Sunteți pe pagina 1din 42

Managementul agroecosistemului

Conceptul de management se referă la ansamblul acţiunilor întreprinse


într-o organizaţie, astfel încât aceasta să reuşească să-şi îndeplinească obiectivele
(management de proces), şi la ansamblul managerilor existenţi într-o societate
(management de personal). Mai precis, managementul înseamnă „organizarea
sistematică a resurselor economice” sau „realizarea unor obiective, prin
materializarea unei politici, conform unei strategii şi prin utilizarea unor resurse
financiare, materiale, umane, informaţionale, energetice etc.”, după P. Druckers
(1993). Aceste principii le regăsim şi în managementul agricol, dar cu anumite
particularităţi, care rezultă din „restricţiile ecologice şi sociale” şi „componentele
aleatorii ale mediului agricol”, aşa cum corect subliniază Letiţia Zahiu (1999). Se
conturează două categorii de management, afirmă autoarea menţionată: unul al
fermei de tip familial, caracterizat prin alocarea unor resurse limitate în vederea
maximizării veniturilor necesare fermierului şi familiei sale; al doilea al
societăţilor şi fermelor medii şi mari, care elaborează o strategie şi o politică pe o
perioadă îndelungată de timp, în scopul „gestiunii, organizării producţiei şi
afacerilor agricole”.

8.1 Sensul managementului ecologic

După cum se subliniază în capitolele anterioare, exploataţia agricolă îşi


desfăşoară activitatea în cadrul unui ecosistem, pe o suprafaţă mai mică sau mai
mare de teren activat. Această întrepătrundere şi integrare între ecosistem şi ferma
agricolă impune o anumită strategie, politică şi organizare a proceselor biotehnice
şi economice, pentru a se realiza performanţe cât mai ridicate. În ecosistem trebuie
identificate principii, tehnici şi metode utile în organizarea exploataţiilor agricole,
pentru a se asigura „raţionalitate şi proporţii optime între diversele sale
componente” (Radu Voicu, Iuliana Dobre, 2003). În ecosistemul agricol se aplică
principiile generale ale managementului, la care însă se alătură criterii specifice de
organizare şi conducere, cu scopul de a se evita poluarea şi degradarea mediului
(sol – plantă – apă). În acest sens, D. Gruia (1998) aduce în discuţie noţiunea de
management ecologic, care înseamnă „gospodărirea cu maximă eficacitate a
mediului înconjurător [...] prin structurarea în sisteme ecologice, ce au în
componenţă inclusiv agenţii economici studiaţi în managementul clasic”.
Antropizarea agriculturii prin abaterea ei de la legile naturii obligă la o nouă
Managementul agroecosistemului

amenajare şi reproiectare a ecosistemului şi a formei sale manageriale, care este


exploataţia şi terenul cultivat cu plante. După acelaşi D. Gruia, managementul
ecosistemelor se aplică atât la nivel de ecosferă (regiuni ecologice continentale),
cât şi la nivelul ecosistemelor regionale şi locale (exploataţii agricole). Eugen
Niculescu-Mizil, în 1999, enunţa părerea că managementul ecologic este egal cu
managementul dezvoltării şi are la bază interconexiunile dintre ecologia politică şi
economia politică, în particular şi economia dezvoltării în general. De aceea,
„managementul ecologic poate fi definit ca fiind ştiinţa şi practica structurării şi
conducerii (administrării) sistemelor de esenţă social-economică şi a interrelaţiilor
dintre acestea”. Ni se pare firesc ca această definiţie să o transferăm şi
ecosistemului agricol şi formei sale de management care este agricultura
(fig 8.1).

Structura sistemică
- Biologic
(simbolizează
- Tehnic
producătorul)
- Economic
Ingineria
ecosistemelor Funcţionarea - CIBERNETICA
(simbolizează reglare/
consumatorul) autoreglare
Managementul - prin PIAŢĂ
ecosistemelor

Economia mediului - Economie


- Poluare
Economia ecologică
- Economia mediului
Economia - Economia resurselor
resurselor naturale naturale (bunuri şi
servicii ale mediului
ce arată contribuţia
mediului la
economie)

Fig. 8.1 Schema de principiu a metodologiei de dirijare (pilotare) managerială


a sistemelor ecologice (după D. Gruia, 1997)

Orice ecosistem natural, dar îndeosebi cel agricol, prin esenţa lui
artificializat, trebuie monitorizat şi apoi condus după reguli bine definite pentru
ca bioproductivitatea lui să rămână constantă sau să crească. De aceea,
managementul agrosistemului trebuie să urmărească şi să atingă următoarele
obiective:
¾ conducerea eficientă pentru a putea evalua resursele energetice
neconvenţionale;
¾ gestionarea în biodiversităţi de plante agricole şi horticole şi de animale
utile;
Ingineria ecosistemelor agricole

¾ exploatarea raţională a biotopului şi a biocenozei în perimetrul fermei


agricole;
¾ constituirea unor ecosisteme experimentale, modelate diferit în funcţie de
interesul economico-productiv, în care să se cerceteze programe ecologico-
economice specifice, ceea ce ar permite obţinerea unor date valoroase ce
pot fi generalizate la alte sisteme identice;
¾ pilotarea – prin mijloacele specifice, adaptată structurii date a producţiei,
pentru a administra respectivele sisteme, a le dirija managerial, astfel încât
să realizează legarea mediului înconjurător de economie (D. Gruia, 1995).
Managementul ecologic urmăreşte, de asemenea, instruirea şi educaţia
cultivatorilor (producătorilor agricoli, elaborarea instrucţiunilor de operare,
identificarea şi cuantificarea factorilor de risc, verificarea programelor de
întreţinere. Se adaugă în atribuţiile managementului ecologic şi gestiunea
schimbărilor tehnologice, igiena culturală, sănătatea utilizatorilor, protecţia
plantelor cultivate şi protecţia biotopului. Agrosistemul întruneşte toate aceste
atribute, care însă operează numai pe suprafeţe medii şi mari, în exploataţii viabile
economic. Reluând o opinie a lui Lester Brown (2000) ecosisteme agricole
performante se pot proiecta şi organiza numai în ferme moderne, cu mari capacităţi
de producţie şi mijloace de protecţie a mediului.
În sensul celor de mai sus se poate accepta ideea managementului
protecţiei mediului la nivel de exploataţie şi cultură agricolă, având ca obiectiv
realizarea politicii şi programului întreprinderii (fermei‚ n.n.), punând accentul pe
aspectele organizaţionale de evaluare a efectelor poluării, de calitate a sistemelor
de monitoring şi de eficienţă a sistemului informaţional” (Gh. Manea, 1993). De
aceea, după acest autor, pentru realizarea unui ecomanagement eficient trebuie
avute în vedere câteva obiective:
- inovarea, protecţia mediului, profitul, excelenţa ecologică;
- dezvoltarea pieţelor pentru ecotehnologii şi promovarea produselor, mai
puţin poluate şi poluante;
- integrarea preocupărilor ecologice printre criteriile de performanţă ale
managerilor;
- introducerea pilotajului fermei agricole şi a produselor obţinute, adică
gestiunea ciclului de viaţă a acestor două entităţi ale ecosistemului (Nick
Robins, 1992);
- orientarea ecologică a exploataţiilor agricole devine obligatorie când
consumatorul preferă din ce în ce mai mult produse mai puţin poluate şi
când competitivitatea pe piaţă va depinde tocmai de acesta.
Pentru a face ecomanagementul operativ se practică o gamă largă de
instrumente, cum ar fi: evaluarea impactului ecologic, auditul de mediu, analiza
ciclului de viaţă a produsului, marcarea (ecolabelling) produselor, programe de
conformare pentru protecţia mediului. Evaluarea impactului ecologic permite să se
determine mărimea şi natura pericolelor potenţiale legate de o activitate antropică
organizată şi să se identifice acţiunile practice de minimizare a deprecierii, în cazul
agroecosistemelor, a calităţii mediului agricol. În orice exploataţie agricolă se
Managementul agroecosistemului

impune investigarea efectelor fertilizării, irigaţiei, lucrărilor solului, combaterii


organismelor dăunătoare în urma impactului cu solul şi plantele cultivate. Auditul
este necesar pentru a monitoriza măsurile de protecţie a mediului prin
performanţele ecologice şi economice. Este de fapt un control al calităţii
managementului în ansamblul lui, dar şi pe verigile biologice şi tehnologice. O
supraveghere şi investigare independentă ne poate informa dacă, de exemplu,
îngrăşămintele au fost încorporate în sol conform rezultatelor ştiinţifice, în doza
prescrisă din punct de vedere ecologic. Orice produs agricol obţinut după norme
ecologice şi biologice stricte poate fi marcat în acest sens, pentru a fi diferenţiat
faţă de produsul ieşit din cultura aşa-zisă convenţională. În domeniul viticol
marcarea ecologică promovează soiurile şi vinurile numai cu denumiri de origine.
În ceea ce priveşte programul de conformare pentru protecţia mediului, el se referă
la planul de acţiuni pe care îl elaborează şi-l îndeplineşte ferma agricolă într-o
anumită perioadă în scopul reglementărilor privind protecţia mediului. De
exemplu, programul de fertilizare se va realiza în mare parte cu materie organică,
la care se adaugă cantităţi de îngrăşăminte chimice strict necesare solului şi
plantelor pentru formarea recoltei.

8.2 Proiectarea şi organizarea ecosistemului

8.2.1 Proiectarea ecosistemului

Orice ecosistem agricol trebuie proiectat „în adevăratul înţeles ingineresc


al cuvântului”, pentru ca el să întrunească cerinţele care să corespundă dezvoltării
intensive a agriculturii (D. Teaci, 1983). În acest sens, se propune realizarea de
module zonale şi microzonale de agrosisteme, ce se corelează cu protejarea
mediului şi asigurarea echilibrului energetic. Acesta se menţine prin reintroducerea
în sol a elementelor nutritive extrase de plante sau pierdute prin procesele de
levigare, eroziune sau mineralizare accelerată a materiei organice. Pentru fiecare
sistem ecologic se impune elaborarea unui program de dezvoltare complexă, în
scopul optimizării parametrilor funcţionali.
Este necesar ca proiectarea agrosistemelor în concepţie ecologică să aibă în
vedere următoarele aspecte: economia trebuie să satisfacă cerinţele ecosistemului;
structurarea economiilor se va face şi în funcţie de criteriile ecologice, în sensul cel
mai bun al cuvântului; planificarea combaterii poluării şi ameliorării mediului
înconjurător la scară naţională are evidente avantaje; activităţile industriale care
poluează mediul sunt subvenţionate de societate; costurile ambiante trebuie să fie
acoperite prin introducerea schimbărilor necesare în procesul de producţie; criza
ambientală este o primejdie reală, care cere soluţii social-economice. Sunt
probleme demne de luat în seamă, asupra cărora trebuie să se reflecteze în
continuare, fără a le respinge a priori.
Conducerea agroecosistemelor existente, cu peisajul biogeografic încă
intact şi reintegrarea în circuitul economic a celor dezechilibrate sau parţial
Ingineria ecosistemelor agricole

distruse, specifice, în primul rând, ţărilor subdezvoltate, reprezintă probleme


complexe, de natură economică, tehnologică şi ecologică, ce impun strategii
planificate pe perioade îndelungate de timp şi care necesită eforturi materiale
susţinute pe plan naţional şi internaţional. Este vorba de o rezolvare globală şi
integrată, cu programe speciale, aplicate în funcţie de specificul fiecărei zone
biogeografice, fiecărui agroecosistem. În principal, o astfel de strategie are în
vedere următoarele: pregătirea cadrelor naţionale în agricultură, zootehnie,
sănătatea mediului înconjurător; dezvoltarea unei reţele de documentare ştiinţifică
şi tehnică; crearea unor bariere forestiere de protecţie; modernizarea agriculturii şi
trecerea la o agricultură pe bază de irigaţii, adecvată pentru fiecare zonă
pedoclimatică.
Asemenea proiecte au început să fie puse în aplicare în câteva ţări cu
deosebit succes. Astfel, în Libia, suprafeţe întinse de nisipuri au fost redate
agriculturii, fiind plantate cu lucernă, grâu, portocali şi măslini. S-au săpat fântâni
arteziene la adâncimi mari, s-a fertilizat terenul şi s-au consolidat nisipurile. În
aceste locuri s-au întemeiat ferme agricole de către nomazi sedentarizaţi. În Egipt
şi Yemen, cu sprijinul F.A.O., s-au executat lucrări masive de împădurire, cu
rezultate spectaculoase pentru agricultură şi horticultură. În Algeria a început
acţiunea înfiinţării unei perdele de protecţie din arbori, pe sute de kilometrii, la
fruntariile Saharei. În Abu Dhabi s-au dezvoltat ferme agricole în zonele Al Ain,
Liwa şi în insula Sadjet, care produc legume, folosind irigarea prin picături.
Unii specialişti resping concepţia de „protecţionism” a ecosistemelor
agricole, deoarece contravine unor interese economice fundamentale. Socotind
ecosistemul agricol ca un complex de factori naturali economici şi sociali, ei
militează pentru intervenţia raţională, ştiinţifică a cultivatorului, care să conducă la
mărirea productivităţii agrosistemelor prin: irigaţie, îngrăşăminte, protecţia
culturilor şi animalelor, ameliorarea materialului biologic.
Ca o necesitate actuală şi de viitor apare continuarea studiilor de
fundamentare agroecologică a sistemelor de cultură pe teritoriu, ca premisă a unei
dezvoltări intensive a producţiei agricole. Astfel, în pomicultură, valorificarea
optimă a condiţiilor ecologice, în strânsă legătură cu utilizarea raţională a
resurselor economice atrase în circuitul producţiei a condus la un nou sistem de
cultură superintensiv, de mare randament. În cadrul marilor teritorii de teren irigat,
sistemele de cultură se cer regândite în concordanţă cu condiţiile ecologice locale,
în scopul ridicării producţiei şi eficienţei economice. În zona colinară din ţara
noastră, de exemplu, întâlnim terenuri încă nevalorificate pentru unele specii
pomicole, deoarece n-au fost suficient studiate din punct de vedere ecologic.
Proiectarea unui ecosistem se face într-un timp îndelungat, cu cheltuieli
materiale mai mari sau mai reduse, în funcţie de problemele complexe pe care le
pune o asemenea transformare, arealul de răspândire al ecosistemului respectiv,
modul lui de organizare. Pentru realizarea unui asemenea proiect se impun studii
detaliate asupra solului, apei freatice, vegetaţiei, factorilor meteorologici, reliefului
şi, bineînţeles, o minuţioasă analiză economică asupra oportunităţii şi eficienţei
modificării ecosistemului. Cu cât schimbările de factori, componente ale
Managementul agroecosistemului

ecosistemului sunt mai puţin frecvente, cu atât investiţiile sunt mai reduse şi invers.
De exemplu, în zonele îndiguite se fac în principal lucrări de desecare, adică de
eliminare a excesului de apă de pe terenurile redate agriculturii, de îmbunătăţire a
însuşirilor fizico-chimice ale solului şi de protejare a terenurilor cu diguri contra
eventualelor inundaţii. Aici se modifică în mod substanţial regimul hidric din sol,
vegetaţia şi temperatura solului, într-o măsură mai mică factorii meteorologici de
bază de la suprafaţa solului şi cu totul neînsemnat factorii de mezoclimă în cadrul
biocomunităţii nou create. În schimb, în zona nisipurilor se fac lucrări de irigaţie şi
drenaj, de consolidare şi îmbunătăţire a solurilor, se execută perdele forestiere de
protecţie, care toate la un loc au adus modificări importante ale microclimei, în
funcţie şi de plantele cultivate, în cadrul spaţiului biogeografic supus transformării
de către cultivator.

8.2.2 Organizarea ecosistemului

Cunoaşterea proceselor şi fenomenelor ce au loc într-un sistem ecologic


agricol în diverse zone pedoclimatice se poate face numai pe baza implicării
managementului ambiental, ce-şi propune analize şi studii aprofundate în ceea ce
priveşte proiectarea, organizarea şi conducerea ecosistemelor. Aceste situaţii sunt
fundamentate pe informaţii sigure, înregistrate pe întreaga suprafaţă cultivată, pe o
perioadă cât mai lungă de timp. Pe această cale se poate realiza o dezvoltare
armonioasă a ecosistemului, cu randament ridicat şi cu mai multă independenţă faţă
de accidentele climatice. Managementul ambiental impune organizarea şi
conducerea în mod unitar a ecosistemelor şi este un obiectiv de mare importanţă
economică, nu numai administrativă. Este vorba de a proiecta sau reproiecta
sisteme natural-tehnice unitare şi raţionale, micro şi macroteritoriale, care au drept
scop principal protecţia echilibrului ecologic, mai ales acolo unde au apărut
perturbări sau dereglări. Trecerea la economia de piaţă impune o regândire a
agrosistemelor, folosirea mai eficientă a pământului, restructurarea întreprinderilor
industriale şi agricole.
Plecând de la unele idei publicate de I. Bold în 1999 într-o comunicare
ştiinţifică, se poate sublinia că organizarea unui teritoriu agricol asigură
continuitatea funcţiilor ecologice, tehnologice şi economice, respectiv gestiunea
ecosistemului în ansamblul său. Organizarea, ca element fundamental al
managementului, permite o mai bună relaţie între biocenoză şi biotop, repartiţia
judicioasă a culturilor în perimetrul agricol destinat cultivării şi protecţia acestuia.
Remedierea, refacerea sau reconstrucţia ecosistemului şi mai ales a biotopului său
se bazează, în primul rând, pe amenajarea terenului agricol, pe conservarea şi
ameliorarea solului.
Dacă privim agrosistemele din punct de vedere economic, legate de
utilizarea raţională a resurselor naturale, conservarea habitatelor şi obţinerea unor
recolte mărite, se impune organizarea lor judicioasă în cadrul unei politici de lungă
durată. Este necesar să subliniem că strategia unei agriculturi moderne şi eficiente
trebuie îndreptată spre construcţia unor agrosisteme echilibrate, de mare
Ingineria ecosistemelor agricole

performanţă productivă, cu niveluri maxime de producţie. În acest sens, este firesc


ca problemele prioritare ale agriculturii, ramură de bază a economiei naţionale, să
interfereze cu problemele ecosistemului naţional zonal sau microzonal şi ar trebui
să deţină un loc predominant în politica economică.
8.2.3 Investiţia ecologică
Pentru a proiecta şi organiza în mod optim agroecosistemul, se impune un
raport optim între investiţii şi condiţiile ecologice, un echilibru care să-l protejeze.
Investiţia ecologică agricolă trebuie integrată organic în mediul înconjurător,
pentru a ridica randamentul ecosistemului şi a valorifica superior resursele naturale
şi materiale. Integrată armonios în ansamblul general al ecosistemului, în funcţie de
ocuparea lui (culturi de câmp, culturi horticole, sere şi adăposturi cu plastic),
investiţia devine eficientă economic şi creşte capacitatea ei de prevenire şi
combatere a poluării. Viorel Soran şi Ana Fabian consideră că retrogresiunea
biosferei şi a ecosistemelor poate fi prevenită fără investiţii majore dacă se
apelează la un program judicios de conservare a acestora. În ecosistemele
degradate se pot folosi acţiuni de redresare sau de reconstrucţie biologică, acestea
din urmă însă cer investiţii considerabile. După Lester Brown, „pe măsură ce se
deteriorează sistemele naturale care stau la baza economiilor, acţiunile raţionale din
punct de vedere ecologic vor deveni convergente cu cele care sunt raţionale din
punct de vedere economic”. Iar Barry Commoner consideră că investiţia necesară
pentru prevenirea poluării şi deteriorării mediului este absolut firească şi trebuie să
constituie obiectivul principal pentru orice guvern.

8.3 Gestiunea ecosistemului


Pentru a bara efectele negative ale unei eventuale crize ale mediului
agricol, se preconizează o concepţie unitară de gestiune şi administrare ecologică a
acestuia, în scopul de a se realiza pe termen lung supravieţuirea, integritatea şi
calitatea producţiei agricole.
Gestiunea ecologică a mediului înconjurător şi a ecosistemului înseamnă o
folosire judicioasă a resurselor naturale de la suprafaţa solului şi din sol. Se cere o
repartizare şi o amenajare optimă a industriei, agriculturii şi a localităţilor rurale,
ţinând seama de dezvoltarea geosistemelor naturale, care trebuie să primeze în
prognozele economice pe termen lung (S. Hartia ş.a., 1990)
Cercetările efectuate şi rezultatele obţinute în practica agricolă atestă că
sunt posibile modificări în structura ecologică a mediului agricol, fie el biotop sau
biocenoză, mai ales în ceea ce priveşte componenţii stratului atmosferic apropiat şi
solul activ. Intervenţiile în biocomunităţile agricole impun însă o abordare
managerială, deci trecerea la cele mai moderne metode de tehnică agricolă şi la
aplicarea largă a mecanizării şi chimizării, dar şi a irigaţiilor. Astfel, transformări
esenţiale au apărut în zona nisipurilor de la Sadova – Corabia, în trecut cu un
ecosistem agricol tradiţional, fără irigaţii, cu secetă atmosferică frecventă, cu
Managementul agroecosistemului

recolte foarte scăzute. În prezent, prin irigarea celor 96 000 ha de nisipuri s-a creat
un nou ecosistem, cu un pronunţat caracter agro-industrial, pe teritoriul căruia se
cultivă pe suprafeţe mari piersicul, viţa de vie cu soiuri nobile, cartoful timpuriu,
grâul şi porumbul cu producţii ridicate. Un alt exemplu grăitor în acest sens îl
reprezintă Insula Mare a Brăilei, cu cele 70 000 ha, unde cu ani în urmă terenurile
erau sărăturate, supuse inundaţiei permanente a apelor Dunării, cu o vegetaţie
specifică zonelor cu exces de umiditate. În prezent, datorită intervenţiei raţionale şi
ştiinţifice în această microzonă, putem spune cu toată certitudinea că s-a creat un
nou ecosistem agricol, care are drept componentă de bază porumbul şi grâul.
Desigur că schimbări esenţiale s-au produs în sol şi în cadrul microclimei, au
apărut noi relaţii între vegetaţie, sol şi climă ca urmare a lucrărilor de îndiguire şi
cultivării plantelor agricole. Această experienţă valoroasă are drept rezultat concret
obţinerea a circa 240 000 tone produse vegetale anual.
În lucrarea sa de doctorat, Dorina Minoiu (1996) consideră că
macrogestiunea ecosistemelor agricole face parte din managementul specific şi
trebuie să aibă în vedere: administrarea organizată, controlată a ecosistemului,
asigurarea biodiversităţii, optimizarea sistemului de cultură, a cărui verigă
principală este structura culturilor într-o exploataţie agricolă. Pe scurt, protecţia,
ameliorarea şi reproducerea ecosistemului în vederea exploatării viitoare în mod
raţional.
În prezent, se pune foarte mult accentul pe refacerea, protejarea,
raţionalizarea, transformarea şi controlul cadrului natural, folosind ingineria
ecosistemului şi ecologia experimentală. Acestea îşi propun studierea plantelor şi
animalelor la diferite niveluri de integrare şi organizare, în interdependenţă
reciprocă cu mediul ambiant, folosind, ca principale instrumente de acţiune asupra
ecosistemelor, complexele ecologice prognozabile şi ambienturile programabile.
Revitalizarea ecosistemelor deteriorate prin poluare este condiţionată de
cunoaşterea relaţiilor dintre componentele ecosistemelor şi mecanismelor de
realizare a acestora, de reglare şi autoreglare. Se trece de la simpla observaţie sau
constatare la experimentare şi simulare, folosind tehnici de control şi dirijare, chiar
de substituire a factorilor naturali. Recoltarea şi prelucrarea acestor date
experimentale se efectuează automat, folosind teledetecţia şi calculatorul
electronic, plecând de la modele şi programe matematico-statistice specifice.
Dat fiind că echilibrul ecologic poate fi definit ca echivalent cu respectarea
tuturor parametrilor sistemului în interiorul unor intervale prescrise, iar depăşirea
acestora duce la fisurarea sau distrugerea sistemului ecologic, Florin Stănciulescu
dezvoltă o metodă de modelare matematico-euristică pentru refacerea acestuia.
Metoda se bazează pe un model de simulare standard, compus dintr-un set de
ecuaţii diferenţiale neliniare, cu limite sau toleranţe asupra variabilelor de stare şi
condiţii iniţiale date şi pe un model euristic, constituit dintr-un set de reguli logico-
lingvistice, derivate din procesul ecologic. Metoda s-a aplicat la echilibrul ecologic
al unui ecosistem din Delta Dunării, observându-se o concordanţă calitativă cu
rezultatele obţinute prin măsurători directe efectuate de ecologi.
Ingineria ecosistemelor agricole

În proiectarea – reproiectarea şi organizarea agroecosistemului se impune o


analiză detailată din punct de vedere ecologic. Într-un interesant studiu,
V. Guţuleac (1999) se referă la analiza eco-geochimică a peisajelor naturalo-
antropice. Prin analogie, putem transfera acest concept asupra ecosistemelor
agricole, ca peisaje artificializate şi antropice. Analiza acestora, de o deosebită
importanţă, se bazează pe următoarele principii adaptate după autorul citat mai sus:
- funcţional - geochimic, hidrologic şi orografic (se studiază ecosistemele
integrale care includ terenul agricol – economia – plantele cultivate –
cultivatorii);
- structural - ecologic (dispunerea spaţială şi integrarea teritorială a
unităţilor ecogeochimice – ecotopul, geoecotopul şi biocenoza agricolă,
formarea şi evoluţia acestora pe baza unităţilor morfologice ale
peisajului);
- acumulării şi migraţiei substanţelor nutritive şi poluante în sol;
- fitosanitar - ecologic (aprecierea stării ecologice în complexele peisagiste
de rang local şi regional, având în vedere starea de sănătate a culturilor
agricole şi răspândirea organismelor dăunătoare – boli şi dăunători).
Se consideră că în prezent se impune cu prioritate problema prognozei şi a
optimizării sistemelor ecologice, de la cele mai mici până la cel al biosferei în
totalitate. De mare perspectivă, în ceea ce priveşte planificarea şi conducerea, este
concepţia sistemelor ecologico-economice, ce permite rezolvarea problemelor de
gestionare şi management în mod unitar şi complex. Trebuie studiate perimetrele
acestor sisteme complexe, ţinând seama de dezvoltarea demografică şi social-
economică a regiunilor cuprinse în ecosisteme. În acest concept se integrează un alt
aspect: zonarea optimă şi repartizarea teritorială a sistemelor ecologico-economice
omogene şi eterogene, care cuprind o diversitate de unităţi administrative. Astfel
graniţele administrative se şterg şi se fixează cele ecologico-economice
(L. E. Linbarski, 1985). Autorul citat propune o schemă de subordonare
(ierarhizare) teritorială a sistemelor ecologico-economice, după cum urmează:
republica (teritoriul naţional); provincia (grupe de judeţe); judeţul (grupe de unităţi
economice-industriale, agricole, silvice); unitatea economică (societatea
comercială industrială, agricolă, silvică, de turism); subunitatea economică (secţie
industrială, fermă agricolă); complex al biocenozelor omogene; biocenoza
(agricolă, praticolă, silvică) sau biogeohidrocenoza (piscicolă). Fiecare sistem
trebuie să aibă un program de funcţionare şi dezvoltare, elaborat de ecologi,
economişti, tehnologi şi demografi pe mai mulţi ani. Ideal ar fi să se organizeze o
reţea de modele tip de asemenea ecosisteme, pentru a fi studiate din toate punctele
de vedere. Rezultatele obţinute în aceste perimetre ecologico-economice pot fi
folosite la alte ecosisteme.
Managementul agroecosistemului

8.4 Conservarea şi protecţia ecosistemului


8.4.1 Orientări specifice
În mod firesc, protecţia mediului agricol se înscrie ca o componentă
organică a dezvoltării armonioase a agriculturii după criterii ecologice, contribuind
la păstrarea nealterată a fondului biologic, la asigurarea stării de sănătate a
plantelor şi solului, la creşterea capacităţii de producţie a acestuia. Protejarea
ecosistemelor agricole are în vedere realizarea unui echilibru între biocenoză şi
biotop, între lumea vegetală şi animală în perimetrul terenurilor agricole. În linii
mari, strategia de protecţie a mediului agricol vizează valorificarea raţională a
resurselor naturale şi materiale, în consens cu elaborarea de tehnologii mai puţin
poluante. De mare importanţă este perfecţionarea cercetării ştiinţifice şi
supravegherea ecosistemelor, cu deosebire în zonele industrializate. Marea
complexitate ecologică a teritoriului agricol, diversificată prin intervenţii antropice,
impune abordarea corectă a soluţiilor, deoarece însuşirile terenurilor sunt distincte,
de unde rezultă şi tratarea lor diferenţiată. Se insistă asupra gestionării raţionale a
mediului agricol într-o orientare ecologică, mărind costurile pentru acţiunile
depoluante şi tehnicile nepoluante, dar fără a diminua vulnerabilitatea
producătorilor vegetali, potenţialul lor de producţie. Coexistenţa biosferei agricole
cu industriosfera, arată Viorel Soran, şi dezvoltarea lor armonioasă este obligatorie
pentru conservarea, protecţia şi ameliorarea mediului agricol.
Protecţia ecosistemelor agricole presupune conservarea şi ameliorarea
factorilor naturali ai mediului înconjurător, în condiţiile prevenirii şi combaterii
poluării şi deteriorării acestora. În Proclamaţia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru
Mediul Înconjurător din anul 1972 se arată foarte clar: „Conservarea naturii va
deveni eficientă şi reală numai atunci când se conturează soluţii din ce în ce mai
eficiente de protecţie, în aşa fel încât poluarea să cedeze cu timpul în faţa
potenţialului tehnologic al societăţii”. De asemenea, N.N. Constantinescu (1976)
observă că „soluţionarea problemelor protecţiei mediului înconjurător necesită [...]
crearea unei baze tehnico-materiale şi a unei structuri tehnologice care să nu
permită încărcarea biosferei cu reziduuri ale consumului productiv sau al celui
final”.
Protecţia ecosistemelor agricole cuprinde obiective şi acţiuni adoptate în
mai toate ţările şi se rezumă la următoarele obiective de management:
¾ conlucrarea activă dintre biosfera agricolă şi biosfera industrială, cu
aplicarea tehnologiilor mai puţin poluante la limitele admisibile pentru
fiecare agent poluant;
¾ menţinerea şi ameliorarea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane destinate
irigării terenurilor agricole, în scopul evitării unor efecte negative asupra
solului şi plantelor cultivate;
¾ gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor poluante până la
realizarea celor mai scăzute niveluri, care să nu depăşească capacitatea de
regenerare a atmosferei;
¾ protecţia ecologică a plantelor cultivate prin măsuri şi acţiuni de combatere
integrată, mai ales contra bolilor şi dăunătorilor, care să permită o stare
bună fitosanitară şi reducerea pesticidelor;
Ingineria ecosistemelor agricole

¾ perfecţionarea sistemului naţional de monitoring şi al celui informaţional


pentru controlul, supravegherea şi cercetarea ecosistemelor, pe cale
terestră, aeriană şi prin teledetecţie.
Refacerea şi conservarea mediului agricol în concepţia Politicilor Agrare
Comunitare, evitarea insecurităţii ecologice şi gestiunea responsabilă a
patrimoniului Terra trebuie făcute prin „implantarea unei agriculturi reparatorii în
care sursele alternative de energie şi imputuri sunt cât mai aproape de natură, se
integrează în natură.” (M. Berca, 2005).

MÂNA RAŢIUNII UMANE


ce modifică fie în rău, fie in bine destinul planetei Pământ!

ECONOMIE DEVASTATOARE ECONOMIE


(Răul ecologic şi economic) SUSTENABILĂ

(-) (+)

Acţiuni umane De raţiunea Iniţiative şi


antiecologice umană depinde acţiuni umane
încotro va înclina ecologice
balanţa!!!

Retrogresiuni ecologice Redresări ecologice


- Despăduriri - Regenerări naturale
- Desţeleniri - Recuperări ecologice
- Desecarea zonelor umede (Ecological reclamations)
- Poluare şi altele - Restaurări ecologice propriu-zise (Eurestaurări)
- Restaurări ecologice prin substituiri
- Bioremedieri
- Construcţii ecologice
- Activităţi ecoartizanale

Rezultate Rezultate
- Continua diminuare a biodiversităţii - Refacerea ecosistemelor naturale
- Distrugerea ecosistemelor naturale - Refacerea ecosistemelor gospodărite de om
- Ruinarea ecosistemelor construite de om - Refacerea ecosistemelor cu un grad înalt de
- Instalarea finală a deşertului artificializare
- Dispariţia vieţii - Construirea de ecosisteme pe baza legilor naturale
rezultate din structurarea şi funcţionarea
ecosistemelor naturale
- Continua dezvoltare şi evoluţie a vieţii, completată
de una similară a economiei viabile

Fig. 8.2 Destinul echilibrelor ecologice într-o economie devastatoare a mediului


înconjurător şi în alta sustenabilă (ecocompatibilă), după Corneliu Bucşa ş.a. (1999)

În biosistemul cultivat antropizat echilibrul ecologic trebuie menţinut:


1) între biocenoză şi biotop;
2) în cadrul biocenozei;
Managementul agroecosistemului

3) în interiorul biotopului (sol şi atmosfera ce se află deasupra solului);


4) între procesele naturale şi activitatea producătorului agricol.
În felul acesta (figura 8.2) se poate preveni retrogresiunea ecologică, adică
orice modificări în rău din mediul agricol, datorate acţiunilor umane sau naturale,
după cum subliniază Corneliu Bucşa (1999).

8.4.2 Reconstrucţia (restaurarea) ecoagroecosistemelor

În România, procesul de poluare şi deteriorare a mediului agricol s-a


accentuat ca urmare a activităţilor antropice şi datorită fenomenelor naturale cum ar fi
inundaţiile, seceta prelungită, alunecările de teren. Un aport substanţial în degradarea
agrosistemelor îl aduce deforestarea, defrişarea plantaţiilor pomi-viticole şi, nu în
ultimul rând, dezindustrializarea cu demolarea unor unităţi (Gh. Manea, 2003).
Apele poluate, folosite la irigaţie contaminează solul, ceea ce duce la obţinerea unor
randamente scăzute pe un asemenea teren poluat şi degradat. Condiţiile de mediu se
înrăutăţesc, afectând creşterea şi fructificarea normală a plantelor cultivate. Terenul
agricol degradat se estimează la circa 900.000 ha, de aceea reconstrucţia, refacerea
acestuia devine imperativă, înaintea altor componente ale agroecosistemului, pentru a
putea fi reintrodus în circuitul economic.
În ultima vreme se foloseşte tot mai frecvent termenul de ecologie
restaurativă, preluat de la cercetătorii apuseni, care, în parte, au renunţat la
conceptul de reconstrucţie ecologică, înlocuindu-l cu acela de refacere, restabilire
(restaurare), cu obiective şi acţiuni concrete, precum: regenerări naturale şi
artificiale, rotaţia culturilor, bioremedieri, construcţii ecologice.
Reconstrucţia terenurilor degradate de industrie reprezintă o problemă
deosebită pentru România, fiind scoase suprafeţe mari din circuitul agricol în
bazinele carbonifere, în zona centralelor electrice şi de termoficare, a minelor de
metale neferoase şi a unor uzine chimice, a conductelor şi a sondelor petroliere.
În bazinul Motru-Rovinari se preconizează decopertarea a 30.000 ha teren,
adică 25% din suprafaţa arabilă a judeţului Gorj. Soluţiile de reintegrare în
agricultură a acestor terenuri sunt în discuţie. Recuperarea se poate face prin
decopertarea solului fertil şi depozitarea separată şi apoi reaşezarea lui pe suprafaţa
afectată sau prin fertilizarea masivă a terenurilor cu materie organică. Datorită
sistemului de lucru folosit în exploatările miniere de suprafaţă, materialele
geologice care acoperă zăcământul de cărbune nu sunt excavate selectiv, astfel
încât, cu ocazia transportului şi depozitării, acestea se amestecă între ele. În urma
extragerii cărbunelui, terenurilor decopertate au un aspect „selenar", rămân
denivelate şi alcătuite dintr-un strat heterogen de argilă, nisip, resturi de cărbune,
sol fertil şi pietriş. Pe o astfel de zonă decopertată cercetătorii de la Staţiunea de
Cercetare şi Producţie Viticolă Tîrgu-Jiu s-au încumetat să studieze posibilităţile de
redare a acestor terenuri agriculturii şi au obţinut rezultate spectaculoase.
Complexul de măsuri agrotehnice stabilit după ani de căutări constă din: nivelarea
de bază; fertilizarea cu îngrăşăminte verzi (secară 18,5 t/ha masă verde încorporată
în sol); fertilizarea cu gunoi de grajd 50 t/ha şi îngrăşăminte chimice în doză de
Ingineria ecosistemelor agricole

N – 80 kg, P – 150 kg şi K – 150 kg/ha substanţă activă; desfundarea terenului;


fertilizarea de întreţinere, organică şi minerală, precum şi cu îngrăşăminte verzi
(mazăre) în perioada de vegetaţie. S-au înregistrat pe aceste terenuri aride
7.500-9.100 kg struguri la hectar, cu 187,7 g zahăr la litru şi o aciditate de 5,24,
vinul obţinut fiind cotat ca superior. Eficienţa metodei este incontestabilă, după trei
ani de cultură se obţine o rentabilitate minimă (Cristian Vladu ş.a., 1985).
Suprafeţe relativ mari ocupă haldele de cenuşă de la termocentrale, care au
scos din circuitul agricol câteva mii de hectare de teren de bună şi foarte bună
calitate. Cercetările efectuate până acum în zona Işalniţa-Craiova demonstrează că
ocuparea haldelor cu plante agricole asigură stăvilirea procesului de spulberare a
cenuşii şi obţinerea unor producţii spectaculoase la culturi cum ar fi: porumb boabe
4,5 - 7,7 t/ha, sfecla de zahăr 29-31 t/ha, cartofi 8-24 t/ha, lucernă 14 t/ha, sfeclă
furajeră 45-56 t/ha, prezenţa irigaţiilor. Rezultate demne de evidenţiat s-au obţinut
la viţa de vie în regim irigat, unde soiul Roşioară în al treilea an de la plantare, în
primul an de rodire, a realizat 9,3 t/ha struguri, cu un conţinut în zahăr de
164 g/litru, iar soiul Riesling, în al doilea an de rodire, a înregistrat o producţie de
20 t/ha (I. Popescu, 1982).
Pentru fixarea haldelor şi cultivarea lor se recomandă udări, emulsii de
polimeri, o bogată vegetaţie, care, în final, va produce şi biomasă utilă.
Experienţele efectuate de Institutul de Cercetări Pedologice au scos în evidenţă
rezultatele bune obţinute de la o serie de plante cultivate: lucernă cu o producţie de
18,2 t/ha masă verde, cartof cu 9,3 t/ha, trifoi cu 49,2 t/ha masă verde. În zona
haldelor de la Işalniţa-Craiova rezultate considerabile a dat cultura viţei de vie
(16,0 t/ha) şi piersicul (10,0 t/ha), cu fructe de calitate (S. Nastea, Cornel Răuţă,
1981).
Pe plan modial au fost cercetate tehnici de combatere a poluării şi de
remediere a solurilor, aplicate in situ în mod deosebit (Japka Toritsezu ş.a., 1998).
Ca urmare, s-au realizat tehnologii performante biologice, fizico-chimice şi termice
(fig. 8.3).
8.5 Managementul fitosanitar
Fig. 8.3 Tehnologii de remediere a solului contaminat
Ingineria ecosistemelor agricole

8.5 Managementul fitosanitar

În ecosistemul agricol se pune mare accent pe protecţia biocenozei, a


plantelor cultivate, contra bolilor şi dăunătorilor, care are drept obiectiv principal
stabilitatea recoltelor, securitatea culturilor şi rentabilitatea exploataţiei agricole.
Prevenirea atacului dăunătorilor şi îndeosebi combaterea lor (îndepărtarea) din
ecosistem este o acţiune de mare amploare, complexă şi dificilă, ce necesită un
management de clasă, în care se întrepătrund numeroase programe, specialişti,
politici coerente, măsuri organizatorice, informaţii rapide pe teritoriu, metode de
luptă imediate, avertizare şi prognoză, monitoring specializat.
Organismele dăunătoare, din diferite motive, pătrund în ecosistem (cultură
de cereale, grădină de legume, livadă sau vie) şi se pot extinde vertiginos pe
teritorii foarte mari. Aşa s-a întâmplat cu viermele vestic al rădăcinilor de porumb
care a fost semnalat în 1996, iar în prezent atacă în multe zone ecologice. În anul
2002, în judeţul Constanţa s-a produs un atac puternic al lăcustei marocane, cu o
mare vitalitate şi putere de înmulţire rapidă. Dăunătorul a fost depistat la timp şi
focarul a fost lichidat într-un timp foarte scurt, pagubele provocate fiind minime.
Protecţia plantelor contra organismelor dăunătoare se încadrează în
managementul general al unei exploataţii agricole şi a fost studiată de D. Huelth şi
U. Regen în 1947, de P. Thompson şi colaboratorii în 1980 şi, în mod concret,
pentru o livadă de meri, de către C.G. Rock şi J. Apple în 1983. Aceştia din urmă,
pe baza unor modele matematice, au analizat relaţiile între boli, dăunători şi
producţia de fructe în cadrul ecosistemului livadă. Autorii au făcut şi un calcul
estimativ al beneficiului net care poate fi obţinut prin respectarea componentelor de
management şi a informaţiilor care intră în ecosistem.
Boris Plămădeală (1997) consideră că managementul fitosanitar (al bolilor
la cartof în acest caz) presupune atât folosirea metodelor moderne de protecţie, cât
şi reconsiderarea practicilor din agricultura tradiţională, având ca obiectiv principal
protejarea produsului obţinut şi nu distrugerea bolilor.
În 1999 M. Berca aduce completări majore conceptului de Management
Integrat al Protecţiei Plantelor (MIPP), pe care îl consideră ca fiind organizarea
raţională şi luarea unor decizii reale şi pertinente în lupta contra organismelor
dăunătoare, ţinând seama de mai mulţi factori:
• existenţa unor date suficiente privind organismele dăunătoare şi
biologia acestora, în relaţie cu practicile agricole;
• programe de supraveghere a dăunătorilor şi a duşmanilor naturali ai
acestora;
• programe de supraveghere a stării culturilor pe tot sezonul;
• praguri economice de dăunare (PED);
• metode selective de protecţie;
• consultanţă pentru aplicarea programului;
• flexibilitate cu elemente de miniaturizare pentru fermele mici, dar şi cu
sisteme adaptate la fermele mari;
Managementul agroecosistemului

• accentuarea folosirii serviciilor (seminţe tratate furnizate de societăţi


specializate, prognoză şi analizare cu ajutorul sistemelor informaţionale,
tratamente aplicate de firme specializate);
• specialistul în protecţia plantelor devine „medicul de familie” al unui
grup de ferme, gestionarul unui agrosistem ca parte integrantă a naturii;
• o politică coerentă de educare, informare şi extindere a cunoştinţelor de
protecţie integrată, însoţită de o legislaţie specifică adecvată.
Autorul citat mai sus consemnează legătura dintre sistemul de agricultură
durabilă (SAD) şi managementul integrat al protecţiei plantelor, de aceea, protecţia
culturilor trebuie înţeleasă ca multilaterală în obiective şi multitehnologică sub
raportul posibilităţilor de aplicare”.
În managementul fitosanitar, după unii specialişti, Pal Sarkany (1965), de
exemplu, protecţia plantelor nu are ca obiect exterminarea totală a dăunătorilor, ci
urmăreşte doar îngrădirea lor, în aşa măsură încât pagubele provocate de aceştia să
fie minime. Până în prezent nu există nici un precedent cu privire la exterminarea
unei specii de dăunători. Scoatere completă a dăunătorilor din ecosistem ar fi
posibilă, dar cu mari cantităţi de pesticide, pe o perioadă îndelungată de timp şi cu
mari prejudicii aduse biocenozei. În acest caz echilibrul ecosistemului poate fi
tulburat şi cu greu se restabileşte. În concepţia modernă, obiectivul principal în
producţia plantelor este descoperirea la timp a dăunătorilor şi rărirea lor, cu alte
cuvinte dirijarea apariţiei acestora. Această opinie este susţinută şi de
Al. Bărbulescu (2000), care consideră că „este necesar a accepta ideea de
convieţuire a omului cu aceste organisme dăunătoare culturilor agricole”. Aceasta
înseamnă că orice dăunător care se introduce într-un perimetru agricol nu mai poate
fi distrus în totalitate, de aceea cea mai bună strategie este să fie monitorizat chiar
la prima apariţie sau primul atac şi să se apeleze la toate mijloacele de combatere
corespunzătoare.
Eficienţa protecţiei prin folosirea metodelor de combatere este direct
dependentă de biologia agentului patogen sau a dăunătorului de pe plante, de
relaţia parazit – plantă gazdă, fiind influenţată şi de condiţiile climatice ce
caracterizează un anumit areal de cultură sau o anumită fază din ciclul de vegetaţie
al culturii agricole atacate. În funcţie de aceste criterii, diferitele măsuri de luptă
integrată pot interveni, mai mult sau mai puţin, în reducerea gradului de atac sau
pot conduce la înlăturarea dăunătorului (C. Fady, D. Morin, 1986). Se pune
problema de a realiza în timp integrarea luptei antiparazite în procesele globale ale
unui mediu durabil, curat şi sănătos, al cărui unic scop este de a reduce folosinţa
pesticidelor în toate domeniile agriculturii şi societăţii în general. Pentru a realiza
un sistem convenabil, real şi durabil de protecţie a plantelor şi de securitate a
sănătăţii populaţiei, acesta trebuie să conţină metode precise şi viabile în cadrul
managementului ecologic al agrosistemului.
Un rol deosebit de important îl au acţiunile de ordin managerial care se
referă la combaterea preventivă a organismelor dăunătoare:
 prognoza de lungă sau scurtă durată – reprezintă prevederea apariţiei
în masă a speciilor de organisme dăunătoare, în anumite perioade de
Ingineria ecosistemelor agricole

timp şi pe anumite teritorii, precum şi estimarea gravităţii atacurilor pe


care le pot produce (I. Vonica, 1996);
 avertizarea – se referă la stabilirea perioadelor de aplicare a
tratamentelor de prevenire şi combatere a organismelor dăunătoare în
funcţie de biologia acestora, corelată cu fenologia plantelor gazdă şi cu
condiţiile climatice locale;
 funcţionarea serviciilor de carantină vamală – are drept obiectiv
depistarea eventualelor organisme dăunătoare care ar putea pătrunde
odată cu materialele vegetale aflate în posesia călătorilor sau în/pe
diferitele mărfuri de natură vegetală;
 monitorizarea – reprezintă controlul, supravegherea şi cercetarea micro
şi macrofaunei entomologice şi fitopatologice pe teritoriul ţării şi se
bazează pe managementul integrat al protecţiei plantelor (M.I.P.P).
Sistemul naţional de monitoring, care cuprinde şi sistemul naţional de
prognoză şi avertizare, este realizat pe calculator şi va fi introdus în
curând la toate staţiile L.C.C.F.
Aceste acţiuni sunt coordonate de Laboratorul Central de Carantină
Fitosanitară (L.C.C.F) din Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale,
care are în subordine 200 de staţii de prognoză şi avertizare, amplasate în toate
zonele ecologice agricole. La aceste acţiuni participă de asemenea staţiunile de
cercetare agricolă prin laboratoarele de protecţie a plantelor.

8.6 Managementul buruienilor

Nu se poate obţine o producţie ridicată şi de calitate decât pe un teren


curat, fără buruieni, acest duşman declarat al tuturor culturilor agricole. Un câmp
cultivat, oricare ar fi el, se poate aprecia după prezenţa buruienilor într-un număr
mai mare sau mai mic. Din păcate, dacă străbaţi unele localităţi agricole din ţară, se
pot observa adevărate “culturi” de pălămidă, pir, troscot, muşeţel etc. pe sute şi mii
de hectare, chiar în zone cu tradiţie cum este Transilvania. S-au extins foarte mult
buruienile din speciile Avena şi Apeca (iarba vântului), de asemenea Matricaria
(muşeţelul) şi Stellaria în partea centrală şi de nord a ţării. În sudul ţării, în cultura
grâului, pălămida (Cirsium arvense) este tot mai frecventă, iar la porumb costreiul
(Sorgum halapense), zârna (Solanum magnum) şi Xanthium. Gospodăriile de la
ţară sunt invadate de zârnă, volbură, troscot, pe care le întâlnim şi în curţile din
oraşe.
Sunt terenuri care stau îmburuienate cu anii. Există date precise care arată
că buruienile diminuează recolta cu 20 – 60 % şi, în unele cazuri, chiar o
compromite. Din studiul făcut de N. Şarpe (1987) reiese că pagubele provocate de
buruieni sunt următoarele: la grâu 10-70 % la porumb – 30 - 95 %, la floarea
soarelui –
15 - 55 %, la sfecla de zahăr – 53 - 96 %,la cartof – 42 - 72 %, în sensul diminuării
recoltei într-un singur sezon agricol pe terenurile neplivite şi neprăşite.
Managementul agroecosistemului

Pentru a face faţă pericolului mare pe care îl prezintă buruienile pentru


culturile agricole şi pentru recolta obţinută, specialiştii din domeniu susţin
conceptul de Management Integrat al Buruienilor (M.I.B.), care înseamnă, după
M. Berca (1999), un sistem de dirijare şi control, care reduce influenţa buruienilor
până la pragul economic de dăunare, protejează mediul, conservă biodiversitatea şi
armonizează ecosistemul agricol cu cel natural, desigur prin mijloace economice.
Managementul acţionează la nivel central prin:
¾ cartarea şi bonitarea buruienilor;
¾ studierea modificărilor în evoluţia acestora;
¾ determinarea pierderilor de recoltă;
¾ stabilirea pragurilor de dăunare, biologic şi economic;
¾ perfecţionarea cercetărilor în domeniu producerii ierbicidelor şi aplicării
lor în practică.
La nivelul local se asigură o colaborare între diferitele compartimente
agricole interesate, care, în final, conduc la elaborarea tehnicilor de folosire a
metodelor de combatere a buruienilor (fig. 8.4).

Fig. 8.4 Managementul integrat al buruienilor la nivel local


(după M. Berca, 1999)

În noua concepţie, susţine M. Berca, „managementul şi combaterea (MIB


şi CIB) nu trebuie opuse absolut ... Combaterea trebuie integrată în Management.
Ingineria ecosistemelor agricole

Aceasta nu exclude, ci prevede măsuri de combatere integrată”. Acelaşi specialist


consideră că managementul integrat se adresează direct exploataţiei agricole, solei
din asolament şi fiecărei culturi, avându-se în vedere următoarele criterii:
- specia, soiul şi hibridul cultivat;
- condiţiile de sol şi microclimă din ferma agricolă;
- tehnologia de cultivare a plantei agricole;
- tipul şi structura asolamentului cu plantele premergătoare;
- posibilităţile tehnico-organizatorice şi economico-financiare ale
exploataţiilor agricole.
Cartarea geobotanică joacă şi ea un rol definitoriu în managementul
buruienilor pe un teritoriu biogeografic, în conlucrare cu cartarea ecologică. Ea
pune la dispoziţia agricultorului date precise privind speciile de buruieni,
adaptabilitatea la condiţiile locale, biologia înmulţirii, gradul de infestare şi
mijloacele de luptă. O preocupare pentru specialişti este prognoza îmburuienării pe
baza datelor cartării (C. Chirilă, 1988). În acest scop, se pot folosi datele referitoare
la constanţa speciilor pe o anumită solă, precum şi cele despre buruienile
dominante din anii precedenţi.
De asemenea, se ia în considerare fenofaza şi înălţimea buruienilor,
corelarea lor cu masa acestora şi modul de calcul al masei speciilor cu ajutorul unor
nomograme şi al calculatorului.
În prezent se experimentează detecţia automată a buruienilor şi combaterea
buruienilor, pe vetre, condusă de senzori, instalaţi pe maşini specializate. Pe
această cale se reduce cantitatea de erbicide şi creşte productivitatea muncii
(N. E. Ionescu, 2000).

8.7 Economisirea energiei

8.7.1 Strategia de economisire. În management, conservarea şi


economisirea energiei este un segment foarte important în a conduce, organiza şi
administra resursele, pentru a obţine maximum de eficienţă.
Agricultura poate fi definită ca un domeniu de activitate ce implică
intervenţia tehnică conştientă a producătorului în cadrul şi asupra ecosistemului
prin proiectarea, organizarea şi conducerea complexelor acţiuni şi procese de
transformare a diferitelor forme de energie materială în energie biologică.
Consumurile mari de energie sunt o povară pentru producţia agricolă şi
afectează direct costurile de producţie şi în final preţul de vânzare al alimentelor
către consumatori. Ce soluţii pot fi găsite pentru a ieşi din impas? Opiniile sunt
diverse. Astfel, se consideră că pentru a reduce consumul energetic specific este
important să se perfecţioneze structurile de producţie, concomitent cu micşorarea
consumurilor pe toate treptele şi verigile progresului tehnic. De aceea, afirmă
Oprea Parpală (1981), „se impune regândirea strategiei de modernizare a
agriculturii şi găsirea unor noi soluţii, specifice momentului şi condiţiilor noastre
sociale, politice şi natural-economice, astfel încât agricultura să fie mai productivă
Managementul agroecosistemului

dar şi mai economică”. După N. Braşoveanu (1983), important este de a găsi


„tipuri şi soluţii de industrializare şi de modernizare a agriculturii mai puţin
energointensive”. Pentru reducerea risipei de energie culturală, Viorel Soran şi
I. Puia (1982) propun soluţii atât biotehnologice, cât şi măsuri economice, adică
obţinerea de „noi materiale biologice, genotipuri mai productive şi cu o capacitate
mărită de fixare a energiei luminoase şi de stocare a ei în recolta utilă”. Ar fi una
din căile de preferat, în care cercetarea ştiinţifică poate aduce rezolvări
spectaculoase.
Identificarea posibilităţilor de gestionare raţională a energiei, de
economisire a acesteia, constituie o problemă fundamentală a eficienţei economice
în ecosistem. Economisirea se poate realiza printr-o politică judicioasă de investiţii,
de punere la timp în funcţiune a capacităţilor de producţie şi de exploatare eficientă
a acestora. Sunt imperios necesare soluţii valabile de contracarare a tendinţei de
creştere a consumurilor de energie. De aceea, problema care se ridică cu tot mai
multă acuitate, pentru toate statele lumii, este aceea a creşterii randamentelor de
conversiune energetică în agricultură. Aceasta presupune modificarea actualului tip
de progres tehnic, care a devenit din ce în ce mai energofag. Astfel, se caută noi
opţiuni: trecerea la sisteme de maşini complexe, introducerea de noi tehnologii de
producţie care să se caracterizeze printr-un volum mai redus de lucrări sau de
tehnologii cu lucrări minime în producţia vegetală; raţionalizarea sistemului de
alimentaţie a animalelor prin elaborarea de noi reţete de furajare; creşterea rolului
factorilor biologici prin producerea şi folosirea unor noi soiuri şi hibrizi de plante
cu randamente superioare în utilizarea resurselor pedoclimatice; aplicarea
rezultatelor cercetărilor de inginerie genetică; reducerea consumului de ciment şi
metal prin folosirea unor materiale de construcţie locale mai eficiente; extinderea
rapidă a folosirii resurselor de energie neconvenţională (solară, eoliană, biogaz) în
vederea economisirii energiei convenţionale.
În ceea ce priveşte structura energetică, se impune o strategie flexibilă,
condiţionată de prezenţa diferitelor surse de energie convenţională şi
neconvenţională, corelate cu tehnologiile de producere pe căi cât mai eficiente şi în
condiţii de rentabilitate. Sunt necesare cercetări detaliate asupra contribuţiei
diferiţilor combustibili în balanţa energetică a agriculturii. Înlocuirea
combustibilului lichid conduce la folosirea gazului natural, a biogazului, ce
necesită alte instalaţii de producere a căldurii, alte investiţii şi procedee de
exploatare. Tocmai din acest punct de vedere ar trebui reconsiderată, cu toată
prudenţa, viziunea de până acum asupra energiei în producţia agricolă, ţinând
seama în permanenţă de preţurile diferiţilor combustibili convenţionali şi
neconvenţionali pe piaţa internă şi externă. Creşterea consumurilor de energie şi a
preţului acesteia ridică probleme dificile în ceea ce priveşte rentabilitatea anumitor
sectoare agricole, ceea ce îndeamnă la profunde modificări ale sistemelor de
producţie. De aceea este necesară o politică de folosire mai eficace a energiei,
combinarea raţională a factorilor de producţie, o adaptare a sistemelor de cultură a
plantelor şi de creştere a animalelor. Perfecţionarea managementului la nivel macro
şi micro teritorial favorizează folosirea optimă a energiei şi chiar reducerea
Ingineria ecosistemelor agricole

consumurilor energetice. Se impune o revizuire critică a tehnicilor de cultivare, mai


ales în domeniul fertilizării, mecanizării şi irigării. În sectorul horticol, în special în
sere, factorul energetic a devenit o problemă ce afectează rentabilitatea unităţilor
cultivatoare de legume şi flori, dar şi economia naţională. Trebuie găsite soluţii de
îmbunătăţire a performanţelor la diferitele instalaţii de încălzire şi climatizare, de
folosinţă mai intensivă a spaţiului pe orizontală şi verticală, de recuperare a
energiei solare care intră şi se acumulează în sere.

8.7.2 Direcţii de economisire

O importantă direcţie de economisire a energiei o reprezintă folosirea


raţională a fondului funciar. Solul, ca sistem deschis, primeşte şi cedează energie,
de aceea se impune o exploatare care să asigure un bilanţ energetic activ (Cornel
Răuţă, 1982). Amplasarea culturilor şi planificarea nivelului producţiei medii este
condiţionată şi de volumul edafic util al solului, precum şi de cantitatea de materie
organică, de humus. Reducerea acestui material natural energetic de bază pentru
formarea recoltelor înseamnă înlocuirea lui în parte cu alte surse energetice
artificiale, foarte costisitoare şi poluante la un anumit nivel de dozare.
Îmbunătăţirea bilanţului de humus în sol apare deci ca o problemă prioritară în
actuala criză de energie. Exportul de substanţe nutritive din sol se măreşte pe
măsură ce se realizează randamente tot mai ridicate, ceea ce obligă la intrări masive
de materie organică şi minerală. Este absolut necesară păstrarea humusului în sol
folosind asolamente cu plante amelioratoare, organizarea şi reaşezarea culturilor pe
teritoriu, obţinând astfel un spor de producţie de 10 – 15 % fără cheltuieli
suplimentare de energie. Controlul şi dirijarea mecanismelor substanţelor nutritive
din sol în relaţie cu planta cultivată constituie probleme de optimizare a
consumurilor energetice pentru formarea recoltei.
În ceea ce priveşte fertilizarea, s-a constatat că sub aspectul bioconversiei,
la niveluri mari de producţie, îngrăşămintele cu azot sunt cele mai eficiente, urmate
de cele cu fosfor şi cu potasiu. Sporul de producţie determinat de tipul de
îngrăşăminte nu este proporţional cu energia necesară producerii lor, ceea ce
impune creşterea bioconversiei. Astfel, un coeficient mediu de folosire a azotului
din îngrăşăminte de 50%, comparativ cu 30% în prezent, ar mări de două ori sporul
de producţie pentru fiecare kg de azot. Eficienţa îngrăşămintelor şi creşterea
randamentului sunt condiţionate de dozele de îngrăşăminte, de metoda şi epoca de
administrare, de modul de încorporare, precum şi de aplicarea unui singur
îngrăşământ sau a mai multor îngrăşăminte. Este stabilit că la grâu şi porumb, pe
un fond de gunoi de grajd, se obţin sporuri mari de recoltă când se aplică împreună
azotat şi superfosfat. Folosirea unor cantităţi însemnate de îngrăşăminte organice
conduce la eliberarea de NPK capabil să îl înlocuiască pe cel artificial. După opinia
multor specialişti fertilizarea exclusiv minerală a ajuns la limitele sale. Se
conturează tot mai mult o fertilizare mixtă, organo-minerală, mai economică
energetic. Economia de energie la îngrăşăminte este sugerată şi de ideea colectării
şi bioconversiei tuturor deşeurilor agricole şi urbane. Raportul actual de
Managementul agroecosistemului

bioconversie al îngrăşămintelor în energia cuprinsă în produsele vegetale este


nesatisfăcător, sporurile de recolte sunt încă reduse, afirmă D. Davidescu şi
Velicica Davidescu (1981).
Repunerea în drepturi a rotaţiei culturilor în cadrul asolamentului, în care
culturile leguminoase ar putea ocupa o pondere corespunzătoare, ar diminua cu
30% cantitatea de îngrăşăminte cu azot. Se estimează că la un hectar cultivat cu
plante leguminoase se fixează în medie (50-150 kg azot/an, ceea ce reprezintă circa
310-620 litri combustibil convenţional. Plantele leguminoase perene, îndeosebi
lucerna, sunt indispensabile datorită fabricării de azot biologic în cantităţi mari, iar
prin rădăcinile implantate în adâncime în sol aduc în stratul arabil de suprafaţă
cantităţi însemnate de energie sub formă de fosfor. S-a calculat că dacă s-ar cultiva
anual în jur de 1,25 milioane hectare de leguminoase anuale şi perene, în sol ar
rămâne datorită fixării 189 mii tone azot atmosferic, ceea ce reprezintă 567 mii
tone azotat de amoniu, echivalent cu 222,64 mii m.c. metan, afirmă Irimia Staicu şi
colab. (1980). În cadrul asolamentului cu leguminoase, soia, de exemplu, ar reveni
pe aceeaşi suprafaţă cultivată după opt ani, suficient pentru a completa rezervele de
azot.
Economia de energie se poate face folosind mai eficient însuşirile
biologice ale speciilor şi soiurilor cultivate. Este o direcţie sigură, demnă de extins
şi cu reuşite mai mari comparativ cu alte posibilităţi. Se pune problema creării unor
forme de plante superproductive care să valorifice economic elementele nutritive şi
apa din sol şi să fie mai adaptabile la condiţiile nefavorabile de mediu. O economie
mare de energie se poate face prin crearea de soiuri şi hibrizi cu un coeficient
ridicat de valorificare a energiei solare, cu o capacitate mărită de conversie a
energiei radiante ce cade pe frunzele plantelor, ceea ce va asigura producţii
constante în condiţiile unui regim radiativ redus. De aceea, cercetarea ştiinţifică îşi
intensifică eforturile spre crearea de forme de plante cu un mare potenţial de
mobilizare şi absorbţie a substanţelor minerale din sol, precum şi de transportare a
substanţelor produse în procesul de fotosinteză din frunze în fructe şi seminţe.
Interesează plante cu talie scurtă şi cu creştere uniformă, rezistente la cădere şi
frângere, însuşiri ce duc la perfecţionarea lucrărilor de recoltare şi, implicit, la
reducerea consumului de energie.
În vederea economisirii de energie se impune construirea serelor numai în
zonele sudice, sud-estice şi sud-vestice ale ţării, unde regimul energetic permite
cicluri de producţie mai scurte, cu recolte ridicate, şi o folosire intensivă a spaţiului
cultivat, cu o gamă largă de plante. Prin aplicarea zonării judicioase a serelor se pot
face economii de căldură de 10-20%. Astfel, energia radiantă solară stocată pe
1 m.p. suprafaţă orizontală, în condiţiile ţării, noastre se transformă în energie
calorică de circa 75 - 100 l combustibil convenţional, ceea ce reprezintă 75 - 100
kg cărbune superior, 200 - 250 kg lignit, 50 - 80 m.c. gaze naturale sau 45 - 70 l
petrol. Din acest punct de vedere energia solară devine şi ea o resursă energetică cu
drepturi depline. Serele se mai pot încălzi punând în funcţiune centrale fototermice
solare (D. Gabor şi colab., 1978).
Ingineria ecosistemelor agricole

8.7.3 Programul energetic

Asigurarea bazei energetice pe următorii ani nu va putea fi garantată decât


cu ajutorul unor măsuri drastice de economisire a energiei şi de utilizarea integrală
a purtătorilor de energie existenţi. Un comandament prioritar îl constituie şi
punerea în valoare a unor surse alternative de energie. Un program energetic
judicios poate cuprinde şase puncte esenţiale:
 respectarea optimului ecologic şi a zonării culturilor în spaţiul
biogeografic al României;
 valorificarea energiei solare pentru încălzirea serelor şi adăposturilor
destinate cultivării legumelor extratimpurii din primăvară-vară, precum
şi perfecţionarea continuă a colectoarelor solare de temperatură ridicată
pentru alimentarea cu energie în diferite sectoare ale agriculturii;
 proiectarea şi fabricarea unor maşini şi utilaje de tipodimensiuni şi
puteri optime, corespunzătoare diferitelor moduri de practicare a
tehnologiilor în fermele agricole;
 promovarea formelor asociate de lucrare a pământului, de recoltare a
produselor şi de comercializare în stare proaspătă sau conservată a
acestora;
 economisirea de energie cu promovarea de către stat a unor programe
precise, mai ales în domeniul izolării termice a construcţiilor, al
instalării aparatelor de măsurat energia calorică, proiectarea unor
motoare cu consum redus de combustibil;
 gestionarea şi administrarea judicioasă a tuturor resurselor de energie,
promovând mai hotărât agroenergia şi căldura biologică în ferme.
Creşterea eficienţei energetice, remarca W.U. Chandler (1988), este
condiţionată de conservarea şi economisirea energiei pe toate căile, de adoptarea
unei strategii ecologice şi a unei politici realiste de preţuri. Se recomandă
subvenţionarea surselor neconvenţionale de energie şi stimularea acestei practici la
consum. Introducerea de impozite pe consumul de energie, finanţarea deficitelor,
alinierea la preţul pieţei şi alocarea unei cote a veniturilor realizate din impozite pe
anumite categorii de consumatori cu venituri reduse constituie soluţii de a stopa
pierderile imense de energie din economie. Conservarea energiei este considerată o
cale esenţială de promovare a creşterii economice şi de prevenire a impasurilor
ecologice. Dacă avem în vedere datele Institutului Worldwatch în anul 2004 şi
2005, eficienţa economică în agricultură (în %) va fi între 0,8 - 1,2 - 1,8,
comparativ cu 2,3 în 1984, în funcţie de tehnologiile aplicate în acel moment.
Managementul agroecosistemului

8.8 Oportunitatea fermei ecologice

8.8.1 Definiţia ecologică şi obiectivele ecofermei

Recunoaşterea oficială a conceptului de agricultură ecologică şi biologică


pe plan internaţional şi elaborarea unor reglementări şi norme de conduită începând
cu anul 1980 au dat posibilitatea trecerii la organizarea fermelor biologice. În
momentul de faţă în Comunitatea Economică Europeană se cultivă circa 3 mil. ha
culturi biologice, ceea ce reprezintă 2,5% din toată suprafaţa agricolă. În Europa
sunt în funcţiune aproximativ 120.000 de ferme biologice. Şi în România s-a
înfiinţat o mişcare a fermelor biologice în mai multe judeţe, cuprinzând cultura
mare a plantelor agricole, legumicultura şi creşterea animalelor. Un aport deosebit
îl aduce Asociaţia Bioagricultorilor din România. Se estimează că produsele bio se
comercializează cu precădere în marile magazine, fiind monitorizate riguros de
inspecţia ecologică. În orice caz, există tendinţa de organizare a noi ferme
ecologice şi biologice în toată Europa, prin reconversia treptată a agriculturii
convenţionale.
În legătură cu fermele ecologice şi biologice s-au elaborat numeroase studii
şi lucrări originale, în care se expun şi se argumentează durabilitatea şi
sustenabilitatea acestui mod de organizare agricolă. S-au iniţiat şi se iniţiază
Programe Bioferme Model, cu scopul de a studia modul de organizare şi
funcţionare a fermelor ecologice, posibilitatea valorificării produselor la un preţ
avantajos pentru producător, formarea unor generaţii de specialişti şi cultivatori-
fermieri în acest domeniu de activitate. Studii pertinente în managementul eco-
fermelor a întreprins R. Gruia (1999) în sectorul zootehnic, acestea putând fi
utilizate şi în producţia vegetală. Autorul consideră că „este oportun a se aborda
conceptul de eco-fermă”, deoarece „eco-ferma încearcă găsirea unor soluţii pentru
o utilizare cât mai raţională a habitatului şi a interacţiunilor biotice”. Se încearcă o
definiţie a eco-fermei, pe care o redăm cât mai scurt: unitate funcţională a
biosferei, reprezentată de un ecosistem cu o anumită suprafaţă de pământ, pe care
se desfăşoară activităţi economice ce produc biomasa (recolta) utilă omului.
Productivitatea eco-fermei depinde de factorii ecologici, biologici şi economico-
sociali.
Eco-fermele ca agrosisteme se pot clasifica în trei categorii, criteriile fiind:
cantitatea de energie suplimentară introdusă de producător şi gradul de control al
acestuia asupra factorilor fizici (microclimatului), chimici (fertilitatea solului) şi
biologici (organismele dăunătoare), remarcă acelaşi R. Gruia. De aici:
- eco-ferme extensive (de intensitate scăzută) cu un raport energetic ieşiri-
intrări ridicat, unde o calorie de Energie Culturală produce peste 10 calorii
sub formă de recoltă utilă; ca domeniu de activitate cuprinde agricultura
tradiţională, familială, grădina horticolă, păşuni şi fâneţe de munte;
- eco-ferme intensive, cu un raport energetic ieşiri-intrări de 1/1, unde o
calorie de Energie Culturală produce peste 100 – 200 calorii sub formă de
Ingineria ecosistemelor agricole

recoltă utilă; cuprinde exploataţiile agricole (vegetale şi animale) moderne,


plantaţiile pomi-viticole în masiv, fermele mixte şi de producţie;
- eco-ferme ale viitorului, al cărui management se bazează pe reducerea
dependenţei de energiile convenţionale, pe scăderea poluării, pe nealterarea
mediului, pe creşterea randamentului ecologic şi a maximizării eficacităţii
ecosistemice.
Din cele de mai sus rezultă că specialiştii în ecologie agricolă sunt destul
de rezervaţi în promovarea categorică a eco-fermelor într-o perioadă cât mai scurtă
de timp. Ei impun o anumită prudenţă firească, o „adaptare” a agriculturii aşa-zis
convenţională la utilizarea acestor resurse energetice, la diversificarea sistemelor
agrozootehnice şi de combatere a poluării excesive, prin aplicarea treptată a
biotehnologiilor perfecţionate. Toată lumea este de acord că se impune o
„reorientare tehnologică” prudentă, dar coerentă a tuturor exploataţiilor mici,
mijlocii şi mari dependente de energia suplimentară poluantă.

8.8.2 Omul şi ecotehnologia

Biosfera reprezintă un ansamblu viabil şi foarte complex, cu diferite


niveluri constitutive, cu funcţii, structuri şi tipologii bine determinate în interior şi
pe fondul cărora se desfăşoară activitatea agricolă. Aceste niveluri sau organe, cum
le denumeşte Petre Papacostea, sunt solul, planta, lumea animală şi omul, care
reprezintă factorul principal de organizare şi gestionare a biosferei şi, implicit, a
ecosistemului agricol industrial. Cultivatorul constituie nivelul de reflectare
conştientă a biosferei, cel care are posibilitatea să cerceteze, să supravegheze şi să
o apere în mod conştient. El are rolul de integrator al „organelor” biosferei, de
menţinere a echilibrului biologic, de armonizare a activităţilor din ecosistem, de a
crea o ambianţă favorabilă pentru biotop şi ecotop. Aceasta obligă la practicarea
unei agriculturi cu tehnologii ecologice, protecţioniste pentru biosferă, care să
permită obţinerea unor produse de calitate, nepoluate. Şi fiindcă s-a arătat rolul
cultivatorului, este semnificativă şi părerea lui D. Spire (1992): „Credem că o
planetă fără ţărani poate să devină repede o lume incultă. Agricultorul hrăneşte
oamenii, dar el este de asemenea depozitarul unor vechi culturi, a unor tradiţii
profunde şi mai ales garantul naturii care îl înconjoară”. Agricultorii vor putea
supravieţui şi evolua în pas cu multiplele schimbări din lumea satului numai dacă
vor putea percepe rapid tehnologiile moderne performante, ridicând astfel cât mai
mult productivitatea culturilor agricole. Iar S. Kassapu (1979) arată că metodele
agricole tradiţionale au adesea virtutea de a menţine echilibrul între om şi mediul
său înconjurător. Acest demers este valabil în primul rând pentru fermele de mici
agricultori, dar el poate fi acceptat, în general, şi pentru sistemul agricol industrial
artificializat. Pentru a ilustra mai bine rolul cultivatorului în ecosistem am preluat
din Aurelio Pecei versurile unui poet chinez anonim din anul 500 î. H.: „Dacă te
poartă gândul peste un an, seamănă un ogor, / dacă te poartă gândul peste zece ani,
sădeşte un pom, / Dacă te poartă gândul peste o sută de ani, educă oamenii. /
Managementul agroecosistemului

Semănând ogorul, vei recolta o dată, / Sădind un pom, vei recolta de zece ori, /
Educând oamenii, vei recolta de o sută de ori”.
Ecotehnica sau ecotehnologia devine vitală cu timpul pentru societatea
agricolă, dar ea trebuie pregătită în timp. În acest sens se impune a sublinia
complexitatea procesului de dezvoltare ecotehnologică, care are un caracter social-
cultural şi psihologic. În cercurile unor specialişti se vorbeşte despre „dezvoltarea
socio-tehnologică”, care presupune o bună pregătire profesională a producătorilor
agricoli, dar şi acceptarea principiilor ecologice de cultivare a pământului.
Ecotehnica nu poate fi înţeleasă în cadrul societăţii până când noile cunoştinţe nu
sunt folosite. Schimbarea care are loc prin folosirea cunoştinţelor ecotehnice nu poate
fi susţinută până ce nu se fac noi descoperiri biotehnice. De aceea ritmul în care va fi
adoptată schimbarea ecotehnică (ecotehnologică) diferă în funcţie de ţări, regiune,
categoria de agricultori. Tradiţia, obiceiurile şi mentalitatea faţă de un nou sistem
tehnologic, de altfel foarte complex, sunt factori importanţi care afectează aplicarea
ecotehnicii. În orice caz, rapiditatea cu care noua tehnologie se poate răspândi în
producţie depinde de: receptivitatea societăţii la noile idei, eficienţa comunicaţiei;
cantitatea intrărilor necesare pentru aplicarea unei măsuri agrotehnice şi gradul de
învechire a soluţiilor tehnice şi a utilajului de protecţie folosit.
În legumicultură, mai ales în cea forţată şi protejată, se practică cea mai
intensivă tehnică din agricultură, unde unii factori de agresivitate faţă de mediul
înconjurător (fizic şi biologic) sunt foarte puternici. Pentru a se preveni această
situaţie, care ar putea destabiliza ecosistemul sere, specialiştii propun şi
promovează tehnici echilibrate ce conduc la obţinerea unor produse libere de
reziduuri / compuşi (Val Voican şi Victor Lăcătuş, 2001).
Ecosistemele agricole, ca un complex integrat organic al factorilor naturali,
economici şi sociali, necesită intervenţia raţională, ştiinţifică a cultivatorului, care
să conducă la ridicarea productivităţii acesteia, la protecţia şi rentabilizarea ei, pe
baza unor parametri superiori ai tehnologiei contemporane, folosind din plin
mecanismele economiei de piaţă.
În final, credem că sunt semnificative îndemnurile formulate în 1974 de
două mari personalităţi ale Clubului de la Roma (M. Mesarovic şi E. Pestel), care
sunt valabile şi pentru agricultorii români:
- „Trebuie creată o atitudine faţă de natură care să se întemeieze pe armonie
şi nu pe cucerire.”
- „El (omul, n.n.) constituie o parte integrantă a naturii.”
- „Pentru ca specia umană să supravieţuiască, omul trebuie să-şi formeze un
sentiment de identitate cu generaţiile care vor veni.”
- „Trebuie creată o nouă etică în folosirea resurselor materiale, care să ducă
la un mod de viaţă compatibil în era de lipsuri ce se apropie.”
- „Aceasta (era apropiată, n.n.) va necesita o nouă tehnologie a producţiei,
bazată pe folosirea minimală a resurselor, iar nu pe procese de producţie
ţintind la un debit maxim.”
- „Ar trebui să ne mândrim cu economisirea şi păstrarea, nu cu cheltuirea şi
irosirea” (resurselor, n.n.).
Ingineria ecosistemelor agricole

Bibliografie

Interacţiuni şi relaţii în agroecosistem

1. Anoxin, L.V. Dinamica biogeohimiceschix protesov i kibernetica,


în „Biosfera i eio resursî”, Moskwa, Izdatelstvo
Nauka, 1971

2. Azzi, G. Agricultural Ecollogy, London, Constable and


Company LTD, 1956

3. Berbecel, O. ş.a. Zonarea ecologică a culturilor agricole, Bucureşti,


Editura Agro-Silvică, 1965

4. Berca, M. Clima Terrei şi agricultura României, în


„Agricultorul român”, 2/2005

5. Bold, I., Exploataţia agricolă, Timişoara, Editura


Avram, C. Mirton,1994

6. Braşoveanu, N. Ecosisteme agro-silvice pe teritoriul ţării, în


„Tribuna economică”, Nr. 11, 1996

7. Chiriţă, C. Ecopedologie, Bucureşti, Editura Ceres, 1975

8. Coculescu, Gr. Agrotehnica şi protecţia agroecosistemelor, în


„Protecţia ecosistemelor”, Constanţa, 1978

9. Cireaşă V., Pomicronotopul cibernetic şi producţia de cireşe, în


Cireaşă E. „Cibernetica şi revoluţia tehnico-ştiinţifică”,
Bucureşti, Editura Academiei, 1988

10. Conway, G.R. Agroecosystem Analysis, în „Agriculture


Administration”, nr. 20, Washington, 1985

11. Drăgănescu, M. Exigenţe ale echilibrului ecologic în condiţiile


creşterii economice şi demografice, în „Probleme
economice”, nr. 5, Bucureşti, 1972

12. Georgescu, D., Entropie şi durabilitate în ecosisteme, în “Cercetarea


Bunghiuz, Coculeana, ştiinţifică şi agricultura durabilă”, Bucureşti, Editura
Beiu, F. Agris, 2001
Managementul agroecosistemului

13. Georgescu, Magdalena, Ecofiziologia viţei de vie, Bucureşti, Editura Ceres,


Dejeu, L., 1991
Ionescu, P.

14. Godeanu, S., Fluxurile energetice în ecosistemele antropizate sau


Godeanu, Maria create de om, în “Ecologia şi protecţia mediului”,
Simpozion, Târgovişte, 1990

15. Gruia, R. Fiabilitatea ecosistemelor zooproductive, în “Revista


de Zootehnie şi medicină veterinară”, nr. 10, 1988

16. Gruia, R. Managementul, eco-fermelor, Bucureşti, Editura


Ceres, 1998

17. Hartia, S. Zonarea producţiei agricole, Bucureşti, Editura


Politică, 1975

18. Ide, T. Informatica şi agricultura, în „Hrană pentru şase


Renald, R miliarde”, Bucureşti, Editura Politică, 1986

19. Ionescu, Al. Interferenţe biologie - cibernetică - viitor, în


„Cibernetica şi mediul”, Deva, Editat de Casa
Judeţeană a Corpului Didactic, Deva, 1985

20. Kassas, M. Biosfera globului: conservare pentru supravieţuire,


în “Hrană pentru şase miliarde” (Conferinţă a
Clubului de la Roma, sept. 1983), Bucureşti, Editura
Politică, 1986

21. Ionescu, Al. Ecologie şi agricultură, în „Probleme ale agriculturii


contemporane”, Bucureşti, Editura Ceres, 1977

22. Jansen, A.J. Agroecosystem, în Future Society, t.l, P. 69, New-


York, 1974

23. Lisovski, G.M., Biosfera i zamknutîe biologhiceskie sistemî, în


Ghitelzon, I.I., “Problemî sosdania zamnutîh ecologhiceskik
Terkov, I.A. system”, Moskva, “Nanka”, 1967

24. Lupei, N. Biosfera, Bucureşti, Editura Albatros, 1977

25. Machedon, I. Ameliorarea şi managementul ecosistemelor


forestiere, Bucureşti, Editura ASE, 2005
Ingineria ecosistemelor agricole

26. Malinsky, H.A., Ökologische Orientierte Raumordung, Trauner


Misshichler, Ch. Univ., Verlag Wien, 1993

27. Marin, Gh. Influenţa intervenţiei antropice asupra ecosistemului


agricol, în “Lucrările SNRSS”, nr. 28, Bucureşti,
1995

28. Marin, Gh. “Satul românesc” – un ecosistem agro-social-


economic şi productiv important pentru generaţiile
următoare, în “Lucrările celui de-al II-lea Congres
Academia Oamenilor de Ştiinţă din România privind
“Dezvoltarea în pragul mileniului III”, Bucureşti,
Editura Europa Nova, 1999

29. Manea, Gh. Protecţia mediului, şansă de supravieţuire a


mediului, Oficiul de informare şi documentare pentru
industria constructoare de maşini, 1996

30. Mitsch, W.J., Ecological Enginering: An Introduction to


Jörgensen, S.E. Ecotehnology, New York, John Wiley and Sons,
1989

31. Mănescu, B., Contribuţii la studiul concentrării şi specializării


Beznea, Gabriela producţiei legumicole în „Lucrări Ştiinţifice,
I.C.H.V.”, Editura Agro – Silvică, Bucureşti, 1966.

32. Mănescu, B. Strategia dezvoltării ecosistemelor agricole în


„Ecologia şi protecţia ecosistemelor”, Muzeul de
ştiinţe ale naturii, Simpozion, Constanţa, 1986

33. Mănescu, B. Atributele ciberneticii agricole, în „Tribuna


economică”, Bucureşti, 1995

34. Oşlobeanu, M. ş.a. Contribuţii la abordarea viticulturii ca ecosistem


agricol şi la interpretarea cibernetică a acestuia, în
„Protecţia sistemelor”, Simpozion Constanţa, Editura
Complexul Muzeal, 1978

35. Otiman, I. C. Sistemul cibernetic al programării producţiei


agricole, în „Cibernetica şi revoluţia tehnico-
ştiinţifică”, Bucureşti, Editura Academiei, 1988
Managementul agroecosistemului

36. Neacşu, C. Informatica biologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică


şi Enciclopedică, 1982

37. Pescare, V. Elemente ale unui model cibernetic al producţiei


agricole, în „Cibernetica aplicată”, Bucureşti,
Editura Academiei, 1985

38. Petrescu, N. Contribuţii şi fundamentarea unei concepţii


dinamice a optimului ecologic în agricultură şi
formularea sa matematică în „Studii de Statistică”,
Editura D.C.S., Bucureşti, 1966

39. Popa, Lidia Pragurile ecologice, în “Tribuna Economică”, nr. 34,


2000

40. Pervfiliev, K.G. Nekotorîe vaprosî imitaţionovo modelirovania


ecologhiceschih sistem, în „Metodî issledovania
slojnîh sistem”, Moskwa, Izdatesvto Nauka, 1980

41. Pousset, J. La conversion à l’agriculture biologiques în


„Editions d’utopie”, France, 1991

42. Proceddu, E. Ecologia agraria, în „Annali, Academia Nazionale,


di Agricultura”, 181, 182 V. Serie, Bologna, 1992

43. Puia, I., Agroecosisteme: Bioproductivitatea şi alimentaţia,


Soran, V. în „Revista Economică”, nr. 52, 53, Bucureşti, 1977

44. Puia, I., Perspective ale agriculturii industriale şi ecologice,


Soran, V. în „Revista economică”, nr. 52, Bucureşti, 1988

45. Rock, C.R., The where and when of California fruit and nut
Rizzi, D.A. crops, California Agricultural Experimental Station,
1955.

46. Rădulescu, Al., Geografia agriculturii României, Editura Ştiinţifică,


Velcea, I., Bucureşti, 1968
Petrescu, N.

47. Răuţă, C., Solul-ecosistem specific, în „Ecologia şi protecţia


Cîrstea, S. ecosistemelor”, I.A.N.B., Bucureşti, 1984
Ingineria ecosistemelor agricole

48. Roşu, Al., Geografia mediului înconjurător, Bucureşti, Editura


Ungureanu, Irina Didactică şi Pedagogică, 1978

49. Săndoiu, D. Planta, sistem cibernetic, în „Cibernetica în slujba


dezvoltării economico-sociale a ţării”, Bucureşti,
Editura Academiei, 1983

50. Sima, V. Bioeconomia ecosistemelor. Partea I. Ecosistemul ca


unitate natural-economică de producţie, în „Ex
Terra Aurum” nr. 1, IEA, ASAS, Bucureşti, 1990

51. Soran, V., Echilibrele naturale şi echilibrele ecologice, în


Puia, I. „Fundamente ecologice pentru silvicultură şi
praticultură”, Redacţia de Propagandă tehnică,
agricolă, MAI, Bucureşti, 1990

52. Svirejev, M.I., O matematiceschih modeliah optimalnoi


Elizarov, I.E. productivnosti bioghenozov, în „Biosfera i eio
resursî”, Moskwa, Izdatelstvo Nauka, 1971

53. Stugren, B. Matematizarea şi dematematizarea ecologiei, în


„Probleme moderne ale ecologiei”, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982

54. Şchiopu, D. Ecosistemele agricole şi legea entropiei, în „Ştiinţa


şi Tehnica”, nr. 11, Bucureşti, 1988

55. Teaci, D. Antropoecosisteme. Strategii pentru dăinuire pe


Terra, în Lucrările Congresului Academia
Oamenilor de Ştiinţă din România privind “Ştiinţa la
sfârşit de mileniu”, Bucureşti, 1997

56. Tufescu, V. Evoluţia tipurilor de agricultură în România, în


„Natura; seria Geografie”, nr. 6, Bucureşti, 1965

57. Teodorescu, I.C. Contribuţii la cunoaşterea evoluţiei spaţiilor viticole


din zona estică şi vestică a Carpaţilor, în Buletinul
Ştiinţific, al Academiei R.P.R., zona III, nr. 4,
Bucureşti, 1954.

58. Toma, C. Căldura, factor de vegetaţie limitativ în zonarea


culturilor agricole, în „Horticultura şi Viticultura",
nr. 9, Bucureşti, 1970
Managementul agroecosistemului

Solul – fundament al agroecosistemului

1. Bold, I. O bază unitară pentru gospodărirea


resurselor funciare, Analele Institutului de
Geologie, fotogrammetrie, cartografie şi
organizarea teritoriului, vol. 11. Bucureşti,
1980

2. Bieldering, J. Rôle des phytrotons dans l'industrialisation de


la culture protegée, în Annales de Gembloux,
Belge, 1975

3. Brown, R. Lester Conservarea solului, în „Probleme globale ale


omenirii”, Bucureşti, Editura Tehnică, 1988

4. Costin, E. Printre nisipuri şi beduini, Bucureşti, Editura


pentru turism, 1974

5. Drost, J. Înainte ca natura să moară, Bucureşti, Editura


Ştiinţifică, 1970

6. Dumitru, M., Rolul fondului funciar în dezvoltarea rurală,


Ciobanu, C. în Lucrările celui de al II-lea Congres al
Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România,
privind „Dezvoltarea în pragul mileniului III”,
Bucureşti, Editura Europa Nova, 1999

7. Dupuis-Tate, Marie-France Un tissau Vivant: le sol, „Science et vie”,


decembrie 1977

8. Eliade, Gh., Bazele biologice ale fertilităţii solului,


Ghinea, L., Bucureşti, Editura Ceres, 1983
Ştefanic, Gh.

9. Feddes, R.A. Physical aspects of heat transfer in soil, în


„Acta Horticultura”, Wageningen, Olanda,
1973

10. Ghinea, L. Marile circuite naturale ca sisteme


autoreglate, în „Cibernetica şi mediul”, Casa
Judeţeană a Corpului Didactic, Deva, 1975
Ingineria ecosistemelor agricole

11. Giurgiu, V. Pădurea, apa şi solul, în „Combaterea poluării


– protecţia vieţii”, Casa Judeţeană a Corpului
Didactic, Deva, 1981

12. Grecu, V. Efectul poluant al erbicidului 2,4 D asupra


şi colaboratorii plantaţiilor viticole, în „Folosirea raţională a
erbicidelor”, Constanţa, 1978

13. Hera, Cristian, Tendinţe şi probleme noi în chimizarea


Ghinea, L. agriculturii, în „Ecologie şi protecţia
ecosistemelor”, Bucureşti, 1984

14. Ionescu-Siseşti, Gh. Pierdem pământul, în „Calendarul plugarilor”,


Bucureşti, 1926

15. Kacinski, A.H. Pociva eio svoistva i jizni, Moskva,


Izdatelstvo, Akademii Nauk S.S.S.R., 1956

16. Keilling, J. La fertilisation organique des sols. Le


problème du humus, în „Le Journal des fruits
et legumes”, 1962

17. Korda, V.A., Biomasa i humusnaia obolocica suşi, în


Iaruşevskaia, I.V. „Biosfera i eio resursî”, Moskwa, Izdatelstvo,
Nauka, 1981

18. Korolkov, E.S. Melioraţia prizemnogo sloia pocivî, Moskva,


Selhozizdat, 1955

19. Ionescu, Al, Bioingineria şi ecosistemele de mâine, în


Ghinea, L. „Ecologie şi protecţia sistemelor”,
Universitatea Craiova, 1982

20. Ionescu, Al. Efectele biologice ale poluării, Casa Corpului


Didactic, Deva, 1979

21. Mănescu, B. Unele considerente privind poluarea solului,


în „Tribuna economică”, nr. 1,2, 1995

22. Mănesu, B. Gestiunea ecologico-economică a fondului


funciar, în „Tribuna economică”, nr.13, 1997
Managementul agroecosistemului

23. Marian, T. Pământ şi pământeni, Bucureşti, Editura


Albatros, 1984

24. Moţoc, M. Ritmul mediu de degradare erozională a


teritoriului R.S. România, în „Buletinul
informatic al Academiei de Ştiinţe Agricole şi
Silvice” nr. 11, Bucureşti, 1982

25. Müler, G. Biologia solului, Bucureşti, Editura Ceres,


1968

26. Nastea, S., Fixarea haldelor şi combaterea poluării


Răuţă, C. atmosferice, în „Combaterea poluării-
protecţia vieţii”, Casa Judeţeană a Corpului
Didactic, Deva, 1981

27. Oprea, C.V., Complexele bioenergetice ale solului şi


Calanca, L. capacitatea sa de producţie, Timişoara,
Editura Facla, 1985

28. Popescu, I. Combaterea poluării produsă de cenuşa de


termocentrală prin cultivarea haldelor cu
plante agricole, în „Ecologie şi protecţia
ecosistemelor” (red. Al. Ionescu, Gr. Şorop),
Universitatea Craiova, 1982

29. Răuţă, C., Solul - ecosistem specific, în „Ecologia şi


Cîrstea, S. protecţia ecosistemelor”, Bucureşti, Institutul
Agronomic, 1984

30. Simmonet, D. L'écologisme, Paris, Presses Universitaires de


France, 1979

31. Soran, V., Poluarea şi protecţia mediului ambiant în


Puia, I. agroecosisteme, în „Alimentaţia şi agricultura
în următoarele trei decenii”, Bucureşti, Editura
Academiei RSR, 1979

32. Teaci, D. Capacitatea de producţie actuală şi cea


potenţială a terenurilor agricole din România
pentru principalele culturi, în „Producţia
vegetală, cereale şi plante tehnice”, XXIX,
nr.1, Bucureşti, 1997
Ingineria ecosistemelor agricole

33. Tufescu, V., Ecologia şi activitatea umană, Bucureşti,


Tufescu, M. Editura Albatros, 1981

34. Rojanskaia, O.D., Koliaseva E.P. – Teplovoi balans i microklimat


uteplionovo grunta, în „Naucinâi Biuletin
Agrofiziceskovo Instituta”, Leningrad, 1967

35. Vlad, Cr. ş.a. Tehnologia de amenajare şi ameliorare a


terenurilor decopertate prin exploatarea la zi
a cărbunelui (Rovinari), în vederea înfiinţării
de plantaţii viticole, în „Cercetarea în sprijinul
producţiei, viticultură şi vinificaţie, Bucureşti,
Redacţia de propagandă tehnică agricolă, 1985

36. Voiculescu, N., Compediu de ecopedologie pomicolă, Cluj-


Ştefănescu, L. S. Napoca, Editura Triade, 1998

37. Walker, H.C. Remanence et toxicité des pesticides fonction


de l'activité enzimatique, Outlook, ICI, vol. 8,
nr. 4, 1975

38. Zahiu, Letiţia Valorificarea integrală şi eficientă a fondului


funciar - componentă esenţială a dezvoltării
agriculturii, în „Teorie şi practică economică”,
Bucureşti, Editura ASE, 1972

Bioecoenergia în agrosistem

1. Anton, P., Folosirea energiei geotermale în agricultură, în


Murgociu, C. Buletin ISPIF, Bucureşti, 1993

2. Avădanei, V., Energia reînoibilă – un atu important pentru o


Avădanei, Lidia dezvoltare durabilă, în Lucrările celui de-al II-lea
Congres al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din
România, privind “Dezvoltarea în pragul mileniului
III”, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1999

3. Baghinschi, V., Economia pomiculturii, Bucureşti, Editura Ceres, 1981


Ioniţă, C.
Managementul agroecosistemului

4. Bel, Fr., et colab. Analyse énergétique de la production agricole,


I.N.R.A., 1987, Paris

5. Berca, M. Surse şi forme de energie neconvenţională utilizate în


agricultură, în „Universul tehnologiilor
neconvenţionale”, Deva, Casa Judeţeană a Corpului
Didactic, 1983

6. Braşoveanu, N. Eficienţa intensificării agriculturii şi economia de


energie, Bucureşti, Editura Ceres, 1983

7. Budan, C., Utilizarea cu randament maxim a energiei luminoase


Isac, I. solare în livezile de prun, în “Revista de Horticultură”,
nr. 9, Bucureşti, 1987

8. Budan, C., Bilanţul energetic în ecosistemele pomicole şi


Isac, I. orientarea cercetărilor în acest domeniu, în “Mapa
documentară”, nr. 12, I.C.P.P. Mărăcineni Piteşti,
1988

9. Carolin, Mihaela, Folosirea energiei solare în agricultură, în „Buletin


Murgociu, C. I.S.P.I.F., Sinteze”, Bucureşti, 1993

10. Carrlion, R. L'agriculture et l'énergie în „Bulletin technique


d'information”, nr. 367-368, Paris, 1982

11. Chandler, W.U. Creşterea eficienţei energetice în „Probleme globale


ale omenirii”, Bucureşti, Editura Tehnică, 1988

12. Flavinn, C., Valorificarea energiei regenerabile, în „Probleme


Pollock, Cynthia globale ale omenirii”, Bucureşti, Editura Tehnică,
1988

13. Gănescu, V. ş.a. Utilizarea energiei solare şi eoliene în agricultură,


Bucureşti, Centrul de Material Didactic şi Propagandă
Agricolă M.A.I.A., 1982

14. Griazev, V.A., Energhetiskaia oţenka tehnologhii proizvodstva


Topilina, E.A. iabloki; rezervî ekonomii, în “Sadovodstvo”, nr. 1,
1987

15. Hornacek, M. Application de l'analyse énergétique à les


exploitations agricoles, Paris, CNEEMA, 1979
Ingineria ecosistemelor agricole

16. Kleşnin, A.F. Rastenie i svet, Moskva, Izdatelstvo Ak. Nauk SSSR,
1954

17. Lecca, A. Principii de management energetic, Bucureşti, Editura


Tehnică, 1997

18. Malarme, D. ş.a. Analyse énergétique d'un agroécosysteme, în „Revue


de l'agriculture”, nr. 1, Belge, 1982

19. Manole, Victor Creşterea producţiei vegetale în condiţiile


economisirii resurselor energetice, în “Revista
Economică”, nr. 14, 1987, Bucureşti

20. Mănescu, B., Lumina în sere, Bucureşti, Editura Agro-Silvică, 1960


Doneand, A.

21. Mănescu, B., Microclimatul în sere, Bucureşti, Editura Ceres, 1972


Donaud, A.,
Moca, I.

22. Mănescu, B. Conservarea energiei în ecosistemele agricole, în


“Ecologia şi protecţia ecosistemelor”, Simpozion
IANB, 1984, Bucureşti

23. Mănescu, B. Reconsiderarea conservării energiei în agricultură, în


“Tribuna economică”, nr. 15, 16, 1992

24. Montalembert, R. M. Les ressources énergetiques de la biomasse: aspects


critiques, în “Ceres. Revue de la F.A.O. sur l'agriculture”,
nr. 91, (vol. 16, nr. 1), 1983, Roma;

25. Nisen, A. Economie de combustible et constructions horticoles,


în “Bulletin de L'Institut Agronomique et des Stations
de Recherche”, Gembloux, Belgia, 1959

26. Parpală, O. Eficienţa conversiunii energetice a biomasei, în


“Revista Economică”, nr. 41, 1983, Bucureşti

27. Pillet, G. Economie écologique, Geneva, Georg Edition, 1993

28. Preda, Gh., Politica energiei. Politica conservării energiei, Oficiul


Mc Carl, H. de Informare şi Documentare din M.I.C.M., 1986,
Bucureşti
Managementul agroecosistemului

29. Soran, V., Agricultura şi producerea de energie prin intermediul


Puia, I. agrosistemelor, în „Revista economică”, nr. 26,
Bucureşti, 1982

30. Staicu, I., Tehnologii de cultură a plantelor cu eficienţă maximă


Şipos, Gh., de conservare energetică, în „Buletinul Informativ al
Picu, I. Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice”, nr. 9,
Bucureşti, 1980

31. Stan, N., Posibilităţi de reducere a consumurilor energetice în


Stoian, L. legumicultură, în “Cercetări agricole în Moldova”,
vol. 1, 1981, Iaşi

32. Steinhart, S.J., Energy use in the U.S. Food System, în “Science”, A.
Steinhart, E.C. 184, 1974, U.S.A.

33. Tavernier, Ph., Le biogaz des cultures énergétiques; possibilités en


Verstraete, R. Belgique, în „Revue de l'agriculture”, nr. 6, nov-dec.,
France, 1987

34. Teaci, D. Echilibrul energetic şi protecţia capacităţii de


producţie a agrosistemelor intensive zonal, în
„Ecologie şi protecţia ecosistemului”, Bucureşti, 1984

35. Terzi, P. Energetica neconvenţională, în Lucrările congresului


AOSR, 22-24 mai 1996 “Ştiinţa la sfârşit de mileniu”,
publicat în 1997, Bucureşti

36. Teşu, I. ş.a. Determinarea cheltuielilor energetice în agricultură,


în “Revista Economică”, 1978, Bucureşti

37. Teşu, I., Energetica şi agricultura, Bucureşti, Editura Ceres,


Baghinschi, V. 1984

38. Tucuman, Virginia Studiu energetic al culturii cartofului pentru consum


de toamnă-iarnă, în “Producţia vegetală –
Horticultura”, Anul XXI, 5

39. Ursu, I., Energie pentru lumea rurală – problemă cardinală a


Groza, O., dezvoltării, în “Mediul rural şi problema energiei”,
Vamann, D. Cluj-Napoca, Editura Daeia, 1986
Ingineria ecosistemelor agricole

40. White, D.J Energy in agricultural systems, în „Agricultural


Engineering” 30/31, London, 1975

41. Zarnea, Gh. Energia şi tehnologiile biologice, în „Energia în


următoarele trei decenii”, Bucureşti, Editura
Academiei, 1979

42. Yabuki, K., The Dependence of Photosynthesis in Several


Ko B. Vegetables on Light-Quality, în „Journal of
Agricultural Meteorologie, vol. 29, nr. 1, 1973, Tokio

43. *** Energy in Central and Eastern Europe, Celawovice


Conference, Praga, 1992

44. *** Probleme ale agriculturii contemporane (Sub reacţia:


I. Ceauşescu, Al. Ionescu), Bucureşti, Editura Ceres,
1997

45. *** Energia într-o lume finită. Căi spre un viitor viabil,
Coordonator Wolf Häfele, Bucureşti, Editura Politică,
1983

Managementul agroecosistemului

1. Alecu, I., Management agricol în România, trecut, prezent şi


Cazac, V. viitor, Bucureşti, Editura Ceres, 2001

2. Berca, M. Clima Terrei şi agricultura României, în „Agricultorul


român”, 2/2005

3. Berca, M. Optimizarea tehnologiilor la culturile agricole,


Bucureşti, Editura Ceres, 1999

4. Berca, M., Cu privire la managementul fabricanţilor şi


Păscuţ, G. distribuitorilor de pesticide, în „Agricultorul român”,
3/2005
Managementul agroecosistemului

5. Bold, I. Organizarea teritoriului şi managementul – o


interrelaţie continuă în procesul dezvoltării, în
Lucrările celui de-al II-lea Congres al Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din România, privind
"Dezvoltarea în progresul mileniului III", Bucureşti,
Editura Europa Nova, 1999

6. Bucşa, C., Statutul ecologiei restaurative în dezvoltarea


Ardelean, C., sustenabilă, în Lucrările celui de-al II-lea Congres al
Maior, C., Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, privind
Soran, V., „Dezvoltarea în pragul mileniului III”, Bucureşti,
Tuia, I. Editura Europa Nova, 1999

7. Brown, L., Evaluarea declinului ecologic, în „Probleme globale


Wolf, E. ale omenirii”, Bucureşti, Editura Tehnică, 1988

8. Drăgănescu, C. Exploatarea animalelor – ecologie aplicată,


Bucureşti, Editura Ceres, 1984

9. Gruia, R. Managementul eco-fermelor, Bucureşti, Editura Ceres,


1998

10. Gruia, R., Ferma de animale tratată ca ecosistem zooproductiv,


Păstârnac, N. Bucureşti, Editura Ceres, 1991

11. Gabor, D., Să ieşim din epoca risipei, Raport către Clubul de la
Colombo, U., Roma, Bucureşti, Editura Politică, 1998
King, A.,
Galli, R.

12. Gannon, A., The Global Management Approach to Farm


Nejes, Maria Development and Familly Living, Roma, FAO, 1991

13. Gavrilescu, D. Economia agroalimentară, Bucureşti, Editura Expert,


1996

14. Dorioz, J.M, Dynamique écologique et typologie de territoires


Party, J.P. pastoraux du steppes du Nord 1, – Analyse de
l’organisation agro-écologique, în „Ec. Applic”, 8,
1987, Paris

15. Fady, C, La protection integrée, avantages économiques,


Morin, D. „L’Arboriculture”, nr. 390, dec. 39-44, 1986, France
Ingineria ecosistemelor agricole

16. Genard, M. Comment étudier les conséquences écologiques de la


deprise agricole?, INRA, Bulletin technique
informatif, 1989, France

17. Guţuleac, N.V. Analiza eco-geochimică a peisajelor naturalo-


antropice, în „Lucrările congresului Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din România din 22-24 mai
1996, publicate în Bucureşti, în 1997

18. Gruia, R. Managementul ecosistemelor mileniului III, de la


ecoterme la ecosangeneză, în „Lucrările Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din România Bucureşti, „Ştiinţa
la sfârşit de mileniu”, 1997

19. Hueth, D., Optimal agricultural pest management with increasing


Regen, U. pest rezistance, în American Journal of Agricultural
Economics, 56 (3), 1974

20. Ionescu, N.E. Cartarea în sprijinul combaterii buruienilor, în


„Sănătatea plantelor”, 11

21. Lefenvre, J.C. Conséquences écologiques de la deprise agricole:


synthèse et propositions, Séminaire de la Florac 9/10
mars 1987, Ministère de L’environement, Paris

22. Manea, Gh. Ecomanagementul întreprinderilor industriale, în


IDCM – PMM nr. 7, Bucureşti, Editura OID – ICM,
1993

23. Maxwell, G.F. Use of insect resistant plants in integrated pest


management programmes, în "Plant protection
bulletin", FAO, Roma, vol. 394., 1991

24. Mihaiu, Gh. Probleme actuale privind protecţia mediului prin


lucrări de conservare a solului şi reconstrucţia
ecologică a terenurilor degradate, în „Cercetarea
ştiinţifică şi agricultura durabilă”, Bucureşti, Editura
Agris, 2001

25. Parpală, O. Consumuri energetice - criterii de perfecţionare a


structurii de producţie în agricultură, în „Revista
economică”, nr. 17, 1981
Managementul agroecosistemului

26. Rock, C. G. Integrated Pest and Orchaid Management Systems for


Apples in North Carolina, Raleigh, North Carolina
State University, 1983

27. Sattler, F., Ferma biodinamică, Bucureşti, Editura Enciclopedică,


Wistinghansen, E. 1994

28. Soran, V., Agricultura şi producerea de energie prin intermediul


Puia, I. agrosistemelor, în „Revista economică”, nr. 26, 1982

29. Sarkany, P. Agricultura în mileniul al III-lea, Bucureşti, Editura


Ceres, 1970

30. Teaci, D. Vulnerabilitatea pedosferei, în „Cercetări ştiinţifice şi


agricultura durabilă”, Bucureşti, Editura Agris, 2001

31. Teaci, D. Ecosistemele naturale ca model în proiectarea


agrosistemelor intensive zonale, în „Ecologie şi
protecţia mediului”, sub redacţia Al. Ionescu, IANB,
Târgovişte

32. Thompson, P., An economic evaluaţjon of grower savings in a pest


Howe, B.R., management program, în „Hortscience”, 15 (5), 1980
White, B.G.

33. Vonica, I. Prognoza şi avertizarea în prevenirea şi combaterea


organismelor dăunătoare în agricultură, în „Cereale şi
plante tehnice”, nr. 8, 1996

34. * * * Conséquences écologiques de 1'abandon de terres


cultivées, C.E.E, Série Information sur l’agriculture, 6,
1981

35. * * * Interesul naţional pentru dezvoltarea în România a


chimiei, petrochimiei şi a ramurilor conexe, Lucrare
realizată de S.C Chiminform Data S.A., Bucureşti,
2003