PARTEA ÎNTÂI-DOCUMENTARE

CAPITOLUL 1
SPAŢIUL RURAL - ARIE GEOGRAFICĂ DE APLICABILITATE A REŢELEI DE
DEZVOLTARE RURALĂ.
DEZVOLTAREA RURALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
RURAL SPACE, GEOGRAPHICAL AREA FOR APPLYING THE NETWORK OF RURAL
DEVELOPMENT.
RURAL DEVELOPMENT IN THE EUROPEAN UNION

1.1. CARACTERISTICILE ŞI ROLUL SPAŢIULUI RURAL ROMÂNESC

THE ROLE AND CHARACTERISTICS OF THE ROMANIAN RURAL SPACE

România are o suprafaţă totală de 238 mii km2 şi o populaţie de peste 21 milioane de
locuitori. Ea reprezintă 6% din suprafaţa totală a Uniunii Europene şi 4% din populaţia acesteia. În
anul 2005, România deţinea 1% din PIB-ul Comunităţii Europene înregistrând o creştere rapidă a PIB-
ului pe cap de locuitor dar rămânând la aproximativ 40% din media celor 27 state UE [71].

1.1.1. AGRICULTURA ÎN STRUCTURILE DE CREARE ŞI UTILIZARE A

PRODUSULUI INTERN BRUT
AGRICULTURE IN THE STRUCTURES OF CREATING AND UTILISING THE
GROSS DOMESTIC PRODUCT

Spre deosebire de restul ramurilor care participă la realizarea PIB, agricultura s-a redus din
punctul de vedere al valorii absolute în anii 2006-2007 faţă de 2004 şi a crescut în 2008. Ponderea
agriculturii în produsul intern brut este variabilă având în vedere influenţa factorilor climatici, nivelul
scăzut al înzestrării tehnico-materiale şi economia insuficient dezvoltată şi diversificată.
Tabel 1.1
Produsul intern brut pe activităţi economice
Gross domestic product by economic activities
2004 2006 2008
Mil. lei % Mil. lei % Mil. lei %
Activităţi economice
preţuri preţuri preţuri
curente curente curente
Agricultură, vânătoare şi silvicultură 31030,1 14,1 26898,2 8,8 34403,9 7,5
Industrie 60794,9 27,6 83612,3 27,5 117995,7 25,7
Construcţii 14648,7 6,7 25607,1 8,4 54538,2 11,9
Comerţ 22349,8 10,2 36510,2 12,0 53635,1 11,7
Hoteluri şi restaurante 4469,0 2,0 7325,7 2,4 8650,7 1,9
Transport, depozitare şi comunicaţii 24205,0 11,0 33455,5 11,0 50606,3 11,0
Intermedieri financiare 5578,4 2,5 6396,6 2,1 11424,5 2,5
Tranzacţii imobiliare ş.a. 30036,1 13,7 47168,3 15,5 74387,3 16,2
Administraţie publică ş.a. 12610,7 5,7 16393,5 5,4 22170,2 4,8
Învăţământ 8138,4 3,7 11717,3 3,9 17085,7 3,7
Sănătate şi asistenţă socială 6101,0 2,8 9054,2 3,0 13547,5 3,0
Valoare adăugată brută 219975,9 100 304155 100 458489,4 100
Sursa: Agricultura în Economia României - între aşteptări şi realităţi, Ed. Ceres, 2010, ISBN 978-973-40-0841-4

Contribuţia agriculturii la formarea PIB a atins un maxim de 14,1% în 2004 (în perioada de
preaderare), dar această pondere a scăzut la 7,5 în 2008 şi la 6,8 în 2009, comparativ cu PIB-ul Uniunii
Europene, care este de cca 4%. În 2009, pe fondul crizei actuale, scăderea economică a condus la
13
scăderea contribuţiei agriculturii în PIB, a consumului populaţiei cu 10,8% şi a investiţiilor cu 24,7%
deşi se puteau accesa fondurile europene pe acest segment.
Tabel 1.2
Produsul intern brut în anii 2007-2009, pe structura de utilizare în % faţă de anul precedent
Gross domestic product between 2007-2009, by structure utilisation (%), compared with the previous
year
Indicatori 2007 2008 2009
PIB 6,3 6,2 -7,1
Consumul final al gospodăriilor populaţiei 11,1 8,9 -10,8
Consumul final colectiv al administraţiilor publice -0,1 -0,3 1,2
Formarea brută de capital 30,3 19,3 -24,7
Export 7,8 19,4 -5,5
Import 27,3 17,5 -20,6
Sursa Agricultura în Economia României - între aşteptări şi realităţi, Ed. Ceres, 2010, ISBN 978-973-40-0841-4

Contribuţia agriculturii la exporturile româneşti este redusă. În 2008, a crescut volumul

comerţului exterior cu produse agroalimentare (inclusiv vânătoare) cu 19,4% , dar anual s-a constatat o
dinamică a importurilor superioară exporturilor, de 17,5%. Exporturile în 2008 au fost stimulate de
devalorizarea leului pe piaţa valutară. În anul 2008 a crescut volumul comerţului exterior cu produse
agroalimentare, dar anual s-a constatat o dinamică a importurilor superioară exporturilor.

1.1.2. RESURSELE FUNCIARE ŞI DE FORŢĂ DE MUNCĂ DIN AGRICULTURĂ

LAND FUND AND WORKFORCE RESOURCES IN AGRICULTURE

Suprafaţa agricolă a ţării era de 14.702,3 mii ha în 2008, din care terenul arabil reprezintă
9415,1 mii ha, pădurile şi alte terenuri forestiere 6728,6 mii ha, construcţiile 692,1 mii, drumurile şi
căile ferate 390,4 mii ha, apele şi bălţile 849,3 mii ha.
Tabel 1.3
Fondul funciar după modul de folosinţă 2003-2009
Total land fund by use 2003-2009
mii
Mod de folosinţă 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Suprafaţa agricolă 14717,4 14711,6 14741,2 14731,0 14709,3 14702,3
Arabil 9.414,3 9421,9 9420,2 9434,6 9423,3 9415,1
Păşuni 3.355,0 3346,9 3364,0 3334,4 3330,0 3333,0
Fâneţe 1490,4 1498,4 1514,7 1524,9 1531,4 1532,4
Vii şi pepiniere viticole 230,5 223,3 224,1 223,7 218,0 214,5
Livezi şi pepiniere pomicole 227,2 221,1 218,2 213,4 206,6 207,3
Păduri şi alte terenuri forestiere 6751,7 6779,3 6742,8 6754,7 6740,0 6728,6
Păduri 6221,3 6222,5 6233,0 6272,3 6314,9 6309,3
Construcţii 648,9 652,8 657,1 674,7 685,7 692,1
Drumuri si căi ferate 390,5 390,6 391,1 389,4 390,1 390,4
Ape şi bălţi 843,7 839,1 841,4 841,8 849,9 849,3
Alte suprafeţe 486,9 465,7 465,5 447,5 463,2 476,4
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2009

România deţine 4,35% din populaţia şi 5,44% din suprafaţa agricolă utilizată a UE-27 (locul 6
în total SAU a UE-27). Faţă de statele membre, România are o suprafaţă agricolă utilizată şi o

14
suprafaţă arabilă pe locuitor (de 0,64 şi respectiv 0,40 ha) comparativ cu Franţa (0,43-0,29), Olanda
(0,12-0,06).
Tabel 1.4
Suprafaţa agricolă utilizată pe locuitor în România şi UE
Agricultural area in use by inhabitant in Romania and the EU
Specificare UM România Franţa Spania Olanda Ungaria Polonia
Ponderea populaţiei totale faţă de % 4,35 12,46 9,15 3,31 2,04 7,70
UE-27
Ponderea statelor în SAU a UE-27 % 5,44 10,88 9,85 0,76 1,67 6,13
Locul ocupat în funcţie de total nr. 6 1 2 17 8 5
SAU a UE-27
SAU pe locuitor ha 0,64 0,43 0,50 0,12 0,42 0,41
Suprafaţa arabilă pe locuitor ha 0,40 0,29 0,27 0,06 0,35 0,31
Persoane ocupate cu timp total faţă % 18,83 6,87 8,26 1,41 3,44 19,32
de UE-27
SAU medie pe o persoană ocupată ha 6,23 29,28 38,87 11,60 10,40 6,83
cu timp total
PIB pe locuitor calculat pe baza euro 10100 27600 17600 32900 15800 13300
Parităţii Puterii de Cumpărare
Sursa: Agricultura în Economia României - între aşteptări şi realităţi, Ed. Ceres, 2010, ISBN 978-973-40-0841-4

În totalul populaţiei ocupate cu timp de muncă în UE, România deţine 18,83% faţă de Franţa
6,87%, Spania 8,26%, Ungaria 3,44%, Polonia 19,33%, Olanda 1,41%. Populaţia agricolă a României
este excesiv de numeroasă, slab ocupată şi ineficient utilizată. De aceea, veniturile sunt scăzute, iar
şomajul rural determină migraţia spre oraş sau migraţia externă. Reducerea populaţiei agricole şi
utilizarea integrală a timpului de muncă se poate realiza prin diversificarea economiei rurale pentru
creşterea numărului de locuri de muncă, prin intensificarea producţiei agricole şi dezvoltarea
activităţilor care necesită multă forţă de muncă (zootehnie, legumicultură, sere, pomicultură, etc.) care
valorifică resursele locale.

1.2. ZONELE RURALE ALE ROMÂNIEI.

SATELE ÎN SPAŢIUL RURAL AL ROMÂNIEI
RURAL AREAS OF ROMANIA.
VILLAGES IN THE RURAL AREA OF ROMANIA

Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta

Europeană a spaţiului rural, defineşte noţiune de rural astfel: spaţiul rural cuprinde o zonă interioară sau de
coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii terenului este utilizată pentru:
 agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit;
 activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie,
servicii); amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau de rezervaţii naturale);
 alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit).
Zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul ţării, cuprinzând 44,9% din populaţie
şi anume 9,65 milioane de locuitori [71].

15
 Spaţiul rural1 din România este format din suprafaţa administrativă a celor 2.860 de comune
şi 12.956 sate [71].
Spaţiul rural exercită funcţiile sale de aprovizionare, de recreare şi de echilibru dorite de
societate, atunci când are o bună infrastructură, o agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit
viabile, condiţii locale favorabile activităţilor economice neagricole, un mediu înconjurător intact şi
un peisaj îngrijit.
Comuna este o unitate administrativ-teritorială care cuprinde populaţia rurală unită prin
comunitate de interese şi tradiţii şi pe teritoriul căreia se implementează politica rurală. O comună
este formată din mai multe sate. În medie, revin 4,7 sate pe comună. Peste jumătate din comune
(55,4%) sunt formate din 1- 4 sate, iar 6,2% din comune au mai mult de 10 sate.
Dimensiunea satelor variază, de la cele care au doar câţiva locuitori, până la sate cu peste
7.000-9.000 locuitori, predominante fiind cele cu cca. 800 de locuitori. Autorităţile comunale sunt
partenerii locali ai autorităţilor judeţene şi regionale în realizarea politicii rurale.
Din punct de vedere morfostructural, satele pot fi: risipite; răsfirate; adunate.
Satele risipite, numite şi sate împrăştiate, sau sate cu case izolate, sunt aşezările rurale
dispersate pe versanţi sau pe podurile mai netede ale platformelor (sudul Munţilor Ţurcanu, zona
Bran-Fundata, Munţii Apuseni, Culoarul Timiş-Cerna, Obcinile Bucovinene, Depresiunea Dornelor,
Mărginimea Sibiului etc.). Accesul în sate se face prin reţele de cărări şi poteci, care asigură circulaţia
în toate direcţiile. Ocupaţia de bază a locuitorilor este creşterea animalelor, pe baza culturii extensive a
fâneţelor şi păşunilor alpine şi subalpine şi a culturilor de secară de primăvară, orz, ovăz, porumb şi
chiar grâu, legume şi zarzavaturi necesare consumului familial.
Satele răsfirate sunt mai puţin influenţate în modul de organizare interioară, de relief şi mai
mult de ocupaţia locuitorilor. Acest tip de aşezare rurală poate fi întâlnit în Subcarpaţi, Podişul
Moldovei, Podişul Transilvaniei, Piemontul Getic, în depresiunile intracarpatice, între 400-800 metri
altitudine, unde în alternanţă cu fâneţele se află ogoare, plantaţii de vii şi de pomi fructiferi. În funcţie
de condiţiile topografice locale, aceste sate pot prezenta o răsfirare liniară (de vale, de drum, de culme
etc.), o răsfirare areolară (de versant, de contact, de culme, de vale), o răsfirare de tip alveolar
pluricelular etc.
Satele răsfirate liniare se dezvoltă în lungul apelor şi/sau drumurilor, dar şi în zonele de culme,
în special în zona deluroasă a Olteniei, dealurile Sălajului, în zona montană şi deluroasă, în general.
Ele pot atinge câţiva km lungime (10 şi peste 10 km), iar uneori se constituie într-un şir continuu de
sate.

1
Din punct de vedere administrativ, teritoriul României este organizat, la nivel NUTS 5, în 319 localităţi (dintre
care 103 municipii – cele mai importante oraşe), care formează zona urbană şi 2.860 comune, care constituie
zona rurală, conform Legii 350/2001 privind amenajarea teritorială şi urbanismul şi Legii 351/2001 referitoare la
aprobarea Planului Naţional de Amenajare Teritorială. La rândul lor, comunele sunt, în majoritatea lor, formate
din mai multe sate (existând, în total, 12.956 sate), care nu au responsabilităţi administrative. Pentru ca o comună
să devină oraş, trebuie aprobată o lege specifică. Oraşele şi comunele sunt grupate în judeţe (nivel NUTS3), care
au funcţii administrative. Cele 42 judeţe sunt grupate în 8 regiuni de dezvoltare (NUTS2), care nu au funcţii
administrative.

16
 Satele răsfirate areolare pot fi întâlnite în toate zonele ţării, au forme diverse: poligonale,
rotunde, neregulate; pot prezenta tendinţe de risipire spre periferie sau adunare în partea centrală a
vetrei.
Satele răsfirate polinucleare (pluricelulare) sunt formate din 2-3 sau mai multe nuclee de
răsfirare, mai ales în zonele deluroase şi de podiş.
Satele răsfirate complexe rezultă din îmbinarea spontană a diferitelor tipuri de bază: areolar –
tentacular, liniar – tentacular etc. şi sunt prezente în zonele depresionare, în zonele interfluviale din
regiunile de deal şi podiş sau chiar în câmpiile străbătute de drumuri.
Satele adunate. Satele adunate sunt în zonele cu o economie agricolă intensivă, în regiuni
favorabile culturii cerealelor şi creşterii animalelor (câmpii joase desecate, lunci îndiguite, în Banat,
sudul Transilvaniei, zona Bistriţei etc.). Gradul de îndesire a gospodăriilor este direct proporţional cu
vechimea şi puterea economică a satelor.
Zona geografică, precum şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a corespunde
spaţiului rural are caracteristici legate de utilizarea terenurilor şi numărul populaţiei:
a) Majoritatea terenurilor sunt utilizate pentru :
- activităţi economice de producţie şi valorificare a producţiei agricole, silvice,
piscicole şi de acvacultură, precum şi de protecţie şi conservare a mediului;
- activităţi economice neagricole: meşteşugăreşti şi de mică industrie pentru
prelucrarea şi valorificarea materiilor prime preponderent locale, artizanat, servicii şi alte asemenea;
- activităţi economice de agrement şi turism.
b) Populaţia locală este sub nivelul de 5.000 de locuitori.

1.3. DELIMITĂRILE DINTRE SPAŢIUL RURAL ŞI URBAN

LIMITS BETWEEN THE RURAL AND URBAN SPACE

Din punct de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole deţin ponderea
cea mai mare din teritoriul rural. Aceasta nu exclude existenţa şi a altor activităţi, dimpotrivă,
silvicultura şi industria forestieră în zonele montane şi colinare au un rol esenţial în economia
spaţiului rural, la care se adaugă turismul şi agroturismul de agrement, serviciile pentru populaţie etc.
Cu toate acestea, economia spaţiului rural rămâne preponderent agricolă. Ponderea superioară
a agriculturii în economia spaţiului rural devine din ce în ce mai discutabilă pentru că tendinţa de
„implementare” în spaţiul rural a unor elemente specifice urbanului (industria de procesare a
produselor agricole, dezvoltarea infrastructurii, extinderea activităţilor culturale etc.) determină
scăderea ponderii agriculturii din punct de vedere al locului pe care-l ocupă în totalul populaţiei
ocupate, în produsul brut şi în valoarea adăugată. Tendinţele de scădere a activităţilor agricole în
economia spaţiului rural este accentuată de reducerea terenului arabil în favoarea altor categorii de
terenuri, cum ar fi pentru plantaţii forestiere, şosele, drumuri, spaţii pentru alte construcţii cu scopuri
turistice şi de agrement.

17
 Din punct de vedere ocupaţional, spaţiul rural este preponderent un spaţiu de producţie în care
activităţile sectoarelor primare deţin o pondere ridicată în economia acestuia. Procesarea produselor,
silvicultura cu exploatarea pădurilor, industria lemnului, industria casnică, producţia artizanală etc.
vin să completeze economia spaţiului rural. Profesiunile practicate în spaţiul rural sunt manuale, unele
necesitând un grad de calificare şi chiar policalificare profesională.
Populaţia ocupată în servicii neproductive are o pondere redusă în numărul locuitorilor din
comunităţile rurale. În decursul unui an, o parte din populaţia care lucrează în activităţi neagricole
desfăşoară activităţi agricole ajutându-şi membrii familiei sau completându-şi veniturile cu cele
provenite din muncile agricole prestate la terţi. Este o caracteristică a muncii în spaţiul rural ca o
persoană să presteze munci neagricole şi agricole.
Această pluriactivitate are consecinţe multiple asupra stării de spirit a lumii rurale în ceea ce
priveşte autoconsumul alimentar.
În privinţa formei de proprietate, cea privată este predominantă. În zonele rurale proprietatea
publică şi privată a statului este mult mai redusă, ea fiind constituită din păşuni, izlazuri, parcuri şi
terenuri cu destinaţii speciale (rezervaţii, parcuri naţionale etc.).
O caracteristică importantă a spaţiului rural constă în densitatea redusă a populaţiei.
Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin flora şi fauna sa,
este mai frumos şi mai apreciat de locuitori.
Viaţa în spaţiul rural este aşezată pe o serie de norme transmise din experienţa de viaţă, din
tradiţiile, obiceiurile şi cultura locală. Viaţa socială şi culturală, caracteristicile ruralului, reprezintă un
patrimoniu de neegalat al umanităţii, element care alături de economie şi ecologie dă adevărata
dimensiune a spaţiului rural.
Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii se bazează pe
complementaritate faţă de agricultură, dar aceasta nu exclude posibilitatea de înfiinţare a
întreprinderilor mici şi mijlocii din alte domenii. Şi în acest caz, faptul că furnizează forţa de muncă
disponibilă vine în completarea economiei spaţiului rural.
Nu se poate pune semnul egalităţii între rural şi rustic, pentru că şi în domeniul rural
acţionează legile progresului care impun o evoluţie în viaţa oamenilor din spaţiul rural.

1.3.1. STRUCTURA SPAŢIULUI RURAL

STRUCTURE OF THE RURAL SPACE

Spaţiul rural poate fi definit atât din punct de vedere structural, cât şi din punct de vedere
funcţional. Structura spaţiului rural, prin prisma economică şi socială, este diferenţiată de B.
Kâzser în spaţiul periurban- preorăşenesc- intermediar sau periferic.
Spaţiul rural periurban cuprinde zona limitrofă marilor oraşe şi centre industriale, având
raza de lungime între 10 şi 50 km, în funcţie de puterea economică şi administrativă a polului industrial.
Zonele rurale periurbane au cea mai puternică amprentă urbană. În aceste zone se manifestă atât
fenomene de urbanizare, cât şi de ruralizare. Din punct de vedere edilitar şi al echipării tehnice, aceste

18
zone sunt mai evoluate, atât datorită influenţei educaţionale (cu privire la modul de viaţă urban), cât şi
veniturilor mai mari ale populaţiei.
Din punct de vedere arhitectural şi cultural zonele rurale periurbane sunt puternic influenţate şi
poluate de urban. Majoritatea locuitorilor acestor zone navetează zilnic, dimineaţa spre locurile de
muncă, şcoală, piaţă etc, iar după amiaza naveta se face invers spre sat, spre case sau locuinţe.
Din punct de vedere economic, zonele periurbane sunt puternic şi divers dezvoltate. Economia
este mixtă: agricolă, industrială şi de servicii, în zonele propice (munte, litoral, lacuri, puncte de
atracţie turistică) turismului rural şi economia agroturistică este preponderentă. Agricultura are o
structură adecvată apropierii de marile pieţe de desfacere, având, de regulă, caracter legumicol,
pomicol, de creştere a animalelor (vaci cu lapte). În fermele agricole se practică, în cele mai multe
cazuri, agricultură intensivă. Dată fiind densitatea populaţiei şi atracţia zonelor periurbane, fermele au
suprafeţe mici spre mijlocii. În multe ferme, salariaţii - navetişti muncesc şi în fermele agricole
familiale.
Conceptul nou de dezvoltare rurală determină autorităţile locale din zonele periurbane să aibă
ca preocupare interesele ecologice, sociale, culturale şi financiar-economice.

1.3.2. FUNCŢIILE SPAŢIULUI RURAL

FUNCTIONS OF THE RURAL SPACE

Spaţiul rural este mediul natural în care se desfăşoară activităţi agricole şi neagricole.
Activităţile economice, sociale, culturale, care se desfăşoară în spaţiul rural pot fi sintetizate în trei
funcţii principale: economică, ecologică şi socio-culturală. Funcţia economică a spaţiului rural este
considerată funcţia de bază, primară, care are ca obiectiv principal obţinerea produselor agricole şi a
altor bunuri materiale realizate de ramurile productive din amonte şi din aval de agricultură, precum şi
silvicultura, industria forestieră, artizanatul etc. Obţinerea acestor produse ar trebui să asigure
oamenilor din spaţiul rural condiţii de viaţă satisfăcătoare.
Ţările semnatare ale Cartei Europene a spaţiului rural se angajează să garanteze un sistem de
producţie menit să asigure:
- necesarul de alimente al populaţiei;
- garantarea unui nivel al veniturilor pentru agricultori şi familiilor lor apropiate şi
comparabile cu a celorlalte profesiuni, cu un nivel de responsabilitate comparabil, asigurând o sursă de
venit (profit) fundamental pentru populaţia rurală;
- protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării mijloacelor de producţie,
cum ar fi solul şi apa freatică, pentru generaţiile viitoare în spiritul unei dezvoltări durabile;
- producerea de materii prime reciclabile destinate industriei şi producţiei de energie;
- toate nevoile întreprinderilor mici şi mijlocii agricole, artizanale sau comerciale şi de
prestări servicii;
- baza pentru recreaţie şi turism;
- conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi biotehnologiei.

19
 Funcţia economică cuprinde un număr mare de activităţi (pluriactivităţi), în sensul că spaţiul
rural nu mai este conceput ca o zonă eminamente agricolă, ci ca o structură economică diversificată cu
implicaţii sociale complexe care se referă, în principal, la: posibilităţi de plasare a forţei de muncă în
activităţi agricole, stabilitatea populaţiei şi, în special, menţinerea tineretului în spaţiul rural prin oferta
de activităţi neagricole, dar conexe acesteia, garantând în acest mod surse de venituri suplimentare
pentru populaţia rurală; folosirea mai complexă a timpului de muncă secundar (parţial) al salariaţilor
în exploataţiile agricole.
Funcţia ecologică a spaţiului rural. Industrializarea generală, excesivă în unele zone rurale,
exploatarea rapace a unor terenuri miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei, comasarea
acesteia în mari aglomeraţii de animale pe spaţii agricole foarte reduse au determinat apariţia şi
intensificarea unuia dintre cele mai grave fenomene şi anume „poluarea spaţiului rural” (sol, aer, apă),
deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă a florei şi faunei şi producerea unui
dezechilibru ecologic în foarte multe ecosisteme ale spaţiului rural. Acest impact dăunător asupra
mediului natural a impus adoptarea unor măsuri care să limiteze şi să înlăture efectele negative ale
factorilor poluanţi asupra spaţiului rural. Carta europeană, susţinută de o legislaţie adaptată la
condiţiile concrete ale fiecărei ţări să protejeze mediul natural, prevede următoarele aspecte:
- eforturile susţinute în exploatarea raţională şi durabilitatea resurselor naturale şi de a
se prezerva spaţiile de viaţă şi biodiversitatea;
- protejarea peisajului, deoarece acesta reprezintă interesul primordial inclusiv în cazul
peisajelor seminaturale sau amenajate de om;
- protejarea frumuseţii şi a particularităţilor spaţiului rural, renovând satele şi
construcţiile, remediind pe cât posibil degradările naturii şi ale peisajului;
- înregistrarea locurilor unde există specii vechi sau rase de animale de crescătorie,
peisaje rurale tradiţionale, tehnici tradiţionale în agricultură etc.;
- de a veghea ca dispoziţiile juridice naţionale şi internaţionale asupra protecţiei
mediului să fie respectate cu stricteţe etc.
Aceste precizări impun o politică de protecţie a mediului natural prin proiecte de amenajare a
spaţiului rural menite să asigure protecţia şi gestionarea solului, aerului şi pentru conservarea florei,
faunei şi a habitatului lor. Cultura tradiţională şi obiceiurile constituie un patrimoniu inconfundabil al
fiecărei localităţi, zone sau regiuni rurale. S-a constatat că, dacă unele tradiţii au dispărut ca efect al
„modernizării, al producţiei de serie mare”, totuşi în spaţiul rural se menţin încă tezaure de etnografie
şi folclor, meşteşuguri care constituie o mare bogăţie.
Carta europeană cu privire la dezvoltarea şi protejarea culturii în spaţiul rural are ca obiectiv
menţinerea, apărarea diversităţii şi bogăţia patrimoniului arheologic din zonele rurale, acţionându-se în
următoarele direcţii:
- inventarierea, punerea în valoare şi promovarea patrimoniului istoric şi cultural,
inclusiv abilităţile vieţii rurale;

20
 - proiectarea şi dezvoltarea tradiţiilor şi a formelor de expresie culturală ca şi dialectele
locale;
- întărirea identităţii culturale regionale a populaţiilor rurale şi promovarea vieţii
asociative;
- promovarea patrimoniului gastronomic rural şi local.

1.4. POPULAŢIA RURALĂ

THE RURAL POPULATION

Densitatea populaţiei pe teritoriul României nu este uniformă. Majoritatea comunelor cu mai

puţin de 50 locuitori/km2 sunt grupate în partea de vest a ţării; în zonele din est şi din sud predomină
comunele cu densităţi ale populaţiei de 50-100 locuitori/km2. Zonele cele mai populate sunt cele din
nord-estul ţării, unde rata natalităţii este ridicată şi regiunile din sud, puternic industrializate în
perioada comunistă. Diferenţele sunt determinate şi de influenţa reliefului la nivel regional şi judeţean.
În 24 de comune şi oraşe densitatea medie a populaţiei este de 28,7 locuitori/km 2, care se suprapune în
totalitate sau parţial cu Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.
În ceea ce priveşte evoluţia populaţiei rurale în perioada 2004-2009, se constată o scădere mai
pronunţată ca urmare a factorilor demografici (natalitate, mortalitate şi migraţie) şi a problemelor
economice cu care se confruntă România. Valorile negative ale sporului natural conjugate cu cele ale
soldului migraţiei externe au făcut ca populaţia României să se reducă continuu (-34,483 mii
locuitori în perioada 1 iulie 2008 - 1 iulie 2009).
În anul 2009, scăderea s-a realizat în principal pe seama reducerii populaţiei din mediul
rural (-22,671 mii persoane faţă de 2008). Densitatea medie s-a diminuat comparativ cu anul 2008,
ajungând în 2009 la 90,1 locuitori/km2 iar în mediul rural la 46,5 loc/km2.

Tabel 1.5
Populaţia şi densitatea în România
Population and population density in Romania
Populaţie 2004 2005 2006 2007 2008 2009
România 21.673.328 21.623.849 21.584.365 21.537.563 21.504.442 21.469.959
Rural 9.777.730 9.743.952 9.670.427 9.659.904 9.669.114 9.646.443
% 45,1 45,1 44,8 44,8 44,9 44,9
Densitatea (loc/km2)
România % 90,9 90,7 90,5 90,3 90,4 90,1
Rural % 47,1 47,0 46,6 46,5 46,6 46,5
Sursa: MADR

1.4.1. OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL ÎN MEDIUL RURAL

OCCUPATION AND UNEMPLOYMENT IN THE RURAL AREA

21
 Migraţia internă din mediul urban în mediul rural a depăşit în fiecare an migraţia rural-urban
dar fluxurile migraţiei interne nu au schimbat semnificativ ponderea populaţiei rurale în totalul
populaţiei. În mediul rural s-a produs mai degrabă un proces de înlocuire a populaţiei tinere cu
populaţie mai în vârstă. În acelaşi timp, are loc o reducere a numărului de persoane active ocupate în
mediul rural în perioada 2004-2008, datorată în primul rând reducerii populaţiei ocupate în agricultură.
Acest proces poate fi explicat prin două cauze fundamentale: creşterea migraţiei rural-urban a
populaţiei active şi creşterea migraţiei externe a forţei de muncă.

Tabel 1.6
Persoane active ocupate în 2004-2008
Active occupied persons between 2004-2008
- mii persoane -
Anii Media naţională Urban Rural
2004 9879 5470 4409
2005 9744 5310 4434
2006 9802 5421 4381
2007 9773 5406 4367
2008 9805 5451 4354
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2009 Forţa de muncă în România. Ocupare şi şomaj

Fluctuaţiile populaţiei ocupate şi nivelul ocupării în cursul anului se datorează faptului că în

mediul rural sezonalitatea ocupării este mai accentuată, fapt care determină migraţia forţei de muncă
spre mediul urban. Prin diversificarea activităţilor din mediul rural şi creşterea ponderii salariaţilor se
va reduce sezonalitatea ocupării.
Ratele de activitate şi ocupare în perioada 2004-2008 au fost mai mari în mediul rural faţă de
mediul urban. În 2008 are loc o creştere a ratelor de activitate şi ocupare faţă de 2007, ca urmare a
creşterii economice din anii 2005-2008 (medie anuală de 6,5%).
Tabel 1.7
Rata de activitate între 2004-2008
Rate of activity between 2004-2008
-%-
Anii Media naţională Urban Rural
2004 54,4 53,8 55,0
2005 53,4 52,0 55,2
2006 53,7 52,8 54,9
2007 53,6 52,8 54,6
2008 62,0 61,6 62,7
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2009 Forţa de muncă în România. Ocupare şi şomaj,

Tabel 1.8
Rata de ocupare între 2004-2008
Rate of occupation between 2004-2008
-%-

22
 Anii Media naţională Urban Rural
2004 50,0 48,5 51,9
2005 49,7 47,9 52,1
2006 49,8 48,3 51,9
2007 50,3 48,9 52,0
2008 58,3 57,6 59,3
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2009 Forţa de muncă în România. Ocupare şi şomaj

Pe total economie şi în mediul rural are loc o reducere a şomajului explicată prin fenomenul de
migraţie externă, dar şi prin creşterea economică accentuată din perioada 2005-2008. Rata şomajului
în 2008 la nivelul ţării era de 5,8%, în rural de numai 3,7%, faţă de urban unde era de 5,2%.

Tabelul 1.9
Rata şomajului 2004-2008
Rate of unemployment between 2004-2008
%
Anii Media naţională Urban Rural
2004 8,1 10,0 5,8
2005 6,8 7,9 5,6
2006 7,2 8,6 5,5
2007 6,1 7,3 4,6
2008 5,8 5,2 3,7
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2009

Gradul de ocupare în agricultură va creşte în urma investiţiilor finanţate din fonduri europene
care vor crea noi locuri de muncă.

1.4.2. STRUCTURA PE VÂRSTE A POPULAŢIEI

POPULATION AGE STRUCTURE

Aproximativ 45% din populaţia României trăieşte în zonele rurale. Structura pe vârste a
populaţiei relevă continuarea procesului de îmbătrânire demografică cu valori mai accentuate în
mediul rural. Ponderea categoriei de vârstă 0-14 ani din totalul populaţiei rurale a scăzut; a categoriei
de vârstă 15-64 ani a crescut uşor şi peste 65, a stagnat; dar a crescut (comparativ cu 2004) vârsta la
populaţia feminină, îndeosebi în mediul rural.

Tabelul 1.10
Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe
Population structure by age and sex
Structura populaţiei pe grupe de vârstă Populaţia pe sexe
Ani România Din care: Rural România Rural

23
 0-14 15-64 65 ani 0-14 15-64 65 ani şi Total M F Total M F
ani ani şi peste ani ani peste
2004 16,1 69,4 14,5 18,3 63,2 18,5 38,3 36,9 39,7 39,3 37,6 40,9
2005 15,6 69,6 14,8 17,8 63,4 18,8 38,6 37,1 39,9 39,4 37,7 41,0
2006 15,4 69,8 14,8 17,7 63,6 18,7 38,8 37,3 40,1 39,6 37,9 41,2
2007 15,3 69,9 14,8 17,4 63,9 18,7 39,0 37,6 40,4 39,8 38,1 41,4
2008 15,2 69,9 14,9 17,4 64,0 18,6 39,2 37,8 40,7 39,9 38,3 41,6
2009 15,1 70,0 14,9 17,0 64,4 18,6 39,5 38,0 40,9 40,1 38,4 41,7
Sursa: MADR

1.4.3. NIVELUL DE EDUCAŢIE AL POPULAŢIEI

POPULATION EDUCATION LEVELS

Persoanele ocupate în agricultură, silvicultură şi piscicultură în anul 2008 sunt în proporţie de

64,2%, în sectorul secundar 18,7% şi în sectorul terţiar 17,1%. Populaţia rurală non-agricolă
înregistrează o scădere în urma restructurării activităţilor manageriale în sectorul rural sau prin
renunţarea la unele activităţi din cauza veniturilor medii scăzute, a migrării în mediul urban sau în
străinătate.
Performanţa persoanelor din activităţile agricole reprezintă o treime din cea a persoanelor
angajate cu normă întreagă, cauzele fiind fie faptul că agricultura este o ocupaţie secundară, fie
productivitatea scăzută a muncii în exploataţiile agricole individuale de mici dimensiuni sau nivelul de
instruire mai redus.
Ponderea mare şi nivelul scăzut de instruire a populaţiei ocupate din mediul rural duc spre o
slabă productivitate a muncii şi spre un nivel redus al veniturilor agricultorilor, la care se adaugă
durata medie a săptămânii de lucru, de numai 32,3 ore şi ponderea mare a persoanelor cu program
parţial de muncă, respectiv 87,3%. Nivelul de pregătire pe categoria de vârstă 25-64 de ani în mediul
rural se prezintă astfel:
- Superior (universitar de scurtă şi de lungă durată, inclusiv masterat, doctorat) 2,9%
din totalul persoanelor în vârstă de 25-64 de ani pe total populaţie;
- Mediu (postliceal de specialitate, liceal, inclusiv treapta I şi profesional,
complementar sau de ucenici) 53,6% faţă de 61,9% pe total populaţie;
- Scăzut (gimnazial, primar şi fără şcoală) 43,5% faţă de 25,1% pe total populaţie.
În România, ponderea fermierilor cu pregătire agricolă de bază sau completă în 2005 a fost de
7,4%, iar în 2007 de 4,4% faţă de media UE-27 de 20%. Dintre persoanele din mediul rural, 79,4% au
un nivel mediu de instruire şi desfăşoară o activitate secundară. Aceasta poate explica nu neapărat
interesul mai redus pentru instruire, ci nevoia unor venituri suplimentare care oricum rămân la un nivel
scăzut.

1.4.4. VENITURILE POPULAŢIEI ÎN MEDIUL RURAL

POPULATION INCOME IN THE RURAL AREA

Venitul total mediu în gospodăria din mediul rural, în anul 2007, a fost format din:
- 20,6% venituri băneşti din agricultură;

24
 - 47,5% contravaloarea consumului de produse agroalimentare din resurse proprii.
Astfel, gospodăriile de fermieri depindeau de agricultură în procent de 75% în 2004, respectiv
67,5% în 2007.

Tabel 1.11
Structura veniturilor populaţiei în mediul rural
Structure of population’s incomes in the rural area
Tipuri de gospodării Salariaţi Lucrători pe Fermieri Şomeri Pensionari
cont propriu
în activităţi
neagricole
2004 2007 2004 2007 2004 2007 2004 2007 2004 2007
Venit total, din care: 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
A. Venituri băneşti, din care: 71,8 77,6 68,4 71,3 47,3 51,0 55,4 67,4 54,8 62,3
- Venituri din agricultură 3,5 2,3 5,2 4,8 23,2 20,6 8,0 11,3 7,0 5,3
B. Venituri în natură, din care: 28,2 22,4 31,6 28,7 52,7 49,0 44,6 32,6 45,2 37,7
- Contravaloarea consumului de 26,3 19,9 31,0 26,9 51,8 47,5 43,4 30,1 44,1 35,8
produse agroalimentare din resurse
proprii
Sursa: Veniturile şi consumul populaţiei, 2005 şi 2008, INS

Venitul mediu pe gospodărie comparativ cu mediul urban a fost de:

- 86% în 2004,
- 73,5% în 2007,
- 72,3% în 2008.

Tabel 1.12
Venituri pe o gospodărie, rural/urban , în 2008 (în %)
Incomes per holding, in the rural/urban area, in 2008 (%)
Contravaloarea
Salarii brute Venituri din Venituri consumului de
şi alte Venituri activităţi din produse
Specificare drepturi din neagricole prestaţii agroalimentare Alte
salariale agricultură independente sociale din surse proprii venituri
Total gospodării 52,1 2,5 2,9 21,6 13,8 7,1
Urban 64,7 0,4 2,4 20 5,7 6,8
Rural 29,5 6,3 3,8 24,4 28,5 7,5
Sursa:. Veniturile şi consumul populaţiei, 2008, INS

Contravaloarea consumului de produse agroalimentare în perioada 2004-2008 din surse proprii

a fost:
 40,3% în 2004,
 32,2% în 2006,
 28,5% în 2008.

Tabelul 1.13
Veniturilor totale pe o gospodărie în mediul rural în perioada 2004-2008 (în %)

25
 Total incomes per holding in the rural area, between 2004-2008 (%)
Specificare 2004 2005 2006 2007 2008
Salarii brute 21,8 24,1 25,6 27,3 29,5
Venituri din agricultură 9,2 9,8 9,5 7,2 6,3
Venituri din activităţi neagricole independente 3,5 3,9 3,6 3,7 3,8
Prestaţii sociale 19,8 22,3 22,3 21,6 24,4
Contravaloarea consumului de produse agroalimentare
din resurse proprii 40,3 33,6 32,2 32,3 28,5
Alte venituri 5,4 6,3 6,8 7,9 7,5
Sursa. Veniturile şi consumul populaţiei, 2008, INS

1.4.5. CREŞTEREA VENITURILOR PRIN APLICAREA POLITICII AGRICOLE COMUNE

INCREASING INCOME BY APPLYING THE COMMON AGRICULTURAL POLICY

Aplicarea politicilor agricole ale Comunităţii Europene poate influenţa pozitiv creşterile
veniturilor din agricultură, creşterile veniturilor din salarii şi din activităţi neagricole independente,
precum şi preţurile produselor agroalimentare. Prin aplicarea mecanismelor PAC, veniturile
agricultorilor din UE-15 au crescut cu 5,78% în anul 2007 şi cu 0,59% în 2008, faţă de anul 2000,
datorită subvenţiilor alocate de comunitate.

Tabel 1.14
Dinamica veniturilor producătorilor agricoli din UE-27 în perioada 2001-2008*
Income dynamics of agricultural producers in EU-27, between 2001-2008*
- preţuri reale, 2000=100 -
Specificare 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008**
UE-27 109,35 105,86 107,09 116,38 106,01 109,88 121,26 115,62
UE-25 104,39 100,46 101,30 106,09 99,83 103,27 112,43 105,74
UE-15 103,83 98,87 100,12 101,16 95,21 97,99 105,78 100,59
România 171,26 159,22 179,92 261,14 148,95 147,87 117,32 142,42
Sursa: Eurostat 2009
* anul 2008 estimat

În anul 2008, venitul real pe persoană ocupată cu timp de lucru integral în agricultură a crescut
în opt state europene şi a scăzut în celelalte nouăsprezece.
Cele mai mari creşteri au fost observate în: Bulgaria (+28,9%), România (+28,4%), Ungaria
(+18,6%) şi Marea Britanie (+16,5%).
Cele mai mari descreşteri au fost observate în: Danemarca (-24,7%), Estonia (-23,0%), Belgia
(-2,6%), Letonia (-19,4%) şi Polonia (-17,7%).

Tabelul 1.15
Variaţia veniturilor agricultorilor, în termeni reali, în anul 2008 comparativ cu 2007
Farmers’s incomes variation, in real terms, in 2008 comparing to 2007
Specificare % variaţie Specificare % variaţie
2008/2007 2008/2007

26
UE-27 -3,5 Germania -6,6
Bulgaria +28,9 Grecia -8,0
România +28,4 Irlanda -8,7
Ungaria +18,6 Slovenia -9,2
Marea Britanie +16,5 Franţa -10,3
Slovacia +9,7 Olanda -12,4
Portugalia +3,7 Luxemburg -12,5
Republica Cehă +2,4 Malta -13,0
Italia +1,7 Finlanda -13,1
Suedia -1,3 Polonia -17,7
Cipru -2,0 Letonia -19,4
Spania -2,5 Belgia -22,6
Austria -4,1 Estonia -23,0
Lituania -5,1 Danemarca -24,7
UE-15 -4,3 NMS 12 +1,6
Sursa: Eurostat

1.4.6. DIVERSITATEA ETNICĂ

ETHNIC DIVERSITY

Populaţia totală este predominant românească (89,48%, conform Recensământului populaţiei

din 2002. Minorităţile etnice principale sunt maghiarii (6,60%), romii (2,47%) şi germanii (0,28%).
În spaţiul rural, populaţia romă este de 61%, iar cea de origine germană de 30%. Pe plan
regional, cea mai mare diversitate etnică se poate observa în Transilvania, Banat, Bucovina şi
Dobrogea [96].

1.4.7. MIGRAREA POPULAŢIEI RURALE ŞI IMPLICAŢIILE ECONOMICE ŞI SOCIALE

ALE ACESTEIA
RURAL POPULATION MIGRATION AND ITS SOCIAL AND ECONOMIC IMPLICATIONS

La începutul anilor ’90, a avut loc o migrare masivă din zonele rurale către cele urbane. Odată
cu restructurarea economică şi restituirea terenurilor, rata netă a migraţiei urban-rural a devenit
pozitivă, însă migraţia urban-rural nu compensează declinul populaţiei rurale. Populaţia cu vârste mai
înaintate înlocuieşte treptat populaţia mai tânără din spaţiul rural. Tinerii încep să plece din zonele
rurale, iar persoanele mai în vârstă se întorc. Spaţiul rural a devenit mai atractiv pentru populaţia de
peste 45-54 ani, mai vulnerabilă pe piaţa muncii din spaţiul urban şi care, în zona rurală, desfăşoară
activităţi de subzistenţă.
Migrarea internaţională este legată de zona geografică (centrul ţării 19,8%, regiunea Nord-Est
17% din numărul total al emigranţilor români) şi de categoria de vârstă. Estimările arată că peste 2
milioane de români – sau circa 10% din totalul populaţiei – lucrează în străinătate (în ţări ca Spania,
Italia, Grecia şi Germania; în cea mai mare parte bărbaţi [96]). La femeile din zona rurală, migrarea
internaţională este pe segmentul de vârstă de 18-29 ani.
Tabel 1.16
Emigranţii pe sexe şi grupe de vârstă
Emigrants by sex and age
2003 2004 2005 2006 2007 2008
Total 10673 13082 10938 14197 8830 8739

27
Pe sexe
Masculin 4413 4934 4110 5341 3088 3069
Feminin 6260 8148 6828 8856 5742 5670
Pe grupe de vârstă
Sub 18 ani 1677 1417 765 963 1003 1214
18-25 ani 1426 1920 1408 1726 1062 1107
26-40 ani 5438 7174 6359 8198 4979 4722
41-50 ani 1159 1414 1355 1782 982 974
51-60 ani 449 577 545 839 460 445
61 ani şi peste 524 580 506 689 344 277
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2009

Sumele de bani trimise în ţară de cei care lucrează în străinătate sunt benefice pentru mediul
rural:
- creează fluxuri financiare importante în economia rurală;
- creează modificări de atitudine privind modernizarea şi dezvoltarea spaţiului rural. Se
dezvoltă spiritul antreprenorial (7% din cei întorşi în ţară doresc să înceapă o activitate agricolă
comercială, 24% îşi deschid afaceri în sectorul non-agricol).
Migrarea în străinătate atrage după sine costuri sociale care nu compensează capacitatea de
reacţie a sistemului de asistenţă socială: despărţirea de membrii familiei, de părinţi, bunici şi copiii
care rămân în grija rudelor din ţară.

1.5. CADRUL NATURAL

THE LANDSCAPE

Relieful României prezintă toate cele trei mari categorii de relief – munţi, dealuri şi podişuri,
câmpii. Caracteristica unităţilor de relief este proporţionalitatea (31% munţi, 36% dealuri şi podişuri,
33% câmpii şi lunci).
Unităţi montane. Relieful muntos ocupă aproape o treime din suprafaţa totală a ţării,
principalele unităţi fiind Munţii Carpaţi, de tip alpin, cu înălţimi ce depăşesc frecvent 1.650 m,
formaţi, în general, din roci masive, metamorfice, magmatice şi sedimentare consolidate (calcare,
conglomerate, etc.). Numeroase depresiuni intramontane (peste 300) pot fi încadrate în diverse
subtipuri geomorfologice (tectonice, tectono-erozive, etc.).
Unităţi de deal, piemont şi podiş. Această treaptă de relief, cu înălţimi cuprinse între 100 şi 300
m, ocupă cca. 42% din suprafaţa ţării. În funcţie de structura geologică, de înălţime, de aspectul
exterior se diferenţiază numeroase unităţi (dealuri subcarpatice, dealuri piemontane, podişuri).
Unităţi de câmpie. Cea mai joasă formă principală de relief ocupă cca. 30% din suprafaţa ţării,
având altitudini, în general, sub 200 - 300 m. Unităţile de câmpie cele mai importante sunt:
- Câmpia Română este cea mai întinsă, ocupă Sudul Olteniei, Sudul şi Sud-Estul
Munteniei şi are ca substrat loess, depozite loessoide, iar pe alocuri nisipuri (dune), argile şi depozite
aluviale;
- Câmpia Vestică este o câmpie joasă de divagare, alcătuită din sedimente grele, unele
porţiuni mai înalte fiind acoperite cu loess;

28
 - Lunca şi Delta Dunării au un relief specific de luncă, substratul fiind format din
aluviuni recente şi unele depozite lacustre, peste care (în Deltă) se întâlnesc dune de nisip fluvio-
marine.
România deţine suprafeţe considerate zone defavorizate (ZD) cu caracteristici nefavorabile de
mediu (conform Regulamentului (CE) 1257/1999), care limitează utilizarea terenurilor agricole:
- unde sunt factori climatici şi edafici care limitează activitatea agricolă, Delta Dunării
şi alte zone mai compacte în partea de sud-est a ţării, alte zone precum Podişul Moldovei, Oltenia
(zona de câmpie, dar şi cea deluroasă);
- zona Munţilor Carpaţi, unde, datorită condiţiilor legate de altitudine şi pantă,
practicarea agriculturii este limitată prin scurtarea perioadei de vegetaţie şi costurile suplimentare
legate de condiţiile de pantă ;
- în zona solurilor argiloase sau nisipoase unde sunt fenomene de stagnare a apei sau de
drenaj foarte rapid al acesteia (precipitaţii reduse, temperaturi ridicate în timpul verii ce amplifică
deficitul de apă).

1.6. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

THE ENVIRONMENT

Ariile protejate conform O.U.G. nr.57/2007 au un regim special de ocrotire şi conservare

cuprinzând zone terestre, acvatice sau subterane în care există specii de plante şi animale sălbatice cu
valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală şi cuprind:
- Rezervaţii ale biosferei cu ecosisteme terestre sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă,
zone umede cu comunităţi biocenotice floristice şi faunistice rare;
- Parcuri naţionale în care sunt protejate şi conservate elemente naturale floristice, de
faună, hidrologice, geologice, paleontologice, speologice, pedologice reprezentative pentru spaţiul
biogeografic naţional;
- Parcuri naturale cu valoare semnificativă peisagistică sau culturală şi cu o mare
diversitate biologică;
- Rezervaţii naturale şi ştiinţifice în care sunt protejate şi conservate specii naturale sub
aspect floristic, faunistic, forestier, speologic, geologic, pedologic, hidrologic sau de altă natură, care
pot reprezenta şi interes ştiinţific.
- Monumente ale naturii reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare,
asociaţii faunistice şi floristice, arbori seculari, peşteri, cursuri de apă, cascade, alte elemente naturale
cu valoare de patrimoniu natural unice sau rare;
- Zone umede protejate pentru conservarea diversităţii biologice;
- Arii de protecţie avifaunistică pentru conservarea speciilor de păsări;
Zone defavorizate
România deţine suprafeţe considerate zone defavorizate (ZD) (conform Regulamentului (CE)
1257/1999), unde utilizarea terenurilor agricole este limitată de factori de mediu şi climatici.

29
 Aceste condiţii sunt în zonele de munte, în Munţii Carpaţi, unde sunt valori mari de altitudine
şi pantă, şi Delta Dunării cu sol nisipos şi cu procent redus de humus şi climă cu precipitaţii foarte
scăzute, în medie sub 400 mm/an şi alte zone mai compacte în partea de sud-est a ţării şi mai răsfirate
în alte zone precum Podişul Moldovei, Oltenia (zona de câmpie dar şi cea deluroasă), Podişul
Transilvaniei.
Alte zone sunt cu soluri argiloase sau nisipoase care conduc la stagnarea apei sau la un drenaj
foarte rapid al acesteia, zone climatice cu precipitaţii reduse, temperaturi ridicate în timpul verii ce
amplifică deficitul de apă, de relief (pantă). În ţara noastră se estimează că 49% din suprafaţa agricolă
este sensibilă la destructurare, 28% la crăpare, 26% la eroziune, 23% la crustificare, 28% la
compactarea de suprafaţă.
Eroziunea solului se produce datorită păşunatului intensiv, prin exploatările neraţionale ale
fondului forestier şi funciar, prin aplicarea unui sistem tehnologic total necorespunzător în special pe
suprafeţele ce aparţin gospodăriilor mici şi mijlocii. Prin procesele erozionale se pierd în total 29,8
mil. t sol/an, iar din fondul forestier se pierd 6,7 mil. t/an.
Ecosistemele naturale şi semi-naturale acoperă 47% din teritoriul ţării. Sunt 783 tipuri de
habitate (13 habitate de coastă, 143 habitate specifice zonelor umede, 196 habitate specifice păşunilor
şi fâneţelor, 206 habitate forestiere, 90 habitate specifice dunelor şi zonelor stâncoase şi 135 habitate
specifice terenurilor agricole), în 261 de zone analizate la nivelul întregii ţări.
Ariile protejate
România deţine 5 regiuni biogeografice din cele 11 europene. Suprafaţa totală a ariilor
protejate este de cca. 1.866.705 ha şi acoperă aproximativ 7,83 % din suprafaţa ţării. Sunt incluse aici
Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” cu 576.216 ha, 13 Parcuri Naţionale cu 318.116 ha, 13 Parcuri
Naturale cu 772.128 ha, 981 Rezervaţii Naturale cu 179.193 ha şi 28 Arii Speciale de Protecţie
Avifaunistică cu 21.052 ha.
Reţeaua comunitară de arii protejate Natura 2000
Natura 2000 cuprinde 94 tipuri de habitate dintre care 23 sunt prioritare la nivel comunitar
protejate în Arii Speciale de Conservare (SAC). Avem 108 situri care reprezintă aproximativ 11,89%
din teritoriul României, SPA (Arii de Protecţie Specială Avifaunistică) şi 273 (13,21%) din teritoriul
României situri pSCI (propuneri de Situri de Importanţă Comunitară). Protecţia acestor situri de
interes comunitar este reglementată în conformitate cu prevederile OUG nr. 57/2007 privind regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice. Terenurile
agricole cu înaltă valoare naturală ce acoperă 2,4 milioane hectare de pajişti semi-naturale, pot fi
clasificate ca teren agricol cu înaltă valoare naturală, care pot fi protejate prin reluarea activităţilor
agricole tradiţionale (cosit, păşunat). În unele zone ale ţării sunt păsări ca Lanius minor (cca. 97%),
Falco vespertinus (cca. 50%), Crex crex (cca. 28%) etc., iar în unele dintre IBA sunt prezente şi păsări
care sunt vulnerabile, periclitate sau rare, numărul de exemplare din aceste specii de păsări fiind foarte
mic.
Agro-biodiversitatea

30
 Legat de agro-sistemele tradiţionale, România are o bază genetică a plantelor de cultură, a
animalelor domestice şi este interesată să conserve specii de animale domestice specifice unor regiuni;
79 de rase locale (Ţurcană, Ţigaie, Capra Carpatină etc.)
Conservarea biodiversităţii pe terenurile forestiere
România deţine aproximativ 300.000 ha păduri virgine prezente în zona montană. Peste 9% din
suprafaţa forestieră (574.878 ha) este situată în arii protejate, managementul acesteia vizând
conservarea biodiversităţii [96].
Agricultura ecologică contribuie la protejarea resurselor de apă şi de sol, conservarea
biodiversităţii şi la lupta împotriva schimbărilor climatice, oferind produse agricole pe o piaţă aflată în
plină ascensiune. Numărul operatorilor din agricultura ecologică înregistraţi la Ministerul Agriculturii
şi Dezvoltării Rurale în anul 2009 a fost de 3.316 iar suprafaţa totală certificată de 240.000 ha, cu o
pondere din totalul suprafeţei agricole de 2,6%.
Din aceştia, 74 sunt procesatori ai produselor ecologice. Pentru culturi permanente (păşuni şi
fâneţe) suprafaţa este de 23.670 ha, pentru livezi şi viţă de vie de 1.590 ha.

1.7. SCHIMBĂRILE CLIMATICE

CLIMATE CHANGE

România şi-a asumat angajamentul să sprijine lupta împotriva schimbărilor climatice prin
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, cu 8% până în anul 2012 prin semnarea Protocolul de la
Kyoto. Principalele surse de poluare a aerului prin emisiile de gaze cu efect de seră în România sunt
industria energetică, transportul şi într-o mică măsură agricultura datorită nivelului scăzut de
mecanizare şi suprafeţelor mici acoperite de sere.
Agricultura şi silvicultura pot să aducă o importantă contribuţie la combaterea efectelor
produse de schimbările climatice, prin:
- realizarea împăduririlor în vederea absorbţiei gazelor cu efect de seră: împădurirea
terenului agricol sau neagricol, prin înfiinţarea pădurilor tinere, cu viteză mai mare de creştere care
absorb cantităţi mai mari de CO2 comparativ cu pădurile îmbătrânite;
- utilizarea biomasei ca sursă de energie regenerabilă.
Clima este temperat-continentală cu influenţe oceanice dinspre vest, mediteraneene dinspre
sud-vest şi continental-excesive din est, influenţată de poziţia României pe glob, la jumătatea distanţei
dintre pol şi ecuator (străbătută de paralela de 45 0), precum şi de poziţia sa geografică pe continent, la
aproximativ 2.000 km de Oceanul Atlantic, 1.000 km de Marea Baltică, 400 km de Marea Adriatică şi
riverană cu Marea Neagră.
Aceste particularităţi conferă climei un caracter temperat-continental. Masele de aer dirijate
spre teritoriul României determină variaţii importante în durata menţinerii unui anumit context
meteorologic; astfel se pot înregistra perioade aducătoare de precipitaţii abundente şi perioade
specifice fenomenului de secetă.

31
 Resursele de apă din râurile interioare sunt în medie (multianulă) de 42.293 mil. mc (din care
17% sunt colectate de Siret, 13,8% de Mureş şi 13% de Olt). Dunărea, la intrare în ţară, are un aport
de 175.598 mil. mc. În condiţii de secetă, resursele de apă pe râurile interioare scad de aproape 9 ori,
de la 1.340 mc/s la 164 mc/s, periclitând continuitatea aprovizionării cu apă a industriei, agriculturii şi
localităţilor.
Resursele de apă subterane sunt evaluate la circa 8.300 mil. mc, din care 5.100 mil. mc din
apele freatice şi 3.200 mil. mc din apele de adâncime regenerabile. România este o ţară săracă în apă,
fiind absolut necesară o atentă gospodărire şi utilizare a acestei resurse. Colmatările şi aluvionările
sunt caracteristice luncilor neîndiguite şi unor sectoare din câmpiile de divagare unde cursurile de apă
nu au fost regularizate.
Cel mai mare procent cu soluri erodate este în Podişul Moldovei, Dealurile pericarpatice dintre
Trotuş şi Olt, Podişul Transilvaniei şi Piemontul Getic.
Eroziunea prin vânt apare cu intensitate mare numai în zonele cu soluri nisipoase din Bărăgan,
Oltenia, Câmpia Tecuciului şi grindurile maritime din Delta Dunării. În Bărăgan şi Dobrogea sunt
fenomene de intensitate redusă de eroziune prin vânt.
Tabel 1.17
Suprafeţele afectate de factorii naturali (climă, forme de relief, caracteristici edafice)
Affected surfaces by the natural factors (climate, landscape, edaphic features)
Forma de degradare Suprafaţa
Total 6.299.509
Eroziune prin apă De suprafaţă 6.148.947
De adâncime 150.562
Eroziune eoliană Total 380.549
Secetă frecventă Total 7.243.192
Exces periodic de apă Total 3.813.332
Soluri acide Total 3.224.927
Soluri sărăturate Total 520.919
Sursa: MADR

Aridizarea. Este un proces relativ nou în România, fiind estimat la 0,4 mil ha. Este prezent în
arealele unde a avut loc o coborâre excesivă a nivelului freatic (supradesecare).
Sărăturarea este un proces primar, natural, dar este în mare măsură intensificat de tehnici
ameliorative impropriu aplicate, cum sunt îndiguirea, desecarea şi irigaţia. Procesele de sărăturare
(salinizare şi sodicizare) ocupă în prezent cca. 0,6 mii ha, fiind cu deosebire răspândite în estul
Câmpiei Române şi în Câmpia de Vest.
Impactul schimbărilor climatice asupra agriculturii şi silviculturii
Efectele observate aduse de schimbările climatice asupra agriculturii şi silviculturii României
sunt secetele şi inundaţiile care s-au produs frecvent în ultimul deceniu, cu impact negativ asupra
producţiei agricole şi asupra florei şi faunei.
Defrişarea pădurilor montane a dus la inundaţii frecvente, prin scurgerea pe versanţi a apei
provenite din ploile torenţiale. O pătrime din teritoriul României este acoperit de păduri în care se
adăpostesc un număr mare de specii şi ecosisteme. Pe viitor, după anul 2040, se prevede scăderea

32
productivităţii pădurilor, scăderea volumului de precipitaţii şi creşterea temperaturilor.
Ca adaptare la schimbările climatice, agricultura trebuie să aibă în vedere soiuri de plante
rezistente la noii parametri climatici, corelate la calendarul activităţilor agricole.
Activităţile agricole pot fi protejate prin împăduriri în zonele joase, prin reabilitarea digurilor
de protecţie împotriva inundaţiilor şi prin reabilitarea sistemelor de irigaţii.
Alte forme de poluare a aerului de către agricultură
Agricultura poate avea impact negativ asupra calităţii aerului prin emisii ale compuşilor de
azot şi amoniac: oxizii de azot, rezultaţi din descompunerea fertilizanţilor chimici şi din combustia
biomasei; emisii de amoniac din practicarea intensivă a zootehniei şi din îngrăşămintele organice
utilizate necorespunzător. Ponderea agriculturii în emisii de amoniac este de 80%, iar când este
încorporat în sol acesta are efect acidifiant, care poate dăuna florei şi faunei.
Piaţa biocombustibililor are potenţialul de a modifica structura actuală a culturilor agricole.
Date fiind capacităţile actuale de prelucrare, România are potenţialul de a produce, până în anul 2010,
circa 2 milioane tone de bioetanol şi 400.000 tone de biodiesel [96].
Valorificarea surselor de energie regenerabilă este un obiectiv major în politica UE, pentru
obţinerea independenţei energetice faţă de sursele externe de energie. România, datorită poziţiei
geografice, dispune de potenţial deosebit al surselor de energie regenerabilă:
- energia solară - potenţialul exploatabil al producerii de energie electrică prin sisteme
fotovoltaice este de aproximativ 1.200 GWh/an, reprezentative fiind zonele Câmpia de Sud şi
Dobrogea;
- energia eoliană - potenţialul energetic eolian este ridicat în zona litoralului Mării
Negre, podişurile din Moldova şi Dobrogea şi în zonele montane. În aceste zone se pot amplasa
instalaţii eoliene cu o putere totală de până la 14.000 MW;
- biomasă - potenţialul energetic de biomasă este ridicat la nivelul întregii ţări, evaluat
la circa 7.594 mii tep/an, ceea ce reprezintă aproape 19% din consumul total de resurse primare la
nivelul anului 2000. Circa 54% din căldura produsă pe bază de biomasă se obţine din arderea de
reziduuri forestiere;
- energia geotermală - în prezent, se află în funcţiune circa 70 de sonde pentru apă caldă
(cu temperatura de peste 60°C), în diferite zone geografice. Rezerva de energie geotermală cu
posibilităţi de exploatare curentă în România este de circa 167 mii tep (7 PJ/an), zonele reprezentative
fiind Câmpia de Vest şi Câmpia de Sud.
Planul European de Redresare Economică alocă României suma de 101.694.000 euro
suplimentând bugetul alocat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală pentru finanţarea
noilor provocări climatice.

1.8. DEZVOLTAREA RURALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

RURAL DEVELOPMENT IN THE EUROPEAN UNION

1.8.1. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE

CONCEPTUAL CLARIFICATIONS

33
 În 1973, agenţii ale Naţiunilor Unite au atras atenţia asupra dimensiunii teritoriale a sărăciei
lumii din mediul rural (80%). În urma cercetărilor, studiilor, dezbaterilor regionale şi globale s-a
elaborat un concept în ceea ce priveşte abordarea politicilor de dezvoltare a mediului rural.
Atenţia s-a deplasat în cele din urmă dinspre dezvoltarea economică spre dezvoltarea socială,
chiar dacă nu a cuprins multitudinea problematicii ruralului. În 1987, în raportul Naţiunilor Unite
„Viitorul nostru comun”, a fost lansat conceptul de dezvoltare sustenabilă.
Dezvoltarea sustenabilă poate fi definită ca fiind îmbunătăţirea vieţii „în prezent şi pentru
generaţiile viitoare”. Astfel se face legătura între ceea ce înseamnă dezvoltare economică, justiţie
socială, valori democratice, protecţia mediului, omul integrat în strânsă relaţie cu mediul înconjurător.
Conceptul de dezvoltare sustenabilă se referă la:
- dezvoltare economică echitabilă şi echilibrată;
- nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale, al includerii;
- asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului;
- politici deschise, coerente şi transparente;
- cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel global.
Conceptul de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare durabilă, referindu-se la:
- dezvoltarea rurală sustenabilă care presupune dezvoltarea economică echilibrată, cu
asumarea responsabilităţilor pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului şi un nivel
ridicat al coeziunii sociale;
- dezvoltarea rurală extensivă sau integrată, care are în vedere dezvoltarea mediului
rural prin extinderea mijloacelor de comunicare şi informare, prin extinderea activităţilor spre sectorul
non-agricol, promovarea agriculturii extensive;
- dezvoltarea rurală multisectorială, care se referă la crearea de reţele şi parteneriate
între agenţii naţionale, organizaţii ale societăţii civile, organizaţii internaţionale.

1.8.2. POLITICILE UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL DEZVOLTĂRII RURALE

EUROPEAN UNION POLITICS IN THE RURAL DEVELOPMENT AREA

În Europa, ruralul a fost studiat foarte multă vreme din punct de vedere etnografic sau
geografic, conturându-se mai multe paradigme de cercetare:
- modelul tradiţionalist, care consideră mediul rural, respectiv satul, ca fiind
adevăratul păstrător al spiritualităţii, specificităţii şi originalităţii unei culturi, a unei societăţi,
cercetările de acest fel căutând să releve valorile, comportamentele şi simbolurile rurale tradiţionale;
- modelul meliorist, care măsoară decalajele dintre urban şi rural, din perspectiva
veniturilor, educaţiei, confortului şi a productivităţii. Acest model consideră mediul rural insuficient
dezvoltat, ca atare trebuie modernizat la nivelul structurilor urbane;
- modelul ecologic, care relevă specificitatea, particularităţile şi avantajele modului de
viaţă contemporan rural;

34
 - modelul cronoregresiv, utilizat în monografiile de aşezări rurale.

1.8.3. DEFINIREA RURALULUI ÎN EUROPA.

CLASIFICAREA DUPĂ METODOLOGIA OCDE
RURAL AREA’S DEFINITION IN EUROPE.
CLASSIFICATION ON OCDE METHODOLOGY

În Uniunea Europeană (27 de state), peste jumătate din populaţie locuieşte în mediul rural,
care acoperă 90% din teritoriu. Politicile rurale s-au suprapus politicilor agrare şi sectorului agricol,
nepunându-se accent pe dimensiunea spaţială a acestuia. Noua abordare a ruralului a impus şi o
definire spaţială. Uniunea Europeană a adoptat criteriul OCDE bazat pe densitatea populaţiei.
Datele socioeconomice sunt la nivelul regiunilor NUTS 3. Definiţia dată de OCDE distinge
două nivele ierarhice ale unităţilor teritoriale: local şi regional. Conform OCDE, mediul rural cuprinde
toate localităţile care au o densitate a populaţiei mai mică de 150 de locuitori/km 2. La nivel regional,
OCDE distinge, după gradul lor de ruralitate, unităţi funcţionale şi administrative mai mari, care
depind de procentul populaţiei care locuieşte în comunităţi rurale. Regiunile au fost grupate în
predominant rurale, semnificativ rurale şi predominant urbane, după cum urmează:
- regiuni predominant rurale, cele în care peste 50% din locuitori trăiesc în comune sau
sate;
- regiuni semnificativ rurale, unde ponderea populaţiei rurale este între 15 şi 50%;
- regiuni predominant urbane, unde mai puţin de 15% dintre locuitori trăiesc în
comunitatea rurală.

1.8.4. EVOLUŢIA ISTORICĂ A DEZVOLTĂRII RURALE.

ISTORICUL PAC (POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ)
HISTORICAL EVOLUTION OF RURAL DEVELOPMENT.
CAP (COMMON AGRICULTURAL POLICY) HISTORY

Uniunea Europeană este cea mai mare comunitate economică şi politică internaţională (27 de
state europene), formată cu scopul asigurării păcii, stabilităţii şi prosperităţii cetăţenilor acestora, în
cadrul unui proces continuu de integrare bazat pe scopuri economice, politice şi sociale comune.
Apariţia ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial.
În linii mari, sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici.
Primul motiv a fost nevoia unei deschideri a comerţului european cu produse agricole şi
asigurarea comercializării acestora.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, producţia agricolă a cunoscut o scădere
accentuată în Europa, în special în Franţa şi î n Germania. Pentru a asigura aprovizionarea, guvernele
au trecut la importuri din America de Nord. În anii ‘50, mecanizarea şi migraţia unei părţi însemnate a
forţei de muncă agricole spre industrie au determinat creşterea producţiei agricole şi a veniturilor
fermierilor. Dar veniturile care se puteau obţine din agricultură au rămas inferioare celor din industrie.
În acest context, guvernele au început să adopte măsuri de protecţie vamală şi de

35
sprijinire a producţiei agricole, care a crescut faţă de cererea de piaţă, ceea ce a generat surplusuri, care
trebuiau exportate. La nivel european, comerţul cu produse agricole era puternic distorsionat.
Ideea unei reglementări europene a pieţei pentru produsele agricole a fost a Olandei,
ale cărei exporturi de carne şi produse lactate, mai ales pe piaţa germană, erau ameninţate de
concurenţa daneză. Ideea a fost bine primită şi de Franţa, care se confrunta cu mari surplusuri la
producţia de grâu.
Al doilea motiv a fost acela de protejare a veniturilor fermierilor, în situaţia în care forţa de
muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită de celelalte sectoare
ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult faţă de cele din industrie.
Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea
Comunităţii Economice Europene de către şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg), care în 1952 înfiinţaseră CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului).
Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 ale Tratatului de la Roma (în
prezent, articolele 32-38, după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam).
Articolul 38 (acum, articolul 32) stabileşte că: „piaţa comună se va extinde şi asupra
sectorului agricol şi comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune
pentru produsele agricole vor fi însoţite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39
(articolul 33 din varianta consolidată a Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:
- creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea
dezvoltării raţionale a producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special
a forţei de muncă;
- asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea
veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli;
- stabilizarea pieţelor;
- garantarea siguranţei aprovizionărilor;
- asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
La sfârşitul anilor 1950 structura agricolă europeană se caracteriza printr-un număr mare de
ferme mici şi o pondere mare a populaţiei ocupate în agricultură. Existau multe probleme sociale şi
sărăcie în mediul rural şi urban. Ca atare, politicile agricole au avut drept scop încurajarea producţiei
agricole şi modernizarea agriculturii prin sprijin direct. În 1962 a fost creat fondul special de garantare
a produselor agricole pe piaţă (Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii – FEOGA).
În 1958, miniştrii agriculturii din cele şase state semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la
Stresa (Italia), pentru a stabili modul de transpunere în practică a politicii agricole, stabilind astfel
trei principii care guvernează PAC:
- principiul pieţei unice: în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circulă
fără restricţii;
- principiul preferinţei comunitare: este favorizat consumul produselor originare din
Uniunea Europeană, prin impunerea de preţuri mai mari la produsele din import faţă de producţia

36
internă;
- principiul solidarităţii financiare: măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget
comun.
Mecanismul constă în protejarea veniturilor producătorilor agricoli, prin intermediul preţurilor
şi prin instituirea protecţiei vamale faţă de concurenţa străină. Preţurile interne erau mai ridicate decât
cele mondiale, exporturile trebuiau încurajate prin subvenţii, iar măsurile comune aveau să fie
finanţate dintr-un buget comun. Propunerile Comisiei au fost acceptate de Consiliu în 1961, iar
detaliile negociate în anul următor. PAC a început să funcţioneze din 1964, când s-au făcut primii
paşi spre uniformizarea preţurilor.
La mijlocul anilor 1960, obiectivele principale ale dezvoltării rurale au fost
îmbunătăţirea structurilor de producţie a agriculturii şi îmbunătăţirea condiţiilor de procesare şi
vânzare a produselor agricole, punându-se accent pe investiţii în fermele individuale şi
întreprinderile de procesare şi desfacere.
În 1968, Sicco Mansholt a iniţiat o primă tentativă de reformă care să provoace o
restructurare a exploataţiilor agricole în sensul creşterii dimensiunilor acestora prin comasări.
Reforma nu a putut fi pusă în aplicare, neîntrunindu-se consensul asupra ei. Principalele
direcţii au fost creşterea productivităţii în agricultură, asigurarea de venituri echitabile pentru
agricultori, securitatea alimentară, preţuri rezonabile pentru consumatori. Aplicarea acestor
măsuri a determinat curând efecte secundare nedorite. Preţurile mari garantate au încurajat creşterea
producţiei cu peste 30% în perioada 1962-1972 (în special la grâu, unt şi carne de vită), care la rândul
ei s-a transformat în supraproducţie, antrenând creşterea cheltuielilor agricole.
Intervalul 1973-1982 este perioada politicii prudente a preţurilor. Fermele mici au devenit
competitive pe piaţă, iar fermierii mai în vârstă au avut posibilitatea să se pensioneze. Fermele de
subzistenţă s-au diminuat, au fost modernizate şi reorganizate pe criterii de competitivitate. Planul
Mansholt orientează atenţia spre managementul capitalului uman, sub aspectul pensionării la vârste
mai mici sau al calificărilor prin cursuri profesionale. În 1975 sunt definite zonele defavorizate ale
Uniunii Europene şi este aplicată perspectiva teritorială în ceea ce priveşte elaborarea politicilor
agricole. Scopul este de a stopa exodul populaţiei din agricultură şi din mediul rural, precum şi
protecţia mediului înconjurător.
Perioada 1983-1991 este perioada de criză a PAC: excedentele de producţie au atins valori
ridicate în special la carne şi lapte şi are loc o creştere a costurilor bugetare.
Cheltuielile PAC au crescut cu 30% în perioada 1989-1991, concomitent cu scăderea
veniturilor fermierilor şi cu reducerea semnificativă a numărului acestora. Se introduc cote pentru
produse noi, se lansează programul de scoatere din cultură a terenurilor (20% timp de 5 ani) prin
acordarea unor prime substanţiale, sunt garantate preţurile limită, sunt stabilite nivelurile maximale de
producţie, iar stimularea consumului intern se face prin subvenţii la consumator.
În 1988, Comisia Europeană elaborează un concept nou care se referă la dezvoltarea rurală
integrată. În zone considerate ca defavorizate se încurajează adaptarea producţiei agricole la cerinţele

37
mediului şi diversificarea acesteia. Iniţiativa LEADER dezvoltă acest concept de dezvoltare rurală
bazat pe strategii de dezvoltare integrată la nivel local şi crearea parteneriatului local.
Între anii 1992-1999 este perioada reformei Ray MacSharry. Reducerea preţurilor garantate şi
acordarea de plăţi compensatorii nu au putut opri creşterea excedentelor, care au necesitat costuri tot
mai mari de stocare. Veniturile reale ale fermierilor au scăzut, iar metodele de producţie intensive au
afectat mediul. Reforma a urmărit introducerea plăţilor compensatorii directe pe tipul de cultură şi pe
suprafaţă. Plăţile compensatorii au fost stabilite la hectar pentru culturile arabile şi pe cap d e
animal pentru bovine. Pentru culturile arabile, s-a introdus scoaterea din circuitul productiv a unui
procent de 15% din suprafaţa deţinută. Reforma a abordat şi aspecte structurale: stimulente pentru
utilizarea producţiei în scopuri non-agricole, scheme de pensionare anticipată a agricultorilor,
stimulente pentru protecţia mediului. Astfel s-au stabilizat veniturile fermierilor şi echilibrarea cererii
şi ofertei pe piaţa comună agricolă.
Presiunea pentru reformă a venit de la nivelul comunităţilor rurale. În Irlanda are loc
Conferinţa Europeană de Dezvoltare Rurală, în cadrul căreia se cer politici de dezvoltare mai simple
şi mai abordabile. Pe de altă parte apare necesitatea creşterii competitivităţii agriculturii şi protecţiei
mediului. Se face simţită nevoia unei politici de dezvoltare rurală care să cuprindă restructurarea
agriculturii, protecţia mediului şi dezvoltarea mediului rural.

1.8.4.1. REFORMA PAC DIN 1999

CAP REFORM IN 1999

În spiritul respectării strategiei hotărâte în anul 1992, Uniunea Europeană are în vedere, din
anul 1999, o nouă reorientare a reformei politicii sale agricole, care să ţină cont de procesul de
extindere şi de revizuire a acordurilor comerciale multilaterale cu Organizaţia Mondială pentru
Comerţ. Preocuparea în acest sens constă în consolidarea modelului agricol european în cadrul unei
politici din ce în ce mai orientate către piaţă, pentru a evidenţia, simultan, trei funcţii importante ale
agriculturii - economică, de amenajare a teritoriului şi de mediu:
- funcţia economică se referă la rolul tradiţional al agriculturii de a produce alimente
pentru consumatori şi materii prime pentru industrie, contribuind la creşterea economică, crearea de
locuri de muncă şi la balanţa comercială;
- funcţia de amenajare a teritoriului este fondată pe diversificare, agricultura fiind
completată de alte activităţi industriale, comerciale sau turistice;
-
- funcţia de mediu se referă la rolul de conservare a spaţiului natural, de apărare a
biodiversităţii şi de protecţie a peisajului pe care îl are agricultura durabilă, care promovează practici
agricole ,,respectuoase” cu mediul înconjurător.

1.8.4.2. AGENDA 2000

2000 AGENDA

38
 Este prezentată de Comisia Europeană la 15 iulie 1997 şi constituie un prim pas în direcţia
reorientării politicii agricole comunitare. Reforma PAC, promovată prin Agenda 2000, vizează
perioada 2000-2007. Conform acestui document, agricultura comunitară trebuie să devină mai
competitivă pe pieţele mondiale, să se adapteze mai bine nevoilor consumatorilor şi, ca urmare a
priorităţii acordate dezvoltării rurale, mai sensibilă faţă de protecţia mediului înconjurător. Obiectivele
strategice ale politicii agricole comune pentru viitor, formulate în Agenda 2000, prevăd:
- îmbunătăţirea capacităţii concurenţiale prin aplicarea unor preţuri mai reduse;
- garantarea siguranţei şi a calităţii alimentelor pentru consumatori;
- asigurarea unor venituri stabile şi a unui nivel de trai satisfăcător pentru comunitatea
agricolă;
- elaborarea unor metode de producţie ecologice;
- integrarea obiectivelor ecologice în instrumentele sale strategice;
- încercarea de a se realiza alternative de venituri şi locuri de muncă pentru agricultori şi
familiile acestora.
În ce priveşte politica rurală, Agenda 2000 semnalează creşterea cererii pentru o agricultură
ecologică, precum şi folosirea pe scară tot mai largă a zonei rurale pentru recreere. Aceste aspecte
implică noi obligaţii şi posibilităţi de dezvoltare pentru agricultură. Comisia Europeană este în
favoarea acordării unui rol mai important măsurilor agro-ecologice, mai ales acelora care presupun un
efort suplimentar din partea agricultorilor, cum ar fi cultivarea de produse organice sau menţinerea
unor habitate semi-naturale.
În Agenda 2000, politicile de dezvoltare rurală constituie cel de-al doilea obiectiv principal al
PAC, în care sunt aduse problematici noi, cum ar fi: siguranţa şi calitatea alimentelor, integrarea
problemelor de mediu în politica agricolă, dezvoltarea economiei zonelor rurale, încurajarea
practicilor agricole prietenoase faţă de mediu, încurajarea agricultorilor pentru practicarea agriculturii
mai puţin intensive pentru a reduce impactul asupra mediului. Agenda 2000 a delimitat Pilonul I al
PAC - care include plăţile directe şi mecanisme reformate de intervenţie pe piaţă - şi Pilonul II PAC,
căruia i s-au dat noi orientări privind dezvoltarea rurală şi mediul.
De-a lungul timpului, obiectivele PAC s-au schimbat ş i extins de la garantarea siguranţei
alimentare şi stabilităţii pieţelor produselor agroalimentare spre asigurarea unui standard de viaţă
corespunzător comunităţilor rurale din statele membre. Politica de dezvoltare integrată şi durabilă a
zonelor rurale este focalizată pe indivizi şi grupuri. Sunt identificate şi încurajate servicii pentru
agricultori. Are loc diversificarea producţiei de alimente, reducerea preţurilor garantate, compensate
prin preţuri direct la fermieri.
În anul 2003, Politica Agricolă Comună îşi continuă schimbarea şi are loc transferarea
fondurilor din Pilonul 1 în Pilonul 2. În iunie 2003 a fost adoptată reforma fundamentală a PAC, prin
care se dă producătorilor libertatea de a produce în funcţie de cerinţele pieţei, iar principalele subvenţii
sunt plătite independent de producţie.

39
 Noua politică PAC este direcţionată spre interesele consumatorilor şi ale contribuabililor prin
orientarea mai mare spre piaţă şi concentrarea pe calitatea produselor şi mai puţin pe cantitate. Cea
mai mare prioritate declarată a reformei din 2003 a fost să creeze un sector agricol adaptat
economiei de piaţă pe principiul creşterii gradului de protecţie a mediului înconjurător şi a
standardelor privind sănătatea animalelor.
Efectele strategiilor vor duce la schimbarea modului de subvenţionare a agriculturii, la
transferuri de fonduri din Pilonul 1 în Pilonul 2 al PAC, la orientarea sprijinului spre practici
agricole mai extensive. Conceptul de dezvoltare rurală extensivă implică dezvoltarea infrastructurii
de comunicare, informare şi dezvoltare. Se pune un accent deosebit pe diseminarea de cunoştinţe,
informaţii şi know-how, transferul şi managementul informaţiei şi a cunoaşterii. Reforma PAC din
2003 a fost necesară în contextul extinderii UE spre estul Europei şi a intrării UE într-o nouă etapă de
dezvoltare. În acest scop s-a elaborat o strategie care a stabilit orientările strategice şi finanţarea
comunitară pentru 27 state membre în perioada 2007-2013.
Politica Agricolă Comună se sprijină pe cei doi piloni: Pilonul 1, care vizează măsurile de piaţă
prin care se urmăreşte asigurarea securităţii alimentare a populaţiei şi siguranţa alimentelor, reglarea
raporturilor cerere-ofertă, creşterea şi stabilitatea veniturilor agricultorilor; Pilonul 2, care cuprinde
măsuri privind restructurarea şi modernizarea agriculturii şi a sectorului agroalimentar în conexiune cu
dezvoltarea economică a zonelor rurale, gestiunea durabilă a resurselor naturale, coeziunea economică
şi socială şi bunăstarea locuitorilor rurali.

1.8.4.3 PILONUL 1
PILLAR 1

Circa 90% din produsele agricole din Uniunea Europeană fac parte din organizaţia comună de
piaţă şi anume: cereale, carne de porc, ouă ş i carne de pasăre, fructe ş i legume proaspete şi
procesate, banane, vin, lapte şi produse lactate, carne de vită şi viţel, orez, uleiuri şi grăsimi (inclusiv
ulei de măsline şi plante oleaginoase), zahăr, flori şi plante decorative, furaje uscate, tutun, in şi
cânepă, hamei, seminţe, carne de oaie, carne de capră, precum şi alte produse cărora li se aplică
numai anumite reglementări.
Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor, Comunitatea are la
dispoziţie următoarele instrumente: preţurile, intervenţia pe piaţă, ajutoarele financiare, cotele de
producţie, protecţia vamală comună:
- preţurile: mecanismul de funcţionare a pieţelor produselor agricole în Uniunea
Europeană este bazat pe un sistem complex de reglementare a preţurilor de comercializare. Anual se
stabilesc de către Consiliu trei niveluri de preţ pentru produsele de sub incidenţa PAC: preţul
indicativ, preţul de intervenţie şi preţul prag;
- intervenţia pe piaţă (stocarea): când preţurile de piaţă ale unor produse ating niveluri
mai mici sau apropiate de cele stabilite prin sistemul preţurilor de intervenţie, agenţii autorizate
cumpără şi stochează (se acordă sprijin financiar) aceste produse pentru a restabili nivelul preţului.

40
Produsele stocate sunt revândute când se restabileşte echilibrul pe piaţă, sau exportate la preţuri
derizorii pe pieţele internaţionale, sau distruse (în scenariul negativ al alterării, ca urmare a stocării
îndelungate). Măsura a determinat, în timp, cheltuieli bugetare mari pe plan intern ş i tensiuni
comerciale în planul extern. Tendinţa actuală este de a limita rolul intervenţiei în mecanismul de
funcţionare a PAC;
- ajutoarele financiare (subvenţii) cuprind: plăţi directe şi alte ajutoare financiare şi
refinanţări la export. Subvenţiile pentru producţie se acordă produselor al căror consum ar fi
descurajat în situaţia unui preţ prea mare. Au rolul de a menţine preţul pentru consumatori la un nivel
rezonabil, astfel încât veniturile producătorilor rămân ridicate;
- tot aici se încadrează şi plăţile care au ca scop influenţarea unor anumite
comportamente ale producătorilor (cum sunt primele pentru calitate la grâul dur, primele pentru vacile
care alăptează, prime pentru sacrificare), precum şi plăţile pentru procesare (ajutoare pentru uscarea
cerealelor/seminţelor, pentru procesarea fructelor/legumelor);
- sistemul plăţilor directe creşte gradul de transparenţă. În sistemul de susţinere a
veniturilor agricole prin preţ, consumatorii plătesc preţurile mari, fără a şti ce procent din acestea
subvenţionează agricultura. În noul sistem, o parte din efortul financiar pentru subvenţionare a trecut
de la consumatori (prin reducerea preţurilor) la contribuabili, prin sistemul fiscal;
- alte ajutoare financiare acordate fie din bugetul comun, fie individual de către statele
membre, în ambele situaţii cu respectarea condiţiilor stabilite de Comunitate. Spre exemplu, ajutoare
financiare suplimentare se acordă în cazul unor calamităţi naturale sau pentru îngheţarea terenurilor sau
cultivarea cu plante pentru biomasă, pentru comercializarea produselor lactate, asociaţiilor de
producători/comercianţi care doresc să implementeze anumite măsuri de creştere a calităţii produselor.
Statele membre pot acorda ajutoare suplimentare fermelor mici, care nu beneficiază, în proporţie egală
cu cele mari, de sprijinul comunitar;
- restituţiile la exporturile de produse agricole către alte ţări sunt încurajate de Uniunea
Europeană prin acordarea, către exportatori, a unor sume reprezentând diferenţa dintre preţul indicativ
şi preţul mai mic care se obţine pe piaţa internaţională;
- cotele de producţie reprezintă cantităţile maxime admise pentru producţia anumitor
produse (lapte, legume/fructe, zahăr, cartofi cu destinaţia amidon, banane, furaje uscate, in şi cânepă
pentru fibre, ulei de măsline, tutun). Cotele se stabilesc anual la nivel comunitar, iar apoi se negociază
şi se repartizează pe ţări şi, în continuare pe ferme, la nivelul naţional. Pentru producţia în surplus faţă
de cotă, fermierii sunt fie penalizaţi, fie preţul de intervenţie pentru anul agricol următor scade;
- protecţie vamală: în Uniunea Europeană funcţionează în prezent un sistem unic de
impunere la import pentru toate produsele agricole. Potrivit acestuia, produsele agricole care intră în
spaţiul comunitar sunt supuse nivelului de impunere vamală care se regăseşte în tariful vamal
comunitar.
Agenda 2000 a reorganizat orientarea instrumentelor politicilor de dezvoltare în scopul
întăririi sectorului agricol şi silvic şi îmbunătăţirii competitivităţii în zonele rurale, a protejării

41
mediului înconjurător ş i a patrimoniului rural. Prin urmare, necesitatea creării unui nou cadru de
dezvoltare rurală, ca principal punct de pornire în refacerea reţelei economice şi sociale din mediul
rural, a devenit indispensabilă.

1.8.4.4. PILONUL 2. DEZVOLTAREA RURALĂ

PILLAR 2. RURAL DEVELOPMENT

După elaborarea de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000, dezvoltarea rurală
devine al doilea pilon al PAC. Obiectivele politicii de dezvoltare rurală, definite în Regulamentul
Consiliului nr.1257 din luna mai 1999, referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală, sunt:
- ameliorarea exploataţiilor agricole;
- garantarea siguranţei şi a calităţii produselor agricole;
- asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor;
- protecţia mediului;
- dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de locuri de muncă,
pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole ş i pentru a întări substanţa
economică şi socială a zonelor rurale;
-
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă în zonele rurale şi promovarea şanselor
egale.
Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală, definite în acelaşi regulament, sunt:
- principiul multifuncţionalităţii agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi
acordate activităţilor agricole, în plus faţă de rolul tradiţional de furnizor de produse agricole;
- principiul abordării multisectoriale şi integrate, a economiei rurale, în sensul
diversificării activităţilor, creării de surse suplimentare de venit şi ocupare şi prezervării patrimoniului
rural;
- principiul flexibilităţii financiare în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensul
descentralizării deciziei, subsidiarităţii şi implicării partenerilor locali;
- principiul transparenţei în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazat pe
simplificarea legislaţiei.
Măsurile politicii de dezvoltare rurală sunt de două feluri: măsuri însoţitoare şi măsuri de
modernizare ş i diversificare a exploataţiilor agricole. Dintre măsurile însoţitoare, fac parte:
- pensionarea anticipată. Se acordă sprijin financiar pentru fermierii ş i lucrătorii
agricoli în vârstă de peste 55 de ani care se retrag din activităţile/muncile agricole cu caracter
comercial înainte de vârsta legală de pensionare. Sprijinul este condiţionat de îndeplinirea anumitor
cerinţe, de vechimea în muncă şi/sau participarea la o schemă de asigurări sociale. Un fermier poate
primi până la 150.000€ în tranşe anuale de cel mult 15.000€ până la vârsta de 75 de ani, iar un
lucrător agricol, până la 35. 000€, în tranşe anuale a câte 3500€, pe perioada rămasă până la vârsta
pensionării;

42
 - agricultura ecologică. Se acordă sprijin financiar pentru promovarea metodelor de
producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea patrimoniului
rural;
- exploatarea zonelor defavorizate. Se acordă sprijin financiar pentru fermierii din
zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau cele cu probleme specifice de mediu, pentru a se
asigura continuitatea exploatării terenurilor, un standard de viaţă echitabil pentru fermieri,
conservarea peisajului ambiant şi protejarea mediului. Plăţile variază între 25 ş i 200 €/ha şi se
acordă numai în condiţiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a metodelor de
producţie ecologice.
Măsurile de modernizare ş i diversificare a exploataţiilor agricole cuprind pe cele de
investiţii, de instalare a fermierilor tineri, de conservare şi protejare a pădurilor.
Prin măsurile de investiţii, sprijinul financiar se acordă pentru investiţiile în exploataţiile
agricole (spre exemplu, echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea producţiei, diversificarea
acesteia, îmbunătăţirea calităţii produselor, inclusiv prin standarde de igienă şi sănătate, protejarea
mediului, sau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale animalelor. Ajutorul financiar (comunitar ş i
naţional, cumulate) se acordă în limita a 50% din valoarea investiţiei.
Se acordă, de asemenea, sprijin financiar pentru investiţii în scopul prelucrării şi
comercializării produselor agricole, în scopul creşterii competitivităţii şi a valorii adăugate a
producţiei agricole. Contribuţia Comunităţii este de maximum 50% din valoarea proiectului.
Instalarea fermierilor tineri: se acordă sprijin pentru înfiinţarea fermelor de către persoanele în
vârstă de cel mult 40 de ani, care nu au mai condus o fermă agricolă anterior. Ajutorul se acordă
sub forma unei prime de până la 25.000 €.
Conservarea şi protejarea pădurilor: se acordă sprijin financiar persoanelor fizice, asociaţiilor
sau autorităţilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier, incluzând activităţi de împădurire,
ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră, prelucrarea şi comercializarea produselor forestiere. În
cazul împăduririlor suprafeţelor cu destinaţie agricolă, în plus faţă de ajutorul propriu-zis pentru
împădurire, se acordă şi compensări anuale pentru asociaţii şi autorităţi locale pentru o perioadă de
până la 25 de ani. În acest fel, conjunctura economică, împreună cu voinţa politică, au dat naştere
politicii agricole comune. Prima reflectare a acesteia se regăseşte în Tratatul de la Roma (1957).

1.8.5. POLITICI AGRICOLE COMUNE 2013.

PROPUNERI, AŞTEPTĂRI, OPINII
COMMON AGRICULTURAL POLICY 2013.
PROPOSALS, EXPECTATIONS, OPINIONS

Analiza evoluţiei PAC confirmă faptul că această politică este dependentă de reformă.
Experienţa reformelor anterioare a demonstrat că orice schimbare s-a produs în urma unui lung proces

43
decizional. Propunerile de îmbunătăţire PAC au declanşat şi vor declanşa dezbateri care vor antrena un
număr mare de grupuri de interes.

1.8.5.1. PROPUNERI PAC

CAP PROPOSALS

Nevoile de dezvoltare a economiei rurale sunt foarte mari, iar posibilităţile bugetare naţionale
sunt limitate. Poziţiile adoptate de către diferite guverne şi grupuri de interes au în vedere propriile
agende şi importanţa obiectivelor economice, sociale şi de mediu.
Redistribuirea resurselor financiare de la pilonul 1 la pilonul 2 este conformă cu principiul
multifuncţionalităţii agriculturii. Astfel pot fi evitate greşelile făcute de vechile state membre privind
susţinerea intensivă a agriculturii, în special a fermelor mari, exodul rural, degradarea peisajelor.
Plăţile decuplate de producţie, comparativ cu măsurile anterioare de susţinere a pieţei, sunt
mai eficiente în transferarea resurselor financiare către fermieri, mai transparente şi reprezintă o
platformă la care pot fi ataşate alte măsuri cum ar fi eco-condiţionalitatea. Vechile state membre pot
opta pentru modelul istoric, pentru modelul regional sau pentru o formă mixtă, ambele permit
fermierilor europeni alegerea a ceea ce doresc să producă. Modelul regional este uşor de justificat
pentru că promovează o distribuţie a plăţilor mult mai echitabilă, bazată pe un criteriu obiectiv.
Statele membre, care au aderat în 2004 şi 2007, vor susţine poate sistemul plăţilor uniforme pe
suprafaţă.
Se propune reducerea plăţilor directe pentru fermele de dimensiuni mari, măsură care va
afecta Germania, Olanda, Marea Britanie, Italia şi Spania. Dar acest model va concentra plăţi de la
fermele mari spre fermele mici, spre un număr mic de ferme şi va întâmpina o opoziţie puternică din
partea Germaniei şi Marii Britanii. Sunt propuneri şi pentru eliminarea fermelor mici (atât în termeni
monetari, cât şi de suprafaţă) de la plăţile directe pentru o eficienţă administrativă mai mare.
Acordarea plăţilor directe va fi condiţionată de respectarea măsurilor de eco-condiţionalitate.
Standardele în domeniul protecţiei mediului, a sănătăţii şi bunăstării animalelor vor trebui respectate
de toţi fermierii, fie că primesc sau nu plăţi directe. Se are în vedere reducerea numărului de plăţi
cuplate. Miniştrii agriculturii din Franţa, Irlanda ş i Spania şi-au declarat susţinerea pentru
consolidarea Pilonului 1, opunându-se în acest fel unei rate ridicate a modulării obligatorii. Alte
state membre, precum Danemarca şi Marea Britanie, au lăsat să se înţeleagă că vor susţine această
măsură.
În ceea ce priveşte protecţia mediului, obiectivele care au fost stabilite în cazul Pilonului 2
nu se regăsesc şi în cazul Pilonului 1. Pilonul 1 este direcţionat mai ales spre producătorii agricoli,
spre deosebire de Pilonul 2, care în principiu se adresează întregii comunităţi rurale. Se prevede o
schimbare în domeniul alocării fondurilor dinspre Pilonul 1 spre Pilonul 2 (prin rate mai mari ale
modulării şi prin ratele de co-finanţare a statelor membre). Impactul asupra viabilităţii şi
competitivităţii activităţilor agricole va fi diferenţiat, dar fermele mici vor fi mult mai vulnerabile.
Un obiectiv în ceea ce privesc interesele socio-culturale este de a susţine anumite zone şi

44
sectoare de la impactul restructurării, mai ales acolo unde cultura este înrădăcinată în condiţiile de
producţie. Mulţi fermieri fac parte din această moştenire culturală, iar dacă ei vor fi înlocuiţi de o
structură mai competitivă, aceasta va fi o pierdere socio-culturală. Experienţa câştigată în
dezvoltarea rurală cu programul LEADER poate fi luată în considerare.
Abordarea managementului durabil al terenurilor rurale împădurite, al rezervaţiilor naturale,
al noilor forme de înlăturare a bioxidului de carbon din atmosferă, al mlaştinilor, al terenurilor
destinate petrecerii timpului liber sau chiar cel al terenurilor abandonate, poate fi definit în diferite
moduri, dar rareori poate fi reglementat, ca atare este concentrat pe Pilonul 2.
Agricultura şi silvicultura rămân cu o focalizare mai slabă pe producţia de bunuri. În
dezbaterile pentru politica agricolă 2013, trebuie să existe o privire mai atentă la nevoile zonelor
rurale şi la aşteptările acestora de la restul societăţii.

1.8.5.2. POZIŢIA BRITANICĂ

BRITISH POSITION

În viziunea britanică, viitorul politicii agricole şi de dezvoltare rurală europeană presupune

un sprijin redus acordat agriculturii. Punctul de vedere britanic propune tratarea agriculturii similar
celorlalte ramuri economice. Aceasta înseamnă că în următorii 10-15 ani, fermierii ar trebui să ia
deciziile de afaceri pe baza semnalelor pieţelor şi ale cerinţelor consumatorilor, nu pe baza
semnalelor referitoare la subvenţii. În viziunea britanică, o Politică Agricolă Comună durabilă s-ar
caracteriza prin:
- crearea unui mediu economic neutru de acţiune pentru sectorul agricol, asemenea
celorlalte sectoare ale economiei;
- integrarea agriculturii în politica de concurenţă a UE, alături de celelalte sectoare;
- scopul politicii agricole de a proteja mediul înconjurător şi de a promova dezvoltarea
rurală;
- pe termen lung, aplicarea de măsuri nedistorsionante pentru producţia agricolă;
- tarife de import pentru produsele agricole aliniate progresiv la nivelul din celelalte
sectoare;
- eliminarea sprijinului prin preţ a restituţiilor la export şi a altor subvenţii la
producător sau la consumator;
- beneficiile sociale acordate fermierilor vor fi disponibile pe aceleaşi baze ca şi pentru
alţi membri ai societăţii;
- cheltuielile pentru agricultură ale UE se vor baza pe actualul Pilon 2 şi vor permite
o reducere a cheltuielilor totale pentru agricultură.
Implementarea acestui program, pe care-l propune pe termen lung, este una graduală, care să
dea timp fermierilor să-şi ajusteze „afacerea” şi să poată parcurge fără dificultăţi tranziţia.
Statul poate sprijini tranziţia cu ajutorul unor instrumente, precum:
- funcţionarea eficientă a pieţei pământului;

45
 - furnizarea de consultanţă fermierilor pentru adaptarea la noile condiţii, dar şi pentru
părăsirea sectorului acolo unde este cazul;
- acordarea de plăţi compensatorii pe durate limitate fermierilor care înregistrează
pierderi de venit.
Schimbările radicale propuse de partea britanică vor produce efecte diferite de la ţară la ţară,
dar pe total UE, economia rurală, beneficiind şi de schimbările structurale ale reformei radicale, va
beneficia de redirecţionarea sprijinului de la agricultură către dezvoltarea rurală.
Încercând să asigure sprijin pentru o reformă fundamentală a Politicii Agricole Comune,
Marea Britanie caută să identifice poziţii comune cu diferitele state membre interesate de reformă.
Astfel, în aprilie 2007 a fost emis un comunicat comun al guvernelor britanic şi italian în care sunt
subliniate anumite abordări împărtăşite de cele două guverne, referitoare la:
- simplificarea PAC, care să ducă la reducerea obligaţiilor fermierilor;
- renunţarea la obligaţia scoaterii terenurilor din circuitul agricol şi la cota de lapte;
- fixarea unui nivel minim pentru acordarea de plăţi directe;
- alinierea activităţii agricole la cerinţele OMC;
- măsuri pentru creşterea competitivităţii produselor agro-alimentare;
- dezvoltarea relaţiilor comerciale între UE şi restul lumii;
- recunoaşterea funcţiilor agriculturii în ce priveşte protecţia mediului;
- rolul Pilonului 2 în general şi al măsurilor de agro-mediu;
- susţinerea iniţiativelor de utilizare a biocombustibililor.

1.8.5.3. POZIŢIA FRANCEZĂ

FRENCH POSITION

Poziţia Franţei are o deschidere mare către o reformă care să asigure un nou cadru politic pentru
agricultura europeană. Chiar dacă Memorandumul francez, semnat de 12 state 2, la care s-au asociat
România şi Bulgaria, părea că susţine poziţia ţărilor beneficiare de fonduri europene pentru
agricultură, dezbaterea lui a avut ca rezultat obţinerea susţinerii din partea altor patru state3.
Propunerile sunt pe termen scurt şi mediu, dar viziunea este pe termen lung.
Memorandumul subliniază necesitatea de a simplifica gestiunea administrativă a PAC, pentru
a preveni şi gestiona crizele reformei radicale şi propune strategii la provocările de la nivel global şi
comunitar, în privinţa comerţului internaţional:
- adoptarea de măsuri care să menţină competitivitatea produselor europene;
- menţinerea preferinţei comunitare;
- menţinerea politicii agricole în structura politică a UE, refuzând o renaţionalizare a
PAC.
Memorandumul se referă la următoarele aspecte ale PAC:

2
Cipru, Spania, Franţa, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Lituania, Luxemburg, Polonia, Portugalia, Slovenia
3
Germania, Belgia, Finlanda, Austria

46
 - încrederea în capacitatea PAC de reformare (experienţele din 1992 şi 2003);
- provocările pentru politica agricolă (securitatea alimentară, preferinţa comunitară,
luarea în considerare a aşteptărilor societăţii);
- identificarea răspunsurilor la prezenţa producătorilor pe pieţele mondiale;
- simplificarea administrativă;
- evaluarea impactului sarcinilor administrative;
- fixarea unor ţinte precise pentru simplificare;
- examinarea sistematică a legislaţiei în vederea simplificării;
- priorităţile procesului de reexaminare a PAC: eco-condiţionalitatea, controlul,
procedurile de luare a deciziilor, adaptarea la noile tehnologii, cerinţele de raportare, simplificarea
mecanismelor de organizare a ofertei;
- decuplarea, completată cu instrumente noi (pentru protecţia veniturilor);
- consolidarea sprijinului în formula „de minimis”;
- îmbunătăţirea managementului clauzelor de salvgardare;
- înfiinţarea opţională a unor scheme de asigurare pentru riscurile climatice, economice
sau chiar de sănătate;
- introducerea de instrumente specifice pentru anumite sectoare (vin, fructe şi legume);
- folosirea mecanismelor negociate cu OMC până la expirarea perioadei negociate;
- iniţierea unei strategii de comunicare care să promoveze PAC în rândul cetăţenilor
şi consumatorilor, ca şi în ţările terţe.
Poziţia Franţei are deschidere mare către o reformă care să asigure un nou cadru politic pentru
agricultura europeană.

1.8.5.4 POZIŢIA ROMÂNIEI PRIVIND VIITORUL PAC

ROMANIAN POSITION ON CAP FUTURE

În perioada de preaderare a României, agricultura a beneficiat de fonduri europene

nerambursabile şi de alocaţii financiare de la bugetul naţional, dar nu a evoluat spre o apropiere de
structurile comunitare şi nu s-a format o piaţă locală pentru valorificarea eficientă a resurselor
naţionale. Restituirea terenurilor a dus la fragmentarea lor, la dezorganizare şi accentuare a crizei din
agricultură. Micii agricultori de produse ecologice şi tradiţionale nu se regăsesc pe pieţe.
Nevoile de dezvoltare a economiei rurale sunt foarte mari, iar posibilităţile bugetare naţionale
sunt limitate.
Redistribuirea resurselor financiare de la Pilonul 1 la Pilonul 2 este conform principiului
multifuncţionalităţii agriculturii. Astfel pot fi evitate greşelile statelor membre privind susţinerea
intensivă a agriculturii, în special a fermelor mari, exodul rural, degradarea peisajelor.
Modularea nu ar avantaja România cu o agricultură dominată de foarte multe ferme mici sau
mijlocii şi care au nevoie de sprijin financiar pentru a ajunge la o dimensiune optimă din punct de
vedere economic pentru acumularea de capital necesar investiţiilor. Reorientarea populaţiei din

47
mediul rural către activităţi neagricole necesită timp pentru informare şi formare profesională.
Agricultura României nu s-a restructurat în măsura în care să devină pe termen scurt competitivă, iar
schimbarea mecanismelor PAC după 2013 ridică noi exigenţe care defavorizează statele membre
nepregătite.
De aceea sunt necesare măsuri care să asigure accelerarea procesului de adaptare şi dezvoltare
unitară: stimularea comasării micilor parcele de teren pentru formarea unor exploataţii agricole care să
utilizeze tehnologii performante şi să producă pentru piaţă, sprijinirea exploataţiilor pentru a face
investiţii finanţate din surse comunitare şi naţionale în vederea modernizării tehnice şi tehnologice,
promovarea produselor româneşti pe piaţa internă şi externă cu fonduri comunitare şi naţionale,
conectarea funcţiilor agricole cu funcţiile neagricole ale zonelor rurale, organizarea şi funcţionarea
filierelor pe produs, consolidarea grupurilor de producători care să dezvolte activităţi economice de
producţie şi servicii pentru creşterea veniturilor locuitorilor rurali.
România trebuie să aibă o viziune pe termen mediu şi lung pentru ce îşi doreşte, ce poate să
realizeze şi cum poate să realizeze:
- pentru Piloniul 1 - plăţi directe şi măsuri de piaţă;
- echilibrarea plăţilor directe cu cele de la nivel european şi renunţarea la referinţa
istorică pe baza căreia s-a stabilit nivelul actual al plăţilor directe;
- menţinerea Schemei de Plată Unică pe Suprafaţă;
- sprijinul direct – să reprezinte şi o remunerare pentru serviciile complexe pe care le
prestează fermierii pentru societate în zonele rurale (prezervarea biodiversităţii, conservarea peisajelor
rurale, bunăstarea animalelor);
- reconsiderarea rolului fermelor mici şi mijlocii şi stabilirea unui sistem simplificat de
plată la hectar pentru fermele mici (până la 5 ha);
- menţinerea sau identificarea unor noi instrumente de intervenţie pe piaţă pentru a
acţiona ca plasă de siguranţă în situaţiile de criză şi care să permită menţinerea agriculturii UE la un
nivel competitiv în raport cu ţările terţe şi în condiţiile volatilităţii preţurilor;
- identificarea unui mecanism financiar comunitar pentru gestiunea riscurilor, care să
poată fi utilizat în situaţii de criză profundă şi să fie suficient de flexibil pentru a avea efecte rapide;
- simplificarea standardelor de eco-condiţionalitate.
Pentru Pilonul II - Dezvoltare rurală:
- componenta de dezvoltare a economiei rurale să rămână parte a PAC şi nu transferarea
către politica de coeziune;
- identificarea noilor măsuri de sprijin care să stimuleze comasarea terenurilor, să
încurajeze dezvoltarea activităţilor economice neagricole din mediul rural, combaterea schimbărilor
climatice, creşterea subsidiarităţii în implementarea şi modificarea programelor;
- statele membre să aibă libertatea de a decide distribuţia resurselor între cei doi piloni ai
PAC şi deci a aplicării modulării.

48
 1.8.6. OPINII, PERCEPŢII, APRECIERI PRIVIND PROPUNERILE
DE ÎMBUNĂTĂŢIRE PAC 2013
OPINIONS, PERCEPTIONS, ASSESSMENTS ON IMPROVEMENT
PROPOSALS OF CAP 2013

Cercetările privind opinia şi percepţia actorilor interesaţi în direcţia reformării PAC constituie o
preocupare constantă atât la nivelul PAC, cât şi la nivelul unor state membre.
În perioada 12 aprilie – 11 iunie 2010, Comisia a organizat o dezbatere publică privind viitorul
politicii agricole comune, solicitând din partea publicului răspunsuri la 4 întrebări. Au fost primite la
Comisie peste 5 800 de propuneri: peste 1 000 de răspunsuri din Germania şi Polonia, peste 100 de
răspunsuri din Franţa, Letonia, Austria, Spania, Belgia, Regatul Unit şi Irlanda.

1.8.1.6.1. SONDAJ DE OPINIE: CHESTIONAR - POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ DUPĂ

2013
POLL - COMMON AGRICULTURAL POLICY AFTER 2013:

1. De ce avem nevoie de o politică agricolă comună?

În contextul actual al provocărilor de ordin social, de mediu şi economic se impune adaptarea
obiectivelor generale strategice ale UE pentru a răspunde mai bine cerinţelor cetăţenilor europeni.
PAC trebuie să se concentreze asupra asigurării accesului la hrană, prin menţinerea/stabilirea unor
preţuri rezonabile şi accesibile tuturor categoriilor sociale, sau îngheţarea preţurilor actuale.
PAC capătă o importanţă sporită în condiţiile creşterii nevoii de alimente (la nivel UE şi
mondial) şi trebuie să joace un rol esenţial în aprovizionarea cu produse alimentare sigure şi suficiente.
Un alt aspect important al PAC este încurajarea continuă a activităţilor agricole, implicit a economiei
agricole ca parte integrantă a economiei naţionale, cât şi europene, bazată pe punerea în valoare a
resurselor naturale din statele membre. O deosebită atenţie trebuie acordată dezvoltării economiei
zonelor rurale şi reducerii disparităţilor dintre rural şi urban, ţinând cont de specificitatea fiecărui stat
membru. Politica Agricolă Comună va deţine şi în viitor un rol vital atât în sprijinirea fermierilor, a
drepturilor şi obligaţiilor acestora, cât şi în asigurarea unei promovări egale a produselor agro-
alimentare ale Statelor Membre.
2. La ce se aşteaptă cetăţenii de la agricultură?
Dimensiunea socială a agriculturii este importantă, deoarece acest sector contribuie
semnificativ la angajarea forţei de muncă în zonele rurale, la asigurarea unui nivel de trai echitabil
fermierilor. Menţinerea unei agriculturi tradiţionale precum şi asigurarea activităţilor agricole şi a
acţiunilor de diversificare a economiei rurale prin activităţi non agricole, asigură o dezvoltare durabilă
şi trebuie recompensate. PAC contribuie la evitarea abandonării producţiei, a terenurilor, la evitarea
depopulării spaţiului rural şi la păstrarea specificităţii tradiţiilor locale, precum şi a moştenirii
culturale. Produsele de bună calitate şi dezvoltarea pieţelor locale pot asigura o valoare adăugată
produselor agricole şi totodată venituri decente agricultorilor.
3. De ce să reformăm PAC?

49
 Noua reformă a PAC trebuie să ţină cont de faptul că ruralul este indisolubil legat încă de
agricultură, cât şi de faptul că economia zonelor agricole contribuie la creşterea economică generală.
De asemenea, măsurile privind instalarea tinerilor în zonele rurale, precum şi pensionarea
anticipată ar trebui avute în vedere spre a fi continuate în cadrul viitoarei perioade de programare.
Extinderea Uniunii Europene şi specificitatea zonelor rurale impune o nouă viziune de abordare
a Politicii Agricole Comune, în scopul respectării principiilor sale de bază:
- menţinerea unei singure pieţe şi a unor preţuri comune;
- respectul noţiunii de preferinţă comunitară;
- solidaritatea financiară.
De asemenea, PAC trebuie să ţină cont de faptul că schimbările climatice au afectat în ultimii
ani agricultura mai multor state membre, având un impact negativ asupra productivităţii agricole şi
conservării mediului şi a peisajului. Începând cu anul 2008, efectele crizei economice mondiale s-au
făcut simţite în întreg spaţiul comunitar, afectând sectorul agricol.
4. De ce instrumente avem nevoie pentru politica agricolă comună de mâine?
- educarea populaţiei pentru cunoaşterea noii PAC, prin intensificarea acţiunilor de
informare şi diseminare;
- sprijinirea reţelei naţionale de dezvoltare rurală;
- susţinerea financiară a diferitelor activităţi identificate ca prioritare şi în acord cu noile
obiective PAC.

1.8.6.2. SEMINAR PRIVIND POLITICA COMUNĂ AGRICOLĂ (PAC)

SITUAŢIA REALĂ: OARE SUBVENŢIILE POLITICII AGRICOLE COMUNE PLĂTESC
PENTRU CALITATEA MEDIULUI?
SEMINAR ABOUT COMMON AGRICULTURAL POLICY (CAP)
REALITY CHECK: ARE COMMON AGRICULTURAL POLICY SUBSIDIES PAYING FOR
ENVIRONMENTAL QUALITY?

Dezbaterile au vizat analiza raportului elaborat de BirdLife cu accent pe modalitatea de

finanţare a PAC, respectiv justificarea costurilor, astfel încât fermierii să răspundă aşteptărilor
societăţii. S-a subliniat necesitatea stabilirii unor plăţi ţintite şi o distribuţie mai eficientă a fondurilor
comunitare pentru realizarea de bunuri publice.
Obiectivul principal al raportului a vizat corelarea subvenţiilor PAC cu cerinţele de mediu.
Studiile au fost realizate în Spania, Germania şi Cehia şi au avut la bază următoarele: cartografierea
prin intermediul sistemului GIS (Geografic Infomation System), suprapunerea plăţilor cu diferiţi
indicatori de mediu, mostre reprezentative de la fermă, corelarea între nivelul de finanţare şi indicatorii
de mediu, comparaţia între fermele care respectă bunele condiţii agricole şi de mediu şi cele care
prezintă practici negative (în interiorul şi în afara siturilor Natura 2000).
Principalele rezultate ale celor 3 studii:
Spania – modelul istoric continuă să ofere beneficii majore culturilor intensive, dar cu
probleme de mediu.

50
 Germania - se constată că fermele care furnizează cele mai mari beneficii din punct de vedere
al mediului primesc subvenţii scăzute în comparaţie cu cele care oferă beneficii reduse. Plăţile către
fermele cu un grad scăzut al terenurilor gestionate extensiv sunt mai mari decât media şi plăţile directe
în cazul fermelor “mai prietenoase” din punct de vedere al mediului sunt mai scăzute decât media în
50% din cazuri. Media plăţilor directe este semnificativ mai ridicată în cazul fermelor gestionate în
mod convenţional.
Cehia - fermele care utilizează „bunele condiţii agricole şi de mediu” primesc sume mai mari
decât cele cu „practici negative” (€/ha) şi valori totale mai scăzute per beneficiar (€/beneficiar).
Fermele ce deţin pajişti primesc un sprijin mai mare în cadrul Pilonului 2. Nu sunt diferenţe majore în
cazul intensităţii cheltuielilor PAC între fermele din interiorul şi din afara siturilor Natura 2000.
Concluziile raportului relevă faptul că:
- intensitatea subvenţiilor nu reflectă nivelul bunurilor publice furnizate;
- în cazul subvenţiilor acordate pe baza referinţelor istorice, în majoritatea vechilor state
membre, persistă o relaţie negativă între intensitatea subvenţiilor şi performanţele de mediu scăzute;
- plăţile forfetare nu contribuie la remunerarea fermierilor pentru furnizarea de bunuri
publice;
- sunt situaţii când plăţi semnificative sunt orientate către ferme care contribuie la
distrugerea biodiversităţii sau care nu furnizează bunuri publice;
- PAC actuală nu este în măsură să furnizeze finanţare pentru Natura 2000, care a fost
iniţial gândită ca un concept integrat.
Principalele recomandări definite în cadrul raportului:
- necesitatea reformării PAC;
- orientarea către plăţi forfetare nu va conduce la furnizarea obiectivelor;
- nevoia trecerii la sistemul drepturilor de plată pe baza unor contracte între societate şi
fermieri;
- nevoia pentru cheltuieli ţintite prin menţinerea schemelor de agro-mediu şi a celor
„top-up” pentru furnizarea de bunuri publice, dezvoltarea de investiţii verzi, măsuri de dezvoltare
rurală şi servicii de consultanţă;
- importanţa asigurării transparenţei plăţilor.

1.8.6.3. REUNIUNEA PLENARĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN.

VIITORUL PAC DUPĂ 2013
PLENARY SESSION OF THE EUROPEAN PARLIAMENT.
CAP FUTURE AFTER 2013

Reuniunea a avut loc la Strasbourg la data de 08.07.2010 şi a subliniat aspecte importante

privind:

51
 - menţinerea intervenţiei şi analiza viitoarelor instrumente (ex. Bursa produselor
agricole);
- abandonarea referinţelor istorice la stabilirea plăţilor directe;
- modernizarea PAC şi noi direcţii pentru a face faţă provocărilor.
Dezbaterile s-au axat pe definirea obiectivelor PAC în concordanţă cu Strategia UE 2020 în
condiţiile în care PAC trebuie să ofere o perspectivă în favoarea producţiei agricole, creşterea
productivităţii şi a competitivităţii şi o mai bună funcţionare a pieţei pentru a garanta independenţa
politicii de aprovizionare:
- tehnicile agricole trebuie să evolueze, iar schimbul de generaţii în mediul rural
reprezintă o preocupare;
- plăţile directe trebuie să stimuleze o agricultură durabilă;
- se susţine menţinerea structurii PAC cu 2 piloni pentru garantarea bunurilor publice,
structura pilonului 2 asigurând succesul pe termen lung al PAC;
- stabilirea unui buget adecvat şi reducerea birocraţiei;
- măsuri pentru stabilitatea preţurilor şi examinarea detaliată a costurilor de producţie,
reglementarea pieţei şi gestionarea riscurilor pe timp de criză;
- sprijinirea fermelor pentru inovare şi cercetare, cu scopul ca fermierii să devină
întreprinzători în domeniul agricol;
- obiectivele PAC sunt din ce în ce mai greu de atins în contextul provocărilor: creşterea
populaţiei mondiale şi reducerea resurselor naturale. Fermierii trebuie să producă mai mult cu mijloace
reduse;
- Comisia Europeană să sprijine crearea de cooperative agricole competitive şi analiza
costurilor de producţie pentru evitarea acţiunilor speculative. Trebuie să aibă o abordare flexibilă faţă
de tinerii fermieri şi să lanseze o politică de informare începând din şcoală şi universitate;
- transparenţa şi proporţionalitatea trebuie să fie esenţiale pentru PAC;
- asigurarea unei concurenţe corecte şi a viabilităţii fermelor în viitor;
- echilibrarea subvenţiilor având în vedere caracterul inegal şi repartizarea incorectă
între vechile şi noile state membre. În acest an, fermierii din noile state membre primesc 70% din
nivelul ajutoarelor distribuite în UE15, iar România şi Bulgaria doar 40%;
- asigurarea că fondurile sunt utilizate în mod eficient şi realizarea unei perioade de
tranziţie realistă;
- ajutoarele pentru zonele mai puţin defavorizate să intre în cadrul Pilonului 1.
Comisarul UE a prezentat nevoia unei politici comune şi comunitare cu un buget
corespunzător pentru atingerea obiectivelor în domeniul agricol, ţinând cont de diversificarea
agriculturii la nivel comunitar.
Evoluţia PAC în viitor trebuie să aibă în vedere mediul, gestionarea resurselor naturale,
dezvoltarea capacităţii de producţie în mediul rural, încurajarea tinerilor să investească în agricultură.

52
În cazul plăţilor directe, trebuie stabilite obiective mai clare pentru a asigura echitatea şi a ţine cont de
diversificarea agriculturii.
Concluziile raportorului George Lyon s-au referit la o serie de teme cheie pentru PAC,
respectiv: menţinerea structurii PAC cu doi piloni, producţia alimentară reprezintă elementul central al
PAC, stabilirea unei agriculturi productive şi a unui buget corect, echitate între vechile şi noile state
membre în cazul plăţilor directe, asigurarea transparenţei fondurilor (ajutoarelor), agricultura şi PAC
sunt parte a soluţiei pentru Strategia UE 2020. Raportul privind viitorul PAC după 2013 a fost adoptat
în sesiunea plenară.

1.8.6.4. CONFERINŢA PRIVIND POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

CONFERENCE ON COMMON AGRICULTURAL POLICY

Pe 19 şi 20 iulie a.c. Comisia Europeană a organizat Conferinţa, cu dezbatere publică, privind

viitoarea Politică Agricolă Comună (PAC) după 2013. Aproximativ 600 de delegaţi din ţările UE au
fost prezenţi la Bruxelles. Au participat reprezentanţi ai asociaţiilor producătorilor, procesatorilor şi
consumatorilor, mediului academic, institutelor de cercetări, organizaţiilor non-guvernamentale
(ONG); Parlamentelor european şi naţionale, mediului diplomatic.
Obiectivul conferinţei a fost acela de a formula concluzii pe baza dezbaterii publice privind
perioada de după 2013, lansată de Comisie în aprilie 2010.
Discuţiile s-au axat pe contribuţia PAC la asigurarea securităţii alimentare, fiind evidenţiate:
securitatea alimentară globală; ideea de a face faţă provocărilor în anul 2050 (alimente pentru o
populaţie de 9 Mld., protecţia mediului, etc.); rolul fundamental al securităţii alimentare în afara
graniţelor UE. Productivitatea agriculturii este esenţială în asigurarea cererii de alimente şi reducerea
sărăciei în ţările în curs de dezvoltare. Viitoarea PAC trebuie să garanteze securitatea alimentară şi să
respecte mediul. Ţările în curs de dezvoltare trebuie să-şi reorienteze agricultura către produse de
calitate şi către un sistem durabil.
Rolul tinerilor fermieri în agricultură trebuie să crească, deoarece doar 7% din fermierii
europeni au vârsta sub 35 ani. Instalarea tinerilor fermieri trebuie să fie viabilă, durabilă şi susţinută
(asistenţă financiară şi tehnică): ajutorul de instalare ar trebui să fie la un nivel maxim de 70.000 € în
toată UE. Şi pentru că tinerii agricultori întâmpină dificultăţi privind accesul la teren şi la credite, se
propune un pachet financiar (credite subvenţionate) şi orientarea plăţilor directe către fermierii activi.
Rolul multifuncţional al agriculturii în livrarea de bunuri publice atrage după sine importanţa
dialogului social, integrarea politicii de dezvoltare rurală cu agricultura (diferite instrumente de
sprijin) şi conectarea celor 3 nivele - naţional, regional şi local.
Provocările agriculturii şi zonelor rurale necesită politici orientate către teritoriu, măsuri
orientate către asigurarea venitului fermierilor, o mai mare integrare între politicile de mediu, sociale
şi economice, necesitatea coordonării politicii de dezvoltare rurală cu politicile naţionale, regionale şi
cu fondurile structurale, inovarea.

53
 În ceea ce priveşte durabilitatea agriculturii, BirdLife (ONG) a indicat faptul că agricultura
actuală a Uniunii Europene nu este durabilă, având în vedere utilizarea resurselor bazate pe mono-
cultură şi sisteme agricole dependente de îngrăşăminte, fiind necesară trecerea la un sistem agricol
durabil şi susţinut al practicilor agricole care protejează mediul (fermele cu înaltă valoare naturală,
agricultura ecologică, etc.).
Reprezentanţii asociaţiilor de fermieri, procesatorilor, consumatorilor şi ai altor asociaţii din
domeniul agriculturii ridică probleme legate de:
- menţinerea modelului european al agriculturii;
- fermierii nu mai pot produce în pierdere; veniturile lor sunt dependente de plăţile PAC
(circa două treimi dintre ferme);
- plăţile directe trebuie să recompenseze fermierii pentru standardele înalte aplicate;
- întărirea poziţiei fermierilor în cadrul lanţului agro-alimentar;
- măsuri de însoţire pentru competitivitate: cercetare, inovare şi integrare;
- asigurarea aprovizionării pieţei cu produse de calitate şi la preţuri competitive;
- presiunea detailiştilor de a produce mai mult, de calitate şi la preţuri rezonabile;
- transmiterea diversităţii produselor agricole către generaţiile viitoare;
- informaţii publice privind piaţa şi preţurile;
- indicarea locului de origine pentru toate produsele penalizează produsele de calitate;
- trecerea la o politică alimentară care să răspundă cât mai bine cerinţei consumatorilor;
- transparenţă pentru a permite alegerea avizată a consumatorilor;
- trecerea de la agricultura intensivă la cea durabilă;
- creşterea valorii adăugate la nivel local şi regional;
- PAC bazată pe preferinţa comunitară;
- tratament egal între regiuni prin abandonarea modelului istoric;
- reglementare la nivel european bazată pe guvernarea locală;
- sinergie între dezvoltare rurală şi politica de coeziune – coeziunea teritorială;
- toate reformele trebuie să se bazeze pe studii privind impactul asupra regiunilor;
- plăţi directe orientate către valoare adăugată;
- analiza co-finanţării.
S-a evidenţiat faptul că agricultura înseamnă mai mult decât producţia de alimente, iar PAC nu
poate oferi răspunsuri la toate aşteptările. Pentru că abordarea teritorială este tot mai prezentă în
dezbateri, Politica agricolă la nivel comunitar trebuie să reflecte diversitatea UE 27.Agricultura trebuie
să fie durabilă şi să asigure locuri de muncă, iar criteriile pentru plăţile directe trebuie să fie obiective
şi realiste pentru stabilirea unui sistem echitabil de plăţi.
Chiar dacă ideile prezentate de participanţi nu au adus nimic nou faţă de cele vehiculate în
multiplele seminarii şi dezbateri organizate la Bruxelles cu privire la viitorul PAC, Conferinţa va
permite legitimarea reformei prin reunirea reprezentanţilor tuturor părţilor implicate (de la producători
la consumatori). Scopul a fost acela de a obţine sprijinul larg pentru o reformă necesară susţinerii

54
financiare a agriculturii, cu condiţia recunoaşterii şi extinderii rolului acestui sector: de la securitate
alimentară la protecţia mediului, lupta contra schimbărilor climatice, etc.
Concluziile prezentate de raportori pun în evidenţă o serie largă de aşteptări din partea PAC.
Securitatea alimentară pentru locuitorii UE întîmpină dificultăţi în aprovizionarea cu alimente.
Este necesară trecerea de la o abordare multifuncţională a agriculturii la furnizarea de bunuri
publice şi generarea de venituri pentru fermieri, iar cei doi piloni, – unul să fie bazat pe venit şi al
doilea pe investiţii.
Mesajele cheie adresate de participanţi se referă la:
- protejarea calităţii şi valorii adăugate a agriculturii europene;
- decizii fundamentate în cadrul dezvoltării rurale;
- fermele mici să poată beneficia de plăţile pentru agro-mediu; abordare tip Leader „de
jos în sus” pentru integrarea politicii;
- securitatea alimentară din UE să fie garantată şi importurilor;
- sprijinirea tinerilor fermieri;
- măsuri integrate de dezvoltare rurală;
- impactul regulilor concurenţiale asupra fermelor mici, familiale;
- considerarea fragilităţii producţiei; sistem agricol durabil şi integrat;
- 2 piloni în cadrul PAC, utilitatea primului în reducerea inflaţiei;
- buget corespunzător; fonduri suplimentare orientate către atragerea finanţării private;
- tratarea inconsistenţelor între PAC şi alte politici (ex. cea comercială);
- considerarea rolului zonelor rurale mici în cadrul dezvoltării rurale;
- includerea peisajului între bunurile publice.

1.8.6.5. CONFERINŢA „CONTRIBUŢII PRIVIND REFORMA

POLITICII AGRICOLE COMUNE”
THE CONFERENCE “CONTRIBUTIONS ON THE REFORM
OF COMMON AGRICULTURAL POLICY”

Conferinţa pe tema Contribuţii privind reforma Politicii Agricole Comune (PAC) a avut loc în
data de 17 iunie 2010, în Bucureşti, în cadrul căreia a fost prezentat punctul de vedere al Ministerului
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Principalii actori implicaţi şi vizaţi de reforma PAC şi-au expus
punctele de vedere privind principalele probleme ale României din domeniul agriculturii şi dezvoltării
rurale: cea mai mare pondere a populaţiei activă în agricultură; 64% autoconsum; un număr excesiv de
mare de exploataţii individuale mici şi foarte mici, neperformante; îmbătrânirea populaţiei din
agricultură.
Strategiile iniţiate de Uniunea Europeană şi bugetul PAC urmăresc: asigurarea unui nivel de
trai decent şi echitabil fermierilor (ţinând cont şi de rolul social important al agriculturii româneşti);
menţinerea specificităţii zonelor rurale şi încurajarea dezvoltării spre modelul european de agricultură;
menţinerea finanţării din bugetul comunitar şi naţional, iar finanţarea programelor majore să fie cu
preponderenţă din bugetul comunitar; menţinerea celor 2 piloni: Pilonul I - Plăţi directe şi măsuri de

55
piaţă şi Pilonul II - Dezvoltare rurală; posibilitatea introducerii plăţilor pe suprafaţă din AXA 2 (plăţi
de agromediu, pentru zone defavorizate) din PNDR în Pilonul I.
În cadrul Pilonului I s-a propus echilibrarea plăţilor directe cu cele de la nivel european şi
renunţarea la referinţa istorică pe baza căreia s-a stabilit nivelul actual al plăţilor directe şi menţinerea
Schemei de Plată Unică pe Suprafaţă.
Sprijinul direct ar trebui să reprezinte şi o remunerare pentru serviciile complexe pe care le
prestează fermierii pentru societate în zonele rurale (prezervarea biodiversităţii, conservarea peisajelor
rurale, bunăstarea animalelor). Se impune reconsiderarea rolului fermelor/gospodăriilor mici prin
stabilirea unui sistem simplificat de plată la hectar (pentru cele cu mai puţin de 5 ha);
În privinţa Pilonului II, se doreşte identificarea de noi măsuri pentru sprijin care să stimuleze
comasarea terenurilor, să încurajeze dezvoltarea activităţilor economice neagricole din rural, să
contracareze schimbările climatice, iar componenta de dezvoltare a economiei rurale să rămână parte a
PAC. Prima consultare publică privind reforma Politicii Agricole Comune aduce în atenţie problemele
cu care se confruntă agricultura:
- garantarea siguranţei alimentare printr-un sector agricol competitiv;
- oferirea de produse de înaltă calitate şi siguranţă alimentară;
- asigurarea administrării durabile a resurselor naturale;
- dezvoltarea durabilă a zonelor rurale;
- reacţia la schimbările climatice prin reducerea emisiilor, absorbant de carbon, energie
regenerabilă;
- adaptarea agriculturii şi zonelor rurale ale UE.
S-au prezentat poziţii asupra reformei PAC din partea Germaniei, Poloniei, a mediului
academic, privind recompensarea fermierilor pentru bunurile publice furnizate, accesul la plăţile
directe de bază pentru cei care deţin mai puţin de 5 ha şi contracte pentru bunuri publice cu cei care
posedă peste 5 ha şi elaborarea unor măsuri naţionale complementare, care nu ţin de PAC, care să
vizeze agricultura de mijloc (impozitare, dezvoltarea pieţelor, camerele agricole).
S-a subliniat necesitatea includerii unor măsuri în cadrul Pilonului II de susţinere a fermelor
mici ca recompensă pentru că practică o agricultură nepoluantă, conservă peisajele şi tradiţiile rurale,
produc alimente organice, precum şi elaborarea unor variante de reformă care ar putea reprezenta
planuri de rezervă şi modulare a plăţilor directe acordate marilor exploataţii.
S-a propus clasificarea plăţilor directe în funcţie de suprafeţe:
- 1-5 ha: ajutor social, stimulent de progresare din cadrul acestei categorii;
- 5-50 ha: nivel maxim plăţi necondiţionate de bunuri publice;
- 50-1000 ha: nivel maxim, dar condiţionat de bunuri publice;
- peste 1000 ha: plăţi doar pentru contracte de bunuri publice, în cadrul acestei categorii
putând fi luată în considerare competitivitatea.

56
 În opinia participanţilor, dezvoltarea zonelor rurale trebuie adaptată la specificitatea locală, iar
competitivitatea trebuie să se extindă şi la nivelul regional, local, nu doar european, ajustarea PAC
fiind necesară pentru:
- îmbunătăţirea funcţionării pieţelor, acestea trebuie să devină mai stabile şi mai
transparente;
- consolidarea poziţiei agricultorilor în interiorul lanţului alimentar;
- măsuri destinate ameliorării poziţiei competitive a agricultorilor;
- menţinerea plăţilor directe în cadrul primului pilon, dar cu o revizuire a modului de
plată a acestora;
- menţinerea plăţilor destinate zonelor defavorizate şi ajutoarelor specifice pentru
agricultori, în anumite zone clar definite;
- încurajarea agricultorilor să furnizeze servicii rurale apreciate de societate;
- consolidarea măsurilor care să permită agricultorilor să joace un rol pozitiv în
abordarea noilor provocări, cum sunt schimbările climatice şi constrângerile cu privire la apă;
- o mai mare coerenţă între Politica Agricolă Comună şi alte politici comunitare şi o
legătură mai strânsă între acestea;
- componenta de dezvoltare a economiei rurale să rămână parte a PAC şi nu transferarea
către Politica de Coeziune;
- sprijin pentru formare profesională în mediul rural;
- sprijin pentru dezvoltarea de activităţi conexe agriculturii şi pentru dezvoltarea
iniţiativelor antreprenoriale în mediul rural;
- încurajarea dezvoltării activităţilor economice neagricole din mediul rural;
- stimularea comasării terenurilor;
- plăţi pentru cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea de noi tehnologii în domeniul agricol;
- libertatea Statelor Membre de a decide distribuţia resurselor între cei doi piloni ai
PAC.

1.8.7. TIPOLOGIA VIZIUNII ASUPRA BUGETULUI PAC - DUPĂ 2013

VISION ON CAP BUDGET – AFTER 2013

Noile măsuri de reformă PAC previzibile după anul 2013 vizează continuarea procesului de
adaptare a agriculturii europene la evoluţiile pieţei şi la necesitatea dezvoltării durabile care să prevină
efectele schimbărilor climatice, creşterea eficienţei energetice prin promovarea utilizării resurselor
agricole regenerabile, simplificarea mecanismelor de politică agricolă. Pe termen mediu şi lung,
provocările politicii agricole sunt legate de:
- securitatea alimentară în contextul unei creşteri previzibile a populaţiei şi a creşterii
cererii pentru alimente pe fondul unui mediu înconjurător din ce în ce mai sărac în resurse (sol, apă,
energie);

57
 - vulnerabilitatea agriculturii europene la impactul schimbărilor climatice şi degradarea
mediului înconjurător; criza economică şi efectele acesteia sunt provocări pentru orice economie prin
creşterea şomajului, diminuarea accesului la credite, constrângerile bugetare;
- aşteptările tot mai mari ale consumatorilor în privinţa calităţii alimentelor şi siguranţa
acestora în raport cu preţul plătit;
- depopularea rurală prin îmbătrânirea populaţiei rurale care duce la abandonarea
fermelor;
- intensificarea volatilităţii preţurilor pe piaţă şi criza energetică globală;
Dezbaterile privind viitorul PAC la nivel european vizează menţinerea şi modul de abordare a
plăţilor directe, dezvoltarea rurală, co-finanţarea Politicii Agricole Comune şi fluxul bugetar.
Poziţiile statelor membre faţă de Politica Agricolă Comună după anul 2013 diferă.
Ţările cu statut de „contributor net” la bugetul UE, cum sunt Danemarca, Malta, Olanda,
Suedia, sunt adeptele unei reforme profunde, semnificative.
Ţările cu statut de „beneficiar net” pledează pentru o ajustare a PAC fără schimbări
semnificative, dar optează pentru o reducere a sprijinului direct sau o reorientare spre obiective noi ale
politicii prin redistribuire între cei 2 piloni PAC.
Conservatorii care susţin că PAC poate asigura un standard de viaţă decent fermierilor îşi
fundamentează poziţia pe principiul necesităţii organizării producţiei agricole şi alimentare pentru a
face faţă creşterii şi volatilităţii preţurilor, efectelor crizelor economice. Ei pledează pentru reducerea
în termeni reali a bugetului PAC cu 20%, decuplare totală, menţinerea SPS, scăderea plăţilor directe
cu 30% şi creşterea cu 105% a FEADR.
Modelul Conservativ pledează pentru un Pilon 1 mai consistent decât cel actual şi fonduri
reduse pentru Pilonul 2, reducerea bugetului PAC cu 20%, o reducere a plăţilor directe cu 15% şi o
creştere redusă a fondurilor FEADR, cu 45%.
Modelul Liberal este pentru eliminarea tuturor barierelor tarifare, reducerea bugetului PAC în
termeni reali cu 75%, creşterea cu 100% a fondurilor FEADR şi eliminarea completă a Pilonului 1.

58