Tema 9.

Devianţele sociale
Cei mai mulţi oameni respectă normele din societate, fapt care asigură o
stare de armonie şi de echilibru al societăţii. Oamenii respectă normele, deoarece
au trecut prin procesul de socializare care inoculează individului respect faţă de ele
şi datorită faptului că în societate există diferite structuri ale controlului social.
Unii, însă, nu se conformează normelor societăţii, având un comportament deviant.
Unele comportamente pot fi identificate cu uşurinţă drept deviante - furt,
viol, altele - mai greu, de exemplu, purtarea cerceilor pe bărbie, traversarea străzii
într-un loc interzis (mai ales dacă pe aproape nu este nici un vehicul).
Noţiunea de devianţă nu ar exista, dacă nu ar exista în societate un univers
normativ, determinat de valorile acceptate de către această societate.
Comportamentul deviant este un comportament blamat şi nu ar fi aşa, dacă nu am
avea de la început o concepţie despre ce este sau nu blamabil. Un act este deviant
atât timp cât el este considerat deviant.
Devianţa este ansamblul comportamentelor şi stărilor neconforme cu
aşteptările, normele şi valorile unei societăţi. Ea se stabileşte prin corespunderea
sau necorespunderea unui comportament aşteptărilor sociale. Deviant este
comportamentul care nu îndreptăţeşte aşteptările de rol, comportamentul care
încalcă normele sociale. Ea este o abatere de la standardele, modelele societăţii.
Trebuie să menţionăm, însă, că unul şi acelaşi comportament poate fi
calificat drept deviant sau nedeviant în dependenţă de societate, grup social,
perioadă istorică, cadru normativ. Adică, devianţa este relativă. De exemplu,
considerăm omorul o crimă, dar nu şi uciderea unui om în război pentru a apăra
ţara. într-o societate, un act se consideră deviant în cazul când el încalcă normele şi
legile valabile pentru această societate.
Sociologul american N. Smelser consideră că devianţa este alcătuită din trei
elemente: omul, căruia îi este propriu un anumit comportament; norma ca un
criteriu al evaluării comportamentului drept deviant; alt om sau grup de oameni
care reacţionează la comportamentul dat. Este necesară şi oportunitatea
delincventei, adică întâlnirea la un moment dat şi într-un loc dat a circumstanţelor
favorabile executării unui act deviant.
Devianţa poate să vizeze personalitatea (de ex., un cerşetor, un nebun),
subiectivitatea omului (naţionalism), sau actul (efracţia).
Devianţa poate fi pozitivă şi negativă. Dacă devianţa negativă duce la
dezorganizarea societăţii, chiar şi la prăbuşirea ei (crime, de ex.), atunci devianţa
pozitivă (creaţia artistică, ştiinţifică, tehnică, social-politică) contribuie la ridicarea
nivelului de organizare al ei, la dezvoltarea socială, prosperarea societăţii. Devianţa
are un rol important pentru schimbarea societăţii. De multe ori o schimbare socială
începe de la un comportament mai ciudat, diferit de al altora, neconformist, bazat
pe valori noi.
Această distincţie permite recunoaşterea faptului că devianţa nu are numai
un caracter distructiv, dar şi constructiv, în măsura în care stimulează schimbarea
socială, prin punerea la îndoială a legitimităţii normelor, redefinirea normelor
sociale, modificarea rolului de control social, mobilizează resursele colectivităţii,
contribuind la afirmarea şi consolidarea valorilor sociale fundamentale.
În continuare, ne vom referi îndeosebi la devianţele negative.
Devianţa poate fi clasificată după sfera vieţii sociale în care apare. Aşa, de
exemplu, în sfera economică se înregistrează aşa forme de comportament deviant
ca neachitarea impozitelor, încălcarea disciplinei de muncă. în sfera social-politică
- naţionalism, extremism, în domeniul comunicării — egoismul, mitocănia.
Există mai multe categorii de devianţe sociale:
1) infracţiuni şi delicte-omucidere, furt;
2) sinuciderea;
3) consumul de droguri şi lumea toxicomanilor;
4) transgresiuni sexuale - prostituţie, homosexualitate, pornografie;
5) devianţe religioase - vrăjitorie, erezii, sectarism.
6) boli mintale;
7) handicapuri fizice1.
Unele categorii sunt discutabile, mai ales ultima. Dar se observă deseori relaţii
tensionate când persoanele "normale" comunică cu cele ce au un anumit handicap
fizic - surditate, orbire, obezitate. T. Parsons scria că boala, într-unui din aspectele
sale esenţiale constituie o formă de conduită deviantă. Şi tot el accentua că, din
punct de vedere al stabilităţii sistemului social, rolul bolnavului poate fi mai puţin
periculos decât un altul (al criminalului, de exemplu).
Un caz aparte al devianţei îl constituie criminalitatea, ce cuprinde totalitatea
actelor care încalcă normele stabilite şi violează codurile ei scrise (legea) sau
nescrise (prescripţiile cutumei, aşteptările opiniei publice etc), reprezentând
manifestări ilicite sau transgresiuni de la modelul normal al unei anumite societăţi.
Se pot deosebi mai multe tipuri de crimă:
1) crime împotriva persoanei (crime cu violenţă) - omucidere, atac cu violenţă
exagerată, viol, tâlhărie.
2) crime împotriva proprietăţii: hoţia, furtul, furtul de automobile,
efracţia, incendierea premeditată.
3) crime fără victimă — jocuri de noroc, beţie în public, prostituţie, folosirea
ilegală de droguri.
4) crime comise de corporaţii şi de "gulerele albe" -delapidarea,
frauda, publicarea de reclame false, manipularea acţiunilor şi
obligaţiunilor, fixarea preţurilor, vânzarea clandestină a alimentelor
dăunătoare sau a drogurilor1.
Astfel, putem spune că devianţa socială include o gamă vastă de acte sau conduite
de la cele excentrice (ce ies din limitele obişnuinţelor; ţinută, limbaj sau gesturi
neobişnuite, ciudate, bizare, extravagante), la cele imorale (acte care sfidează
morala publică, care nu sunt totdeauna sancţionate de lege), până la cele cu
caracter antisocial (acte infracţionale sancţionate de lege) sau asociat (boli psihice).
In ceea ce priveşte cauzele care declanşează comportamentul deviant, au
existat în istoria studierii fenomenelor sociale mai multe explicaţii.
Astfel, în timpurile mai vechi se considera că cei care comit crime, alte acte
deviante sunt posedaţi de forţe supranaturale, de duhuri rele care îi impun să
procedeze într-un mod anume.
Au existat şi explicaţii biologice. Printre ele ipoteza cercetătorului italian
Cezare Lombrozo, care, pe baza unor studii efectuate în închisori, a stabilit că
deţinuţii aveau anumite particularităţi: frunte îngustă, maxilar ieşit în afară ş. a. El
considera că aceşti oameni sunt "atarici", subdezvoltaţi din punct de vedere
biologic. Această ipoteză a sa a fost criticată, în primul rând, pentru faptul că nu
numai cei care au un comportament deviant posedă asemenea calităţi, ci şi unii din
cei care se conformează normelor societăţii.
La mijlocul secolului XX, psihologul şi medicul american William Sheldon
a afirmat că tipul anatomic are legătură cu criminalitatea. Dintre cele trei tipuri
anatomice - mezomorful, care este musculos, atletic, activ, agitat, insensibil;
ectomorful - înalt, fragil, suprasensibil, nervos şi endomorful - scund, gras,
comunicabil, anume mezomorful este mai predispus către un comportament
deviant. Unii au considerat, însă, că acest tip, într-adevăr ar putea să reacţioneze la
frustrări cu comportament agresiv mai degrabă decât celelalte tipuri, dar nu există
o relaţie directă între caracteristicile fizice şi criminalitate.
O altă explicaţie biologică ţine de faptul că criminalii au un model
cromozomial masculin (XYY), adică un cromozom masculin suplimentar. Poziţia a
fost criticată, din cauza că nu au fost supuşi cercetării prea mulţi indivizi, că s-ar
putea ca ei să aibă un nivel intelectual mai jos şi de aceea sunt mai des prinşi şi
identificaţi.
Există şi un şir de explicaţii sociologice. De exemplu, în cadrul teoriei
asocierii diferenţiale se consideră că criminalitatea este învăţată în urma
socializării. Adică în cazul când oamenii se socializează în prezenţa unei subculturi
deviante, când cei care sunt importanţi pentru ei cu un comportament deviant,
atunci ei învaţă norme şi comportamente deviante.
Reprezentanţii teoriei controlului social afirmă că principala cauza a
comportamentului deviant este lipsa unui control intern, al individului însuşi, şi a
unui control extern, din partea societăţii. Doar legăturile sociale puternice îi pot
face pe oameni să accepte normele şi valorile comunităţii lor şi să se conformeze
acestora. însă, se observă că şi unii oameni bine integraţi în comunităţile lor au un
comportament deviant, mai ales dacă sunt încadraţi în comunităţi deviante.
 În cadrul teoriei conflictului social se consideră că sursa devianţei se află în
conflictele din societate. în concepţia marxistă, însăşi structura economică a
societăţii, adică structura socială şi nu individul, este cauză a devianţei. Deoarece
controlul asupra resurselor nu este repartizat în mod egal, unii tind să obţină ceea
ce cred că li se cuvine, fie şi pe căi mai puţin legale. Iar capitaliştii încearcă uneori
pe aceleaşi căi să păstreze şi să dezvolte ceea ce au dobândit. La fel, în această
teorie, drept sursă a devianţei este privit nu numai conflictul economic dintre 2
clase principale, ci toate conflictele dintre grupurile din societate - de natură
religioasă, culturală etc. Totuşi, nici această teorie nu ne oferă o explicaţie
completă cu privire la cauzele devianţei.
O altă teorie, destul de însemnată şi răspândită este întâlnită sub mai multe
denumiri - teoria reacţiei sociale, a etichetării sociale, a stigmatizării sau de
marcaj. Reprezentanţii ei consideră devianţa ca fiind incapacitatea de a califica
anumite acţiuni ca potrivite sau nepotrivite. Sociologii H. Becker şi E. Hoffman
afirmă că devianţa nu este faptul de a încălca normele, ci de a fi numit delincvent
de alţii. Iar E. Lemert deosebeşte devianţa primară (actul de încălcare a normelor)
şi devianţa secundară (etichetarea de către mediul social a unui individ ca
delincvent). Prin stabilirea identităţii deviante a unei persoane se schimbă
conştiinţa de sine a ei. Această etichetare, marcaj sau stigmatizare socială duce
deseori la săvârşirea de acte deviante de către această persoană. Teoria are
neajunsurile sale. De exemplu, unii săvârşesc acte deviante, criminale, chiar dacă
nu au fost stigmatizaţi anterior. Iar pe alţii stigmatizarea îi face să-şi schimbe
comportamentul, să nu mai săvârşească acte deviante.
Sintetizând teoriile expuse mai sus putem să concluzionăm că printre factorii
care cauzează comportamentul deviant ar putea fi evidenţiaţi: inechitatea socială,
interesele diferite ale diferitelor grupuri dintr-o societate, diferenţierea
posibilităţilor de satisfacere a necesităţilor de către membrii diferitelor grupuri
sociale, greşeli în administrarea socială, încălcarea principiilor democraţiei şi ale
echităţii sociale, educaţie greşită. Adică comportamentul deviant depinde de un
evantai de factori sociali, economici, demografici, culturali.
 Printre factorii care ar putea diminua numărul de acte deviante (cel puţin al
unora dintre ele) se enumera: crearea unor posibilităţi egale (sau aproape egale) de
realizare şi mobilitate ascendentă a individului, egalitatea socială în faţa legii,
legislaţie perfectă, pedeapsă adecvată.
Există o legătură strânsă între comiterea unor acte deviante, precum
alcoolismul, narcomania, toxicomania etc. Adică, uneori, diferite tipuri de devianţă
merg mână în mână. Aceasta se numeşte atracţia dintre deviante.
De cele mai multe ori un individ este conştient de costurile devianţei, adică
tot ceea ce deviantul pierde sau riscă să piardă când trece la acţiune. Printre aceste
costuri se enumera blamarea de către grup sau societate, riposta victimelor,
arestarea, întemniţarea.
In nici una dintre societăţile cunoscute până acum nu s-a întâmplat ca toţi
membrii lor să se conformeze întru totul normelor sociale. Şi cu toate că devianţele
negative sunt distructive pentru societate, cele pozitive contribuie la schimbările
pozitive din societate, la dezvoltarea societăţii.