Tema 14.

Stratificarea socială
Nici o societate nu este omogenă, fiecare dintre ele presupune o repartizare inegală a
resurselor sociale şi respectiv, apariţia unor grupuri care pot fi aliniate ierarhic. Fiecare poziţie
este caracterizată printr-un anumit grad de putere, prestigiu, recompense. Iar de poziţia
individului în societate depinde prosperitatea sa, legăturile sociale, obiceiurile şi interesele.
Accesul diferit al indivizilor la resursele sociale, diferenţele de bogăţie, putere, prestigiu,
reflectă inegalitatea socială. Inegalitatea socială este o noţiune care evidenţiază deosebirile între
poziţiile ocupate de indivizi sau grupuri sociale pe o scară ierarhică, ierarhia socială presupunând
alinierea persoanelor din punct de vedere al prestigiului, autorităţii, influenţei, puterii. Iar
deosebirile dintre categoriile ce au diferit acces la resursele sociale se numeşte diferenţiere
socială.
Există mai mulţi parametri care indică locul individului în societate. Sociologul
american P. Blau a elaborat un sistem de parametri, deosebind între parametrii nominali: sex,
rasa, apartenenţă etnică, religie, loc de trai, sfera de activitate, orientare politică, limbă şi
parametrii de rang: instruire, venit (salariu), bogăţie (moştenire sau economii), prestigiu,
putere, origine socială, vârsta, post administrativ, nivel intelectual. După parametrii nominali,
oamenii şi grupurile sociale nu pot fi repartizaţi în mod ierarhic, doar dacă nu este vorba de o
repartizare discriminatorie, determinată de rasă, religie etc. În schimb, parametrii de rang permit
o astfel de repartizare. În acest sens, diferenţierea dintre indivizi şi grupuri poate fi orizontală
bazată pe parametri nominali şi verticală, bazată pe parametri de rang.
Stratificarea socială apare atunci când pe baza unui criteriu se construieşte o ierarhie
socialmente recunoscută, conform căreia indivizii sau poziţiile sociale sunt judecaţi
(judecate) de superior/inferior, deci când se manifestă inegalităţi (T. Rotariu. Sociologie, p. 148)
Astfel, dacă într-o societate există diferenţiere, inegalitate şi ierarhizare, atunci există şi
stratificare socială. Stratificarea socială este "dispunerea ierarhică a unui set de grupuri, categorii,
straturi sociale pe o scală constituită pe baza unuia sau mai multor criterii” (Dicţionar de
sociologie., Bucureşti 1998, p. 616).
Societatea este un proces social universal (cu excepţia, probabil, a unor societăţi primitive
din punct de vedere tehnologic, în care nu se acumulau surplusuri ce ar fi putut fi repartizate
inegal). Dar în unele societăţi sistemul de stratificare este închis, poziţia persoanei în spaţiul
social fiind determinată de originea socială, de religie, iar trecerea dintr-un strat social în altul
este aproape imposibilă (ca în sistemul de caste). Cele mai multe societăţi contemporane au, însă,
sisteme de stratificare deschise, indivizii având posibilitatea să se deplaseze dintr-un strat în
altul.
Unul dintre întemeietorii teoriei stratificării a fost sociologul Pitirim Sorokin care
consideră că în societate trebuie să se evidenţieze trei tipuri de stratificare:
 economică, în funcţie de criteriul venitului, al bogăţiei;
 politică, pe baza puterii;
 profesionala, după criteriul îndeplinirii cu succes a rolurilor sociale (cunoştinţe,
deprinderi).
De asemenea, P. Sorokin a înaintat ideea pluralismului sociologic şi a interpretării
claselor sociale din punct de vedere al mai multor factori. Conform acestei idei clasele, straturile
sociale se evidenţiază pe baza mai multor criterii: ocupaţie, venit, nivel de instruire,tip de
locuinţă, loc de trai şi altele.
Există actualmente mai multe teorii cu privire la stratificarea socială.
Teorii funcţionaliste. Una dintre teoriile funcţionaliste este elaborată de către sociologii
americani Kingsley Davis şi Wilbert Moore. În concepţia lor, fiecare societate are nevoie de o
sistematizare a poziţiilor şi rolurilor sociale, de aceea stratificarea este universală, necesară şi
funcţională. Fiecare societate trebuie să-şi distribuie membrii în poziţiile sociale pe care le are.
Dar unele poziţii sociale au o mai mare importanţă funcţională pentru supravieţuirea societăţii şi
cer o competenţă înaltă şi talent, unele poziţii sociale sunt mai importante decât altele şi dacă
societatea doreşte să funcţioneze bine, atunci ea trebuie să motiveze persoanele care sunt mai
talentate şi au mai multe capacităţi, să ocupe poziţiile mai importante, aceste poziţii necesitând
mai multe capacităţi şi o pregătire mai bună.
Ca societatea să garanteze că cele mai importante şi mai necesare posturi sunt ocupate de
către cei mai buni, talentaţi şi calificaţi, aceşti indivizi trebuie să dorească să ocupe cele mai
însemnate şi mai de răspundere posturi din societate. Acest lucru se realizează prin diferenţiere
în remunerare. Pentru ca cei mai buni să dorească să cheltuiască timp, bani şi energie pentru a se
califica pentru poziţiile importante, ei trebuie să fie siguri că vor primi salarii mari şi vor avea
prestigiu, că societatea va aplica o modalitate aparte de repartizare a recompenselor în funcţie de
importanţa unei poziţii. Acest sistem de repartizare inegală a resurselor nu ar fi necesar, dacă
fiecare ar putea îndeplini orice funcţie în societate, ar putea ocupa orice poziţie socială.
Această teorie a fost supusă mai multor critici. În parte, s-a evidenţiat că nu orice este
universal este şi necesar, adică universalitatea stratificării nu demonstrează necesitatea ei. Altă
critică adusă priveşte importanţa unor funcţii aparte, deoarece este deosebit de greu de stabilit cu
cât o muncă, o funcţie, este mai importantă decât alta. De asemenea, în cadrul acestei teorii nu se
explică de ce unii oameni îşi aleg posturi conform interesului sau posibilităţii de a avea un grad
de libertate în acţiune mai mare şi nu conform remunerării. De asemenea, practica arată că nu
întotdeauna cei cu o instruire înaltă pot să obţină posturi importante, pentru că chiar însăşi
instruirea este un rezultat al stratificării, cei din straturile de jos având şanse mai mici pentru
însuşirea unei instruiri bune.
O altă teorie funcţionalistă a fost elaborată de către sociologul american T. Parson. El, de
asemenea, evidenţia faptul că sistemul de stratificare este inevitabil şi echitabil, deoarece
foloseşte întregii societăţi, contribuie la menţinerea ordinii, integrităţii şi stabilităţii. Diferite
straturi şi grupuri sociale , având o poziţie bine stabilită, trebuie să coopereze pentru bunăstarea
societăţii. Consideră că evaluarea acţiunilor sociale se întemeiază pe existenta unui sistem de
valori în orice societate. La fel şi importanţa poziţiei sociale ocupate depinde de sistemul
valorilor supreme al unei societăţi. Critica adusă teoriei lui T. Parsons indică faptul că e posibil
ca însăşi constituirea sistemului de valori ai unei societăţi să se sprijine pe aşa parametri ca
prestigiul ocupaţiilor si aprecierea unor calităţi personale. Ulterior, in urma stratificării apar
grupuri de săraci şi de bogaţi, conflicte dintre ele putând cauza instabilitatea socială. De
asemenea, oamenii ce deţin puterea nu acţionează întotdeauna în interesul societăţii, ci mai ales
în interesul propriu, fie şi în detrimentul altora.
Teoria conflictului. In cadrul acestei teorii, elementul principal al stratificării este clasa
socială, care derivă din modul de producţie si se defineşte în raport cu sursa de venituri, cu
deţinerea sau nu a proprietăţii. Astfel, K. Marx consideră că deosebirile de clasă apar când în
societate există surplusuri, iar unul dintre grupuri şi-le însuşeşte şi nu le consumă imediat, ele
devenind proprietate privată. În societatea capitalistă, deţinătorii de capital nu plătesc
muncitorilor valoarea reală a muncii lor, obţinând astfel, plusvaloarea. Deoarece muncitorii nu
sunt plătiţi pe deplin, ei sunt exploataţi şi alienaţi de la natura lor adevărată. De aceea, nu se pot
realiza prin muncă, nu au satisfacţie în muncă. Iar nefiind stăpâni pe soarta lor, nu au o viaţă
plină de sens. Astfel, apare conflictul şi lupta de clasă, care este, după Marx, forţa motrice a
dezvoltării sociale. K. Marx considera că stratificarea nu este un proces necesar în cazul când
mijloacele de producţie ar fi în proprietate colectivă. Prin noţiunea de clasă, K. Marx reflectă
raporturile de proprietate. Cei care posedă proprietatea, sunt clasa conducătoare, de guvernanţi.
Multe din ideile lui K. Marx referitoare la stratificarea socială sunt depăşite. Actualmente,
în societăţile capitaliste nu mai există două clase mari, a crescut mult clasa de mijloc. Unii
muncitori posedă acţiuni ale întreprinderilor. Lupta de clasă nu mai este forţa motrice a istoriei,
iar multe conflicte au fost rezolvate lent şi fără luptă.
Teoria multidimensională a lui Max Weber. Fa fel ca şi K. Marx, Max Weber are în
vedere dimensiunea economică, care duce la apariţia claselor sociale. Şi el determină clasa
socială după accesul la bogăţie, după puterea ei economică. Dar consideră că nu numai poziţia
economică ci şi poziţia socială, statutul social este o caracteristică importantă a omului în
societate. Astfel, după M. Weber, clasa este un ansamblu de indivizi, care au interese comune în
vederea deţinerii de bunuri, care au şanse egale în vederea obţinerii de bunuri, şi realizării unei
cariere. Dar M. Weber mai adaugă şi dimensiunea politică, ce duce la constituirea grupurilor şi
partidelor politice. În afară de aceasta, deşi M. Weber consideră bogăţia un criteriu important de
stratificare al societăţii, el adaugă şi prestigiul ca o particularitate importantă a clasei sociale.
Pentru M. Weber stratificarea are un conţinut multidimensional, deoarece oamenii pot fi
diferenţiaţi atât în sfera economică dar şi în cea socială şi politică. Iar un individ poate să aibă o
poziţie superioară în una dintre dimensiuni şi poziţii mai joase în alte dimensiuni Savantul
acordă o importanţă mare divizării în interiorul claselor, birocraţia, de exemplu, fiind privită de
către el ca o clasă menită să asigure funcţionarea societăţii. Teoria lui M. Weber este viabilă şi
acceptată de către mulţi sociologi.
Astfel, pentru a realiza o stratificare în cercetările empirice, se utilizează, de obicei, mai
multe criterii. De exemplu, T. Rotariu indică următorii zece indicatori cel mai des folosiţi,
preluaţi de la Costa Carlsson: prestigiu; putere politică; influentă personală; status economic
(patron sau angajat), importanta funcţională a ocupaţiei, nivelul de calificare etc., accesibilitatea
socială a poziţiei, ideologia, identificarea de grup, resurse economice; nivel de consum; atribute
culturale, stil de viată; educaţie.