurile.
În bazinele de sedimentare speciale septitancuri (fig. 55) lichidul rezidual trece în decurs
de 1-4 zile şi nopţi iar timpul de păstrare a reziduului este socotit pe 6-12 luni. La aceasta
volumul sedimentului în rezultatul bătătoririi şi descompunerii se micşorează la 50%. Din punct
de vedere a dezintoxifierii - prelucrarea în septitanc nu dă o garanţie mare a pieirii microbular
patogeni şi a oulelor de ascaride.
Domeniul de folosire a septitancurilor este foarte limitat. În fond, pentru curăţirea
apelor reziduale, care vin de la punctele urbane nu prea mari.
O altă modificare a prelucrării anaerobe a nămolului sunt aşa numitele bazine de
sedimentare cu 2 nivele (bazinele lui Amser). Schema bazinului de sedimentare e reprezentată
în fig. 56.

243
 1

Figura 10.6 Schema bazinului de sedimentare în două trepte.

1-sediment putrezit;
2-jgheab de decantare.
La scurgerea lentă a reziduului lichid, pe cuvele de sedimentare substanţele se
sedimentează, cad printre crăpături şi nimeresc în cel de jos, nivelul septic al bazinului de
sedimentare. Suprafeţele de jos a cuvetelor de sedimentare se acoperă una pe alta aşa ca bulele
de gaz care se formează la distrugerea anaerobă a sedimentului să nu ajungă în lichidul
limpezit, care se scurge prin cuvete. Sedimentul putrezit se scoate periodic de pe fundul
bazinului de sedimentare cu două nivele printr-o ţeavă de nămol. O mare prioritate a bazinului
de sedimentare cu 2 nivele comparativ cu septitancul este posibilitatea de a evacua sedimentul
prelucrat în orice timp fără a întrerupe lucrul staţiilor de purificare.
Aciditatea mediului în bazinul de sedimentare cu 2 nivele se ţine stabil în limitele pH-ului
7,0-7,8. Aceasta se explică prin lipsa în gaze a fermentaţiei hidrogenului sulfurat. Componenţa
gazului - CO2 (20-30%) şi CH (70-80%). Hidrogenul sulfurat format la distrugerea
substanţelor organice care conţin sulf se leagă cu fierul dizolvat în apa reziduală şi formează
sulfura de fier, care colorează sedimentul în culoare neagră.
Aciditatea mediului serveşte ca indice a încălcărilor regimului tehnologic de prelucrare a
sedimentului. Dacă expluatarea bazinului de sedimentare cu 2 nivele nu este reglată şi mersul
normal al proceselor de fermentaţie în el se încalcă are loc acidularea mediului începe să se
elimine hidrogen sulfurat, se acumulează acizii volatili. O cauză a fermentaţiei acide deseori
este aducerea unei cantităţi mari de sediment. Putrezirea sedimentului are loc 60-180 de zile.
În timpul acesta se descompune 40-60% de substanţe organice. Bazinele de sedimentare
cu 2 nivele se folosesc de obicei, pentru staţiile de purificare nu prea mari, cu capacitatea de

244
producere pînă la 10 mii m3 în 24 de ore. În practica purificării biologice a apelor reziduale
şi prelucrarea reziduurilor organice tari o largă răspîndire au primit aşa numitele
metanotancuri.(fig.10.7).

4 5
1

Figura 10.7 Schema metanotancului.

1-alimentare verticală; 2-încălzitor; 3-sediment suprafermentat; 4-biogaz;
5-agitator.
Metanotancul reprezintă un bazin închis, folosit pentru prelucrarea anaerobă a
reziduurilor la fel şi a nămolului în surplus din aerotancuri. Intensificarea distrucţiei
compuşilor organici se atinge printr-o încălzire artificială şi amestecul reziduului.
Majoritatea metanotancurilor se exploatează în condiţii de fermentare a reziduului la
temperatura 303-308K, mai rar la 303-328K. La această descompunere a substanţelor organice
se înfăptuieşte cu aceleaşi grupe de microorganisme, care îl înfăptuiesc şi în bazinul de
sedimentare cu 2 nivele, care lucreză de obicei la temperatura de 10-20 0C. Mărirea
temperaturii nu numai măreşte procesul, dar şi îl face mai profund.

10.3.3. Procese biologice cu participarea formelor minerale ale azotului

Poluarea apelor naturale cu formele minerale ale azotului - este una din problemele
principale a apelor reziduale.

245
 În majoritatea cazurilor în apele reziduale orăşeneşti azotul este prezent în formă
amoniacală şi în componenţa compuşilor organici în proporţia (N)NH3/(N)org. = 1-5 în funcţie de
timpul de aflare a apei în conductele de canalizaţe (în condiţii anaerobe).
În tab. 10.6 sunt aduse date privind conţinutul total de azot şi CBO5 pentru apele
reziduale de la diferite industrii.

Tabelul 10.6. Caracteristica unor ape uzate industriale după mărirea CBO
şi conţinutul de azot.

Apele reziduale CBO5, mgO2/l Ntot.mg/l CBO5/Ntot.

1.Industria de zahăr 1200-4600 20-70 60
2.Industria de lapte 1000-5000 50-180 25
3.Industria de alcool 12000-25000 360-1300 25
4.Industria de bere 600 160 4
5.Industria de carne 900 150 6
6.Industria de hîrtie şi celuloză 200-1000 5-20 10-50
7.Industria de coloranţi 100-800 5-50 10-20
8.Industria de prelucrare a petrolului 1800 300 4
9.Industria de prducere a <100 1500-5000 <0,1
îngrăşemintelor minerale

Se vede, că de rînd cu întrepriderile industriei alimentare o mare cantitate de compuşi cu

conţinutul de azot este caracteristic pentru întreprinderile de producere a îngrăşemintelor
minerale şi a industriei de prelucrare a petrolului. Cu o mare cantitate de azot se caracterizează
de asemenea apele reziduale gospodăriei săteşti (vezi p. 10.2.1).
În tabelul 10.7 sunt aduse date privind sursele de acumulare a compuşilor cu conţinutul
de azot în apele naturale ale Italiei.

Tabelul 10.7. Venirea azotului în mediul ambiant în Italia

Sursa de azot Azotul

t/an %
1. Ape reziduale casnice 125988 23,47
2. Ape pentru irigarea pămînturilor 311441 58,00
agricole
3. Apele reziduale industriale 53594 9,98
4. Apele reziduale zootehnice 45900 8, 55
TOTAL 536923 100
Transformarea formelor de azot are loc în rezultatul proceselor biologice.
Astfel, beţişoarele cu spori Bact. Subtilis (beţişorul defin), Bact. Wesentericus (beţişorul
de cartof), aduc la amonificarea proteinelor, iar urobacteriile descompun urei cu formarea CO2
şi NH3. Bacteriile de nitrificare Nitrosomonas oxidează amoniacul pînă la nitrit, iar bacteriile
Nitrobacter oxidează nitriţii în nitraţi:

246
 Nitrozamine
NH+4 + 3/2 O2 NO-2 + 2H+ + H2O (10.8)
Nitrobacterii
NO-2 + 1/2 O2 NO-3 (10.9)
Egalităţile cinetice care descriu reacţiile de mai sus au forma:

[
d NH 4+ ]
= −k N
NH 4+[ [X 1 ] ] (10.10)
dt K SN + NH 4+ [ ]
d [X 1 ]
= −Y
[
d NH 4+ ]
− k dN [X 1 ] (10.11)
dt dt

d [NO2 ]
=−
[
d NH 4+
− kN
]NO2−
[X 2 ] [ ] (10.12)
dt dt K SN + NO2− [ ]
d [X 2 ]
= −Y
[ ] [
d NO2− d NH 4+
+ − k dN [X 2 ]
] (10.13)
dt dt dt

unde kN = :/Y - constanta vitezei de transformare a substratului, mg substrat/mg

biomasă/24 ore); : - constanta vitezei de ctreştere a biomasei , 24 ore-1; Y - creşterea relativă a
biomasei /mg biomasa/mg substrat); KSN - constanta de saturaţie (mg substrat/l); kdN - costanta
vitezei de crestere endogenă a biomasei în prezenţa azotului (24 ore-1); X - biomasa
microorganismelor.
Cîteva date cinetice pentru reacţia de nitrificare sunt date în tabelul 10.7.

Tabelul 10.7. Parametrii cinetici ai proceselor de nitrificare

Procesul : kdN KSN Y Mediu

0,33 - 1,0 0,05 apa uzată menajeră

Nitrosomonas 0,40 - 2,0 0,20 -//-
NH3 NO-2 1,08 - 0,063 - Apa uzată sintetică
0,65 1,68 2,59 0,29 apa de rîu
Nitrobacter 0,14 - - - AU comunală
NO2----NO3- 1,39 - 22 0,02 AU artificială
0.84 - 1,9 0,02 -//-
- 3,98 0,34 0,084 apa de rîu
La 1 mg de azot asimilat se formeaza 3.104 celule de bacterii, timpul nivelului
biomasei lor alcătuieşte 24 ore.
În condiţii anaerobe are loc reducerea microbiologică a nitraţilor în procesele de
denitrificare. În prezenţa alcoolului metilic ca donor de hidrogen această reacţie poate fi scrisă:

NO-3+ CH3OH N2 + CO2 + H2O (10.14)

247
 Procesul denitrificării se descrie de următoarele egalităţi cinetice:

[
d NO3− ]
= −kdN
NO3− [ ]
[CH 3OH ] [X ]
dt [
K SD + NO3 K SN + [CH 3OH ]
−
]3 (10.15)

d [X 2 ] d [NO3 ]
= −Y − kdN [X 3 ] (10.16)
dt dt
În funcţie de nivelul de poluare a apelor reziduale cu formele minerale de azot, pentru
purificarea lor se folosesc instalaţii de tip diferit: izolate,integrale (combinate) şi instalaţii
fluide.
În sistemele izolate denitirficarea se înfăptuieşte în două etape (fig. 10.8). La prima etapă
are loc purificarea aerobă a apei la a doua - însăşi denitrificarea.

CH3OH

1 2 3 4 5 6

a a

w w
Figura 10.8 Schema procesului de nitrificare:
1-oxidarea componentelor stocului şi nitrificarea azotului
organic cu ajutorul nămolului activ;
2-bazin intermediar;
3-denitrificare anaerobă;
4-reaerare;
5-bazin secundar;
6-decontaminare(a-aer, w-masa excedentară de
microorganisme ale nămolului activ).

În sistemele integrale (fig. 10.9) nămolul activ, folosit pentru oxidarea şi nitrificare
(nămolul "flamînd") se folosesc şi pentru denitrificare.

1 2 3 4 5

a a

w
Figura 10.9 Schema sistemului integral de denitrificare:
1-bazin principal;
2-oxidarea substanţelor organice în aerotanc şi nitrificarea;
3-denitrificare;
4-reaerator;
5-bazin secundar (a-aer; w-nămol excedentar).

248
 Astfel de scheme se pot realiza pe baza straturilor existente de purificare bilogică cu
cheltuieli relativ prea mari.

Apă curăţită 1-reactor;

2-separator;
Apa
Biomasa3-granula;
contaminî
exces 4-biomasa.
nd nitraţi 1
2

Oxigen
( gaz Granule 3
inert)

4
Biogranula

Figura 10.10 Schema instalsţiei de epurare biologică în pat fluidizat

Un mod abordat principial nou în înfăptuirea proceselor microbiologice se realizează în

reactoarele de aşa numitul tip fluid (fig. 10.10). Esenţa metodei se concide în imobilizarea
culturii microbiale la suprafaţa granulelor de sticlă sau nisip cu diametrul 0.5-1 mm şi
folosirea fenomenelor hidrodinamice pentru înfăptuirea incontinuă a proceselor biochimice. Pe
măsura creşterii granulelor cu biomasa, greutatea lor specifică se micşorează şi ele se ridică cu
şuvoiul de apă ascendent pînă la un nivel oarecare de unde ajunge în separator. În separator
biomasa se separă de granulă. Granulele se reîntorc în reactor, iar biomasa se utilizează.
În instalaţiile fluide se îmbină calităţile aerotancului şi biofiltrului. Suprafaţa mare a fazei
solide dă posibilitatea de a primi concentraţii de biomasă la un nivel mai înalt, ca în aerotanc,
în timp ce datorită pompării apei reziduale din fundul reactorului rezistenţa hidraulică în
aceste instalaţii este mai mică, ca în biofiltre. Astfel, în reactoarele de tip fluid denitrificarea
se înfăptuieşte la concentraţia biomasei de 30-40 g/l. Aceasta dă posibilitate de a atinge viteza
de denitrificare 5-10 kgN-NO3/m3/24 ore. La conţinutul în apa reziduală de 20-40 mgN-NO3/l
aşa viteză dă posibilitatea să se micşoreze timpul hidraulic de reţinere pînă la 3-12 min.
În reactoarele de tip fluid este mult comun în planul superiorităţii biopeliculei la rezistenţă
către temperaturi înalte, sarcini de o singură oară (hidraulice sau după substanţa organică) şi în
prezenţa substanţelor toxice. Compararea parametrilor instalatiilor purificării biologice sunt
aduse în tabelul 10.8.

Tabelul 10.8. Comparaţia parametrelor reactorului în strat fluidizat cu reactoarele de tip

obişnuit

249
 Tipul reactorului Suprafaţa Concentraţia Sarcina după
specifică, biomasei, substanţa organică,
m2/m3 g/l kg CBO/m3/24 ore
Filtre 12-30 - -
Filtre disc 40-50 - -
Instalaţie- fluid 800-1200
-eliminarea carbonului 12-15 8-16
-nitrificarea 8-12
-denitrificarea 30-40
Nămolul activ -
(aerotancuri)
-eliminarea carbonului 2-3 0,5-1,2
-nitrificare 1-1,5 -
cu O2 curat 3-5 1,2-2,4

Reactoarele de tip fluid pot fi cu succes folosite pentru diferite procese de purificare
biologică (oxidarea carbonului organic, nitrificarea, procese anaerobe) pentru apele reziduale
orăşeneşti şi industriale precum şi pentru purificarea apelor naturale.
Alternarea condiţiilor aerobe şi anaerobe de prelucrare în procesul purificării biologice
dau posibilitatea de a micşora conţinutul în apele reziduale a compuşilor fosforului cu 90-95%,
iar alternarea proceselor nitrificare-denitrificare micşorează conţinutul azotului în apele
reziduale înalt concentrate cu 90-99%.
Aplicarea schemelor cu multe trepte a purificării biochimice cu o microfloră diferenţiată
şi cu plante superioare acvatice, şi folosirea concomitentă a microorganismelor aerobe şi
anaerobe, contribuie la ducerea apelor reziduale purificate pînă la parametrii, care permit un
contact limitat cu omul în sistemele închise de alimentare cu apă a întreprinderilor industriale.

250
29. Романенко В.И. Микробиологические процессы продукции и деструкции органического
вещества во внутренних водоемах. - М.: Наука. 1985. - 295 с.
30. Ронов А.Б. Осадочная оболочка земли (количественные закономерности строения, состава
и эволюции). - М.: Наука, 1980.
31. Хайлов К.М. Экологический метаболизм в море. Киев: Наукова думка, 1971. - 252 с.
32. Абакумова Г.М., Евневич Т.В., Никольская Н.П. Влияние города на прозрачность
атмосферы. - М.: Изд-во МГУ, 1983. - 94 с.
33. Берлянд М.Е. Прогноз и регулирование загрязнения атмосферы. - Л.: Гидрометеоиздат,
1985. - 272 с.
34. Власенко В.М. Каталитическая очистка газов. - Киев: Техника, 1973. - 199 с.
35. Гальперин В.И. Защита атмосферы от пылегазовых выбросов горно-химических
предприятий. - М.: Недра, 1984. - 117 с.
36. Грушко А.М. Вредные органические соединения в промышленных выбросах в атмосферу:
Справочник. - Л.: Химия, 1986. - 206 с.
37. Исидоров В.А. Органическая химия атмосферы. - Л.: Химия, 1985. - 264 с.
38. Кароль И.Л., Розанов В.В., Тимофеев Ю.М. Газовые примеси в атмосфере. - Л.:
Гидрометеоиздат, 1983. - 192 с.
39. Кондратьев К.Я. Окружающая среда и климат. - Л.: Об-во “Знание” РСФСР, 1985. - 32 с.
40. Кондратьев К.Я., Григорьев А.А., Покровский О.М. и др. Космическое дистанционное
зондирование атмосферного аэрозоля. - Л.: Гидрометеоиздат, 1983. - 216 с.
41. Кузнецов И.Е., Троицкая Т.М. Защита воздушного бассейна от загрязнений вредными
веществами химических предприятий. - М.: Химия, 1979. - 344 с.
42. Ровинский Ф.Я., Егоров В.И. Озон, окислы азота и серы в нижней атмосфере. - Л.:
Гидрометеоиздат, 1986. - 182 с.
43. Спейшер В.А. Обезвреживание промышленных выбросов дожиганием. - М.:
Энергоатомиздат, 1986. - 167 с.
44. Шаприцкий В.Н. Защита атмосферы в металлургии. - М.: Металлургия, 1984. - 215 с.
45. Эльтерман В.М. Охрана воздушной среды на химических и нефтехимических
предприятиях. - М.: Химия, 1985. - 160 с
46. Байда Л.К. Проблемы гигиены и токсикология пестицидов. - Киев, 1981, ч. 2. - 217 с.
47. Буров В.Н., Сазанов А.П. Биологически активные вещества в защите растений. - М.:
Агропромиздат, 1987. - 199 с.
48. Великанов Л.Л., Сидорова И.И. Экологические проблемы защиты растений от болезней. -
М.: ВИНИТИ, 1988. - 143 с.
49. Генсирук С.А., Гайдарова Л.И. Охрана лесных экосистем. - Киев: Урожай, 1984. - 199 с.
50. Гродзинский А.М. Роль аллелопатии в растениеводстве. Киев.: Наукова думка, 1982. - 184
с.
51. Гродзинский А.М. Химическое взаимодейстие растений. - Киев: Наукова думка, 1981. -
219 с.
52. Гусев Н.Г., Беляев В.А. Радиоактивные выбросы в биосфере: Справочник. - М.:
Энергоатомиздат, 1986. - 223 с.
53. Добровольский Г.В., Гришина Л.А. Охрана почв. - М.: Изд-во МГУ, 1985. - 224 с.
54. Звягинцев Д.Г. Почва и микроорганизмы. - М.: Изд-во МГУ, 1987. - 256 с.
55. Звягинцев Г.Л. Промышленная экология и технология утилизации отходов. - Харьков:
Изд-во при Харьковском ун-те, 1986. - 143 с.
56. Курдюков В.В. Последействие пестицидов на растительные и животные организмы. - М.:
Колос, 1982. - 128 с.
57. Мирчинк Т.Г. Почвенная микология. - М.: Изд-во МГУ, 1976. - 208 с.

294
58. Мишустин Е.Н. Ассоциация почвенных микроорганизмов. - М.: Наука, 1975. - 107 с.
59. Мильто Н.И., Карбанович А.И., Ворочаева Б.Т. и др. Роль микрофлоры в защите почвы от
агропроизводственных загрязнений. - Минск: Наука и техника, 1984. - 133 с.
60. Моторина Л.В., Савич А.И., Таймуразова Л.Х. и др. Экологические основы
рекультивации земель. М.: Наука, 1985. - 183 с.
61. Моргун Ф.Т., Шикула Н.К., Тарарико А.Г. Почвозащитное земледелие. - Киев: Урожай,
1983. - 238 с.
62. Орлов Л.С. Гумусовые кислоты почв. - М.: Изд-во МГУ, 1974. - 232 с.
63. Работнов Т.А. Фитоценология. - М.: Изд-во МГУ, 1983. - 292 с.
64. Райс Э. Аллеопатия. - М.: Мир, 1978. - 392 с.
65. Райс Э. Природные средства защиты растений от вредителей. - М.: Мир, 1986. - 184 с.
66. Сапрыкин Ф.Я. Геохимия почв и охрана природы: Геохимия, повышение плодородия и
охрана почв. - Л.: Недра, 1984. - 231 с.
67. Сляпин Э.И. Охрана природы и применение химических средств в сельском и лесном
хозяйстве. Л.: Наука, 1981. - 145 с.
68. Хайниш Э., Паукке Х., Нагель Г., Ханзен Д. Агрохимикаты в окружающей среде. - М.:
Колос, 1979. - 257 с.
69. Эйхлер В. Яды в нашей пище. - М.: Мир, 1986.
70. Юданова Л.А. Пестициды в окружающей среде. Аналитический обзор. - Новосибирск,
1989. - 141 с.
71. Яблоков А.В. Ядовитая приправа. Проблемы применения ядохимикатов и пути
экологизации сельского хозяйства. - М.: Мысль, 1990. - 125 с.
72. Алабастер Д., Ллойд Р. Критерии качества воды для пресноводных рыб. - М.: Легкая
пищевая промышленность. 1984. - 343 с.
73. Белоусова М.Я., Ангуль Т.В., Сафонова Н.С. и др. Основные свойства нормируемых в
водах органических соединений. - М.: Наука. 1987. - 104 с.
74. Вернадский В.И. Живое вещество и химия моря. - Пг.: Научн. хим.-техн. изд-во,1923-37 с.
75. Зернов С.Н. Общая гидробиология. - М.: Наука, 1949. - 588 с.
76. Константинов А.С. Общая гидробиология. М.: Высшая школа. 1986. - 469 с.
77. Кульский Л.А., Сиренко Л.А., Шкавро З.Н. Фитопланктон и вода. - Киев: Наукова думка,
1986. - 134 с.
78. Линник П.Н., Набиванец Б.И. Формы миграции металлов в пресных поверхностных
водах. - Л.: Гидрометеоиздат, 1986. - 270 с.
79. Машнева Н.И., Родионова Л.Ф., Куприянова А.М. и др. Биологические исследования
радиоактивного загрязнения водоемов. - М.: Энергоатомиздат, 1983. - 113 с.
80. Новиков Ю.В., Ласточкина К.О., Болдина З.Н. Методы исследования качества воды
водоемов. М.: Медицина, 1990. - 400 с.
81. Поликарпов Г.Г., Лазаренко Г.Е., Кулебакина Л.Г. и др. Морская радиохемоэкология и
проблема загрязнений. - Киев: Наукова думка, 1984. - 182 с.
82. Сакевич А.И. Экзометаболиты пресноводных водорослей. - Киев: Наукова думка, 1985. -
197 с.
83. Сиренко Л.А., Козицкая В.Н. Биологически активные вещества водорослей и качество
воды. -Киев: Наукова думка, 1988. - 256 с.
84. Сиренко Л.А., Гавриленко М.Я. “Цветение” воды и евтрофирование. - Киев: Наукова
думка, 1978. - 231 с.
85. Скурлатов Ю.И., Дука Г.Г Химия и жизнь воды. - Кишинев: Картя молдовеняскэ, 1990. -
128 с.

295
86. Тамбиев А.Х. Реакционная способность экзометаболитов растений. - М.: Изд-во МГУ,
1984. - 73 с.
87. Федосеев И.А., Плахотник А.Ф. Человек и гидросфера: Краткая история взаимодействия.
- М.: Наука, 1985. -165 с.
88. Экологическая химия водной среды/Материалы I Всес. школы, Кишинев, 1985/Под ред.
Ю.И.Скурлатова. - М.: ЦМП ГКНТ, 1988. - 362 с
89. Бондаренко Н.Ф., Гак У.З. Электромагнитные яаления в природных водах. - Л.:
Гидрометеоиздат, 1984. - 152 с.
90. Ботинцев К.К, Мещерякова А.И., Поповская Г.И. Круговорот органического вещества в
озере Байкал. - Новосибирск: Наука, 1975. - 189 с.
91. Герлах С.А. Загрязнение морей: диагноз и терапия. - Л.: Гидрометеоиздат, 1985. - 263 с.
92. Микробиологические и химические процессы деструкции органического вещества в
водоемах. - Л.: Наука, 1979.
93. Поведение пестицидов и химикатов в окружающей среде// Труды советско-американского
симпозиума, Айова-Сити, США, 1987. - Л.: Гидрометеоиздат, 1991. - 432 с.
94. Самоочищение воды и миграция загрязнений по трофической цепи // Сб. Статей АН
СССР, Моск. об-во испытателей природы: Отв. ред. М.М.Телитченко - М.: Наука, 1984. -
183 с.
95. Теория и практика биологического самоочищения загрязненных вод. - М.: Наука, 1972.
96. Экологическая химия водной среды / Материалы II Всес. школы, Ереван, 1988; Под ред.
Ю.И.Скурлатова. - М.: ИХФ АН СССР, 1988. - 349 с.
97. Арчаков А.И. Микросомальное окисление. - М.: Наука, 1975. - 326 с.
98. Лукьянов Л.Д., Балмуханова Б.С., Уголев А. Т. Кислородзависимые процессы в клетке и
ее функциональное состояние. - М.: Наука, 1982. - 302 с.
99. Метелица Д.И. Моделирование окислительно-восстановительных ферментов. - Минск:
Наука и техника, 1984. - 293 с.
100. Методы и достижения бионеорганической химии / Под ред. К.Мак Олифф. - М.: Мир,
1978. - 416 с.
101. Пикаев А.К., Кабакчи С.А. Реакционная способность первичных продуктов радиолиза
воды. Справочник. - М.: Энергоиздат, 1982. - 200 с.
102. Структура и связь. - М.: Мир, 1969, -360 с.
103. Сычев А.Я. Окислительно-восстановительный катализ комплексами металлов. -
Кишинев: Штиинца, 1976. - 191 с.
104. Сычев А.Я., Исак В.Г. Координационные соединения марганца в катализе. Кишинев:
Штиинца, 1990. - 321 с.
105. Сычев А.Я., Исак В.Г. Гомогенный катализ соединениями железа. - Кишинев:
Штиинца, 1988. - 216 с.
106. Безбородов А.М. Микробные метаболиты - ингибиторы ферментов. - М.: Наука, 1986.
- 95 с.
107. Владимиров Ю.А., Арчаков А.И. Перекисное окисление липидовв биологических
мембранах. - М.: Наука, 1972. - 252 с.
108. Биотестирование природных и сточных вод. - М.: Легкая и пищевая промышленность,
1981. - 108 с.
109. Блажей А., Шутый Л. Фенольные соединения растительного происхождения. - М.
Мир, 1977. - 215 с.
110. Брагинский Л.П. Пестициды и жизнь водоемов. - Киев: Наукова думка, 1972. - 226 с.
111. Брагинский Л.П., Комаровский Ф.Я., Мережко А.И. Персистентные пестициды в
экологии пресных вод. - Киев: Наукова думка, 1979. 141 с.

296
112. Брагинский Л.П., Величко И.М., Щербань Э.П. Пресноводный планктон в токсической
среде. - Киев: Наукова думка, 1987, 1987. - 179 с.
113. Гигиена окружающей среды / Под ред. Г.И. Сидоренко - М.: Медицина, 1985. - 303 с.
114. Горшков С.Н., Самоцкий И.В., Тиунов Л.А. Общие механизмы токсического действия.
- М.: Медицина, 1986. - 279 с.
115. Гродзинский А.М., Головко Э.А., Горобец С.А. и др. Экспериментальная аллелопатия.
- Киев: Наукова думка, 1987. - 236 с.
116. Езепчук Ю.В. Биомолекулярные основы патогенности бактерии. - М.: Наука, 1977. -
215 с.
117. Запрометов М.Н. Основы биохимии фенольных соединений. - М.: Высшая школа,
1974. - 214 с.
118. Токсины синезеленых водорослей и организм животного / Кирпенко Ю.А., Сиренко
Л.А., Орловский В.М. и др. - Киев: Наукова думка, 1977. - 250 с.
119. Лукьяненко В.И. Общая ихтиотоксикология. - М.: Легкая и пищевая промышленность,
1983. - 320 с.
120. Метелев В.В., Канаев А.И., Дзасохова Н.Г. Водная токсикология. - М.: Колос, 1971. -
247 с.
121. Остроумов С.А. Введение в биохимическую экологию. - М.: Изд-во МГУ, 1986. - 176
с.
122. Реакция гидробионтов на загрязнение / Под ред. Н.С. Строганова. - М.: Наука, 1983. -
247 с.
123. Силкин В.А., Хайлов К.М. Биоэкологические механизмы управления в аквакультуре.
- Д.: Наука, 1988. - 230 с.
124. Строганов Н.С. Токсическое загрязнение водоемов и деградация водных экосистем /
Итоги науки и техники. Общая экология, биогеоценология, гидробиология. - М.:
ВИНИТИ, 1976, т.3, с. 5-47.
125. Тарусов Б.Н. Основы биологического действия радиоактивных излучений. М.: Наука,
1954. - 130 с.
126. Филенко О.Ф. Водная токсикология. - Черноголовка, 1988. - 156
127. Биологическая очистка производственных сточных вод: Процессы, аппараты и
сооружения / Под ред. С.В.Яковлева. - М.: Стройиздат, 1985.
128. Варежкин Ю.М., Михайлова А.И., Терентьев А.М. Методы интенсификации процесса
биологической очистки сточных вод. - М., 1987.
129. Велихов В., Рахманин Ю.А., Воронов А.В. и др. Методы охраны подземных вод от
загрязнения и истощения. - М.: Недра, 1985. - 320 с.
130. Вольф И.В., Ткаченко Н.И. Химия и микробиология природных и сточных вод. - Л.:
Изд-во ЛГУ, 1973. - 234 с.
131. Воробьева Л.И. Техническая микробиология. - М.: Изд-во МГУ, 1987. - 168 с.
132. Дука Г.Г, Скурлатов Ю.И., Штамм Е.В. Экологическая химия сточных вод в условиях
МССР. - Кишинев: МолдНИИНТИ, 1986. - 55 с.
133. Дрыгина Е.С. Анаэробная очистка вод. М., 1987.
134. Ковалева Н.Г, Ковалев В.Г. Биохимическая очистка сточных вод предприятий
химической промышленности. - М.: Химия, 1987. - 160 с.
135. Луценко Г.Н. Интенсификация процесса анаэробного сбраживания городских сточных
вод. - М.: 1988.
136. Ставская С.С., Удод В.М., Таранова Л.А., Кривец И.А. Микробиологическая очистка
сточных вод от поверхостно-активных веществ. - Киев: Наукова думка, 1988. - 183 с.

297
137. Тавартниладзе И.М., Клепикова В.В. Очистка сточных вод на биофильтрах. - Киев:
Будивельник, 1983.
138. Химия промышленных сточных вод / Под ред. А.Рубина. - М.: Химия, 1983. - 360 с.
139. Экологическая биотехнология / Под ред. К.Ф. Форстера, Д.А. Дж. Вейза. - Л.: Химия,
1990. - 384 с.
140. Юрьев Б.Т. Окислительные каналы для очистки сточных вод. - Рига, 1982.
141. Яковлев С.В., Воронов Ю.В. Биологические фильтры. - М.: Стройиздат, 1982.
142. Яковлев С.В., Карюхина Т.А. Биохимические процессы в очистке сточных вод. - М.:
Стройиздат, 1980. - 200 с.
143. Аширов А. Ионообменная очистка сточных вод, растворов и газов. - Л.: Химия, 1083.
- 295 с.
144. Жуков А.И., Монгайт К.Л., Родзиллер И.Л. Методы очистки производственных
сточных вод. - М.: Стройиздат, 1977. - 204 с.
145. Запольский А.К., Баран А.А. Коагулянты и флокулянты в процессах очистки воды. -
Л.: Химия, 1987. - 204 с.
146. Краснобородько И.Г. Деструктивная очистка сточных вод от красителей. - Л.: Химия,
1988. - 270 с.
147. Кульский Л.А. Теоретические основы и технология кондиционирования воды. - Киев:
Наукова думка, 1983. - 528.
148. Кульский Л.А., Строгач П.П. Технология очистки природных вод. - Киев: Вища
школа, 1986. - 352 с.
149. Очистка сточных вод на зарубежных фабриках. - М.: ЦНИИИ, 1974.
150. Пономарев В.Г., Иокимис Э.Г., Монгайт И.Л. Очистка сточных вод
нефтеперерабатывающих заводов. - М.: Химия, 1985. - 256 с.
151. Проскуряков В.А., Шмидт Л.И. Очистка сточных вод в химической промышленности.
- М.: Химия, 1977. - 464 с.
152. Разумовский С.Д., Заиков Г.Е. Озон и его реакции с органическими соединениями. -
М.: Наука, 1974.
153. Родионов А.И., Клушин В.Н., Торочешников Н.С. Техника защиты окружающей
среды. М.: Химия, 1989. - 512 с.
154. Яковлев С.В., Карелин Я.А., Ласков Р.М., Воронов Ю.В. Очистка производственных
сточных вод. - М.: Стройиздàò, 1979. - 320 c.

298