Familia este mediul în care venim pe lume, ne dezvoltăm şi la rândulnostru ne formăm o altă familie.

Este locul unde găsim

înţelegere,linişte şi soluţii la problemele care ne frământă. Cu condiţia ca în familie să existe comunicare,
 
respect şi iubire.Există "reţete" ale
 fericirii în familie?
Ce importanţă are comunicarea între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, între bunici şi copii, între fraţi?
Ce factori distrugarmonia unei familii?
Unii dintre cei mai importanţi factori care
 
menţin familia unită suntstima şi iubirea reciprocă, dorinţa partenerilor de a duce o viaţăcomună, implicarea acestora în
creşterea şi educarea copiilor,comunicarea autentică între membrii familiei, existenţa unei locuinţe proprii şi a unor venituri
satisfăcătoare.O familie armonioasă are unmod de viaţă echilibrat datorită deschiderii şi dorinţei membrilor ei de
a-
şi îndeplini în mod complet rolurile în cadrul familiei. Cu alte cuvinte,armonia familială este produsul unei relaţii bazate pe
încredere,respect şi iubire între soţ şi soţie, părinţi şi copii, părinţi şi bunici,bunici şi copii.
 
Comunicarea în familie este dorită şi invocată de
majoritatea persoanelor. Dar cum se poate realiza comunicarea
autentică? A comunica înseamnă a pune în cuvinte aspecte care ţin nudoar de acţiuni, ci mai ales a vorbi despre trăiri, emoţii,
aşteptări,dorinţe, nemulţumiri, dezamăgiri. Asta înseamnă că în familie trebuiesă vorbim nu doar despre ce am mai făcut, ce fac
copiii, ce mâncăm,ce mai cumpărăm, ci mai ales d 
espre ce ne place sau nu ne place, ce
ne supără, ce se întâmplă în mintea copilului care are probleme laşcoală etc.Tot a comunica în mod autentic înseamnă a asculta
cespune celălalt, a avea răbdare să îi dăm fiecăruia – 
 partenerului,copilului, bunicului, socrului
– 
 posibilitatea de a-
şi exprima până lacapăt opinia. În măsura în care aceste condiţii sunt îndeplinite,comunicarea în familie are şanse de reuşită.
Asta înseamnă cămembrii familiei vor şi pot să vorbească deschis despre ceea cegândesc şi mai ales despre ceea ce simt. Astfel
pot sta faţă în faţă cuemoţiile şi sentimentele fiecăruia, ceea ce conduce la formarea unorrelaţii familiale bazate pe
încredere, iubire şi respect. scribd

 Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe

dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.
Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.( constitutia
romsniei

Originea latină a termenului este familia care provine de la „famulus - sclav de casă”, înțelesul

cuvântului s-a schimbat în decursul timpului. In trecut familia era proprietatea bărbatului (pater
familias), ca soția, copiii, sclavii, sclavii eliberați și tot avutul, nefiind de fapt între ei relații familiale ci
era considerată o proprietate subordonată, astfel tatăl nefiind numit pater ci genitor.

Funcțiile familiei[modificare | modificare sursă]

Familia are mai multe funcții sociale și biologice: Funcția biologică de reproducție umană a familiei
este controversată.
Familie din anii 1900

In prezent acest lucru nu mai este concludent deoarece o familie poate adopta copii.
Prin reproducție se înțelege capacitatea de a produce urmași pentru asigurarea generației
următoare. Astfel familia pregnează calitatea de reproducție a unei societăți.
Sunt trei funcții sociale elementare a familiei:

 Funcția de socializare - formarea capacității de adaptare și motivare în conviețuirea

socială.

 Funcția economică - asigurarea materială și protejarea copiilor față de lipsuri și boli.

 Funcția politică - asigură copiilor o poziție legitimă în societatea existentă, această

funcție a familiei poate duce la fetișism.
Din aceste trei funcții se pot distinge și:

 funcția religioasă a familiei, care de fapt joacă un rol în funcția de socializare a familiei,
prin transmiterea la generația următoare a tradițiilor religioase.
 funcția juridică a familiei, care este cuprinsă în constituție, și care are scopul protejării
familiei în societate (plătirea alocațiilor, întreținerea copiilor, stabilirea legilor de adoptare
sau moștenire etc.)
 funcția economică a familiei este întregită de funcția de timp liber și recreere a familiei

Modele[modificare | modificare sursă]

O familie din 1900, în aceeași încăpere se lucrează, se gătește și se doarme

Modelul tradițional
Familia este o asociere, are un caracter privat, fiind alcătuită dintr-un bărbat, o femeie și copiii lor
naturali.
În această familie soțul își exercită rolul asupra soției și copiilor; este responsabil pentru asigurarea
mijloacelor economice necesare gospodăriei sale; reprezintă familia la nivelul sferei publice. Mama /
soția răspunde de organizarea vieții domestice, conduce gospodăria, îngrijește și educă copiii.
Există o diviziune clară între domeniul privat al familiei, asociat naturii și sfera publică, a vieții social-
politice, reglementată în mod convențional prin contractul social. De aici rezultă că legile
reglementează sfera publică, iar reprezentantul gospodăriei în sfera publică este bărbatul. Legislația
tradițională privind căsătoria se întemeiază pe diviziunea sexuală a muncii în gospodărie și
societate.
Modelul contractualist
Punctul de pornire este individul autonom, stăpân pe sine și legat de ceilalți doar prin acorduri.
Căsătoria este un parteneriat încheiat conform voinței părților. Soții pot decide între ei modul de
administrare a relațiilor personale și financiare în timpul căsătoriei și în eventualitatea unui divorț.
Bazele căsătoriei, ale activității reproductive și ale vieții de familie devin nediferențiate de acelea ale
altor asocieri de tip civil sau economic. Statul nu se amestecă în încheierea contractelor.
Susținătorii ordinii contractuale a vieții de familie argumentează că aceasta este modalitatea prin
care libertatea indivizilor este limitată doar de obligațiile autoasumate. Avantaje ale contractelor:
manifestarea pluralismului și a diversității în viața de familie; contractul este privit ca o modalitate de
detașare de stereotipurile de gen.
Teoriile bazate pe contract promovează libertățile individuale, dar neglijează valorile sociale.
Rezerve: reglementările de tip contractual nu modifică mediul economic și condițiile sociale care
creează relații de dominare și subordonare între femei și bărbați; nu pot surprinde adecvat
dependențele care se stabilesc în cadrul relațiilor umane.
Modelul comunitar
Familia este expresia relaționărilor personale și sociale mai ample decât cele individuale, nu se
sprijină în primul rând pe înțelegeri contractuale și acorduri. Teoreticienii comunitarieni arată că nici
o persoană nu devine autonomă fără a parcurge mai întâi o perioadă îndelungată de dependență.
Personalitățile individuale sunt modelate de apartenența la anumite comunități etnice, regionale și
religioase ale căror valori pot fi diferite de cele ale societății predominante.
Jean Elshtain susține că: familia constituie precondiția oricărei forme de viață socială, iar un ideal
specific al familiei este necesitatea de a crea o societate mai umană. Mariajul nu este și nici nu a
fost în primul rând o relație a doi oameni…ci posibilitatea perpetuării generațiilor.Rolurile și
îndatoririle familiale sunt privite ca o sarcină de ordin politic; apar probleme legate de formularea
opțiunilor și de valorile pe care acestea le implică. Problema căsătoriilor între parteneri de același
sex nu poate fi lăsată doar pe seama părților implicate, ci aparținând domeniului decizional
comunitar, în baza tradițiilor și a teoriilor normative asupra binelui sau a altor sisteme colective de
judecată. Teoriile comunitariene articulează valorile comune, dar păcătuiesc limitând libertățile
individuale și pluralismul social
Modelul bazat pe drepturi
Abordarea bazată pe drepturi a legislației familiale permite sublinierea importanței privatității familiei.
Recunoaște natura politică și caracterul negociabil al normelor și valorilor sociale. Deoarece se
ocupă de indivizi angajați în diferite relații, drepturile trebuie să țină cont de inegalitățile și
dependențele existente în rândul membrilor familiei.
Drepturi specifice relațiilor de familie: dreptul la divorț, drepturile maternale și paternale, drepturile la
custodie, vizite și întreținerea oferită copiilor se circumscriu dimensiunilor normative ale relațiilor
familiale. Există două poziții mai importante privind drepturile: prima, concepe familia ca pe o entitate
unitară, îndreptățită la a fi ocrotită de amestec sau de intervenție din parte statului; a doua, atribuie
drepturile fiecărui individ, care trebuie protejat de prejudiciile pe care statul l-ar pute ridica în calea
opțiunilor și comportamentelor sale intime. Conflictul care se conturează este între drepturile
individului și cele ale familiei. De pildă, violența domestică face necesară intervenția statului pentru
protejarea victimei. Dreptul la contracepție este un drept al cuplului, dar și al individului, chiar
împotriva deciziilor partenerului său.
Drepturile articulează relațiile dintre oameni: fiecare libertate de acțiune a unui individ impune o
constrângere, aceea de a fi respectată de către ceilalți. Lucrarea lui John Rawls: A Theory of
Justice, stă la baza teoriilor despre drepturile individuale. Critica feministă afirmă că o teorie politică,
care neglijează relațiile de ocrotire și conexiunile dintre oameni, nu poate trata în mod adecvat
problemele cu care se confruntă familiile. Teoriile fundamentate pe drepturi sunt limitate privind
înțelegerea relațiilor, a precondițiilor, responsabilităților și consecințelor relațiilor interumane.
Modelul bazat pe drepturi și responsabilități relaționale
Individul este o entitate distinct individuală, dar și o persoană puternic implicată în relații de
dependență, îngijire și responsabilitate.(De exemplu, o femeie care acceptă să poarte o sarcină
pentru altcineva trebuie percepută atât ca un agent responsabil, cât și ca o persoană care, în timpul
sarcinii sale, a stabilit anumite relații cu copilul).
Familiile sunt asociații cu caracter privat și entități modelate de ordinea politică De exemplu:
respectarea gradelor de rudenie prohibite, adopțiile legale, care permit alcătuirea unei familii fără a
avea neapărat descendență biologică; măsura în care nelegitimitatea unui copil conduce la
ignorarea legală a relațiilor părinte-copil. Viețile oamenilor sunt concordante modelelor culturale.
Drepturile nu mai sunt privite ca aparținând indivizilor și fiind rezultatul auto-conservării, ci, mai
degrabă, imaginând drepturile ca pe revendicări fundamentale, decurgând din relațiile umane de
diferite grade de privatitate. Drepturile și responsabilitățile relaționale ar remarca gama de
responsabilități care decurg din relațiile umane, din interdependențe. Se pot evidenția influențele
relațiilor față de viața personală a celor implicați, dimensiunea continuității relațiilor.
Relațiile din cadrul familiei se înscriu în contextul relațiilor de vecinătate, religioase, etnice, etc. până
la cercuri foarte largi de indivizi, incluzând chiar și pe cei ce stabilesc politica publică. De aici
necesitatea de a stabili o relație între viața de familie și ordinea politică și economică. O teorie a
drepturilor și a responsabilităților relaționale va cuprinde nu numai libertățile individuale, ci și
drepturile de a întemeia și menține asocieri private compatibile cu concepțiile publice asupra
responsabilităților pe care acele asocieri le atrag după sine, subsumând conexiunile dintre familii și
comunitatea lărgită (Martha Minow, Mary Lyndon Shanley, 2001 :141).

Forme de familie[modificare | modificare sursă]

O formă de familie care a apărut în istorie a fost familia matriarhală (capul familiei fiind mama) sau
mai târziu patriarhală (capul familiei fiind tatăl).
În cultura occidentală se subînțelege sub termenul de familie o pereche căsătorită compusă
din tată și mamă care au copii, o familie cu copii fiind modelul ideal al unei familii în societate.
Există și altă clasificare tipologică a familiei, respectiv familiile monogame (doar două persoane sunt
căsătorite), formă larg acceptată în prezent, și familiile poligame (îndeosebi un singur barbat
căsătorit cu mai multe femei).
Forme moderne de familie au apărut ca perechi necăsătorite care sunt considerați parteneri cu sau
fără copii proprii sau adoptați.
In decursul istoriei s-a diferențiat în Europa termenul de „familie mare” unde pot trăi împreună mai
multe generații, sau de „familie mică” cu un număr de membri de familie mai restrâns.
Familia nucleară (numită si familie simplă) este acea familie compusă din soț, soție împreună cu
copiii minori care locuiesc și se gospodăresc împreună. Acesta combinație este considerată unitatea
minimală de organizare socială, ea reprezentand nucleul tuturor celorlalte forme de structuri
familiale.
Familia extinsă (numită și familie lărgită sau familie compusă) cuprinde pe lângă nucleul familial și
alte rude sau alte generații. Ea include suplimentar față de copii și părinții acestora, bunicii copiilor
(părinții celor doi părinți), unchii și mătușile copiilor (adică fratii și surorile părinților împreună cu soții
și soțiile lor), verii primari (fii și ficele unchilor și mătușilor copiilor) dar uneori chiar și străbunicii
copiilor (părinții bunicilor). De regula, într-o familie extinsă traiesc și se gospodaresc împreună trei
generații: copiii, parintii, și bunicii.
Familie monoparentală
Articol principal: Familie monoparentală.
Familia monoparentală este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu unul dintre părinți.
Acest lucru se poate întâmpla ca urmare a divorțului, a separării părinților, a decesului unuia dintre
părinți, a înfierii de către un adult a unui minor sau ca urmare a deciziei unei femei de a da naștere
unui copil fără a fi căsătorită sau fără a locui cu un bărbat.

Perspective feministe[modificare | modificare sursă]

Analizele feministe au dus la schimbarea înțelegerii conceptului tradițional de familie și au permis
existența unor „modele de familie” alternative în lumea contemporană. Pentru feminismul actual
departe de a fi o simplă asociere naturală cu un caracter privat (și care este alcătuită dintr-un bărbat,
o femeie și copii lor naturali) „familia” trebuie înțeleasă mai ales ca o abstracție, un construct social
genizat prin care bărbații își pot exercita hegemonia asupra femeilor. Pentru feminism relația femei-
familie este fundamental una dilematică pentru că vizează existența unui dezechilibru între „Sine” și
„Altul” - aceasta este tensiunea dintre satisfacerea propriilor nevoi ale femeilor vs. satisfacerea
nevoilor celorlalți membrii ai familiei față de care ele trebuie să se comporte genizat (adică să aibă
grijă în mod „natural”). Dintr-o perspectivă feministă, „familia” așa cum este ea înțeleasă în mod
tradițional, este de fapt o „arenă” unde se manifestă tensiunile și relațiile de dominație între genuri –
studiile de gen fiind interesate de identificarea modalităților prin care femeile pot rezista și/sau face
față dominației masculine la nivel intra-familial, de mecanismele de reproducere a patriarhatului prin
intermediul acestei puternice instituții socializatoare. Toate structurile tradiționale de familie sunt
sisteme de putere și autoritate în dublu sens: bărbații își exercită autoritatea asupra femeilor dar și
femeile sunt socializate pentru a fi purtătoare (sau chiar apărătoare) ale acestui tip de autoritate.
Punctul de plecare al perspectivelor feministe asupra familiei îl constituie provocarea adresată
abordărilor„ortodoxe” (tradiționale) ale „familiei” - în special paradigmei funcționaliste dominante în
științele sociale până în anii ’60 în spațiul academic. Conform teoriei funcționaliste clasice familia
este o asociere naturală cu un caracter privat, fiind alcătuită dintr-un bărbat, o femeie și copiii lor
naturali, o structură (socială) în care fiecare element (membru al familiei) deține în mod natural o
serie de roluri și intră în relații de „ordine” (subordonare, supraordonare sau egalitate) cu alte
elemente. Astfel, în acest „model” de familie bărbatul exercită rolul de soț și tată, este recunoscut
drept autoritatea centrală în raport cu ceilalți membrii ai familiei și deține controlul asupra modului în
care se realizează salocarea resurselor în interiorul și exteriorul familiei. Femeii îi sunt atribuite în
mod natural două roluri sociale fundamentale-de mamă și soție-și ea este în mod natural plus social
subordonată soțului la nivelul relațiilor decizionale intra-familiale plus acționează nu atât în exteriorul
cât mai ales în interiorul relațiilor din familie- ea nu „concurează” cu bărbatul în cadrul sferei publice.
Cu alte cuvinte, pentru abordarea clasică-funcționalistă a familiei-unde importante sunt noțiunile de
echilibru și stabilitate a sistemului- societatea se bazează pe o discriminarea de gen fundamentală
dar care este funcțională. Feminismul atacă această imagine „normală” a subordonării și oprimării
femeii în familia patriarhală. Analizele realizate dintr-o perspectivă sensibilă la gen arată că biologia
distinctă a femeilor (nașterea și creșterea copiilor) le face într-adevăr diferite pe femei dar că în plan
social această realitate este modificată prin intermediul schemelor și rolurilor de gen într-o
caracteristică limitativă funcțional pentru femei (pentru a legitima „asecendentul” masculin și a
împiedica accesul femeilor la sfera publică. Abordările de gen ale „familiei” au variat în funcție de
fundalul general-teoretic în care au fost realizate astfel încât nu se poate oferi o definiție feministă
unitară a „familiei” ci concepții concurente asupra acestui termen:

1. Pentru feminismul liberal familia tradițională (mai exact familia „tip” pentru clasa
medie americană) se constituie în principalul obstacol pentru manifestarea egalității
de gen reale a femeilor (limitările manifestându-se mai ales în ceea ce privește
socializarea de gen, reproducerea, îngrijirea copiilor și munca domestică). Cultul
„adevăratei feminități” apărat în mod patriarhal este legat de ideologia masculină și
este folosit de bărbați pentru a limita accesul femeilor în sfera publică. Tocmai
pentru că ajung ca în cadrul familiei să sufere de o „problemă care nu are un nume”
(B.Friedan) ele trebuie să fie încurajate să participe la sfera publică, să intre în
competiție cu bărbații pe piața muncii, în politică sau în cadrul căsătoriei.
2. Feminismul socialist pleacă de la considerarea familiei în principal de-a lungul
dimensiunii sale economice- pentru feministele socialiste „familia” este o „unitate
economică” în care există o structură clară decizională și mecanisme diferențiate
sexual pentru alocarea resurselor. Relația bidirecțională între „familia tradițională” și
„patriarhat”, spun feministele socialiste, stă la baza reproducerii și menținerii
sistemului capitalist-cu alte cuvinte femeia este dublu „oprimată” social: de sistemul
socio-economic și politic general și de familia din care face parte. Mai mult,
feminismul socialist consideră că inegalitatea fundamentală dintre bărbați și femei
din cadrul familiei nu s-a echilibrat prin simplul acces al femeilor la munca salariată.
Analizele realizate din această perspectivă (V. Beechey) demonstrează astfel că
participarea femeilor la forța de muncă salarizată poate să amplifice conflictele de
gen asupra modalităților practice de redistribuire a resurselor (financiare, afective,
temporale etc) din cadrul familiei-de unde necesitatea unui intervenționism extern
(cel mai adesea statal) pentru obținerea egalității de gen reale.
3. Spre deosebire de socialism și liberalism feminismul radical este interesat să
identifice mecanismele de constituire și perpetuare a „patriarhatului” prin intermediul
familiei. Conform acestui tip de feminism munca reproductivă a femeilor (nașterea și
îngrijirea copilului) se constituie în principala modalitate de oprimare intra-familială a
femeilor. Familia tradițională așa cum este ea existentă în mod real reprezintă chiar
„esența” patriarhatului și implicit a heterosexismului plus sexismului în relațiile dintre
genuri.. Având ca teză principală ideea conform căreia: “ Personalul este politic” -
feminismul radical a considerat că oprimarea femeilor de către bărbați se realizează
prin intermediul sexualității- nașterea copiilor în familia patriarhală heterosexuală
devine astfel o sursă de oprimare de gen.
4. Feminismul post-modernist și post-structuralist ajunge până la relativizarea noțiunii
de „familie” sugerând că acest termen nu ar desemna în mod necesar și exclusiv
esența „patriarhatului” (și, deci, a oprimării femeii-fapt luat ca fundamental de
orientările feministe anterioare) ci și un „loc de rezidență” care permite balansul
continuu inter-extern în constituirea identitpții de gen.
Spre deosebire de abordările tradiționale-în care esențiale erau noțiunile de „rol”, „status” și
normativitate intra-familială-perspectivele sensibile la gen termenii pun deci accentul pe conceptele
de „putere”, „dominație”, experiență cotidiană diferită (în funcție de gen), „diversitate” -intra-rasială,
inter-etnică, religioasă- pentru definirea tipurilor specifice de „familie” . Elementul nou adus de
feminism a fost un accent mai mare pus pe evidențierea „variațiilor” tipurilor reale de familie, pe
contextualizarea acestui termen și interesul față de aspecte „invizibile” anterior (violența domestică,
inegalitatea de șanse a femeilor, munca domestică, puterea intra-familială etc).
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Dragomir, O, Miroiu M, Lexicon feminist, Polirom, Iasi, 2002, Cristina Ștefan, Valentina
Marinescu.

Noul cod penal (denumit în continuare NCP), ce a intrat in vigoare de la data

de 01 februarie 2014, a adus o serie de modificări şi noutăţi faţă de legislaţia
anterioară (vechiul Cod  penal din 1968), printre aceste noutăţi numărându-se
şi unele în materia  infracţiunilor contra familiei.

“Infracţiunile contra familiei” sunt cuprinse în NCP-Partea Specială în Titlul VIII,

Cap. II, art. 376-380; aceste infracţiuni sunt următoarele:

 bigamia;
 incestul;
 abandonul de familie;
 nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului;
 împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu.

Observăm în capitolul consacrat infracţiunilor contra familiei, includerea, în plus faţă de

incriminările precedente existente în vechiul Cod penal, a infracţiunii de incest, precum
şi a unei noi incriminari – împiedicarea accesului la învăţământul general
obligatoriu. Aceasta a reprezentat o necesitate, în condiţiile creşterii alarmante a ratei
abandonului şcolar de către elevi de vârstă tot mai mică.

În articolul de faţă ne-am propus să prezentăm doar o parte din infracţiunile contra
familiei, şi anume vom prezenta câteva aspecte legate de infracţiunile de abandon de
familie, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului şi împiedicarea
accesului la învăţământul general obligatoriu.

Abandonul de familie

Potrivit art. 378 alin. 1 din NCP, constituie infracţiunea de abandon de familie,

săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel
îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:

a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau
morale;

b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;

c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale

judecătorească; infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel
condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea
persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei infracţiunii (art. 378 alin. 2 din
NCP).

Aşadar, comite infracţiunea de abandon de familie cel care nu plăteşte pensia de

întreţinere timp de trei luni, nu două ca în vechiul Cod penal.

Observăm, de asemenea, şi un regim sancţionator uşor mai blând faţă de vechea

reglementare, având în vedere că pedepsele sunt foarte puţin miscorate. Constatăm şi
că în noua reglementare legiuitorul nu a mai prevăzut faptul că împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.

Reţinem şi că obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care
adoptă şi cel adoptat, bunici şi nepoţi, fraţi şi surori şi alte persoane prevăzute de lege
(foştii soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ sau desfiinţată, soţul care a
contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ etc).

Potrivit legiuitorului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate.

De reţinut ca fapta nu se pedepseşte dacă, înainte de terminarea urmăririi penale,

inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile.

Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi

îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei
sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.

Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului

Potrivit art. 379 alin. 1 din NCP, constituie infracţiunea de nerespectare a măsurilor

privind încredinţarea minorului, reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără
consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul
potrivit legii. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau
cu amendă.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul

prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod
repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în
condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.

Aşadar, observăm că articolul 307 din vechiul Cod Penal a fost preluat întocmai şi în
NCP – pedeapsa a rămas aceeaşi de o lună la trei luni inchisoare sau amenda penală.
Constatăm şi că în noua reglementare legiuitorul nu a mai prevăzut faptul că împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
Şi în cazul acestei infracţiuni, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.

Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu

Potrivit art. 380 alin. 1 din NCP, constituie infracţiunea de infracţiunea de împiedicare a
accesului la învăţământul general obligatoriu fapta părintelui sau persoanei căreia i-a
fost încredinţat, potrivit legii, un minor şi care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl
împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului general obligatoriu.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Aşadar, articolul 380 din NCP reglementează infracţiunea de impiedicare a accesului la

învăţământul general obligatoriu. Observăm că textul nu vizează situaţiile în care acest
abandon este determinat de o situaţie materială precară, caz în care statul trebuie
să intervină prin alte mijloace, ci situaţiile în care părintele acţionează în mod abuziv,
retrăgându-l pe minor de la studii sau împiedicându-l să le urmeze, deşi ar fi avut toate
condiţiile pentru aceasta.

De reţinut că fapta nu se pedepseşte, dacă înainte de terminarea urmăririi penale

inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor.

Şi în cazul acestei infracţiuni, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor, instanţa
dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
aceasta. Cod penal

Violenta in familie

Infractiunile contra familiei sunt reglementate în Noul cod penal-Partea Specială în Titlul VIII, Cap. II, art. 376-380.
Infracţiunile contra familiei sunt următoarele:
1. bigamia;
2. incestul;
3. abandonul de familie;
4. nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului;
5. împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu.
Bigamia este reglementata in art. 376 din noul cod penal si prevede ca “incheierea unei noi c ăsătorii de către o
persoană căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Persoana necăsătorită care
încheie o căsătorie cu o persoană pe care o ştie căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu
amendă”.
Potrivit art. 377 din NCP, incestul reprezinta raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între
fraţi şi surori si se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani. Cu titlu de noutata, legea noua reduce limitele de
sanctionare de la 2-7 ani si 1-5 ani, fiind pentru acest motiv mai favorabila.
Tentativa nu se pedepseste. Infractiunea este comisiva si instantanee, consumandu-se odata cu realizarea raportului
sexual. Repetarea raporturilor sexuale intre aceleasi persoane va configura o infractiune continuata.
Abandonul de familie isi gaseste reglementarea in cadrul art. 378 NCP. Potrivit acestuia, constituie infracţiunea de
abandon de familie, săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la
întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;
c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească; infracţiunea se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează si neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a prestaţiilor periodice
stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei
infracţiunii. Se observa instituirea unui regim sancţionator uşor mai blând faţă de vechea reglementare, având în
vedere că pedepsele sunt foarte puţin miscorate. In schimb, împăcarea părţilor nu mai înlătură răspunderea penală.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.De reţinut ca fapta nu se
pedepseşte dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile. In cazul in care,
inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare instanţa dispune, după
caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului este reglementata de art. 379 NCP. Potrivit acestuia,
“constituie infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, reţinerea de către un părinte a
copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit
legii. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă”.Cu aceeaşi pedeapsă se
sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de
a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de
părţi sau de către organul competent.
Singura diferenta fata de vechea reglementare consta in faptul ca legiuitorul nu a mai prevăzut ca împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală.Şi în cazul acestei infracţiuni, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate.
Ultima infractiune din cadrul capitolul dedicat infractiunilor de familie este impiedicarea accesului la invatamantul
general obligatoriu. Potrivit art. 380 alin. 1 din NCP, constituie infracţiunea de infracţiunea de împiedicare a
accesului la învăţământul general obligatoriu fapta părintelui sau persoanei căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii,
un minor şi care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile
învăţământului general obligatoriu. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Subiectul infractiunii este calificat – parintele sau persoana careia, potrivit legii, i s-a incredintat un minor. Fapta nu
se pedepseşte, dacă înainte de terminarea urmăririi penale inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către
minor. De asemenea, si în cazul acestei infracţiuni, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării
pedepsei sau suspendareaexecutării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege pentru aceasta.

Potrivit legii 217/25 mai 2003, violenta in familie reprezinta “orice actiune
fizica sau verbala, savarsita cu intentie de un membru al familiei impotriva altui
membru al aceleiasi familii, care provoaca o suferinta fizica, psihica sexuala sau un
prejidiciu material”. Aceasta lege contribuie in mod semnificativ la evolutia
legislatiei romanesti in ce priveste protectia drepturilor omului, tinand cont de
frecventa cazurilor de violenta in familie si consecintele fizice si psihice deosebit de
grave ale acestui fenomen. Din ultimul Raport Mondial asupra Violentei si Sanatatii,
rezulta ca anual, peste un milion si jumatate de persoane isi pierd viata in urma unor
acte de violenta (procentual inseamna ca 28,8 persoane la 100.000 de locuitori) si
multe alte victime sufera din cauza comportamentelor de acest gen.
Violenta casnica a crescut alarmant in contextul unei societati generatoare de
nemultumiri si frustrari, ce ofera premisele unui comportament violent in familie.
Femeile sunt, in mod evident, parte vulnerabila din cadrul familiei, un fapt bine
demonstrat de mass-media si de statisticile existente.
Violenta domestica asupra femeilor reprezinta o amenintare permanenta,
insotita sau nu de o ranire fizica sau psihica in cadrul relatiei cu partenerul,
indiferent daca sunt sau nu casatoriti legal sau daca exista raporturi de familie intre
 ei, daca au aceelasi domiciliu. Conform legii, violenta in familie reprezinta orice
actiune fizica sau verbala savarsita cu intentie de catre un membru de familie
impotriva altui membru al aceleiasi familii, care provoaca o suferinta fizica, psihica,
sexuala sau un prejudiciu material si, in acelasi timp, impiedicarea femeii de a-si
exercita drepturile si libertatile fundamentale.
Atacul fizic sau sexual poate fi insotit de intimidari sau abuzuri verbale;
distrugerea bunurilor care apartin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte
potentiale surse de sprijin; amenintari facute la adresa altor persoane semnificative
pentru victima, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor
personale ale victimei, alimentelor, deplasarilor, telefonului si a altor surse de
ingrijire si protectie
Abuzul in interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul
accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni si familie, amenintari si atacuri
care in unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri.
Expertii care cerceteaza aceasta problema sunt de acord ca violenta este un fenomen
larg raspandit, mult mai raspandit decat arata sondajele, pentru simplul motiv ca
unele fapte nu sunt raportate politiei sau spitalelor. In aceste familii este evidenta
izolarea sociala a sotiei de catre sotul violent, care nu doreste ca sotia lui sa aiba
relatii sociale in cadrul carora sa-si poata marturisi suferinta si eventual sa poata
primi un sprijin.
Conform legii, aceste cazuri de violenta in familie trebuie supuse medierii la
cererea partilor, mediere realizata de catre persoane specializate, prin consiliul de
familie format din rude sau de catre mediatori autorizati. Acesta mediere insa nu
opreste desfasurarea procesului penal sau aplicarea de sanctiuni pentru cei care au
savarsit abuzuri. De asemenea, legea prevede si infiintarea de Centre pentru
adapostirea victimelor violentei in familie, care sunt unitati de asistenta sociala ce
asigura protectie, gazduire, ingrijire si consiliere victimelor violentei in familie,
nevoite sa fuga de acasa. In acelasi timp, este interzis accesul in incinta adapostului
a agresorului, acesta izolare a victimelor se face cu consimtamantul acestora.
Adaposturile publice sau private asigura gratuit atat victimei, cat si minorilor
aflati in ingrijirea acesteia: protectie impotriva agresorului, ingrijire medicala, hrana,
cazare, asistenta psihologica si consiliere juridica, pe o perioada determinata, pana
la rezolvarea situatiei familiale. In cazul persoanelor care nu isi pot asigura singure
cazarea si hrana, acestea vor avea drept de sedere in adapost pana la rezolvarea
acestor probleme de catre stat sau de catre organizatiile neguvernamentale, prin
cursuri de calificare profesionala. La primirea in adapost, victima este ajutata din
punct de vedere legal sa-si protejeze bunurile ramase la agresor. Acest ajutor este
gratuit, la fel ca si ingrijirea medicala si psihiatrica, oferita victimei pentru a o ajuta
sa treaca peste socul si trauma unei astfel de violente.
Insa, in acelasi timp cu adapostirea si protejarea victimei, se poate incepe
urmarirea penala si judecarea in instanta, la cererea victimei sau din oficiu, ori de
cate ori exista probe sau indicii temeinice care dovedesc ca un membru al familiei a
savarsit un act de violenta cauzator de suferinte fizice sau psihice asupra unui alt
membru.
Din studiul situatiei violentei in familie, majoritatea infractiunilor savarsite intre
membrii familiei le constituie cele de omor, tentativa de omor, loviri cauzatoare de
moarte, pruncucidere, vatamare corporala grava, vatamare corporala, viol, act sexual
cu un minor, perversiune sexuala, coruptie sexuala, incest, talharie, abandon de
familie – art. 305 Cod penal (numai litera „a” – parasirea, alungarea sau lasarea fara
ajutor, prin expunerea la suferinte fizice sau morale care se pedepseste cu inchisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda), rele tratamente aplicate minorului si punerea in
primejdie a unei persoane in neputinta de a se ingriji.
 Astfel infractiunea de rele tratamente aplicate minorului, prin care acesta este
pus in primejdie grava de catre parinti sau de orice persoana careia minorul i-a fost
incredintat spre crestere si educare, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 12 ani.
Uciderea unei persoane se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 de ani iar
vatamarea corporala se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani. Important este
ca toate persoanele care ajung victime ale violentei in familie sa-si cunoasca
drepturile si sa apeleze cu incredere la institutiile si persoanele care le pot ajuta
(Politie, centre de adapost, avocat, medic, psiholog, familie, prieteni etc.), fara
teama si fara a-si ascunde suferinta, de care, in multe cazuri, se considera tot ele
vinovate.
Lucrarile bine cunoscute ale lui Georges Sorel, Hannah Arendt sau, mai aproape
de noi, cele ale lui Charles Tilly sau Julien Freund, ne permit sa mergem mai
departe si ne atrag atentia asupra urmatoarelor aspecte privind violenta : extinderea
fenomenului si relativitatea sa, modalitatile de abordare si evolutia sa, uzajul si
finalitatile sale, caracteristicile fenomenului si factorii sai explicativi, politicile duse
pentru medierea si prevenirea fenomenului si eficacitatea lor.
De exemplu, E.Duhring afirma despre clasele sociale ca isi au originea in
supunerea prin violenta a unei parti a societatii de catre cealalta (violenta interna).
Alti sociologi burghezi, ca de pilda L.Gumplowicz, au considerat ca la originea
claselor si a statutului se afla supunerea unor triburi sau popoare de catre altele
(violenta externa).Marxismul recunoaste rolul violentei in istorie, inclusiv rolul ei
pozitiv in imprejurarile revolutionare,cand ea devine necesara datorita impotrivirii
armate a fortelor reactionare, dar arata ca atat scopul in vederea caruia e pusa in
actiune violenta, cat si mijloacele prin care se realizeaza (armatele, tehnica militara)
sunt determinate in ultima analiza de conditiile economice.
Desi violenta domestica e un fenomen care a insotit dintotdeauna construirea si
dinamica familiei, intrarea ei in atentia stiintelor juridice si sociale este de data
recenta. Doar in ultimii 20 de ani, stiintele sociale si reglementarile legale
internationale fac referinta la violenta domestica.
Abordarea fenomenului de violenta domestica s-a petrecut, ulterior generalizarii,
in randurile profesionistilor si ale comunitatilor, a interesului privind prevenirea
maltratarii copilului. Este interesant de remarcat faptul ca majoritatea femeilor
implicate intr-o relatie violenta constientizeaza amploarea pericolului violentei pe
care o suporta, abia in momentul in care manifestarile copiilor le trezesc sentimentul
responsabilitatii parentale.
Principala functie a familiei si a parintelui izolat – protejarea copiilor- este cel
mai adesea neglijata in cazul familiilor violente. Cu toate acestea, unul dintre cele
mai frecvente argumente ale femeilor care raman in relatie cu un partener violent
e :‘ in momentele bune, el stie sa fie un tata bun, iar copiii au nevoie de amandoi
parintii.. „Ideea ca familia reprezinta celula de baza a societatii apare in mod
implicit in dezvoltarea masurilor de protectie in cazul violentei in familie.
Agresivitatea in cuplu conduce la stabilirea unui raport de forte. Cand avem de-a
face cu niste cupluri egalitare, in care puterea de decizie apartine ambilor parteneri,
dandu-le sentimentul de satisfactie, riscul de violenta domestica e foarte scazut.
In raporturile de dominare-supunere, violenta ia o forma punitiva. Cel care
domina se bucura de o judecata morala, imatura. In majoritatea cazurilor, raportul de
putere il desemneaza pe barbat ca fiind pe pozitia dominanta, iar femeia supusa.
Limitele comportamentului social uman sunt impuse de regulile moralei. Familia, ca
grup social cu existenta privata, e guvernata de valorile, normele si tiparele
comportamentale ale adultilor formand cuplul. Acest corp de judecati morale vor fi
apoi, in procesul educatiei directe si indirecte, prin imitatie, inculcate copiilor.
Regulile morale pe care individul le achizitioneaza in familie in primul rand si
 care fac parte din procesul numit “nasterea psihica“ a copilului, sunt actul de
identitate al individului in lume, in societate.
Kant cristaliza conditiile necesare unei existente implinite ca fiind cerul instelat
deasupra capului si legea morala in inima.
Daca privim familia ca spatiu al satisfacerii nevoilor existentiale ale tuturor
membrilor ei, e evidenta nevoia unei morale bazate pe cunoastere si dragoste care sa
regleze relatiile intre membrii familiei. In absenta acestei morale, cei mai slabi
membrii ai familiei vor fi la bunul plac al celor puternici, al unor sentimente
perisabile ce pot determina incredibile oscilatii comportamentale.
O gandire morala cu principii clare, cunoasterea si respectarea nevoilor umane
in general si a nevoilor copilului pentru o dezvoltare normala, in special de catre toti
membrii adulti, pot garanta calitatea vietii familiei.
Cel mai bun predictor al violentei domestice este existenta unui incident produs
anterior momentului in care se discuta riscul de violenta in familie. Indiferent de
forma pe care a luat-o manifestarea violentei, aparitia ei in relatiile dintre membrii
familiei reprezinta o bresa ce treptat va ingadui forme si manifestari tot mai ample,
mai variate si mai frecvente. O nevinovata remarca de genul “ nu-mi place cum ti-ai
aranjat parul“ sau “nu-mi place cum te-ai imbracat “ va atrage dupa sine, in timp,
consecinte tot mai dramatice. Aceste remarce pot fi apreciate de cel /cea caruia ii
sunt adresate ca o manifestare a interesului sau, altfel spus, a iubirii. In realitate,
apare aici deja o arogare a dreptului de a impune celuilalt limitele existentei si ale
manifestarilor, dupa bunul plac al celui care se simte in pozitia dominanta. Cel
supus nu are dreptul la o existenta proprie, la nevoi proprii. Existenta si nevoile lui
se vor forma conform principiilor si ingradirilor impuse, adeseori arbitrat, de catre
cel care domina.
In timp, variatiile care apar privesc gravitatea si perioada de timp a fazelor dintre
incidente. Dupa cativa ani, incidentele pot fi tot mai grave, iar faza remuscarilor, a
insistentelor pentru iertare si impacare tot mai scurta, pana la absenta totala.
In orice stat democratic, drepturile omului sunt legi pentru a caror respectare
exista un aparat bine articulat si detinand depline puteri puse in slujba protejarii
cetatenilor. Ignorarea prevederilor legale nu permite derogari de la obligativitatea
fiecarui cetatean de respectare a lor.
Drepturile omului reprezinta nevoile umane pentru o dezvoltare si functionare
normala, implinita. De la Declaratia de Independenta a Statelor Unite, ce stipuleaza
dreptul la fericire al fiecarui individ, si pana la legile care se regasesc la nivelul
fiecarui stat si care protejeaza bunurile private ale individului, toate aceste
reglementari alcatuind corpul drepturilor omului, la nivel national sau international,
transforma in lege nevoile fiecaruia si, in acelasi timp, pun limite modalitatilor de
implinire a lor astfel incat nici un individ sa nu sufere.
In masura in care societatea are nevoie de indivizi eficienti, implicati social, ea
are nevoie de indivizi ale caror nevoi de baza sa nu mai
constituie o problema indivizi care sa poata functiona fericiti. Dar satisfactia unui
individ nu este permisa daca realizarea ei se face in detrimentul celorlalti, caci
egalitatea indivizilor, in drepturi si obligatii e o lege de baza in orice stat
democratic.
 Violenta domestica, comparativ cu alte tipuri de violenta, are aspectele ei
specifice, incriminate prin lege. Acestea sunt :
1. Accesul permanent al agresorului la victima.
In spatiul privat al caminului nu exista locuri sigure, de ‘adapostire’ si tocmai de
aceea agresorul are contro total asupra victimei sau victimelor.Se evidentiaza aici un
aspect de terorizare si de neputinta a victimelor.
2. Desfasurarea previzibila a evenimentelor de violenta, in forma ciclica, cu
episoade multiple, inevitabile si tot mai frecvente si severe in timp.
3. Angrenarea intregului sistem al familiei.
Toti membrii familiei violente devin victime – directe si indirecte – ale
agresorului.
1. In cazul violentei domestice apar modificari de structura a personalitatii
tuturor celor implicati.
Victima isi va pierde incet stima de sine si va dezvolta indezirabile mecanisme
defensive prin care va incerca sa faca fata situatiei.
Riscul de a ceda intr-un anumit moment creste pe masura ce situatia se
cronicizeaza. El poate ajunge un somer cronic, un alcoolic pastrand relatii cu mediul
social din afara familiei doar in grupuri selectate din mediile marginale, cu tulburari
de integritate sociala.
Cat despre modificarile de personalitate ale copiilor sub influenta atmosferei de
violenta in familie, statisticile care arata o trecere a comportamentelor violente de la
o generatie la alta in proportie de 75% , sunt probabil cea mai convingatoare si
cruda marturie.
2. Relatiile emotionale dintre cei doi poli ai conflictului sunt un alt specific al
violentei domestice.
Poate ca cea mai devianta manifestare emotionala in relatia agresor-victima e
sindromul Stockholm. Sindromul, descris in situatii de teroare in care victimele
ajung sa se simta legate emotional de agresor, sa fie de partea acestuia in cazul cand
s-ar lua masuri din afara impotriva lui, e o manifestare patologica a atasamentului.
Regulile dupa care se instaureaza aceasta traire sunt: amenintarea vietii si
intercalarea unor momente de slabire a amenintarii sau chiar de ingaduinta si
intelegere, in cursul amenintarii.
De asemenea, tinand seama de anormalul acestor trairi explicatiile amuzante ce
 se fac auzite adeseori in randul ‘gardienilor absenti: “sta pentru ca ii place, daca nu
i-ar placea ar pleca“ sau “nu ma amestec, pentru ca daca o fac, ea va fi cea care ma
va blama ca am intervenit si il va apara pe agresor“ sunt inacceptabile.
3. Caracterul secret, privat, care face ca victima sa aiba un acces mai mic la
surse de sprijin, apare invariabil in cazul violentei in familie.
Daca la inceput, victimele suprinse de agresor ar avea intentia de a cauta ajutor,
de a spune celor apropiati, in timp, ele nu o mai pot face, deoarece se supun unui
ordin mai mult sau mai putin explicit al agresorului, acela de a-si indeparta familia
si prietenii, cei la care ar putea sa recurga in momentele dificile.
4. Ne-interventionismul. Reprezinta tendinta celorlalti de a trece sub tacere
astfel de manifestari si e un specific consemnat de toata literatura din domeniu.
Acest specific al violentei domestice l-a condus pe Felson la o descrire
triunghiulara a ei, avand urmatoarele puncte de sprijin: agresor, victima si
“gardianul absent“.
5. Aspectele de tortura ale femeii victima sunt cvasiprezente in violenta
domestica.
6. Violenta domestica are un registru larg de manifestari: psihice, fizice,
sexuale si sociale. Ele se pot combina intr-un amalgam infernal si cu anumite
consecinte evidente, de suprafata, dar si de profunzime asupra victimelor.
Femei care isi pierd increderea si bucuria vietii, copii care cresc invatand
violenta ca pe o metoda de schimb in relatiile cu ceilalti sunt dramaticele dovezi ale
modificarilor profunde ce apar in cazul victimelor violentei domestice.
Principala functie in familie, aceea de a creste tinerele generatii,
facandu-le capabile de o viata autonoma si de a-si asuma responsabilitatea cresterii
generatiei urmatoare, este profund alterata de violenta.
Brazelton si Greenspan (2001), identifica nevoile copilului pentru o dezvoltare
normala ca fiind:
1. Nevoia de a avea relatii emotionale calde, apropiate, stabile;
2. Nevoia de a fi protejat fizic, de a avea siguranta si o viata regulata;
3. Nevoia de a avea experiente adaptate nivelului de dezvoltare a copilului;
4. Nevoia de a avea limite, de viata cotidiana structurata si de responsabilitati
adecvate nivelului de dezvoltare;
5. Nevoia de experiente adecvate diferentelor individuale ale copilului,
intereselor lui particulare;
6. Nevoia de a trai intr-o comunitate stabila, de a beneficia de sprijinul si
cultura acesteia;
7. Nevoia de a avea un viitor protejat.
Parintii violenti vor expune copiii la riscuri fizice, fie prin tintirea lor in timpul
incidentelor de violenta, fie prin neglijarea lor.
In familiile violente stabilitatea si reguleritatea vietii e intrerupta de evenimente
violente si nu exista o preocupare speciala pentru a procura copilului experientele de
care are nevoie, in acord cu varsta si particularitatile ei. Responsabilitatile acordate
copiilor depasesc de regula capacitatile lor, devenind abuzuri. Intrebata asupra
dorintei ei de a avea copii atunci cand va fi mare, o fetita provenind dintr-un cuplu
violent, raspunde: “da, vreau sa am copii pentru ca vreau sa ma ingrijeasca si pe
mine cineva, ca am obosit tot avand grija de parintii mei…“ .
Regula existentei familiilor violente este marginalizarea lor in comunitate. Ca o
consecinta a acestei marginalizari, din randurile familiilor violente provin cei mai
multi copii analfabeti sau cu abandon scolar.
Cat despre viitor, unul din semnele distincte ale victimelor violentei domestice e
absenta planurilor de viitor, asa cum capacitatea femeii victima de a-si construi un
plan de viitor si de a-l urmari cu consecventa o consideram a fi semnul reabilitarii
 ei, dupa convietuirea cu un partener violent.
In judetul Teleorman, conform Statisticilor Inspectoratului Judetean de Politie,
in anul 2011 au fost sesizate un numar de 180 de infractiuni, in anul 2012 un numar
de 149 iar in ceea ce priveste anul 2013, numarul acestui tip de infractiuni a fost de
88. Desi se constata ca numarul infractiunilor de violenta domestica este in scadere,
el se mentine totusi la un nivel ridicat raportat la numarul de locuitori.
Evidenta DGASPC Teleorman cu victimele violentei domestice care au
beneficiat de serviciile sociale oferite in cadrul Centrului Mama si copilul supusi
violentei domestice Rosiori de Vede in perioada 2009 – primul trimestru al anului
2014, arata faptul ca acestea provin din medii sociale diferite, din mediu urban si din
rural, casatorite, necasatorite si vaduve, abuzate atat de sot, concubin dar si de
membrii ai familiei extinse, avand statut de angajat si fara ocupatie, indiferent de
etnie.
In ultimii 5 ani de functionare, centru a asigurat servicii sociale pentru un
numar de 187 de beneficiari din care:
– 54 adulti ( femei supuse violentei domestice), ponderea cea mai mare fiind
reprezentata de femeile apartinand grupei de varsta 30-40 de ani, un numar de 29,
un numar de 18 incadrate in grupa de varsta 18-30 de ani si si un numar de 7 in
grupa de varsta 40-50 de ani. Referitor la statutul matrimonial se constata un numar
de 27 fiind casatorite, un numar de 22 nefiind casatorite legal, convietuind in
concubinaj si 4 fara statut matrimonial cunoscut. Un numar de 41 dintre aceste
femei provin din mediul rural, numar semnificativ mai mare de cat cele care
locuiesc in mediul urban, de 13. Relevant este faptul ca, din aceste femei, doar un
numar de 5 aveau loc de munca, restul de 49 fiind fara ocupatie.
– 133 de copii de diferite varste, atat fete cat si baieti.
Program OMS pentru prevenirea violentei
Consecintele maladive ale violentei au determinat OMS sa lanseze, in 1996, un
program de prevenire a violentei, in special amanifestarii de violenta in familie.
Programul indica 4 nivele de risc si in acelasi timp, de interventii necesare in
abordarea fenomenului :
1. Nivelul individual :
Riscul de violenta e dat de experiente anterioare de abuz si respingere, precum si
de boli si tulburari mintale.
Este evident faptul ca ample programe de educatie comunitara pot fi de maxima
utilitate la acest nivel.
2. Nivelul interpersonal :
Riscul de violenta se leaga de consumul de alcool sau droguri, de controlul
barbatului asupra bunurilor familiei, precum si de conflictele in cadrul familiei.
Preventia inseamna cresterea coeziunii familiei, cultivarea bunelor relatii intre
parinti si copii si incurajarea femeii spre a lua parte la controlul veniturilor casei.
3. Nivelul institutional :
Este reprezentat de factorii cauzali pentru comportamentele violente : statutul
socioeconomic scazut, somajul, etc.
Preventia se poate materializa prin frecventarea scolilor si a programelor
educative comunitare, dezvoltarea serviciilor si a facilitatilor pentru familii in
vecinatate, etc.
4. Nivelul structural :
Riscul de violenta este insotit de tolerarea culturala a violentei in rezolvarea
disputelor, promovarea unor roluri de gen rigide, cultivarea dominantei elementului
masculin.
Protectia o reprezinta stabilitatea politica, un control al pietei muncii,
promovarea egalitatii de gen si a non violentei in societate.
In final, concluzia la toate aceste afirmatii este ca violenta in familie se afla la
 originea celor mai dificile probleme sociale ale comunitatilor. Pare de necrezut
faptul ca atentia publica si a specialistilor pentru aceasta maladie sociala dateaza de
putin timp.Atata vreme cat violenta domestica e ignorata, lasata sa isi continue
existenta secreta si devastatoare, nu putem vorbi de o reala politica sociala, tinzand
spre o buna calitate a vietii individului si a familiei.
BIBLIOGRAFIE:
Violenta, Aspecte generale – volum coord. de Gilles Ferreol si Adrian Neculau
Dictionarul Enciclopedic Roman – vol. IV, editura Politica, Bucuresti 1966
http://www.psihiatrie.org/artb/violenta-si-boala-ps-1.php?idr=86
Violenta si boala psihica – D. PRELIPCEANU