Recenzie

George Sorosh
Despre globalizare
“Nu are importanta daca ai dreptate sau nu, ci cât de mulţi bani câştigi când ai
dreptate şi cât pierzi când ai greşit” (George Soros)
“Mă bazez foarte mult pe instinctele animalice” (George Soros)
Stilul de tranzacţionare al lui George Soros nu este pentru cei slabi de inimă sau pentru cei
cumpătaţi cu banii. Soros a avut drept tactică de tranzacţionare pariuri mari pentru câştiguri mari,
însă acest lucru a însemnat automat şi asumarea riscului de a avea şi pierderi mari. Dacă nu îţi
permiţi să pierzi, atunci nu trebuie să adopţi politica lui Soros.
Scriind George Soros carte ”Despre globalizare”, a avut drept scop nu doar să arăt cum
funcționează capitalismul global, ci să și ofer totodată sugestii privind căile prin care el poate fi
îmbunătățit. Din acest motiv, a adoptat o definiție oarecum restrânsă a globalizării: conform ei,
globalizarea reprezintă mișcarea liberă a capitalului însorită de dominația crescând a piețelor
financiare globale și a corporațiilor multinaționale asupra economiilor naționale.
O astfel de abordare are avantajul că restrânge subiectul discuției. George Soros susține că
globalizarea a fost inegală. Dezvoltarea instituțiilor noastre internaționale nu a ținut pasul cu
dezvoltarea piețelor financiare internaționale, iar aranjamentele noastre politice au rămas în urma
globalizării economiei. Bizuindu-se pe aceste premise, George Soros a formulat un set de
propuneri cu caracter practic care ar putea face capitalismul global mai stabil și mai echitabil.
Cartea “George Soros despre globalizare” se concentreaza pe intelegerea economiei
internationale, care niciodata nu a fost mai importanta decat in prezent. Scandaluri in marile
companii, deficitul SUA la maxime istorice, iar institutii internationale precum Banca Mondiala
sunt acuzate de coruptie si ineficienta. Este economia mondiala atat de bolnava precum credem?
Deosebit de actuala, lucrarea promoveaza idealul „societatii deschise” ca o contrapondere la
expansiunea continua a pietelor, tinind cont mai ales de schimbarile produse in economia
mondiala in anii ’90 si la inceputul deceniului actual, precum si de neasteptata coalizare a
fundamentalistilor de piata de extrema dreapta cu activistii antiglobalizare de extrema stinga,
menite sa distruga institutiile internationale. Este nevoie, sustine Soros, de un alt tip de coalitie,
care sa consolideze si sa reformeze institutiile financiare si comerciale internationale, nu sa le
distruga. O sectiune speciala, cu statut de avertisment si indemn la actiune, este rezervata
analizei rolului pe care ar trebui sa-l joace Statele Unite ale Americii intr-o cooperare
internationala activa, mai ales dupa evenimentele de la 11 septembrie 2001.
 Recenzie
Joseph E. Stiglitz
În cădere liberă
America, piaţa liberă şi prăbuşirea economiei mondiale
Prin ce atrage această foarte recentă carte a celebrului economist? Marea Recesiune, cum a
ajuns să fie numit actualul impas economic, a afectat mai mulţi oameni decât oricare altă criză de
la Marea Depresiune încoace şi a reprezentat scânteia declanşatoare a unei dezbateri de fond
despre erorile economice ale Americii, despre soliditatea economiei acestei ţări şi chiar despre
forma pe care s-ar cuveni s-o aibă sistemul capitalist. Mecanismul s-a defectat şi nu-l putem
repara decât printr-o cercetare atentă a teoriilor fundamentale care ne-au adus la acest "capitalism
al baloanelor speculative".Puţini economişti sunt mai calificaţi să comenteze aceste vremuri
tulburi decât Joseph E. Stiglitz. Abordând o paletă întreagă de subiecte care au legătură cu criza,
în cartea aceasta Stiglitz pledează convingător pentru o restaurare a echilibrului între stat şi pieţe.
Se duce până la originile Marii Recesiuni, ferindu-se de răspunsuri facile, schiţând în acelaşi
timp alternativele de acţiune şi arătând că există în continuare opţiuni care pot schimba în bine
lucrurile pe viitor.
Cartea lui Stiglitz este o privire incisivă asupra crizei economice globale, a recaţiei noastre
imperfecte şi a consecinţelor care vizează prosperitatea viitoare a lumii. Traducere de Smaranda
Nistor.
"În cădere liberă are trei puncte forte. Primul: este o acuză adusă Wall Street-ului, sectorului
financiar şi Rezervei Federale. Al doilea: descrie felul în care administraţia Obama a continuat
politica de salvare şi filozofia <<prea mari ca să cadă>>, moştenită de la George W. Bush. Şi al
treilea: este un atac deschis al autorului la adresa colegilor de breaslă şi a economiştilor care au
transformat o disciplină ştiinţifică în <<cea mai înfocată majoretă a capitalismului pieţei
libere>>. Cea mai mare calitate a lui Stiglitz e că nu se ascunde după cuvinte" (Kevin Phillips,
The New York Times).
"Stiglitz reuşeşte să clarifice, cu abilitate şi inteligenţă, mai toate problemele relevante şi
nedesluşite pe care criza le-a adus la suprafaţă" (Jeff Madrick, New York Review of Books).
"În cădere liberă e cea mai bună carte de până acum despre criza financiară. Joseph Stiglitz,
laureat al Premiului Nobel, cunoaşte fundalul istoric, e implicat în dezbaterile politice şi e un
pionier al teoriilor economice care sunt indispensabile pentru a înţelege originile crizei" (John
Kay, Financial Times)
 Comentați următoarea aserțiune:
„Există un punct de vedere care predomină cel puţin în lumea vorbitorilor de limbă
engleză, pe care eu l-am denumit fundamentalism de piaţă. Conform acestuia, este
mai bine ca alocarea resurselor să fie lăsată pe seama mecanismelor pieţei,
deoarece interferența cu aceste mecanisme ar reduce eficienţa economiei.”
(G. Soros, Despre globalizare, 2002, p.24-25);

În legătura cu factorii, forțele si actorii care concura la asigurarea funcționarii

normale a economiilor moderne au fost fundamentate si promovate numeroase
puncte de vedere, unele dintre acestea fiind nu numai divergente, ci chiar opuse
teoretic si doctrinar. O asemenea caracteristica a gândirii social-economice si
politice este parca si mai evidenta in ultimul timp, când procesul globalizării se
desfășoară cu intenții si cu efecte diferite in timp si spațiu. Generalizând, se poate
spune ca s-au conturat doua concepții cu privire la forțele ce determina si
influențează procesul globalizării: fundamentalismul de piață; statul providența.
Prima concepție are ca punct metodologic de plecare virtuțile infailibile ale
piețelor, cu corolarul condamnării oricărei implicări pozitive a statului, a
guvernelor in activitatea economica in general, in cea de la nivelul microeconomic,
in special. Deci, fundamentalismul de piață reprezintă o doctrina care absolutizează
virtuțile concurentei, exagerând îndeosebi rolul liberei concurente in economia
contemporana.
In lucrarea sa „Criza capitalismului global”, George Soros postulează:
„Fundamentalismul de piață constituie astăzi o amenințare mai mare pentru
societatea deschisa decât oricare dintre ideologiile totalitare” . Opusa acestei
concepții este cea a statului providența. In numele securității sociale si al egalității
intre oameni, statul providența se substituie pieței, ii corectează funcțiile si mai
ales ii afectează rezultatele ei benefice. Evident, nu-i vorba de statele care folosesc
sisteme extinse de protecție sociala si nici de cele care elaborează si promovează
politici bine fundamentate de reducere a diferitelor forme de eșec al piețelor. Fie ca
este vorba de statul protector, fie ca ne referim la statul redistributiv, acesta este
considerat o componenta, o latura inseparabila a mecanismului general de
funcțiune a sistemului economic de piața mixt social umanist, sistem care
presupune îmbinarea principiilor pieței libere concurențiale cu intervenția statului,
virtuțile pieței si rolul benefic al statului, formând acel cerc virtuos absolut necesar
pentru a deschide calea progresului general. Aceste idei si principii metodologice
au stat la baza analizei noastre in cel de-al doilea capitol. In acest spirit, am căutat
sa pun in evidenta rolul si funcțiile subsidiare, dar necesare, ale statelor-națiune in
desfășurarea procesului globalizării. Acest rol a fost apreciat in raport de cel al
actorilor principali ai globalizării ca proces prioritar economic. In baza literaturii
studiate, am căutat sa facem unele considerații cu privire la locul si rolul statului in
economia globala deja înfăptuita, atunci când si a cum se va realiza aceasta.
Problema respectiva este extrem de complexa, ea având numeroase alte dimensiuni
decât cea economica.
Termenul de „globalizare” a fost introdus pentru prima data într-un dicționar
(Webster) in anul 1961. De la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut acesta câștiga
o circulație considerabila. El este alăturat ca adjectiv altor termeni ca piețe,
instituii, ecologie, piețe financiare, stiluri de viața, comunicării, migrație, legi,
fabrici, război, conferințe, societate civila, evenimente si riscuri. Inițial, s-a făcut o
distincție intre globalizare ca proces de expansiune a comerțului si a investițiilor si
globalitate, ca stare a realității dincolo de globalizare, după ce se va fi înfăptuit o
lume a globalității. Globalizarea a intrat in lexicul popular ca noul cuvânt obsesiv
pentru anii ’90. Termenul in sine tinde sa fie vag definit si utilizat cu înțelesuri
foarte variate, entuziasmul pentru utilizarea noului limbaj al globalizării a devenit
el însuși un fenomen global, infestând toate paturile sociale, de la poeți la
guvernanții de toate orientările si de la toate treptele. O definiție simpla a
globalizării spune ca aceasta ”servește la legarea oamenilor si colectivelor anterior
separate si insulate de timp si spaiu”63. Intr-o propoziție succinta, lumea a devenit
un singur loc. Ali autori introduc termenul de suprateritorialitate: „ procesul prin
care un domeniu suprateritorial – fr distante, fr granie, a fost adugată spațiului
social”. Potrivit noului mod de a gândi, intram intr-o faza din istoria lumii in care,
depind granițele, fluxurile de bunuri si servicii, investițiile, piețele financiare si
tehnologia creează o singura piață mondiala, unde legea prețului unic prevalează.
Lucrul la care suntem martori, spun unii susținători ai globalismului, este nici mai
mult nici mai puțin decât sfârșitul statului național ca actor al puterii, sfârșitul
„capitalistelor naționale”, cu sistemele lor specifice de asigurare a bunăstării si de
politici industriale, si in cele din urma convergenta mondiala către un singur tip de
sistem economic: stilul anglo-american al capitalismului de piață liber.
Intr-o maniera originala, profesorul Marin Dinu definește globalizarea mai
întâi printr-o suita de negații, realizând astfel si o apreciere critica a uneia dintre
cele mai frecvente opinii cu larga circulație in literatura de specialitate. In primul
rând, subliniază dansul, globalizarea nu se identifica cu modelul interpretativ prin
care aceasta este considerata o problema de concentrare progresiva a economiilor
naționale, a cărei țintă este formarea unei singure economii mondiale structurate in
mod coerent. In al doilea rând, globalizarea nu se dovedește a fi o tendința de
natura pur transnaționala impusa de firme sau companii care au tiut si au reușit sa
valorifice avantajele tehnologice apărute in societate. In fine, in al treilea rând,
globalizarea nu poate fi excesul unei singure megatendințe, nici expansiunea
piețelor financiare si de capital nefiind modelul normal al acesteia. Trecând
dincolo de Dinu Marin ideologii si de fundamentalismele absolutizante, profesorul
Dinu Marin formulează sintetic conceptul de globalizare astfel: „Globalizarea este
procesul de funcționalizare a economiei globale care, in cadrul societăți globale,
devine apta sa creeze structuri de decizie globala pentru soluționarea problemelor
globale65.” Cel puțin patru motoare sunt considerate esențiale pentru începerea si
susținerea procesului globalizării: comerțul, producția, piețele financiare si
tehnologia. Sunt cele mai dinamice activități, care au atins asemenea performante
in secolul XX încât au ajuns sa-l caracterizeze, umbrind tragedia celor doua
războaie mondiale si a sutelor de conflicte care l-au răvit.
Principalii agenți ai globalizării nu sunt deci statele. Industriile, băncile,
companiile comerciale, centrele de cercetare si inovare, noile tehnologii, piețele
financiare sunt forțele noi care acționează indiferent de regulile sau convențiile
impuse de statele-națiune, de granițele menite sa le favorizeze controlul pe un
teritoriu. Aceste forte constrâng guvernele sa-si modeleze strategiile daca vor sa
reunească în a le duce la îndeplinire. Reacțiile fata de procesul rapid si cuprinzător
al globalizării variază de la al considera o noua ideologie (fundamentalism de
piață) pana la respingerea lui totala. Rezistenta înverșunata din partea unora fata de
globalizare si critica severa a implicațiilor sociale, ridica globalizarea la rang de
subiect principal in scrierile economice si politice actuale. Tot ce se manifesta in
supra teritorialitatea globalizării, afirma Jan Scholte, producție, piețe, finanțe,
informație, scoate în evidența o intensificare a capitalului si creșterea puterii lui
asupra muncii. Relocația, reamplasarea obiectivelor de producție, este un efect
imediat al fabricii globale si mobile. Puterea de negociere a sindicatelor scade in
momentul când linia de asamblare se muta in locuri mai convenabile, cum a fost
cazul in alegerea ca sedii noi a tarilor cu salarii mici. Astfel, globalizarea
contribuie la creșterea omajului in tarile dezvoltate, prin mutarea unor activați in
rile sărace. Dar, nu tarile cu cea mai slaba infrastructura, cu cea mai mare
instabilitate si cele mai sărace sunt intele reamplasării industriei. O buna parte a
tarilor sărace din Sud nu beneficiază de aceasta operație. Ca urmare are loc o
creștere a inegalaților atât in interiorul tarilor dezvoltate cat si pe plan
internațional. În curs de treizeci de ani inegalitatea economica intre tarile lumii a
devenit de doua ori mai mare. Dup anumite calcule demne de încredere, 20% din
populația globului, cu cele mai mici venituri îi însuea in anii ’70 doar 2,3% din
produsul intern brut mondial; spre sfârșitul secolului, partea celor mai sărace
20%din populația globului scăzuse la 1,4% din respectivul produs. In același timp,
20% din populaia globului, cea cu veniturile cele mai mari) îi însușeau 70%,
respectiv 85% din producția mondiala.
Globalizarea face ca statul sa se ocupe mai mult de controlul fluxurilor decât
de controlul teritorial. Aceasta întrucât globalizare aduce cu sine deplasarea unor
activiști esențiale pentru funcționarea statelor clasice, din teritoriu in supra teritoriu
global. Este pusa la încercare abilitatea statelor de a-si strânge prin impozite
fondurile bugetare necesare pentru protecția populației dezavantajate, pentru
asigurări sociale, educație, sănătate si alte forme ale interesului public. In general,
domeniul social este cel mai afectat de globalizare, iar statelor le revin sarcini
deosebite in menținerea unor. Atac la democrație si bunăstare, menite sa fac
procesul globalizării suportabil pentru toi oamenii si toate tarile. Din cele de mai
sus, se poate desprinde concluzia ca funcțiile sociale, educaționale si culturale ale
statelor devin din ce in ce mai semnificative. In acest sens nu exista nici un dubiu.
Problema cea mai spinoasa este cea privitoare la apărarea naționala si securitatea
internaționala in condițiile procesului globalizării. In contextul globalizării,
securitatea si apărarea suferă transformări si mai mari, aceasta evoluând de la
dimensiunea naională statală, la cea global. „Securitatea globala – spun specialității
- se refera la supraviețuire. Ea este următorul pas după stadiile constând in
securitatea națională si in cea internaționala. Ea se lupta cu tranziția de la o lume in
care puterea hotărâtoare a fost interpretata fr nici o controversa ca fiind fora militar
stăpânita de state, la o lume in care, tot mai mult, indivizii si comunitățile se
confrunta cu ameninți fără dușmani; in are multe dintre forțele familiare si ideile
politice din ultimele doua secole nu pot garanta securitatea.
 Un articol academic de la sfârşitul anului 1998, despre furtuna financiară, a
reamintit un discurs tinut de Woody Allen unui grup de absolvenţi: „Acum, mai
mult ca oricând în istorie, omenirea se află la o răscruce. O cale duce către
disperare şi către amarnică lipsă de speranţă. Cealaltă, către distrugere totală. Să ne
rugăm să avem înţelepciune să alegem bine.”
(Diane Coyle, Guvernarea economiei mondiale, 2001, p.32)

Pe numele lui adevarat Allan Stewart Konigsberg, Woody Allen s-a nascut la 1
decembrie 1935, in Bronx, fiu al lui Martin Konigsberg si Nettie Cherry.

În articol se vorbeşte despre criza financiară din 1999.

Ultimele ştiri din Statele Unite sunt strâns legate de aşa zisa “criză financiară” cu care se
confruntă America şi după ea, întreaga lume.  
Sunt sigur că până acuma am auzit foarte mult despre aşa-zisul “Plan de Salvare Paulson”
de resuscitare a industriei financiare americane care include în mare parte salvarea marii pieţi
americane de capital “Wall Street”.
  Numele planului a fost dat după numele Secretarului Trezoneriei Statelor Unite, Henry
Merritt “Hank” Paulson. 
Sunt sigur că mulţi dintre noi, cetăţenii de rând, nu ştim exact ce înseamnă aceasta.
Auzim peste tot, pe toate canalele massmedia cuvântul “bail-out” care corespunde
cu termenul românesc de “graţiere” care este folosit des în cazul graţierilor deţinuţilor. Era
folosit mult pe timpul regimului comunist de către Ceauşescu. 
În cazul sistemului financiar american, graţierea se referă la iertarea datoriilor “rele” ale
instituţiilor bancare, care sunt în prag de faliment. Cauzele falimetelor bancare şi a crizei
financiare cu care se confruntă America şi după ea întreaga lume, sunt multiple şi complexe.  
În timp ce mulţi dau vina pe preşedintele Statelor Unite, George Bush, alţii pe congresul
american şi unii pe preşedinţii marilor bănci, părerea mea este că această “criză” nu este decât o
înscenare a unei faze finale pentru completarea unui plan diabolic a ceea ce se va numi “Noua
Ordine Mondială”. Controlul finanţelor lumii ar însemna un control absolut asupra maselor şi
apoi manipularea şi controlul acestora. 
Unul din motivele invocate, pentru care s-a ajuns aici, este numărul record de persoane
care au împrumutat bani de la aceste bănci pentru a cumpăra proprietăţi iar acuma nu mai pot să
plătească sumele mari de la rate. Cu  alte cuvinte, persoane care trebuiau să se califice pentru o
sumă de 100 de mii de dolari, au putut să împrumute sume duble sau chiar triple fără nici o
problemă,  fără să fie cercetat venitul, fără să se verifice prea mult istoria creditului şi aşa mai
departe. 
Aceste împrumuturi bancare cum le spunem noi pe aici prin America, au fost sume cu
dobândă variabilă. Un exemplu notoriu, publicat cu mare fast de către companiile din domeniu
era “No money down” (Fără nici un ban jos), “No income verification” (Fără verificarea
venitului), “No interest or low interest” (Fără dobândă sau chiar fără dobândă) şi “No problems”
(Fără probleme).  
 Ei bine problemele au venit în sfârşit. Persoanele care au împrumutat bani în aceste
condiţii sunt în situaţia că nu mai pot să plătească ratele care au început să crească. Dacă cu
câţiva ani în urmă au cumpărat o proprietate care valora 300 de mii de dolari iar această sumă a
fost împrumutată de la bancă cu o dobândă foarte mică, pentru o perioadă de 3-5 ani, după
această perioadă, dobânda a început să crească vertiginos, punând proprietarul casei respective în
postura de a nu mai putea plăti. Valoarea casei care era de 300 de mii, acuma a scăzut poate la
200, iar gândind logic, de ce să plătească cineva pentru o sumă de 300 de mii, când valoarea
casei a scăzut la 200? Mai bine o dă înapoi la bancă.  
Aceasta este mentalitate din spatele crizei financiare din America.  
Un alt motiv pentru criza financiară fără precedent din America, datează încă de prin anul
1999. Potrivit unui articol publicat în The New York Times, la data de 5 octombrie, 1999, Fanie
Mae, una dintre cele mai mari bănci din America, a redus cerinţele de calificare pentru peroanele
care doresc să împrumute bani pentru a cumpăra o proprietate.  
Planul pilot, a început cu 24 de bănci din 15 pieţe de capital. Prin acest plan, se încurajau
împrumuturi către persoane a căror credit nu este chiar aşa de bun pentru a se califica pentru un
împrumut.  
Prin acest program, persoanele care se calificau, puteau să împrumute o sumă de bani cu
doar un procent mai mare decât un loan convenţional de 30 de ani, mai puţin de 240 de mii de
dolari. Dobânda pe atunci era de 7.76 la sută. Dacă persoana respectivă plătea la timp ratele
lunare pentru o perioadă de 2 ani, se reducea dobânda la cea normală. 
Reprezentanţii băncii, sperau ca programul pilot să se extindă în întreaga ţară, începând
cu primăvara anului 2000. Ceea ce s-a şi întâmplat.  Fannie Mae, a fost împinsă să facă acest
lucru de către administraţia de atunci, care era sub conducerea lui Bill Clinton, care dorea cu
orice preţ să extindă aceste împrumuturi mai mult pentru “minorităţile” americane.  
Printre minorităţile americane se numără orice persoană care nu este de culoare “albă” şi
potrivit unor studii, minorităţile din America au un credit mai slab decât “majoritatea”
americană. 
În iulie 1999, Departamentul pentru Locuinţe şi Dezvoltare Urbanistică (Department of
Housing and Urban Development) a propus ca până în 2001, 50 la sută din clienţii băncii Fannie
Mae să fie persoane cu venit mic şi moderat, categorie din care fac parte marea majoritate a
minorităţilor. 
“Fannie Mae a extins dreptul de proprietate pentru milioane de familii prin 1990 prin
reducerea depozitului pentru un împrumut bancar, însă sunt foarte mute persoane a căror credit îi
împiedică să împrumute bani pentru a cumpăra o proprietate” a declarat directorul de atunci al
băncii,   Franklin D. Raines.  
Prin această mişcare, Fannie Mae îşi asuma un risc enorm, care a afectat grav economia ţării.  
“După părerea mea şi a mai multor persoane ca mine, aceasta este o nouă “industrie rea”
care se dezvoltă în jurul nostru. Dacă vor da faliment, guvernul va trebui să îi scape din aceasta”
a declarat pe atunci domnul Peter Wallison, de la American Enterprise Institute. 
Miliardele de dolari, incluse în planul de ajutor al economiei americane, sunt sortite, după
părerea mea şi a marii majorităţi a cetăţenilor americani, în cea mai mare parte doar pentru
bogaţi, care sunt principalii beneficiari ai acestui plan.  
Aleşii americani au votat vineri 3 octombrie cu 263 de voturi „pentru“ şi 171 „împotrivă“ planul
care prevede cheltuirea a 700 de miliarde de dolari din banii contribuabililor pentru salvarea
băncilor ameninţate de faliment. Planul de salvare a pieţei financiare americane revizuit  de
Senat urmează să treacă din nou de Camera Reprezentanţilor, cea care luni, 29 septembrie, l-a
refuzat în forma iniţială.

Senatul a trecut forma „revizuită“ a planului în valoare de 700 de miliarde de dolari, cu

74 de voturi pentru şi 25 împotrivă. Principalele revizuiri aduse proiectului iniţial sunt ridicarea
plafonului de garantare a depozitelor de la 100,000 de dolari pentru un deponent la 250,000 de
dolari, reduceri de taxe pentru firmele mici, susţinerea iniţiativelor privind producerea de energie
regenerabilă şi ajutorarea celor afectaţi de uraganele care au trecut în acest an prin SUA.
Instituţiile bancare americane au solicitat aproape zilnic împrumuturi-record de la
Rezerva Federală, în valoare de peste 367 de miliarde de dolari. Criza financiară face victime nu
doar în rândul băncilor. Statul american California ar putea avea nevoie de un împrumut de
urgenţă de şapte miliarde dolari de la Trezorerie, pentru desfăşurarea în condiţii normale a
activităţilor de administrare, scrie „L.A. Times“.
Cu suma aprobată de senatul american, datoria naţională a Americii se ridică la 11.3
trilioane de dolari, care înseamnă o datorie personală de 37,667 de dolari pentru orice bărbat,
femeie şi copil care locuieşte aici
Criză sau nu, noi trebuie să stăm tari şi să fim “cu ochii în patru” la ce se întâmplă în
jurul nostru. Vremuri tulburi s-au prevestit de mult. Aceasta este doar începutul unui declin
economic financiar de proporţii care va avea loc la scară mondială.  
După părerea lui Woody Allen sfârşitul anului 1999 reflectă lumea aflată la răscruce.
Această răscruce prevede două căi: una care duce către disperare şi către lipsa de respect, iar
cealalta către dictrugerea totală.
El încheie discursul îndemnând lumea să se roage pentru a avea înţelepciunea să aleagă
calea cea mai potrivită din două drumuri care la prima vedere nu duc la ceva bun.