UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ȘTIINŢE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Lucrare de licenţă
Familia: transformări sociale și legale

Conducător ştiinţific
Profesor PhD Hab Antonio Sandu
Absolvent
Mihaela Gabriela Popescu

Suceava 2019

1
Cuprins

CAPITOLUL I. FAMILIA-CONCEPTE, TIPOLOGII, TEORII ............................................................................. 4

I.1. Familia- unitatea de bază a societății ................................................................................................. 4
II.2.Definirea conceptului de familie, tipologia şi funcţiile ei ................................................................. 11
II.2.1. Definirea familiei ...................................................................................................................... 11
II.2.2. Clasificarea familiei .................................................................................................................. 12
II.2.3. Funcţiile familiei ....................................................................................................................... 14
2. De la familia tradiţională la familia modernă ................................................................................... 19
CAPITOLUL II. Dreptul familiei ................................................................................................................. 24
Bibliografie ................................................................................................................................................ 33

2
 INTRODUCERE

Lucrarea dată propune prezentarea principalelor aspecte teoretice privind tema care am
ales-o pentru lucrarea mea de licență «Familia: transformări sociale și legale». Fiind studentă la
Facultatea de Drept am decis să abordez temă legată de drepturi si obligații ce se reglementează
prin norme legale în familie, dar totodată să o colaborez cu istorie și evoluție familiei.

Conținutul lucrării prezintă tranformările familiei atât din punct de vedere a societății,
familia fiind unitatea de bază, cât și din punct de vedere legal, și anume analizând dreptul
familiei.

În acest sens, primul capitol abordează aspectele teoretice privind formele de colectivități,
conceptele de familie, tipologia, clasificările și funcțiile ei. Totodată putem urmări și comparația
între familie tradițională și familia modernă.

În capitolul al II-lea se realizează o prezentare generală a familiei juridic, și anume a

Dreptului Familiei. Începând cu apariția și evoluția lui, după care referindu-mă la legi am descris
principiile dreptului familiei.

În ultimul capitol se abordează un studiu de caz pe baza Dreptului Roman .

3
CAPITOLUL I. FAMILIA-CONCEPTE, TIPOLOGII, TEORII

„Cel mai mare serviciu social pe care-l poate

face cineva ţării şi umanităţii este să
alcătuiască o familie”
George Bernard Shaw

I.1. Familia- unitatea de bază a societății

Familia- cea mai răspândită grupare socială. Conceptul poate fi definit din două puncte de
vedere: sociologic și una juridic.

Din punct de vedere sociologic, familia se definește ca un grup al sociaetății, membrii căruia
împărtășesc sentimente și valori comune. Familia se formează pe baza relațiilor de căsătorie. Din
acest punct de vedere, într-o familie predomină relațiile directe, informale.1

Familia este unul din grupurile primare cu cea mai mare încărcătură normativă.

Din punct de vedere juridic, familia este succesiunea de oameni între care s-a stabilit un set
de drepturi si obligații ce se reglementează prin norme legale.

Familia este un ansamblu de relații sociale, reglementate prin norme juridice si norme sociale
difuze. Relațiile din cadrul familiei pot fi deduse la câteva categorii principale:

 Relațiile dintre soți, reglementate prin căsătorie sau conviețuire,

 Relațiile dintre părinți si copii (ascendenți și descendenți),
 Relațiile dintre descendenți (între copii aceluiași cuplu),
 Relațiile de rudenie dintre membrii cuplului familial si alte persoane (părinții din familia
de origine, socrii, cumnați).
În decursul istoriei, familia a avut diferite forme. Pe parcurs unele au dispărut, altele le găsim
și în prezent. Cercetările etnologice si antropologice au pus în evidentă existenta familiei de tip
poligamie, poliandrie si monogamie.

Fiind una dintre unitățile de bază a societății, au fost studiați factorii de evoluție și rostul
pe care trebuie să-l îndeplinească familia.

Principalele transformări intervenite în modela familiare sunt:

1
Ioan Mihãiescu, Sociologie generalã, Editura Universitatea din Bucureşti, 2000, pag. 86.
4
a) Relațiile familiei sociale:
 Scăderea influentei factorilor economici ai familiei
 Laicizarea si dezinstituționalizarea parțială a familiei.
 Accentuarea mobilității sociale a membrilor familiei,
 Intensificarea participării femeii la activitățile extrafamiliale.
 Preluarea unor funcții familiare de către societate.
 Diminuarea relațiilor de rudenie si vecinătate
 Diminuarea controlului comunitar asupra studiilor demografice.
 Creșterea tolerantei societății fată de noile completări demografice
 Creșterea bunăstării materiale a familiei,
 Creșterea preocupărilor familiare fată de viața socială

b) Comportamentul tinerilor necăsătoriți:

 Extinderea experienței sexuale premaritale
 Controlul fecundității,
 Extinderea coabitării premaritale
 Extinderea celibatului definitiv si a menajului de o singură persoană
 Creșterea permisivității sociale si a tolerantelor părințiilor fată de comportamentele
tinerilor.

c) Comportamentele nupțiale:
 Desacralizarea căsătoriei
 Reducerea importantei motivelor economice ale căsătoriei
 Creșterea heterogamiei căsătoriilor,
 Tendința de egalizare a pozițiilor dintre femeie si bărbat
 Diminuarea sau dispariția rolului părințiilor si rudelor în căsătoria tinerilor
 Scăderea ratei nupțialității,

d) Comportamente familiare:
 Creșterea importantei relațiilor emoțional-afective între parteneri,
 Intensificarea preocupărilor soților pentru calitatea vieții familiare,
 Modificarea relațiilor dintre parteneri
 Diversificarea formelor de conviețuire
5
  Modificarea rolurilor partenerilor în familie,
 Modificarea rolului copiilor,
 Creșterea relativă a instabilității familiei nucleare (creșterea divorțului, scăderea ratei
recăsătoriilor)
Diferența dintre soți este unul dintre obiectele vieții animalice, rostul cărui este doar
satisfacerii instinctului sexual, deoarece individul rămâne liber de a alege, indiferent de sex, orice
rost de viață, afirmându-și desăvârșirea mintală si sufletească, dreptul de autodeterminare, limitat
numai de norme legale fixate de asociațiile umane.2

Deosebirea bărbat și femeie nu se manifestă numai pe planul fizic; gândirea mintală, trăirile
sufletești, felul de a fi și comportamentul arată diferența din bărbat și femeie. Bărbatul dispune de
forță, pe când femeia este mai delicată şi mai fragilă.

Polaritățile înșirate ne dovedesc că într-o familie se pot combină o mare varietate de caractere
și că este necesară existența a legii echilibrului.

Lipsa copilului în familie ar însemna dispariția anumitor calității sufletești a părinților, ce

duce la suferința profundă din acest motiv a femeii. Suferă cel mai mult fiziologic, din cauza
dezechilibrului hormonal.

A procrea este o necesitate biologică pentru părinte, la fel ca și funcția de ocrotire a

urmașilor, educației copilului prin părinte, ceea ce este desăvârșirea procreației. Aceasta se
manifestează cel mai mult în tinerețe, când funcțiile vitale a părinților sunt la un nivel foarte ridicat.

Dar vine timpul în viață, când omului simte nevoia profundă de a dărui dragoste, și nu doar
de energie, ci de experiență. Dar mai mult pentru a continua generația, urmând a dobândi forțe noi
pentru fericirea proprie. Vorbesc aici de vârsta bătrâneții , a bunicilor noștri, pentru care trecutul
este totul, și care nu se mai gândesc la viitor, ci încearcă cât de mult posibil să împartă amintirile
și tradițiile sale cu nepoții, și să îndrumă tânăra generație bazându-se pe experiența proprie.
Incapacitatea demografilor de a estima corect ratele de creștere a natalității în perioada de după
război în tarile occidentale au avut o influenta salutară asupra cercetării demografice. Declinul
brusc al ratelor natalității în timpul anilor 30 asociat cu creșterea bruscă a ratelor în perioada de
după război au zdruncinat încrederea în părerea că ratele viitoare pot fi estimate printr-o funcție a
declinului secular al alcătuirii populației.3

2
Elisabeta Stãnciulescu, Sociologia educatiei familiale, Editura Polirom, Bucuresti, 1999, pag.15.
3
Richard Scase, Clasele sociale, Editura Du Style, Bucuresti, 1999, pag. 17.
6
 Sociologul Malthus a propus oarecum justificat că fertilitatea este determinată în primul rând
de două variabile simple: vârsta lor de căsătorie şi frecvența coitului în timpul căsătoriei.4

Dezvoltarea şi răspândirea contraceptivelor în ultimul secol au lărgit mult domeniul luării

deciziilor privind mărimea familiei, iar consistent, că preferințele nu sunt bine organizate şi că
teoria nu este utilă pentru explicarea comportamentului.

Unii teoreticieni au răspuns că o teorie economică este valabilă doar ca tendință generală şi
nu pentru fiecare caz în parte; alții au observat că „după fructe se cunoaște pomul” şi au susținut
că această teorie face previziuni folositoare deşi deciziile nu par a fi raționale. Totuşi alţii au pretins
că doar comportamentul raţional are şanse să supraviețuiască într-o lume nemiloasă a
competitivităţii.

În societăţile în care lipsesc informaţiile privind contracepția, controlul numărului de naşteri

se poate realiza prin avort sau abstinență, ulterior luind forma căsătoriei târzii. Dacă fiecare
persoană are un anume control asupra acestor variabile, există spaţiu pentru luarea de decizii, chiar
şi în astfel de societăţi. În această ordine de idei, cuplurile care doresc familii mici se vor căsători
mai târziu şi vor face mai multe avorturi decât cuplul obişnuit. Totuşi aria luării deciziilor este
inconfortabil de restrânsă, date fiind tabuurile împotriva avorturilor, forţele sociale care determină
vârsta căsătoriei şi ineficienţa relativă a reducerii frecvenţei coiturilor.

Dezvoltarea cunoaşterii în ce priveşte contracepţia a mărit mult domeniul luării deciziilor,

pentru că a separat decizia de control a naşterilor de decizia încurajării de coit. Se poate presupune
că o astfel de lărgire a ariei luării deciziilor a mărit importanţa factorilor de mediu.

Dar care este cel mai important factor din multitudinea factorilor mediului înconjurător?
Pentru simplificarea analizei asupra acestei probleme pornesc de la ipoteza inițială că fiecare
familie îşi controlează perfect atâta numărul de nașteri cat şi perioadele de timp între ele.

Pentru majoritatea părinţilor copiii sunt o sursă de venit psihic sau de satisfacţie, iar, in
terminologia economică, copiii vor fi consideraţi un bun de consum.

Copiii pot produce uneori venit monetar şi deci, sunt un bun de producţie. În plus, nu sunt
fixe nici cheltuielile cu copiii, nici veniturile produse de ei, ci variază în mărime în funcţie de
vârsta copilului, deci copiii sunt bunuri de consum îndelungat şi bunuri de producţie.5

4
Gary S. Becker, „ Comportamentul uman-o abordare econimicã”, Editura All ( Arta graficã), Bucuresti, 1997, pag.
160.
5
Gary S. Becker, Comportamentul uman-o perspectivã ecomonicã, Editura All (Arta graficã), Bucuresti, 1997,
pag.52.
7
 Clasificarea copiilor alături de maşini, case şi instalaţii poate părea nefirească, artificială şi
poate chiar imorală.

Această clasificare nu implică, totuşi, că satisfacția sau costurile asociate copiilor sunt
aceleaşi din punct de vedere moral cu cele asociate altor bunuri de consum îndelungat. Satisfacția
oferită de o casă, o „necesitate” e adesea diferită de cea oferită de maşini, un „lux”. Într-o analiză
a cererii însă, amândouă sunt tratate ca bunuri de consum îndelungat. Făcând abstracție de tipul de
satisfacţie oferit de copii este posibilă tratarea cererii de copii conform teoriei economice.

Ca bunuri de consum îndelungat, copiii se presupun că au o „utilitate”. Utilitatea copiilor se

compară cu cea a altor bunuri, în funcţie de utilitatea sau un set de curbe de indiferenţă.

Funcţia de utilitatea este determinată de preferinţa relativă pentru copii sau cu a ale cuvinte,
de tendinţe. Aceste tendinţe pot fi determinate la rândul lor de religia unei familii, de rasă, vârstă
şi de alte asemenea. Aceste cadru permite, deşi nu prevede, diferență de fertilitate nelegate de
factorii economici.

O familie nu trebuie să stabilească numai numărul de copii, dar şi mărimea cheltuielilor cu

ei- dacă le fac dormitoare separate, dacă îi trimit la creşă şi la facultăţi particulare, dacă le dau
lecţii de dans sau muzică, şi aşa mai departe.

În societatea modernă de astăzi, legătura dintre cantitatea de copii şi calitatea copiilor,

respectiv o elasticitate a cantității în funcţie de venit o punctez în următoarele două idei:

O primă idee este aceea că a scăzut de mult mortalitatea infantilă încât variaţiile normale ale
vieţii au un efect scăzut asupra numărului de supraviețuitori dintr-un grup dat de născuţi. Mai mult,
este puţin probabil ca o scădere chiar importantă a mortalității infantile să aibă un efect prea mare
asupra mărimii familiei pentru că părinţii sunt ineresaţi în primul rând de supravieţuirea copiilor
şi nu de naşteri avute.6 Prin urmare, o scădere a mortalităţii infantile va determina o reducere
corespunzătoare a numărului de naşteri.

O a doua idee este aceea că în prezent pot fi controlate naşterile în alt fel decât prin abstinenţă
şi acest lucru a redus mult costurile psihice ale controlului naşterilor.

Natura umană nu mai garantează ca creştere a venitului substanţial deasupra nivelului de

subsistenţă ar rezulta dintr-o creştere ridicată, nechibzuită a fertilităţii.

Reducerea mortalităţii infantile a scăzut costul unui copil de o calitate dată, deşi e posibil să
fi avut numai un efect minor. Răspândirea legislaţiei care interzice folosirea forţei de muncă a

6
Mircea Bulgaru, Populatie si dezvoltare economicã, Editura Politicã, Bucuresti, 1974, pag,23.
8
copiilor şi impune un nivel minim de educaţie e posibil sa fi condus la creşterea costului copiilor,
dar obligativitatea ei a depins în mare măsură de modul în care au înţeles să respecte cei mai mulţi
dintre părinţi. Acesta este un alt aspect al creşterii calităţii copiilor care nu implică o creştere a
costului lor.7

Dacă aceastã legislaţie a ridicat cât de cât costurile, înseamnă că o acţiune in primul rând
asupra familiilor celor mai sărace, ele fiind cele mai puţin capabile să ofere copiilor lor o educaţie
corespunzătoare. Deci, e posibil ca legislația să fie parțial răspunzătoare de micșorarea diferenţelor
de fertilitate în funcţie de clasa de venit din ultimii 50 de ani.

În concluzie o familie completă e cea a copilului, părinţilor şi bunicilor.

Deplasarea dinspre comunitatea rurală spre cea urbană a ridicat însă costul mediu al copiilor
pentru populaţie ca întreg, deoarece este mai infirmă creşterea copiilor într-o gospodărie rurală,
decât în comunităţile urbane. Deoarece în sfera pieţei avansul tehnologic a fost mai rapid decât în
gospodării, a crescut costul atribuit pentru timp şi energia cheltuită cu copii, cu o cantitate probabil
importantă. Această discuţie sugerează că a avut loc o creştere seculară a costului copiilor care a
contribuit de asemenea la scăderea seculară a fertilităţii.

E posibil să fi condus la scăderea fertilităţii şi modificările seculare ale educaţiei,

atașamentului religios, discriminările împotriva femeilor, şi aşa mai departe, după cum se pare că
au existat modificări, altele decât creşterea venitului, care au dus la creşterea fertilităţii. În prezent,
se pare că relaţia inversă între modificările seculare ale fertilităţii şi venitului nu este o dovadă
împotriva ipotezei că o creştere a venitului determină o creştere a fertilităţii; preferinţele, costurile
şi cunoştinţele rãmânând constante.8

Odată ce părinții cu trecerea timpului s-au eliberat de obligațiile interfamiliale, a crescut

atracția unul față de altul și totodată a crescut sentimentul de satisfacție spirituală, ceea ce a adus
la o spiritualizarea vieţii familiale.

Din acest punct de vedere, nerespectând toate obligațiile și nevoile unei familii, ușor putem
ajunge de la o familie, la o comunitate de interese și plăceri, ce nu sunt completate spiritual

Caracteristicilor care au ușurat dezorganizarea familiei sunt concise pe baza eforturilor

deosebite pentru a la preveni sau a le rezista, și sunt expuse in ceea ce urmează:

 Urbanizarea şi industrializarea progresivă cu intensificarea ocupațiilor extrafamiliale, unde

muncesc atât femeile cât şi copii;

7
Richard Scase, Clasele sociale, Editura Du Style, Bucuresti, 1999, pag. 65.
8
Dorel Abraham, Introducere în socologie urbanã, Editura Stiintificã, Cluj, 1991, pag. 82.
9
 Căsătorie târzie;
 Diversificarea distracțiilor;
 Prostituţia;
 Bolile venerice;
 Raţionalizarea procreaţiei;
 Concubinaj;
 Celibat;
 Concepţii de viaţă materialiste şi individualiste;
 Dispoziţii morbide sau afecţiuni ereditare.
Este mai ușor de observat evoluția familiei din punct de vedere biologic deoarece putem
observa mai ușor decât evoluția istorică. Astfel putem identifica formele și factorii ce au influențat
această evoluție.

Fazele precedente ale evoluției cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai puțin cunoscute.

10
II.2.Definirea conceptului de familie, tipologia şi funcţiile ei

II.2.1. Definirea familiei

„Familia” este cea mai veche colectivitate umană. Atunci când auzim cuvântul „familie” de
cele mai multe ori nu ne gândim la originea și longivitatea acestui cuvânt.
Cuvântul „familie” provine din limba latină famulus și înseamnă ascultător, sau în sens mai
limitat –argat sau sclav. Cu timpul componentele familiei au cunoscut unele modificărie, ce au
fost cauzate de organizarea societății respective în perioada dată.
Tatăl în familie are autoritate față de ceilalți membri a familiei, iar „copiii erau învăţaţi să se
supună hotărârilor familiale şi se pedepseau cu moartea în cazul în care îşi loveau sau blestemau
părinţii”9, situaţie asemănătoare exista în familiile poporului persan. Femeia se ocupa de educația
copilului în primii 5 ani de viață a acestuia, și era obligată să asculte soțul ei.
În sec. V. î.e.n familiile își lăsau copii în locuri publice de unde aceștia erau luați de cineva
pentru a fi crescuți, deoarece familia nu are mijloace materiale necesare pentru a crește copilul, pe
când în societatea medievală copilul era considerat ca „o miniatură a unui om matur”10.
În secolul XVIII-lea, numărul de copii în familii se reduce.
Freud în perioada după primul război mondial, a anunțat ideea că „dezvoltarea copilului
depinde de interacţiunea părinţi-copii”. Mai târziu conceptul „planificare familială”, s-a introdus
în epoca modernă. Odată cu introducerea lui s-a ajuns al concluzia că pentru o creștere și educație
corespunzătoare în familie este mai suficient un număr mai mic de copii, astfel s-au modificat și
dimensiunile familiei.
Odată cu timpul, au fost efectuate mai multe cercetări privind domeniul familiei și au fost
formulate mai multe definiții. Astfel, familia este „o formă de comunitate umană ale cărei relaţii
între membrii săi (relaţii de esenţă natural-biologică, spiritual-afectivă şi moral-juridică) permit
continuitatea speciei umane şi evoluţia societăţii”11.
O altă definiție a familiei este că, familia este un „grup social, realizat prin căsătorie,
cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodărie comună, care sunt legaţi prin anumite
relaţii natural-biologice, psihice, morale şi juridice şi care răspund unul pentru altul în faţa
societăţii”12.

9
Ciofu, C., Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998, p. 7.
10
Ciofu, C., op.cit, p. 8.
11
Banciu, D., Rădulescu, M., Voicu, M., Adolescenţii şi familia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.
20.
12
Dimitriu, C., Constelaţia familială şi deformările ei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 15.
11
 Din dicționarul de filosofie găsim definirea familiei ca „forma primară de comunitate
umană care cuprinde un grup de oameni legaţi prin consangvinitate şi înrudire”13 , în dicţionarul
Unesco găsim definirea familiei ca „forma de comunitate umană, întemeiată prin căsătorie, care
uneşte pe soţi şi pe descendenţii acestora prin relaţii strânse de ordin biologic, economic,
psihologic, spiritual”.
M. Spânu definește familia ca o „entitate culturală, socială, economică, care garantează
satisfacerea necesităţilor şi împlinirea aspiraţiilor membrilor săi, asigurând securitatea emoţională,
sexuală, economică”14.
În articolul 44 a Constituţia României găsim o altă definire (1) : „Familia desemnează în
sens larg un grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie
şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii. În sens restrâns este
un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi din copiii acestuia”.

II.2.2. Clasificarea familiei

După criteriul normalităţii, familiile se pot clasifica astfel :

1. Familia normală : tipul familiei care „îşi asumă sarcina îndeplinirii tuturor funcţiilor”
şi este caracterizată ca „coeziunea şi adaptabilitatea membrilor săi”15, termenul de coeziune
însemnând „raporturile de solidaritate, îmbinare, apropiere, unitate şi sprijin dintre membri”16.
Familia trebuie testată „la forţele de ruptură, fie ele interne, fie externe” a precizat Gross Martin,
că doar astfel putem testa rezistența a unei familii în societate.
Familia normală este familia în care toți membrii grupului sunt în relații bune, unde se
îndeplinesc toate funcțiile normale ce trebuie să îndeplinească: biologică, psihosocială, educativă
și economică, este un exemplu de urmărit.
Familiilor normale se împart în :
1.1. Familia nucleară – este alcătuită din soţ și soție, copiii lor necăsătoriți şi este „o
structură democratică, bazată pe consens, egalitate şi complementaritatea rolurilor de soţ-soţie,
precum şi o participare crescândă a copiilor”17, astfel toți membrii acestei familii pot avea protecție
și sprijin emoțional.
Orice persoană în parte face parte din cel puţin 2 familii nucleare :

13
Stănoiu, A., Voinea, M., Sociologia familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1983, p. 6.
14
Spânu, M., Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia familiei, Ed. Tehnică, Chişinău, 1998, p. 9.
15
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, pp. 121-122.
16
Mitrofan, I. şi N., Familia de la A la Z, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 73.
17
Mitrofan, I., Ciupercă, C., Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Ed. Press Mihaela, Bucureşti,
1998, p. 25.
12
  familia de origine – familia în care persoana s-a născut și crește. Este alcătuită din
mamă, tată, frați, surori.
 familia de procreere – familii ce se întemeiază prin căsătorie și se compune din:
soț, soție și copii. Mai este cunoscută sub o altă denumire familie proprie sau
familia conjugală.

1.2. Familia extinsă sau lărgită, este alcătuită din mai multe generații reunite și are ca
caracterizare „conservatorismul, păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi stilului familial dominant”18.
Familia extinsă funcționează prin respectarea unor norme, valorile religioase, morale și culturale
ce se transmit în familie, însă în familie deseori apar conflicte între generații.
Familia lărgită se împarte în subtipuri de familii :
 familia lărgită pe verticală – alcătuită din soți, părinții unui dintre soți și copiii;
 familia lărgită pe verticală – familia ce se compune din soți şi fraţii unuia din soți;
 familia lărgită pe orizontală şi pe verticală – este formată din soți, copii, frații şi
părinţii unuia dintre ei.

După criteriul funcţionalităţii19 se disting următoarele tipologii de familii :

 familia organizată (constituită legal în care relaţii între părinţi şi copii sunt
normale);
 familia aparent organizată (parţial dezorganizată) – familia în care există
dezechilibru prin conflicte dintre părinți sau părinți și copii;
 familia dezorganizată (părinţii divorțați);
 familia descompletată (dacă a decedat unul dintre părinți);
 familia neorganizată (familia concubină);
 familia reorganizată (unul dintre părinți, dintr-un oarecare motiv s-a recăsătorit).

2. Familia anormală – familia în care unele funcții, ce trebuie să îndeplinească o familie

normală, nu se îndeplinește în mod corespunzător(dezorganizată, vulnerabilă sau disfuncțională)
Dacă vorbim despre o familie dezorganizate, atunci atragem atenția la unele aspecte :
a. situţia socio-economică – dacă familiile se confruntă cu dificultăți familiale,
atunci ele riscă mai mult de a ajunge în lista familiilor dezorganizate.

18
Ibidem, p. 24.
19
Banciu, D., Rădulescu, M., Voicu, M., op.cit, p. 198.
13
 b. stabilitatea căminului ( în cazurile de abandon, deces sau divorțul părinților, şi
separare);
c. climatul conjugal (violența, conduite agresive, alcoolismul)
d. stilul educativ al părintelui (Autoritate exagerată, excesul supravegherii și
controlului din partea părinților.)

După criteriul locuinţei :

Familia de rezidenţă – este familia în care „toate persoanele locuiesc în aceeaşi casă, au
locuinţă comună”20.
Familia de interacţiune este „grupul de persoane între care există relaţii de rudenie, dar şi
alte relaţii cum ar fi cele de întrajutorare, schimburi reciproce de vizite, produse”21.

II.2.3. Funcţiile familiei

Familia îndeplinește unele funcții, ce reflectă „totalitatea responsabilităţilor ce revin
acesteia”22, ele se evidențiază diferit, în dependență de societate.
În urma unor cercetări s-a identificat existenţa a două categorii de factori care influenţează
funcţionalitatea unei familii :
1. Factori externi – sunt factorii ce vin din exteriorul familiei, dar au o puternică influență
asupra ei.
Din factori externi fac parte :
 caracterul totalitar sau democratic al societăţii23
 nivelul de dezvoltare economică a socităţii24
 legislaţia
 nivelul de instrucţie şi educaţie

2. Factori interni – sunt factorii din interiorul familiei, și anume:

 dimensiunea familiei

20
A. Stănoiu, M. Voinea, 1983, op.cit., p. 13.

22
I. Mitrofan, 1991, op.cit., p. 156

14
  structura familiei
 diviziunea rolurilor şi autorităţii

Familia are patru funcții fundamentale, pe care le îndeplineşte:

 funcţia economică;
 funcţia educaţională;
 funcţia de solidaritate;
 funcţia sexuală şi reproductivă.
„Fără prima şi a treia funcţie, societatea umană ar muri, fără a doua, viaţa însăşi ar înceta,
fără a patra, cultura ar ajunge la un sfârşit”25.

1. Funcţia economică
„Funcţia economică a fost şi va rămâne cea mai importantă”, afirmă I. Mitrofan.
Un criteriu principal de alegere a partenerului de viață este starea materială, atât în
societatea tradițională, cât și în societatea modernă. În zilele noastre, acest factor este constituit
mai mult o necesitate, dar nu este un criteriu fundamental pentru a întemeia familei.
Funcţia economică odată cu timpul s-a modificat. În timpurile existenții feudalismului și a
sclavilor, „familia constituia o unitate economică şi socială”26.
Într-o familie tradiţională, funcţia economică cuprindea trei dimensiuni:
a. productivă
b. profesională
c. financiară
În timpurile noastre, familia nu se mai poate menține doar din ceea ce produce singură, a
devenit „dependentă de veniturile câştigate în afara gospodăriei”. (Iluţ, P., 1995) Modificările s-
au realizat și în privința locurilor de muncă, deci copii au posibilitatea de a-și alege singuri meseria
dorită.
Unele schimbări au venit și în componența financiară a familiei, familiile au început să se
întâlnească cu problema unui buget dezechilibrat, din cauza unor factori, și anume: practicile
alimentare, crizele economice, vârsta membrilor. Pentru a satisface nevoile sale o familie
efectuează cheltuieli „furnizând date despre nivelul de trai al acesteia”27. Astfel funcția dată a
devenit un aspect ce arată echilibrul în familie.

25
Stănoiu, A., Voinea, M., op.cit., p. 9.
26
Filipescu, T., Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 21.
27
Mănoiu, F., Epureanu, V., Asistenţa socială în România, Ed. All, Bucureşti, 2000, p. 47
15
 2. Funcţia educaţională
Cuvântul „educaţie” provine din limba latină înseamnă a creşte şi definește „contribuţia
familiei la funcţionarea întregului societal”28.
Din punct de vedre istoric, este definit ca „procesul de transmitere şi asimilare a experienţei
economice, politice, religioase, filosofice, artistice, ştiinţifice, tehnice, de la înaintaşi la urmaşi”29.
În comunităţile gentilico-tribale prin calea orală se transmitea informația.
Educaţia în familie – însemnă „ansamblul influenţelor exercitate în cadrul familiei asupra
copiilor în vederea pregătirii şi formării lor pentru viaţă”30, a cărei influență are un rol major
asupra evoluției educative a copilului.
Educaţie familială „acţiunea de a creşte şi educa unul sau mai mulţi copii, desfăşurată cel
mai adesea în grupuri familiale de către adulţi, părinţii copiilor respectivi”31
Funcţia educativă este „indicatorul cel mai elocvent” ce poate analiza echilibrul într-o
familie32, aceasta funcție se realizează în educaţia primară a copiilor, părinţii ca fiind profesori,
dar totodată persoanele ce bun bazele personalităţii copilului.
Părinţii efectuează influențe educaționale asupra copiilor lor prin două modalităţi : 33
a) direct
b) indirect
Metoda directă presupune folosirea unor metode și strategii, iar metoda indirectă presupune
educația copiilor cu ajutorul climatului din familia existentă.
Termenul de «climat familial» însemnă „un ansamblu de stări psihice, moduri de
relaţionare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacţie ce caracterizează grupul familial pe o
perioadă mai mare de timp”34.
În literatura de specialitate putem găsi afirmați lui M. Gilly (1976) că pentru orice copil,de
vârstă școlară este important să se simtă în siguranță în familie. El își dorește ca părinții să fie
„calmi, înţelegători, afectuoşi” și să dovedească interesul său față de lucrurile importante pentru
el, și să fie susținut în toate începerile sale.

28
Stănciulescu, E., op. cit., p. 231.
29
Macovei, E., Pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 12.
30
Mitrifan, I. şi N., op. cit., p. 127.
31
P. Durning, 1995
32
Spânu, M., op. cit., p. 14
33
I. Mitrofan, 1991
34
Mitrofan,I.şi N.,op. Cit.,p. 72
16
 „Pentru a educa un copil, trebuie mai întâi şi fără încetare să te educi pe tine” afirma C.
Dumitriu35, subliniind așa că este necesar părinții să fie pregătiți pentru a putea efectua educația
copilului.
Pentru educație normală, părinții trebuie să conștientizeze unele aspecte, și anume:
1. Împortanța educației
2. Să își arate dorința de a îndeplini această sarcină
3. Să dețină unele cunoștințe în privința educației
4. Să dețină mijloacele și timpul necesar

Funcţia educativă se divizează în următoarele subfuncţii :

a. integral-formativă
b. psiho-morală
c. social-integrativă
d. cultural-formativă

Funcția educativă are o mare importanță, ce crește mereu. Însă, cu timpul, după unele
modificări, s-a ajuns la o reorganizare a acestei. Unele obligații ce trebuiau fi îndeplinite de părinți
au fost preluate de stat, însă funcția educativă nu și-a pierdut importanța s-a în organizare și
dezvoltarea personalității, precum și în integrarea copilului în societate.
Conform exercitării funcției educative, Leon Tope arealizat un studiu, conform căruia
putem clasifica familiile astfel:
a. familii educogene înaintate – care își arată puțin interesul față de
educarea copiilor, și anume prin încurajarea pregătirii culturale şi
profesionale.
b. familii satisfăcător educogene – familii unde pe prim plan se află
comfortul material a copilului.
c. familii slab educogene – se caracterizează prin neînțelegerile permanente
între părinţi, părinţi-copii.
Îndeplinirea funcției educative este diferit, în funcție de familie, luând în considerare
următoarele aspecte:
- Nivelul de integrare în societate
- Timpul liber ce-l pot oferi pentru educare;
- Nivelul de cunoștințe;

35
Dimitriu, C., op.cit., p. 142
17
 - Forma în care au fost educați părinții.
Societatea contemporană a adus modificări în funcția educativă odată cu timpul. Însă
trebuie să ne amintim că nu putem modifica factorul educativ într-o familie.

3. Funcţia de solidaritate
Această funcție asigură „unitatea, coeziunea, protecţia şi încrederea mediului familial”36,
și presupune ca toți membrii familie să se iubească și să se respecte reciproc.
Solidaritatea poate fi îmbunătățită pe tot parcursul vieții, dar pentru o solidaritate
satisfăcătoare toți membrii familiei să contribuie în aceata.
În familie există „trei niveluri de solidaritate”37.
a. relaţia conjugală, cea ce analizează motivaţiile reale ce stau la baza parteneriatului
erotic şi afectiv.
Dacă partenerii își satisfac reciproc nevoile sale și trebuințele, atunci putem spune că
familia va avea un confort fizic și psihic și că căsătoria lor va fi durabilă.
a. relaţia parentală – prevede strategiile de educație ce se utilizează în educația
copiilor.
Implicarea părinţilor în educația copiilor este diferită de la o societate la alta.
Existentă două tipuri relaţii părinte-copil :
 modelul mamei tradiţionale
 modelul mamei moderne (care se bazează pe educația intelectuală a copilului)
Din lucrările lui E. A. Elder putem identifica :
- modelul tatălui tradiţional (care asigură familia din punct de vedere material, ceea ce stă
necesar pentru supraviețuire)
- modelul tatălui modern (indulgent).
c. relaţia fraternă –sunt relațiile dintre copiii familiei, conform studiilor copii mai mari
joacă un rol important în educația celorlalți frați. Ei „reprezintă modele de identificare mai
influente decât părinţii”38.
Într-o lucrare recentă, Viviane Ismbert-Jamate a evidenţiat că solidaritatea frățiască are un
rol important înreușita copiilor în societate și constatat că fraţii mai mari sunt modeșe pentru cei
mai mici.

36
Mitrofan , I., Ciupercă, C., op.cit., p. 175
37
Ibidem, p. 176
38
Stănciulescu, E., op.cit., p. 120
18
 4. Funcţia reproductivă şi sexuală
Din punct de vedere materialist, un punct important in viață este producţia şi reproducţia
de viață. Ea este divizată în două părți: partea întâi – producere de mijloace de existență, ca de
exempu alimente, îmbrăcăminte, locuință, partea a doua – reproducerea populației, adică a omului
ca specie.39
„Cu cât e mai puternic unul din cele două elemente, cu atât celălalt e mai slab”. (J. Evola
în lucrarea „Metafizica sexului” – 1994)
În societate putem observa o importanță prea mare asupra sexualităţii. Nu este un caracter
negativ, însă în acest mod indivizii posed o teamă de a nu fi destul de buni într-un act sexual.
În prezent cele două funcții au fost afectate de schimbări în comparație cu societatea
tradițională, ceea ce a adus la o maximizare a sexualității şi minimizare a fertilității.

2. De la familia tradiţională la familia modernă

Un punct de plecare a societății moderne a fost societatea tradiţională, în care una dintre
trăsături ce o identifică este tradiția, ce se definește ca „conservatorismul, rigiditatea şi
localismul”40.
Modernitatea este termenul cu sens opus a tradiționalizații, fiind condusă caracterizate prin
„flexibilitate, individualism, dinamism, universalism”41.
Familia tradiţională a trăit după principiul că ceamai presus valoare este „autoritatea” care
în familie o are bărbatul, el este considerat membrul superior în familie, pe când într-o familie
contemporană se promovează egalitate și comunicarea.
Însă în familia din ziua de azi, în educație sunt implicate și persoane extra-familiiale, ceea
ce a dus la chestia că părinții nu sunt membrii familiei ce posedă „monopolul educaţiei tinerei
generaţii”42.

39
Stănciulescu,E., op.cit., p 154
40
Mitrifan, I., Ciupercă, C., op.cit., p. 182
41
idem
42
Vrăjmaş, E., A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002, p. 13
19
 În comparație cu familia tradițională în care dese ori părinții nu acordau atenții activității
școlare a copiilor săi, pentru că dese ori copii ajutau la treburile gospodărești, în momentul de față
părinții acordă o deosebită atenție nivelului de școlarizare a copiilor.
Odată cu modernizarea s-au modificat și rolurile părinților în educația copiilor. Dacă până
acum în familie bărbatul răspundea pentru echilibrul economic și femeia se ocupa de creșterea și
educarea copiilor, astăzi se pune întrebarea despre egalitate în familie, și anume despre afirmare
profesională a femeii. Astăzi deja ambii părinți in egală măsură se implică in educația copiilor.
În familia tradiționala părinții erau ocupați de asigurarea materiala a copiilor si de educația
lor, in momentul de fata se pune accent pe relațiile dintre persoane in familie.
În trecut „bărbatul muncea în afară, în timp ce femeia se ocupa de căminul ei”43. În familia
contemporană lucrează ambii părinți, însă femeia este independenta financiar, și se realizeza mai
întâi pe plan profesional, si după pe plan familial, ceea ce a condus la casatoriile fără acte.
Un alt aspect comparativ este vârsta. În trecut vârsta de căsătorie la femei era de 16-18 ani,
la bărbați de 20-25 de ani, în momentul de față statisticile arată că vârsta s-a declanșat cu 4-5 ani.
În trecut femeile considerau că menirea lor este de a naște, crește și educa copii, și nivelulde
școlarizare nu avea importanță, acum însă un procent de 41,3 de femei au studii superioare din
totalul persoanelor. Din acest motiv, în ultimii ani participarea școlară a femeilor s-a ridicat fată
de bărbați.
Prin anii 70 ai sec. XIX statistica a înregistrat o involuție a familiilor nucleare tradițională
față de celelalte grupuri, procentajul căreia a ajuns la 7-10%. Unul dintre motivele principale a
fost creșterea numărului femeilor implicate în activități profesionale, ceea ce a adus la urmărit atât
pozitive, cât și negative. Dintre efectele pozitive putem enumera: independența financiară a
femeilor, creșterea șanselor de a realiza o carieră socială și profesională, creșterea încrederii în
șansele sale. Însă, au urmat și efecte negative: reducerea implicării în viața familiei, și scăderea
interesului asupra procesului de educație si creștere a copilului.
Odată ce femeile sunt implicate în unele activități profesionale aceasta aduce la stări de
nervozitate și oboseală, ceea ce afectează și sănătatea. În afară de activități profesionale, femeia
trebuie să îndeplinească și unele responsabilități ce le îndeplinește tradițional in familie, ceea ce
duce la epuizare fizica si psihica.
În a doua jumătate a secolului al XIX – lea, a apărut mişcarea feministă ce a jucat un rol
important, și a contribuit la unele transformări. Mișcarea feministă luptat pentru drepturile
femeilor, pentru egalitatea lor în societate, pentru dreptulde a profesa diverse profesii și obținere
de egalitate în viața politică.

43
Ibidem, pp.45-46
20
 Însă există și niște temeri. După unele cercetări în privința familiei, există unele motive de
alarmă, ca de exemplu creșterea numărului de divorțuri. În unele societăţi „schimbarea se referă la
trecerea de la familia lărgită, tradiţională, la familia nucleară; pentru societăţile dezvoltate
schimbările privesc trecerea de la familia nucleară la o diversitate de modele familiale”44.
Familia monoparentală este definită ca„unitatea socială constituită din unul sau mai mulţi
copii şi un singur părinte”45. În societatea tradiţională monoparentalitatea era „dezaprobată”46, iar
persoanele ce nu respectau această condițieerau eliminați din societate. În zilele noastre însă
părerea față de acest concept s-a schimbat. Nu mai este considerat ceva ieșit din comun, din această
cauză și riscurile de a fi marginalizat nu mai există.
În momentul de față este considerat că este mai eficientă familia monoparentală este mai
eficientă pentru copil, decât o familie normală în care părinții nu pot supraviețui împreună.
Într-o familie tradițională este considerat normal o familie unită, chiar dacă există unele
conflicte familiale, copilul are nevoie pentru o educație normală de ambii părinți. În prezent însă
este considerat că este mai eficient ca părinţii să se despartă dacă nu există înțelegere între ei pentru
ca copii să nu participe zilnic la certurile între părinți.
În anul 1992 în România 10% din totalul familiilor erau familiile monoparentale. Conform
unor cercetări a fost demonstrat că apariția familiilor monoparentale este din cauza divorțurilor, în
urmă cărora copii trebuie să aleagă cu cine din părinți să rămână, preferă să rămână cu mama.
Astfel au apărut familii monoparentale, şi anume una dintre formele ei: familia monoparentală
formată din mamă şi copii.
Monoparentalitatea ce s-a format în urma divorțului „este asociată cu o diminuarea a
activităţii educative”47, din motivul că fiind singură, mama este suprasolicitată și trebuie să
răspundă de starea materială, afectivă și relațională a familiei, astfel nu mai reușește să se ocupe
de copii, și anume de educația lor, ce duce la situația că copii se simt părăsiți Mama este
suprasolicitată material, afectiv, relaţional, nu mai reuşeşte să ofere timp şi atenţie copiilor, care
ajung în situaţia de a se simţi părăsiţii, ignoraţi. Ea „reuşeşte cu greu să rămănă centrată asupra
nevoilor copiilor”.
Unele studii au dovedit legătura restrânsă între monoparentalitate şi abandon şcolar.
Familia monoparentală formată din mamă şi copii se confruntă cu dificultăţi economice şi
de socializare mai mari decât familiile complete, situaţia de monoparentalitate contribuind în mare
măsură la modificarea funcţiilor specifice familiei. Astfel, funcţia economică este cel mai puternic

44
Mihăilescu, I., Familia în societăţile europene, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1999, p. 14
45
Rosetti, I., Fundamentele practicii în asistenţa socială. Asistenţa socială a familiei în mediul rural, Ed. Mirton,
Timiţoara, 2001, p. 93
46
Mitrofan, I. şi N., op.cit., p. 60
47
Stănciulescu, E., op.cit., p. 41
21
afectată, mama fiind nevoită să-şi dubleze eforturile în vederea asigurării stabilităţii financiare a
familiei, funcţia sexuală, reproductivă şi de socializare suferind şi ele schimbări esenţiale.
În situația când unul dintre părinți lipsește, într-adevăr apar unele probleme din punct de
vedere al educației, dar și familiile complete, unde sunt prezenți ambii părinți, în momentul de față
au început să se împlice tot mai puțin în educație.
După o analiză clară a familiei monoparentale, compusă din mamă și copil, am gestionar
că principalele probleme cu care se confruntă sunt:
 sfera financiară
 sfera afectivă
În cazul celuilalt tip de familie monoparentale constituită ce se compune din tată și copil
familia este stabilă din punct de vedere financiar comparativ cu familia compusă din mamă și
copilul. La acest tip de familie, tatăl manifestă toată atenția sa copiilor, având niște relații foarte
strânse, din motiv că socializează cu fiica pentru dezvoltarea ei sexuala, iar fiul prin implicarea în
treburile casnice.
Una dintre principalele cauze a apariției acestor tipuri de familii este sarcina intervenită
în vârsta adolescenței. În trecut sarcină la vârsta adolescenței era considerată o greșeală, astăzi
tinerii se bucură de protecție și sprijin atât partea familiei și cât și a instituțiilor specializate, în
acest sens motiv parentalitatea la vârsta adolescenței este una dintre cauzele aparițiilor de abandon
școlar și ca urmare tinerele mame nu își pot finaliza studiile începute.
O altă cauză care determină apariția familiilor monoparentale este decesul unuia dintre
părinți. Cel mai mult copilul este afectat de decesul mamei sale. „Copilul pierde prin moartea
mamei o parte din el însuşi”48. Cu cât vârsta copilului este mai mică cu atât mai mult este afectat.
Conform unor statistici a fost demonstrat că un mare procent din minorii care abandonează
şcoala sunt orfani. O dată cu decesul unuia dintre părinți, și anume moartea tatălui apar probleme
financiare în familie, fiind o condiție favorabilă pentru apariția abandonului școlar. Tatăl este
membrul familiei care asigură familia din punct de vedere financiar. El aduce echilibrul pe planul
material al familiei, decesul lui duce la pierderea autorității asupra copilului și apariția unor
complexe de inferioritate la copil.
Cu timpul apare și o altă formă de familie în societate, cunoscută sub denumirea de
concubinaj, care se definește ca „relaţia dintre un bărbat şi o femeie care nu au ocrotire legală” și
este una dintre cele mai răspândite forme de conviețuire, din motivul următoarele avantaje:
 satisfacţie sexuală
 nivel de trai bun

48
Dimitriu, C., op.cit., p. 124
22
  posibilitatea de dezvoltare a deprinderilor interpersonale;
 o identificare mai clară a reacţiilor partenerilor în diverse împrejurări.
Următoarea formă de conviețuire este. Această formă realizează legătura între concubinaj
și familia nucleară. Îi este caracteristic elementele celor două forme de conviețuire din punct de
vedere legal a preluat caracteristicile familiei nucleare, de la concubinaj a preluat promovarea
valorilor. N. O’Neill şi G. O’Neill sunt de părere că „dragostea sexuală constituie nucleul şi
raţiunea de a fi a acestei căsătorii”.(I. Mitrofan, 1998)
Semi-căsătoria adesea întâlnit în familii unde soți nu se înțeleg. Schimbări de
comportament, de personalitate, rezultate slabe învățământ sunt caracteristicile copiilor proveniți
din astfel de familii
Pseudocăsătoria este o altă formă de conviețuire care se bazează pe interese economice.
Ele sunt efectuate prin înțelegerea părinților care au caracter marital, unul dintre elementele de
bază a conviețuirii sunt legate de problema bunurilor și a unei locuințe la care se adaugă copiii
care suferă conduitele părinților.
În societatea contemporană a apărut o formă de conviețuire numită homosexualitate. Chiar
dacă este condamnată de Biserică, această formă de conviețuire a ajuns să fie acceptată multe țări.
Raportul Kinsey ne oferă posibilitatea de a spune că un bărbat din patru a avut o experienţă
homofilă. În momentul actual societatea este foarte deschisă și tolerantă față de toate formele de
conviețuire, fiecare este liber să aleagă.
Mai jos este reprezentat un tabel cu aspectele care definesc societatea tradițională și
societatea modernă.

Societăţi tradiţionale Societăţi moderne

1. număr de parteneri conjugali Unul(monogami Unul(monogami)
concomitenţi Mai mulţi(poligami)
2. alegerea paetenerului Alegerea făcută de părinţi sau rude Alegerea relati liberă făcută de
pentru a întări puterea familiei parteneri
3. rezidenţa Patriarhală, matriarhală, Neolocală
ambilocală
4. Relaţiile de putere Diferite grade de dominanţă a O mai mare apropiere de putere
bărbatului bărbat-femeie
(patriarhale)
5. Relaţia părinţi-copii Autoritatea şi domnanţa Mai mare toleranţă şi egalitate
părintească părinţi-copii
6. funcţiile familiei Concentrarea pe protecţia grupului Specialitate pentru a oferi un mediu
ca întreg de siguranţă creşterii copiilor şi

23
 suport emoţional membrilor
familiei conjugale
7. structura Extinsă nucleară

Sursa: Petru Iluţ, Familia. Cunoaştere şi asistenţă49

CAPITOLUL II. Dreptul familiei

II.1 Definiţia dreptului familiei

Din literatura de specialitate găsim definiția dreptului ca ca o succesiune de norme juridice

care reglementează raporturile personale şi patrimoniale care apar din căsătorie, rudenie,
adopţie şi din raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în
scopul ocrotirii şi întăririi familiei.50

II.1.1.Apariţia şi evoluţia dreptului familiei.

Apariţia dreptului familiei nu s-a facut peste noapte, cu atât mai mult a Codului familiei51,
dimpotrivă, în sistemul nostru apariţia sa a fost marcată de o multitudine de acte normative,
care, în evoluţia lor, au scos evidenţiat desprinderea dreptului familiei din dreptul civil.
Originea acestei dezvoltări îl reprezintă Constituţia României din 1948, care cuprindea
dispoziţăă în domeniul relaţiilor de familie, în mod special cele referitoare la egalitatea dintre
bărbat şi femeie3252 şi protecţia căsătoriei şi a familiei3533. Constituţia României din
1952 a dat posibilitatea conscrării dreptului familiei ca ramură de drept de sine statătoare;
ulterior dispoziţiile de dreptul familiei se regăseau şi în Constituţia României din 1965,
republicată în 1986. nu în ultimul rând, Constituţia din 1991, republicată în 2003, cuprinde
prevederi de dreptul familiei3454. Actualmente, includerea principalelor dispoziţii de
dreptul familiei în Codul civil, abrogarea Codului familiei, este o interveniţie salutară a

49
Iluţ, P., Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1995, p. 120
50
I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p.17; A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, ed.a 4-a,
Ed. All Ceck, Bucureşti, 2005, p.7; T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, p.29.
51
Codul familie – Legea nr.4/1954 (Publicată în Monitorul Oficial nr.1 din 4 ianuarie 1954, modificat şi completat
prin Legea nr.4/1956, republicată în Buletinul Oficial nr.13 din 18 aprilie 1956. După republicare, Codul familiei a
suferit modificării print-o succesiune de acte normative. În prezent, Codul familiei este abrogat prin art.230 lit.m din
Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil (Publicată în Monitorul Oficial
nr.409 din 10 iunie 2011).
52
A se vedea art.26 din Constituţia României 1948
53
A se vedea art.21 alin. din Constituţia României 1948
54
Dan Lupaşcu, Cristina Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei în noul Cod civil, ed. a 2-a, emendată şi actualizată,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.7-8.
24
 legiuitorului român de revenire la soluţia tradiţională3555, în deplin acord cu evoluţiile
normative internaţionale, nepericlitând în nici un caz existenţa de sine stătătoare a dreptului
familiei ca ramură, deoarece nu locul normelor juridice, ci specificul acestora şi relaţiile vizate
impun autonomia36. Autonomia dreptului familiei În doctrină3756, sistemul juridic
român se împarte în ramuri de drept, în funcţie de o serie de criterii, cum ar fi obiectul de
reglementare, metoda de reglementare, principiile aplicabile, calitatea subiectelor de drept,
preponderenţa anumitor norme juridice, sancţiunile specifice, şi alte asemenea criterii care ,
contribuie atât la constituirea ramurilor de drept, cât şi la delimitarea lor. Totodată,
delimitarea dintre numeroasele ramuri de drept se impune atât din raţiuni teoretice, pentru a
stabili elementele comune şi cele specifice, cât şi din raţiuni practice, deoarece este cunoscut
faptul că, pentru a alege şi aplica în mod corect legea trebuie ca, anterior, să se stabilească
natura raportului juridic respectiv sau, altfel spus, norma de drept căreia îi aparţine acesta3857.
Autonmia dreptului familiei este impusă mai ales de specificitatea următoarelor elemente:
obiectul de reglementare, metoda de reglementare, principiile aplicabile, calitatea subiectelor de
drept3958.

1.3.Obiectul dreptului familiei Obiectul de reglementare al normelor de dreptul familiei este

format din raporturile de familie, care sunt următoarele: raporturile de căsătorie raporturile
care rezultă din rudenie raporturile care rezultă din adopţie unele raporturi care sunt asimilate
de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie40. 1

Constituind unitatea grupala fundamentală a societăţii, familia a reprezentat şi reprezintă o

temă predilectă de reflexie şi analiză a spiritualităţii umane, a politicii sociale, dar şi a mai multor
discipline stiintifice: sociologia, medicina, psihologia, stiintele juridice, etc., fiecare propuniandu-
si sa surprinda dintr-o perspectivă specifică şi specializată, dimensiunile, dinamica şi functiile
grupului familial.

Complexitatea acestei forme de comunitate umană – determinată de multitudinea şi

varietatea de relaţii care se stabilesc intre cei care o compun, precum şi intre familie, ca entitate
distinctă şi societate, la care se adaugă evolutia in timp a trasaturilor sale caracteristice, face dificilă
in cercarea de a defini familia intr-o formula atotcuprinzatoare. “Familia – s-a spus – este o
realitatea biologică, prin uniunea care se realizează intre barbat şi femeie şi prin procreare, este o
realitate socială, fiindcă prin ea se realizează o comunitate de viată intre cei care ce o compun; este

55
V.D. Zlătescu, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei, în Dreptul nr.2/1999, p.15
56
Gh. Beleiu, Drept civil român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.18 şi urm.
57
Gh.Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed.a 4-a, revăzută şi adăugită
de M. Nicolae şi P. Truşcă, casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998, pp.39-41.
58
Dan Lupaşcu, Cristina Mihaela Crăciunescu, op.cit., p.8
25
o realitate juridică, fiindcă societatea reglementează prin norme juridice cele mai importante relaţii
din cadrul ei”59

Dreptul familiei, in sistemul nostru de drept nu a aparut dintr-o dată, prin punerea in aplicare
a Codului Familiei. Acesta a fost precedat de o serie de acte normative, care in succesiunea lor, au
marcat desprinderea dreptului civil.

Aceasta se datora mai ales faptului cã pânã la punerea în aplicare a codului familiei,
raporturile de familie nu erau reglementate printr-un act legislativ de sine stãtãtor, ci în principal,
în cadrul codului civil şi anume în Cartea I, intitulată “despre persoane”.

Începutul acestei dezvoltă îl constituie Constituţia din 13 aprilie 1948, care cuprinde
prevederi şi în domeniul relaţiilor de familie: egalitatea dintre barbat si femei, statutul acordã
protectie casătoriei si familiei, mamei si copilului; părinţii au fată de copiii născuţi în afara
căsătoriei aceleasi obligatii ca si fată de cei din căsătoriei.

Articolul 105 al acestei Constituţiei dispunea expres revizuirea cadurilor şi, în general, a
legilor, pentru punerea lor în concordantă cu Constituţia, precizând totodată că de la intrarea sa în
vigoare sunt abrogate toate dispoziţiile Cadrului Civil care erau potrivnice principiului egalităţii
dintre bărbat şi femeie, adică acelea care stabileau o inegalitate între tată şi mamă, fată de copiii
lor.

Au fost abrogate şi dispoziţiile restrictive pentru femei cu privire la ocrotirea celor

incapabili.

Înlocuirea vechilor texte incompatibile cu principiile egalitătii copiilor din afara căsătoriei si
cu cei din cãsãtorie si cu principiul ocrotirii copiilor minori s-a realizat prin acte normative de sine
stãtãtoare.

Astfel, sunt: Decretul nr. 130 din 2 aprilie 1949 pentru reglementarea conditiri juridice a
copilului natural; Decretul nr. 131 din 2 aprilie 1949 pentru modificarea articolelor 309, 312, 314
ale Codului Civil privitoare la adopţie, Decretul nr. 182 din 19 oct. 1951 privitor la infiere.

În domeniul legislaţiei muncitoresti, a intervenit Codul muncii- Legea nr. 3 din 8 iunie 1950-
care cuprindea în cap. XI, intitulat “Munca tinerilor si femeilor”, dispoziţii menite să asigure
traducerea în fapt a principiului egalităţii în drepturi dintre femeie şi bărbat.

Constituţia din 1952 cuprinde prevederi interesând relaţii de familie: egalitatea femeii cu
bărbatul în toate domeniile vieţii economice, politice, de stat si culturale, femeia având drepturi

59
Emese Florian, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997, pag. 103.
26
egale cu ale barbatului la muncă, retribuţie, odihna, asigurarea socială şi învăţămant; statul
ocroteşte căsătoria si familia si apără interesele mamei şi copilului; statul acordã ajutor mamelor
cu multi copii si mamelor singure, concedii cu plată femeilor gravide.

Constituţia din 1952 a dat posibilitatea consacrăii dreptului familiei ca ramura de- sine-
stãtãtoare prin adaptarea si punerea în aplicare a Codului familiei. Acesta se completează cu o serie
de acte normative.
Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ulterioare a avut dispoziţii şi de dreptul
familiei.

În sfarşit, Constituţia Romaniei din 1991 cuprinde unele dispoziţii interesând dreptul
familiei: familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtitã; egalitatea sotiilor, dreptul si obligatia
pãrintilor de a asigura creşterea, educaţia si instruirea copiilor; regim special de protecţie si de
asistentã pentru copii şi tineri în realizarea drepturilor acestora; egalitatea copilului din afara
cãsãtoriei cu cel din căsătorie, căsătoria civilă, protectie specială acordată persoanelor handicapate,
ocrotirea vietii familiale; asigurarea drepului la invăţătură al copiilor şi tinerilor, garantarea
dreptului la ocrotirea sănăţăţii, protectia muncii femeilor şi tinerilor”60.

După cum se poate observa, de-a lungul timpului, legislaţia romană în materie s-a preocupat
îndeaproape de reglemenatarea legăturilor care se stabilesc între membrii unei familii, considerată
ca celulă de bază a societătii noastre.
De vreme ce familia este alcătuită, în primul rând, din soţi, şi numai apoi din cei între care
există legătura de sânge a rudeniei, care rezultă din faptul că ei descind, prin filiaţie, unei dintr-
alţii ori dintr-un strãmos comun, iar numai cu efecte juridice restranse pot fi considerati ca fac
parte din familie cei intre care se nasc, prin cãsãtorie, legãturi de afinitate si anume între fiecare
dintre soti si rudele celuilalt.

2.3. Principiile generale ale dreptului familiei

Principiile generale ale dreptului familiei rezultă din analiza dispoziţiilor legale care
reglementează relaţiile de familie.

60
Bacaci Alexandru, Hagianu Codruta, Dumitrache Viorica, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucuresti, 1999,
pag. 78.
27
2.3.1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei. Principiul este formulat chiar în dispoziţiile art.
1 alin. (1) C.fam, în sensul că statul ocroteşte căsătoria şi familia şi sprijină, prin măsuri
economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei. Potrivit art. 48 alin. (2) din
Constituţie, republicată: „Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se
stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă”. În
concepţia legiuitorului, familia are la bază căsătoria, dar numai căsătoria valabil încheiată atrage
recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor şi îndatoririlor reciproce dintre soţi. Stabilitatea căsătoriei
presupune un echilibru intern, drepturi şi îndatoriri reciproce între membrii familiei32.

2.3.2. Principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului. Acest principiu este prevăzut în art. 1
alin. (2) din Codul familiei. Ocrotirea intereselor mamei şi copilului se realizează în cadrul
măsurilor dispuse de Codul familiei33 privitoare la: stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau faţă de
tată; obligaţia de întreţinere; măsurile de ocrotire a copiilor minori; adopţia, etc.

2.3.3. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi. Codul familiei prevede în art. 1 alin. (3) că
familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi. În acelaşi sens este şi art. 48 alin. (1) teza
întâi din Constituţie, republicată. Legiuitorul a înţeles să instituie acest principiu deoarece
caracterul liber consimţit al căsătoriei se fundamentează pe dreptul oricărei persoane de a se
căsători şi de a-şi întemeia o familie. Acest principiu este stipulat expres şi în tratatele şi
convenţiile internaţionale cu privire la drepturile omului (de exemplu, în art. 25 şi art. 26 din
„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”).

2.3.4. Principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii între soţi3461. Egalitatea soţilor nu este decât o
aplicaţie particulară a principiului deplinei egalităţi a femeii cu bărbatul în toate domeniile vieţii
sociale35. Codul familiei se referă la egalitatea femeii cu bărbatul în art. 1 alin. (4), art. 25 şi
art. 97 alin. (1). Conform acestor texte, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi şi cele
dintre părinţi şi copii sunt reglementate pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie. Principiul
deplinei egalităţi în drepturi între femeie şi bărbat în diferite domenii de activitate este
consacrat şi în numeroase convenţii şi tratate internaţionale.

61
A se vedea şi art. 48 alin. (1) din Constituţia României, republicată.
28
2.3.5 Principiul egalităţii în drepturi a copiilor Conform dispoziţiilor constituţionale „copii
din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie” (art. 48 alin. 3 din Constituţie).
Constituţia consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor, iar această obligaţie constituţională priveşte toţi copii, adică atât cei rezultaţi
din căsătorie cât şi cei rezultaţi din afara căsătoriei. Această interpretare este firească faţă şi de
dispoziţia constituţională în sensul căreia copiii din afara căsătoriei sunt egali cu cei din
căsătorie. În acest sens art. 63 din Codul familiei prevede: „Copilul din afara căsătoriei a cărui
filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are faţă de părinte şi
rudele acesteia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie”. Potrivit art. 97
alin. (1) din Codul familiei „Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copii lor
minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori adoptaţi”.

2.3.6 Principiul sprijinului moral şi material reciproc între membrii familiei Acest principiu
este prevăzut de art. 2 din Codul familiei: „Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi
afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi
material”. Relaţiile de familie au la bază prietenia şi afecţiunea reciprocă a membrilor familiei,
suportul moral sau material fiind oferit, de cele mai multe ori, cu generozitate, intuitiv şi
necondiţionat. La nevoie însă, sprijinul material poate fi obţinut prin intervenţia forţei de
constrângere a statului (de exemplu, promovarea unei acţiuni în justiţie pentru plata obligaţiei
legale de întreţinere în condiţiile art. 86 C. fam).

2.3.7. Principiul monogamiei Acest principiu este consacrat în art. 5 din Codul familiei: „Este
oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Forma de
mariaj monogamă, în care pe un timp dat o persoană este căsătorită cu o singură altă persoană,
este cea mai răspândită în lume. Totuşi, în multe societăţi este permisă şi căsătoria multiplă,
poligamia, cu cele două forme ale sale: poliginia (un bărbat este căsătorit concomitent cu mai
multe femei) şi poliandria (o femeie are în acelaşi timp mai mulţi soţi)36. În legislaţia
noastră, principiul monogamiei fiind prevăzut în mod expres, nu permite căsătoria decât între
persoane care, în momentul încheierii căsătoriei, nu au statutul de persoane căsătorite37.
Încălcarea acestui principiu este sancţionată cu desfiinţarea celei de-a doua căsătorii (potrivit art.
19 C.fam cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitatea absolută), iar din punct de vedere
penal fapta constituie infracţiunea de bigamie (art. 303 C. pen)38

29
30
 Concluzii
Întreaga dezvoltare a umanităţii este legată de constituirea şi evoluţia formelor de colectivitate
umană, dintre care familia reprezintă una din verigile sociale cele mai importante şi mai vechi în asigurarea
continuităţii şi afirmării depline a fiinţei umane.

Deşi relativ independentă în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este
determinată şi condiţionată, în evoluţia sa, de modul de organizare a societăţii pe care o reflectă.

Se mai poate spune foarte multe la tema data, poate în cadrul tezei de licenta va avea o
desfasurare mai ampla, însa aceasta lucrare a avut tendinta de a arata si demonstra unele tendinte si
linii generale privind tematica data. Un lucru este cert, în urma citirii acestei lucrari, putem afirma cu
certitudne ca internetul si modul de utilizare a acestuia, modul de afisare a diferitor tipuri de informatii
prin intermediul acestuia, nu mai are deja un rol secundar în viata de zi cu zi a multor oameni, dar cel
mai imoprtant, aceste elemente ale lumii digitale au devenit de neînlocuit. Web-ul astazi, ca si cel de
ieri si cel de mâine se afla într-o continua transformare si metamorfoza care pe cei mai multi fie îi lasa
rece fie îi ameteste si îi descurajeaza în încercarea de a întelege mai mult.

Scopul propus de aceasta lucrare a fost de a aduce la cunostinta omului “studioso” posibilitatile
oferite de internet în accesarea la informatie si utilizarea ulterioara a acesteia în scopuri proprii. De
asemeni sper ca prin lucrarea data persoana fizica sa obtina o idee si informatie mai larga privind
posibilitatile promovarii personale si a unei afaceri prin intermediul internetului utilizînd web-siturile.

În cadrul primului capitol am demonstrat, ca E-afacerile ocupa un segment important în piata

afacerilor globale, acaparînd pe an ce trece un segment tot mai mare a acesteia. În primul capitol de
asemeni am adus unele exemple care arata eficacitatea utilizarii internetului prin demonstrarea
posibilitatilor largite ale E-learningului, care dupa cum se pare a avut un impact neastptat de mare
asupra societatii contemporane. Se stie de minune cîta lume obtine acces, utilizeaza, si retransmite
informatii astfel.

De asemenea am adus o serie de exemple ale utilizarii Internetului în calitate de domeniu de

desfasurare a unei afaceri precum si utilizarea acestuia drept sursa principala de realizare ale
bunurilor unui agent economic, adica utilizarea internetului ca sursa principala de comercializare. Sper
ca ati atras atentia cu cît s-a marit cifra afacerilor încheiate pe internet în ultima perioada, dar mai
mult de atît putem afirma ca aceasta evolutie a atras dupa sine dezvoltarea unor alte domenii
adiacente.

În cadrul capitolului doi m-am oprit asupra modalitatilor de afisare a informatiilor pe internet care
are loc în mare parte prin intermediul Web-Siturilor. O atentie deosebita am acordat-o clasificarii
acestora din diferite puncte de vedere. Clasificarea cea mai eficienta fiind: site-uri de cautare
(Cataloage, indexuri), site-uri tematice (de initiere în careva tematica), portaluri, locatii corporative,
locatii comerciale, alte tipuri de site-uri.

Datorita faptului ca aceasta lucrare este concentrata asupra eficientei economice a sit-urilor web,
am analizat unele business modele de sit-uri, oprindu-ma în mod special la modelul publicitar, cel de
sustinere a unor afaceri existente precum si modele de lansare a unor noi afaceri cu toate efectele
pozitive ulterioare lansarii acestuia, desigur în cazul unei lansari de succes. De asemeni am prezentat
perspectivele generale ale acestor modele de afaceri precum si în cadrul unor zone geografice
concrete, aducînd ca exemplu dezvoltzarea în ultimii ani. Dupa cum ati putut observa a avut o
dezvoltare cu avînt, si nu se stie cînd va fi ea limitata.

Evidentierea site-urilor comerciale functionale permite solutionarea a doua probleme care stau în
fata posesorilor acestora: atragerea vizitatorilor pe server precum si atragerea ulterioara în rînduri
repetate a acestora. Vizita initiala a serverului depinde de grupa de servere care administreaza
traficul, datorita carora vizitatorul are posibilitatea de a lua cunostinta de existenta serverului. Însa
succesul ulterior poate fi atins doar în cazul unui numar mare al vizitelor repetate, care au loc ca
urmare a capacitatii serverului de a îndeplini functiile de grupa a doua, adica prestarea unor servicii
calitative vizitatorilor – informatii, comercializarea bunurilor sau îndeplinirea unor alte dorinte ale
vizitatorilor.

31
 Dupa ce am dat o explicatie privind tipurile existente ale web-sit-urilor si posibilitatile de utilizare
ale acestora, ulterior m-am oprit asupra crearii în sine a acestuia, iar mai amanuntit asupra etapelor
de creare a site-ului web, dat fiind importanta cu care trebuie tratat acest proces la fiecare din etapele
crearii lui. Se poate usor observa ca crearea unui site necesita o atitudine destul de serioasa si deseori
nu destul de ieftina pentru asigurarea lansarii unui site calitativ, care sa aiba succes la vizitatori.

Acest ulim capitol l-am structurat în patru parti care reprezinta , dupa parerea mea, etape absolut
obligatorii în realizarea unui sit web care sa atraga vizitatorii, astfel eforturile dupa cum ati putut
vedea nu pot fi considerate zadarnice. În literatura de specialitate sau pe siturile care furnizeaza
informatii despre webdesign probabil aceste etape, precum si pasii necesari pentru parcurgerea lor,
pot fi denumite si altfel. Din considerente proprii de machetare a lucrarii si pentru a fi cît mai concisa
eu am gasit aceste denumiri. Poate ele nu sunt cele mai sugestive, dar întelegerea si parcurgerea lor
în totalitate sunt esentiale daca dorim sa obtinem o audienta maxima pentru situl nostru existent.

Astfel sper ca prin acesta lucrare am reusit sa demonstrez pe cît este de imoprtanta problema
data, ce impact are ea asupra societatii contemporane, iar cel mai important lucru, cum poate un om
de rînd utiliza toate acestea în interesele proprii, iar în mod special în promovarea sa ca persoana.

32
 Bibliografie
1. Ioan Mihãiescu, Sociologie generalã, Editura Universitatea din Bucureşti, 2000, pag. 86.
2. Elisabeta Stãnciulescu, Sociologia educatiei familiale, Editura Polirom, Bucuresti, 1999,
pag.15.
3. Richard Scase, Clasele sociale, Editura Du Style, Bucuresti, 1999, pag. 17.
4. Gary S. Becker, „ Comportamentul uman-o abordare econimicã”, Editura All ( Arta
graficã), Bucuresti, 1997, pag. 160.
5. Gary S. Becker, Comportamentul uman-o perspectivã ecomonicã, Editura All (Arta
graficã), Bucuresti, 1997, pag.52.
6. Mircea Bulgaru, Populatie si dezvoltare economicã, Editura Politicã, Bucuresti, 1974,
pag,23.
7. Richard Scase, Clasele sociale, Editura Du Style, Bucuresti, 1999, pag. 65.
8. Dorel Abraham, Introducere în socologie urbanã, Editura Stiintificã, Cluj, 1991, pag. 82.
9. Ciofu, C., Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998, p. 7.
10. Ciofu, C., op.cit, p. 8.
11. Banciu, D., Rădulescu, M., Voicu, M., Adolescenţii şi familia, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 20.
12. Dimitriu, C., Constelaţia familială şi deformările ei, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973, p. 15.
13. Stănoiu, A., Voinea, M., Sociologia familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică , Bucureşti,
1983, p. 6.
14. Spânu, M., Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia familiei, Ed. Tehnică,
Chişinău, 1998, p. 9.
15. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, pp. 121-122.
16. Mitrofan, I. şi N., Familia de la A la Z, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 73.
17. Mitrofan, I., Ciupercă, C., Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Ed.
Press Mihaela, Bucureşti, 1998, p. 25.
18. Filipescu, T., Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 21.
19. Mănoiu, F., Epureanu, V., Asistenţa socială în România, Ed. All, Bucureşti, 2000, p. 47
20. Macovei, E., Pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 12.
21. Vrăjmaş, E., A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002, p. 13
22. Mihăilescu, I., Familia în societăţile europene, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1999, p. 14
23. Rosetti, I., Fundamentele practicii în asistenţa socială. Asistenţa socială a familiei în
mediul rural, Ed. Mirton, Timiţoara, 2001, p. 93
24. Iluţ, P., Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1995, p. 120
25. I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p.17; A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu,
Dreptul familiei, ed.a 4-a, Ed. All Ceck, Bucureşti, 2005, p.7; T. Bodoaşcă, Dreptul
familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, p.29.
26. Emese Florian, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997, pag. 103.
27. Bacaci Alexandru, Hagianu Codruta, Dumitrache Viorica, Dreptul familiei, Editura All
Beck, Bucuresti, 1999, pag. 78.

STUDIU DE CAZ

33
IV. STUDIU DE CAZ
Familia în dreptul roman
Familia este o temă binecunoscută a artei din toate timpurile. Ea defineşte o societate
într-un anumit stadiu de civilizaţie şi marchează profund destinul fiecărui individ.

Familia a reprezentat în toate timpurile nucleul societăţii, indiferent de epoca la care

dorim să facem referire. Fiind un subiect inepuizabil, care trezeşte mereu fel şi fel de
controverse, dorinţa de a alege acestă temă ca subiect al referatului nostru, a venit, pur şi simplu,
de la sine. Ni s-a părut foarte interesant să analizăm familia romană din toate perspectivele, să-i
descoperim atât plusurile cât şi minusurile, pentru ca, în final, să descoperim locul pe care
familia l-a ocupat în evoluţia poporului şi civilizaţiei romane.

În Roma Antică, familia a influenţat, nu doar relaţiile sociale, cât şi activităţile publice şi
politice, astfel încât pe parcursul întregii istorii a Romei aceasta a devenit, alături de lege, un
stalp important al societăţii romane.

Familia romană a apărut ca o

subdiviziune a ginţii (gens), după ce aceasta a
trecut printr-un proces îndelungat de
destrămare, ca urmare a apariţiei şi dezvoltării
proprietăţii private.

Romanii aveau valori morale tipice

unei societăţi agrare conservatoare cu
puternice legături familiale. Ei munceau din
greu, se bazau pe propriile puteri, fiind foarte
precauţi, asumându-şi responsabilităţile şi împotrivindu-se inamicilor. Preţuiau virtuozitatea ,
curajul fizic şi moral potrivit unui bărbat (vir). Stresul asupra responsabilităţilor familiale era
evident datorită ideii de pietas, credinţă prin care toate familiile romane datorau loialitate
autorităţii familiei şi zeilor. La fel, fides (buna credinţă), crea din cuvântul unui roman
jurământul său – atât în viaţa publică cât şi în cea particulară.

Fiind aşadar un rezultat al dezvoltării istorice este firesc ca în cursul timpului, familia
romană nu a rămas neschimbată şi a cunoscut anumite modificări de organizare şi funcţionare
destul de interesante.

II. Definiţie
În dreptul Roman, termenul familie avea mai multe accepţiuni : desemna totalitatea
sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva, reprezenta un grup de persoane aflate sub aceeaşi putere sau
totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate sub puterea lui pater familias.

II.1. Componenţa familiei romane

În societetea indoeuropeană şi apoi în cea romană, familia era alcatuită din şeful familiei
(pater familias), soţie (uxor), copii naturali sau adoptivi (liberi) şi sclavi (servi), precum şi din
patrimoniul familial ( patrimonium familiae).

II.2. Pater familias

34
 Pater familias era in cadrul familiei romane o ,,putere care îşi avea originea în societetea
gentilică primitivă anterioară societăţii romane, societete cu specific patriarhal caracterizată prin
autoritatea şefului de familie asupra tuturor membrilor acesteia ea extinzându-se şi asupra
bunurilor”i. Pater familias putea fi tatăl, bunicul sau străbunicul.

În epoca veche, această putere era unică şi nelimitată purtând numele de manus, ulterior
însă, au apărut termeni speciali pentru a desemna diferitele drepturi ale stăpânului. Astfel, în ceea
ce priveşte persoanele ea a evoluat şi s-a diversificat în următoarele forme : patria potestas,
manus şi mancipio, iar în ceea ce priveşte bunurile dominica potestas şi dominium.

Încă din ultimul secol al republicii femeia a ajuns un adevarat mater familias, adică îi era
recunoscut dreptul la respectl deplin din partea copiilor săi dar şi din partea soţului. Astefel, este
evidentă diferenţa dintre femeia romană şi femeia greacă, lăsata mereu pe o treaptă de
inferioritate care mergea până la izolarea ei în încăperi separate, unde trăia alături de sclave.

Femeia romană a avut şi înainte, în afara casei, recunoscută demnitatea de tovarăşă de

viaţă a bărbatului, lucru de neînchipuit pentru un grec. Începând cu ultimul secol al republicii
femeia romană, soţie şi mamă de copii, se bucura de o oarecare demnitate şi prestigiu. Ea se
bucura, de asemenea, de întraga încredere a soţului, putând ieşi singură pentru a face vizie sau
pentru cumpărături, iar seara îl însoţea pe bărbat adeseori la reuniuni familiale sau chiar la
ospeţe.
În societetea sclavagistă romană nu se poate vorbi de o emancipare a femeii sau de o
deplină egalitate cu bărbatul. Multe din femeile timpului se eschivau de la îndatoririle
maternităţii pentru simplul motiv că aceasta le-ar fi pricinuit neajunsuri nu numai în micile
ocupaţii zilnice, dar mai ales le-ar fi obligat să trăiască legate de căminul familial, împiedicându-
le să-şi înfiripe o viaţă mai uşoară şi mai plăcută în afara căminului.

Confundând uneori libertatea cu libertinajul, unele femeii slăbeau legăturile familiale cu

soţii lor, pe care îi considerau doar simpli vecini, ceea ce ducea la completa prăbuşire a
temeliilor căminului. Libertinajul în familiile claselor suprapuse a existat şi în epoca republicană,
precum au existat şi măsuri legale pentru sancţionarea lui. Astfel, pe timpul lui Cato cel Bătrân
adulterul era considerat o crimă, iar legea îi dădea soţului lezat dreptul de a o pedepsi cu
moartea. Pe de altă parte, aceeaşi vină a bărbatului nu era luată în considerare, ceea ce dovedeşte
un anumit stadiu de dezvoltare şi poziţia de inferioritate a femeii în primele secole ale republicii.

La începutul epocii imperiale situaţia apare schimbată întrucât adulterul începe să fie
generalizat şi dintr-o parte şi din cealaltă, încât ameninţa profund temeliile familiei. De aceea,
Augustus, încercând să restabilească deminitatea vechii familii romane a adoptat legea privitoare
la adulter (lex Iulia de adulteriis). Prevederile acestei legi nu mai făceau nico discriminare între
soţii pasibili de pedeapsa pentru legături nepermise. Potrivit acestor prevederi, pedeapsa pentru
adulter era exilarea, confiscarea a jumătate din avere şi interzicerea de a se mai căsători vreodată
unul cu celalalt. Această lege a căzut repede în desuietudine, iar încercările lui Domitian sau ale
lui Septimiu Sever de a o repune în vigoare au eşuat.

III. Copilul în dreptul roman

III.1. Capacitatea juridică

35
 Capacitatea juridică pe care o are o persoană, poate fi definită ca o categorie ce
desemnează aptitudinea, posibilitatea de a avea drepturi în raporturi juridice concentrate.

În dreptul roman capacitatea juridică era împărţită în două categorii : capacitatea de fapt
şi capacitatea de drept.

Capacitatea de drept impune impune îndeplinirea câtorva condiţii pentru a fi deplină în

sensul că persoana trebuie să posede un status format din trei elemente : status libertatis
(libertate) , status civitatis (cetăţenie romană) si status familae ( să fie şef de familie sau cel puţin
membru al familiei agnatice).
Capacitatea de fapt este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii prin acte juridice.

III.1.1. Capacitatea juridică a copilului

În societeatea romană, mai precis în epoca veche, putem vorbi despre o capacitate
juridică deplină a copilului, în cazul în care acesta preia funcţia de pater familias, la moartea
ambilor părinţi.

La opt sau nouă zile de la naşterea copilului, după ce tatăl îl recunoştea (dacă îl
recunoştea) avea loc ceremonia purificării. Copilului i se dădea un nume şi i se atârnau la gât o
amuletă (bulla) spre a-l păzi de puterile răului şi pe care băieţii o purtau până la vârsta de 17 ani
iar fetele până când se căsătoreau. Dacă tatăl nu vroia să-şi recunoască copilul îl lepăda
expunându-l pe locul unde se adunau gunoaiele şi unde era lăsat să moară de foame sau de frig-
dacă nu-l lua cineva care, apoi, după ce îl creştea îl putea vinde ca sclav. Copiii născuţi cu
anumite malformaţii erau omorâţi.
Când împlinea 7 ani, băiatul îşi urma tatăl iar fetele mama, în activităţi zilnice ale casei.

Ajuns la vârsta de 17 ani, în cadrul unei ceremonii, tânărul era dus în For şi înscris în
listele cetăţenilor; îmbracă acum toga virilă, semn că devenise cetăţean roman şi i se dă numele
complet, de acum avea drept de vot şi era apt pentru serviciul militar.
Căsătoria şi alegerea viitoarei soţii, respectiv alegerea viitorului soţ, o hotărau părinţii.
Între cele două familii se încheia un contract prin care era prevăzută data căsătoriei, de obicei cu
o îndelungată anticipaţie; dar data căsătoriei avea loc nu înainte ca tânărul să fi împlinit 17 ani,
deci să fi devenit cetăţean roman. În contract se prevedeau şi despăgubirile datorate în caz că una
din părţi ar fi rupt logodna.

III.2. Puterea părintească

III.2.1.Caracterele puterii părinteşti
Puterea părintească (patria potestas) era exercitată de către pater familias asupra
descendenţilor săi : fii, fiice şi nepoţi (nepoţii din fiice se aflau sub puterea tatălui lor).

Puterea părintescă era pepetuă, astfel încât fiul de familie rămânea persoană alieni iuris
până la moartea lui pater familias., indiferent de vârsta pe care o avea. Fiul de familie devedea
sui iuris numai la moartea tatălui său. Dacă nepotul se găsea sub puterea bunicului nu devenea
persoană sui iuris prin moartea acestuia din urmă, deoarece rămânea sub puterea tatălui.

36
 Puterea părintească avea şi un caracter nelimitat în virtutea căruia şeful de familie
dispunea în mod liber atât de persoana fiului, cât şi de bunurile pe care acesta le dobândea.
Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se exprima în dreptul de viaţă şi de moarte, dreptul de
abandon şi dreptul de a-l vinde pe fiu. Potrivit Legii celor XII Table, vânzarea fiului de familie
era valabilă pe termen de 5 ani, după care fiul revenea sub puterea lui pater familias. Odată cu
cea de-a treia vânzare, fiul de familie ieşea definitiv de sub puterea părintească .

Puterea părintescă era nelimitată şi cu privire la bunurile dobândite de către fiul de

familie. Fiul de familie putea încheia acte juridice numai dacă,prin efectul lor, făcea mai bună
situaţia lui pater familias şi nu le încheia în nume propriu, ci împrumâtând personalitatea şefului
de familie.

III.2.2.Transformările puterii părinteşti

În dreptul clasic nu au fost adoptate măsuri de limitare a puterii părinteşti atât asupra
persoanei, cât şi asupra bunurilor fiului de familie. Astfel, tatăl care îşi ucidea fiul era pedepsit.
Vânzarea fiului de familie dispăruse din practică, în legătură cu faptul că au apărut procedee
juridice mai evoluate de exploatare a persoanelor alieni iuris, cum ar fi încheierea de servicii.
Numai dreptul de abandon s-a menţinut şi în dreptul clasic.
Au fost luat şi măsuri de limitare a puterii părinteşti asupra bunurilor dobândite de către
filius familiae. Ca şi în dreptul vechi, fiul de familie putea încheia acte juridice împrumutând
personalitatea şefului de familie. În plus, s-a admis, ca în anumite cazuri, fiul de famile să se
oblige în numele propriu, obligându-l în acelaşi timp şi pe pater familias. Printr-o reformă a
împăratului August, adoptată în scopul consolidării armatei, s-a dat soldaţilor dreptul de a avea
bunuri proprii de care puteau dispune şi prin testament. Cu toate acestea, situaţia juridică a fiului
de familie în domeniul dreptului privat a continuat să fie definită şi în epoca clasică de
experienţa puterii părinteşti.

În epoca postclasică însă, ceea ce constituia o excepţie în dreptul clasic a devenit o

regulă, astfel încât fiul de familie dobândeşte o capacitate aproape deplină. La capătul unei
îndelungate evoluţii, sub influenţa cerinţelor unei vieţi sociale în continuă schimbare, vechile
caractere ale puterii părinteşti au dispărut, iar fiul de familie a dobândit o situaţie juridică
similară cu cea a şefului de familie.

III.3. Educaţia copiilor

III.3.1. Evoluţia pregătirii şcolare
La începutul republicii romane, educaţia copiilor a fost realizată în totalitate de către
părinţilor lor. Un copil este crescut de mama sa până la vârsta de 7 ani, după care instruirea
copilului intră în atribuţiile lui pater familias, care îşi făcea timp pentru a preda personal copiilor
competenţe de bază de aritmetică şi de scriere, precum şi, câteva noţiuni de istorie şi de
drept. Cato cel Bătrân sau Paulus Aemilius au considerat că sarcina învăţării copiilor nu
trebuie să fie lăsată pe mâna sclavilor. Într-o societate atât de centrată pe familie, aceasta a fost
un lucru care se făcea natural.
Dacă băieţii erau învăţaţi în mare măsură de către taţii lor, educaţia fetelor a intrat
în sarcina mamele lor. Ele au învăţat în primul rând datoria lor de viitoare mame. Fetele, în
vechea Romă, au învăţat să arate modestie, să toarcă lâna şi să se supună soţilor lor. Trei calităţi
37
pe care romanii le-au aşteptat de la soţiile lor. Ulterior, fetele au început să participe la şcoala
primară unde au învăţat să citească, să scrie şi numere. După aceasta, fetele de condiţie modestă
a revenit la educaţia dată de mamele lor care le-a familiarizat cu regulile de convieţuire casnică.
Fetele de condiţie bogată au fost date în sarcina unui tutore sau a unei şcoli private unde au
studiat latina şi greaca clasică, au învăţat să cânte la instrumente, precum titera sau lira, şi să
danseze.

Odată cu creşterea teritoriului roman, începând cu secolul al III î.Hr., cei bogaţi au
început treptat să-şi trimită copiii la şcoli unde aveau ca profesori sclavi educaţi greci.
Spre sfârşitul republicii romane, societatea romană prosperă acordă educaţiei o
importanţă crescândă. Nivelul pregătirii şcolare a început să se îmbunătăţească, inclusiv, prin
apariţia unei forme de învăţământ superior în domenii precum filosofia şi oratoria. Copiii bogaţi
au mers la şcoala primară în jurul vârstei de 7 ani. O astfel de şcoală era, de obicei, adăpostită
într-un magazin simplu, cu acces liber la stradă. Era condusă de un profesor (sclav sau libert), iar
copiii stăteau în bănci simple. Elevii erau aduşi la şcoală de un sclav (pedagogul).

Şcoala de bază a introdus copiilor valorile tradiţionale romane, continuând valorile

morale pe care copiii le-au dobândit acasă.

Utilizarea limbii greceşti a devenit larg răspândită în lumea romană, în special în familiile
aristocratice. Băieţii mai mari au dobândit cunoştinţe de bază ale filosofiei greceşti. Aceasta a
condus la clasele superioare la formarea unor opinii alternative, mai sofisticate decât gândirea ce
se ghida după vechile superstiţii şi religia de stat romană. Filosofia şi arta greacă însăşi s-au
stabilit în inima identităţii romane. Era de neconceput pentru un aristocrat roman să nu cunoască
limba greacă. Chiar şi multe femei nobile, în ciuda educaţiei lor inferioare, înţelegeau greaca.
Cei bogaţi erau dornici de a-i expune pe copii lor la influenţa sofisticatei culturi a Greciei.
Cicero, care în tinereţea sa a ascultat prelegerile ţinute de mari filosofi greci, ca
epicurianul Phaedrus şi Philo Larissa, a alocat un buget considerabil pentru ca fiul său să-şi
continue studiile la Atena la diverse ramuri ale filosofiei greceşti.

III.3.2. Organizarea şcolară

Cursurile începeau dimineaţa devreme şi durau 6 ore, cu o pauză pentru masa de prânz.
Se scria pe tăbliţe date cu ceară cu ajutorul unui stilet sau pe papirus cu ajutorul unei trestii tăiate
(calamus) înmuiată într-o cerneală neagră sau roşie. Pentru numărare se folosea un abac.
Educaţia şcolară se derula în trei etape:
1. cursul primar – la această educaţie de bază au participat fete şi băieţi cu vârsta între 7
şi 10 ani; un magister ludi îi învăţa lucruri de bază, cum ar fi citirea, scrierea şi aritmetica.
2. cursul secundar - la vârsta de 12 ani educaţia şcolară se încheia pentru toate fetele şi
pentru cei mai mulţi dintre băieţi. Băieţii care dădeau dovadă de performanţă şcolară şi cei care
aveau părinţi care îşi puteau permite să plătească şcolarizarea continuau să înveţe, până la
vârsta de 16 ani, discipline mai dificile.
Un grammaticus le preda o limbă străină (greaca), istoria, astronomia şi geografia.
Un accent se punea şi pe studierea literaturii greceşti şi latine (în special, Homer şi Esop în
greacă, Cicero, Sallustius, Vergiliu şi Terenţiu în latină) .

38
 3. cursul superior – de la vârsta de 16 ani băieţii copiii familiilor nobile frecventau
şcolile de retorică. Aceştia învăţau retorica în timpul republicii prin însoţirea unui orator, pentru
ca în timpul imperiului să apară şcoli unde se învăţa arta de a declama (suasoria) şi de a
pleda(controversia). Aceste cursuri a fost concepute pentru a-l învăţa pe tânăr să vorbească cu
uşurinţă, exprimând, în diferite forme şi idei, păreri ce urmăreau să-l convingă pe interlocutorul
său. Acest lucru a fost foarte util unui cetăţean roman pentru a deveni un om politic. Elevii erau
instruiţi în retorică prin apărarea unor cauze imaginare şi prin desfăşurarea unor dezbateri.
Acestă educaţie îi pregătea pentru viitoarele discursuri ţinute în faţa Senatului sau în Forum.
Tot în acum apare şi studierea dreptului.
Se pare că există puţine dovezi că pedepsele corporale au fost mai frecvente sau mai severe
decât a fost în multe şcoli în secolul al XX-lea.
Anul şcolar a început în martie după sărbătoarea Quinquatrus, prin care era onorată
zeiţa Minerva – zeiţă a ştiinţei. Nu se făceau cursuri în zilele festive şi în fiecare a noua zi
(nundinae). Nu există nici o dovadă pentru existenţa vacanţei de vară, dar istoricii presupun că
astfel de perioade au existat.

39
 De-a lungul timpului, familia romană a cunoscut numeroase modificări, iar cea mai
importantă este, probabil, diminuarea treptată a puterii lui pater familias care treptat a ajuns să
nu mai aibă drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor şi a soţiei.

O altă modificare importantă şi o evoluţie semnificativă în ceea ce priveşte civilizaţia

romană a avut loc în cadrul instituţiei căsătoriei care, la început, încheierea acesteia era decisă de
pater familias care se baza pe considerente economice în luarea decizii şi ca mai apoi ajungandu-
se la căsătoria bazată pe liberul consimţământ al celor care doreau să se căsătorescă.

Analizând aceste aspecte, dar şi celelalte componente ale vieţii de familie, putem afirma
că romanii sunt cei care ne-au oferit un prim exemplu de familie, familie care avea la bază
anumite regului, anumite tradiţii specifice perioadei la care facem referire, tradiţii care s-au
menţinut chiar până în zilele noastre (multe din obiceiurile de înmormântare se mai practică şi
astăzi în spaţiul european).

Fiind considerată o ,,celulă” a societăţii, putem concluziona că familia a avut un rol

extrem de important în evoluţia istorică a Imperiului Roman, reprezentând unul din stâlpii
societăţii acelei vremi.

40