ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

FACULTATEA RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

DEPARTAMENTUL BUSINESS INTERNAȚIONAL

SINICA LILIA

DOTAREA RESURSELOR NATURALE ECOMIILOR DEZVOLTATE STUDIU

COMPARAT

PROIECT ÎN REI
Specialitatea 0410.2 - Economie Mondială şi Relaţii Economice Internaţionale

Autor:
student gr. EMREI 201,
învățământ cu frecvență redusă
Sinics Lilia
______________________
(semnătura)

Conducător ştiinţific:
Dr., conf. univ., Hachi Mihai
_____________________
(semnătura)

CHIŞINĂU - 2023
Cuprins
1
Introducere ................................................................................................................. 3-4

1. RESURSELE NATURALE – FACTOR DINAMIC AL DEZVOLTARII

REGIONALE
1.1 Evaluarea şi gestionarea integrată a resurselor ........................................................ 5-8
1.2 Resursele naturale, mediul înconjurător şi creşterea economică ............................ 8-10
1.3 Alternative actuale în dezvoltarea durabilă ........................................................... 10-12
2. DEZVOLTAREA DURABILĂ ECONOMICĂ ÎN TĂRILE BRICS
2.1 Brazilia – „de la banane la dezvoltare economică” ............................................. 13-16
2.2 Rusia - o economie aflată într-o continua schimbare ......................................... 16-20
2.3 India „condimentul relaţiilor economice internaţionale” .................................... 20-23
2.4 Comerţul mondial - evoluţie şi trenduri ............................................................. 23-27
CONCLUZIE .......................................................................................................... 28-29
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................... 30

INTRODUCERE

2
 Mergând de la general către particular, ţările emergente reprezintă nucleul
schimbărilor economice viitoare, iar actorii aflaţi în permanenţă în centrul atenţiei pe
scena globală sunt
Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud, cunoscute şi sub numele de ţările BRICS.
În era noastră, economia este o armă mult mai puternică decât armele convenţionale,
deoarece într-un război normal, industria, îndeosebi cea militară, este principalul mijloc de a
câştiga conflictul. Însă în cazul conflictelor economice, mecanismele care trebuiesc puse în
funcţiune, seamănă cu interiorul unui ceas elveţian, însemnând că există o multitudine de
angrenaje şi procese ce trebuiesc puse în mişcare, şi menţinute într-o foarte bună stare de
funcţionare, pentru a reuşi să câştigi. Astfel, ţările care reuşesc să mute din loc mecanismul
uriaş al economiei globale, merită un loc de cinste pe scena mondială.
Consider că ţările BRICS au reuşit să mute mecanismul economiei mondiale
folosindu-se de o sumă de factori atât interni, cât şi externi, fapt pentru care scopul acestei
lucrări este dorinţa mea de a examina mai în amănunt particularităţile care au dus la
accederea BRICS pe primele poziţii în ceea ce priveşte creşterea şi dezvoltarea economică a
ţărilor din acest grup şi impactul acestor ţări asupra derulării activităţilor economice
mondiale.
Pe baza acestor consideraţii de principiu, mi-am propus să întreprind o cercetare
conform normelor universitare, şi să îmi răspund la o întrebare, şi anume, „Care este rolul
ţărilor BRICS în economia mondială?”.
Pentru aceasta, am dorit da analizez în prima parte a lucrării, modul în care este
percepută în lume ideea de dezvoltare economică, şi apoi modul în care ţările BRICS s-au
dezvoltat de-a lungul timpului, începând cu secolul XVIII şi până în prezent. Am considerat
ca un punct bun de început, jumătatea secolului XVIII, deoarece de atunci lumea a intrat în
epoca economică modernă, iar noile descoperiri în materie de economie şi tehnologie au
făcut această perioadă ca fiind una extraordinar de benefică atât pentru dezvoltarea de noi
gândiri în materie de economie, cât şi pentru dezvoltarea de noi relaţii economico-financiare
pe tot globul.
Sсоpul şi оbiесtivеlе prеzеntеi luсrări sunt dе а rеliеfа şi а vărsа lumină resurselor
naturale și rolul în economia tărilor BRICS
Dесi, оbiесtivеlе luсrării соnstаu în:
 Studiul bаzеlоr tеоrеtiсе а асеstui dоmеniu;
 Studiul еxpеriеnţеi țărilor BRICS în dezvoltarea economică prin intermediu
resurselor naturale ;
 Аnаlizа mесаnismului de creștere ecomică a tărilor BRICS
3
  Grаdul dе invеstigаrе
Luсrаrеа dаtă аrе са bаză studiul luсrărilоr ştiinţifiсе, mаtеriаl-dосtrinаrе, lеgi şi асtе
nоrmаtivе, Lа fеl аm studiаt mоnоgrаfii, luсrări ştiinţifiсе аtît аlе аutоrilоr аutоhtоni, сît şi
а сеlоr rоmâni, ruşi, еtс.
Cuvinte cheie : resurse naturale, ecomie, PIB.

4
 1. RESURSELE NATURALE - FACTOR DINAMIC AL DEZVOLTARII
REGIONALE

1.1 Evaluarea şi gestionarea integrată a resurselor

Evaluarea şi gestionarea resurselor naturale în contextul planificării teritoriului prezintă o
abordare nuanţată în funcţie de următoarele aspecte:
 Mediul geografic determină condiţiile naturale în care omul îşi desfăşoară întreaga
activitate, dar şi resursele de care are nevoie societatea.
 Conceptul de resursă a fost definit de numeroşi specialişti din domeniul economiei,
geografiei, istoriei şi ecologiei, ceea ce a imprimat o nuanţare a semnificaţiei de bază,
conform căreia, prin resurse naturale se înţeleg acele elemente ale naturii care sunt folosite
pentru satisfacerea necesităţilor materiale şi spirituale ale omului.1
 Se foloseşte adesea şi termenul de resursă economică, definit de Florina Bran şi
colab. (1998) ca fiind resursa extrasă din mediu şi supusă prelucrării în cadrul activităţii
economice în vederea obţinerii anumitor bunuri necesare satisfacerii unor trebuinţe umane şi
sociale.
 Structura şi varietatea resurselor s-a modificat esenţial în decursul timpului. Astfel, de
la piatră sau lemn, fructe şi animale sălbatice, din perioada preistorică, societatea a trecut,
odată cu dezvoltarea rapidă a sistemelor de exploatare şi prelucrare, la metale, combustibili
minerali transformaţi sau nu în energie electrică.
 Valorificarea resurselor nu este însă o rezultantă intrinsecă a existenţei lor , fiind
dependentă de condiţiile naturale (climă, relief, hidrografie etc.).
Luate în ansamblu, resursele naturale şi condiţiile naturale reprezintă factorul natural,
care, alături de factorul demografic şi nivelul de dezvoltare al instrumentelor de lucru,
influenţează nivelul de dezvoltare al unei entităţi regionale. Astfel, calitatea resurselor şi
gradul de accesibilitate a lor influenţează direct productivitatea muncii în toate ramurile de
activitate. În acelaşi timp, nivelul general de dezvoltare economică şi, implicit, progresul
tehnico-ştiinţific influenţează accesibilitatea. Ţinând seama de acestea, Minţ (1972)
menţionează ca factori de influenţă ai gradului de valorificare a resurselor naturale,
următoarele elemente:

1
Berca, M., Ecologie generală şi protecţia mediului, Editura Ceres, Bucureşti 2000, p. 25-68, 71-
83, 102-134

5
 2. posibilitatea tehnică a societăţii;
3. cererea economică pentru resurse;
4. gradul de cunoaştere a lor.
Având în vedere evoluţia şi structura valorificării resurselor, putem considera orice
elemente al mediului o resursă potenţială, care poate deveni o resursă naturală în măsura în
care considerentele economice şi tehnice, care le restricţionează utilizarea în prezent, vor fi
înlăturate de presiunea în permanentă creştere a cererii. De asemenea, progresul tehnic poate
contribui şi la excluderea unor resurse din categoria celor exploatate.
Utilizarea resurselor naturale ridică două probleme importante:
 necesitatea identificării celor mai eficiente căi de utilizare şi a posibilităţilor de
substituire a resurselor epuizabile;
 diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea, condiţionarea,
prelucrarea şi utilizarea resurselor şi, respectiv, a materialelor/energiei obţinute.
În contextul actual, în care conştientizarea problemelor de mediu şi, legat de aceasta, a
epuizabilităţii resurselor, îşi pune amprenta asupra activităţii din toate domeniile, utilizarea
raţională a resurselor se transformă într-un deziderat unanim.
Gestionarea durabilă a resurselor naturale presupune o evaluare cât mai reală, astfel
încât să existe criterii precise în fixarea costului şi ierarhizarea unor resurse în economiile
naţionale ale ţărilor deţinătoare.
Deşi resursele naturale sunt rezultatul firesc al unui proces îndelungat de evoluţie a
mediului natural, în conformitate cu legile de dezvoltare ale naturii, la ora actuală, practic, nu
există resurse în valorificarea cărora să nu fi intervenit activitatea omului (lucrări de
proiectare, cercetare, ameliorare, exploatare, informaţii etc.)2.
Evaluarea resurselor se poate face după aprecierea:
a) Valorii absolute – se realizează în conformitate cu mărimea cheltuielilor realizate
pentru cercetarea, valorificarea şi exploatarea resurselor date. Se ţine cont, de asemenea, de
cheltuielile necesare pentru refacerea calităţilor pierdute ca rezultat al unor acţiuni ale omului
– eroziunea solului, tăierea intensivă a pădurilor.
b) Valorii relative – se determină eficienţa suplimentară a producţiei care se obţine în
urma folosirii unor resurse mai valoroase în comparaţie cu cele mai puţin valoroase. O astfel
de evaluare are un caracter geografic, întrucât se bazează pe influenţa factorilor naturali şi
serveşte la identificarea variantei optime de utilizare a resurselor, care prin cheltuieli minime
pot asigura un profit mai mare.
2
Chiţu, Maria, Ungureanu, A., Mac, I., Geografia resurselor naturale, Editura Did. şi
Pedag.,Bucureşti 1983, p. 3-10, 26-68, 69-150, 151-173, 174-188

6
 Caracterizarea utilizării raţionale şi protecţiei resurselor naturale se realizează cu
ajutorul unui sistem de indici. Aceştia servesc ca o argumentare ştiinţifică a amplasării
raţionale a obiectivelor economice în dependenţă de resursele naturale pe care le folosesc
pentru determinarea celei mai avantajoase tehnologii de extragere şi prelucrare a resurselor,
precum şi a complexului de măsuri necesare pentru protecţia mediului. Aceşti indici cu
caracter general pot fi grupaţi astfel:
 Indicii geoeconomici - caracterizează starea fiecărei resurse naturale
(cantităţi, tipologii, răspândire)
 Măsurile orientative, spre neutralizarea acţiunilor negative ale omului asupra
mediului;
 Indicii care reflectă cheltuielile legate de realizarea măsurilor de redresare a
mediului;
 Eficienţa regională a măsurilor de prevenire a degradării mediului înconjurător.
Există şi indici specifici care caracterizează fiecare resursă în parte. Dintre aceştia vom
exemplifica indicatorii care caracterizează resursele funciare, resursele de apă şi pe cele
forestiere. Astfel, pentru RESURSELE FUNCIARE se folosesc următorii indicatori:
 Suprafaţa terenurilor agricole care, la rândul ei, include suprafeţele arabile, cele cu
culturi multianuale (vii, livezi), păşuni, fâneţe etc.;
 Suprafaţa terenurilor neagricole – cele care se află sub construcţii, cariere de
extragere a minereurilor, sub magistrale de transport terestru, rezervaţiile naturale etc.
 Măsurile de îmbunătăţiri funciare – irigaţii, combaterea eroziunii solului;
 Consumul, care se apreciază prin: valorificarea terenurilor agricole, ca unul din indicii
de antrenare a suprafeţelor în circuitul economic (suprafaţă agricolă totală/total suprafaţă);
suprafaţa arabilă/total suprafaţă; suprafeţe împădurite, păşuni, fâneţe, raportate, fiecare, la
suprafaţa totală.
Indicii RESURSELOR DE APĂ caracterizează consumul de apă prin prisma:
 sursei de captare a apelor;
 tipului de consum, având în vedere necesarul de consum;
 volumul consumului tehnologic de apă, evidenţiindu-se separat necesarul de apă
potabilă;
 necesarul de apă pentru irigaţii şi gospodării;
 necesarul de apă potabilă şi menajeră pentru populaţie. Se evaluează, de asemenea,
volumul apelor uzate deversate, al apelor supuse epurării, capacitatea staţiilor de epurare,
costul elementelor valoroase care pot fi extrase din apă şi utilizate în diferite scopuri.
RESURSELE FORESTIERE sunt evaluate prin indici care se referă la:
7
  suprafaţa totală a fondului silvic, inclusiv a celui ocupat nemijlocit de păduri;
 suprafeţele reîmpădurite în decurs de un an;
 plantarea perdelelor forestiere de protecţie;
 cantitatea de lemn tăiată;
 pierderile de suprafeţe forestiere în urma incendiilor şi inundaţiilor;
 investiţiile necesare pentru realizarea măsurilor de protecţie ale pădurilor.
Folosirea raţională a resurselor naturale este calea principală spre sporirea eficientă a
producţiei, care poate fi obţinută prin economisirea factorilor de producţie în procesul
extragerii şi prelucrării lor.
Tehnologiile actuale nu permit valorificarea integrală a numeroase resurse.
EX: La extragerea cărbunelui rămâne în rocă aproximativ 30% din materialul util; la
minereul de fier – 20%, iar la cel de fosfor 30%. Perfecţionarea tehnologiilor trebuie să
conducă la eliminarea acestor pierderi, pe de o parte, şi la rentabilizarea exploatării unor
resurse potenţiale, cum sunt, de exemplu, rezervele de hidrocarburi din platformele
continentale sau de mare adâncime (în statele dezvoltate, se extrage deja petrol de la adâncimi
mai mari de 5.000 m).
De asemenea, orice inovaţie tehnologică va trebui să fie evaluată în dimensiunea ei
ecologică, analiza plecând de la consumul de energie, randamentul de valorificare a
materiilor prime şi evaluarea impactului utilizării produsului finit, precum şi după scoaterea
din uz a acestuia3.
Progresul tehnologic îşi aduce o contribuţie importantă la raţionalizarea consumului
de resurse pe mai multe căi, cum ar fi:
 extragerea cât mai completă a resurselor minerale;
 prelucrarea completă a materialelor extrase şi utilizarea tuturor componentelor
care se obţin;
 reducerea pierderilor în cursul transportului;
 valorificarea deşeurilor care rezultă în procesele de producţie şi consum;
 diversificarea surselor de energie utilizate.
1.2 Resursele naturale, mediul înconjurător şi creşterea economică
Criza ecologică pe care o traversează omenirea în prezent, agravată de izbucnirea crizei
energetice şi de materii prime în anii ’70, a condus la sporirea gradului de conştientizare a
societăţii în ceea ce priveşte pericolul exploatării neraţionale a resurselor naturale.

3
Duma, S., Geoecologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000, p. 37-40,

8
 Din punct de vedere geografic, resursele naturale constituie avuţia naturală a unui
teritoriu - minereuri metalifere şi nemetalifere, combustibili solizi, lichizi şi gazoşi, energie
eoliană, energie hidraulică, energia aburului, energie electrică, energie nucleară etc.. Aceasta a
polarizat interesul membrilor societăţii şi a jucat un rol esenţial încă de la începuturile
răspândirii populaţiei în teritoriu.
Exploatarea neraţională a naturii şi utilizarea acesteia fără discernământ poate avea,
pe lângă efecte benefice asupra bunăstării pe ansamblu şi consecinţe nefaste asupra
echilibrului ecologic. În ultimele decenii, extensiunea considerabilă a diferitelor procese
antropice a dus la o reală criză a mediului exprimată printr-un antagonism între societate şi
mediu văzute ca două sisteme, având legităţi şi ritmuri proprii de evoluţie.
- Gradul de intervenţie antropică asupra componentelor naturale, în acţiunea de
amenajare a teritoriului, trebuie să nu producă mutaţii structurale, iar când acestea nu se pot
exclude, este necesară urmărirea amplasamentelor axelor de gravitaţie naturală
(morfologică/hidrografică), care să opună un minim de rezistenţă la modelarea teritoriului.
- Amenajarea spaţiilor geografice necesită o atentă evaluare a parametrilor iniţiali de
stare, pentru a aprecia gradul de suportabilitate al dinamicii componentelor naturale, la
acţiunea factorului antropogen. Aceasta, deoarece ritmul, intensitatea şi durata proceselor
antropice se realizează prin mecanisme diferite faţă de procesele naturale.
Entropia reprezintă procesul de degradare permanentă a energiei într-un sistem.
Entropia oricărui sistem caracterizează gradul său de dezordine, dezorganizare.
Ecodezvoltarea, concepută ca dezvoltare economică în context ecologic, implică o bună
cunoaştere a legilor naturale care stau la baza funcţionalităţii geosistemice, de care depind
echilibrele ecosistemice, dar şi corelarea acestora cu structurile sociale, cu specificul
civilizaţiilor din fiecare regiune geografică4.
După modul în care a fost abordată ecodezvoltarea şi raporturile om-natură au
rezultat în timp 4 concepţii diferite:
 concepţia geocentrică exclude intervenţia umană asupra mediului natural.
Conform acestei concepţii, starea de echilibru a componentelor naturale nu trebuie să fie
modificată antropic;
 concepţia biocentrică promovează rolul omului în protecţia tuturor formelor de
viaţă. Ea pune accent pe preocupările de ordin ecologic ale societăţii umane;
 concepţia antropocentrică situează omul în centrul preocupărilor de ordin
economic încât toate resursele trebuie subordonate nevoilor crescânde ale acestuia;
4
Hreniuc, N.P., , Tehnologii industriale şi ecotehnologii, Editura Universităţii de Nord, Baia
Mare 2007 , p. 543-670

9
  concepţia generalizatoare are la bază principiul reconcilierii omului cu natura şi
menţinerea unui echilibru ecologic prin care să se asigure dezvoltarea economică şi progresul
societăţii umane.
Mediul înconjurător nu trebuie privit ca un sistem static, ci se află într-o permanentă
evoluţie, având importante geofluctuaţii care afectează toate componentele geosistemice:
climă, soluri, resurse de apă, biodiversitate etc.
O asemenea evoluţie condiţionează în mod direct bioproductivitatea şi întregul complex
de procese fizico-chimice şi biologice de care depinde asigurarea securităţii omenirii, nu
numai cu produse agroalimentare, ci şi cu energie, materii prime.
Fluctuaţiile geosistemice condiţionează, în egală măsură, dinamica populaţiei, atât în
structură, în mişcarea ei naturală, cât şi în repartiţia teritorială. Asemenea fenomene au avut
loc şi în trecut, încât ele se pot reedita în noile condiţii ale tendinţei de a se stabili un alt
echilibru între populaţia în creştere şi resursele de care dispune societatea umană aflate în
declin.
1.3 Alternative actuale în dezvoltarea durabilă
Dezvoltarea conformă spaţiului ecologic naţional. Conceptul a fost elaborat de
Institutul de Cercetări Ecologice din Wuppertal – Germania la începutul anilor `90 şi însuşit
de unele organizaţii ecologiste europene şi naţionale. Pe baza acestui concept, au fost
elaborate strategii de pe poziţia societăţii civile – ca exerciţiu în aproape toate ţările din
Europa:
- fiecare ţară îşi stabileşte modele de producţie şi consum în corelaţie cu
disponibilitatea resurselor naturale proprii, inclusiv terenul agricol (redat ca ha/locuitor);
- resursele critice pentru ansamblul Europei sunt considerate patrimoniu comun
şi valorificate şi în interesul generaţiilor viitoare, chiar dacă acest deziderat va presupune
raţionalizarea accesului la combustibilii fosili. Sunt avute în vedere resursele primare de
energie, bazinele forestiere, apele de graniţă.
Conceptul de „spaţiu ecologic” nu a fost acceptat de decidenţii politici ai Europei din
acea vreme. Ulterior, conceptul a fost rafinat şi a devenit „urma ecologică”, care defineşte
productivitatea fiziologică a planetei de la nivel de individ, localitate, ţară şi până la
comunitatea globală într-o anumită perioadă, ţinând seama de ansamblul procesului antropic:
producţie, consum şi asimilarea deşeurilor, tipic anumitor tehnologii.
O urmă ecologică este egală cu un hectar de spaţiu biologic productiv la nivel global. În
anul 1996, studiile au dovedit că biosfera Terrei cuprinde 12,6 miliarde ha de spaţiu biologic,
reprezentând ¼ din suprafaţa Terrei sau 2,1 ha/persoană. În prezent, o dată cu creşterea
numărului populaţiei, suprafaţa s-a redus sub 2,1 ha/persoană. La acest indicator trebuie
10
adăugate şi 0,75 ha/locuitor teren neproductiv (degradat, poluat, folosit pentru construcţii
etc.).
În prezent, oamenii consumă cu 30% mai mult decât capacitatea de regenerare a
resurselor naturale (lemn, resurse piscicole, apă potabilă, animale sălbatice vânate etc.),
ceea ce a dus la sintagma de „capitalism nedurabil” sau suprasolicitarea ecologică.
Soluţiile ce se prefigurează pentru ameliorarea acestui consum din contul generaţiilor
viitoare sunt de tipul recurgerii la modele durabile de consum, mai ales în ţările dezvoltate şi
la revizuirea modelelor de producţie din întreaga lume.
Studiul resurselor naturale – componentă esenţială a mediului ambiant – se pretează la
o amplă analiză, realizată din perspective multiple:
 cerinţele creşterii economice;
 potenţialul oferit, pe termen lung, de factorii de mediu;
 progresele tehnologice şi evoluţia demografică.
Într-o evaluare realistă, sistemul dezvoltării economice este parţial “orb”. “Vede” unele
lucruri şi pe altele nu. Măsoară cu grijă şi urmăreşte acele lucruri foarte importante pentru cei
care cumpără şi cei care vând, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, bunurile manufacturate,
munca şi, într-adevăr, banii înşişi. Dar ignoră, adesea complet, valoarea altor lucruri care sunt
mai greu de cumpărat şi de vândut: apa limpede, aerul curat, frumuseţea munţilor, bogata
diversitate a vieţii de pădure. De fapt, “orbirea” parţială a sistemului economic curent este cea
mai puternică forţă din spatele a ceea ce înseamnă decizii iraţionale faţă de mediul global5.
Dezvoltarea durabilă şi resursele naturale
Rădăcinile conceptului de dezvoltare durabilă îşi au originea în promovarea utilizării
durabile a resurselor naturale. Regimurile juridice care vizează conservarea resurselor
marine, viaţa sălbatică, protejarea habitatelor, protecţia zonei antarctice etc. au ca obiectiv
protejarea resurselor mediului global şi indică o acceptare largă la nivel internaţional a
utilizării durabile a resurselor naturale.
Definiţiile utilizării durabile sunt variate, dar acestea înglobează conceptul de echitate
între generaţii.
În Convenţia privind biodiversitatea se precizează că “utilizarea durabilă constă în
utilizarea componentelor diversităţii biologice într-o manieră şi cu o viteză care să nu
conducă la declinul pe termen lung al resurselor biologice, menţinând în consecinţă
potenţialul acestora de a îndeplini necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi
viitoare.”
5
Gligor, V., , Relieful vulcanic din Nord-Estul Munţilor Metaliferi, Teză de doctorat,
Universitatea „Babeş-Bolyai 2005 ”, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca, p. 203-234

11
 Creşterea eficienţei utilizării resurselor
Conceptul de durabilitate are implicaţii majore şi în cazul resursele
neregenerabile:
„Resursele neregenerabile ale planetei trebuie exploatate în aşa fel încât să se evite
pericolul epuizării lor viitoare şi să se asigure că beneficiile acestui tip de exploatare sunt
împărţite de întreaga umanitate.”– Principiul 5, Conferinţa de la Stockholm.
Dezvoltarea durabilă pune în discuţie, spre soluţionare, probleme comune tuturor ţărilor,
însă, datorită căilor de dezvoltare diferite ale statelor lumii, ţărilor industrializate li se solicită
să suporte o parte mai mare a greutăţilor imediate. Într-una dintre cele mai controversate
prevederi ale Declaraţiei de la Rio, Principiul 7, ţările dezvoltate recunosc explicit principala
lor responsabilitate pentru prezenta degradare a mediului şi pentru remedierea mediului,
preocupare care se reflectă şi în multe acorduri internaţionale pentru protecţia mediului.
Esenţiale pentru realizarea dezvoltării durabile sunt problemele privind utilizarea
durabilă a resurselor naturale.
De la publicarea documentului „Viitorul Nostru Comun” dezvoltarea durabilă a devenit
un obiectiv de interes mondial. Din punct de vedere al resurselor naturale regenerabile
precum şi al celor neregenerabile, dezvoltarea durabilă susţine ideea că viteza de utilizare a
resurselor nu trebuie să depăşească în niciun fel capacitatea de a găsi noi resurse, substituţii
acceptabile sau de a recicla. În plus, trebuie făcute eforturi pentru a folosi tehnologii de
procesare care prelungesc
„viaţa” resurselor neregenerabile.
Pentru o dezvoltare substanţială, aceste resurse trebuie folosite astfel ca bunăstarea pe
care o generează să poată substitui eficient resursele minerale epuizabile.
Aceasta este desigur important în cazul ţărilor care depind de resursele minerale pentru
dezvoltarea lor economică.

12
 2. DEZVOLTAREA DURABILĂ ECONOMICĂ ÎN TĂRILE BRICS

2.1 Brazilia – „de la banane la dezvoltare economică”

Cea mai importantă etapă a divergenţei economice dintre naţiunile bogate şi cele sărace a
avut loc între anii 1750 şi 1900. Statele cu instituţii puternice, spre exemplu Statele Unite ale
Americii, au fost capabile să profite de Revoluţia Industrială şi au avut parte de creşteri
economice rapide, în timp ce statele ce au moştenit instituţii exploatatoare din trecutul lor
colonial, cum este şi cazul Braziliei, au fost lăsate în urmă. SUA a început secolul XX cu un
PIB per capita de zece ori mai mare ca cel al Braziliei. Acest lucru urmând să se schimbe spre
bine pentru Brazilia, care datorită unei creşteri economice puternice survenită între anii 1918
şi 1980, a putut intra în secolul XXI cu un PIB per capita ce era de 5 ori mai mic decât cel
înregistrat de SUA. Însă, pentru a vedea care a fost povestea din spatele acestei ascensiuni
destul de rapide din secolul XX trebuie să înţelegem cum au funcţionat mecanismele care au
dus la acest rezultat.
Timp de secole, exporturile Braziliei au reflectat cicluri de “boom and bust” pentru
diferite bunuri. Exporturile de zahăr din Brazilia au atins punctul culminant cam pe la
jumătatea secolului XVII7. Ulterior însă, acestea s-au redus considerabil deoarece competiţia
puternică venită din partea teritoriilor din marea Caraibilor şi o stare economică generală de
scădere a preţurilor a dus la reducerea importanţei acestei resurse; iar ca o consecinţă, Nord-
Estul Braziliei a trecut la agricultură de subzistenţă. La sfârşitul secolului XVII s-a descoperit
aur şi mai apoi în prima parte a secolului XVIII, diamante în regiunea Minas Gerais ceea ce a
creat noi oportunităţi. Industria extractoare de aur a atins punctul maxim în jurul anului 1750
când producţia de aur ajunsese la aproximativ 15 tone pe an, însă pe măsură ce depozitele
bogate în aur erau epuizate, exporturile au scăzut. Când producţia de aur s-a prăbuşit, Brazilia

13
s-a întors la exporturile agriculturale ceea ce a dus ca în 1822, când statul şi-a declarat
independenţa, principalele bunuri exportate erau bumbacul, zahărul şi cafeaua6.
La sfârşitul secolului XIX, Brazilia a experimentat un “boom” al exporturilor de cauciuc,
în urma căruia regiunea amazoniană a trăit o perioadă de bogăţie. Între anii 1840 şi 1911, când
folosirea cauciucului pentru uz industrial a crescut de câteva ori, preţul pe tonă a crescut de
la £45 până la £512 la o rată de creştere anuală de aproape 15%. Cantitatea de cauciuc
exportată de către Brazilia a crescut de 5 ori între 1870 şi 1911, fapt ce a făcut ca Manaus care
era capitala regiunii Amazonas de unde se exploata cauciucul să devină unul dintre cele mai
bogate oraşe din America de Sud. A fost primul oraş din această parte a lumii care a instalat
tramvaie pentru cetăţeni, unii dintre aceştia fiind atât de bogaţi încât îşi puteau trimite rufele
la spălat în Lisabona. Arhitecţi, sculptori, pictori şi tot felul de specialişti au venit din toată
Europa pentru a construi “Manaus Opera House”, iar regiunea a avut parte numai de bogăţie,
neştiind însă că în perioada imediat următoare va veni un „bust” pentru exportul de cauciuc.
Eliminarea sclaviei în 1888 şi un influx masiv de imigranţi a însemnat că oferta de bani a
fost insuficientă pentru a face faţă realităţii muncii salarizate. De aceea, în 1889, după
proclamarea noii republici, guvernul a dat băncilor stimulente pentru a printa bani şi a
promova creditele7 Ca rezultate ale acestei politici, speculaţiile financiare şi cele economice
au fost în prim-planul economiei Braziliei din acel an şi diferite companii, unele reale altele
fictive, au fost înfiinţate. Astfel speculaţiile la bursa au crescut şi aceeaşi soartă a avut-o şi
inflaţia. În 1890, când populaţia credea că „banii cresc în copaci”, inflaţia a încetat să mai fie
un mister, autorul Machado de Assis, scrie într-o colecţie de articole intitulată „A Semana” că
„oricine punea în stradă un bol sau un coş
de orice fel se trezea în câteva ore cu acesta plin de monezi. Lumea a înţeles destul de
curând că singura modalitate de a câştiga un ban aici este prin falsificare8”. Pentru
Machade, orice ban ce nu era făcut din aur era fals, astfel creând inflaţie.
Deşi poate situaţia reală nu era atât de dramatică pe cât o descrie autorul, există puţină
îndoială asupra faptului că inflaţia din primul an al Republicii, nu a fost rezultatul unui exces
de credite într- un timp când nu exista o bancă centrală şi reglementările ce ar acompania-o.

6
Asheghian , Economic Growth in Brazil: Granger Causality, Scienpress Ltd, 2014, p.59-65

7
Conteras R., "How the Concept of Development Got Started", University of Iowa Center for International
Finance and Development, p. 108.

8
Directorate-General For External Policies of The EU, THE ROLE OF BRICS IN THE DEVELOPING WORLD,
2012

14
Această perioadă s-a încheiat cu prăbuşirea preţurilor de la bursă şi cu falimentul instituţiilor
bancare şi al companiilor în 1891, în timp ce capitalul britanic a fost retras din Brazilia
imediat după criza din Argentina. În cele din urmă, în 1898, guvernul de atunci a acceptat un
împrumut de finanţare şi apoi a contractat împrumuturi externe pe baza Serviciului de Vamă
şi Accize din Rio de Janeiro. A început chiar şi un program care urma să aducă nivelul
inflaţiei la o valoare mai scăzută prin incinerarea a o parte din banii aflaţi în circulaţie.
În acel timp însă, statul São Paulo, deja trecuse în faţa altor regiuni lansând un proces de
dezvoltare caracterizat prin diversificare agriculturala, urbanizare şi creştere industrială.
Întreprinderile producătoare de cafea, au pus bazele primei creşteri industriale prin stimularea
creşterii veniturilor, crearea unei pieţe pentru producători şi promovarea investiţiilor în căi
ferate şi imigrare. Pe tot parcursul primei Republici, majoritatea împrumuturilor şi investiţiilor
au continuat să origineze din Anglia. SUA reprezenta principala piaţă pentru cel mai
important produs exportat de Brazilia în acea perioadă şi anume cafeaua ce a rămas pe prima
poziţie până în 1930.
În anii 30 şi 40, Marea Depresiune cu politicile sale protecţioniste şi Al Doilea Război
Mondial, au izolat ţara de restul lumii iar industrializarea prin importul de tehnologie a venit
ca răspuns la lipsa de finanţare externă. În anii 50, nu doar Brazilia ci şi toate statele din
America Latină, au fost transformate în state intervenţioniste care credeau că un stat care
intervine activ este mai bun decât piaţa. Ideologia din acea perioadă revizuia modelul teoretic
al imperialismului şi funcţiona pe un model al reprezentării zonei centrale şi a zonelor
periferice, portretizat în teoria dependenţelor, creată de ECLA o agenţie a Naţiunilor Unite cu
sediul în Chile.
Creşterea nivelului schimburilor comerciale din timpul anilor 60 şi 70, a deschis uşile
pentru dezbateri privind reforme în domeniul agriculturii şi al impozitelor, ce au fost susţinute
de Inter- American Development Bank şi de diferite grupări politice. Cu o disponibilitate
mare a creditelor ieftine, din cauza petrodolarilor, guvernul dar şi sectorul privat s-au
împrumutat masiv generând o creştere economică puternică dar imposibil de susţinut. Iar când
preţurile petrolului au crescut în 1974 şi mai apoi în 1979, iar ratele dobânzilor au crescut în
1980, datoriile acumulate s-au dovedit a fi imposibil de susţinut ducând la o criză a datoriilor.
Rezultatele acestei crize au fost aproape 15 ani de creştere economică scăzută şi
hiperinflaţie, care au dus la eliminarea programelor de stabilizare economică existente şi
la Consensul de la Washington unde modelul asiatic a fost lăudat. În anii 90 s-au văzut
începutul privatizărilor şi liberalizarea schimburilor, care au fost consecinţe favorabile ale
acumulării prea mari de datorii şi a ineficienţei companiilor controlate de stat, ceea ce a dus

15
Brazilia la a-şi regândi strategia spre o abordare condusă de piaţă şi deschisă către schimb9.
Însă, inflaţia a continuat să fie o problemă iar guvernul de atunci a încercat să folosească
cursurile de schimb ca o ancoră pentru a menţine inflaţia sub control. Cu o abundenţă de
capital străin era posibilă finanţarea unui deficit iar după 1993 PIB-ul a început să crească din
nou. În 1994 a fost implementat „Plano Real” care a eliminat cu succes inflaţia şi a
îmbunătăţit situaţia economică pentru mai mult de 25 de milioane de locuitori ai Braziliei.
În 2002, Luis Inácio Lula da Silva a câştigat alegerile prezidenţiale şi a fost reales mai
apoi în 2006. Pe durata guvernării lui, economia a început să crească mai repede, PIB-ul
având o creştere de 5.7% în 2004 şi menţinându-se peste valoarea de 3.5% până în 200811.
Din cauza crizei financiare din 2008-2010, economia Braziliei era aşteptată să încetinească
având o creştere economică negativă de -0.5% în 2009. În realitate însă, economia a continuat
să crească la o rată ridicată ajungând la 7.5% în 2010. Deoarece în deceniul anterior economia
Braziliei a avut parte din nou de un „boom”, după 2010 economia a suferit contracţii.
Între 2011 şi 2015, rata de schimb între realul Brazilian şi USD a crescut de la 1.55 BRL
la 4 BRL pentru 1 USD. Preţurile la multe dintre principalele bunuri exportate s-au prăbuşit în
urma scăderii cererii pentru aceste bunuri. Şomajul a început să crească din 2015 când multe
companii au suferit pierderi foarte mari; spre exemplu Petrobras, care este cea mai mare
companie producătoare de energie din Brazilia a pierdut între lunile septembrie 2014 şi
februarie 2015 peste 60% din valoarea sa pe piaţă. Economia Braziliei a suferit o reducere de
aproximativ 25%, PIB-ul a scăzut de la 2.456 de miliarde în 2014 la 1.801 miliarde în 2015,
ulterior în 2020, PIB-ul Braziliei a scăzut din nou cu 0.5%. În prezent, economia Braziliei se
recuperează după o recesiune suferită între 2014 – 2018 şi se aşteaptă ca PIB-ul să-şi
reînceapă creşterea în 2019.
2.2 Rusia - o economie aflată într-o continua schimbare
Economia Rusiei din prezent este rezultatul a peste 3 secole de istorie, ce au avut un
impact major atât asupra mediului intern al ţării, cât şi asupra situaţiei politice, economice şi
sociale dintr- o mare parte a statelor lumii. Din această cauză, am ales să analizez parcursul
dezvoltării economice al Rusiei dintr-o perspectivă externă şi obiectivă, fără a intra prea mult
în detalii despre cum anumite decizii sau politici au influenţat alte state. Acestea fiind spuse,
am împărţit istoria economică a Rusiei în 3 perioade, fiecăreia dintre acestea, corespunzându-
i un moment de transformare majoră a sistemului economic al ţării şi a politicilor de
dezvoltare ale acestuia. Momentele de pivot alese de mine au fost: ascensiunea la tronul

9
Parthasarathi, Why Europe Grew Rich and Asia Did Not: Global Economic Divergence, 1600– 1850,
Cambridge University Press, 2011.

16
Imperiului Rus a lui Petru cel Mare în 1682, Revoluţia din 1917 şi căderea sistemului
comunist al URSS din 199110.
Este important să ne amintim că Rusia nu a fost considerată un imperiu, o ţară sau orice
ar fi avut vreo importantă politică înainte de domnia lui Petru cel Mare, care a fost primul
domnitor care a proclamat Imperiul Rus. Petru a întreprins o serie de reforme în cei 43 de ani
de domnie, ce au ajutat imperiul să devină un competitor serios pentru celelalte naţiuni din
Europa. Dezvoltarea imperiului a fost susţinută pe 4 piloni deosebit de importanţi pentru acea
perioadă şi anume: dezvoltarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică, arta războiului şi
agricultura. Abordarea relativ agresivă a domnitorului în colonizarea şi anexarea de teritorii
vaste de la anumite ţări învecinate relativ puternice precum Suedia, Imperiul Otoman şi Persia
au rezultat într-o nevoie de dezvoltare industrială la scară largă.
Astfel, pentru prima dată în istoria ţării a fost pusă o importantă majoră pe dezvoltare
industrială prin înfiinţarea a 200 de fabrici conduse şi finanţate de guvernul ţării. Această
politică de industrializare a ajutat Imperiul Rus să ajuga pe prima poziţie în lume la producţia
de fier până la sfârşitul domniei lui Petru cel Mare în anul 1725, în acel an, Rusia a produs
mai mult fier decât toate statele din Europa de Vest la un loc. În acea perioadă, importanţa
majoră acordată dezvoltării industriale a fost mai mult pentru a susţine dezvoltarea armatei ce
a fost folosită pentru a anexă cât mai multe teritorii. O altă reformă importantă a fost cea prin
care s-au încurajat schimburile comerciale cu Europa şi înfiinţarea universităţilor, şcolilor de
medicină, muzeelor şi centrelor de dezvoltare ştiinţifică.
Dezvoltarea industrială a fost continuată în anii ce au urmat, la un ritm mai lent pentru a
se pune accentul pe alte ramuri economice cum ar fi agricultura. Însă dezvoltarea industrială
făcută sub domnia lui Petru cel Mare a fost suficient de puternică cât să pună temelia pentru
progresul adus de oameni ca Serghei Witte, care a fost ales Ministru de Finanţe la sfârşitul
secolului XIX şi a transformat Rusia într-o putere economică şi industrială comparabilă cu
statele din Europa de Vest12. Prin diferite reforme şi politici ale sistemului fiscal, comercial şi
economic Witte a reuşit ca până în 1901 să aducă în controlul guvernului peste 65% din căile
ferate din Rusia care până atunci avea un sistem feroviar deţinut în proporţie de peste 75% de
anumite companii ce au deraiat de la viziunea amplă a lui Petru cel Mare.
De asemenea, mulţumită lui Witte, producţia industrială s-a dublat între anii 1890 şi
1900 la o rată anuală de creştere de peste 8% şi tot până la 1900 Rusia a avansat pe a IV-a
poziţie la nivel mondial în producţia de fier, iar în 1901 produceau peste 12 milioane de tone
de petrol la rafinăriile din Baku care însumau aproximativ jumătate din producţia mondială de

10
Manning J., “The Importance of the New Development Bank” International Banker, May 26, 2015

17
petrol de la acea vreme. În memorandumul său, Witte a scris că în timpul guvernului său
Rusia a ajuns să aibă peste 30.000 de fabrici care aveau o producţie anuală de peste 2 miliarde
de ruble13. Această transformare a fost de asemenea cheia superiorităţii imense din secolul 20
pe care Uniunea Sovietică a avut-o în faţa altor state.
În martie 1917, Tsar-ul Nicolaie al II-lea a abdicat de la tronul Imperiului Rus în urma
Revoluţiei din Februarie ce a fost cauzată de efortul uriaş de război pe care Rusia l-a avut în
Primul Război Mondial şi care a pus o presiune imensă atât pe sectorul industrial cât şi pe
celelalte sectoare economice. După ce a fost instaurat un guvern provizoriu care însă nu a fost
capabil să stabilizeze situaţia politică şi economică a ţării, a urmat o nouă revoluţie în
octombrie, cunoscută şi ca Revoluţia Bolşevică, ce a dus la instaurarea regimului comunist
condus de Vladimir Lenin, în decembrie 1922. Acest regim a unificat republicile sovietice ale
Rusiei, Ucrainei, Bielorusiei şi Transcaucazului într- o singură entitate numită Uniunea
Republicilor Socialiste Sovietice.
Uniunea Sovietică a devenit prima ţară care să adopte un sistem economic planificat
unde producţia şi distribuţia de bunuri era centralizată şi direcţionată de guvern. Prima
experienţă Bolşevică cu o economie de comandă a fost politica comunismului de război, care
a implicat naţionalizarea industriilor, distribuţia centralizată a producţiei, rechiziţionarea prin
constrângere a producţiei agricole şi încercările de a elimina circulaţia monetară,
întreprinderile private şi comerţul liber. Însă, după un răspuns dezamăgitor din partea
mediului economic care intrase într-o criză iar naţiunea se confrunta din nou cu un război civil
care a durat între 1918 şi 1922, Lenin a înlocuit comunismul de război cu o “Nouă Politică
Economică14”, ce a legalizat comerţul liber şi proprietatea privată a afacerilor mici.
Liderul URSS-ului a caracterizat această nouă politică economică ca “un sistem
economic ce va include o piaţă liberă şi capitalism, ambele fiind controlate de către stat” în
timp ce întreprinderile de stat vor opera “pe bază de profit”. Naţionalizarea completă a fost
revocată şi un sistem cu o economie mixtă a fost întrodus, ce permitea indivizilor să deţină
întreprinderi private mici, în timp ce statul a continuat să controleze sectorul bancar, comerţul
extern şi industriile mari15. Alte politici introduse ca urmare a războiului civil din 1918-1922
au fost reforma monetară şi atragerea de capital străin. Reforma monetară era ţintită spre a
stabiliza moneda sovietică după o perioadă de hiperinflaţie, prin înlocuirea monedelor deja
existente în circulaţie, cu o nouă monedă numită “chervonets” care era acoperită de etalonul
aur. Atragerea de capital străin s-a făcut prin concesiuni externe în URSS, în care companii
din diferite sectoare de activitate (industrial, comercial, minier etc.), aveau dreptul să aibă
capital parţial sau total străin atât timp cât investiţiile erau contractate în interiorul URSS.
Însă, noul plan al lui Lenin a rezistat până în 1929, când Stalin care acum avea controlul
18
complet al statului, a abandonat această abordare şi a încercat din nou planificarea centrală.
Însă de data aceasta, colectivizarea forţată a agriculturii, legislaţiile draconice asupra muncii
şi mobilizarea resurselor pentru o industrializare rapidă au extins foarte mult capacitatea
URSS-ului de a produce bunuri industriale grele şi bunuri de capital. Ca rezultat al acestor
acţiuni, în anii 30, URSS a fost transformată dintr-o economie în general agrară, într-o mare
putere industrială ceea ce a fost un element cheie în apariţia acestui stat ca o superputere după
cel de-al Doilea Război Mondial.
Din anii 30 până la dizolvarea sa la sfârşitul anului 1991, modul în care economia
sovietică a operat a rămas neschimbat. Economia era dirijată formal, prin planificarea
centrală creată de Gosplan16 şi organizată în planuri pe câte 5 ani. Cu toate acestea, în
practică, planurile erau foarte agregate şi provizorii, sub rezerva intervenţiei ad-hoc a
superiorilor. Toate deciziile economice erau luate de conducerea politică iar resursele alocate
şi eventualele obiective planificate erau exprimate în ruble, nu în mărfuri fizice. Creditele erau
descurajate dar destul de des întâlnite, iar alocarea finală a producţiei era realizată prin
contractare relativ descentralizată şi neplanificată. Deşi în teorie preţurile erau fixate legal
de stat, în realitate, acestea erau adesea negociate, iar legăturile informale pe orizontală, între
diferite fabrici ce produceau bunuri de exemplu, erau de asemenea des întâlnite.
În mare, între 1960 şi 1989, rata de creştere a venitului per capita în URSS era puţin
peste media mondială, însă conform economiştilor Stanley Fischer şi William Easterly,
această creştere ar fi putut fi mai mare şi mai rapidă 17. După calculele lor, venitul per capita în
URSS din 1989 ar fi trebuit să fie dublu faţă de cât era în realitate, luând în considerare
volumul investiţiilor, educaţia şi nivelul populaţiei. Aceşti autori atribuie această performanţă
slabă unei productivităţi scăzute a capitalului în URSS.
După căderea Uniunii Sovietice din 1991 şi colapsul economiei planificate, Federaţia
Rusă a fost creată sub conducerea lui Boris Yeltsin. Acest nou stat a suferit multiple reforme
economice care au inclus privatizarea anumitor sectoare economice şi liberalizarea pieţei şi a
schimburilor comerciale. Rusia a încercat să-şi dezvolte o economie de piaţă prin implantarea
unor principii de bază cum ar fi – preţurile determinate de piaţă. Au fost stabilite 2 obiective
fundamentale şi independente: Stabilizarea macroeconomică şi restructurarea economiei; şi
Tranziţia de la planificarea centrală la o economie bazată pe piaţă.
Primul obiectiv urma să fie îndeplinit prin implementarea unor politici monetare şi
fiscale ce urmau să promoveze creşterea economică într-un mediu economic cu preţuri şi rate
de schimb stabile. Al doilea obiectiv urma să fie atins prin înfiinţarea instituţiilor comerciale
şi administrative, a băncilor, legalizarea proprietăţii private şi restructurarea legilor
comerciale; care ar permite unei economii să funcţioneze eficient. Deschiderea pieţelor
19
domestice spre schimburile comerciale internaţionale şi investiţii străine, astfel creând o
conexiune între economia Rusiei şi restul lumii, au fost paşi importanţi spre îndeplinirea
acestor obiective. Regimul comunist nu a adresat aceste probleme, ce au contribuit enorm la
căderea sistemului totalitar, în schimb guvernul lui Yeltsin a început să ţintească direct
problemele stabilizării macroeconomice şi restructurării economiei, iar până în anul 1996
rezultatele obţinute au fost mixte11.
Între anii 2000 – 2007, Rusia a înregistrat creşteri economice bune, cuprinse între 4.7%
şi 10%, în majoritatea anilor creşterea economică fiind de peste 7% iar sectorul industrial
înregistra creşteri însemnate de asemenea. Sub conducerea lui Vladimir Putin, economia
Rusiei şi-a dublat PIB-ul nominal, ajungând pe locul 11 în lume, iar politicile economice,
fiscale şi monetare implementate au dus economia Rusiei pe locul 6 în lume după PIB-ul PPP.
Toate acestea au făcut că Rusia să depăşească până în 2008 problemele create de sistemul
comunist, însă între anii 2009 – 2010, Rusia afost lovită de o recesiune puternică, ce a fost
cauzată de cheltuielile prea mari cu războiul din Georgia, şi de prăbuşirea preţurilor la petrolul
extras din munţii Ural şi care şi-a pierdut peşte 70% din valoare comparativ cu valoarea
record înregistrată până în 2008. Conform Băncii Mondiale, fundamentele macroeconomice
pe termen scurt ale Rusiei au pregătit mai bine economia pentru o criză, dar subestimarea
slăbiciunilor structurale ale administraţiei şi dependenţa ridicată de preţul unui singur bun au
făcut ca impactul acestei recesiuni să fie mai pronunţat19.
Deşi între 2010 – 2014, economia Rusiei a avut din nou o perioadă de creştere
economică, PIB-ul înregistrând creşteri cuprinse între 3.4%% şi 4.3%, din 2014 însă
economia Rusiei se afla într-o criză financiară, cauzată în mare parte de prăbuşirea Rublei
care a început în a doua jumătate a lui 2014 prin prăbuşirea preţului petrolului, dar şi din
cauza unor factori externi cum ar fi sancţiunile impuse de UE, SUA etc. În 2021, economia
Rusiei ar putea avea probleme din cauza lipsei finanţării. Abordarea neconcordanţei dintre
oferta şi cererea de finanţare va necesita eforturi mai mari pentru a îmbunătăţi climatul
investiţional al Rusiei. Banca Mondială a prevăzut o creştere de 1.7% a economiei Rusiei în
2021, similară cu cea din 2020 deci se poate spune că situaţia economică din Rusia se
îmbunătăţeşte mai greu şi rămâne de văzut dacă obiectivele Rusiei sunt de a menţine o
creştere moderată sau de a încerca să ajungă la nivelul mediu de creştere înregistrat în lume
care este de aproximativ 3%

2.3 India „condimentul relaţiilor economice internaţionale”

11
Kudrin A., A new growth model for the Russian economy, Economic Expert Group, Moscow, 2015

20
 Istoria economică a Indiei este o poveste ce prezintă India într-o continuă transformare
de la o societate bazată în general pe agricultură şi în mică parte pe comerţ, la o economie
mixtă bazată pe producţie şi servicii, toate acestea în timp ce majoritatea populaţiei din India
supravieţuia datorită agriculturii. Înainte de 1947, această poveste cuprindea toată economia
subcontinentului indian, care astăzi este împărţit în mai multe state, şi anume: India, Pakistan,
Nepal, Sri Lanka şi Bangladesh. Din această cauză este dificil de urmărit parcursul evoluţiei
economice a Indiei fără a încerca mai întâi să găsim un punct de început de la care să
analizăm dezvoltarea. De aceea, am considerat că un bun punct de început ascederea pe tronul
Imperiului Mughal a lui Aurangzeb după o perioadă tulburătoare de la mijlocul secolului al
XVII-lea, deoarece nu a existat o entitate politică şi economică de o importanţă comparabilă
în acel teritoriu, înainte de acest moment. În continuare, voi analiza dezvoltarea economică
sub guvernarea Imperiului Britanic, ce a controlat regiunea până la mijlocul secolului XX, iar
în final voi analiza dezvoltarea economică a Republicii India de la independenţa obţinută în
1947 şi până în prezent.
Imperiul Mughal a dominat subcontinentul indian din 1526 până în 1858, însă cea mai
importantă etapă a acestui imperiu, din prisma dezvoltării economice a acestui imperiu s-a
petrecut între secolele XVII şi XIX, când teritoriul deţinut de acest imperiu producea 25% 21
din bunurile lumii. Tot în această perioadă se estimează că peste 28.000 de tone bullion, aduse
în principal din “lumea nouă”, au intrat pe teritoriul deţinut de imperiu, ceea ce reprezenta
aproximativ 20% din producţia mondială de aur, argint şi alte metale preţioase, de la acea
vreme. Însă, pe atunci aurul era un lucru obişnuit în rândul populaţiei din imperiu şi nu era
colectat în cantităţi uriaşe, de către împărat, acest lucru se dovedeşte prin documentele istorice
scrise în acea perioadă care atestă că venitul anual al trezoreriei împăratului nu depăşea
echivalentul a 17,5 milioane de lire, în condiţiile în care taxele pe care Imperiul Britanic le
percepea de pe subcontinentul indian în secolul 19 cumulau echivalentul a £17 milioane12.
Perioadă de vârf a imperiului a început la sfârşitul secolului XVII când imperiul
cuprindea aproximativ 90% din teritoriul Asiei de Sud, iar în această perioadă s-a impus un
sistem uniform de administrare vamală şi fiscală. La începutul secolului 18, Imperiul Mughal
devenise deja cea mai mare economie a lumii, fiind în faţa economiei dinastiei Qing din
China sau a oricărei economii din Europa de Vest, având aproximativ 23% din populaţia lumii
şi producând un sfert din totalul bunurilor produse la nivel mondial. De asemenea producţia
industrială de la începutul secolului 18, însuma peste 25% din producţia globală. Conform cu
anumiţi economişti istorici, producţia agriculturală per capita şi gradul de consum în secolul

12
Jash A., The Emerging Role of BRICS in the Changing World Order, IndraStra Global, 2017

21
17 în India, erau mai ridicate 22decât în ţările din Europa de la acea vreme şi chiar şi decât
nivelurile obţinute cât timp India a fost sub guvernarea Imperiului Britanic.
Producţia în Imperiul Mughal de până la jumătatea secolului 18 a făcut din imperiu cel
mai important centru pentru comerţul internaţional 23 iar industriile cheie erau: industria
textilă, cea constructoare de nave maritime şi cea producătoare de oţel. Produsele prelucrate
includeau textile de bumbac, mătase şi alte fire, dar şi produse din iută, articole metalice şi
alimente precum zahărul, uleiurile şi untul. Această creştere a productivităţii a fost catalogată
ca o formă de preindustrializare, similară cu ceea ce se întâmpla în Europa de Vest înainte de
Revoluţia Industrială. Construcţia de nave maritime era poate cea mai reprezentativă ramură a
industriei imperiului, în special în provincia Bengal Subah unde se producţia anuală de nave
însuma un total de peste 2,2 milioane de tone24, ceea ce era mult peste producţia Imperiului
Britanic, de 340.000 de tone, sau cea a Olandei, ce ajungea la 550.000 tone, în acea perioadă.
Compania Indiilor de Est a Imperiului Britanic a cucerit regiunea Bengal Subah în 1757,
ceea ce a semnalat prăbuşirea Imperiului Mughal. Apoi, în 1765, britanicii au obţinut dreptul
de a colecta veniturile din această regiune iar până la finalul secolului 18, mare parte din
subcontinent era sub controlul britanicilor care au folosit banii aduşi de construcţia de nave şi
exportul de bunuri din acea regiune pentru a-şi finanţa războaiele din alte zone ale Indiei. La
începutul secolului al XIX-lea, majoritatea întreprinderilor au fost închise, restul au suferit
transformări majore şi erau ferm supravegheate de britanici, ratele de schimb au fost fixate şi
toate monedele aflate în circulaţie pe teritoriul Indiei au fost standardizate, toate acestea
ducând la prăbuşirea sistemului economic al regiunii.
În secolul XIX, India a fost transformată dintr-un mare exportator de bunuri prelucrate şi
plătite în lingouri, la un exportator de materii prime şi importator de bunuri industriale. De
asemenea dacă în secolul XVIII bumbacul şi mătăsurilae fine erau exportate din India pe
pieţele din Europa, Asia şi Africa unde erau la mare căutare, iată că până la jumătatea
secolului XIX principalele exporturi ale Indiei erau bumbacul brut, opiu şi alte materii prime.
Însă, guvernarea britanică a teritoriului Indiei a avut şi un oarecare impact pozitiv asupra
Indiei, prin faptul că a stabilizat societatea indiană prin crearea unui mediu instituţional, în
timp ce au crescut stricteţea schimburilor comerciale cu restul lumii. Guvernarea britanică a
creat un sistem de căi ferate, ce a fost mai apoi îmbunătăţit spre sfârşitul secolului XIX, când
a ajuns să fie pe locul 4 în lume, după lungime şi era renumit pentru calitatea construcţiilor şi
a serviciilor oferite. De asemenea, britanicii au finanţat crearea unui sistem de comunicare
prin telegraf şi a unui sistem legal modern într-o parte a lumii unde înainte reglementările se
făceau la mica înţelegere. Însă, în timp ce exportul de materii prime era în plin avânt,
populaţia din India, ce era într-o continuă creştere, nu a putut beneficia atât de mult de
22
progresele tehnologice aduse de britanici. Infrastructura modernă construită de britanici avea
scopul de a facilita transportul resurselor mai uşor către zonele portuare, fapt ce a lăsat
dezvoltarea industrială a societăţii indiene în stagnare şi mai apoi declin.
Dacă la mijlocul secolului XVIII India avea 25% din producţia industrială a lumii, iată că
sub guvernarea britanică acest procent a scăzut până la aproape 2% 25 la începutul secolului
XX, iar majoritatea populaţiei ce trăia în centrele urbane ale Imperiului Mughal s-a mutat în
zone rurale, trăind din agricultură de subzistenţă. Marea Depresiune din 1929 – 1933 a avut
un impact direct asupra Indiei tradiţionale şi unul relativ scăzut asupra sectorului secundar
modern. Guvernul nu a făcut prea multe pentru a uşura suferinţa populaţiei şi s-a concentrat
mai ales pe transportul de aur către Marea Britanie. Cele mai grave consecinţe au implicat
deflaţia, care a sporit povara datoriilor asupra sătenilor.
După independenţa din 1947, India a adoptat un model economic inspirat din socialism
cu câteva elemente de capitalism, majoritatea prezente în sectorul microeconomic. S-a adoptat
de asemenea o abordare centralizată şi naţionalizată, inspirată de la URSS, ce cuprindea
planificarea economiei naţionale în etape de câte 5 ani. Această politică a încetinit creşterea
economică a ţării pentru câţiva ani, dar, a fost utilă doar pe un termen scurt, deoarece a adus
forţa de muncă ieftină de la sate în centrele urbane. Fiind în mare parte o economie agrară, au
fost făcute investiţii în construirea de facilităţi de irigaţie, baraje şi construcţia de
infrastructură. De asemenea, o mare importanţă a fost acordată înfiinţării industriilor
moderne, institutelor de ştiinţă şi tehnologie şi dezvoltării programelor spaţiale şi nucleare.
Cu toate acestea, în ciuda tuturor eforturilor pe plan economic, realitatea a arătat că
societatea nu se dezvolta într-un ritm accelerat din cauza lipsei de capital disponibil pentru
finanţare, a politicilor războiului rece, a cheltuielilor militare mari, a creşterii populaţiei şi a
infrastructurii inadecvate. Din 1951 până în 1979, economia a crescut în medie cu 3.1% pe an
în termeni nominali, însă dacă ne raportăm la populaţia ce a avut o creştere mare în acea
perioadă, rata de creştere a economiei scade spre 1.2-1.5%. Capacitatea industrială a crescut la
o rată de 4.5% pe an iar cea agriculturala a crescut cu 3% pe an, în aceeaşi perioadă.
Rata de creştere economică a Indiei s-a îmbunătăţit în anii 80 când economia a început să
aibă creşteri de 5.5% pe an, său 3.3% raportat la volumul populaţiei. Capacitatea industrială a
început să aibă creşteri de 6.6% pe an, iar agricultura a avut creşteri de 3.8% pe an, între 1980
şi 1990. Creşterea economică sporită s-a datorat unui volum mare de investiţii care a crescut
de la 19% din PIB în anii 70 la peste 25% din PIB în anii 80. Spre sfârşitul anilor 80, India a
început să se împrumute destul de masiv de la finanţatori externi deoarece nu mai putea să-şi
susţină creşterea doar din surse interne cum ar fi depozitele bancare ale cetăţenilor şi ale
instituţiilor private şi companiilor, pe care guvernul le-a folosit drept sursă de finanţare cu
23
promisiunea unei dobânzi mai mari. Acest trend al împrumuturilor a dus la o criză a balanţei
de plăti în anul 1990, iar pentru a primi noi împrumuturi guvernul a trebuit să accepte măsuri
puternice de liberalizare economică, care au început să prindă efect chiar din 1991. Astfel,
PIB-ul a avut creşteri de 6-8% pe an, ceea ce în termeni nominali se transpune într-o creştere
de la 267.52 miliarde USD în 1992, la 1850 miliarde USD în 2012.
În prezent, economia Indiei se clasează pe poziţia a 6-a în lume, după PIB-ul nominal
care în 2021 a avut o valoare totală de peste 2.600 miliarde USD. Sectorul cel mai proeminent
şi care are cea mai rapidă creştere din economiei Indiei este cel al serviciilor care contribuie
cu peste 55% la PIB-ul ţării, serviciile IT, BPO şi cele software generându-i un venit de 154
miliarde USD în 2021. În schimb, agricultura este sectorul unde sunt angajaţi cei mai mulţi
oameni din India dar ponderea acestui sector în economie este în scădere şi se află momentan
la 17%, deşi producţia agricolă din India este clasată pe locul al doilea în lume. Industria, în
special cea prelucrătoare şi-a menţinut ferm contribuţia la PIB, care momentan este de 26%,
producţia de automobile este una dintre cele mai ridicate din lume, cu o producţie anuală de
peste 21 de milioane de vehicule, majoritatea având 2 şi 3 roti. De asemenea piaţa vânzării cu
amănuntul a avut o valoare de peste 600 de miliarde de USD în 2021, iar creşterea comerţului
electronic în India este printre cele mai mari din lume.
2.4 Comerţul mondial - evoluţie şi trenduri

Datorită dimensiunii lor geografice şi demografice, economiile BRICS influenţează

dezvoltarea la nivel mondial, în special în ţările cu venituri mici. BRICS reprezintă cea mai
mare piaţă a lumii, având 40% din populaţia planetei, şi aşa cum este prezentat in “Graficul
1”, economiile BRICS genereaza peste 23% din PIB-ul global. Economiile BRICS deţin peste
4000 de miliarde USD în rezerve valutare. Exporturile, continuă să fie un factor principal în
structura economiilor BRICS, reprezentând în 2021, peste 17,5% din exporturile mondiale, cu
exporturi evaluate la peste 3000 de miliarde de USD. În ceea ce priveşte destinaţiile de export,
UE, SUA şi Japonia sunt principalii parteneri comerciali ai ţărilor BRICS. Comerţul UE-
BRICS, de exemplu, a fost evaluat, în 2021, la aproximativ 600 de miliarde de USD,
reprezentând importurile efectuate de UE din ţările BRICS, şi 360 de miliarde de USD,
reprezentând exporturile UE către tarile BRICS. În total, peste 25% din comerţul extern al
UE, din anul 2021, a fost efectuat cu ţările BRICS.

24
 Valoarea exporturilor ţarilor BRICS in
2021
2,500,000 2,157,000

2,000,000

1,500,000

1,000,000

500,000 336,800 299,300

215,400
103,250

-
Brazilia Rusia India China Africa de Sud

Graficul 2.1 : Exporturile BRICS în 2021, exprimate în milioane de USD.47

În continuare, voi detalia comerţul exterior al BRICS, din ultimii zece ani, pentru a
analiza particularităţile statelor BRICS, şi posibilele avantaje deţinute de aceste state în
relaţiile comerciale cu restul ţărilor.
Brazilia are cea mai mare economie din America de Sud cu un PIB de 2.054 de miliarde
de USD, în 2021, şi o populaţie de 208 milioane de locuitori. În prezent economia Braziliei
trece printr- o perioadă de recesiune puternică care a făcut ca valoarea exporturilor să scadă de
la 261de miliarde de USD, în 2011, la aproximativ 215 de miliarde de USD48, în 2021. Acest
lucru poate fi pus pe seama situaţiei politice destul de instabile din ţară dar şi din cauza
instabilităţii economice din regiune.
Economia Braziliei este bazată, în mare parte, pe exportul de materii prime, cum ar fi
soya (10%), minereu de fier (7,2%), zahăr (5,7%), petrol nerafinat (5,4%), cafea (2,7%), aur
(1,7%) etc49. Există şi exporturi de materiale prelucrate, dar acestea nu au o pondere
importantă în totalul exporturilor cumuland mai putin de 10% din exporturile Braziliei.
Această combinaţie de exporturi bazate în mare parte pe materii prime neprelucrate, face că
economia Braziliei să fie foarte sensibilă la fluctuaţii ale preţurilor acelor materii prime pe
pieţele internaţionale, fapt care a dus la accentuarea recesiunii în economia Braziliei.
Importurile au avut de suferit din cauza recesiunii, şi au scăzut de la 227 de miliarde de USD
în 2011 la 150 de miliarde de USD în 2021. Cea mai mare pondere în importuri au avut-o
componentele tehnologice (27%), urmate de produsele chimice (21%), produsele minerale
(12%), componentele mecanice (3,6%) etc.
Balanţa comercială a Braziliei a avut, în 2021, un excedent de 65 de miliarde de USD, în
25
exporturi, ceea ce arată că, deşi situaţia economică şi politică din ţară nu este tocmai bună,
asta nu a influenţat în mare măsură cererea pe piaţele internaţionale a bunurilor din Brazilia.
Putem spune că, din punct de vedere al balanţei comerciale, situaţia economică s-a
îmbunătăţit, comparativ cu 2011, cand balanta comercială arata un excedent de 34 de miliarde
de USD, în schimb în 2021, vedem un excedent de 65 de miliarde de USD. Însă, volatilitatea
preţurilor pe piaţa internaţională a făcut că totalul exporturilor şi importurilor să scadă foarte
mult, ajungând la -18% pentru exporturi, şi la -34%, pentru importuri, comparativ cu anul
2011.
În ultimii 10 ani, s-a putut observa cum exporturile Braziliei s-au îndreptat tot mai mult
către Asia, în special către China, care a devenit un important partener de afaceri, astfel s-a
creat o legătură strânsă între cele două state şi implicit s-a întărit şi legătura dintre statele
BRICS. În 2020 China a primit 19% din exporturile Braziliei urmată de SUA (12%),
Argentina (7,1%), Olanda (4,3%), etc. S-a putut observa, cum în ultimii ani, Brazilia a
diminuat exporturile către UE, şi a crescut exporturile către China, dând de înţeles că doreşte
o apropiere mai mare de Beijing. Importurile Braziliei în anul 2020 au venit în mare parte tot
din Asia (34%) dar în acest caz, SUA a exportat către Brazilia bunuri în valoare de 24.5
miliarde de USD, în timp ce China a exportat către Brazilia în 2021 bunuri în valoare de 23.3
miliarde de USD. Acest lucru poate fi atribuit industriei mai dezvoltate din SUA, dar şi
distanţei mai mici. În schimb, importurile către Brazilia provenite din Europa, şi în special din
UE, au suferit o uşoară scădere.
Economia Braziliei este destul de complexă încât să-i ofere o pondere în exporturile
globale mai mare decât s-ar reflecta doar din volumul total al exporturilor. Brazilia exportă în
prezent 198 de produse50, lucru care îi conferă un grad mare de avantaje comparative, şi astfel
se menţine ca un competitor important în comerţul global.
Rusia este cel mai mare stat al lumii, ceea ce îi conferă o abundentă incredibilă de
resurse naturale, care la rândul lor creează o putere industrială semnificativă. Cu toate acestea,
expansiunea economică a Rusiei, este momentan îngreunată de diverşi factori interni, cât şi
externi. Intervenţionismul, este principala problemă internă ce stă în calea dezvoltării
economice a Rusiei deoarece marile companii sau grupuri industriale sunt influenţate în mare
măsură de mediul politic. Acest mediu politic ia decizii ce limitează foarte mult puterea
economică a Rusiei, deoarece acţiunile întreprinse de guvernul rus stârnesc sancţiuni din
mediul economic internaţional, iar economia Rusiei este foarte sensibilă la aceste sancţiuni.
Rusia a fost al 16-lea cel mai mare exportator din lume în 2021, coborând 3 poziţii din
2012, şi ocupa poziţia 26 în topul celor mai complexe economii din lume. Complexitatea
economiei Rusiei este dată, în mod special, de abundenţa resurselor naturale. Exporturile
26
ruseşti, în 2021, au avut o valoare totală de aproape 336 de miliarde de USD. În ultimii 5 ani,
valoarea exporturilor ruseşti a scăzut cu peste 33%, de la 506 miliarde de USD, în 2011, la
337 miliarde de USD în 2021. Cel mai exportat bun din Rusia este petrolul, având o pondere
de 40% în valoarea exporturilor rusesti, urmat de gazele naturale (20%), metale si minereuri
(10%), produse chimice (5%), utilaje (4%), metale preţioase (3,1%) etc. Se poate observa o
dependentă majoră a exporturilor ruseşti de materiile prime, fapt ce demonstrează
vulnerabilitatea economiei ruseşti la fluctuaţiile preţurilor materiilor prime pe piaţa
internaţională. Bunurile ruseşti sunt exportate în principal în Europa (55%) şi Asia (35%),
principala ţară de destinaţie pentru acestea fiind China (112%), Olanda (8,5%), Germania
(5,9%), Belarus (5%) etc.
Importurile ruseşti, în 2021 au fost de 165 de miliarde de USD, ceea ce arata o scădere
cu peste 40% a importurilor, faţă de anul 2011, când valoarea importurilor era de 310 miliarde
de USD. Cele mai importate bunuri din economia rusească sunt automobilele cu o pondere de
4%, apoi sunt medicamentele cu o pondere de 3,8%, si produsele electronice cu 3,3%.
Acţiunile guvernului de la Moscova au efecte dramatice asupra industriei ruseşti, aceasta
nemaiputând să facă faţă cererii tot mai mari şi mai diversificate de bunuri. Astfel, importurile
ruseşti se axează mai mult pe latura industrială, fapt ce determina o dependentă de alte state.
Principalii furnizori pentru importurile ruseşti sunt China, cu o pondere de 21% in importurile
Rusiei, Germania (11%), SUA (6,1%) Belarus (5,2%), Franţa (4,7%), Japonia (4,7%) etc.
Balanţa comercială a Rusiei, în 2021, arăta un excedent impresionant de 171 de miliarde
de USD pe export, care demonstra dependenţa anumitor state de produsele exportate de Rusia.
În prezent, exporturile ruseşti sunt afectate masiv de sancţiunile impuse de mediul economic
internaţional, dar aceste sancţiuni nu trebuie să oprească activitatea economică din Rusia, ci să
o direcţioneze pe o cale mai bună. Bunurile ruseşti îi oferă acestui stat, o influenţă foarte mare
asupra statelor care doresc acele bunuri. Cantitatea uriaşă de resurse pe care Rusia o deţine, îi
conferă de asemenea o multitudine de avantaje în comerţul mondial.
India reprezintă al doilea centru de putere din BRICS, deoarece asemănător Rusiei deţine
o cantitate uriaşă de resurse, dar nu are politici care să-i îngreuneze dezvoltarea economică, şi
asemenea Chinei, deţine o forţă de muncă uriaşă capabilă să susţină o dezvoltare pe termen
lung. Evoluţia economiei indiene, a fost un proces de lungă durată care a fost primit cu mult
sprijin de comunitatea internaţională şi care a atras atenţia Chinei, şi astfel s-a creat o legătură
puternică între aceşti doi giganţi. India este situată pe locul 17 în topul mondial al
exportatorilor şi ocupă pozitia 47 in topul celor mai complexe economii din lume.
Exporturile Indiei, în 2021, au fost de 299 de miliarde de USD 53, o uşoară faţă de anul
2011 când exporturile au totalizat 274 miliarde de USD, dar acest lucru poate fi atribuit
27
fluctuaţiilor preţurilor anumitor bunuri pe piaţa internaţională. Cele mai exportate bunuri ale
Indiei au fost mineralele preţioase cu o pondere de 11% în exporturile Indiei, apoi au urmat
produsele petrochimice cu 9%, medicamentele cu 8,4%, etc. Principalele destinaţii pentru
exporturile Indiei sunt SUA (17% din exporturi), UAE (12%), Hong Kong (5,1%), China
(3,5%), Regatul Unit (3,3%) etc. Economia Indiei s-a dezvoltat destul de repede în ultimii ani,
fapt care se poate observa în bunurile exportate, bunuri ce sunt în mare parte prelucrate, deci
se poate spune că India începe să devină o economie dezvoltată. Tot la exporturi putem
include şi serviciile, piaţa unde India este liderul global în tot ce înseamnă servicii IT de call
center, relaţii clienţi etc, datorită unei forţe de muncă uriaşă si bine pregătită.
Importurile Indiei în 2021 au fost de 427 miliarde de USD54, fapt care clasează India pe
locul 11 în lume ca importator. Cele mai importate bunuri în India au fost petrolul, cu o
pondere de 16%, utilajele mecanice cu 12%, echipamentele electronice cu 7%, metale (6,5%),
automobile (3,9%) etc. Principalii furnizori pentru importurile Indiei au fost China cu o
pondere de 17%, SUA (5,9%), UAE (5,4%), Arabia Saudită (5,1%) etc. Se poate observa o
uşoară influenţă a Chinei în economia Indiei, iar acest lucru este important pentru dezvoltarea
BRICS, deoarece India poate reprezenta în acelaşi timp cel mai bun prieten al Chinei, ambele
având resurse, industrii in plina dezvoltare, şi o forţă de muncă impresionantă, dar de
asemenea, India poate fi şi principalul competitor al Chinei, care trebuie să acţioneze cu grijă
pentru a nu deteriora relaţia cu India.
Balanţa comercială a Indiei arata un deficit de 128 de miliarde de USD pe importuri.
India nu este strict dependentă de importuri, dar pentru realizarea necesarului de îmbunătăţire
al economiei şi industriei, se iau măsuri pentru a accelera ritmul de creştere economică. De
asemenea, India este clasată pe poziţia 47 în topul celor mai complexe economii, având un
arsenal de 394 de produse ce îi conferă avantaje comparativ superioare, în relaţiile comerciale
cu alte state. Comerţul este de o importanţă majoră în economia Indiei, fapt ce a făcut ca
guvernul să realizeze importanţa dezvoltării industriei şi economiei. În prezent, India se
confruntă cu discrepanţe enorme între cei săraci şi cei bogaţi, dar aceste discrepanţe se
micşorează repede, deoarece India îşi modernizează ramurile economice într-un ritm
accelerat, atât datorită exporturilor de bunuri cu valoare adăugată, cât şi datorită importurilor,
care ajută economia Indiei să se dezvolte.

CONCLUZIE
Se poate afirma că, în general, grupul BRICS nu este unul omogen. Poziţia lor
economică şi politică în respect pentru enunţarea politicilor de dezvoltare internaţională, nu
28
trebuie subestimată de către nici un alt stat sau grupare de state. BRICS sunt în fruntea
grupului de ţări emergente, care încă de acum schimbă concepţia tradiţională cu privire la
întrajutorarea internaţională. Eterogenitatea grupului BRICS, pare să facă dezvoltarea de
parteneriate cu grupul atractivă pentru ceilalţi actori internaţionali. China şi Rusia, se află
oarecum la poli opuşi ai modului de percepţie a dezvoltării economice, prima reprezentând o
viitoare superputere la nivel global, iar cea de-a doua reprezentând nucleul singurei ţări care a
putut concura, de la egal la egal, în termeni ideologici cu SUA. Pe de altă parte, India, Brazilia
şi Africa de Sud, au politici de întrajutorare mai lejere, formând deja relaţii de încredere cu
mai multe state din America de Sud, Asia şi Africa, şi de asemenea, aceste state par să fie mai
atractive şi pentru state mai dezvoltate cum ar fi Germania sau Marea Britanie, datorită
climatului politic mai familiar al acestora.
Impactul BRICS asupra dezvoltării economice a ţărilor cu venituri mici a crescut însă,
aceasta nu a condus la expulzarea UE sau a altor state dezvoltate, din parteneriatele cu ţările
slab dezvoltate. China, este un partener comercial important atât pentru statele dezvoltate, cât
şi pentru cele în curs de dezvoltare, şi influenţează dinamica creşterii printr-o cerere tot mai
mare de materii prime dar şi prin exportul de produse manufacturate. De asemenea,
comerţul, investiţiile străine directe şi finanţarea dezvoltării din partea celorlalţi membri
BRICS poate fi considerată la fel de importantă. Acapararea de către BRICS, a tot mai multă
putere în plan economic dar şi politic, este evidentă când vorbim de relaţiile comerciale şi
în interesele opuse între BRICS şi statele dezvoltate. Şansele cele mai mari pentru apariţia
disputelor sunt în domeniul comerţului internaţional. Cu toate acestea, interesele conflictuale
nu ar trebuie să fie transpuse şi asupra statelor slab dezvoltate. Cererea tot mai mare de
resurse din partea BRICS s-a bazat în principal pe dezvoltarea industrială din India, ceea ce
a fost un lucru bun pentru Brazilia, Rusia, deoarece
acestea au putut beneficia de pe urma preţurilor ridicate la materiile prime, uşurând astfel
povara de pe umerii statelor mai slab dezvoltate.

Pe plan global, investiţiile străine directe din parte BRICS au crescut semnificativ în
ultimii ani, însă în continuare, ponderea investiţiilor BRICS în totalul investiţiilor pentru
statele în curs de dezvoltare, este relativ redusă comparativ cu cea a ţărilor dezvoltate. Există
impacturi pozitive ale investiţiilor BRICS în ţările slab dezvoltate, cum ar fi îmbunătăţirile
aduse infrastructurii şi distribuţiei de energie, şi de asemenea creşterea comerţului şi a
stimulentelor generale de piaţă. Deşi finanţarea din partea BRICS nu a creat încă probleme
majore în ceea ce priveşte sustenabilitatea datoriilor, sunt importante de observat câştigurile
sociale şi economice pe care aceste investiţii le generează dar trebuie avută în vedere şi

29
posibilitatea apariţiei de probleme de sustenabilitate.

Bibliografie

1. Asheghian , Economic Growth in Brazil: Granger Causality, Scienpress Ltd,

2014.

2. Berca, M., (2000), Ecologie generală şi protecţia mediului, Editura Ceres,

Bucureşti, p. 25-68, 71-83, 102-134
3. Chiţu, Maria, Ungureanu, A., Mac, I., (1983), Geografia resurselor naturale,
Editura Did. şi Pedag.,Bucureşti, p. 3-10, 26-68, 69-150, 151-173, 174-188
4. Conteras R., "How the Concept of Development Got Started", University of
Iowa Center for International Finance and Development, p. 108.
5. Directorate-General For External Policies of The EU, THE ROLE OF BRICS IN
THE DEVELOPING WORLD, 2012
6. Duma, S., Geoecologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000, p. 37-40,
7. Hreniuc, N.P., , Tehnologii industriale şi ecotehnologii, Editura Universităţii
de Nord, Baia Mare 2007 , p. 543-670
8. Gligor, V., , Relieful vulcanic din Nord-Estul Munţilor Metaliferi, Teză
de doctorat, Universitatea „Babeş-Bolyai 2005 ”, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca, p.
203-234
9. Jash A., The Emerging Role of BRICS in the Changing World Order, IndraStra
Global, 2017
10. Kudrin A., A new growth model for the Russian economy, Economic Expert
Group, Moscow, 2015
11. Manning J., “The Importance of the New Development Bank” International
Banker, May 26,2015
12. Parthasarathi, Why Europe Grew Rich and Asia Did Not: Global Economic
Divergence, 1600– 1850, Cambridge University Press, 2011.

30