Cuprins

1
CAPITOLUL I. REUȘITA ȘCOLARĂ

1.1 Reușită/ eșec

2
1.2 Factorii succesului

3
1.3 Măsuri de prevenire a eșecului

4
CAPITOTLUL II. FAMILIA

2.1 Familia și funcțiile mediului familial

Conform autoarei Cristina Maria Ghiță, în Volumul ,,Parenting de la A la Z” (p.95)

coordonat de Georgeta Pânișoară, relația dintre părinte și copil are o influență majoră referitoare
la dezvoltarea copilului începând cu primii trei ani de viață. Autoarea susține faptul că, încă din
primii trei ani de viață, conexiunea emoțională reprezintă legătura dintre copil și părinte, legătură
care se stabilește încă din momentul nașterii și contribuie decisiv atât la dezvoltarea, cât și la
formarea unei personalități echilibrate în viața sa de adult.
Diverși autori au încercat să definească termenul de ,, familie”, întrucât putem enumera
câteva dinte aceste definiții: Aristotel definește familia ca fiind asocierea stabilită pentru
satisfacerea zilnică a nevoilor omului.
I. Mitofan (1998) ne explică faptul că familia este sistemul de bază al tuturor societăților și
din punct de vedere sociologic, este o formă de comunitate umană compusă din doi sau mai
mulți indivizi, uniți prin căsătorie și / sau relație paternă, și mai mult sau mai puțin aspectele
biologice și/ sau psiho-sociale.
M. Voinea, (2005) explică cum forțele interne ce definesc familia sunt reprezentate de
dragoste, sentimente și atașament al părinților copiilor, solidaritatea și respectul membrilor.
C. Zamfir (1993) definește familia printr-un grup social, iar membri acestuia sunt legați prin
raporturi de căsătorie, de vârstă, cooperând sub raport economic și având grijă de copii.
Familia este privită ca un nucleu social, care influențează întregul proces evolutiv al vieții
umane și lasă o amprentă asupra întregii sale personalități. Prin continuitate, emoție și autoritate,
familia este considerată cel mai influent factor pentru copii și îi învață pe oameni să se bucure de
viață, să iubească și să se dedice. Este ca și cum oamenii care trăiesc în societate au creat un
mijloc specific, natural și puternic de a pregăti copiii pentru familiile și societatea lor.
Din punct de vedere sociologic, familia este un grup social de bază care garantează
continuitatea biologică a societății prin naștere, îngrijire și educație și menține continuitatea
culturală prin limbajul, obiceiurile și tiparele de comportament transmise generațiilor viitoare.

5
 Charles Colson (1990) consideră că „familia este cea mai de bază formă de organizare. Ca
primă comunitate de care se atașează un individ și prima autoritate pentru studiul și viața sa,
familia este persoana care stabilește valorile de bază al societatii."
Fiecare familie are un cod valoric, pe care îl apără din amor propriu. Copiii îl descifrează
uimitor de repede şi îl vor respecta ca atare, chiar dacă, pe măsură ce judecăţile morale se vor
forma și prin raportare la scala valorică socialmente acceptată, vor constata oarecare contradicţie.
Primele comportamente fiind bine consolidate, datorită fenomenului de interferenţă, o modificare
atitudinală voită se va produce cu mari dificultăţi.
După P.H. Chombart de Lauwe, “educaţia poate fi concepută într-un mod mai larg ca o
întâlnire între individ şi societate,iar întreaga viaţă socială poate fi marcată de acest schimb
permanent.” ( p.304, 1972)
Circulaţia informaţiei în cadrul familiei se produce rapid, pe toate canalele, atât în plan
vertical, cât şi în plan orizontal, chiar în familiile cu mulţi membri. Alte caracteristici ale
mediului familial decurg din tipul de relaţii interindividuale. Între membrii unei familii, raportul
de interdependenţă este foarte complex. Este tocmai elementul care asigură unitatea familiei. Un
eveniment nedorit, de natură să creeze o fisură la un nivel sau altul, reverberează asupra
întregului sistem, creând dezechilibre ale căror efecte pot prejudicia unitatea.
Prima formă de înțelegere a conceptului de „familie normală” este o familie compusă dintr-
un soț, soție și unul sau mai mulți copii. Din această perspectivă, o „familie anormală” se referă
la o familie incompletă, adică fără soț sau fără copii.
O altă formă de înţelegere a termenului “familie normală” este familia închegată oficial în
faţa organelor de stat, iar “familia anormală” este cea neoficializată de organele de stat, trăindu-
se în concubinaj. Dacă ne referim la caracterul etic al familiei, atunci prin “familie normală” se
înţelege familia închegată pe bază de respect şi iubire, iar în cazul “familiei anormale” este vorba
de închegarea unei familii pe bază de interese.
Pe lângă familia nucleară și familia extinsă, putem discuta și despre familia originală,
reprezentată de familia în care s-a născut cineva, adică părinții și frații unei persoane.
Tipul de familie poate fi caracterizat și de numărul de părinți care alcătuiesc familia, iar aici
se încadrează familiile biparentale (cu doi părinți) și familii monoparentale ( cu un singur
părinte).

6
 O familie monoparentală se referă la o familie în care unul sau mai mulți copii sunt crescuți
de un singur părinte. Absența părintelui se poate datora morții sale, divorțului sau cineva alege să
devină părinte singur, decide să nască un copil conceput prin fertilizare in vitro sau un partener
care nu va participa niciodată la creșterea sau adoptarea unui copil.
Funcția familiei definește un set de activități similare coerente. Rolul acestor activități este
de a asigura identitatea, existența, buna dezvoltare a unui grup și adevărata sa relație cu mediul.
Familia și-a demonstrat funcțiile societății și îndeplinesc funcții multiple, inclusiv:
Funcții biologice și igienico–sanitare aceste funcții se referă la satisfacerea necesităților
sexuale ale membrilor dintr un cuplu, la nașterea copiilor și la asigurarea condițiilor igienico-
sanitare care să asigure o dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor familiei. Funcția de
reproducere era esențială unității familiale, fiind atribuită necesității primare de dezvoltare a
societății globale, necesitatea de perpetuare fizică, biologică.
Funcția economică – presupune acumularea veniturilor suficiente pentru întreaga familie și
organizarea unei gospodării comune pe baza bugetului comun de venituri și cheltuieli astfel încât
să se asigure nevoile principale prezente și în piramida lui Maslow(locuința, hrană,
îmbrăcămintea, obiectele de trai și susținerea urmașilor pentru realizarea lor). Dacă familia își
asigura această funcție favorizează și îndeplinirea celorlalte funcții.
Funcția de solidaritate familială – se bazează pe egalitate, pe stimă, pe susținere și pe
dragoste reciprocă între partenerii de cuplu, copii și părinți, frați și surori. Această funcție are
scopul de a oferi stabilitate și unitate familiei.
Funcția de socializare – urmărește integrarea idividului în societate. Această funcție vizează
în principal copilul, dar asta nu înseamnă că se referă doar la el. Familia are datoria de a
transmite valorile, atitudinile, caracteristicile, principiile comunității din care fac parte, pentru că
toți membri ei să fie integrați în societate.
Funcția etico-juridică a familiei – această funcție aduce în prim plan latura juridică a
familiei. Membrii unei familii au drepturi și responsabilități reglementate prin lege. Funcția
juridică și-a pierdut din valoare atunci când au apărut cuplurile consensuale, iar
“responsabilitatea familială colectivă a fost înlocuită cu responsabilitatea individuală”. În
societatea noastră de azi, unele dintre funcțiile prezentate mai sus au dispărut, iar altele s-au
redus sau sunt asumate în mare parte de alte instituții ale societății

7
 Mai mult decât atât, pornind de la funcțiile de mai sus, educarea unui copil inseamnă a-i
permite să îndeplinească anumite funcții și roluri, a-i permite să se apropie de multiple identități.
(Introducere în sociologia familiei, R. Popescu).
În viziunea lui A. Berge, orice copil este oglinda mediului său familial, întrucât mediul
familial acționează în același timp cu imaginile pe care le prezintă copilului fapt pentru a-l ajuta
să se încadreze în existență, dar și pentru a se dezvolta conform modelului celor ce îl înconjoară
și cu care, în mod firesc, copilul este înclinat să se identifice. ( A. Berge, citat de Maurice
Debesee, p.288).
Familia, reprezintă una dintre principalele instituţii socializatoare ale societăţii. În cadrul
familiei, copilul îşi însuşeşte normele şi valorile sociale şi devine apt să relaţioneze cu ceilalţi
membrii ai societăţii. Socializarea în familie are mai multe componente:
1) normativă (este component prin care i se transmit copilului principalele norme şi
reguli sociale);
2) cognitivă (prin care copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare acţiunii că
adult);
3) creativă (prin care se formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri
adecvate în situaţii noi);
4) psihologică (dezvoltă emoțiile necesare legate de părinți, viitorii parteneri, proprii
copii și alte persoane).
Ioan Mihăilescu(2003) este de părere că familia trebuie să îndeplinească toate funcţiile care îi
sunt proprii, în realitate însă, familiile îndeplinesc în moduri foarte diferite aceste funcţii. Unele
familii se pot caracteriza ca fiind bogate funcţional, în timp ce altele prezintă carenţe funcţionale
importante (nu reuşesc să realizeze anumite funcţii sau le realizează discordant în raport cu
societatea). Disfuncţiile din cadrul familiei îi vor afecta atât pe cei doi soți, cât și pe copii

2.2 Relațiile familiale

În universul copilului, este necesar ca ambii părinți să-și exprime dragostea și sprijinul în
mod egal, să se susțină reciproc în intențiile și metodele lor pentru a dezvolta relația cu copilul și
să contribuie la formarea acestuia ca viitor adult .

8
 Când este tânăr, sufletul are nevoie de modele pe care să le urmeze, iar părinții sunt primele
și cele mai importante modele pentru copii. În general, copiii vor imita comportamentul adulților
și le vor oferi valoarea unor soluții unice înainte de a înțelege semnificația sa educațională.
Relația de familie afectează în mod direct dezvoltarea personalității copilului, ceea ce
determină comportamentul său viitor. Când există echilibru, starea copilului se caracterizează
prin curaj, inițiativă, învățare, experimentare și dorința de a reveni la părinte. Dacă tatăl este prea
exigent și mama este prea indulgentă, va produce o puternică opoziție părintească, copilul
experimentând stările de neîncredere și confuzie, iar asta nu este un lucru bun pentru copii.
Alte atmosfere nefavorabile ale familiei includ indiferența părinților, copii confuzi, lipsa
valorii de sine și o atmosferă definită de mamele autoritare și de tații permisivi, care pot
determina copiii să se teamă de femei sau să creadă că bărbații sunt lipsiți de valoare. În plus,
chiar și într-o atmosferă care pare să susțină, dar care ia în considerare doar dorințele părinților
care doresc să fie îndeplinite de fiii lor, copilul se poate simți sufocat și poate experimenta
sentimentele de vinovăție, opoziție, lipsă de inițiativă și evadare din cauza suprasolicitării.
Pe termen lung, aceste relații de familie pot duce la dificultăți în comunicarea cu ceilalți fără
un atașament sigur bazat pe încrederea în sine și respectul față de ceilalți și o înțelegere a
propriilor valori. Adulții pot repeta în mod inconștient tiparele părintești sau dacă atitudinile și
comportamentele părinților lor sunt considerate prea radicale, atunci el poate alege să nege acest
tipar din echilibrul psihologic, iar o asemenea negare va aduce riscuri.
Părinții nu reușesc uneori să-și dea seama cât de importante sunt relațiile de familie pentru
copiii lor și cât de mult le va afecta viața.
Relațiile tensionate, sau mai precis bazate pe comunicarea superficială, provin din atitudini
extreme apropiate de stilul părintesc. Prin urmare, fie genul de tată prea autoritar, sever și dur își
folosește puterea pentru a impune restricții, iar comunicarea înseamnă că verifică copilul și
acesta răspunde, fie este genul de tată care lipsește aproape complet, care nu acordă copilului
timpul și susținerea emoțională necesară și lasă această “slujbă” în seama mamei. În acest sens,
există un fel de mamă sufocantă care este prea implicată și dorește întotdeauna să știe totul
despre copilul ei și nu permite copiilor (în special adolescenților) să aibă nicio intimitate, iar
tipurile de mame care nu sunt implicate oferă doar elemente de bază necesități pentru copii, iar
dezvoltarea este lăsată pe seama emoțiilor.

9
 Aceste extreme sunt nedorite: un părinte prea autoritar distruge conceptul de emoție, iar o
persoană prea sufocantă o va transforma în ceva foarte stresant pentru copil.
Atunci când părinții sunt separați legal, aceștia pot decide de comun acord aspectele legate de
tutela minorului și anume: reședința permanentă a copilului, timpul de vizitare, pensia
alimentară, etc.
În multe cazuri, fostul soț nu a reușit să ajungă la un acord reciproc și a fost obligat să
meargă în instanță și să inițieze custodia minorilor. Dacă părinții cooperează și nu există
diferențe majore între stilurile parentale, copiii au posibilitatea să se adapteze mai ușor la
schimbări, în caz contrar, poate apărea sindromul de înstrăinare părintească.
Mai exact, alienarea înseamnă că, prin anumite comportamente și utilizarea limbajului verbal
sau non-verbal, copilul este abuzat emoțional făcându-l să creadă că celălalt părinte al său este o
persoană ostilă. În plus, în majoritatea cazurilor, copiii știu mai mult decât ar trebui să știe și sunt
folosiți ca pioni în jocul puterii părintești și devin mesageri.

2.3 Stilurile parentale și rolul acestora în dezvoltarea școlarului

Literatura de specialitate acordă o foarte mare importanţă stilurilor parentale, definirea

acestui concept realizându-se succint. În stabilirea tipurilor de stiluri parentale, se identifică
tipologii unidimensionale şi bidimensionale.
Mai departe, Andreea Șițoiu, în lucrarea sa,( Stiluri de parenting. Modele și perspective, p.
31-33), enumeră, din perspectiva mai multor autori cum sunt analizate tipologiile părinților, și
anume:
Dacă ne referim la I. Macsinga, părinții se impart în trei categorii:
• Părintele adaptativ sau democrat, pe care îl caracterizează o relaționare bazată pe dragoste,
respect și încredere.
• Părintele rejectiv sau autoritar, spunând că este acel părinte care ignoră nevoile pe care le
are copilul și manifestă totodată indiferență față de cel mic.
• Părintele bipertolerant sau permisiv, definit de către autor printr-o excesivă toleranță.
În anii 1960, Diana Baumrind a lucrat cu preșcolarii și familiile acestora pentru a identifica
trei stiluri principale paterne: autoritar, tolerant și comunicativ. Ea este pionieră în studiul
metodelor parentale. Baumrind recunoaște două aspecte ale comportamentului părintesc care pot

10
influența semnificativ tiparele de comportament ale copiilor: acceptarea și controlul părinților.
Combinând aceste două dimensiuni, Baumrind definește trei stiluri parentale: stilul autoritar
(părinți care sunt extrem exigenți), stilul tolerant (părinți cu control scăzut, părinți toleranți) și
stilul democratic (Marmo, 2014).
Maccoby şi Martin (1983) într-o recenzie a peste 500 de studii care viza interacţiunea dintre
părinţi şi copii, rezumă cercetarea la patru stiluri de paternitate: autoritar-autocratic, indulgent-
permisiv, autoritar-reciproc şi indiferent neimplicat. Maccoby şi Martin au realizat o reformulare
a dimensiunilor de bază propuse de Baumrid şi au redefinit stilurile parentale în funcţie de două
aspecte:
Control 16 sau exigenţă- se referă la presiunea sau numărul de revendicări pe care părinţii le
exercită asupra copiilor pentru ca ei să atingă anumite obiective sau ţinte;
Afecţiune sau sensibilitate şi căldură- se referă la gradul de sensibilitate şi capacitatea cu
care părintele răspunde la nevoile copilului, în special la nevoile emoţionale ( Sierra, Vega,
2014).
De fapt, aceştia se referă aproximativ la aceleaşi elemente ca şi Baumrind dar realizează cea
de-a patra combinaţie care nu apare în sistemul propus de Baumrind: stilul indiferent neimplicat
(control sau cerere slabă sau inexistentă, părinte rece lipsit de afecţiune şi sensibilitate).
Rezultatele cercetărilor au oferit sprijin pentru sistemul creat de Maccoby și Martin și indică
necesitatea de a face diferența între cele două tipuri de familii cele care sunt indulgente și cele
care sunt neglijente
Din punctul de vedere al Ecaterinei Focsa („Parenting”), stilul parental constituie un factor de
socializare a copilului si tine cont de caracteristicile bilaterale in relatia cu parintii. Pentru
dezvoltarea unui copil, important este ceea ce ii dau parintii, si conteaza si ceea ce le ofera
copilul. În mod clar, stilul parental afectează dezvoltarea copilului, iar practicarea unui anumit
stil depinde de modul în care evoluează și răspunde grupul familial.
Literatura profesională descrie diferite tipuri de stiluri parentale, ilustrând caracteristicile
fiecărui tip. Recunoscute într-o formă sau alta, aceste tipologii sunt informative pentru părinți.
Adesea, stilul de parenting folosit de un adult este apreciat, iar acesta va discuta mereu despre
eficiența acestuia în educarea propriilor copii. De fapt, aceste argumente sunt aduse părinților și
nu sunt în niciun caz favorabile dezvoltării copiilor.

11
 Adina-Băran Petrescu (2004) aduce un nou element ce vizează descrierea stilurilor parentale.
Este vorba de prezentarea avantajelor şi dezavantajelor practicării unui stil sau a altuia.
• Stilul de parenting neglijent este considerat un stil de parenting „rece” din cauza lipsei de
investiție emoțională în copil.
• Stilul parental autoritarist este conceput pentru a fi reținut și scăzut în dragoste. Părintele
autoritar își iubește copiii, dar pune accent pe disciplina comportamentului, nu pe disciplina
relațiilor. Acești părinți tind să folosească bătaia ca metodă de forță externă. Cu toate acestea,
după cum știm cu toții, bătaia este un fel de violență și agresiune care dăunează creșterii
sănătoase a copiilor. Este adevărat că bătaia poate opri temporar un copil de la un comportament
inacceptabil, dar lovitura poate lăsa un copil rănit, supărat pe un adult și creează frică de
persoana care l-a lovit. Lista de argumente continuă spunând că a învățat să mintă sau să înșele
ca motiv pentru a evita să fie bătut și a învățat să-și exprime furia cu ajutorul comportamentului
violent.
 Stilul parenta democratic se bazează pe încredere și egalitate. Principiile urmate de
parintii democratici se refera la facilitarea binelui si raului, apeland la puterea
exemplului si explicatiei, disciplina este considerata diferita de pedeapsa, asumarea
responsabilitatii dar si a consecintelor propriilor actiuni pentru a incuraja copiii sa
incerce activitati noi. și rezolvarea problemelor măsuri.
Desigur, găsirea echilibrului între dragostea părintească și stabilirea limitelor este o
sarcină destul de dificilă, dar este necesară și posibilă. Un alt aspect important se referă la
consecințele situațiilor în care părinții adoptă stiluri parentale diferite.
Literatura de specialitate prezintă două cazuri: primul caz se referă la stiluri parentale
opuse, și anume autoritar-tolerant; al doilea caz se referă la stiluri parentale complementare,
respectiv autoritar-democratic și democrat-tolerant. Există cazuri frecvente în care unul dintre
părinți să demonstreze unanimitate în cerințele copilului, în timp ce părintele celălalt este extrem
de inconsecvent. Acest lucru se întâmplă atunci când unul dintre părinți îi cere copilului să
îndeplinească o sarcină, iar celălalt îi cere să facă ceva diferit de ceea ce a spus primul părinte.

12
CAPITOLUL III. PARTENERIATUL ȘCOALĂ-FAMILIE

3.1 Caracteristicile parteneriatului

13
3.2 Importanța parteneriatului

14