Tema 13.

Diviziunea muncii
Unul dintre principalele procese sociale, diviziunea muncii, înseamnă diferenţierea
tipurilor de muncă în procesul dezvoltării istorice, separarea diferitelor categorii de muncă din
ansamblul muncii sociale şi constituirea activităţilor specializate. Diviziunea muncii cauzează o
specializare a sarcinilor şi o creştere a productivităţii muncii. Ea structurează procesul muncii,
condiţionează interacţiunea părţilor sale componente prin ansamblul de produse finale ale
muncii. Fiind una dintre sursele dezvoltării sociale, diviziunea muncii este un impuls şi o
expresie a diferenţierii sociale.
În Dicţionarul de sociologie (Bucureşti 1998), diviziunea muncii este definită ca
"diferenţierea şi separarea activităţilor sociale sau muncii pe sectoare specializate, în condiţiile
existenţei unei coordonări de sarcini şi a unor interacţiuni sau relaţii de schimb de bunuri şi
servicii".
Activitatea în comun a oamenilor generează, de obicei, distribuirea sarcinilor între
participanţi. Iar diviziunea muncii a existat din cele mai vechi timpuri, manifestându-se mai întâi
ca diviziune naturală a muncii, bazată pe deosebirile fiziologice: sex, vârstă. Mai târziu s-au
separat triburile de păstori, apoi meseriile de agricultori şi mai târziu se separă negustorii. în
prezent, diviziunea muncii este cauzată, în primul rând, de diferenţele dintre obiectele muncii şi
creează diferite sfere ale muncii sociale, în special, cele două sfere mari: munca intelectuală şi
munca fizică.
Studiind procesul diviziunii muncii, E. Durkheim, remarcă în lucrarea sa "Diviziunea
muncii sociale", că principala funcţie a diviziunii muncii este producerea solidarităţii sociale.
Potrivit opiniei lui E. Durkheim, diviziunea muncii determină integrarea societăţii, ordinea şi
armonia ei. De aceea diviziunea muncii este un factor principal al unităţii şi solidarităţii sociale.
Solidaritatea creată de diviziunea muncii autorul o numeşte solidaritate organică, observând că:
"Solidaritatea aceasta seamănă cu cea pe care o observăm la animalele superioare, unde, într-
adevăr, flecare organ are fizionomia sa specifică, are autonomie, dar cu toate acestea unitatea
organismului este cu atât mai mare cu cât individualizarea părţilor este mai reliefată, în lumina
acestei analogii,, propunem ca solidaritatea datorată diviziunii muncii să fie numită organică"'.
După E. Durkheim, creşterea volumului şi a densităţii materiale şi morale a societăţilor
constituie adevărata origine a dezvoltării diviziunii muncii. Dacă în societate, care devine tot mai
densă şi mai voluminoasă demografic, un număr mare de oameni vor realiza o activitate identică,
ei vor trebui să lupte unii împotriva celorlalţi. în acest sens, diviziunea muncii este o soluţie
paşnică împotriva acestei lupte. Ea contribuie la supravieţuirea sistemului social, diminuează
dezechilibrele sociale. în acelaşi timp, E. Durkheim subliniază că unele forme de diviziune a
muncii nu produc solidaritate socială în situaţii de anomie. Acestea sunt: diviziunea
dezorganizată a muncii; dereglarea pieţei şi a raporturilor sociale; diviziunea forţată a muncii ce
este o repartizare nedreaptă şi inegală a oamenilor în funcţii; diviziunea "birocratică" a muncii,
care se manifestă printr-un exces de agenţi şi o productivitate scăzută; conflictul dintre muncitori
şi patroni; diviziunea adâncită a muncii ştiinţifice ce dezbină comunitatea cercetătorilor.
După E. Durkheim, se poate observa o influenţă crescândă în regiunile cele mai diferite
ale societăţii; funcţiile politice, administrative, judiciare se specializează din ce în ce mai mult.
Există mai multe tipuri de diviziune a muncii. „Putem deosebi : diviziunea muncii în cadrul
întregii societăţi şi în cadrul unei întreprinderi. Diviziunea muncii poate fi teritorială şi
internaţională-.-Alte două tipuri sunt diviziunea orizontală a muncii sociale în cazul separării
sarcinilor specializate pe domenii şi diviziunea verticală a muncii - o ierarhie a agenţilor
procesului de muncă.
În societăţile moderne, are loc modernizarea diviziunii sociale a muncii care constă în
creşterea diferenţei ocupaţionale şi a specializării rolurilor.