Tema 17.

Devianţele sociale
Cei mai mulţi oameni respectă normele din societate, fapt care asigură o stare de armonie
şi de echilibru al societăţii. Oamenii respectă normele, deoarece au trecut prin procesul de
socializare care inoculează individului respect faţă de ele şi datorită faptului că în societate există
diferite structuri ale controlului social. Unii, însă, nu se conformează normelor societăţii, având
un comportament deviant.
Unele comportamente pot fi identificate cu uşurinţă drept deviante - furt, viol, altele - mai
greu, de exemplu, purtarea cerceilor pe bărbie, traversarea străzii într-un loc interzis (mai ales
dacă pe aproape nu este nici un vehicul).
Noţiunea de devianţă nu ar exista, dacă nu ar exista în societate un univers normativ,
determinat de valorile acceptate de către această societate. Comportamentul deviant este un
comportament blamat şi nu ar fi aşa, dacă nu am avea de la început o concepţie despre ce este
sau nu blamabil. Un act este deviant atât timp cât el este considerat deviant.
Devianţa este ansamblul comportamentelor şi stărilor neconforme cu aşteptările, normele
şi valorile unei societăţi. Ea se stabileşte prin corespunderea sau necorespunderea unui
comportament aşteptărilor sociale. Deviant este comportamentul care nu îndreptăţeşte aşteptările
de rol, comportamentul care încalcă normele sociale. Ea este o abatere de la standardele,
modelele societăţii.
Trebuie să menţionăm, însă, că unul şi acelaşi comportament poate fi calificat drept
deviant sau nedeviant în dependenţă de societate, grup social, perioadă istorică, cadru normativ.
Adică, devianţa este relativă. De exemplu, considerăm omorul o crimă, dar nu şi uciderea unui
om în război pentru a apăra ţara. într-o societate, un act se consideră deviant în cazul când el
încalcă normele şi legile valabile pentru această societate.
Sociologul american N. Smelser consideră că devianţa este alcătuită din trei elemente:
omul, căruia îi este propriu un anumit comportament; norma ca un criteriu al evaluării
comportamentului drept deviant; alt om sau grup de oameni care reacţionează la comportamentul
dat. Este necesară şi oportunitatea delincventei, adică întâlnirea la un moment dat şi într-un loc
dat a circumstanţelor favorabile executării unui act deviant.
Devianţa poate să vizeze personalitatea (de ex., un cerşetor, un nebun), subiectivitatea
omului (naţionalism), sau actul (efracţia).
Devianţa poate fi pozitivă şi negativă. Dacă devianţa negativă duce la dezorganizarea
societăţii, chiar şi la prăbuşirea ei (crime, de ex.), atunci devianţa pozitivă (creaţia artistică,
ştiinţifică, tehnică, social-politică) contribuie la ridicarea nivelului de organizare al ei, la
dezvoltarea socială, prosperarea societăţii. Devianţa are un rol important pentru schimbarea
societăţii. De multe ori o schimbare socială începe de la un comportament mai ciudat, diferit de
al altora, neconformist, bazat pe valori noi.
Această distincţie permite recunoaşterea faptului că devianţa nu are numai un caracter
distructiv, dar şi constructiv, în măsura în care stimulează schimbarea socială, prin punerea la
îndoială a legitimităţii normelor, redefinirea normelor sociale, modificarea rolului de control
social, mobilizează resursele colectivităţii, contribuind la afirmarea şi consolidarea valorilor
sociale fundamentale.
În continuare, ne vom referi îndeosebi la devianţele negative.
Devianţa poate fi clasificată după sfera vieţii sociale în care apare. Aşa, de exemplu, în
sfera economică se înregistrează aşa forme de comportament deviant ca neachitarea impozitelor,
încălcarea disciplinei de muncă. în sfera social-politică - naţionalism, extremism, în domeniul
comunicării — egoismul, mitocănia.
Există mai multe categorii de devianţe sociale:
1) infracţiuni şi delicte-omucidere, furt;
2) sinuciderea;
3) consumul de droguri şi lumea toxicomanilor;
4) transgresiuni sexuale - prostituţie, homosexualitate, pornografie;
5) devianţe religioase - vrăjitorie, erezii, sectarism.
 6) boli mintale;
7) handicapuri fizice1.
Unele categorii sunt discutabile, mai ales ultima. Dar se observă deseori relaţii tensionate
când persoanele "normale" comunică cu cele ce au un anumit handicap fizic - surditate, orbire,
obezitate. T. Parsons scria că boala, într-unui din aspectele sale esenţiale constituie o formă de
conduită deviantă. Şi tot el accentua că, din punct de vedere al stabilităţii sistemului social, rolul
bolnavului poate fi mai puţin periculos decât un altul (al criminalului, de exemplu).
Un caz aparte al devianţei îl constituie criminalitatea, ce cuprinde totalitatea actelor care
încalcă normele stabilite şi violează codurile ei scrise (legea) sau nescrise (prescripţiile cutumei,
aşteptările opiniei publice etc), reprezentând manifestări ilicite sau transgresiuni de la modelul
normal al unei anumite societăţi.
Se pot deosebi mai multe tipuri de crimă:
1) crime împotriva persoanei (crime cu violenţă) - omucidere, atac cu violenţă exagerată,
viol, tâlhărie.
2) crime împotriva proprietăţii: hoţia, furtul, furtul de automobile, efracţia,
incendierea premeditată.
3) crime fără victimă — jocuri de noroc, beţie în public, prostituţie, folosirea ilegală de
droguri.
4) crime comise de corporaţii şi de "gulerele albe" -delapidarea, frauda,
publicarea de reclame false, manipularea acţiunilor şi obligaţiunilor, fixarea
preţurilor, vânzarea clandestină a alimentelor dăunătoare sau a drogurilor1.
Astfel, putem spune că devianţa socială include o gamă vastă de acte sau conduite de la cele
excentrice (ce ies din limitele obişnuinţelor; ţinută, limbaj sau gesturi neobişnuite, ciudate,
bizare, extravagante), la cele imorale (acte care sfidează morala publică, care nu sunt totdeauna
sancţionate de lege), până la cele cu caracter antisocial (acte infracţionale sancţionate de lege)
sau asociat (boli psihice).
In ceea ce priveşte cauzele care declanşează comportamentul deviant, au existat în istoria
studierii fenomenelor sociale mai multe explicaţii.
Astfel, în timpurile mai vechi se considera că cei care comit crime, alte acte deviante sunt
posedaţi de forţe supranaturale, de duhuri rele care îi impun să procedeze într-un mod anume.
Au existat şi explicaţii biologice. Printre ele ipoteza cercetătorului italian Cezare
Lombrozo, care, pe baza unor studii efectuate în închisori, a stabilit că deţinuţii aveau anumite
particularităţi: frunte îngustă, maxilar ieşit în afară ş. a. El considera că aceşti oameni sunt
"atarici", subdezvoltaţi din punct de vedere biologic. Această ipoteză a sa a fost criticată, în
primul rând, pentru faptul că nu numai cei care au un comportament deviant posedă asemenea
calităţi, ci şi unii din cei care se conformează normelor societăţii.
La mijlocul secolului XX, psihologul şi medicul american William Sheldon a afirmat că
tipul anatomic are legătură cu criminalitatea. Dintre cele trei tipuri anatomice - mezomorful, care
este musculos, atletic, activ, agitat, insensibil; ectomorful - înalt, fragil, suprasensibil, nervos şi
endomorful - scund, gras, comunicabil, anume mezomorful este mai predispus către un
comportament deviant. Unii au considerat, însă, că acest tip, într-adevăr ar putea să reacţioneze
la frustrări cu comportament agresiv mai degrabă decât celelalte tipuri, dar nu există o relaţie
directă între caracteristicile fizice şi criminalitate.
O altă explicaţie biologică ţine de faptul că criminalii au un model cromozomial masculin
(XYY), adică un cromozom masculin suplimentar. Poziţia a fost criticată, din cauza că nu au fost
supuşi cercetării prea mulţi indivizi, că s-ar putea ca ei să aibă un nivel intelectual mai jos şi de
aceea sunt mai des prinşi şi identificaţi.
Există şi un şir de explicaţii sociologice. De exemplu, în cadrul teoriei asocierii
diferenţiale se consideră că criminalitatea este învăţată în urma socializării. Adică în cazul când
oamenii se socializează în prezenţa unei subculturi deviante, când cei care sunt importanţi pentru
ei cu un comportament deviant, atunci ei învaţă norme şi comportamente deviante.
Reprezentanţii teoriei controlului social afirmă că principala cauza a comportamentului
deviant este lipsa unui control intern, al individului însuşi, şi a unui control extern, din partea
societăţii. Doar legăturile sociale puternice îi pot face pe oameni să accepte normele şi valorile
comunităţii lor şi să se conformeze acestora. însă, se observă că şi unii oameni bine integraţi în
comunităţile lor au un comportament deviant, mai ales dacă sunt încadraţi în comunităţi
deviante.
În cadrul teoriei conflictului social se consideră că sursa devianţei se află în conflictele
din societate. în concepţia marxistă, însăşi structura economică a societăţii, adică structura
socială şi nu individul, este cauză a devianţei. Deoarece controlul asupra resurselor nu este
repartizat în mod egal, unii tind să obţină ceea ce cred că li se cuvine, fie şi pe căi mai puţin
legale. Iar capitaliştii încearcă uneori pe aceleaşi căi să păstreze şi să dezvolte ceea ce au
dobândit. La fel, în această teorie, drept sursă a devianţei este privit nu numai conflictul
economic dintre 2 clase principale, ci toate conflictele dintre grupurile din societate - de natură
religioasă, culturală etc. Totuşi, nici această teorie nu ne oferă o explicaţie completă cu privire la
cauzele devianţei.
O altă teorie, destul de însemnată şi răspândită este întâlnită sub mai multe denumiri -
teoria reacţiei sociale, a etichetării sociale, a stigmatizării sau de marcaj. Reprezentanţii ei
consideră devianţa ca fiind incapacitatea de a califica anumite acţiuni ca potrivite sau nepotrivite.
Sociologii H. Becker şi E. Hoffman afirmă că devianţa nu este faptul de a încălca normele, ci de
a fi numit delincvent de alţii. Iar E. Lemert deosebeşte devianţa primară (actul de încălcare a
normelor) şi devianţa secundară (etichetarea de către mediul social a unui individ ca delincvent).
Prin stabilirea identităţii deviante a unei persoane se schimbă conştiinţa de sine a ei. Această
etichetare, marcaj sau stigmatizare socială duce deseori la săvârşirea de acte deviante de către
această persoană. Teoria are neajunsurile sale. De exemplu, unii săvârşesc acte deviante,
criminale, chiar dacă nu au fost stigmatizaţi anterior. Iar pe alţii stigmatizarea îi face să-şi
schimbe comportamentul, să nu mai săvârşească acte deviante.
Sintetizând teoriile expuse mai sus putem să concluzionăm că printre factorii care
cauzează comportamentul deviant ar putea fi evidenţiaţi: inechitatea socială, interesele diferite
ale diferitelor grupuri dintr-o societate, diferenţierea posibilităţilor de satisfacere a necesităţilor
de către membrii diferitelor grupuri sociale, greşeli în administrarea socială, încălcarea
principiilor democraţiei şi ale echităţii sociale, educaţie greşită. Adică comportamentul deviant
depinde de un evantai de factori sociali, economici, demografici, culturali.
Printre factorii care ar putea diminua numărul de acte deviante (cel puţin al unora dintre
ele) se enumera: crearea unor posibilităţi egale (sau aproape egale) de realizare şi mobilitate
ascendentă a individului, egalitatea socială în faţa legii, legislaţie perfectă, pedeapsă adecvată.
Există o legătură strânsă între comiterea unor acte deviante, precum alcoolismul,
narcomania, toxicomania etc. Adică, uneori, diferite tipuri de devianţă merg mână în mână.
Aceasta se numeşte atracţia dintre deviante.
De cele mai multe ori un individ este conştient de costurile devianţei, adică tot ceea ce
deviantul pierde sau riscă să piardă când trece la acţiune. Printre aceste costuri se enumera
blamarea de către grup sau societate, riposta victimelor, arestarea, întemniţarea.
In nici una dintre societăţile cunoscute până acum nu s-a întâmplat ca toţi membrii lor să
se conformeze întru totul normelor sociale. Şi cu toate că devianţele negative sunt distructive
pentru societate, cele pozitive contribuie la schimbările pozitive din societate, la dezvoltarea
societăţii.