Tema 16.

Conflictele sociale
Conflictul este un proces social fundamental, întâlnit în toate societăţile, în toate
sistemele sociale. Conflictul înseamnă ciocnirea unor laturi, opinii, forţe, caracterizate prin
amplificarea tendinţelor şi intereselor contradictorii. Atât diferite contradicţii, cât şi
incompatibilităţi de interese pot fi întâlnite în toate sferele vieţii sociale. Dacă ele se acutizează,
apar tensiuni sociale ce se pot transforma în conflicte.
Conflictul este o opoziţie deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide,
comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau
incompatibile, cu efecte distructive asupra interacţiunii sociale .
Unii cercetători vizează conflictul ca pe un element necesar al vieţii sociale (G. Simmel, R.
Dahrendorf, M. Weber). G. Simmel consideră că conflictul este o sursă a organizării societăţii,
iar competiţia este mai necesară pentru societate decât asocierea. Conflictul contribuie la
rezolvarea unor divergenţe din societate, la menţinerea integrităţii sociale. R. Dahrendorf
propune modelul conflictual al societăţii, laturile antrenate în conflict fiind grupurile sociale,
diferite forţe politice, clase, state, care urmăresc scoruri incompatibile şi se luptă pentru
interesele lor. M. Weber vizează conflictul ca pe un fenomen inerent societăţii, un stimul al
dezvoltării sociale. Pentru el conflictul este un fenomen "normal".
Alţi cercetători (în special marxiştii) consideră că conflictul este o "patologie", este doar o
stare temporară a societăţii, ce poate fi depăşită prin mijloace raţionale.
Orice conflict conţine următoarele elemente: cauza conflictului, situaţia conflictuală şi
subiecţii conflictului.
Situaţia conflictuală apare în cazul existenţei unei probleme sociale, a opoziţiei de valori
şi interese. Apare în cazul când există baze obiective ale conflictului.
Subiecţii conflictului pot fi indivizi aparte sau grupuri sociale care creează situaţia
conflictuală şi acţionează pe parcursul derulării conflictului în conformitate cu interesele proprii.
R. Dahrendorf scoate în evidenţă trei tipuri de grupuri sociale ca subiecţi ai conflictului:
1) grupuri primare, adică participanţi nemijlociţi la conflict, care interacţionează în
vederea realizării unor scopuri contradictorii;
2) grupuri secundare, care contribuie la dezlănţuirea conflictului;
3) grupuri cointeresate în soluţionarea conflictului.
În cadrul diferitelor teorii, s-au evidenţiat diferite cauze ale conflictului social. Astfel, K.
Marx şi F. Engels consideră că conflictul este cauzat de inegalitatea socială, iar fundamentul lui
îl constituie lupta pentru proprietate. Pentru R. Dahrendorf, cauza conflictului social o constituie
distribuirea inegală a autorităţii, care îi privează pe mulţi indivizi de acest tip de resursă.
Reprezentanţii Şcolilor organiciste şi biologice găsesc cauza conflictului în manifestarea
agresivităţii înnăscute a omului.
Este adevărat că orice conflict social poate avea mai multe cauze. Printre cele mai
importante pot fi numite: inegalitatea şi discriminarea socială; repartizarea neuniformă a
resurselor în societate; tendinţele de a domina, de a acapara puterea, de a avea prestigiu;
intoleranţa în cazul diferenţelor morale, culturale, religioase, politice. De asdemenea, ciocnirea
unor poziţii de rol, a normelor unui anumit grup pot fi cauzele conflictului social.
Conflictul parcurge în dezvoltarea sa câteva etape. Principalele etape ale conflictului
social sunt: etapa preconflictuală, conflictul propriu-zis şi soluţionarea conflictului.
În etapa preconflictuală, se conturează cauzele conflictului social. Apar anumite
contradicţii, provocate de cele mai multe ori de divergenţele de interese, opinii, valori. Apare
situaţia problematică, conflictuală, care împiedică satisfacerea intereselor unui individ sau grup
social.
Etapa a doua a conflictului propriu-zis este deseori provocată de un eveniment, de un
incident. Subiecţii antrenaţi în conflict conştientizează cauzele conflictului. Conflictul ia
amploare, transformându-se într-o ciocnire deschisă şi manifestându-se sub diferite forme de
comportament conflictual.
Soluţionarea conflictului depinde, în cea mai mare măsură, de dorinţa laturilor
subiecţilor antrenaţi în conflict. Soluţionarea conflictului înseamnă încetarea interacţiunii
conflictuale, a comportamentului conflictual. Conflictul poate fi soluţionat total sau parţial. în
cazul soluţionării totale, confruntarea dintre laturi încetează, transformându-se în colaborare.
Soluţionarea parţială, însă, presupune doar schimbarea formei de manifestare exterioară a
conflictului, laturile antrenate în conflict fiind gata să revină în orice moment la comportamentul
conflictual. Pentru soluţionarea cu succes a unui conflict este nevoie să se conştientizeze, să se
identifice cauzele conflictului, contradicţiile dintre laturile opuse, să se stabilească interesele şi
scopurile acestor laturi. Este tot atât de necesar ca subiecţii implicaţi în conflict să caute
împreună soluţiile posibile, să manifeste respect unii faţă de alţii şi să fie pregătiţi pentru
realizarea unui compromis.
Există mai multe metode de soluţionare a conflictului social. Una dintre ele este metoda
evitării conflictului, care reprezintă, însă, o metodă temporară, căci nu înlătură cauzele
conflictului. Metoda amânării conflictului este şi ea o metodă temporară. Metoda tratativelor, a
negocierilor permite realizarea unui consens, prin această metodă analizându-se opiniile
subiecţilor conflictului şi posibilele consecinţe ale conflictului. Altă metodă este metoda
implicării în soluţionarea conflictului a unor mijlocitori, unor intermediari competenţi, cu
autoritate, care sunt şi ei cointeresaţi în soluţionarea conflictului. Metoda arbitrajului prevede
utilizarea normelor, legilor de soluţionare a conflictului.
În soluţionarea conflictelor pot fi antrenaţi după cum am văzut, atât subiecţii conflictului,
cât şi indivizi sau grupuri cointeresate în soluţionarea lui. Iar meritul cel mai mare al soluţionării
conflictelor este păstrarea echilibrului sistemelor sociale.
Distingem mai multe tipuri de conflict.
În funcţie de subiecţii antrenaţi în conflict, vom deosebi conflictul intrapersonal, care are
loc la nivelul conştiinţei individuale; conflictul interpersonal, ce se produce între indivizi şi
conflictul între grupuri. De asemenea, pot exista conflicte între un grup şi un individ.
După modul în care se produce conflictul, poate fi realizată altă tipologie a lui. Astfel,
conflictul este deschis în cazul când interesele subiecţilor conflictului sunt demonstrate deschis.
Dacă interesele contradictorii sunt slab pronunţate şi structurate, conflictul este închis.
După forma de manifestare conflictul poate să apară sub formă de confruntare,
competiţie şi concurenţă.
Altă tipologie se poate realiza în funcţie de sferele vieţii sociale în care apare conflictul.
Conflictul politic este conflictul între purtătorii relaţiilor politice, care se antrenează în luptă în
vederea repartizării resurselor politice, a puterii politice, a influenţei, a autorităţii. Conflictele
etnice ţin de lupta pentru drepturile şi interesele grupurilor etnice. Conflictele religioase au la
baza lor divergenţe religioase. Conflictele de muncă apar între patroni care doresc să se
muncească mai mult, iar cheltuielile lor să fie minime şi între salariaţi, care tind spre condiţii de
muncă mai bune, salarii mai mari.
De asemenea, conflictele pot fi constructive şi distructive în funcţie de consecinţele lor.
Conflictul poate produce schimbări în cadrul grupurilor şi sistemelor sociale în parte, dar şi în
ansamblu. Posibilele consecinţe ale conflictului sunt:
- crearea sau revitalizarea cadrului normativ în care se desfăşoară competiţia;
- formarea de structuri pentru consolidarea noului cadru;
- stimularea căutării de aliaţi şi, prin urmare, de noi asocieri ale grupului;
- stimularea, în cadrul grupurilor aflate în conflict, a schimbărilor orientate spre realizarea
concomitentă a unei coeziuni şi integrări mai mari şi crearea premiselor pentru noi conflicte
interne şi lupta pentru putere.1
Conflictele sociale pot avea şi multe consecinţe negative. Ele pot duce la distrugerea unor
canale de comunicare, de cooperare, la distrugerea unor structuri şi comunităţi sociale, la
cheltuieli neîntemeiate şi inutile, la slăbirea coeziunii unor grupuri sociale, la distragerea atenţiei
membrilor unor grupuri de la problemele esenţiale ale grupului.
Cu toate acestea, conflictele pot fi o sursă a inovaţiei, a creativităţii, a unor schimbări
progresive.