PROBLEME ACTUALE DE CERCETARE IN DOMENIUL CONSTRCUTIILOR

Conform definiţiei dată în enciclopedie ‘’cercetarea’’ este un proces activ şi sistematic pentru
a descoperi, interpreta sau revizui fapte, evenimente, comportamente sau teorii, sau să facă
aplicaţiile practice cu ajutorul unor astfel de fapte, legi sau teorii. În iunie 1963, Organizaţia de
Cooperare şi de Dezvoltare Economică a organizat o reuniune a unor experţi naţionali din domeniul
statisticii cercetării-dezvoltării (C-D) în vila Falconieri din localitatea Frascati, Italia. Rezultatul
acestei reuniuni a fost realizarea primei lucrări intitulate “Metodă tip propusă pentru
anchete asupra cercetării şi dezvoltării”, lucrare cunoscută şi sub numele de Manualul Frascati ,
disponibil şi sub formă electronică pe site-ul web al O.C.D.E. Manualul Frascati, ca rezultat al
eforturilor experţilor din domeniu, este azi o referinţă importantă pentru foarte multe ţări, chiar
nemembre ale organizaţiei (menţionăm inclusiv participarea Comisiei Comunităţii
Europene la lucrările O.C.D.E., conform art.13 al Convenţiei O.C.D.E). În afara acestui manual, au
mai fost realizate alte două, denumite după oraşele în care s-au întrunit grupurile de experţi:
Manualul Oslo (care are ca obiect de analiză inovarea) şi Manualul Canberra (cu obiect de studiu
resursele umane ale sistemului C-D) Aceste manuale prezintă definiţiile unanim acceptate în ţările
O.C.D.E., în ţările U.E. cât şi în alte ţări şi preluate, ca atare, de Eurostat, organism specializat al
U.E. Spre exemplu, Manualul Canberra ţine cont atât de experienţa, cât şi de polii de interese ale
organizaţiilor internaţionale, ca U.N.E.S.C.O., Biroul Internaţional al Muncii, Comisia Europeană
(DGXII şi Eurostat) sau ale unor direcţii şi organisme ale O.C.D.E., cum ar fi Direcţia pentru
ştiinţă, tehnologie şi industrie, Direcţia pentru educaţie, muncă şi afaceri sociale etc. Amintim
aceste lucruri pentru a arăta că la nivel mondial a existat şi există preocuparea constantă de a defini
noţiunile specifice cercetării (pentru a avea un sistem unitar de referinţă) şi că, aceste definiţii ar
trebui preluate ca atare, ele reprezentând de fapt experienţa celor mai avansate ţări din lume
(începând cu anul 1963 în cazul manualului Frascati).
I. ASPECTE GENERALE PRIVIND CERCETAREA SI INOVAREA

Cercetarea și inovarea (C&I) joacă un rol esențial în generarea unei creșteri economice
inteligente și durabile și în crearea de locuri de muncă. Prin producerea de noi cunoștințe,
cercetarea este esențială pentru dezvoltarea unor produse, procese și servicii noi și inovatoare,
care permit creșterea productivității, a competitivității industriale și, în cele din urmă, a
prosperității. Importanța productivității în stimularea creșterii economice durabile și
consolidarea redresării economice a Europei a fost recunoscută pe scară largă. Cu toate
acestea, productivitatea muncii la nivelul UE este cu aproximativ 12 % mai scăzută decât cea
din Statele Unite, iar diferența s-a mărit în ultimii 10 ani. Creșterea productivității muncii
depinde de capacitatea economiilor de a investi mai mult în capitalul disponibil pentru fiecare
lucrător, și anume consolidarea intensității capitalului, și de a mări eficiența prin combinarea
factorilor de producție, și anume productivitatea multifactorială. Pentru țările care prezintă
un nivel ridicat al producției pe cap de locuitor, C&I, competențele și dezvoltarea tehnologică
sunt de o importanță fundamentală pentru productivitatea multifactorială.
Având în vedere diversitatea sistemelor naționale de C&I pe întreg teritoriul UE, este
important să se identifice principalele blocaje în fiecare dintre acestea. Prin urmare, analizele
referitoare la politica de C&I din cadrul rapoartelor de țară ale Comisiei se bazează pe o abordare în
două etape:
- stabilirea, pentru fiecare stat membru, pe baza unui set de indicatori de
performanță în domeniul C&I, a principalelor sale provocări în ceea ce privește
C&I, și anume identificarea principalelor blocaje care împiedică contribuția
deplină a C&I la creșterea economică și a productivității;
- evaluarea adecvării răspunsului politic la provocările identificate.
Calitatea scăzută a sistemului public de C&I
Sistemul public de C&I (format din instituții de învățământ superior, institute de
cercetare și alte organizații publice care desfășoară activități de cercetare și inovare) joacă un
rol-cheie în crearea și stimularea cunoștințelor și a talentului de care au nevoie întreprinderile
inovatoare, permițându-le să-și consolideze eforturile de C&I. Analizarea calității acestuia în
toate statele membre contribuie la identificarea țărilor în care există blocaje. Există o serie de
indicatori de performanță relevanți pentru evaluarea calității unui sistem public de C&I.
Unii dintre cei mai folosiți dintre aceștia sunt:
- „bibliometria”, pentru a măsura impactul publicațiilor științifice asupra generării de noi
cunoștințe; numărul de granturi prestigioase „Consiliul European pentru Cercetare” acordate
cercetătorilor dintr-o anumită țară (deoarece se consideră că acestea recompensează excelența
științifică);
- și numărul universităților cu cele mai bune performanțe dintr-o țară conform
clasamentelor internaționale.
O analiză a acestor indicatori evidențiază o divizare clară și persistentă în domeniul științei
în UE. În primul rând, există o divizare est-vest, cu o calitate în general mai scăzută a sistemelor
publice de C&I în țările din Europa de Est, în comparație cu alte state membre. În al doilea rând,
există, de asemenea, o divizare nord-sud, deși mai puțin pronunțată, întrucât Grecia, Portugalia,
Spania, Cipru, Malta și Italia se situează puțin sub media din UE și dețin o poziție intermediară între
țările din Europa de Est și cele din nordul Europei. Într-o mare măsură, aceste divizări sunt
rezultatul unor investiții publice mai scăzute în C&D în țările care rămân în urmă. Cu toate acestea,
atunci când se iau în considerare diferitele niveluri de investiții publice în C&D, se observă în
continuare că mai multe țări care înregistrează întârzieri au rezultate mai slabe decât cele prevăzute
pe baza nivelului investițiilor lor publice în C&D, fapt care indică posibile probleme legate de
modul în care sunt alocate investițiile în C&D.
 Pentru a ilustra aceste divizări, figura 1 prezintă: (i) pe axa verticală, un indicator
bibliometric al excelenței științifice (procentul de publicații științifice foarte citate din toate
publicațiile științifice naționale)4 ; și (ii) pe axa orizontală, intensitatea activităților publice de C&D
(cheltuielile legate de C&D efectuate în sistemul public de cercetare ca % din PIB).

Figura 1 — Calitatea rezultatelor științifice și investițiile publice în C&D

Sursă: DG Cercetare și Inovare — Unitatea de analiză și monitorizare a politicilor naționale de cercetare și
inovare. Date: Eurostat, EIS 2016
Blocaje în investițiile în inovare
Pentru a maximiza beneficiile economice potențiale ale ecosistemului de C&I,
întreprinderile trebuie să funcționeze într-un mediu care le permite să transforme în mod eficace
cunoștințele în beneficii economice. Acest lucru depinde nu numai de calitatea și cantitatea
realizărilor științifice și tehnologice, ci și de condițiile-cadru în care acestea își desfășoară
activitatea. Prin urmare, este esențial să se creeze un mediu favorabil investițiilor în C&D, precum
și activităților antreprenoriale prin reforme structurale și instrumente de politică eficace.
Decalajul în ceea ce privește intensitatea activităților de C&D în întreprinderi dintre UE și
SUA este rezultatul capacității mai reduse a UE de a dezvolta întreprinderi importante cu activitate
intensă de C&D, bazate pe progresele științifice și tehnologice, în special în ceea ce privește TIC.
Este ilustrativ faptul că, atunci când se înființează întreprinderi noi în UE, acestea se dezvoltă mai
lent decât cele din SUA și mai puține dintre acestea ajung să se numere printre cele mai mari din
lume.
Figura 2 de mai jos prezintă numărul de salariați din întreprinderile cu creștere rapidă în
sectoarele cele mai inovatoare în comparație cu numărul total de angajați (axa orizontală

Figura 2 — Ocuparea forței de muncă în întreprinderile cu creștere rapidă din sectoarele

inovatoare ca % din ocuparea totală a forței de muncă, 2012 și 2014
 Figura arată că mai multe țări, cum ar fi Irlanda, au reușit să creeze medii dinamice pentru
a stimula antreprenoriatul, precum și condițiile pentru ca întreprinderile inovatoare să se poată
dezvolta. Aceasta indică, de asemenea, situația interesantă a țărilor precum Belgia, care se situează
pe ultimul loc deși înregistrează în continuare performanțe bune în ceea ce privește ceilalți
indicatori de C&I prezentați mai sus.
Belgia se bucură de o bună bază științifică și o cooperare strânsă între mediul academic și
cel de afaceri, însă întreprinderile cu creștere rapidă în sectoarele cele mai inovatoare reprezintă mai
degrabă un procent scăzut din ocuparea forței de muncă în această țară. Deși politicile belgiene în
materie de C&I au permis creșterea intensității activității de C&D în întreprinderi în ultimul
deceniu, C&D pare să rămână prea concentrată într-un număr limitat de mari întreprinderi
multinaționale. Această deficiență împiedică transpunerea pe deplin a punctelor forte ale sistemului
său de C&I în performanță economică.
Creșterea întreprinderilor este complexă și într-o mare măsură dependentă de context.
Întreprinderile din cadrul diferitelor piețe se confruntă cu diferite condiții-cadru și medii de piață
competitive, au capacități diferite și utilizează diferite modele de afaceri și strategii de inovare.
Cu toate acestea, dovezile arată că existența condițiilor-cadru care sprijină realocarea
cotelor de piață către întreprinderile mai productive sunt importante pentru apariția și numărul
întreprinderilor inovatoare cu o creștere importantă într-o țară. Fricțiunile legate de reglementări și
politici care împiedică procesul de realocare a resurselor către utilizări mai eficiente trag aceste
întreprinderi înapoi8.
În plus, alți factori se pot afla în spatele acestei performanțe scăzute în ceea ce privește
întreprinderile cu creștere rapidă în sectoarele inovatoare. De exemplu, disponibilitatea unei
finanțări corespunzătoare este esențială. În această privință, UE în ansamblu său și toate statele
membre individuale continuă să rămână în urmă față de SUA în ceea ce privește cantitatea
disponibilă de capital de risc investit ca procent din PIB: raportul aferent acestui decalaj dintre SUA
și UE este de 6:1. În plus, alte condiții-cadru, cum ar fi sistemul fiscal, dezvoltarea financiară,
disponibilitatea forței de muncă calificate, eficiența administrației publice și statul de drept pot avea
un impact.
Fig. 3. Ușurința cu care pot fi desfășurate activități economice (punctajele cele mai mari reprezintă
mediile cele mai propice pentru a desfășura activități economice), 2010 și 2017
Sursă: DG Cercetare și Inovare — Unitatea de analiză și monitorizare a politicilor naționale de cercetare și inovare
Date: Indicatorul referitor la ușurința cu care pot fi desfășurate activități economice (Banca Mondială)

Figura 3 prezintă rezultatele raportului anual al Băncii Mondiale „Doing Business”, care clasează
țările în funcție de calitatea reglementării destinate întreprinderilor, inclusiv protecția drepturilor de
proprietate intelectuală, reflectând astfel o altă serie de condiții-cadru relevante pentru inovare.
Indicatorul compus al Băncii Mondiale arată că: Danemarca, Regatul Unit și Suedia au instituit
condiții-cadru foarte bune pentru desfășurarea de activități economice.
Unele dintre economiile din estul Europei (cum ar fi Polonia, Republica Cehă, România,
Slovenia și Croația) au redus decalajul în raport cu cele mai performante economii din UE începând
din 2010, în principal prin reducerea complexității și a costurilor proceselor de reglementare,
precum și prin consolidarea instituțiilor judiciare. Grecia, Italia, Portugalia și Spania, toate printre
economiile cele mai afectate de criza economică, au menținut un ritm constant al reformelor în
materie de reglementare.
II. PÂRGHII DE POLITICĂ

 Creșterea calității sistemului public de C&I

Nivelul resurselor financiare puse la dispoziția sectorului public de C&D constituie un factor
determinant al calității realizărilor sale, astfel cum este măsurată aceasta, de exemplu, prin
publicațiile științifice foarte citate: în cazul în care statele membre au investit mai mult decât media
în baza lor de cercetare publică, sistemul tinde să aibă un randament bun în termeni de excelență
științifică. În același timp, în timp ce o bază științifică de înaltă calitate depinde de un nivel adecvat
de finanțare publică, numai creșterea investițiilor nu va rezolva situația..

 Dezvoltarea unor fluxuri de cunoștințe mai solide. Consolidarea legăturilor dintre mediul
științific și mediul de afaceri

În unele state membre care beneficiază de un sistem public de C&I de bună calitate,
cooperarea dintre mediul științific și mediul de afaceri poate rămâne limitată din cauza nepotrivirii
dintre capacitatea publică de cercetare și nevoile economiei. O pârghie esențială pentru cooperarea
dintre mediul științific și mediul de afaceri este reprezentată, prin urmare, de conceperea și punerea
în aplicare a unor „strategii de specializare inteligentă” care să concentreze resursele pe domeniile
în care există potențial de absorbție din partea întreprinderilor. Guvernele pot folosi, de asemenea,
un set de instrumente de politică care să contribuie la o mai bună canalizare a capacității publice de
cercetare către nevoile industriei și ale economiei. Printre acestea se numără: stimulente pentru
cercetarea publică, destinate în special instituțiilor (de exemplu, prin criterii de finanțare care
favorizează colaborarea cu întreprinderile) și cercetătorilor (de exemplu, prin recunoașterea
experienței de lucru cu sectorul de afaceri în dezvoltarea carierei în sectorul public); scheme de
finanțare specifice pentru proiecte public-privat, validări de concept, agende de cercetare definite
împreună cu industria și burse doctorale în industrie.

 Instituirea unui mediu pentru inovare favorabil investițiilor

Pe lângă factorii referitori la calitatea și relevanța bazei științifice, o gamă largă de

pârghii de politică pot fi utilizate pentru a stimula investițiile întreprinderilor în C&D și pentru a
contribui la transformarea noilor realizări științifice și tehnologice în inovații și activitate
economică. Statele membre folosesc deopotrivă instrumente de sprijin direct și indirect pentru a
promova investițiile întreprinderilor în C&D și activitățile acestora de C&D. Acestea oferă granturi
și achiziționează servicii de C&D (sprijin direct) și oferă stimulente fiscale, cum ar fi tratamentul
fiscal avantajos al cheltuielilor legate de C&D și tratamentul preferențial pentru veniturile din
licențe și pentru vânzările de active care pot fi atribuite C&D sau brevete (sprijin indirect). Cu toate
acestea, disponibilitatea, accesibilitatea și eficiența sprijinului public direct pentru C&I și a altor
stimulente menite să stimuleze activitatea de C&D a întreprinderilor trebuie adeseori îmbunătățite
pentru a se asigura că sprijinul public generează investiții private suplimentare.. O altă problemă
care trebuie abordată este disponibilitatea forței de muncă dotate cu competențele adecvate: în
special, deficitul de competențe poate rezulta din neconcordanțe între programa universitară și
nevoile pieței forței de muncă. În general, promovarea unui mediu favorabil inovării și investițiilor
întreprinderilor în C&D necesită utilizarea coordonată a unei serii de politici: abandonarea abordării
fracționate și dezvoltarea unei abordări la nivelul întregii administrații în ceea ce privește
combinația de politici. Aceasta ar trebui să includă adoptarea unor reglementări inteligente, cererea
publică de produse inovatoare și dezvoltarea de piețe de produse eficiente prin reforme structurale
care să sprijine (re)alocarea efectivă a resurselor de producție către activități inovatoare, cu un grad
ridicat de productivitate. În multe state membre, acest lucru va necesita consolidarea instituțiilor și a
guvernanței.

Deși majoritatea statelor membre și-au îmbunătățit condițiile-cadru pentru desfășurarea de

activități economice în general, o provocare specifică de politică o constituie în continuare
sprijinirea în mod adecvat a IMM-urilor cu creștere rapidă în sectoarele inovatoare, care, prin
stimularea concurenței și o alocare mai eficientă a resurselor, au o mai bună capacitate de a accelera
schimbările structurale la nivel agregat și de a transforma UE într-o economie mai orientată spre
cunoaștere și bazată pe inovare.
 III. TERMENUL DE CERCETARE-DEZVOLTARE (C-D)
Termenul C-D acoperă trei activităţi: cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă şi
dezvoltarea experimentală.
Cercetarea fundamentală analizează proprietăţi, structuri şi relaţii pe baza cărora se formulează şi
se pun la încercare ipoteze, teorii sau legi. Rezultatele cercetării fundamentale nu sunt, în general,
negociate şi se comunică în mod obişnuit prin intermediul sesiunilor ştiinţifice, în publicaţii, reviste
ştiinţifice sau sunt schimbate direct între organisme sau persoane interesate. În unele circumstanţe,
difuzarea rezultatelor cercetării fundamentale poate să fie restrânsă, din raţiuni de securitate.
Cercetarea fundamentală (denumită de unii oameni de ştiinţă şi cercetare de bază) analizează
proprietăţi, structuri şi relaţii în vederea formulării şi supunerii la încercări a diferitelor ipoteze,
teorii sau legi. Menţiunea din definiţie ”fără a prevedea o aplicaţie sau o utilizare specială” este
esenţială deoarece executantul nu cunoaşte în mod necesar aplicaţiile efective în momentul
când realizează cercetarea. Cercetarea fundamentală poate fi dirijată către diferite domenii
de interes general, cu un obiectiv explicit - realizarea unei palete largi de aplicaţii, şi
poartă numele, în acest caz, de cercetare fundamentală orientată. Pentru a putea distinge
cercetarea fundamentală pură, de cea fundamentală orientată, manualul Frascati precizează:
- cercetarea fundamentala pura este desfasurata in vederea obtinerii de progrese în cunoaştere, fără
intenţia de a realiza avantaje economice sau sociale pe termen lung, fără eforturi pentru aplicarea
rezultatelor acestei cercetări şi nici pentru a le transfera către sectoare însărcinate cu punerea în
aplicare;
- cercetarea fundamentala orientata se face in speranta ca ea va ajunge la o baza larga de
cunoaştere care va permite rezolvarea problemelor sau concretizarea oportunităţilor de azi sau din
viitor. Datorită “orientării” unei categorii a cercetării fundamentale, o parte importantă
a oamenilor de ştiinţă consideră că nu există o demarcaţie netă între cercetarea
fundamentală şi cea aplicată, cea de a doua având izvorul în prima.
Cercetarea aplicatativa/industriala este indreptata spre un obiect sau scop practic
determinat şi cuprinde lucrări originale realizate pentru a obţine cunoştiinţe noi. Rezultatele
unei cercetări aplicate conduc, în primul rând la un produs unic sau un număr limitat de
produse, de operaţii, metode sau sisteme. Acest tip de cercetare permite transpunerea în formă
operaţională a ideilor. Cunoştinţele sau informaţiile rezultate din cercetarea aplicată
sunt adesea brevetate, dar pot, în acelaşi timp, să fie considerate secrete. Cercetarea aplicativa
este deci întreprinsă fie pentru a determina utilizările posibile ale rezultatelor cercetărilor
fundamentale, fie pentru stabilirea metodelor sau mijloacelor noi, permiţând atingerea obiectivelor
determinate. Rezultatele cercetărilor aplicate se referă în primul rând la un produs unic sau la un
număr limitat de produse, de operaţii, de metode sau de sisteme. Rezultatele acestor cercetări,
cunoştinţele, informaţiile obţinute sunt adesea brevetate, dar pot, de asemenea, să fie păstrate
secrete.

Dezvoltarea experimentală - activitatea sistematică, plecând de la cunoştinţe rezultate din

cercetare şi/sau de la experienţa practică, care urmăreşte producerea de noi materiale,
produse sau dispozitive, instituirea de noi procese, sisteme şi servicii sau îmbunătăţirea
substanţială a celor existente.
Inovarea - implementarea unui produs, serviciu sau proces nou sau substanţial îmbunătăţit ori a
unei metode de marketing sau afaceri noi, în activitatea practică, în organizarea locului de muncă
ori a relaţiilor externe.
Inovarea de produs - introducerea în circuitul economic a unui produs sau serviciu care este nou
ori îmbunătăţit substanţial în privinţa caracteristicilor şi utilizărilor sale. Îmbunătăţirile substanţiale
pot fi ale specificaţiilor tehnice, ale componentelor sau materialelor, ale programelor de calculator
încorporate, ale utilizării sau ale altor caracteristici funcţionale.
Inovarea de proces - punerea în aplicare a unei metode de producţie sau de distribuţie noi sau
îmbunătăţite considerabil, care implică schimbări semnificative în ceea ce priveşte tehnicile,
echipamentele şi/sau programele de calculator.
Inovare de marketing - implementarea unei noi metode de marketing care implică schimbări
semnificative în proiectarea sau ambalarea produselor, introducerea pe piață a produselor,
promovarea produselor sau stabilirea prețurilor.
Inovarea organizațională - implementarea unei noi metode organizaționale în practicile de afaceri
ale unei organizații, organizarea locului de muncă sau a relațiilor externe.
Transfer tehnologic - ansamblul de activităţi desfăşurate cu sau fără bază contractuală, pentru a
disemina informaţii, a acorda consultanţă, a transmite cunoştinţe, a achiziţiona utilaje şi
echipamente specifice, în scopul introducerii în circuitul economic a rezultatelor cercetării,
transformate în produse comerciale şi servicii.
Organizaţia de cercetare - o entitate, precum institut de cercetare, unități de cercetare, centre
de cercetare sau departamente de cercetare din cadrul universităților, indiferent de statutul
legal sau de modul de finanţare, al cărei scop principal este de a desfăşura activităţi de
cercetare fundamentală, cercetare aplicativă şi dezvoltare tehnologică şi de a disemina
rezultatele acestora prin învăţare/predare, publicare sau transfer tehnologic.Toate profiturile
organizației de cercetare sunt reinvestite în aceste activităţi, în diseminarea rezultatelor acestora sau
în învăţare/predare. Întreprinderile care pot exercita influenţă asupra unei astfel de entităţi, în
calitate de acţionari sau membri, vor beneficia de acces nepreferenţial la capacităţile de cercetare ale
unei astfel de entităţi sau la rezultatele cercetării generate de aceasta.
Valorificare - procesul prin care rezultatele cercetării competitive ajung să fie utilizate,
conform cerinţelor activităţii industriale sau comerciale, în viaţa socială, economică şi
culturală.
Diseminare - transmiterea informaţiilor, a experienţei şi a bunelor practici, precum şi
cooperarea pentru promovarea inovării, pentru sprijinirea celor care vor să-şi creeze
întreprinderi inovative şi pentru sprijinirea proiectelor inovative.
Absorbţia inovării - capacitatea mediului socio-economic de a îngloba inovarea, în mod
deosebit în întreprinderi, de a utiliza, de a transforma şi de a lărgi cunoştinţele despre
rezultatele inovării, în scopul de a se extinde posibilitatea aplicării acestor rezultate în noi produse,
procese sau servicii.
Lucrare de cercetare-dezvoltare - componentă a proiectelor de cercetare-dezvoltare care are un
obiectiv concret.
Raport de cercetare-dezvoltare - document tehnico-ştiinţific care prezintă obiectivul şi rezultatele
activităţilor desfăşurate în cadrul unei lucrări de cercetare, precum şi acţiunile concrete pentru
valorificarea rezultatelor obţinute.
Acreditare - proces prin care autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare și inovare recunoaşte şi
garantează că o instituţie sau o unitate de cercetare-dezvoltare corespunde unor criterii şi standarde
de competenţă în domeniu și are capabilitățile necesare pentru a desfășura activități de cercetare-
dezvoltare și inovare.
Registrul potenţialilor contractori - sistem informatizat ce permite stocarea de către autoritatea de
stat pentru cercetare-dezvoltare şi inovare a informaţiilor unităţilor şi instituţiilor de drept public şi
de drept privat din sistemul naţional de cercetare-dezvoltare și inovare, în scopul accesului la
programele de cercetare-dezvoltare și inovare.

La nivel national, cercetarea reprezinta un domeniu de interes si este sustinuta din fonduri
nationale si din fonduri europene. Definirea profilului de cercetator si incadrarea in domeniul
cercetarii este strans legata de competentele dobandite in cadrul Invatamantului Superior.
Cercetarea se desfasoara atat in cadrul institutiilor de invatamant superior cat si in cadrul
institutelor nationale de cercetare si urmareste implementarea Strategiei si Planului National de
Cercetare, Dezvoltare si Inovare 2014-2020. Sistemul de CDI are rolul de a dezvolta Stiinta si
Tehnologia cu scopul de a creste competitivitatea economiei romanesti, de a imbunatati calitatea
sociala si de a spori cunoasterea cu potential de valorificare si largire a orizontului de actiune.

În sistemul naţional de cercetare-dezvoltare și inovare sunt cuprinse, de asemenea,

următoarele categorii de unităţi şi instituţii de drept privat: a) instituţii de învăţământ superior
particulare acreditate sau structuri de cercetare-dezvoltare ale acestora, fără personalitate juridică,
constituite conform Cartei universitare;
b) institute sau centre de cercetare-dezvoltare și inovare fără scop patrimonial, recunoscute
de utilitate publică;
c) alte institute, centre sau staţiuni de cercetare-dezvoltare și inovare organizate ca persoane
juridice de drept privat, fără scop patrimonial;
d) alte organizaţii neguvernamentale, fără scop patrimonial, care au ca obiect de activitate şi
cercetarea-dezvoltarea și inovarea sau structuri ale acestora legal constituite;
e) societăţi comerciale care au ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea și inovare sau
structuri ale acestora legal constituite.

IV. SUSŢINEREA SPECIALIZĂRII INTELIGENTE

Specializarea inteligentă susţine reorientarea politicilor CDI către acele activităţi de
cercetare care oferă rezultate cu relevanţă economică.
Specializarea inteligentă presupune:
- stimularea unui anumit tip de comportament economic, cu ambiţii şi orientare
regionale sau globale;
 - înţelegerea impactului social al ştiinţei, tehnologiei şi al activităţilor economice în
sectoarele relevante;
- cercetarea şi dezvoltarea interdisciplinară.
Ca atare, domeniile de specializare inteligentă sunt deschise, în principiu, oricărei discipline
ştiinţifice.
Procesul de specializare inteligentă este unul dinamic, ce presupune culegerea şi analiza
permanentă de date, la nivel regional şi naţional, cu un mecanism complet de monitorizare în cadrul
ciclului strategic.
Specializarea inteligentă este susţinută printr-un set de instrumente care:
- acoperă întregul spectru de activităţi creative, de la idee la piaţă;
- pune în valoare colaborări şi parteneriate între operatori diverşi.
Domeniile de specializare inteligentă, identificate pe baza potenţialului lor ştiinţific şi
comercial, în urma unui amplu proces de consultare, sunt:
 BIOECONOMIA. Domeniul beneficiază de potenţialul uriaş al agriculturii româneşti, în
contextul unei industrii alimentare locale tot mai active şi cu standarde în creştere, al cercetării
aplicative de succes din domeniu şi din industria farmaceutică, precum şi în contextul unor tendinţe
globale ca cererea ridicată de produse alimentare. Siguranţa şi optimizarea produselor alimentare,
dezvoltarea sectoarelor horticol, forestier, zootehnic şi piscicol sau valorificarea biomasei şi a
biocombustibililor reprezintă subdomenii cu potenţial evident.
 TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI ŞI A COMUNICAŢIILOR, SPAŢIU ȘI
SECURITATE. Domeniul este unul dintre cele mai dinamice din ţară. Industria este sprijinită de
experienţa antreprenorială acumulată în ultimele decenii, de calitatea ridicată a învăţământului
superior şi a cercetării academice din disciplinele tehnice relevante, precum şi de prezenţa unor
companii multinaţionale importante. Dezvoltarea de software, de tehnologii pentru internetul
viitorului și calculul de înaltă performanță, joacă un rol central în rezolvarea marilor probleme
societale. Dezvoltarea de aplicații spațiale dedicate și/sau integrate, tehnologiile şi infrastructurile
spațiale, misiunile spaţiale proprii şi internaționale, reprezintă elemente cheie pentru creșterea
competitivității în activități economice și 18 sociale. Securitatea societală se bazează pe dezvoltarea
de tehnologii, produse, capacităţi de cercetare şi sisteme pentru securitate locală şi regională,
protecţia infrastructurilor şi serviciilor critice, “intelligence’’, securitate cibernetică, securitatea
internă şi a cetăţeanului, managementul situaţiilor de urgenţă şi al crizelor de securitate, precum și
pentru combaterea terorismului, ameninţărilor transfrontaliere, crimei organizate, traficului ilegal,
toate acestea pe fondul dezvoltării culturii de securitate.
 ENERGIE, MEDIU ȘI SCHIMBĂRI CLIMATICE. Cercetările în domeniul energiei
susțin reducerea dependenței energetice a României, prin valorificarea superioară a combustibililor
fosili, diversificarea surselor naționale (nucleară, regenerabile, curate), transport multifuncțional
(“smart grids”) și mărirea eficienței la consumator. Prezervarea mediul înconjurător constituie o
prioritate a tuturor politicilor actuale în condiţiile unor investiţii masive care urmează să fie făcute
în tehnici de depoluare şi de reciclare, în administrarea resurselor de apă și a zonelor umede.
Conceptul „oraşul inteligent” oferă soluţii de infrastructuri integrate pentru nevoile populaţiei în
aglomerări urbane.
 ECO-NANO-TEHNOLOGII ȘI MATERIALE AVANSATE. Domeniul aparține
Tehnologiilor Generice Esentiale (TGE), prioritare la nivel european, care utilizeaza intensiv CDI.
Domeniul este antrenat de competitivitatea internaţională a industriei auto din România, de infuzia
ridicată de capital şi de dinamica exporturilor din acest sector. Perspectivele industriei de
echipamente agricole sunt promiţătoare, iar investiţiile în cercetare pentru combustibili, materiale
noi și/sau reciclate pot dinamiza activităţile CDI dedicate ecotehnologiilor care conservă
proprietățile apei, aerului și solului. Nanotehnologiile au un mare potential inovativ, susțin IMM-
urile și asigură competitivitatea tehnologică a unei tari. Cresc șansele de a atrage investitii străine si
de a dezvolta sectoarele tehnologiilor înalte. Domeniul este susţinut de un învăţământ tehnic
dezvoltat, cu contribuţii importante la sectoarele industriale amintite. Există un număr mare de
institute naționale, institute ale Academiei, alte tipuri de organizații, care au măcar unul din
domeniile principale de activitate cercetarea în domeniul materialelor. Aceste institute au beneficiat
în ultimii ani de investiții importante în infrastructură, prin programele cu finanțare națională și
internațională, posedând baza materială pentru desfășuratea unor cercetări semnificative, cu
potențial economic ridicat. Principalele direcţii de actiune sunt orientate către dezvoltarea de
proiecte iniţiate de firme, centre de competenţă, infrastructură de inovare (acceleratoare şi
incubatoare de afaceri, centre de transfer tehnolologic), programe de doctorat şi postdoctorat în
domenii prioritare, infrastructuri de cercetare (“roadmap” naţional), performanţă şi concentrare
organizaţională, un mecanism de orientare strategică.
Domenii de prioritate publică pentru actualul ciclu strategic (2014-2020):
  SĂNĂTATE. Sănătatea reprezintă un domeniu cu impact critic asupra calităţii vieţii şi a
resuselor publice. Numai impactul economic indirect al stării de sănătate a populaţiei este estimat la
câteva procente din PIB. În acest domeniu, cercetarea şi dezvoltarea experimentală au o contribuţie
esenţială, influenţând dramatic nu numai bunăstarea individuală şi generată, ci şi perspectivele
economice ale unei societăţi.
 PATRIMONIU ȘI IDENITATE CULTURALĂ. Domeniul este consistent cu
obiectivele esenţiale ale Uniunii Europene, de promovare a patrimoniului cultural şi lingvistic al
fiecărei ţări membre, de protecţie a limbilor/idiomurilor minoritare şi a celor pe cale de dispariţie,
de afirmare a identităţiilor de grup în coordonatele multiculturalităţii. Domeniul vizează o gamă
largă de teme de cercetare ştiințifică, de la impactul social al ştiinţei şi tehnologiei la dezvoltarea
sistemului de educaţie, înţelegerea trecutului și anticiparea provocărilor societale, locale ori globale.
 TEHNOLOGII NOI ŞI EMERGENTE. Ştiinţa şi tehnologia pot susţine opţiunile de
dezvoltare ale României indiferent de domeniul acestora. Este important, de aceea, ca dezvoltarea şi
adoptarea de noi tehnologii să aibă şi o componentă deschisă, orientată spre rezolvarea de probleme
specifice şi capabilă să alimenteze nevoia publică indiferent unde apare aceasta. Componenta este
puternic axată pe achiziţia publică precomercială de inovare, susţinând oprtunităţile relevante
strategic. Soluţiile inovatoare pot îmbunătăţi radical calitatea serviciilor publice. Cu toate acestea,
colaborarea între furnizorii de astfel de servicii şi autorităţi, pe de-o parte, şi instituţiile CD publice,
pe de alta, continuă să fie limitată. Puţine organizații publice de cercetare oferă ritmic servicii suport
de calitate pentru politicile publice din domeniile lor de competenţă. În acelaşi timp, furnizorii de
servicii publice au demonstrat un interes redus pentru stimularea şi absorbţia de inovare.

V. NOTIUNEA DE DEZVOLTARE DURABILA

Dezvoltarea durabilă este un termen foarte des folosit în ultima vreme,. Factorul primordial
care contribuie la degradarea mediului îl reprezintă energia consumată în toate stadiile pentru
producerea şi exploatarea produselor (procesare, transport, utilizare inclusiv pentru debarasare).
Aproximativ 45% din energia mondială generată este folosită pentru a permite funcţionarea şi
menţinerea clădirilor şi 5% pentru construcţia acestora. Încălzirea – răcirea şi iluminarea clădirilor
prin intermediul arderii combustibililor fosili (gaz, cărbune, petrol) şi indirect prin folosirea
electricităţii reprezintă sursa primordială pentru emisiile de dioxid de carbon şi este cauza pentru
jumătate din emisiile de gaz cu efect de seră. Prin urmare, domeniul construcţiilor poate fi
considerat principalul vinovat pentru degradarea mediului. Diminuarea şi controlul impactului
asupra mediului reprezintă misiunea strategiei denumită „dezvoltare durabilă” şi constituie una din
direcţiile prioritare în momentul de faţă şi în următoarea perioadă de timp. Implementarea
conceptului de dezvoltare durabilă în construcţii nu se poate realiza decât prin inovare la nivel
conceptual şi tehnologic. Procesul este în mod evident pluri- şi interdisciplinar. Se poate construi
durabil, pe baza unor modele conceptuale performante (funcţionalitate, siguranţă, neutre sau cu
impact redus faţă de mediu), folosind materiale cu caracteristici fizico-mecanice superioare
(reciclabile şi cu consumuri înglobate scăzute de resurse primare şi energie), aplicând sisteme
constructive şi tehnologii adiacente (siguranţă, flexibilitate, consumuri energetice scăzute, impact
minim faţă de mediu). Utilizarea energiei pe întreaga durată de serviciu a clădirii, denumită şi
energie operaţională, este una din cele mai importante chei în sectorul de construcţii. În cazul
clădirilor, performanţele termice, respectiv eficienţa energetică au un important impact economic,
social, cât şi asupra mediului.
Metodologia tradiţională de construcţie conduce la o dispută frecvent întâlnită care include
două condiţii oarecum în contradicţie:
1. Îndeplinirea cerinţelor de proiectare referitoare la siguranţă şi funcţionalitate. Aceasta
implică aspecte referitoare la rezistenţă şi stabilitate sub condiţii severe de încărcare, cerinţe
arhitecturale, termice, acustice, de hidroizolaţii etc. care în mod practic pot afecta confortul interior
al utilizatorilor;
2. Realizarea unei structuri economice. Acest criteriu poate influenţa nu numai alegerea unui
anumit sistem structural, dar şi alegerea materialelor, a învelitorii şi a componentelor nestructurale.
Proiectarea unei construcţii pentru o durată de viaţă, stabilită prin normele de proiectare la 50-100
ani, nu se mai poate face ignorând impactul acesteia asupra mediului, construit şi locuit, atât prin
consumul de resurse şi efectele sale în momentul iniţial în faza de construcţie, cât şi pe parcursul
exploatării.
O construcţie şi aria aferentă acesteia trebuie să răspundă următorilor parametri: alegerea
eficientă a amplasamentului, proiectarea în termeni de durabilitate a construcţiei, selecţia
materialelor, execuţia, managementul deşeurilor, utilizarea eficientă a energiei şi apei, calitatea
aerului interior, utilizarea, demontarea, refolosirea componentelor, reciclarea, toate acestea cu
impact în evaluarea ciclului de viaţă. Luând în considerare cantitatea imensă de energie şi materiale
utilizate în construcţii, impactul asupra mediului este tot mai mult privit ca o condiţie necesară
procesului de proiectare. Mai mult decât atât, acest aspect trebuie considerat în toate fazele
construcţiei, cum sunt realizarea construcţiei, exploatarea şi sfârşitul ciclului de viaţă. Analizele pe
ciclu de viaţă (Life Cycle Analysis - LCA) reprezintă cea mai bună modalitate de determinare a
efectelor asupra mediului a produselor sau a proceselor. În principal, beneficiarul este acela care ia
deciziile principale de a investi mai mult în faza de construcţie, reducând astfel costurile din faza de
exploatare sau invers. Totuşi, în condiţiile în care domeniul de construcţii este responsabil pentru
mai mult de jumătate din emisiile nocive ale planetei, estimarea impactului pe care acestea îl au
asupra mediului va deveni o necesitate care trebuie integrată în procesul de proiectare în viitorul
apropiat.
Pentru o abordare globală însă, aplicând o proiectare integrată bazată pe performanţă,
impactul pe care o construcţie îl are asupra mediului va trebui considerat ca un set de reguli
suplimentare. Considerând că prima condiţie (de siguranţă şi funcţionalitate) reprezintă în fapt o
condiţie necesară pentru o clădire, rezultă faptul că proiectarea trebuie să se bazeze pe următorul
raţionament: dintre soluţiile care pot asigura siguranţa şi funcţionalitatea unei clădiri, trebuie aleasă
aceea care conduce la un cost minim şi la un impact minim asupra mediului.
Evaluarea impactului construcţiilor asupra mediului pe durata ciclului de viaţă
LCA este o metodologie utilizată pentru evaluarea aspectelor de mediu şi a potenţialului
asociat unui produs prin: - compilarea unui inventar al datelor de intrare şi de ieşire a unui sistem;
- evaluarea impactului asupra mediului potenţial asociat datelor de intrare şi ieşire;
- interpretarea rezultatelor în relaţie cu obiectivele studiului.
LCA studiază impactul posibil al produselor asupra mediului, de la achiziţionarea
materialului brut, prin procesul de producţie, utilizare şi evacuare (craddle-to-grave). Prin
efectuarea unei analize LCA se pot obţine informaţii cantitative privitoare la contribuţia clădirii la
schimbarea climatului şi reducerea resurselor. Ulterior acestea pot fi comparate cu alte rezultate
similare ale clădirilor (menţinând aceleaşi condiţii de margine). Principiul unei analize LCA este
relativ simplu, şi anume: pentru fiecare stadiu al ciclului de viaţă sunt investigate cantităţile de
materiale şi energie folosite şi emisiile asociate acestor procese. Emisiile (cea mai mediată fiind
emisia de CO2) sunt apoi multiplicate cu factori de caracterizare proporţionali cu puterea acestora,
fiecare având un impact diferit asupra mediului. De multe ori una din emisii este aleasă ca referinţă,
iar rezultatul este prezentat în echivalenţi faţă de impactul substanţei de referinţă. Numărul de
echivalenţi însumaţi pentru fiecare categorie de impact pot fi ulterior normalizaţi şi ponderaţi pentru
a ajunge la un rezultat agregat (final). Diferite instrumente de calcul pot utiliza factori de
caracterizare diferiţi şi date de emisie diferite dacă procesul de producţie şi cele de combustie
diferă. De asemenea, instrumente diferite de calcul pot avea metode de normalizare şi de agregare
diferite care vor conduce la rezultate diferite.

Normele statelor membre impun ca proiectarea si executarea constructiilor sa se

realizeze in asa fel incat sa nu puna in pericol siguranta persoanelor, a animalelor domestice si
a bunurilor si sa nu dauneze mediului.

VI. CONDITII PENTRU COMERCIALIZAREA PRODUSELOR PENTRU CONSTRUCTII

Pentru a stabili daca este necesara emiterea unui document pentru comercializarea
produselor pentru constructii, de catre un organism abilitat sau acreditat sau notificat /
desemnat din Romania in acest scop, este necesar sa se constate domeniul de utilizare
preconizat al produsului pentru constructii declarat de catre fabricant. In acest sens, trebuie
verificat daca produsul este acoperit de un standard european armonizat, pe baza listei standardelor
europene armonizate publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau in Romania,
in ORDINUL Nr. 1157 din 24.11.2015 al M.D.R.A.P. privind aprobarea Listei cuprinzand
indicativele de referinta ale standardelor romane care transpun standarde europene armonizate din
domeniul produselor pentru constructii.

In cadrul activitatii de analiza privind emiterea unui document pentru comercializarea

produselor pentru constructii si incadrarea acestora potrivit dispozitiilor in vigoare, exista
urmatoarele situatii:

a) In cazul in care produsul este acoperit complet de standardul european

armonizat, fabricantul si organismul notificat vor tine seama de prevederile acestui standard
european armonizat, in conformitate cu REGULAMENTUL (UE) NR. 305/2011. La
finalul procesului de evaluare si verificare a constantei performantei (EVCP), se va
emite declaratia de performanta a produsului din partea fabricantului pentru aplicarea
marcajului CE, pe baza unuia dintre urmatoarele documente:
 certificat de constanta a performantei produsului sau certificat de conformitate a
controlului productiei in fabrica, emise de catre un organism notificat pentru sistemele
1+, 1 si 2+ de evaluare si verificare a constantei performantei (EVCP);
  raport de incercare privind efectuarea determinarii produsului-tip emis de catre
un organism notificat pentru sistemul 3 de evaluare si verificare a constantei
performantei (EVCP);

 raport de incercare privind efectuarea determinarii produsului-tip pe baza

documentatiei descriptive a produsului pentru sistemul 4 de evaluare si verificare a
constantei performantei (EVCP).

b) In cazul in care produsul nu este acoperit complet de standardul european armonizat sau nu
exista un standard european armonizat, fabricantul poate opta pentru obtinerea unei evaluari
tehnice europene (ETE) emisa de catre un organism de evaluare tehnica (OET). OET-urile
sunt membre ale organizatiei OET-urilor (EOTA – European Organisation for Technical
Assessment) si sunt desemnate de catre statele membre. Pentru a asigura ca OET-ul are
competenta necesara pentru indeplinirea acelor responsabilitati, cerintele pentru desemnarea lor
trebuie sa fie stabilite la nivelul Uniunii Europene. Atat fabricantul, cat si OET-ul, vor respecta
REGULAMENTUL (UE) NR. 305/2011 si procedurile organizatiei OET-urilor (EOTA). La
finalul procesului de evaluare si verificare a constantei performantei (EVCP), se va
emite declaratia de performanta a produsului din partea fabricantului pentru aplicarea
marcajului CE, pe baza unuia dintre urmatoarele documente:
 certificat de constanta a performantei produsului sau certificat de conformitate a
controlului productiei in fabrica, emise de catre un organism notificat pentru sistemele
1+, 1 si 2+ de evaluare si verificare a constantei performantei (EVCP);

 raport de incercare privind efectuarea determinarii produsului-tip emis de catre

un organism notificat pentru sistemul 3 de evaluare si verificare a constantei
performantei (EVCP);

 raport de incercare privind efectuarea determinarii produsului-tip pe baza

documentatiei descriptive a produsului pentru sistemul 4 de evaluare si verificare a
constantei performantei (EVCP).

c) In cazul in care produsul nu este acoperit de un standard european armonizat sau nu exista
un standard european armonizat si fabricantul nu solicita obtinerea unei evaluari tehnice
europene (ETE), fabricantul trebuie sa respecte legislatia nationala din domeniul
constructiilor, in vigoare, din Romania. Aceasta inseamna ca este necesar sa verifice daca exista
in vigoare un standard national (de tip STAS sau SR sau SR EN) referitor la produsul pe care
intentioneaza sa-l comercializeze in Romania.

Pentru exemplificarea acestei situatii, alegem produsul “otel beton laminat la cald pentru
armarea betonului”. In Romania, este in vigoare standardul national SR 438-1:2012. Daca
fabricantul declara ca realizeaza produsul in conformitate cu toate prevederile din SR 438-1:2012,
atunci se va adresa unui organism national de certificare acreditat pentru acest domeniu si pentru
acest referential, de catre organismul national de acreditare din Romania (RENAR) si va solicita
obtinerea unui certificat de conformitate, care va fi utilizat numai pe piata din Romania.

La finalului procesului de certificare se va emite declaratia de conformitate a

produsului din partea fabricantului. Nu este permisa aplicarea marcajului CE!

Acest proces este in conformitate cu Hotararea de Guvern nr. 622 din 21/04/2004, privind stabilirea
conditiilor de introducere pe piata a produselor pentru constructii.

d) In cazul in care produsul nu este acoperit de un standard european armonizat sau nu exista
un standard european armonizat si fabricantul nu solicita obtinerea unei evaluari tehnice
europene (ETE), fabricantul trebuie sa respecte legislatia nationala din domeniul
constructiilor, in vigoare, din Romania. Totodata, fabricantul a verificat ca produsul sau nu
indeplineste cerintele unui standard national in vigoare (de tip STAS, SR sau SR EN). In acest
caz, fabricantul solicita obtinerea unui agrement tehnic in constructii (care va fi utilizat numai
pe piata din Romania) emis de catre un organism national de elaborare agremente tehnice in
constructii si abilitat de catre Ministerul Dezvoltarii Regionale si Adminstratiei Publice –
M.D.R.A.P. si Consiliul Tehnic Permanent pentru Constructii – C.T.P.C.

Pentru exemplificarea acestei situatii, alegem produsul “otel beton laminat la cald pentru armarea
betonului”. Fabricantul declara ca nu realizeaza produsul in conformitate cu prevederile din SR
438-1:2012 si intocmeste propria sa specificatie de produs cu respectarea obligatorie a
prevederilor din Reglementarea Tehnica aprobata de M.D.R.A.P. prin ORDINUL Nr. 683 din
10 aprilie 2012 referitoare la “Specificatie tehnica privind produse din otel utilizate ca
armaturi: cerinte si criterii de performanta”, indicativ ST 009-2011.
La finalul procesului de elaborare a agrementului tehnic in constructii, se va emite declaratia
de conformitate a produsului din partea fabricantului. Nu este permisa aplicarea marcajului
CE!

Acest proces este in conformitate cu Legea nr. 10/1995 privind calitatea in constructii, cu
modificarile si completarile ulterioare, Hotararea de Guvern nr. 622 din 21/04/2004, privind
stabilirea conditiilor de introducere pe piata a produselor pentru constructii si Hotararea de Guvern
nr. 766 din 21/11/1997 pentru aprobarea unor regulamente privind calitatea in constructii.
Pentru obţinerea unor construcţii de calitate sunt obligatorii realizarea şi menţinerea, pe
întreaga durată de existenţă a construcţiilor, a următoarelor cerinţe fundamentale aplicabile:
a) rezistenţă mecanică şi stabilitate;
b) securitate la incendiu;
c) igienă, sănătate şi mediu înconjurător;
d) siguranţă şi accesibilitate în exploatare;
e) protecţie împotriva zgomotului;
f) economie de energie şi izolare termică;
g) utilizare sustenabilă a resurselor naturale.
Aplicarea cerinţelor fundamentale se stabileşte pe domenii/subdomenii şi categorii de
construcţii şi pe specialităţi pentru instalaţiile aferente construcţiilor, prin regulamente şi
reglementări tehnice în construcţii.
Atestarea conformităţii produselor pentru construcţii este sistemul procedural prin care este
evaluată şi stabilită conformitatea produselor pentru construcţii cu standardele de produs aplicabile,
în vederea aplicării marcajului european de conformitate CE (marcaj CE).
Conform legislatiei in domeniu, „produs pentru construcţii” reprezinta orice produs realizat
în scopul de a fi încorporat în mod permanent în construcţii, termenul desemnând materiale,
elemente şi componente individuale sau alcătuind un set, inclusiv pentru sisteme prefabricate sau
instalaţii, plasate pe piaţă în forma în care urmează a fi încorporate, asamblate, aplicate sau instalate
în construcţii prin operaţii şi/sau lucrări de construcţii. De asemenea, termenul „construcţii”
semnifica orice obiect care este construit sau rezultă din operaţii şi/sau lucrări de construcţii şi este
fixat de pământ, termenul desemnând atât clădirile, cât şi lucrările de inginerie civilă.
 Marcajul CE este obligatoriu pentru toate produsele pentru construcții pentru care exista
standard de produs armonizat, cu scopul de a putea fi comercializate în cadrul pieței interne
europene. Marcarea CE a produsului nu constă doar în aplicarea unei etichete pe produsul de
constructii. Producătorii trebuie să îndeplinească mai multe cerinte din legislatia aplicabila pentru a
parcurge întregul proces al marcării CE. Conform procedurilor interne privind calitatea, din cadrul
companiei, și, în unele cazuri, în colaborare cu laboratoare externe sau furnizori de servicii externi,
producatorii au responsabilitatea de a evalua performanța produsului și de a implementa controlul
producției în fabrică, conform standardelor de produs aplicabile. Rezultatele evaluării și controlul
producției în fabrică vă permit să vă asigurați că performanța nu se modifică în timp. Terminologia
juridică utilizată în acest sens este „evaluarea și verificarea constanței performanței” (assessment
and verification of constancy of performance – AVCP2), iar partea terță sau părțile terțe care
realizează verificarea sunt numite organisme notificate.

Evaluarea produsului este realizată prin definirea valorilor unei liste de caracteristici
numite caracteristici esențiale. Puteți consulta lista completă în anexa ZA la standardele
armonizate și în documentele de evaluare europene (DEE). Lista poate fi diferită pentru fiecare
utilizare preconizată și, în cazul unui produs cu mai multe utilizări preconizate, aceasta ar trebui să
conțină caracteristicile corespunzătoare fiecăreia dintre utilizări.
Lista include, de asemenea, sistemul de evaluare și de verificare a constanței
performanței pentru fiecare utilizare preconizată. În funcție de acest sistem, este posibil să aveți
nevoie de unul sau mai multe organisme notificate care să efectueze sarcinile aferente sistemului.
După identificarea listei de caracteristici esențiale relevante pentru produsul dumneavoastră,
trebuie să verificați procedurile pe care trebuie să le urmați pentru a declara performanța fiecărei
caracteristici esențiale, cum ar fi metode de testare, valori tabulare etc. Aveți obligația să utilizați
procedurile respective pentru incercarea esantioanelor.
De asemenea, trebuie să definiți în mod detaliat, controlul producției în fabrică implementat
de dumneavoastră. Sistemul EVCP aplicabil fiecărei caracteristici esențiale va necesita, în unele
cazuri, ca un organism notificat să efectueze unele sarcini suplimentare.

Mai jos sunt prezentate sarcinile pe care dumneavoastră și organismele notificate trebuie să le
îndepliniți în funcție de sistemul EVCP.

Sistemele de atestare a conformităţii produselor pentru construcţii sunt:

Sistemul 1+ – Declarația de conformitate din partea fabricantului referitoare la performanța
caracteristicilor esențiale ale produsului pentru construcții pe baza următoarelor elemente:
(a) fabricantul:
 efectuează controlul producției în fabrică;
 încercarea suplimentară a eșantioanelor prelevate în fabrică în conformitate cu un plan de
încercări prestabilit;
(b) organismul notificat de certificare a produselor emite certificatul de constanță a performanței
produsului pe baza:
 determinarea produsului-tip pe baza încercării de tip (inclusiv eșantionarea), a calculării de
tip, pe baza valorilor tabulare sau a documentației descriptive a produsului;
 inspectării inițiale a fabricii și a controlului producției în fabrică;
 supravegherii și evaluării continue a controlului producției în fabrică;
 încercării prin sondaj a unor eșantioane prelevate înaintea introducerii produsului pe piață;
Sistemul 1 – Declarația de conformitate din partea fabricantului referitoare la performanța
caracteristicilor esențiale ale produsului pentru construcții pe baza următoarelor elemente:
(a) fabricantul:
 efectuează controlul producției în fabrică;
 încercarea suplimentară a eșantioanelor prelevate în fabrică de către fabricant în
conformitate cu un plan de încercări prestabilit;
(b) organismul notificat de certificare a produselor emite certificatul de constanță a performanței
produsului pe baza:
 determinării produsului-tip pe baza încercării de tip (inclusiv eșantionarea), a calculării de
tip, pe baza valorilor tabulare sau a documentației descriptive a produsului;
 inspectării inițiale a fabricii și a controlului producției în fabrică;
 supravegherii și evaluării continue a controlului producției în fabrică.
Sistemul 2+ – Declarația de conformitate din partea fabricantului referitoare la performanța
caracteristicilor esențiale ale produsului pentru construcții pe baza următoarelor elemente:
(a) fabricantul:
 determinarea produsului-tip pe baza încercării de tip (inclusiv eșantionarea), a calculării de
tip, pe baza valorilor tabulare sau a documentației descriptive a produsului;
 efectuează controlul producției în fabrică;
  încercarea eșantioanelor prelevate în fabrică în conformitate cu un plan de încercări
prestabilit.
(b) organismul notificat de certificare a controlului producției emite certificatul de conformitate a
controlului producției în fabrică pe baza:
 inspectării inițiale a fabricii și a controlului producției în fabrică;
 supravegherii și evaluării continue a controlului producției în fabrică.
Sistemul 3 – Declarația de conformitate din partea fabricantului referitoare la performanța
caracteristicilor esențiale ale produsului pentru construcții pe baza următoarelor elemente:
(a) fabricantul efectuează controlul producției în fabrică;
(b) laboratorul de încercări notificat efectuează determinarea produsului-tip pe baza încercării de tip
(pe baza eșantionării efectuate de fabricant), a calculării de tip, pe baza valorilor tabulare sau a
documentației descriptive a produsului.
Sistemul 4 – Declarația de conformitate din partea fabricantului referitoare la performanța
caracteristicilor esențiale ale produsului pentru construcții pe baza următoarelor elemente:
(a) fabricantul:
 efectuează determinarea produsului-tip pe baza încercării de tip, a calculării de tip, pe baza
valorilor tabulare sau a documentației descriptive a produsului;
 efectuează controlul producției în fabrică.
(b) nicio sarcină pentru organismul notificat.
În cazul în care utilizarea preconizata de dumneavoastră se încadrează în sistemul EVCP 4,
nu veți avea nevoie să contractați un organism notificat. În cazul în care acestea se încadrează în
sistemul 3, produsul trebuie să fie testat de un organism notificat (în acest caz, un laborator
notificat), care poate fi diferit pentru fiecare caracteristică esențială. În cazul în care utilizarea
preconizata se încadrează în sistemele 1, 1+ sau 2+, organismul notificat va evalua constanta
performantei produsului dumneavoastra si va realiza toate atributiile conform cu sistemul de
atestare aplicabil. Indiferent de sistemul de atestare a conformitatii aplicabil, producatorii au
intotdeauna responsabilitatea de a respecta cerintele din Regulamentul 305/2011 si de a implementa
un sistem de control al productiei in fabrica in conformitate cu standardul de produs armonizat. In
acest sens, producatorii pot apela la serviciile de Consultanta Marcaj CE / Certificare de produs.
VII. STADIUL ACTUAL PRIVIND IMPLEMENTAREA PRACTICILOR DE
DEZVOLTARE DURABILĂ ÎN SECTORUL CONSTRUCŢII

În contextul strategiilor actuale adoptate la nivel mondial privind implementarea practicilor

de dezvoltare durabilă, prin creşterea eficienţei utilizării resurselor naturale şi gestionarea corectă a
deşeurilor generate din demolarea construcţiilor, reparaţii şi reabilitări de drumuri, proiectul îşi
propune reutilizarea şi valorificarea acestora prin proiectarea de noi materiale utilizând eco-
tehnologii specifice lucrărilor pentru consolidarea terenurilor de fundare, lucrărilor de terasamente
pentru drumuri şi platformelor industriale, lucrărilor de îmbunătăţire a infrastructurii căilor ferate.
Optimizarea şi dezvoltarea de concepte inovative destinate creşterii capacităţii de valorificare
materială a fluxului de deşeuri provenite din construcţii şi demolări şi obţinerea de produse
ecologice sustenabile constituie indicatori cheie în obţinerea rezultatelor estimate. Abordarea
sistematică şi flexibilă a practicilor inter-sectoriale privind eficientizarea utilizării deşeurilor din
sectorul construcţii, corelată cu includerea de soluţii şi criterii eco-durabile permite obţinerea unor
materiale noi, îndeplinirea criteriilor de performanţă tehnice şi de mediu.
Deşeurile din construcţii şi demolări sunt deşeurile rezultate din activităţile precum
construcţia de clădiri şi obiective de infrastructură, construcţia şi întreţinerea căilor rutiere,
demolarea totală sau parţială a clădirilor sau a obiectivelor de infrastructură: materiale rezultate din
construcţia şi întreţinerea drumurilor (nisip, pietriş, bitum, piatră construcţii, substanţe cu lianţi
bituminoşi sau hidraulici), materiale excavate în timpul activităţilor de construire, dezafectare,
dragare, decontaminare (pietriş, argilă, nisip, fragmente de roci, resturi vegetale). Din punct de
vedere ecologic, reutilizarea deşeurilor din construcţii şi demolări reduce spaţiul destinat
depozitelor de deşeuri autorizate şi permite şi o economie a resurselor naturale, iar din punct de
vedere economic, utilizarea materialelor reciclate în locul resurselor naturale, care ating costuri
extrem de mari, devine de la un an la altul o soluţie din ce în ce mai avantajoasă. Din experienţa şi
datele inregistrate la nivelul statelor membre UE reiese că în compoziţia deşeurilor din lucrările de
infrastructură intră peste 80% minerale existente in pamanturi si roci, 13% lemn, 4% metale, restul
fiind alte materiale (plastic, sticlă, carton, etc.). Pământurile necontaminate care rezultă din execuţia
construcţiilor sau a demolărilor, pot fi folosite în execuţia noilor depozite de deşeuri, dar şi ca
materiale pentru impermeabilizarea si etansarea depozitelor de deşeuri menajere, ca material de
umplutură pentru diferite construcţii, ca suport în vederea îmbunătăţirii terenurilor cu rezistenţe
mecanice reduse prin adaosuri de agenţi stabilizatori de tipul lianţilor sau produselor enzimatice,
materiale minerale, etc.

 Stadiul actual al practicilor de dezvoltare durabilă referitoare la gestionarea deşeurilor

din construcţii şi cadru legislativ la nivel european

Deşeurile din construcţii reprezintă unul dintre fluxurile importante de deşeuri solide la nivel
mondial (50%), atât din punct de vedere al dimensiunilor fizice, dar şi sub aspectul economic şi
ecologic. Din anul 2008, Uniunea Europeană dispune de Directiva 2008/98/CE aplicabilă deşeurilor
din construcţii, ale cărei obiective trebuie atinse până în 2020. Implementarea legislației de către
statele membre va conduce la minimizarea impactului negativ al lanţului tehnologic atribuit
materiilor prime utilizate în construcţii (extracţie, procesare, fabricare, transport) şi va permite
gestionarea controlată şi sustenabilă a deșeurilor, contribuind implicit la protecţia mediului şi
sănătăţii oamenilor.
Gestionarea raţională în maniera durabilă a deşeurilor generate din construcţii şi demolări,
ce reprezintă 25-30% din totalul fluxului de deşeuri la nivel european, constituie una dintre
priorităţile Comisiei Europene. Evaluarea cantităţii de deşeuri generate din construcţii şi demolări în
diferite ţări europene, SUA şi Japonia este prezentată in Fig. 7.1.

0 5000 10000 15000 20000

Germania 5900
3000 deseuri C&D (x10000T)
Franta 2400
2000
Spania 1300
1100
belgia 700
500
Portugalia 300
300
Grecia 200
200
Finlanda 100
100
Tarile UE 18000
13500
Japonia 8500

Fig. 7.1. Cantităţi de deşeuri din C&D generate la nivel mondial (Bansal şi Singh, 2014)
 Adoptarea Directivei Cadru 2008/98/EC oferă cadrul legislativ la nivel european pentru
eficientizarea utilizării resurselor şi managementului deşeurilor. În raportul Comisiei Europene
publicat în Februarie 2011 (Comisia Europeană DG ENV, 2011) s-a estimat că nivelul reciclării şi
reutilizării deşeurilor din construcţii şi demolări înregistrate în UE variază între 10-90%.
Obiectivele Directivei 2008/98/EC, transpuse în legislaţia natională de către statele membre indică
reciclarea a 50% din deşeurile municipale şi a 70% din deşeurile provenite din construcţii şi
demolări până în anul 2020. O parte din ţările europene (Franţa, Belgia, Marea Britanie, Germania,
Spania, Italia) au dezvoltat până în prezent pieţe de reutilizare şi valorificare a agregatelor
provenite din deşeurile de la construcţii şi demolări. Versiunea revizuită a Directivei 2008/98/EC
stabileşte elaborarea de programe naţionale de gestionare a deşeurilor prin măsuri şi politici în
dezvoltarea de tehnici noi pentru reciclarea şi reutilizarea deşeurilor şi integrarea aspectelor de
mediu. În anul 2011, Joint Research Centre a publicat un ghid practic al conceptelor “life cycle
thinking” (LCT) şi “life cycle assessment” (LCA) pentru utilizatorii şi expertii din domeniu ca
instrumente în luarea deciziilor cu implicaţii de dezvoltare durabilă şi protecţia mediului. Ghidul se
bazează pe aspecte relevante din punct de vedere tehnic, ce trebuie luate în considerare în aplicarea
conceptelor LCT (standardizat prin ISO 14040) şi LCA (standardizat prin ISO 14044) în
managementul deşeurilor. Revizuirea cadrului legislativ în domeniul deşeurilor de Comisia
Europeană, cu obiective ce trebuie atinse până în anul 2030, include reciclarea a 65% din deşeurile
municipale, măsuri de promovare a reutilizarii deşeurilor şi stimularea simbiozei industriale,
stimulente financiare pentru dezvoltarea de produse ecologice pe piaţa, reutilizarea şi valorificarea
deşeurilor. Preocupările intense la nivel european privind reducerea fluxului de deşeuri este
evidenţiată de numărul ridicat de rapoarte elaborate, centre de cercetare, manifestări ştiinţifice, etc.
European Enviroment Agency (EEA) a realizat un raport al situaţiei existente la nivelul anului 2013
în statele membre privind prevenirea generării deşeurilor. De asemenea, Strategia de Dezvoltare
Durabilă a Uniunii Europene (SDD) işi propune promovarea activă a modelelor de producţie şi
consum durabile, îmbunătăţirea managementului şi eficientizarea utilizării resurselor naturale,
limitarea schimbărilor climatice, a costurilor şi efectelor negative pentru societate şi mediu. În
prezent, în SUA, China, Japonia, Australia există de asemenea un cadru legislativ fundamentat cu
ghiduri practice, manuale şi coduri de bune practici privind gestionarea deşeurilor provenite din
lucrări de construcţii şi demolări, standarde tehnice referitoare la modul de stocare, tratare, reciclare
şi reutilizare a diferitelor tipuri de deşeuri.
DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN DOMENIUL CONSTRUCŢIILOR

Evaluarea ciclului de viață a unui produs presupune o analiză sistematică a impactului

asupra mediului a produsului pe durata întregului ciclu de viață (extracția, prelucrarea, producția
distribuția și transportul, folosirea, consumul și eliminarea). Trebuie luat în considerare impactul
asupra mediului în toate etapele enumerate anterior.
Impactul asupra mediului se referă la impactul ecologic al activității de extracție asupra
mediului (a petrolului, a minereului sau a pământului), cât și emisiile în mediul înconjurător (praf,
dioxid de carbon).
Reprezentativ pentru impactul asupra mediului este emisia de CO2 calculată kg/kg la
produsele folosite sau kg /m3 la stabilizarea pământului sau kg/m2 la suprafețele taluzate, din punct
de vedere al potențialului de încălzire globală.
Un alt indicator este cererea de energie cumulată (CED) exprimată ca MJ/kg la produse,
KJ/m3 la stabilizarea pământului sau MJ/m2 la suprafețele taluzate. Acest indicator este primul
calculat la o primă evaluare a serviciilor de energie, transport sau producție de material.
Industria cosntrucțiilor este o industrie cheie din punct de vedere al numărului de locuri de
muncă pe care le asigură, al cantității de materiale pe care le pune în operă, precum și al
potențialului economic.
Circa 40% din consumul de energie din lume și al emisiilor de gaze se datorează
construcțiilor ( pentru încălzirea și răcirea acestora) care nu sunt eficiente din punct de vedere
energetic. Așadar, industria construcțiilor prezintă un potențial important din punct de vedere al
dezvoltării sustenabile prin abordarea de soluții noi inginerești la lucrările geotehnice, hidraulice
respectiv costiere.
Procesul de inovare poate influența semnificativ minimizarea costurilor, încurajarea folosirii
materialelor sustenabile din punct de vedere al energiei consumate respectiv al emisiei de CO2
(Heerten, 2012). Deşeurile din construcţii şi demolări sunt generate din activităţile de construire,
renovare, reabilitare, consolidare, demolare a construcţiilor civile şi industriale, a structurilor
edilitare, a infrastructurii de transport precum şi a activităţilor de dragare şi decolmatare. Din punct
de vedere ecologic, reutilizarea deşeurilor din construcţii şi demolări reduce spaţiul destinat
depozitelor de deşeuri autorizate şi permite şi o economie a resurselor naturale, iar din punct de
vedere economic, utilizarea materialelor reciclate în locul resurselor naturale, care ating costuri
extrem de mari, devine de la un an la altul o soluţie din ce în ce mai avantajoasă.
Avantajele reciclării deșeurilor constau în următoarele:
1. Conservarea resurselor, pentru că fiecare tonă de material reciclată evită extragerea mai
multor tone de minereu, salvând resursele naturale ale planetei care sunt în scădere.
2. Economia de energie și de apă. Reciclarea materialelor economisește energia necesară
producerii și prelucrării materialelor de construcții, deoarece reduce numărul de procese
industriale, reducând astfel cantitatea de resurse de combustibili fosili utilizaţi, reduce cantitatea
de gaze poluante rezultate, a ploilor acide și implicit a efectului de seră.
3. Prevenirea poluării. Fabricarea majorității produselor provoacă poluare provenită atât din
procesele industriale de producție cât și din folosirea energiei. Pe de o parte folosirea produselor
reciclate reduce procesul de producție, pe de altă parte reduce procesul de depozitare și
incinerare a deșeurilor, procese care conduc la severe probleme de poluare.
4. Protejarea ecosistemului natural. Materiile prime extrase prin activitatea de minerit
determină dezechilibre ale ecosistemelor, punerea în pericol a florei și faunei, stabilitatea
versanților, probleme de inundații în albia râurilor, etc.
5. Susținerea economiei locale. Reciclarea este un proces economic cu efecte pe termen lung,
contribuind cu un procent important în creșterea PIB-ului, respectiv protejarea mediului
înconjurător.
Strategia europeană pentru reciclarea deșeurilor pune un accent deosebit pe prevenirea,
reutilizarea și reciclarea deșeurilor, indiferent de natura activității din care provin.
Conform legislației europene – Directiva 99/31/EC și națională, pentru a diminua cantitatea
de deșeuri depozitată trebuie interzisă depozitarea deșeurilor din construcții și demolări care pot fi
valorificate prin: reutilizare, reciclare respectiv valorificare energetică.
Cea mai eficientă variantă de reciclare o reprezintă reciclarea la sursă, ceea ce presupune
separarea diferitelor materiale reciclabile direct în cadrul șantierului folosindu-se containere
separate.
Tipuri de deşeuri din construcţii şi demolări

Deşeurile rezultate din activităţi precum construcţia de clădiri şi obiective de infrastructură,

construcţia şi întreţinerea căilor rutiere, demolarea totală sau parţială a clădirilor sau a obiectivelor
de infrastructură, pot include:
- materiale rezultate din construcţii şi demolări clădiri: ciment, cărămizi, ţigle, ceramică,
roci, ipsos, plastic, metal, fontă, lemn, sticlă, resturi de tâmplărie, cabluri, soluţii de
lăcuit/vopsit/izolante, materiale de construcţii cu termen de valabilitate expirat;
- materiale rezultate din construcţia şi întreţinerea drumurilor: smoală, nisip, pietriş, bitum,
piatră construcţii, substanţe gudronate, substanţe cu lianţi bituminoşi sau hidraulici;
- materiale excavate în timpul activităţilor de construire, dezafectare, dragare,
decontaminare: pietriş, argilă, nisip, roci, resturi vegetale.
Deşeurile periculoase din construcţii şi demolări pot include:
- materiale periculoase – azbest, gudroane şi vopsele, metale grele (crom, plumb, mercur),
lacuri, vopsele, adezivi, policlorură de vinil, solvenţi, compuşi bifenili policloruraţi,
diverse tipuri de răşini utilizate pentru conservare, ignifugare, impermeabilizare, etc.;
- materiale nepericuloase care au fost contaminate prin amestecare cu materiale periculoase
(ex. materiale de construcţii amestecate cu substanţe periculoase, materiale amestecate
rezultate în urma activităţii de demolare neselectivă etc.);
- pământuri şi pietrişuri contaminate cu substanţe periculoase.
Deşeurile din construcţii şi demolări ce conţin compuşi bifenili policloruraţi şi similari
acestora (denumiţi generic PCB) pot fi reprezentate de: cleiuri cu conţinut de PCB, duşumele pe
bază de răşini cu conţinut de PCB, echipamente electrice (ex.condensatori) ce conţin ulei cu PCB,
substanţe ignifuge, substanţe utilizate pentru controlul prafului (de ex. în mixturile asfaltice),
adezivi speciali, plastifianţi (materiale de umplere a îmbinărilor de beton, elemente din cauciuc
utilizate pentru etanşarea tâmplăriei), coloranţi etc.
Deşeurile din construcţii şi demolări cu conţinut de azbest pot include: materiale de izolare a
diferitelor structuri şi suprafeţe, funii, corzi, ţesături, cartoane, hârtii, produse din azbociment,
produse cu bitum, plăci de pardoseală, vopsele, compuşi adezivi şi de îmbinare cu conţinut de
azbest etc.
 Pământurile şi pietrişurile contaminate pot proveni atât din activităţile de construcţii şi
demolări (ex. terenuri contaminate ca urmare a nerespectării disciplinei în construcţii şi a unei
gestionări defectuoase a substanţelor chimice periculoase şi a deşeurilor), cât şi din decopertarea
terenurilor contaminate în urma desfăşurării unor activităţi de producţie ce au avut loc anterior pe
amplasament. De multe ori deşeurile nepericuloase sunt generate în amestec cu deşeurile
periculoase, mai ales în cazul demolărilor „clasice”, necontrolate. De aceea, trebuie realizată o
separare prealabilă a acestora, separare ce poate fi realizată pe o platformă special amenajată pe
amplasamentul şantierului unde sunt realizate lucrările.
Deşeurile din construcţii şi demolări sunt încadrate la categoria 17 conform Catalogului
European al Deşeurilor, iar în România sunt reglementate prin Hotărârea Guvernului nr.856/2002
privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv
deşeurile periculoase. Din cele 44 de tipuri de deşeuri din construcţii şi demolări, 16 sunt încadrate
ca deşeuri periculoase.
La nivel naţional nu existǎ o evidenţǎ strictǎ a producţiei de deşeuri, a valorificǎrii şi
depozitǎrii acestora, întrucât depozitele nu sunt dotate toate cu cântare, depozitarea nu de puţine ori,
se face pe locuri virane, iar gradul de colectare este doar în proporţie de 80 %, în mediul urban şi de
10 %, în mediul rural.
Cantitatea şi compoziţia deşeurilor din construcţii şi demolǎri este dependentǎ de evoluţia
tehnologiilor şi a materialelor de construcţii pe parcursul duratei de viaţǎ a unei construcţii. Astfel
cǎ, multe construcţii realizate cu 50 – 100 de ani în urmǎ, se transformǎ astǎzi în deşeuri,
materialele clasice de atunci sunt înlocuite ca altele de generaţie nouǎ. De asemenea, modernizarea
spaţiului construit, cât şi cel tehnologic, conduc la renovarea/modificarea construcţiilor existente,
ceea ce genereazǎ, uneori, cantitǎţi mai mari de deşeuri decât din demolarea totalǎ şi reconstruirea
lor.
Pe un şantier de construcţii de imobile pe perioada de execuţie, reiese că ponderea cea mai
mare o are molozul (46%) si pământul (16%), care prin prelucrare si tratare cu produse enzimatice
pot conduce la obţinerea de materiale noi cu utilizări multiple în realizarea infrastructurilor
lucrărilor civile, industriale şi rutiere (Fig. 7.2).
 Fig. 7.1. Fluxul de deşeuri generate de activităţile de construcţie

În UE, mare parte din deşeurile din construcţii sunt depozitate alǎturi de celelalte tipuri,
care ocupǎ suprafeţe mari şi conduc la poluarea aerului şi a solului prin emanaţiile de dioxid de
carbon (CO2) şi metan (CH4), gaze care contribuie la apariţia şi extinderea efectului de serǎ.
În România, deşeurile din construcţii şi demolǎri sunt depozitate necontrolat, în actualele
depozite sau pe marginea drumurilor, afectând peisajul şi mediul înconjurǎtor. În prezent, nu existǎ
suficiente instalaţii de sortare şi concasare a deşeurilor rezultate din construcţii şi demolǎri şi nici
operatori economici care sǎ recicleze aceste tipuri de deşeuri. Legislaţia existentǎ nu oferǎ facilitǎţi
fiscale pentru acei operatori economici ce gestioneazǎ aceste categorii de deşeuri, nu este taxatǎ
depozitarea acestor deşeuri care ar trebui sǎ fie mai mare decât costul reciclǎrii. Este necesarǎ o
prevedere legalǎ, mai atentǎ la eliberarea autorizaţiilor de construire sau demolare sǎ fie
condiţionatǎ de un plan de gestionare a deşeurilor.
Directiva europeanǎ şi naţionalǎ interzice depozitarea deşeurilor din demolǎri care pot fi
reciclabile. O reciclare eficientǎ este cea la sursǎ în comparaţie cu o reciclare directǎ în depozit,
acest lucru ar putea diminua costurile legate de depozitare şi transport cu pânǎ la de 10 ori, pe
şantier acest lucru se poate face utilizând containere speciale pe sortimente. În unele state ale UE
rata reciclǎrii este mai mare de 80 %, cum ar fi Olanda, Danemarca, Estonia, Germania, în altele
rata de reciclare este micǎ, sub 10 %, ca Spania, Ungaria, Romǎnia.
 Deşeurile rezultate din construcţii şi demolǎri ce pot fi prelucrate şi valorificate sunt:
Pǎmânt excavat necontaminat. Acest tip de material poate fi utilizat pentru:
‐ închiderea depozitelor de deşeuri menajere şi încadrarea acestore în peisaj;
‐ material de umpluturǎ diferitelor construcţii adiacente ca şi compensaţie de teren;
‐ realizarea unor bariere tampon pentru izolarea fonicǎ sub forma unor movile;
‐ suport în vedere îmbunǎtǎţirii terenurilor slabe în vederea fundǎrii directe.
În sprijinul acţiunii de reutilizarea a pǎmânturilor necontaminate trebuie sǎ se creeze
posibilitatea de depozitare provizorie a acestora şi surse ale pǎmânturilor şi ale deşeurilor din
construcţii şi demolǎri, cu informaţii despre acestea şi necesarul de astfel de materiale pentru a se
asigura o valorificare cât mai eficientǎ.
Deşeuri din beton. Betonul, ca un amestec de ciment şi agregate, este unul din cele mai utilizate
materiale de construcţii, iar când este privit ca deşeu în urma demolǎrii clǎdirilor civile şi industrial,
podurilor sau drumurilor poate, rezulta, ca deşeu, într-o cantitate apreciabilǎ. Existǎ pe piaţǎ
concasoare care pot mǎrunţi molozul şi resturile din elementele din beton, iar cu ajutorul unor
separatoare magnetice şi ciururi se pot elimina resturile metalice şi agregatele sfǎrâmate se pot
încadra la dimensiunile agregatelor în funcţie de necesitǎţile de utilizare, ca şi sorturi, la prepararea
betoanelor proaspete. Se poate recupera în acest mod şi praful rezultat, care se adaugǎ, în unele
cazuri, amestecului, efectele asupra betonului fiind uneori benefice.
Betonul preparat cu agregate din beton reciclat este, de regulǎ, mai scump decât cel obţinut
cu agregate de balastierǎ sau carierǎ, de aceea ar trebui introduse mǎsuri de stimulare a refolosirii
deşeurilor din demolǎri şi din construcţii. In acest sens şi legislaţia ar trebui adaptatǎ şi completatǎ
cu norme privind utilizarea agregatelor provenite din reciclarea betonului, la prepararea betoanelor
noi.
Situaţia nu este mai bunǎ nici în ţǎrile UE, în sensul cǎ dintr-un consum anual de circa 3
miliarde de tone de agregate, doar 7 % reprezintǎ ponderea celor reciclate.
Deşeuri din cǎrǎmizi şi pavele. În mod similar cu deşeurile din beton, deşeurile din cǎrǎmizi şi
pavele pot fi concasate pentru a putea fi reutilizate ca produse de pavare sau drenare.
Mai nou, se studiazǎ posibilitatea utilizǎrii amestecului de piatrǎ şi cǎrǎmidǎ la executarea
stratului de bazǎ a drumurilor.
 O amplǎ utilizare utilizare a cǎrǎmizilor şi pavelelor, rezultate din demolǎri, este refolosirea
lor direct în construcţii fǎrǎ a mai fi concasate, singurul impediment fiind, în acest caz, faptul cǎ
acestea trebuie curǎţate de mortar înainte de reutilizare, cele fisurate trebuie aruncate.
Deşeuri din lemn. În cazul materialelor lemnoase din deşeurile de construcţii şi demolǎri, este
indicatǎ colectarea lor separată, în vederea prelucrǎrii pentru cǎ deşeurile de lemn pot fi uşor
contaminate cu anumite produse lichide, cum ar fi vopsele, uleiuri, lacuri şi alte produse chimice
rezultate ca deşeuri sau ajunse în contact cu acestea.
Aceste deşeuri, aduse la unitǎţile de valorificare, sunt testate sǎ nu conţinǎ material
contaminabile, precum şi praf, pietre, gunoi, etc. Unitatea de valorificare sorteazǎ din aceste deşeuri
lemn pentru combustibil alternative, lemn pentru construcţii provizorii, sau pentru alte întrebuinţǎri
funcţie de esenţa, gradul de uzurǎ şi vechimea acestuia.
Aşchiile de lemn încorporate în masa de ciment, sub presiune, dau naştere unui amestec
folosit la fabricarea panourilor pentru cofrare, structuri care sunt non-toxice şi reciclabile la rândul
lor. De asemenea, deşeurile din lemn se pot folosi şi pentru realizarea sistemelor de duşumea ori
pentru fabricarea elementelor de structura pentru acoperiş sau chiar la amenajarea acoperişurilor
verzi, ca bază pentru stratul de sol. În mod evident, folosirea unor produse din lemn reciclabil
precum uşi, ferestre sau structuri din cherestea, în locul unora din lemn nou, este benefică atât din
punct de vedere al economiei de energie, cât şi al resurselor.
Deşeuri din metal. Fabricarea unui produs nou din metal reciclat economiseşte între 74% şi 95%
din energia necesarǎ aceluiaşi produs din resurse primare din metal. Ca şi deşeuri din metal se
considerǎ produse confecţionate din oţel, fontǎ, cupru, aluminiu, plumb, bronz, alamǎ, etc.
Reciclarea lor este cu atât mai beneficǎ, cu cât în procesul tehnologic de fabricaţie sunt folosite
aceste deşeuri, ducând la micşorarea considerabilǎ a depozitelor de la gropile de gunoi, pe de-o
parte şi de economisire a resurselor naturale, pe de altǎ parte.
Oţelul reciclat se foloseşte la realizarea elementelor structurale ale clădirilor sau pentru
obţinerea obiectelor de feronerie.
Aluminiul recuperat poate fi utilizat pentru componentele de ferestre sau ca material pentru
realizarea jgheaburilor.
Deşeuri din gips-carton, sticlǎ şi alte materiale. Existǎ tehnologii pentru reciclarea deşeurilor din
gips care le mǎrunţesc, iar piesele de prindere şi îmbinare pot fi recuperate şi reîntrebuinţate.
Acestea pot fi folosite în izolaţii fonice, agriculturǎ sau ignifugǎri.
Sticla poate fi colectatǎ în containere şi dusǎ la unitǎţile de reciclare pentru a fi retopitǎ. La
fabricarea materialelor de construcţii se folosesc deşeurile din sticla care nu sunt sortate după
culoare, după îndepartarea magnetică a materialelor feroase şi a aluminiului. Praful de sticlă care nu
mai poate fi utilizat la fabricarea altor recipiente poate fi valorificat prin realizarea vatei de sticlă,
material utilizat pe scară largă în izolarea termică şi fonică. De asemenea, deşeurile de sticlă pot
intra în componenta elementelor folosite la finisarea exterioară a pereţilor, a pardoselilor sau la
obţinerea altor tipuri de geamuri.
Materialele sintetice, generic numite plastice, sunt utilizate pe scară largă în construcţii datorită
durabilităţii şi a greutăţii lor reduse. Materialele termoplastice obişnuite sunt polietilena şi
polipropilena, având avantajul de a fi foarte uşor reciclabile. Polietilena se poate folosi la obţinerea
de produse destinate amenajărilor interioare, cum ar fi mochete, tesături sau substituenti pentru
cherestea. PVC-ul este folosit în mod frecvent la ţevile de scurgere din instalaţiile sanitare, la
tâmplăria pentru ferestre sau ca aplicaţii pentru pardoseală. Majoritatea elementelor de construcţie
din PVC este fabricată din granule fine de plastic, a căror varietate este foarte mare, motiv pentru
care doar o parte din ele poate fi şi reciclata.

PVC-ul poate contribui, prin reciclare, la obţinerea unei game variate de produse utilizate în
domeniul construcţiilor, cum ar fi materiale pentru protecţia exterioară a clădirilor, ecran de
palplanşe, elemente de închidere a orificiilor pentru ferestre sau plăci pentru finisarea pardoselilor.
Ţevile din PVC sunt ecologice şi mai eficiente decât cele din ciment sau aliaje metalice.
Principalele avantaje ale ţevilor din PVC sunt durata de viaţă de o sută de ani şi costuri minime de
intreţinere. Ca variante la aceste produse se pot folosi învelitori exterioare din lemn, palplanşe din
oţel, elemente de închidere a cavităţilor din oţel şi material termoplastic sau elemente de finisare a
pardoselii din cauciuc sau linoleum.
Polistirenul reciclat se poate folosi în combinaţie cu oţelul pentru realizarea de cofraje permanente
utilizate la turnarea pereţilor de beton. Aceste cofraje au excelente proprietăţi de izolare termica şi
fonică, în afara faptului că sunt rezistente la uzură. De asemenea, amestecul de ciment cu polistiren
reciclat se foloseste ca material de bază în procesul de turnare a betonului, cu scopul realizării de
pereţi pentru construcţii. Aceste structuri sunt eficiente din punct de vedere energetic, ignifuge şi
fonoabsorbante.
Hârtia reciclată este folosită la obţinerea de produse cum ar fi: pereţii din carton cu ghips sau
pentru fabricarea izolaţiei din celuloza.
Deşeurile de cărămidă şi plăci de teracotă reprezintă o alternativă economică de realizare a faţa-
delor construcţiilor, cu condiţia că pentru aceasta sa fie folosit mortarul de var. Betonul reciclat se
foloseste la fabricarea plăcilor de beton folosite la fundaţiile constructiilor. Ca materiale de structura
se folosesc şi blocurile de beton pre-turnat uşor realizate din ciment, nisip şi var, la care se poate
adăuga şi zgura rezultată în urma arderii cărbunilor. Pentru fabricarea betonului folosit la asfaltare,
una dintre componentele utilizate poate fi cauciucul reciclat.
Piatra artificială, rezultată din amestecul de beton si pietris, este utilizată de obicei ca material
pentru faţadele construcţiilor. La fabricarea acesteia se mai poate folosi şi zgura. Rocile pot servi
drept rambleu în lucrările de consolidare in lucrările civile, poduri si drumuri.
Zgura este principalul subprodus pentru metalurgia feroasă și reutilizarea ei aduce cele mai
importante beneficii economice şi ecologice. Zgurile siderurgice sunt produse secundare,
indispensabile proceselor de elaborare a fontei şi oţelului, cu un rol tehnologic bine definit. De
aceea, compoziţia lor chimică este determinată de necesităţile etapei tehnologice specifice obținerii
fontei sau oțelului. În timpul procesului de elaborare, zgurile se află în domeniul temperaturilor
înalte, ceea ce le conferă omogenitate. Fiecare domeniu de utilizare a zgurilor (sau mai bine spus a
produselor obţinute din zguri) indică proprietăţi specifice. Utilizatorii produselor din zguri şi-au
definit cerinţele prin reglementări, norme, fişe în care sunt specificate condiţii tehnice, caiete de
sarcini (ex.: Germania DIN 4301 – condiţii tehnice pentru utilizarea zgurilor în domeniul
materialelor de construcţii, Cehia – standard cu condiţiile tehnice impuse zgurii de furnal granulate
pentru industria cimentului etc.).
Zgurile metalurgice şi în special cele de furnal, au proprietăţi hidraulice latente, adică aduse în stare
pulverulentă şi activate prin adaosuri adecvate, se întăresc în prezenţa apei şi ating rezistenţe
mecanice comparabile cu cele ale cimenturilor portland.
Cele mai importante domenii în care pot fi utilizate zgurile siderurgice sunt:
1. Domeniul construcţiilor:
– construcţia de drumuri la: stratul de bază; realizarea căilor rutiere ca agregate pentru beton şi
asfalt; construcţia de căi ferate: la armarea bazei; la realizarea terasamentelor, rambleurilor;
construcţia aerodromurilor: la amenajarea pistelor;
– construcţii hidrotehnice: la amenajarea râurilor (maluri, diguri , baraje);
 – construcţii portuare (bazine, amenajări ţărmuri);
– industria materialelor de construcţii: industria cimentului; fabricarea betoanelor (materialelor de
umplutură); fabricarea unor produse finite: blocuri beton, plăci tip BCA; cărămizi, bolţari;
plăci pentru acoperişuri (ţigle, olane); plăci ceramice pentru decor exterior şi interior (faianţă,
gresie etc.);
– industria sticlei.
2. Domeniul agriculturii şi lucrărilor funciare: îngrăşământ mineral; fertilizare sol; modelarea
solurilor.
3. Domeniul protecţiei mediului: material pentru realizarea stratului de etanşare mineral la
amenajarea depozitelor pentru diferite deşeuri; material fertil tip “humus” (obţinut din amestecul cu
alte tipuri de materiale) care poate fi folosit ca sol fertil pentru “înverzirea haldelor”.
4. Domeniul siderurgic (reciclare): recuperarea fierului metalic prin separare electromagnetică;
reciclare la aglomerare şi furnal a fracţiei oxidice din zgurile ce au conţinut ridicat de FeO ca
înlocuitor de minereu şi fondanţi.
Multitudinea domeniilor de utilizare demonstrează în mod evident că în siderurgie au existat
preocupări pentru valorificarea zgurilor. De aceea zgurile nu sunt considerate deşeuri, ci potenţiale
materii prime pentru alte domenii economice. Valorificarea îşi are începuturile în urmă cu un secol.
Prin descoperirea în 1862 a proprietăţilor hidraulice ale zgurii de furnal granulate şi deci
posibilităţile de utilizare a acesteia în industria cimentului, în Germania au fost publicate în 1909,
respectiv 1917, primele norme tehnice pentru “cimentul portland de furnal”. Aplicaţiile/utilizările
zgurilor răcite în aer sunt:
‐ betoane de ciment portland pentru pavimente, poduri (peste şosele sau căi ferate), construcţii de
clădiri (industriale sau locuinţe) şi alte diferite produse din beton;
‐ elemente de zidărie preturnate utilizate la fabricarea elementelor de zidărie, conductelor, tuturor
formelor armate preturnate prezente în grinzi şi planşee;
‐ pavimente bituminoase;
‐ pentru straturile de legătură în macadam, agregat dens sortat, bază stabilizată bituminoasă
(neagră) sau fundaţii pământ-agregat. Fundaţiile compacte din agregate de zgură sortată au o
stabilitate ridicată şi pot fi utilizate pentru autostrăzi mari şi aeroporturi;
‐ izolaţii din vată de zgură (prin adaosuri mici de alte materiale în încărcătura furnalului se poate
obţine calitatea necesară pentru zgura evacuată, astfel încât la răcire este posibilă obţinerea vatei
minerale din aceasta);
‐ acoperişuri din zgură (în compoziţia ţiglelor);
‐ balast pentru terasamente de căi ferate (ca agregat mineral, atât pentru realizarea mixturilor
bituminoase şi macadamului pentru construcţii, cât şi a balastului pentru terasamente de căi
ferate);
‐ medii filtrante pentru diverse fluide (prezenţa gropilor şi poligoanelor unghiulare pe suprafaţa
particulelor de zgură determină o permeabilitate transversală eficientă, astfel ca zgură fi un foarte
bun mediu filtrant);
‐ paturi de absorbţie pentru tancuri septice (în mici tancuri individuale septice, dispuse în sistemele
de canalizare ale locuinţelor sau instituţiilor, la realizarea straturilor de sub suprafeţele de
absorbţie, a căptuşirii gropilor de filtrare sau a paturilor de absorbţie).

Durata de viață a betonului

Betonul este unul dintre materialele de construcție mai utilizate pe scară largă. Producția
medie anuală în lume este de aproximativ 1 tona de beton/persoană (Van den Heede și De Belie,
2012). Consumul de agregate naturale, care constituie cea mai mare parte din compoziția betonului,
este în creștere rapidă odată cu creșterea producției și utilizării betonului, motiv pentru care este
necesară o evaluare a impactului asupra mediului.
Agregate naturale sunt cu siguranță resurse esențiale și valoroase pentru dezvoltarea
economică și socială a omenirii, dar acestea trebuie să fie produse și utilizate în conformitate cu
principiilor dezvoltării durabile (Blengini și Garbarino, 2010).
Folosirea betonului care utilizează agregate reciclate provenite din concasarea betonului
demolat ca material de construcție este de așteptat să contribuie la rezolvarea problemei lipsei de
materii prime, și, astfel, ar permite construirea infrastructurilor folosind un sistem circulator de
resurse (Tokushige, 2007). În Fig. 7.3 este prezentat schematizat ciclul de viaţă al betonului (Marie
și Qasrawi, 2012).
 Al doilea ciclu de reciclare

Primul ciclu de reciclare

Faza de Faza de Faza de Faza de

producție construcție exploatare demolare

Fig. 7.3. Ciclul de viață al betonului (Marie și Qasrawi, 2012)

Prima fază de extracție a materiilor prime și ultima de eliminare și reciclare au în ciclul de

viață al betonului cea mai mare contribuție din punct de vedere al impactului asupra mediului prin
consumul de materiale naturale și producția de deșeuri.
Imposibilitatea de a recicla acest material residual, rezultat după demolare determină
perturbarea mediului prin crearea de depozitele de deșeuri inutile. Dar produsul reciclat ar trebui să
aibă anumite proprietăți fizice și mecanice pentru a putea fi folosit la următorul ciclu de viață pentru
producția de elemente de beton. Deoarece, în general, agregatele ocupă 70 ÷ 80% din volumul de
beton, acestea ar trebui să fie atent selectate în scopul de a controla calitatea betonului, astfel faza de
demolare din cadrul ciclului de viață a betonului joacă un rol important în procesul de reciclare,
realizându-se după o anumite tehnologie.

Utilizarea agregatelor reciclate la lucrări de infrastructură

La reciclarea asfaltului deteriorate se obține liant asfalt (3-7%) și agregate (97-93%).
Utilizarea agregatelor provenite de la reciclarea asfaltului se practică în SUA începând cu 1930
(Han și Thakur, 2015).
Thakur et al. (2013) au efectuat teste de laborator folosind placa de încărcare pentru a
studia relația dintre încărcarea verticală aplicată asupra probelor și mărimea deformațiilor pentru
următoarele variante de realizare a probelor de pavaj realizat din agregate reciclate provenite din
reciclarea pavajului vechi (RAP):
‐ probă nearmată (probă de RAP nearmată);
‐ probă armată (probă de RAP armată cu geocelule cu înălțimea de 10 cm);
‐ probă armată (probă de RAP armată cu geocelule cu înălțimea de 7,5 cm);
 În urma testelor s-a observat că probele nearmate realizate cu RAP au cedat la valoarea
forței verticale de 172 kPa, față de cedarea celorlate variante de probe armate la valoarea de 586
kPa, rezultatele fiind prezentate în Fig. 7.4. Modulul de deformație a probelor armate a crescut față
de varianta nearmată de 1,2 ori, respectiv de 1,6 ori.

Fig. 7.4. Variaţia efortului vertical cu deformaţia pe probe armate si nearmate cu geocelule
(Thakur et al., 2013)
Thakur et al. (2013) au efectuat teste de laborator, folosind o cutie metalică, în care au
realizat probe supuse încărcărilor statice, cu scopul de a studia efectul armării, a gradului de
compactare, a mărimii încărcărilor și a materialului de suprafață în varianta nearmată respectiv
armată cu geocelule. Cu ajutorul plăcii statice s-au aplicat încărcări verticale de 276 kPa, respectiv
552 kPa pentru 5 variante de realizare a probelor folosind unul sau mai multe straturi de armare cu
geocelule.
S-a observat faptul că prin introducerea armării cu geocelule s-a redus semnificativ
valoarea deformațiilor chiar și la valori mari ale încărcărilor verticale chiar și la un grad de
compactare scăzut, iar pentru un strat bun de suprafață deformațiile și crăpături scad în mod
semnificativ. Creșterea numărului de straturi de armare cu geocelule a determinat de asemenea
îmbunătățirea comportării pavajelor realizate din agregate provenite de la reciclarea vechiului pavaj,
rezultatele încercărilor fiind prezentate în Figura alaturata.
 Fig. 7.5. Variaţia efortului axial la curgere în funcţie de timp şi de gradul de compactare

Utilizarea agregatelor reciclate provenite din concasarea betonului

Betonul fiind un material cu posibilitate de reciclare de 100%, este de obicei sfărâmat și

reutilizat în structuri noi de beton sau la lucrări de infrastructură. Agregatele naturale reprezintă 60-
75% din total volumului rezultat după reciclarea betonului (Han și Thakur, 2015). Gongora și
Palmira, 2012 au efectuat teste de laborator folosind placa de încărcare ciclică pe secțiuni de drum
neasfaltat realizat în variant nearmată respective în variant armată cu material geosintetic de tipul
geogrilelor biaxiale dispuse în interiorul unei cutii de metal cu diametru de 750 mm și înălșimea de
530 mm, cu scopul de de studia modul de comportare a drumurilor construite pe un teren slab de
fundare existent pe amplasament.
Încărcările ciclice aplicate s-au realizat aplicînd asupra probelor o forță de 17 kN la o
frecvență de 1 Hz. Probele pentru teste au fost realizate din 300 mm grosime de strat de bază peste
care s-a așezat 230 mm grosime de strat de agregate granulare. Agregatele folosite pentru crearea
stratului de bază au fost de două tipuri: agregate noi (FA) și agregate reciclate provenite din
concasarea betonului (RCA). Geogrila a fost dispusă la interfața dintre stratul de bază și stratul de
suprafață. Deformațiile au fost măsurate cu traductori de deplasare.
În Fig. 7.6 sunt prezentate rezultatele încercărilor, respectiv mărimea deformațiilor
înregistrate în balast supus la încărcări ciclice, observându-se scăderea mărimii acestor deformații
datorită dispunerii stratului de armare.
 Fig. 7.6 Deformarea permanentă în funcție de numărul de cicluri de încărcare
(Gongora și Palmira, 2012)

Utilizarea agregatelor reciclate provenite din reciclarea balastului

Balastul este un material granular obținut prin curgerea liberă a apelor, fiind compus în
general de agregate și pietriș cu dimensiuni grosiere de circa 10-60 mm în diametru și cu un
procent mic de bolovăniș, fiind utilizat în mod obișnuit ca material portant în construcția de
drumuri. Balastul de bună calitate este format din particule unghiulare cu suprafață aspră și fisuri
minime, cu greutate specifică mare, rezistență la forfecare, tenacitate și duritate și suficientă
rezistență de lungă durată. Balast folosit la construcția liniilor de cale ferată se degradează progresiv
datorită încărcărilor ciclice repetate. Balastul degradat este, de obicei, înlocuit cu balast nou în
timpul lucrărilor de întreținere. Balast reciclat provenit de la căile ferate prezintă fisuri și are o
rezistență mai scăzută decât în etapa initial ceea ce poate afecta rezistența stratului de bază a
drumului/căii ferate. Pentru creșterea capacității portante a stratului de bază la care s-a folosit astfel
de material se folosesc materiale geosintetice (Han și Thakur, 2015).
Indraratna și Salim (2002) au efectuat teste de laborator cu încărcări ciclice triaxiale,
simulând încărcări de teren folosind materiale geosintetice, respectiv geotextile și geogrile pentru
stabilizarea balastului reciclat. În Fig. 2.6a sunt prezentate rezultatele încercărilor efectuate,
respectiv valoarea deformațiilor înregistrate în stratul de balast armat cu geotextile / geogrile în
funcție de numărul de cicluri de încărcare. Indraratna și Salim (2003) au efectuat teste ciclice
triaxiale în laborator simulând încărcări de teren folosind material geotextile pentru stabilizarea
balastului reciclat.
Probele supuse testelor au fost realizate cu următoarea stratificație: 50 mm grosime strat de
bază, 100 mm grosime substrat (realizat din piatră și nisip), 300 mm grosime strat din balast și 150
mm grosime pat de balast nou sau reciclat. S-au folosit pentru armare geotextile țesute, geogrile și
composite din geogrile cu geotextile, dispuse la interfața dintre stratul de balast nou/reciclat
respectiv stratul de baza de 300 mm, cu scopul de a reduce mărimea deformațiilor verticale și
laterale. În Fig. 7.7b sunt prezentate rezultatele încercărilor efectuate de Indraratna și Salim (2003),
respectiv valoarea deformațiilor înregistrate în stratul de balast armat cu geotextile în funcție de
numărul de cicluri de încărcare.

Fig. 7.7 Tasarea balastului în funcție de numărul de cicluri de încărcare

a) Indraratna și Salim, 2002; (b) Indraratna și Salim, 2003
Fatahi și Khabbaz (2011) au efectuat un calcul analitic utilizând programul de calcul cu
metoda elemetelor finite PLAXIS, pentru a cerceta modul în care, grosimea stratului de balast, tipul
de balast respectiv tipul de material geosintetic influențează modul de comportare a stratului de
baza realizat din balast pentru construcția de drumuri sau căi ferate, supus la încărcări provenite de
la un camion respective de la un tren.
 Probele supuse analizei numerice au fost considerate având următoarea stratificație: 3000
mm grosime strat de bază, peste care se așeză 150 mm grosime substrat de balast, apoi un nou strat
de 300 mm grosime strat din balast și 15 mm respective 10 mm șina de cale ferată.
S-au luat în calcul 3 tipuri de balast: balast nou (FB), balast reciclat (RB) și balast amestec
(BB). Amestecul de balast fiind considerat în proporție de 50% ballast nou și 50% balast reciclat
(fiecare de 150 mm grosime).
Materialul geosintetic de tip geogrilă a fost dispus la interfața dintre substratul de 150 mm
grosime și cel de 300 mm grosime. S-a observant că deformațiile au scăzut odată cu creșterea
grosimii stratului de balast de la 0 la 700 mm. În Fig. 7.8 sunt prezentate rezultatele acestor
încercări. Se observă în mod evident faptul că introducerea materialului geosintetic a determinat o
scădere substanțială a deformațiilor.

Fig. 7.8. Tasarea balastului nearmat / armat cu geogrile (Fatahi și Khabbaz, 2011)

Fundarea construcţiilor pe terenuri de umpluturǎ

Există situații cand terenul de fundare pentru o viitoare construcţie este constituit din
umpluturi. Soluția de fundare ce prevede realizarea unei perne de fundare folosind materialul de pe
amplasament poate fi cea mai economică soluție, cu condiția realizării de îmbunătățiri care să
determine creșterea rezistenței acesteia, astfel încât aceasta să aibă capacitatea portantă necesară
pentru a suporta încărcările provenite de la viitoarea construcţie, în condiții de rezistență și
stabilitate.
 Pǎmânturile de umpluturǎ se caracterizeazǎ printr-o mare neomogenitate privind
compoziţia lor. Din punct de vedere al stucturii ele pot fi:
‐ umpluturi din pǎmânturi nisipoase, fǎrǎ o compactare organizatǎ;
‐ umpluturi din pǎmânturi argiloase fǎrǎ o compactare organizatǎ;
‐ deşeuri de producţie: zgurǎ, cenuşǎ, etc;
‐ umpluturi din molozul de construcţii: bolovani, beton, pǎmânt fǎrǎ o compactare riguroasǎ;
‐ umpluturi din deşeuri industriale (lemn, hârtie, piele, confecţii, etc);
‐ umpluturi din deşeuri menajere depuse în vrac, fǎrǎ o compactare corespunzǎtoare.
Îndesarea acestor pǎmânturi sub influenţa greutǎţii proprii se desfǎşoarǎ pe o perioadǎ
lungǎ (0,2-2 ani) pentru pǎmânturile nisipoase şi (2-5 ani) pentru pǎmânturile argiloase, zgurǎ, etc..
Calculul preliminar al terenului de fundare se poate efectua cu ajutorul presiunilor
convenţionale (pconv), determinate pe baza rezultatelor obţinute din investigaţiile de teren şi
încercarile de laborator (Tabel 7.1).
Soluţiile de fundare recomandate pentru construcţiile inginereşti amplasate pe terenuri ce
conţin pǎmânturi de umpluturǎ se pot realiza în urmǎtoarele condiţii:
1. Folosirea terenului de umpluturǎ în condiţii de teren natural atunci când :
‐ umplutura este realizatǎ organizat şi are un grad de îndesare corespunzǎtor fundǎrii directe;
‐ umplutura este de tip haldǎ din pǎmânturi nisipoase, deşeuri de producţie, piatrǎ spartǎ, zguri
granulate.
2. La toate tipurile de teren ce conţin pǎmânturi de umpluturǎ, se recomandǎ adoptarea unor
mǎsuri suplimentare pentru reducerea compresibilitǎţii şi rigidizarea sistemelor de fundare a
structurii. Dintre mǎsurile de reducere a compresibilitǎţii terenului se recomandǎ:
‐ compactarea terenului de fundare, de suprafaţǎ sau de adâncime; compactarea de
suprafaţǎ se recomandǎ pentru umpluturi care au o portanţǎ dobânditǎ deja. Pentru
umpluturi menajere se recomanda folosirea compactǎrii de adâncime prin executarea
unor colone de balast pe întreg amplasamentul sau realizarea unor ploturi sub talpa
fundaţiei izolate (Jurca şi Laszlo, 1986);
‐ alegerea unor soluţii de fundare care sǎ strǎbatǎ stratul de pǎmânt de umpluturǎ.
În cazul executǎrii unor construcţii pe umpluturi menajere se impune luarea în considerare a
douǎ probleme:
 ‐ executarea unor sisteme de captare a gazelor rezultate din descompunerea materiilor
organice;
‐ asigurarea stabilitǎţii pardoselilor. Soluţia cea mai corectǎ este de a prevedea un planşeu de
beton armat (grinzi + placǎ) rezemat pe fundaţiile izolate ale stâlpilor.

Tabelul 7.1. Presiuni convenţionale la pǎmânturile de umpluturǎ

Nisipuri prǎfoase,
Nisipuri mari, medii
pǎmânturi
şi fine, zguri
argiloase, cenuşii
Natura pǎmânturilor (kPa)
(kPa)
la un grad de umiditate
Sr ≤ 0,5 Sr≥0,8 Sr ≤ 0,5 Sr≥0,8
Pǎmânturi în umpluturi organizate conform unui 250 200 180 150
plan, cu îndesare
Haldǎ pǎmânturi şi deşeuri de producţie dupǎ 250 200 180 150
îndesarea lor
Haldǎ pǎmânturi şi deşeuri de producţie fǎrǎ 180 150 120 100
îndesare
Pǎmânt vǎrsat şi deşeuri de producţie dupǎ 150 120 120 100
îndesarea lor
Pǎmânt vǎrsat şi deşeuri de producţie fǎrǎ 120 100 100 80
îndesare

Realizarea pernelor de fundare ca metodă de îmbunătățire a terenurilor slabe de fundare

presupune excavarea terenului de pe amplasament și realizarea pernei folosind următoarele variante
de pământ:
- pământ cu caracteristici geotehnice superioare (balast);
- pământul excavat de pe amplasament repus și bine compactat;
- pământ provenit din reciclarea altor materiale de construcție.
Prima variantă este cea mai uzuală și mai des folosită. Prezintă avantajul realizării de perne
de fundare cu caracteristici superioare de rezistență capabile să preia eforturile provenite de la
suprastructură, astfel încât la baza pernei de fundare valoarea acestora să nu depășească capacitatea
portantă a terenului slab de pe amplasament.
Prezintă dezavantajul costurilor de realizare din punct de vedere al extragerii din albia
râurilor și al transportului până la locul de punere în operă. La acest dezavantaj se adaugă
dezavantajul din punct de vedere al impactului asupra mediul datorită eroziunii pe care o produce în
albia râurilor cu toate efectele negative ce decurg din acest fapt.
A doua metodă este mai puțin folosită, deoarece depinde de tipul pământului aflat pe
amplasament și al posibilității compactării acestuia și obținerea unei capacități portante necesare.
Una din modalitățile de creștere a capacității pernei de fundare este armarea acesteia cu materiale
geosintetice. Prezintă avantajul reducerii costurilor de procurare a materialului și de transport al
acestuia, precum era cazul în prima variantă.
A treia variantă presupune folosirea ca material pentru realizarea pernelor de fundare:
- materiale reciclate provenite din construcții și demolări;
- materiale provenite din spargerea cărămizilor;
- materiale reciclate provenite de la concasarea betonului;
- materiale provenite de la reciclarea asfaltului.
În cadrul cercetarilor efectuate pe materiale provenite de la una din categoriile enunțate
anterior armată cu materiale geosintetice și solicitată la acțiuni statice și dinamice si studiul
caracteristicilor geotehnice și hidraulice ale sistemelor de pavare permeabile, are următoarele
concluzii:
- caracteristicile de compactare a materialelor provenite din reciclarea materialelor provenite din
construcții și demolări s-a constat că sunt în domeniul granulometric adecvat fiind echivalente cu
cele ale materialului extras din carieră;
- valorile specifice de greutate s-a observat că îndeplinesc criteriile specifice și astfel pot fi
considerate ca fiind agregate de calitate;
- materile organice conținute aceste agregate reciclate sunt în mică cantitate;
- în urma setului de teste din punct de vedere geotehnic, hidraulic și chimic se poate concluziona
ca acestea pot fi folosite ca material de umplutură pentru realizarea sistemelor de pardoseală
permeabile;
- conductivitatea hidraulică este scăzută pentru agregatele provenite din reciclarea betonului și a
carămizilor și ridicată pentru cele provenite din reciclarea asfaltului.
8. STUDII ELABORATE LA NIVEL INTERNAŢIONAL PRIVIND REUTILIZAREA
DEŞEURILOR DIN CONSTRUCŢII ŞI DEMOLĂRI

Având în vedere că materialele provenite din construcţii şi demolări au fost identificate de

Comisia Europeană ca prioritate de actualitate datorită cantităţii semnificative generate şi
potenţialul ridicat de reutilizare şi reciclare a acestor materiale, reintroducerea deşeurilor ca material
de bază în industria construcţiilor şi în aplicaţiile structurale în particular (drumuri, terasamente de
căi ferate) este susţinută prin stimularea cercetărilor şi finanţare de proiecte. Politicile de mediu îşi
propun o dezvoltare sustenabilă adecvată luând în considerare ca obiective principale reducerea
volumului de deşeuri depozitate. Se recomandă ca măsură de promovare reutilizarea în industria
construcţiilor prin utilizarea la scară largă a materialelor granulare, în special în lucrările geotehnice
şi de drumuri (terasamente, ziduri de sprijin, straturi rutiere, balast pentru căi ferate). În cadrul unor
proiecte de cercetare care au avut ca scop reciclarea deşeurilor din construcţii şi demolări, s-au
realizat studii pentru producerea de agregate utilizate la prepararea betoanelor (Behera et al., 2014;
Silva et al., 2014), ca strate de bază a infrastructurilor de transport (Agrela et al., 2012; Herrador et
al., 2011; Arulrajah et al., 2013; Leite et al., 2011). Aplicarea deşeurilor din construcţii şi demolări
în lucrările de infrastructura s-a concentrat pe utilizarea acestora la straturile de bază şi formă,
terasamente (Vieira şi Pereira, 2015).
Reutilizarea deşeurilor din construcţii şi demolări în lucrările de infrastructură este încă
limitată la nivel internaţional şi naţional din cauza lacunelor informaţionale privind performanţele
inginereşti şi de mediu a acestor materiale, dar şi experienţei limitate a utilizării lor in domeniul
construcţiilor. Eficienţa aplicaţiilor viitoare a deşeurilor din construcţii şi demolări depinde de
confirmarea performanţelor mecanice, care nu sunt obţinute de cele mai multe ori din cauza lipsei
de studii specifice şi complete privind costurile şi comportamentul mecanic al materialelor.
În Japonia, in 1994, programul “Tentative quality specifications for reusing materials from
demolished concrete for construction works” a condus la creşterea procentului de reutilizare a
deşeurilor din construcţii de la 48% înregistrată in 1990 la 96% în anul 2000, în principal ca
material pentru straturile rutiere.
În Portugalia, proiectul SUPREMA (Sustainable Application of Construction and
Demolition Recycled Materials in Road Infrastructures) îşi propune evaluarea fezabilităţii utilizării
deşeurilor din construcţii şi demolări în structurile rutiere. Cristelo et al. (2016) a elaborat în cadrul
proiectului o serie de studii privind aplicaţii potenţiale ale deşeurilor din construcţii şi demolări în
lucrările geotehnice şi evaluarea înlocuirii pământurilor naturale cu materiale reciclate din
construcţii. După efectuarea unor încercări experimentale pentru determinarea caracteristicilor
geotehnice ale materialelor de deşeuri, s-a observat similitudinea dintre comportamentul mecanic al
compozitiilor testate şi cele ale pământurilor naturale, cu valori ale rezistenţei şi rigidităţii elastice
net superioare comparativ cu cele obţinute pentru materiale granulare naturale cu granulometrie
similară.
O sinteza a utilizării deşeurilor din construcţii şi demolări în contextul cerinţelor actuale de
dezvoltare durabilă a fost elaborată de Bansal şi Singh (2014), luând în considerare datele statistice
cu privire la tipurile de materiale reciclate şi reutilizate şi planurile de management al deşeurilor.
Kolisetty şi Chore (2013) au evidenţiat stadiul actual al conceptului ecologic de utilizare a
deşeurilor din construcţii în India. Studii de caz referitoare la metode şi solutii de reciclare a
deşeurilor din construcţii şi demolări în Spania sunt prezentate de Rodriguez et al. (2007).
În Australia a fost elaborat în 2011 un ghid privind reciclarea şi reutilizarea depozitelor de
deşeuri din construcţii şi demolări, care cuprinde o serie de cerinţe şi studii de caz cu soluţii
inovative ecologice de reintegrare în industrie, precum şi oportunităţi pentru producătorii de
materiale de construcţii.
În stadiul actual, tematica privind gestionarea deşeurilor din construcţii şi demolări a fost
abordată în cadrul programelor finanţate de Uniunea Europeană (FP6, FP7) si H2020-WASTE axat
pe strategii şi solutii eco-inovative de reciclare, reutilizare şi valorificare a materiilor prime din
deşeuri. În Ianuarie 2015 s-a lansat proiectul “Resource Efficient Use of Mixed Waste”, care işi
propune identificarea situaţiei existente a managementului deşeurilor în statele membre UE,
inclusiv România, identificarea obstacolelor în reciclare şi potenţialii factori limitativi pentru
stabilirea de practici şi măsuri care să fundamenteze crearea condiţiilor optime în procesele de
reciclare şi reutilizare a deşeurilor.
Utilizarea integrată a materialelor reciclate din o serie de deşeuri generate din construcţii şi a
produselor eco-compatibile în operaţiunile de valorificare va asigura durabilitatea în timp a
lucrărilor de infrastructură, conducând la prelungirea duratei de viaţă a produselor prin obţinerea
statutului „End-of-waste”. Identificarea şi cuantificarea caracteristicilor fizico-chimice şi mecanice
ale produselor concepute prin studii şi încercări teoretice şi experimentale, modelări la scară redusă
şi la scară naturală vor permite monitorizarea şi controlul calităţii produselor şi îndeplinirea
cerinţelor de performanţă pentru aplicaţiile din domeniu. În contextul actual al abordării integrate a
problematicii mediului, educaţiei ecologice şi cercetării în domeniul ecologizării proceselor
tehnologice de realizare a lucrărilor de construcţii (în special infrastructura) pe baza de materiale
enzimatice şi polienzimatice şi reutilizarii deşeurilor provenite din construcţii, proiectul va contribui
prin studii ştiinţifice la atingerea obiectivelor stategiei naţionale şi europene de cercetare şi inovare.
Rezultatele preconizate vor permite realizarea unui transfer de cunoaştere între cercetare şi mediul
economic. Implementarea obiectivelor se concretizează în generarea de perspective de tip „smart-
safe”, tehnologii curate, hipoenergetice integrate, destinate descentralizării deşeurilor din construcţii
şi proiectării de noi materiale pe baza de materiale enzimatice şi polienzimatice. Cercetările
interdisciplinare din cadrul proiectului vor conduce la consolidarea unei echipe de cercetători şi la
dezvoltarea capacităţii ştiinţifice în domeniile de interes, stimularea dezvoltării pieţei materialelor
provenite din deşeuri.

9. IDENTIFICAREA PROBLEMATICII RPIVIND UTILIZAREA POTENŢIALA A

DIFERITELOR DEŞEURI SOLIDE PENTRU PRODUCEREA MATERIALELOR ŞI
LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII DURABILE ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE

Efectul utilizării necontrolate a materialelor naturale în lucrările de drumuri şi alte tipuri de

infrastructuri se manifestă prin epuizarea treptată a resurselor, în timp ce costurile de achiziții şi
prelucrarea acestor materiale este în continuă creștere. În aceeaşi măsură, cantităţile mari de deşeuri
industriale şi domestice cauzează efecte serioase asupra mediului în ceea ce privește eliminarea sau
depozitarea în siguranță. De aceea, preocupările cercetărilor în domeniul construcţiilor au vizat
implementarea tehnicilor de utilizare a diferitelor tipuri de deșeuri ca materiale alternative cu
aplicaţii în domeniul construcţiilor şi conservarea resurselor naturale (Aravind și Das, 2004, Rao et
al., 2007). Materialele tradiţionale de construcţie, cum ar fi beton, cărămidă, blocuri solide, blocuri
de trotuar şi tigle, sunt produse din resursele naturale existente. Minimizarea impactului negativ al
lanţului tehnologic atribuit materiilor prime utilizate în construcţii (extracţie, procesare, fabricare,
transport) şi gestionarea controlată şi sustenabilă a deșeurilor contribuie la protectia mediului si
sanatatea oamenilor (Xue et al., 2009).
În ultimele decenii, abordările ecologice sunt concentrate pe conservarea resurselor naturale
prin reciclarea diferitelor tipuri de deşeuri solide generate din construcţii şi demolări, în vederea
utilizării lor în producţia sau perfecţionarea materialelor de construcţie. Din punct de vedere
economic, durabil, utilizarea deşeurilor solide pentru producerea materialelor de construcţii este
unul din aceste eforturi inovatoare (Aubert et al., 2006). Costurile materialelor de construcţii cresc
zilnic datorită cererii ridicate, a deficitului de materii prime şi a preţului ridicat al energiei. Din
punct de vedere al economisirii energiei şi conservării resurselor naturale, utilizarea constituenţilor
alternativi în materialele de construcţii este în prezent o preocupare globală (Yoshizawa et al., 2004,
Pappu et al., 2007, Saffiudin et al., 2010, Lu şi Yuan, 2011, Mudgal, 2011, Yuan et al., 2012).
Pentru aceasta, studii extinse de cercetare dedicate explorării de noi componente sunt necesare
pentru a produce materiale de construcţie durabile şi ecologice.
Creşterea populaţiei, a urbanizării şi standardelor de viaţă ca efect al inovaţiilor tehnologice
a contribuit la creşterea cantităţii de deşeuri solide generate de activităţile industriale, miniere,
interne şi agricole. La nivel global, este estimată o cantitate de deşeuri solide municipale generată
de cca.13 miliarde de tone, dintre care 11 miliarde tone deşeuri solide industriale şi 1,6 miliarde
deşeuri solide municipale, fiind preconizată o dublare a acesteia la nivelul anului 2025. În Europa,
deşeurile solide municipale reprezintă 10% din totalul deşeurilor generate (Eurostat, 2016). În 2014,
se înregistra o rată de reciclare de 50% a deşeurilor solide municipale în Germania, Austria, Belgia,
Elvetia, Olanda şi Suedia. Cele mai mari creşteri ale ratei de reciclare în perioada 2004-2014 au fost
raportate pentru Lituania, Polonia, Italia, Cehia şi Marea Britanie.
Deşeurile din construcţii reprezintă unul dintre fluxurile importante de deşeuri solide la nivel
mondial (50%), atât din punct de vedere al dimensiunilor fizice, dar şi sub aspectul economic şi
ecologic. În datele EU27, statele membre ale Uniunii Europene generau o cantitate totală de deşeuri
din construcţii şi demolări de 530 milioane tone/an, provenite din renovări (60%), construcţii
(15%), demolări (25%), doar 46% dintre aceste fiind reutilizate sau reciclate (Monier et al., 2011).
Rata mare de reciclare sau reutilizare a deşeurilor din construcţii şi demolări s-a inregistrat in Marea
Britanie (75%), Irlanda (80%), Germania (86%), Estonia (92%), Danemarca (94%), Olanda (98%).
Studiile efectuate până în prezent cu privire la valorificarea fluxului de deşeuri au evidenţiat
utilizarea diferitelor tipuri de deşeuri provenite din construcţii şi demolări, cariere, staţii de tratare a
apelor uzate, surse de deşeuri solide municipale în procesul de stabilizare a pământurilor, aplicabile
în execuţia sistemelor rutiere, a zonelor de parcare, piste aeroporturi, alei pietonale (Sherwood,
1995, Dollan et al., 1999, Leite et al., 2011, Rosario et al., 2012, Vieira şi Pereira, 2015, Cristelo et
al., 2016). Cercetările experimentale au demonstrat eficienţa deşeurilor din construcţii şi demolări în
tratarea diferitelor categorii de pământuri, de la argilele expansive până la pământuri granulare,
precum şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizice şi mecanice prin creşterea rezistenţei la eroziune sau la
variaţii de umiditate şi temperatură (cicluri de îngheţ-dezgheţ).
Efectele materialelor cu rol în stabilizarea pământurilor au fost iniţial studiate şi aplicate de
inginerul francez, Henry Vidal, la sfârşitul anilor '50. Sistemul lui Vidal era cunoscut sub numele de
"pământ armat" şi constă în plasarea benzilor de armare din oţel la intervale predeterminate în masa
de umplere pentru a obţine rezistenţa la tracţiune sau coeziune într-un material relativ necoeziv
(Ling et al., 2003). În conceptul propus de Vidal, armarea benzii de oţel rezistă forţelor care se
dezvoltă în masa pământului prin transferul de frecare între granulele de pământ şi armare. În cazul
proiectării şi punerii în practică a armării, este posibil să se evite defectarea parţială, astfel încât
întreaga masă să se comporte ca un solid coeziv capabil să reziste forţelor interne şi externe.
Stabilizarea pământului folosind materiale tradiţionale de tipul varului şi cimentului este
foarte bine documentată în literatura de specialitate (Sherwood, 1993, Bell, 1996, Nagaraj et al.,
2014). Cu toate acestea, creşterea rapidă a generării de deşeuri solide, a condus la necesitatea unei
abordări durabile pentru gestionarea eficientă a deşeurilor şi utilizarea acestora în lucrările de
stabilizare. În special în ţările în curs de dezvoltare, aceasta abordare a oferit un dublu avantaj al
reutilizării deşeurilor, care a condus la rezolvarea problemelor legate de eliminarea deşeurilor şi
reducerea costurilor de mediu asociate activităţilor de construcţii. O serie de studii s-au bazat pe
utilizarea diferitelor deşeuri solide, fără adaosuri adiţionale de liant primar (var, ciment) în
stabilizarea terenurilor.
În ultima perioadă, utilizarea deşeurilor industriale s-a intensificat la nivel mondial în
aplicaţiile inginereşti, cu scopul implementării practicilor durabile de gestionare a deşeurilor.
Deşeurile industriale au fost reciclate pentru fabricarea cărămizilor, blocurilor şi a pavelelor, cum ar
fi agregatele din beton şi mortare, ca materii prime pentru fabricarea cimentului şi a varului, a
plăcilor de ipsos, a plăcilor pentru pardoseli şi pereţi. Cu toate acestea, aplicarea lor în lucrările de
stabilizare a pământurilor este larg acceptată, mare parte din deşeurile industriale fiind cercetate
pentru eficienţa lor în modificarea proprietăţilor pământului şi substituirea ca stabilizatori mecanici
şi chimici.
Sabat (2012) a experimentat stabilizarea pământurilor expansive cu praf ceramic în procente
de 5% până la maximum 30%. Pământurile amestecate au prezentat caracteristici de plasticitate
reduse, rezistență sporită, densitate crescută, umiditate optimă şi presiune de umflare scăzute.
Modificarea pământului expansiv cu praf ceramic a condus la schimbarea clasificării din punct de
vedere al stării de plasticitate, de la argila cu plasticitate foarte mare la plasticitate mijlocie. Analiza
cost-beneficiu a concluzionat că până la 30% praf ceramic poate fi utilizat pentru consolidarea
stratului suport pentru trotuare, cu economii de 15-24% din costul construcţiei.
Numeroşi cercetători, organizatii guvernamentale și academice au investigat o serie de
tehnologii ecologice care reduc impactul asupra mediului și utilizează materiale reciclate în
aplicatiile de infrastructura rutieră (Aravind şi Das, 2004, Fini si Abu-Lebdeh, 2011, James et al.,
2011). S-au dezvoltat programe tehnologice pentru obţinerea de produse verzi care menţin sau
îmbunătăţesc practicile actuale din ingineria construcţiilor. Materialele sau metodele rezultate din
aceste programe au fost concepute pentru eficienţa din punct de vedere al costurilor și beneficii
asupra societăţii, economiei şi mediului.
James et al. (2011) au studiat utilizarea potenţială a betonului reciclat (RCA) din demolări şi
a cenuşei zburătoare (FA) în producerea unor placi de beton. Cercetările au demonstrat că utilizarea
unor dozaje de 25% RCA şi 15% FA în pavajele de beton nu a condus la diferenţieri semnificative
din punct de vedere al performanţelor tehnice, comparativ cu betonul constituit din agregate
naturale.
Hamoush et al. (2011) a efectuat cercetări privind îmbunătăţirea unor elemente de pavaj din
punct de vedere al durităţii, ductilităţii, durabilităţii şi rezistentei termice, prin utilizarea de cauciuc
reciclat. Proprietăţile elementelor din piatră, cum ar fi rezistenţa la compresiune, conductivitatea
termică, durabilitatea, rezistenţa la impact şi absorbţia apei au fost măsurate şi comparate
experimental cu specimene din piatra naturală. Rezultatele experimentelor cu adaos de cauciuc
reciclat au evidenţiat o reducere a greutăţii materialului, creşterea ductilităţii şi durităţii, precum şi o
rezistenţă termică îmbunătăţită.
Kaosol (2010) a efectuat cercetări privind refolosirea nămolului de la o staţie de tratare a
apei pentru a obţine blocuri de beton. Rezultatele au demonstrat că producerea blocurilor de beton
amestecate cu nămolul provenit de la staţiile de tratare a apei reprezintă o alternativă durabilă și
profitabilă.
10. PREOCUPĂRI PE PLAN INTERNAŢIONAL PRIVIND VALORIFICAREA
DEŞEURILOR DIN CONSTRUCŢII ŞI DEMOLĂRI

Studii privind utilizarea deşeurilor de sticlă în lucrările de stabilizare

Sticla este un materiat inert, cu o rezistenţă la compresiune bună, permeabilitate şi

lucrabilitate, folosit ca agregate în lucrările de construcţii, ca agregat reciclat în fabricarea
betoanelor sau elementelor de construcţii (pavaje, borduri) sau ca liant. În ultimele decenii, o serie
de studii realizate de American Association of Highway Transportation Officials au analizat
posibilitatea utilizării agregatelor de sticlă în lucrările de drumuri pentru realizarea structurilor
rutiere, prin compararea caracteristicilor de rezistenţă şi performanţelor inginereşti cu cele ale
agregatelor naturale. Blewett şi Woodward (2000) au remarcat că deşeurile de sticlă concasate
prezintă un potenţial de utilizare ca material de umplutură sau de drenare. Cercetările realizate în
cadrul unui studiu complex „Glass Feedstock Evaluation Project” (1993) au evidenţiat că adaosurile
de deşeurilor de sticlă nu influenţează negativ caracteristicile pământurilor din amestecuri. În SUA,
companiile de proiectare şi execuţie a infrastructurii rutiere utilizează în mod frecvent deşeurile de
sticlă ca agregat în mixturile bituminoase pentru îmbrăcăminţi rutiere (drumuri, piste de biciclete,
piste de aeroporturi, parcări), cunoscut sub numele de „glassphalt”. Aceasta a demonstrat
performanţe relativ bune, cu rezistenţe uşor scăzute comparativ cu cele specifice obţinute din
materiale convenţionale. Recent, o serie de ţări au integrat deşeurile de sticlă în specificaţiile
infrastructurilor rutiere, cu scopul de a încuraja folosirea la scară largă a acestor tipuri de materiale
alternative (Su şi Chen, 2002). De exemplu, în Olanda, 50% din piaţa materialelor granulare pentru
straturile rutiere sunt constituite din deşeuri reciclate provenite din construcţii şi demolări.
Studiile în domeniu au evidenţiat că deşeurile de sticlă contribuie în mod pozitiv la
proprietăţile micro-structurale ale amestecului printr-o îmbunătăţire evidentă a performanţelor
mecanice (Corinaldesi et al., 2005, Topcu şi Canbaz, 2004). Experimentele au demonstrat că
adaosurile cu praf de sticlă de 15% în beton pot conduce la creşterea rezistenţei la compresiune cu
13% (Tuncan et al., 2001).
Cercetările elaborate de Nuruzzaman şi Hossain (2014) au evidenţiat îmbunatăţirea
pământurilor argiloase cu caracter expansiv prin adăugarea prafului de sticlă. Din comparaţiile
testelor efectuate pe pământ netratat şi tratat cu praf de sticlă, s-a remarcat creșterea densității
maxime uscate, scăderea umidităţii optime de compactare, scăderea plasticităţii şi potenţialului de
umflare pe măsura adaosului de sticlă sub formă de pulbere, ca material cu rol stabilizator fără
coeziune.
Davidović et al. (2012) au efectuat aplicaţii experimentale pentru determinarea
caracteristicilor geotehnice ale pământurilor argiloase (80%) cu adaos de 20% deşeuri de sticlă în
scopul evaluării eficacităţii acestui amestec în straturile rutiere. S-a observat că dozajul de deşeuri
de sticlă în materialul argilos nu are impact negativ asupra proprietăţilor geomecanice ale
structurilor modelate în laborator. Rezultatele determinărilor au indicat o creştere de 5 % a densităţii
maxime în stare uscată şi de 10% a indicelui californian de capacitate portantă.
Din punct de vedere al rezistenţei la forfecare, s-a constatat că sorturile fine şi medii de
deşeuri de sticlă indică parametrii de rezistenţă similari cu cele obţinute pentru amestecurile din
materiale naturale granulare (nisip şi pietriş). Rezultatele experimentelor realizate de Disfani et al.
(2011) confirmă eficienţa utilizării sticlei reciclate ca material de construcţie în aplicaţiile
inginereşti, în special în lucrările de drumuri la straturile de bază sau ca material de umplutură.
Avantajele utilizarii deşeurilor de sticlă în fabricarea elementelor de construcţii (pavaje sau blocuri
de beton) constau în: durabilitatea materialului datorită absorbţiei de apă aproape nule, rezistenţă la
abraziune îmbunătăţiţă a betonului datorită durităţii excelente, îmbunătăţirea proprietăţilor reologice
ale betonului proaspăt fără a utiliza superplastifianţi în amestecuri. Agregatele foarte fine de sticlă
au proprietăţi puzzolanice şi pot fi un substitut adecvat pentru ciment sau filer.

Studii privind utilizarea deşeurilor de zidărie şi var pentru îmbunătăţirea capacităţii portante şi
caracteristicilor de compactare

Tematica legată de îmbunătăţirea caracteristicilor de capacitate portantă a pământurilor

expansive reprezintă una dintre preocupările recente ale cercetătorilor la nivel internaţional. Aceste
tipuri de pământuri dificile sunt utilizate în construcţia straturilor de bază şi de formă a sistemelor
rutiere, fiind necesar un tratament eficient pentru îmbunătăţirea proprietăţilor şi performanţelor
stratului suport. Un exemplu, în acest sens, îl reprezintă studiile elaborate de Akshatha şi Bharath
(2016), ce au avut ca scop îmbunătăţirea indicelui californian de capacitate portantă a pământurilor
argiloase utilizând praf de cărămidă şi var. Probele de pământ constituite din argilă cu potenţial de
umflare au fost utilizate în amestecuri cu deşeuri de zidărie rezultate din demolări şi var ca liant de
stabilizare. Cercetările au vizat creşterea valorii CBR pentru pământul în stare naturală (CBR=1%)
până la cerinţa minimă de 8% CBR. În cadrul programului experimental au fost preparate
următoarele tipuri de amestecuri: argilă expansivă (BC)+ praf de caramidă (BP), argila expansivă
(BC) + var (L) şi argilă expansivă (BC) + praf de cărămidă (BP) + var (L). Din analiza rezultatelor
obţinute, pentru amestecul format din argilă expansivă şi praf de cărămidă se observă o scădere a
umidităţii optime de compactare (OMC), creşterea densităţii maxime în stare uscată (MDD) şi o
creştere a capacităţii portante prin creşterea dozajului de praf de cărămidă. În mod similar,
rezultatele experimentale obţinute pentru amestecul de argilă expansivă cu diferite dozaje de var au
evidenţiat aceeaşi tendinţă de variaţie a caracteristicilor de compactare ca în cazul amestecului cu
praf de cărămidă şi creşterea indicelui CBR pe măsura creşterii dozajului de var (Fig. 10.1).

Fig. 10.1. Efectul prafului de cărămidă şi varului asupra valorilor OMC, MDD şi CBR a argilei
expansive
(Akshatha şi Bharath, 2016)

Pentru amestecul de argilă expansivă cu praf de caramidă şi var, s-a constatat creşterea
capacităţii portante (CBR=8% cu adaos 1,5% var şi CBR=14% cu adaos de 2% var), creşterea
densităţii maxime în stare uscată până la valoarea MDD=1,921 g/cm3 şi scăderea umidităţii optime
de compactare până la OMD=15,90%, influenţate în mod evident de conţinutul de var, comparativ
cu adaosul de praf de cărămidă care a fost menţinut constant (Fig. 10.2). Deoarece varul este un
liant ce conferă rezistenţă timpurie terenului, utilizarea excesivă a acestuia poate conduce la apariţia
fisurilor în straturi, iar pentru reducerea acestui efect s-a utilizat praful de cărămidă.
 Fig. 10.2. Efectul varului si prafului de caramida asupra valorilor OMC, MDD si CBR
(Akshatha si Bharath, 2016)

Rezultatele obţinute au indicat o tendinţă de scădere a umidităţii optime de compactare

(OMC) şi o creştere a densităţii maxime în stare uscată (MDD) pe măsura creşterii conţinutului de
praf de cărămidă şi de var. Aplicaţiile experimentale au demonstrat eficienţa deşeurilor de zidărie şi
varului la îmbunătăţirea caracteristicilor geotehnice ale pământurilor argiloase expansive, cu efecte
economice locale.

Studii privind utilizarea deşeurilor de beton

Se consideră că 20-30% din conţinutul de agregate poate fi înlocuit cu deşeuri din beton
reciclat pentru aplicaţii structurale. Rata de reciclare a deşeurilor de beton în Europa este de 30%
(Olanda, Belgia, Germania), comparativ cu 80 % în Japonia şi SUA.
Cercetările elaborate până în prezent au demonstrat posibilitatea utilizării agregatelor din
beton reciclat generat din activităţi de construcţii si demolări în fabricarea de noi elemente de
construcţii. Ca și în cazul agregatelor naturale, calitatea agregatelor reciclate depinde de
caracteristicile legate de distribuția dimensiunilor, absorbție, abraziune (Rao et al., 2007).
James et al. (2011) au studiat utilizarea potenţială a betonului reciclat (RCA) din demolări şi
a cenuşei zburătoare (FA) în producerea unor plăci de beton. Cercetările au demonstrat că utilizarea
unor dozaje de 25% RCA şi 15% FA în pavajele de beton nu a condus la diferenţieri semnificative
din punct de vedere al performanţelor tehnice, comparativ cu betonul constituit din agregate
naturale.
Studii privind utilizarea deşeurilor de rigips
La nivel mondial sunt generate anual peste 80 milioane tone de deşeuri de rigips. De
aceea, reciclarea şi valorificarea deşeurilor de rigips în combinaţie cu o serie de deşeuri minerale
(zgură de furnal, praf de ciment, cenuşă zburătoare) sunt considerate pe scara larga ca soluţii
alternative in lucrările de stabilizare a terenului de fundare (Ahmed şi Ugai, 2011, Kamei et al.,
2007, Rahman et al., 2015) şi lucrările de realizare a straturilor de bază şi de fundaţie la sistemelor
rutiere. Gipsul ca material constituent al deşeurilor prezintă caracteristici de liant şi conduce la
creşterea rezistenţei mixurilor, în special într-un mediu uscat. Din acest motiv, utilizarea deşeurilor
de rigips reciclate ca material stabilizator în condiţii umede reprezintă o provocare având în vedere
solubilitatea gipsului în apă. De aceea, sunt necesare o serie de teste (cicluri de îngheţ-dezgheţ,
cicluri de umectare-uscare) pentru evaluarea stabilităţii şi durabilităţii materialului în lucrări (Kamei
et al., 2013). S-au elaborat o serie de cercetări experimentale pentru stabilizarea pământurilor
argiloase cu deşeuri de rigips, ciment sau var în diferite proporţii (Ahmed si Issa, 2014),
specimenele fiind tratate pentru 3, 7 şi 28 de zile în condiţii controlate de temperatură şi umiditate,
apoi inundate pentru o durată maximă de 60 de zile. S-au efectuat încercări pentru determinarea
rezistenţei la compresiune, cuantificarea modificărilor de volum şi absorbţiei de apa. Rezultatele
obţinute au evidenţiat că efectul perioadei de inundare asupra durabilităţii a fost mai pronunţat în
primele etape, astfel că după 15 zile de inundare s-a constatat o îmbunătăţire a durabilităţii sau o
menţinere constantă. Perioada de tratare a probelor a demonstrat efectul pozitiv asupra durabilităţii
pământurilor stabilizate. O creştere a conţinutului de ciment în amestecuri cu deşeuri de rigips este
asociată cu cresterea durabilităţii, comparativ cu cele în adaosuri cu var.