Referat:

Managementul durabil al agroecosistemului

pomicol- mar

2
 CUPRINS

 Conceptul de management .......................................................... pag. 4

 Obiectivele managementului agroecosistemelor ....................... pag. 4
 Conservarea şi protecţia ecosistemului agricol ......................... pag. 8
 Reconstrucţia (restaurarea) ecoagroecosistemelor ................... pag. 10
 Infiintarea plantatiilor pomicole ................................................ pag. 11
 Pregatirea terenului si dimensionarea livezii ............................ pag. 12
 Parcelarea terenului .................................................................... pag. 12
 Stabilirea distantelor de plantare si pichetatul terenului ........ pag. 13
 Stabilirea polenizatorilor ............................................................ pag. 16
 Plantarea pomilor ........................................................................ pag. 18
 Specificul culturii marului .......................................................... pag. 19
 Consideratii generale ................................................................... pag. 20
 Cultura marului in lume ............................................................. pag. 21
 Cultura marului in Romania ...................................................... pag. 23
 Tehnica formarii coroanelor ....................................................... pag. 28
 Taieri de formare a coroanei in forma de piramida etajata .... pag. 28
 Taieri de formare a coroanei in forma de - Palmeta libera ..... pag. 31
 Planul de combatere a bolilor si daunatorilor la specia mar ... pag. 33
 Bibliografie ................................................................................... pag. 34

3
Conceptul de management
Conceptul de management se referă la ansamblul acţiunilor întreprinse într-o
organizaţie, astfel încât aceasta să reuşească să-şi îndeplinească obiectivele(management de
proces), şi la ansamblul managerilor existenţi într-o societate(management de personal).
Mai precis, managementul înseamnă „organizarea sistematică a resurselor
economice" sau „realizarea unor obiective, prinmaterializarea unei politici, conform unei
strategii şi prin utilizarea unor resurse financiare, materiale, umane, informaţionale,
energetice etc.", după P. Drucker(1993).
Aceste principii le regăsim şi în managementul agricol, dar cu anumite particularităţi,
care rezultă din „restricţiile ecologice şi sociale" şi „componentele aleatorii ale mediului
agricol".
Se conturează două categorii de management, afirmă autoarea menţionată: unul al
fermei de tip familial, caracterizat prin alocarea unor resurse limitate în vederea maximizării
veniturilor necesare fermierului şi familiei sale; al doilea al societăţilor şi fermelor medii şi
mari, care elaborează o strategie şi o politică pe o perioadă îndelungată de timp, în scopul
„gestiunii, organizării producţiei şi afacerilor agricole".

Obiectivele managementului agroecosistemelor

Orice ecosistem natural, dar îndeosebi cel agricol, prin esenţa lui artificializat, trebuie
monitorizat şi apoi condus după reguli bine definite pentru ca bioproductivitatea lui să
rămână constantă sau să crească.
De aceea, managementul agrosistemului trebuie să urmărească şi să atingă
următoarele obiective:
> conducerea eficientă pentru a putea evalua resursele energetice neconvenţionale;
> gestionarea în biodiversităţi de plante agricole şi horticole şi de animale utile;
> exploatarea raţională a biotopului şi a biocenozei în perimetrul fermei agricole;
> constituirea unor ecosisteme experimentale, modelate diferit în funcţie de interesul
economico-productiv, în care să se cerceteze programe ecologico-economice specifice, ceea
ce ar permite obţinerea unor date valoroasece pot fi generalizate la alte sisteme identice;

4
> pilotarea - prin mijloacele specifice, adaptată structurii date a producţiei, pentru a
administra respectivele sisteme, a le dirija managerial, astfelîncât să realizează legarea
mediului înconjurător de economie (D. Gruia, 1995).
Managementul ecologic urmăreşte, de asemenea, instruirea şi educaţia cultivatorilor
(producătorilor agricoli, elaborarea instrucţiunilor de operare, identificarea şi cuantificarea
factorilor de risc, verificarea programelor de întreţinere.
Se adaugă în atribuţiile managementului ecologic şi gestiuneaschimbărilor
tehnologice, igiena culturală, sănătatea utilizatorilor, protecţia plantelor cultivate şi protecţia
biotopului.
Agrosistemul întruneşte toate aceste atribute, care însă operează numai pe suprafeţe
medii şi mari, în exploataţiiviabile economic. Reluând o opinie a lui Lester Brown (2000)
ecosistemeagricole performante se pot proiecta şi organiza numai în ferme moderne, cu mari
capacităţi de producţie şi mijloace de protecţie a mediului.
În sensul celor de mai sus se poate accepta ideea managementului protecţiei mediului
la nivel de exploataţie şi cultură agricolă, având ca obiectiv realizarea politicii şi programului
întreprinderii (fermei, n.n.), punând accentul peaspectele organizaţionale de evaluare a
efectelor poluării, de calitate a sistemelor de monitoring şi de eficienţă a sistemului
informaţional" (Gh. Manea, 1993).
De aceea, după acest autor, pentru realizarea unui ecomanagement eficient
trebuieavute în vedere câteva obiective:
- inovarea, protecţia mediului, profitul, excelenţa ecologică;
- dezvoltarea pieţelor pentru ecotehnologii şi promovarea produselor, mai
puţin poluate şi poluante;
- integrarea preocupărilor ecologice printre criteriile de performanţă alemanagerilor;
- introducerea pilotajului fermei agricole şi a produselor obţinute, adică
gestiuneaciclului de viaţă a acestor două entităţi ale ecosistemului (Nick Robins, 1992);
- orientarea ecologică a exploataţiilor agricole devine obligatorie cândconsumatorul
preferă din ce în ce mai mult produse mai puţin poluate şi cândcompetitivitatea pe piaţă va
depinde tocmai de acesta.
Pentru a face ecomanagementul operativ se practică o gamă largă de instrumente,
cum ar fi: evaluarea impactului ecologic, auditul de mediu, analiza ciclului de viaţă a

5
produsului, marcarea (ecolabelling) produselor, programe de conformare pentru protecţia
mediului.
Evaluarea impactului ecologic permite să se determine mărimea şi natura pericolelor
potenţiale legate de o activitateantropică organizată şi să se identifice acţiunile practice de
minimizare a deprecierii, în cazul agroecosistemelor, a calităţii mediului agricol.
În orice exploataţie agricolă se impune investigarea efectelor fertilizării,
irigaţiei,lucrărilor solului, combaterii organismelor dăunătoare în urma impactului cusolul şi
plantele cultivate.
Auditul este necesar pentru a monitoriza măsurile de protecţie a mediului prin
performanţele ecologice şi economice. Este de fapt un control al calităţii managementului în
ansamblul lui, dar şi pe verigile biologice şi tehnologice.
O supraveghere şi investigare independentă ne poate informadacă, de exemplu,
îngrăşămintele au fost încorporate în sol conform rezultatelor ştiinţifice, în doza prescrisă din
punct de vedere ecologic.
Orice produs agricol obţinut după norme ecologice şi biologice stricte poate fi marcat
în acest sens, pentru a fi diferenţiat faţă de produsul ieşit din cultura aşa-zisă convenţională.
În domeniul viticol marcarea ecologică promovează soiurile şi vinurile numai
cudenumiri de origine. În ceea ce priveşte programul de conformare pentru protecţia
mediului, el se referă la planul de acţiuni pe care îl elaborează şi-l îndeplineşte ferma agricolă
într-o anumită perioadă în scopul reglementărilor privind protecţia mediului.
De exemplu, programul de fertilizare se va realiza în mare parte cu materie organică,
la care se adaugă cantităţi de îngrăşăminte chimice strict necesare solului şi plantelor pentru
formarea recoltei.
În prezent, se pune foarte mult accentul pe refacerea, protejarea,raţionalizarea,
transformarea şi controlul cadrului natural, folosind ingineriaecosistemului şi ecologia
experimentală. Acestea îşi propun studierea plantelor şi animalelor la diferite niveluri de
integrare şi organizare, în interdependenţăreciprocă cu mediul ambiant, folosind, ca
principale instrumente de acţiuneasupra ecosistemelor, complexele ecologice prognozabile şi
ambienturile programabile.

6
 Revitalizarea ecosistemelor deteriorate prin poluare estecondiţionată de cunoaşterea
relaţiilor dintre componentele ecosistemelor şimecanismelor de realizare a acestora, de
reglare şi autoreglare.
Se trece de la simpla observaţie sau constatare la experimentare şi simulare, folosind
tehnici de control şi dirijare, chiar de substituire a factorilor naturali. Recoltarea
şi prelucrarea acestor date experimentale se efectuează automat, folosind teledetecţia şi
calculatorul electronic, plecând de la modele şi programematematico-statistice specifice.
Dat fiind că echilibrul ecologic poate fi definit ca echivalent cu respectarea tuturor
parametrilor sistemului în interiorul unor intervale prescrise, iar depăşirea acestora duce la
fisurarea sau distrugerea sistemului ecologic, Florin Stănciulescu dezvoltă o metodă de
modelare matematico-euristică pentru refacerea acestuia.
Metoda se bazează pe un model de simulare standard,compus dintr-un set de ecuaţii
diferenţiale neliniare, cu limite sau toleranţe asupra variabilelor de stare şi condiţii iniţiale
date şi pe un model euristic,constituit dintr-un set de reguli logico-lingvistice, derivate din
procesul ecologic.
Metoda s-a aplicat la echilibrul ecologic al unui ecosistem din Delta Dunării,
observându-se o concordanţă calitativă cu rezultatele obţinute prin măsurători directe
efectuate de ecologi.
Se consideră că în prezent se impune cu prioritate problema prognozei şi aoptimizării
sistemelor ecologice, de la cele mai mici până la cel al biosferei în totalitate. De mare
perspectivă, în ceea ce priveşte planificarea şi conducerea,este concepţia sistemelor
ecologico-economice, ce permite rezolvarea problemelor de gestionare şi management în
mod unitar şi complex.
Trebuie studiate perimetrele acestor sisteme complexe, ţinând seama de dezvoltarea
demografică şi social-economică a regiunilor cuprinse în ecosisteme. În acest concept se
integrează un alt aspect: zonarea optimă şi repartizarea teritorială asistemelor ecologico-
economice omogene şi eterogene, care cuprind o diversitate de unităţi administrative.
Astfel graniţele administrative se şterg şi se fixează cele ecologico-economice (L. E.
Linbarski, 1985). Autorul citat propuneo schemă de subordonare (ierarhizare) teritorială a
sistemelor ecologico-economice, după cum urmează:
- republica (teritoriul naţional);

7
- provincia (grupede judeţe);
- judeţul (grupe de unităţi economice-industriale, agricole, silvice);
- unitatea economică (societatea comercială industrială, agricolă, silvică, deturism);
- subunitatea economică (secţie industrială, fermă agricolă);
- complex al biocenozelor omogene; biocenoza (agricolă, praticolă, silvică) sau
- biogeohidrocenoza (piscicolă).
Fiecare sistem trebuie să aibă un program de funcţionare şi dezvoltare, elaborat de
ecologi, economişti, tehnologi şi demografi pe mai mulţi ani. Ideal ar fi să se organizeze o
reţea de modele tip deasemenea ecosisteme, pentru a fi studiate din toate punctele de vedere.
Rezultatele obţinute în aceste perimetre ecologico-economice pot fi folosite la alte
ecosisteme economice, după cum urmează:
- republica (teritoriul naţional);
- provincia (grupe de judeţe);
- judeţul (grupe de unităţi economice-industriale, agricole, silvice);
- unitatea economică (societatea comercială industrială, agricolă, silvică, deturism);
- subunitatea economică (secţie industrială, fermă agricolă);
- complex al biocenozelor omogene; biocenoza (agricolă, praticolă, silvică) sau
biogeohidrocenoza (piscicolă).
Fiecare sistem trebuie să aibă un program de funcţionare şi dezvoltare, elaborat de
ecologi, economişti, tehnologi şi demografi pe mai mulţi ani. Ideal ar fi să se organizeze o
reţea de modele tip deasemenea ecosisteme, pentru a fi studiate din toate punctele de vedere.
Rezultatele obţinute în aceste perimetre ecologico-economice pot fi folosite laalte
ecosisteme

Conservarea şi protecţia ecosistemului agricol

În mod firesc, protecţia mediului agricol se înscrie ca o componentă organică a
dezvoltării armonioase a agriculturii după criterii ecologice,contribuind la păstrarea
nealterată a fondului biologic, la asigurarea stării desănătate a plantelor şi solului, la creşterea
capacităţii de producţie a acestuia.
Protejarea ecosistemelor agricole are în vedere realizarea unui echilibru
între biocenoză şi biotop, între lumea vegetală şi animală în perimetrul terenurilor agricole.

8
 În linii mari, strategia de protecţie a mediului agricol vizează valorificarea raţională a
resurselor naturale şi materiale, în consens cu elaborarea de tehnologii mai puţin poluante.
De mare importanţă este perfecţionarea cercetării ştiinţifice şi supravegherea
ecosistemelor, cu deosebire în zonele industrializate. Marea complexitate ecologică a
teritoriului agricol, diversificată prin intervenţii antropice, impune abordarea corectă a
soluţiilor, deoarece însuşirile terenurilor sunt distincte, de unde rezultă şi tratarea lor
diferenţiată.
Se insistă asupra gestionării raţionale a mediului agricol într-o orientare
ecologică,mărind costurile pentru acţiunile depoluante şi tehnicile nepoluante, dar fără a
diminua vulnerabilitatea producătorilor vegetali, potenţialul lor de producţie.
Coexistenţa biosferei agricole cu industriosfera, arată Viorel Soran, şi dezvoltarea lor
armonioasă este obligatorie pentru conservarea, protecţia şi ameliorarea mediului agricol.
Protecţia ecosistemelor agricole presupune conservarea şi ameliorarea factorilor
naturali ai mediului înconjurător, în condiţiile prevenirii şi combaterii poluării şi deteriorării
acestora.
În Proclamaţia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător din anul 1972
se arată foarte clar: „Conservarea naturii va deveni eficientă şi reală numai atunci când se
conturează soluţii din ce în ce mai eficiente de protecţie, în aşa fel încât poluarea să cedeze
cu timpul în faţa potenţialului tehnologic al societăţii".
De asemenea, N.N. Constantinescu(1976) observă că „soluţionarea problemelor
protecţiei mediului înconjurător necesită [...] crearea unei baze tehnico-materiale şi a unei
structuri tehnologice care să nu permită încărcarea biosferei cu reziduuri ale consumului
productiv sau al celui final".
Protecţia ecosistemelor agricole cuprinde obiective şi acţiuni adoptate în mai toate
ţările şi se rezumă la următoarele obiective de management:
> conlucrarea activă dintre biosfera agricolă şi biosfera industrială, cu aplicarea tehnologiilor
mai puţin poluante la limitele admisibile pentrufiecare agent poluant;
> menţinerea şi ameliorarea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane destinate irigării
terenurilor agricole, în scopul evitării unor efecte negative asupra solului şi plantelor
cultivate;

9
> gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor poluante până larealizarea celor
mai scăzute niveluri, care să nu depăşească capacitatea de regenerare a atmosferei;
> protecţia ecologică a plantelor cultivate prin măsuri şi acţiuni de combatere integrată, mai
ales contra bolilor şi dăunătorilor, care să permită o stare bună fitosanitară şi reducerea
pesticidelor;
> perfecţionarea sistemului naţional de monitoring şi al celui informaţional pentru controlul,
supravegherea şi cercetarea ecosistemelor, pe cale terestră, aeriană şi prin teledetecţie.
Refacerea şi conservarea mediului agricol în concepţia Politicilor Agrare Comunitare,
evitarea insecurităţii ecologice şi gestiunea responsabilă a patrimoniului Terra trebuie făcute
prin „implantarea unei agriculturi reparatorii în care sursele alternative de energie şi inputuri
sunt cât mai aproape de natură, se integrează în natură." (M. Berca, 2005).
În biosistemul cultivat antropizat echilibrul ecologic trebuie menţinut:
1) între biocenoză şi biotop;
2) în cadrul biocenozei;
3) în interiorul biotopului (sol şi atmosfera ce se află deasupra solului);
4) între procesele naturale şi activitatea producătorului agricol.În felul acesta se poate preveni
retrogresiunea ecologică, adică orice modificări în rău din mediul agricol, datorate acţiunilor
umane sau naturale,după cum subliniază Corneliu Bucşa (1999).

Reconstrucţia (restaurarea) ecoagroecosistemelor

În România, procesul de poluare şi deteriorare a mediului agricol s-a accentuat ca
urmare a activităţilor antropice şi datorită fenomenelor naturale cum ar fi inundaţiile, seceta
prelungită, alunecările de teren.
Un aport substanţial în degradarea agrosistemelor îl aduce deforestarea, defrişarea
plantaţiilor pomi-viticole şi, nu în ultimul rând, dezindustrializarea cu demolarea unor unităţi
(Gh.Manea, 2003).
Apele poluate, folosite la irigaţie contaminează solul, ceea ce duce la obţinerea unor
randamente scăzute pe un asemenea teren poluat şi degradat. Condiţiile de mediu se
înrăutăţesc, afectând creşterea şi fructificarea normală a plantelor cultivate.

10
 Terenul agricol degradat se estimează la circa 900.000 ha, de aceea reconstrucţia,
refacerea acestuia devine imperativă, înaintea altor componente ale agroecosistemului, pentru
a putea fi reintrodus în circuitul economic.
În ultima vreme se foloseşte tot mai frecvent termenul de ecologie restaurativă,
preluat de la cercetătorii apuseni, care, în parte, au renunţat la conceptul de reconstrucţie
ecologică, înlocuindu-l cu acela de refacere, restabilire (restaurare), cu obiective şi acţiuni
concrete, precum: regenerări naturale şi artificiale, rotaţia culturilor, bioremedieri, construcţii
ecologice.
Reconstrucţia terenurilor degradate de industrie reprezintă o problemă deosebită
pentru România, fiind scoase suprafeţe mari din circuitul agricol în bazinele carbonifere, în
zona centralelor electrice şi de termoficare, a minelor demetale neferoase şi a unor uzine
chimice, a conductelor şi a sondelor petroliere.

Infiintarea plantatiilor pomicole

Costul ridicat al investitiei in pomicultura, impune amplasarea livezii de pomi in
zonele unde specia sau soiul vor intalni maximul de conditii naturale pentru crestere si rodire:

- se vor alege terenurile cu soluri fertile, de preferat cu textura mijlocie, lutoasa, luto-
nisipoasa si chiar nisipoasa, permeabile, mijlocii pana la profunde, cu pH cuprins intre 4,7 si
9,3;
- din punct de vedere al pantei sunt foarte bune terenurile cu panta usoara 3-6%, ce permit o
buna intretinere a solului cat si un transport usor al fructelor;
- livezile de pomi pot fi amplasate in conditii bune si pe terenul cu panta de 6-12%, cu
orientarea randurilor pe directia curbelor de nivel si chiar pante pana la 18-20%, cu conditia
ca acestea sa fie uniforme;
- conditia prioritara la infiintarea unei livezi o constituie sursa de apa necesara la stropiri si la
udatul pomilor, mai ales in zonele cu precipitatii reduse in timpul anului;
- se va cauta ca zona respectiva sa fie ferita pe cat posibil de brumele tarzii de primavara si
ingheturile timpuri de iarna;
- trebuie de avut in vedere, ca in pomicultura greselile mari se manifesta dupa 4-5 ani de la
plantare, atunci cand pentru remedieri este prea tarziu;

11
- sunt excluse de la plantare terenurile excesiv de umede si fara drenaj, ca si cele cu nivel
freatic sub 1,5 m.

Pregatirea terenului si dimensionarea livezii

Dupa ce am ales terenul, acesta va fi supus unor lucrari complexe de pregatire, care sa
asigure conditii bune de prindere a pomilor la plantare si o crestere uniforma in primii ani
dupa plantare.
Desfundarea terenului constituie lucrarea principala, care se poate face la o adancime
de 50-60 cm. Daca terenul este greu, inainte de desfundat se va face o scarificare a terenului
la 70-80 cm, urmata de desfundat sau de o aratura adanca.
Aceasta lucrare se executa de obicei in lunile august, septembrie, cu doua luni inainte
de plantatul pomilor.
Daca terenul este saracacios si daca este posibil, se va administra gunoi de grajd
inainte de desfundat pana la 150-200 t /ha.
Va urma apoi, maruntirea solului prin discuire, nivelarea terenului apoi maruntirea si
tasarea solului cu combinatorul.
In cazul livezilor de agrement unde, datorita suprafetei reduse de teren nu se poate
executa desfundatul, este de preferat sa se mareasca de peste 2,5 ori dimensiunile gropii de
plantat, fiind folosit la plantare pamant de imprumut sau de padure.
Ca dimensionare, exploatatia pomicola devine rentabila incepand de la 1 ha si pana la
20-30 ha.
In cadrul acestor livezi, se asigura un control tehnologic permanent si riguros, pentru
obtinerea unor fructe de calitate si usor de vandut.

Parcelarea terenului
In vederea usurarilor lucrarilor de intretinere si ingrijire a lucrarilor din livada, a
recoltarii si transportului fructelor, terenul se imparte in parcele.
Trebuie sustinut faptul ca, la plantare, atat cat este posibil, lungimea randurilor de
pomi sa fie orientata pe directia nord-sud pentru a asigura o cantitate mare de lumina pe tot
timpul zilei intregii plantatii si a evita fenomenul de umbrire. In cazul terenurilor in panta,

12
orientarea randurilor se va face de-a lungul curbelor de nivel, pentru a evita degradarea
solului.
Forma unei parcele este de regula dreptunghiulara iar latimea reprezinta aproximativ
jumatate din lungimea acesteia.
In vederea transportului fructelor si nu numai, trebuie avuta in vedere amenajarea de
drumuri, de preferat perpendiculare pe lungimea parcelelor.
La parcelarea terenului trebuie avut in vedere si stabilirea locurilor unde se va
depozita temporar productia in asa numite constructii de productie.
Odata cu parcelarea terenului, trebuie avut in vedere si imprejmuirea viitoarei livezi.

Stabilirea distantelor de plantare si pichetatul terenului

Distantele dintre randurile de pomi si pe rand intre pomi se vor stabili in principal
avand in vedere, vigoarea pomilor ce urmeaza a fi plantati, cat si de forma de coroana pe care
o vom alege.
Distantele de plantare prea mari sau prea mici prezinta un mare inconvenient de
productie.

13
 Sursa: sfaturipomicole.tripod.com
In tabelele 1 si 2 sunt prezentate distante de plantare specifice zonei de dealuri mici,
mijlocii si ses, pentru speciile de pomi inmultite la pepiniera de pomi Sarca, apartinand
Statiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultura Iasi.
Sistemul de pichetat ales este dat de figura geometrica, ce se realizeaza pe teren cu
ajutorul a 3-4 picheti si care poate fi: un patrat, un dreptunghi sau un triunghi. Denumirea
acestor forme este atribuita si sistemelor de pichetat:
- Pichetatul in patrat, la care distantele dintre randuri sunt egale cu cele dintre pomi pe rand.
Acest tip de pichetat se foloseste in general, pentru infiintarea plantatiilor clasice si pe
terenuri plane;

Sursa: sfaturipomicole.tripod.com
- Pichetatul in dreptunghi, cu distantele mai mari intre randuri si mai mici intre pomi pe rand,
se utilizeaza mai mult pe terenurile plane si cu panta usoara pentru toate tipurile de livezi;

Sursa: sfaturipomicole.tripod.com
- Pichetatul in triunghi, ofera pomilor conditii mai bune de captare a luminii directe si de
distributie a radacinilor in spatiul de nutritie. Pe terenurile in panta, pomii constituie
obstacole pentru apa care se scurge la vale si erodeaza solul.

14
 Sursa: sfaturipomicole.tripod.com

Pentru executarea unui pichetat sunt necesare:

- jaloane de 2 m vopsite cu rosu si alb, pentru a fi vizibile;
ruleta sau panglica de otel de circa 50 m lungime;
- sarma cu noduri marcata din metru in metru de circa 50 m lungime;
- picheti, tarusi si maiuri din lemn;
- triunghi compas cu deschidere reglabila (2 - 2,5).

Pe terenurile plane pichetatul incepe cu jalonarea laturii lungi, luandu-se ca

aliniament fix un drum, un gard, o perdea de copaci etc, care exista si nu poate fi mutat usor.
In zonele colinare, unde majoritatea terenurilor sunt framantate si au diferite expozitii
si pante, orientarea si pichetarea randurilor solicita o atentie si o pricepere deosebita.
Pe versantii scurti, cu pante mici si uniforme, pichetatul randurilor de pomi se face
paralel cu curbele de nivel, plecandu-se de la un aliniament jalonat la baza pantei sau de-a
lungul potecilor facute de animale in timpul pasunatului.
Pe versantii lungi ai dealurilor inalte, pichetatul constituie o lucrare mai complexa,
care se executa de catre cadre calificate cu ajutorul aparatelor de masurat.

15
 Sursa: sfaturipomicole.tripod.com
Stabilirea polenizatorilor
Intalnim deseori in livada de langa casa sau in plantatiile cu scop comercial, pomi
care desi au beneficiat de cele mai bune conditii climatice, agrotehnice, ingrijiti cu multa
migala si maiestrie de bunul gospodar, au inflorit dar nu au legat fructe.
Acesti pomi care sunt din anumite specii si soiuri au nevoie sa se polenizeze cu polen
strain (fiind autosterile), de la alte soiuri autofertile pentru ca fructele lor sa lege.
Un factor deosebit de important pentru asigurarea unor recolte mari si de calitate, care
trebuie avut in vedere chiar de la infiintarea livezii, este distribuirea soiurilor in livada, pentru
a asigura polenizarea reciproca.
Toate soiurile de mar sunt autosterile, adica nu leaga fructe prin polenizare cu polenul
propriu. Ele au nevoie de polen de la un alt soi. Prin cercetari s-a stabilit care este cel mai
bun polenizator pentru fiecare soi si care este efectul polenizarii cu unul sau altul dintre
polenizatori.

16
 Lista cu principalii polenizatori va fi prezentata la fiecare specie pomicola in
urmatoarele capitole.

Sursa:
Managementul ecosistemelor mileniului III- Gruia R., 1997

Pentru asigurarea unui efect maxim al polenizarii dintre soiuri, trebuie respectate
cateva reguli si anume:
- soiurile sa aiba aceeasi perioada de inflorire;
- distanta dintre soiul de baza si soiul polenizator sa nu fie prea mare;
- polenizarea se face cu ajutorul albinelor si al vantului (nuc, alun, castan);
- pentru o buna polenizare sunt necesare minimum doua familii de albine la hectar;

17
- pentru protejarea albinelor in perioada infloritului, se recomnda sa nu se efectueze stropiri
cu insecticide, iar daca acestea se executa, se vor folosi insecticidele care nu omoara albinele;

- asezarea stupilor in livada pentru pole-nizare, se va face in imediata apropiere a livezii sau
chiar in mijlocul acesteia si neaparat la inceputul infloritului;

Plantarea pomilor
Epoca de plantare. Cele mai bune rezultate dau plantarile de toamna, deoarece, pana
in primavara radacinile pomilor realizeaza un contact strans cu pamantul, ranile se caluseaza,
uneori emit chiar radacini noi iar in groapa de plantare se acumuleaza umiditate, care se
pastreaza si in perioadele mai secetoase din timpul primaverii.
Plantarile de primavara executate cu intarziere, pot sa compromita plantatia si sa
intarzie intrarea pe rod a pomilor.
Sapatul gropilor. In teren desfundat gropile se fac cu putin timp inainte de plantare,
sau in ziua plantarii, pentru a nu se pierde umezeala acumulata in sol, cu dimensiunile de 50 /
50 / 60 cm.
Pe terenurile nedesfundate dimensiunile gropilor trebuie sa fie de 80 / 80 cm si adanci
de 70 cm si se efectueaza cu 2-3 luni inainte de plantare. Dupa saparea gropilor se trage 2/3
din pamant in groapa de plantare.
Pregatirea materialului saditor
La plantare se folosesc pomi din campul II al scolii de pomi, care se procura de la
pepinierele pomicole. Pana la plantare materialul saditor se stratifica in santuri cu adancimea
de 50-60 cm.
Fasonarea radacinilor pomilor consta in scurtarea si eliminarea celor ranite.
Radacinile principale se lasa cat mai lungi, radacinile secundare se scurteaza cu 1/3 din
lungime iar cele subtiri la 1-2 cm sau raman intacte. Dupa fasonare, pomii se mocirlesc cu un
amestec format din pamant galben (2 parti), balega proaspata de vita (1 parte) si apa pana la
consistenta smantanii.
Tehnica de plantare

18
 Adancimea de plantare a pomilor. Pomii trebuie plantati cu punctul de altoire la 3-4
cm mai sus de nivelul solului, asezandu-se pe un musuroi de pamant, facut in mijlocul gropii
de plantare.
Plantatul pomilor se face de catre o echipa formata de obicei, din doua persoane. Una
fixeaza si tine pomul in pozitie verticala in mijlocul gropii de plantare si la adancimea
corespunzatoare iar cealalta trage pamant provenit din stratul fertil al solului, bine maruntit si
reavan in jurul radacinilor.
Se scutura usor pomul, ca pamantul sa patrunda printre radacini, astfel in cat sa nu
existe spatii goale. Dupa ce s-au acoperit radacinile cu un strat de 5-10 cm de pamant, se
taseaza uniform pamantul in jurul pomului, incepand de la marginea gropii spre interior.
Se administreaza 10-15 kg de gunoi de grajd bine fermentat, apoi se completeaza groapa cu
pamant si se taseaza din nou.

Sursa:
Managementul ecosistemelor mileniului III- Gruia R., 1997

Pe timp secetos, in special primavara, pomii plantati se uda cu 15-20 litri de apa.
In final, se face un musuroi pe suprafata gropii de plantare, cu restul pamantului ramas, fara a
se mai tasa. Proiectarea coroanei pomilor.
Pomii sub forma de varga se scurteaza la 60-70 cm de la nivelul solului in cazul
plantatiilor intensive, respectiv la 80 cm in cazul coroanelor globuloase, utilizate in sistemul

19
semiintensiv. Scurtarea pomilor este bine sa se execute primavara, inclusiv la pomii plantati
toamna.

Specificul culturii marului

Importanta culturii marului se datoreaza valorii alimentare si gustative, terapeutice si
profilactice a fructelor, insusirilor lor tehnologice specifice, particularitatilor agrobiologice
ale pomilor si valorilor economice mari.
Merele constituie unul dintre componentele de baza in alimentatia moderna a omului.
Ele reprezinta aproape singurul aliment gata pregatit in natura, care poate fi consumat fara
alte adaosuri, fie in stare proaspata, fie consumate ca sucuri, compot, dulceata, cidru,
marmelada etc. Datorita insusirilor tehnologice, merele constituie o materie prima cu pondere
mare in industria alimentara (A.Gherghi).
Astfel, din punct de vedere chimic, merele contin in medie: 84,5% apa, 14,1%
zaharuri, 0,2% substante pectice, 0,6% substante grase, 90 UI vitamina A, 0,02 mg%
vitamina B2, 0,1mg% vitamina B1, 7mg% vitamina C, 7 mg% calciu, 10 mg% potasiu cat si
cantitati reduse de aluminiu, mangan, sulf, cobalt si altele.
Valoarea terapeutica a merelor consta in actiunea lor asupra aparatului digestiv,
absorbante ale toxinelor si microorganismelor la nivelul intestinului, tratament in afectiunile
renale, diataze urice, artritism, reumatism, etc.
Merele influenteaza pozitiv in hipertensiunea arteriala si reduc nivelul colesterolului,
au efect benefic in prevenirea bolilor cardiovasculare, afectiunile respiratorii, combaterea
obezitatii si au actiune anticancerigena (A. Gherghi).
Importanta marului rezida in particularitatile lui biologice. Existenta unui numar mare
de soiuri, cu coacere esalonata in diverse epoci si capacitatea de pastrare in stare proaspata
timp indelungat a soiurilor de iarna, asigura consumul de fructe proaspete aproape in tot
cursul anului, circa 10 luni din 12 ale unui an. Avand o mare capacitate de pastrare si o buna
rezistenta la manipulare, fructele pot fi transportate cu usurinta la distante mari.

Consideratii generale
Marul este specia cu posibilitati mari de aclimatizare la conditiile de mediu diferite si
se cultiva pe toate continentele globului, desigur, cu exceptia zonelor foarte reci. Limita

20
nordica a arealului de raspandire a speciei in Europa este Norvegia, iar in America de Nord -
Canada. Limita sudica a arealului trece prin America de Sud (Chile, Argentina), Africa
(Republica Africa de Sud), Oceania prin Australia, Noua Zeelanda si se extinde aproximativ
pana la paralela 40. Ca altitudine, marul se poate cultiva de la altitudinea 0o, - nivelul marii si
pana la 2000-3000 m in tari din zona tropicala cum ar fi Zimbabwe, Guatemala, Bolivia,
Ecuador etc.

Cultura marului in lume

Tarile cele mai mari producatoare de mere din lume sunt: Asia (29 milioane tone),
Europa (17 miloane tone), America de Nord (5 milioane tone), America de Sud (3 milioane
tone), Africa (2 milioane tone), Oceania (1 milion tone) vezi tabelul 2.1.

Sursa: FAO Food Balance Sheets

Cele mai mari tari, producatoare de mere sunt: China, cu peste 9 milioane tone,
S.U.A., cu 4,7 milioane tone, Franta, cu 2,3 milioane tone, Italia cu 2,1 milioane tone si
Turcia cu 2 milioane tone. In lume, Romania ocupa locul 13-14 cu 0,4 milioane tone, iar in
Europa, tara noastra ocupa locul al VI-lea.

Sursa: FAO Food Balance Sheets

21
 Conform datelor F.A.O. marul se cultiva in 84 de tari pe o suprafata de peste
4.500.000 ha. Productia mondiala de mere a fost in ultimele doua decenii aproximativ
55.095.000 tone, ceea ce reprezinta circa 13,2% din totalul fructelor, marul ocupand locul III
in lume dupa portocale si banane, impreuna cu acestea, asigurand 41,2% din productia
mondiala de fructe.
Desi in ultimii ani, Europa a trecut pe locul II la productia de mere, locul I fiind
ocupat de Asia, totusi ii revine un rol foarte important, deoarece aici se produce peste 30,1%
din recolta mondiala.
Spre deosebire de Asia care in ultimii ani a inregistrat progrese mari in ceea ce
priveste productia de mere, Europa a ramas la nivelul anilor 1976 - 1977.
Un prim grup de tari si anume: Italia, Austria, Cehia, Slovacia si Suedia se incadreaza in
tendinta generala de mentinere a productiei la nivelul ultimilor trei decenii.
Un al doilea grup de tari europene il formeaza acelea in care productia de mere
inregistreaza tendinta limpede de reducere a recoltelor. Din acest grup fac parte majoritatea
tarilor membre ale Comunitatii Economice Europene, printre care si primele mari
producatoare ale acestei specii: Germania, Franta, Olanda, Danemarca si Finlanda.
In aceste tari, intrucat productia a depasit cererea, au fost luate masuri de
subventionare a cultivatorilor, care au acceptat sa defriseze o parte din livezi. Subventiile au
fost acordate de organizatiile profesionale si uneori chiar de stat. Motivele sunt:
- mentinerea preturilor la acelasi nivel;
- imbunatatirea calitatii fructelor.
Actiunile de reducere a suprafetelor au fost orientate spre defrisarea plantatiior de
pomi cu trunchi inalt si cu soiuri traditionale care aduc pe piata fructe de calitate scazuta,
destinate industriei alimentare precum si spre livezile intensive imbatranite, care nu mai
asigura fructe de calitate superioara, chiar daca soiurile provin din sortimentul modern.
Desi in literatura de specialitate sunt citate peste 10.000 de soiuri de mar (majoritatea
pastrate in colectii pomologice), numai cateva sunt cultivate in tarile mari producatoare si fac
obiectul comertului international cu mere.
In tarile Comunitatii Economice Europene, principalele soiuri ce se cultiva sunt: soiul
Golden ce detine peste 55%, in Franta 42%, in Italia 76% etc. Anglia cultiva vechiul soi

22
Cox's Orange Pepping 60%. Pe langa aceste soiuri se mai cultiva: Ionagold, Idared, Ionathan,
Elstar, Fuji, Gloster, Gala, Granny Smith, Florina etc.
In Japonia 38% din productia de mere este data de soiul Fuji si 27% de soiul Starking
delicious.
In Rusia se cultiva soiurile: Antonova, Anis, Papirovka, Coricinoc Polosatoe si
Osenoe Polosatoe.
Exportul de mere proaspete nu este semnificativ.
Dintre continente, Europa exporta cel mai mult (0,6 milioane tone) si America de Sud
(circa 0,5 milioane tone).
Tari mari exportatoare de mere sunt: Franta (cu 0,6 milioane tone), Chile (0,4
milioane tone), Olanda (0,3 milioane tone) si Ungaria (0,3 milioane tone).
Importul de mere este de aproximativ egal cu exportul. Europa importa circa 2,5
milioane tone mere anual, urmata de Asia cu 0,7 milioane tone si America de Nord cu 0,3
milioane tone.
Tari mari importatoare de mere sunt: Germania (0,75 milioane tone), Anglia (0,50
milioane tone) si Olanda.
In ceea ce priveste consumul de mere pe cap de locuitor, diferentele sunt foarte mari,
ceea ce ne arata unul dintre indicatorii nivelului de trai.

Cultura marului in Romania

23
 In Romania marul este cultivat pe circa 75.000 ha (2000), de pe care se obtine o
productie de circa 600 tone. Principalele judete sunt: Arges, Suceava, Mures, Maramures,
Dambovita, Iasi, Cluj, Bihor, Bistrita, Nasaud, Bacau, Salaj, Valcea.

Sursa: sfaturipomicole.tripod.com
In tara noastra, marul se cultiva pretutindeni, de la nivelul marii pana la zonele
premontane. Cultura marului pe teritoriu locuit de romani este foarte veche iar pasionati
pomicultori anonimi au contribuit la crearea unor soiuri de calitate superioara, unele dintre
ele mentinandu-se si astazi in cultura, ca de exemplu: Cretesti, Domnesti, Patul etc.
In epoca moderna au patruns in tara si numeroase soiuri straine care s-au inmultit si
raspandit dupa bunul plac al pepinieristilor si amatorilor. Netinandu-se seama de originea lor
si de conditiile de clima si sol, in care se raspandeau, multe din aceste soiuri au disparut.
Pana in anul 1975 au fost introduse in cultura un numar mare de soiuri romanesti si straine.
Astfel, studiile efectuate in cadrul I.C.A.R. Bucuresti recomandau la acea data 35 de
soiuri de mar, din care circa 20 de soiuri erau noi pentru timpul respectiv.
Studiile efectuate in cadrul Institutului de Cercetare pentru Pomicultura Maracineni prin
intreaga sa retea de statiuni a dus la reducerea numarului de soiuri recomandate cultivatorilor
si o mai buna amplasare a lor, in functie de capacitatea de adaptare la zonele respective.
Studiind tendintele remarcate pe plan mondial, privind diversificarea sortimentului si
adaptarea la cerintele social-economice, cercetarea si-a intensificat activitatea de
perfectionare a sortimentelor folosind urmatoarele cai:
- introducerea celor mai bune soiuri din sortimentul mondial, verificarea capacitatii lor de
adaptare in diferite zone pomicole si extinderea in cultura a celor corespunzatoare;

24
- crearea de noi soiuri autohtone competitive calitativ, cu cele mai bune soiuri din sortimentul
mondial, dar mai bine adaptate conditiilor de sol si clima din zonele pomicole romanesti;
- alegerea permanenta a celor mai bune exemplare dintre pomii soiurilor valoroase din
cultura si inmultirea lor;
- introducerea in cultura a unor soiuri cu rezistenta genetica la boli scutind pomicultorii de
mari eforturi si cheltuieli, prin reducerea tratamentelor fitosanitare.
De-a lungul anilor atat suprafata cat si structura soiurilor s-au schimbat, existand mai
multe etape distincte, unele de crestere altele de descrestere.
Astfel, in perioada 1960-1980 cultura marului a cunoscut o perioada de dezvoltare
semnificativa. A urmat perioada 1980-1990 caracterizata prin dificultati majore, dar reusindu-
se cu greu mentinerea productiei in special cantitativ la un nivel superior.
Ca urmare a schimbarii structurii de proprietate si a patrimoniului dupa 1990,
productia de mere si suprafetele cultivate cu mar in Romania au scazut foarte mult. Conform
datelor F.A.O., Romania avea in 1980 circa 125 mii ha cultivate cu mar ajungand in 2001 la o
suprafata de circa 75 mii ha, care va scadea in continuare, avand in vedere si imbatranirea
livezilor cat si nepriceperea noilor proprietari si lipsa fondurilor banesti.
Productia de mere din tara noastra a avut mari fluctuatii in decursul anilor, evolutia
acesteia fiind influentata de numerosi factori inclusiv de cei climatici.
Daca la sfarsitul anului 1989 productia de mere era de 718900 tone, la sfarsitul anului
1999 productia de mere era de 425000 tone mere. Cea mai mare productie de mere din
ultimii 50 de ani s-a inregistrat in Romania in anul 1993 si anume de 1097200 tone. Scaderea
productiei de mere se datoreaza atat defrisarii necontrolate si haotice cat si neglijarea
efectuarii lucrarilor de ingrijire.
In Romania marul ocupa locul II, urmand dupa specia prun si reprezinta circa 30%
din totalul suprafetelor cu livezi. In prezent, sortimentul de mar din tara noastra avizat pentru
inmultire si legiferat prin lista oficiala de soiuri, cuprinde un numar de 42 soiuri, impartite in
trei grupe si anume: soiuri de vara, soiuri de toamna si soiuri de iarna.

25
Sursa: Ghid practic de agricultura ecologica, Toncea I., 2002

26
 Pepiniera Sarca are o vechime de peste patru decenii si a inmultit peste 20 milioane
pomi fructiferi din toate speciile pomicole, asta insemnand cel putin un pom pentru fiecare
locuitor al Romaniei. In prezent, pepiniera Sarca, apartinand Statiunii de Cercetare
Dezvoltare pentru Pomicultura Iasi, inca mai dispune de un personal de cercetare si productie
bine format, poseda plantatii mama specializate producatoare de ramuri altoi, plantatii de
seminceri, marcotiere si o baza tehnico-materiala buna si se putea onora in viitor necesarul de
pomi altoiti, atat pentru Romania cat si disponibilitati pentru export.
Dupa 1989 facand media pe 10 ani, pepiniera Sarca a produs circa 15-20% din totalul de
pomi produsi in Romania, material certificat de inalta valoare biologica.

27
Tehnica formarii coroanelor
Pe langa ingrijirile date pamantului, trebuie sa avem o grija tot atat de mare de pomi
in ceea ce priveste formarea coroanei, dimensiunile scheletului si grabirea intrarii pe rod.
Formarea coroanei se face prin taieri de scurtare si rarire a ramurilor. Aceste taieri, au
rostul de a imparti ramurile principale (cele mai groase) deopotriva (egal), in jurul
trunchiului, precum si asezarea lor cat mai buna in inaltime, pe axul pomului.
Tinand seama de anumite reguli de asezare a ramurilor pomului in coroana, facem ca
lumina si aerul sa patrunda cu usurinta in coroana, lucru care are ca urmare fabricarea unei
cantitati mai mari de hrana in frunze.
Totodata, prin taieri inlesnim ingrosarea ramurilor, imputernicind asadar coroana,
pentru a putea sa tina cu mult mai multa usurinta greutatea rodului.
Tot prin taieri, ajutam imbracarea ramurilor mari cu altele mijlocii, a celor mijlocii cu
altele mai mici si asa mai departe. Toate aceste ramuri la un loc formeaza scheletul coroanei
si se numesc ramuri de schelet.
Pe ramurile mijlocii si mici (de schelet) iau nastere ramurelele de rod care poarta flori
si apoi fructele. Cu cat ramurelele de rod sunt mai numeroase, cu atat se formeaza mai multe
flori si fructe, iar pomul incepe sa rodeasca mai devreme.
Toate aceste avantaje se obtin prin scurtarea si rarirea ramurilor tinand seama de
forma de coroana ce vrem sa o facem.
In literatura de specialitate la specia mar sunt prezentate si recomandate mai multe
tipuri de coroana. Pentru livada de langa casa vom prezenta cele mai uzuale si usoare forme
de coroana, care nu necesita cheltuieli prea mari cum sunt: piramida etajata, piramida
intrerupta (vasul) si palmeta libera.

Taieri de formare a coroanei in forma de piramida etajata

In anul I dupa plantare, primavara, pomul sub forma de varga se va scurta la 80 cm de
la punctul de altoire. In timpul anului se vor elimina lastarii de pe tulpina pana la 60 cm
inaltime. Se vor lasa sa creasca circa 3 (trei) lastari dispusi la un unghi de 120° si axul
pomului sau varful de crestere.
In anul al doilea,: primavara cele trei ramuri se vor scurta la 30-40 cm lungime iar
axul (ramura din mijloc sau de prelungire a trunchiului) se va taia cu 20 cm mai lung decat

28
ramurile laterale. Dupa o astfel de taiere, in timpul verii din mugurii asezati la varfurile
ramurilor laterale cresc lastarii puternici de prelungire.
Din ceilalti muguri asezati mai jos, cresc, de asemenea lastari,dar mai slabi. Cei mai
importanti pentru noi sunt lastarii de prelungire din varfuri, pe care, daca e nevoie in cursul
verii, ii putem intari prin ciupirea varfurilor celorlalti lastari asezati mai jos.
In anul al treilea, primavara, inainte de a porni seva,ramura principala de schelet care
este prinsa cea mai jos pe tulpina se scurteaza la 60-70 cm (impreuna cu prelungirea ei),
masurat de la punctul de prindere (baza) pe trunchi spre varful ramurii.
Celelalte doua ramuri principale de schelet impreuna cu prelungirea lor se scurteaza
la aceeasi inaltime cu cea dintai. Axul sau ramura de mijloc (prelungirea trunchiului) se taie
cu 25 cm deasupra celor trei ramuri principale (cu o lungime de foarfece). Celelalte ramuri
(numite ramuri secundare de schelet) crescute pe ramurile principale si pe ax se scurteaza la
3-4 muguri buni iar cea care ameninta prelungirea se inlatura.
Taierea de scurtare atat la ramurile principale cat si la celelalte se face totdeauna la o
muchie de briceag deasupra unui mugure care priveste in afara coroanei, caci numai acesti
muguri dau prelungiri bune care cresc in afara si nu inauntru coroanei.
Dupa o astfel de taiere, spre varful fiecarei ramuri principale, precum si spre varful
axului, cresc 3-4 lastari puternici.
Noi insa nu avem nevoie de toti lastarii si pentru a nu irosi fara rost hrana, cat si
pentru a intari lastarii de trebuinta, cand ei au ajuns la lungimea de 20-25 cm, trebuie sa
facem urmatoarea lucrare:
La fiecare ramura principala se alege un lastar bun de prelungire si un alt lastar
asezat, fie in dreapta, fie in stanga si care nu ameninta sa-l intreaca pe cel de prelungire spre a
forma prima ramura secundara de schelet (ramificare).
Acesti doi lastari, se lasa intregi, ceilalti lastari vigurosi de la varfuri se scurteaza la 5-
6 frunze iar daca unul dintre ei creste inauntrul coroanei, sau drept in sus si este asezat pe
partea dinauntru a ramurii principale se taie de la baza (la ras).
Lucrarea aceasta se face la toate trei ramurile principale, avandu-se grija ca ramura
secundara de schelet sa se lase la toate de aceeasi parte adica fie in dreapta, fie in stanga.

29
 Pe ax (ramura de prelungire a trunchiului) se alege mai intai lastarul de prelungire,
apoi inca trei lastari, impartiti deopotriva in jurul pomului si distantati la 70-80 cm de primul
etaj, care vor forma al doilea rand de ramuri (sau al doilea etaj).
In al patrulea an, primavara devreme, inainte de pornirea sevei, prelungirea ramurilor
principale de schelet se scurteaza cu jumatate sau cu o treime din lungimea lor, dupa vigoare,
adica cam 50 cm cel putin si 70 cm cel mult, masurand de la prima ramura secundara de
schelet.
Ramura secundara se scurteaza si ea cu 15-20 cm mai jos fata de varful (taiat)
prelungirii ramurii principale.
In unele cazuri, la pomii vigurosi, in urma ciupirii de vara a varfurilor, facuta pentru
ingrosarea lastarilor de prelungire, apar in apropierea locului ciupit noi ramuri laterale
(secundare). Daca aceste ramuri au crescut bine, la taierea din primavara, se opreste si cea
de-a doua ramura secundara de schelet, taind pomul ca pentru anul urmator. In acest fel se
castiga un an in formarea coroanei.
Cele trei ramuri lasate pentru formarea celui de-al doilea etaj se scurteaza cu 20 cm
mai sus decat varfurile taiate ale prelungirilor ramurilor principale de schelet din primul rand
de ramuri (primul etaj). Axul de prelungire al trunchiului se taie cu 25 cm mai sus de varful
ramurilor din etajul al doilea.
Toate celelalte ramuri se scurteaza mai mult sau mai putin dupa cum au sau nu loc sa
creasca, dar cele puternice de la varfuri si mai ales cele crescute inauntrul coroanei se taie de
la baza (la ras), incat pomul sa primeasca lumina si aer suficient.
In urmatorii ani, la etajul intai se continua a se scurta prelungirea si a doua ramura
secundara dupa aceleasi reguli folosite in anul al patrulea.
Etajul al doilea se taie la fel ca etajul intai in anul al patrulea adica se lasa o
prelungire si prima ramura secundara.

Fig. 2.1. Formarea piramidei etajate. Aspectul pomilor dupa; taiere in anul I (a), al doilea (b),
al treilea (c), al patrulea (d) dupa; plantare

30
 Sursa: sfaturipomicole.tripod.com

Dupa acesti 4-5 ani de formare a ramurilor principale si secundare scheletul coroanei
poate fi socotit terminat. Dupa acest timp pomii incep sa rodeasca bine si de la aceasta vreme
taierile puternice (asa cum s-au facut pentru formarea coroanei) ar dauna pomilor si in primul
rand ar intarzia rodirea.

Taieri de formare a coroanei in forma de - Palmeta libera

Aceasta forma de coroana este recomandata pentru soiurile de vigoare mijlocie,
altoite pe portaltoi de vigoare mijlocie.
Taierea pomilor in anul intai dupa plantare este conditionata de cativa factori. Pomii
plantati sub forma de vergi se scurteaza la 75/80 cm de la nivelul solului, in scopul proiectarii
primelor doua ramuri principale si a axului pomului. Odata cu dezmugurirea se suprima toti
mugurii din zona trunchiului pe o distata de 50 cm de la nivelul solului.
In luna mai, cand lastarii ating lungimea de 20-25 cm, se aleg doi pe directia randului,
la un interval de 8-12 cm unul de altul, pentru formarea etajului intai si unul pentru
prelungirea axului. Ceilalti lastari se suprima.
In anul al doilea; primavara se corecteaza unghiul de insertie al sarpantelor (ramuri
principale) din primul etaj prin inclinare si se echilibreaza intre ele prin scurtarea ramurii mai
viguroase. Daca lungimea ramurilor alese pentru primul etaj este mai mare de 60 cm, ele se
scurteaza la 45-50 cm de la baza.
In timpul vegetatiei, cand lastarii inregistreaza lungimea de 10-15 cm, se suprima
concurentii lastarilor de prelungire a axului si ai ramurilor de schelet. De asemenea, se
plivesc lastarii verticali de pe latura superioara a sarpantelor (ramurilor principale) si de la
baza lor.
Lastarul de prelungire al axului nu se ciupeste, pentru a obtine lastari anticipati. Dat
fiind faptul ca lipseste spalierul, reglarea unghiului de ramificare se face in fiecare an, prin
transferul directiei de crestere a sarpantei pe o ramura exterioara orientata de-a lungul
randului.

31
 In anul al treilea; inainte de pornirea pomilor in vegetatie, primavara devreme se
scurteaza axul la;70 cm fata de punctul de insertie al celei de-a doua sarpante (ramura
principala) a etajului intai.
In acest an, precum si in anii urmatori se urmareste ca unghiul de ramificare sa fie
cuprins intre 50-60°. Daca ramurile de prelungire a sarpantelor sunt prea lungi, ele se
scurteaza la 50-55 cm. De asemenea se scurteaza si ramurile ramase pe ax si la baza
sarpantelor la o lungime de maxim 20 cm (o lungime de foarfeca).
Ramurile concurente ale sarpantelor (ramurilor principale) si cele ce cresc pe partea
superioara (pe creasta) se elimina. Ramurile cu pozitie laterala fata de sarpanta se scurteaza
la circa 50 cm lungime.
Pe ax se lasa 2-3 ramuri de vigoare mijlocie, orientate preponderent spre intervalele
dintre randuri, care se scurteaza slab si in anii urmatori se transforma in formatiuni fructifere.
Daca ramurile lasate sunt viguroase, atunci se scurteaza la 10-12 muguri, pentru ca in anul
urmator sa se transfere cresterea la o ramificare orientata spre orizontala. Celelalte ramuri
aflate pe ax se suprima.
In timpul vegetatiei cand lastarii au lungimea de 15-20 cm, se aleg doi pentru
formarea sarpantelor si unul pentru prelungirea axului. Lastarii alesi pentru sarpante trebuie
sa fie vigurosi, cu un unghi larg de insertie (prindere) si orientati preponderent de-a lungul
randului de pomi in directii opuse.
In anul al patrulea, primavara inainte de pornirea sevei, se corecteaza unghiul de
insertie (prindere) a sarpantelor din primul etaj prin transferarea directiei de crestere a lor, pe
o ramura orientata de-a lungul randului sub un unghi necesar, dupa aceasta procedandu-se la
o scurtare a ei la 55 cm sau la nivelul celei mai putin viguroase.
Ramurile concurente, lacome, precum si cele amplasate pe ramura superioara a
sarpantei (pe creasta) si la baza lor se suprima.
Ramurile 3 - 4, alese ca sarpante se scurteaza slab iar daca sunt viguroase scurtarea se
face la 50 cm. Ramurile lasate pe ax intre sarpante se scurteaza transferandu-le cresterea la o
ramura orientata spre orizontala. Axul se scurteaza in functie de vigoarea pomului la 50-60
cm de la punctul de insertie a celei de-a patra sarpanta.

32
 Fig 2.2. Formarea palmetei libere. Aspectul
pomilor dupa taiere in anul I (a), al doilea (b), al treilea (c), al patrulea (d) dupa plantare
Sursa: sfaturipomicole.tripod.com

Pe sarpante se aleg lastarii de prelungire, se suprima concurentii, cei lacomi si care

cresc pe partea superioara (pe creasta). Lastarii aparuti pe ax intre sarpante se ciupesc la 4-5
frunze, pentru a-i obliga sa fructifice.
Dupa formarea coroanei, in anii urmatori prin taieri de productie se urmareste
structurarea sarpantelor, o garnisire corespunzatoare cu formatiuni de rod si atingerea
parametrilor specifici formei de coroana.

Planul de combatere a bolilor si daunatorilor la specia mar

Pomicultura se confrunta astazi cu o serie de mari neajunsuri. Lipsa fondurilor
banesti, a masinilor si a aparaturii de stropit si aplicarea tehnologiilor de azi pe maine au dus
la declinul livezilor.
Daunatorii de temut in livezile de mar care pot distruge productia si livada sunt:
paduchele lanos (Eriosoma lanigerum), paduchele din San Jose (Quadraspidiotus
perniciosus), insectele minatoare si defoliatoare, afidele si acarienii, gargarita florilor de mar
(Antonomus pomorum) si viermele merelor (Cydia pomonella). Toti acesti daunatori se pot
distruge folosind produse insecticide si acaricide.
Bolile cele mai raspandite care dijmuiesc sau distrug in totalitate recolta de mere sunt:
rapanul (Venturia inaequalis), fainarea (Phodosphaera leucotricha), focul bacterian (Erwinia
amylovora), moniliozele, bolile de scoarta, virusurile latente si proliferarea marului.
Tratarea marului se va face cu produse fungicide sistemice cat si fungicide de contact.
Daunatori pentru livezile de mar pot fi soarecii de camp si iepurii care pot provoaca
mari pagube, atunci cand solul nu este intretinut sau pomii protejati.
In cazul soiurilor cu rezistenta genetica la boli, (Romus 1 si 3, Prima, Prima, Pionier,
Voinea, Ciprian, Florina, Aura, Romus 4 etc.), se efectueaza numai 6-8 tratamente cu
insecticide, eliminandu-se complet stropirile cu fungicide.

33
 Atunci cand se cultiva soiuri cu rezistenta genetica la boli, cum ar fi: Generos, Auriu
de Bistrita etc., in cadrul celor 6-8 tratamente cu insecticide, doar la 1-3 stropiri se introduc si
fungicide pentru combaterea fainari.

34
 Bibliografie

- Arsene G.G., 2002. Elemente de ecologie generală,

T i m i ş o a r a , E d i t u r a Orizonturi Universitare, pag 138
- Gruia R., 1997. Managementul ecosistemelor mileniului III
- Toncea I., 2002. Ghid practic de agricultura ecologică, Ed. Academic Press,Cluj-Napoca
- http://sfaturipomicole.tripod.com/id3.html

35