UNIVERSITATEA USPEE CONSTANTIN STERE

FACULTATEA ASISTENȚA SOCIALĂ

REFERAT
TEMA: Familia / divortul

STUDENT: Mihai Aurelia

SPECIALITATEA: Asistența sociala

TITULAR DE CURS: Andrian Popov

Chisinau2020
Familia este o formă socială de bază, realizată prin căsătorie sau concubinaj neformal, care unește pe
soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți).

Funcțiile familiei[
Familia are mai multe funcții sociale și biologice: Funcția biologică de reproducție umană a familiei este
controversată.
In prezent acest lucru nu mai este concludent deoarece o familie poate adopta copii. Prin reproducție se
înțelege capacitatea de a produce urmași pentru asigurarea generației următoare. Astfel familia
pregnează calitatea de reproducție a unei societăți.
Sunt trei funcții sociale elementare a familiei:

 Funcția de socializare - formarea capacității de adaptare și motivare în conviețuirea socială.

 Funcția economică - asigurarea materială și protejarea copiilor față de lipsuri și boli.

 Funcția politică - asigură copiilor o poziție legitimă în societatea existentă, această funcție a
familiei poate duce la fetișism.
Din aceste trei funcții se pot distinge și:

 funcția religioasă a familiei, care de fapt joacă un rol în funcția de socializare a familiei, prin
transmiterea la generația următoare a tradițiilor religioase.
 funcția juridică a familiei, care este cuprinsă în constituție, și care are scopul protejării familiei în
societate (plătirea alocațiilor, întreținerea copiilor, stabilirea legilor de adoptare sau moștenire etc.)
 funcția economică a familiei este întregită de funcția de timp liber și recreere a familiei

MODELE
Modelul tradițional
Familia este o asociere, are un caracter privat, fiind alcătuită dintr-un bărbat, o femeie și copiii lor
naturali.
În această familie soțul își exercită rolul asupra soției și copiilor; este responsabil pentru asigurarea
mijloacelor economice necesare gospodăriei sale; reprezintă familia la nivelul sferei publice. Mama /
soția răspunde de organizarea vieții domestice, conduce gospodăria, îngrijește și educă copiii.
Există o diviziune clară între domeniul privat al familiei, asociat naturii și sfera publică, a vieții social-
politice, reglementată în mod convențional prin contractul social. De aici rezultă că legile reglementează
sfera publică, iar reprezentantul gospodăriei în sfera publică este bărbatul. Legislația tradițională privind
căsătoria se întemeiază pe diviziunea sexuală a muncii în gospodărie și societate.
Modelul contractualist
Punctul de pornire este individul autonom, stăpân pe sine și legat de ceilalți doar prin acorduri.
Căsătoria este un parteneriat încheiat conform voinței părților. Soții pot decide între ei modul de
administrare a relațiilor personale și financiare în timpul căsătoriei și în eventualitatea unui divorț.
Bazele căsătoriei, ale activității reproductive și ale vieții de familie devin nediferențiate de acelea ale
altor asocieri de tip civil sau economic. Statul nu se amestecă în încheierea contractelor.
Susținătorii ordinii contractuale a vieții de familie argumentează că aceasta este modalitatea prin care
libertatea indivizilor este limitată doar de obligațiile autoasumate. Avantaje ale contractelor:
manifestarea pluralismului și a diversității în viața de familie; contractul este privit ca o modalitate de
detașare de stereotipurile de gen.
Teoriile bazate pe contract promovează libertățile individuale, dar neglijează valorile sociale. Rezerve:
reglementările de tip contractual nu modifică mediul economic și condițiile sociale care creează relații
de dominare și subordonare între femei și bărbați; nu pot surprinde adecvat dependențele care se
stabilesc în cadrul relațiilor umane.
Modelul comunitar
Familia este expresia relaționărilor personale și sociale mai ample decât cele individuale, nu se sprijină în
primul rând pe înțelegeri contractuale și acorduri. Teoreticienii comunitarieni arată că nici o persoană nu
devine autonomă fără a parcurge mai întâi o perioadă îndelungată de dependență. Personalitățile
individuale sunt modelate de apartenența la anumite comunități etnice, regionale și religioase ale căror
valori pot fi diferite de cele ale societății predominante.
Jean Elshtain susține că: familia constituie precondiția oricărei forme de viață socială, iar un ideal
specific al familiei este necesitatea de a crea o societate mai umană. Mariajul nu este și nici nu a fost în
primul rând o relație a doi oameni…ci posibilitatea perpetuării generațiilor.Rolurile și îndatoririle
familiale sunt privite ca o sarcină de ordin politic; apar probleme legate de formularea opțiunilor și de
valorile pe care acestea le implică. Problema căsătoriilor între parteneri de același sex nu poate fi lăsată
doar pe seama părților implicate, ci aparținând domeniului decizional comunitar, în baza tradițiilor și a
teoriilor normative asupra binelui sau a altor sisteme colective de judecată. Teoriile comunitariene
articulează valorile comune, dar păcătuiesc limitând libertățile individuale și pluralismul social
Modelul bazat pe drepturi
Abordarea bazată pe drepturi a legislației familiale permite sublinierea importanței privatității familiei.
Recunoaște natura politică și caracterul negociabil al normelor și valorilor sociale. Deoarece se ocupă de
indivizi angajați în diferite relații, drepturile trebuie să țină cont de inegalitățile și dependențele
existente în rândul membrilor familiei.
Drepturi specifice relațiilor de familie: dreptul la divorț, drepturile maternale și paternale, drepturile la
custodie, vizite și întreținerea oferită copiilor se circumscriu dimensiunilor normative ale relațiilor
familiale. Există două poziții mai importante privind drepturile: prima, concepe familia ca pe o entitate
unitară, îndreptățită la a fi ocrotită de amestec sau de intervenție din parte statului; a doua, atribuie
drepturile fiecărui individ, care trebuie protejat de prejudiciile pe care statul l-ar pute ridica în calea
opțiunilor și comportamentelor sale intime. Conflictul care se conturează este între drepturile individului
și cele ale familiei. De pildă, violența domestică face necesară intervenția statului pentru protejarea
victimei. Dreptul la contracepție este un drept al cuplului, dar și al individului, chiar împotriva deciziilor
partenerului său.
Drepturile articulează relațiile dintre oameni: fiecare libertate de acțiune a unui individ impune o
constrângere, aceea de a fi respectată de către ceilalți. Lucrarea lui John Rawls: A Theory of Justice, stă
la baza teoriilor despre drepturile individuale. Critica feministă afirmă că o teorie politică, care neglijează
relațiile de ocrotire și conexiunile dintre oameni, nu poate trata în mod adecvat problemele cu care se
confruntă familiile. Teoriile fundamentate pe drepturi sunt limitate privind înțelegerea relațiilor, a
precondițiilor, responsabilităților și consecințelor relațiilor interumane.
Modelul bazat pe drepturi și responsabilități relaționale
Individul este o entitate distinct individuală, dar și o persoană puternic implicată în relații de
dependență, îngijire și responsabilitate.(De exemplu, o femeie care acceptă să poarte o sarcină pentru
altcineva trebuie percepută atât ca un agent responsabil, cât și ca o persoană care, în timpul sarcinii
sale, a stabilit anumite relații cu copilul).
Familiile sunt asociații cu caracter privat și entități modelate de ordinea politică De exemplu:
respectarea gradelor de rudenie prohibite, adopțiile legale, care permit alcătuirea unei familii fără a
avea neapărat descendență biologică; măsura în care nelegitimitatea unui copil conduce la ignorarea
legală a relațiilor părinte-copil. Viețile oamenilor sunt concordante modelelor culturale. Drepturile nu
mai sunt privite ca aparținând indivizilor și fiind rezultatul auto-conservării, ci, mai degrabă, imaginând
drepturile ca pe revendicări fundamentale, decurgând din relațiile umane de diferite grade de
privatitate. Drepturile și responsabilitățile relaționale ar remarca gama de responsabilități care decurg
din relațiile umane, din interdependențe. Se pot evidenția influențele relațiilor față de viața personală a
celor implicați, dimensiunea continuității relațiilor.
Relațiile din cadrul familiei se înscriu în contextul relațiilor de vecinătate, religioase, etnice, etc. până la
cercuri foarte largi de indivizi, incluzând chiar și pe cei ce stabilesc politica publică. De aici necesitatea de
a stabili o relație între viața de familie și ordinea politică și economică. O teorie a drepturilor și a
responsabilităților relaționale va cuprinde nu numai libertățile individuale, ci și drepturile de a întemeia
și menține asocieri private compatibile cu concepțiile publice asupra responsabilităților pe care acele
asocieri le atrag după sine, subsumând conexiunile dintre familii și comunitatea lărgită.

Forme de familie[
O formă de familie care a apărut în istorie a fost familia matriarhală (capul familiei fiind mama) sau mai
târziu patriarhală (capul familiei fiind tatăl).
În cultura occidentală se subînțelege sub termenul de familie o pereche căsătorită compusă
din tată și mamă care au copii, o familie cu copii fiind modelul ideal al unei familii în societate.
Există și altă clasificare tipologică a familiei, respectiv familiile monogame (doar două persoane sunt
căsătorite), formă larg acceptată în prezent, și familiile poligame (îndeosebi un singur barbat căsătorit cu
mai multe femei).
Forme moderne de familie au apărut ca perechi necăsătorite care sunt considerați parteneri cu sau fără
copii proprii sau adoptați.
In decursul istoriei s-a diferențiat în Europa termenul de „familie mare” unde pot trăi împreună mai
multe generații, sau de „familie mică” cu un număr de membri de familie mai restrâns.
Familia nucleară (numită si familie simplă) este acea familie compusă din soț, soție împreună cu copiii
minori care locuiesc și se gospodăresc împreună. Acesta combinație este considerată unitatea minimală
de organizare socială, ea reprezentand nucleul tuturor celorlalte forme de structuri familiale.
Familia extinsă (numită și familie lărgită sau familie compusă) cuprinde pe lângă nucleul familial și alte
rude sau alte generații. Ea include suplimentar față de copii și părinții acestora, bunicii copiilor (părinții
celor doi părinți), unchii și mătușile copiilor (adică fratii și surorile părinților împreună cu soții și soțiile
lor), verii primari (fii și ficele unchilor și mătușilor copiilor) dar uneori chiar și străbunicii copiilor (părinții
bunicilor). De regula, într-o familie extinsă traiesc și se gospodaresc împreună trei generații: copiii,
parintii, și bunicii.
Familie monoparentală
Familia monoparentală este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu unul dintre părinți. Acest
lucru se poate întâmpla ca urmare a divorțului, a separării părinților, a decesului unuia dintre părinți, a
înfierii de către un adult a unui minor sau ca urmare a deciziei unei femei de a da naștere unui copil fără
a fi căsătorită sau fără a locui cu un bărbat.

Perspective feministe[
Analizele feministe au dus la schimbarea înțelegerii conceptului tradițional de familie și au permis
existența unor „modele de familie” alternative în lumea contemporană. Pentru feminismul actual
departe de a fi o simplă asociere naturală cu un caracter privat (și care este alcătuită dintr-un bărbat, o
femeie și copii lor naturali) „familia” trebuie înțeleasă mai ales ca o abstracție, un construct social
genizat prin care bărbații își pot exercita hegemonia asupra femeilor. Pentru feminism relația femei-
familie este fundamental una dilematică pentru că vizează existența unui dezechilibru între „Sine” și
„Altul” - aceasta este tensiunea dintre satisfacerea propriilor nevoi ale femeilor vs. satisfacerea nevoilor
celorlalți membrii ai familiei față de care ele trebuie să se comporte genizat (adică să aibă grijă în mod
„natural”). Dintr-o perspectivă feministă, „familia” așa cum este ea înțeleasă în mod tradițional, este de
fapt o „arenă” unde se manifestă tensiunile și relațiile de dominație între genuri –studiile de gen fiind
interesate de identificarea modalităților prin care femeile pot rezista și/sau face față dominației
masculine la nivel intra-familial, de mecanismele de reproducere a patriarhatului prin intermediul
acestei puternice instituții socializatoare. Toate structurile tradiționale de familie sunt sisteme de putere
și autoritate în dublu sens: bărbații își exercită autoritatea asupra femeilor dar și femeile sunt socializate
pentru a fi purtătoare (sau chiar apărătoare) ale acestui tip de autoritate.
Punctul de plecare al perspectivelor feministe asupra familiei îl constituie provocarea adresată
abordărilor„ortodoxe” (tradiționale) ale „familiei” - în special paradigmei funcționaliste dominante în
științele sociale până în anii ’60 în spațiul academic. Conform teoriei funcționaliste clasice familia este o
asociere naturală cu un caracter privat, fiind alcătuită dintr-un bărbat, o femeie și copiii lor naturali, o
structură (socială) în care fiecare element (membru al familiei) deține în mod natural o serie de roluri și
intră în relații de „ordine” (subordonare, supraordonare sau egalitate) cu alte elemente. Astfel, în acest
„model” de familie bărbatul exercită rolul de soț și tată, este recunoscut drept autoritatea centrală în
raport cu ceilalți membrii ai familiei și deține controlul asupra modului în care se realizează salocarea
resurselor în interiorul și exteriorul familiei. Femeii îi sunt atribuite în mod natural două roluri sociale
fundamentale-de mamă și soție-și ea este în mod natural plus social subordonată soțului la nivelul
relațiilor decizionale intra-familiale plus acționează nu atât în exteriorul cât mai ales în interiorul
relațiilor din familie- ea nu „concurează” cu bărbatul în cadrul sferei publice. Cu alte cuvinte, pentru
abordarea clasică-funcționalistă a familiei-unde importante sunt noțiunile de echilibru și stabilitate a
sistemului- societatea se bazează pe o discriminarea de gen fundamentală dar care este funcțională.
Feminismul atacă această imagine „normală” a subordonării și oprimării femeii în familia patriarhală.
Analizele realizate dintr-o perspectivă sensibilă la gen arată că biologia distinctă a femeilor (nașterea și
creșterea copiilor) le face într-adevăr diferite pe femei dar că în plan social această realitate este
modificată prin intermediul schemelor și rolurilor de gen într-o caracteristică limitativă funcțional pentru
femei (pentru a legitima „asecendentul” masculin și a împiedica accesul femeilor la sfera publică.
Abordările de gen ale „familiei” au variat în funcție de fundalul general-teoretic în care au fost realizate
astfel încât nu se poate oferi o definiție feministă unitară a „familiei” ci concepții concurente asupra
acestui termen:

1. Pentru feminismul liberal familia tradițională (mai exact familia „tip” pentru clasa medie
americană) se constituie în principalul obstacol pentru manifestarea egalității de gen reale a
femeilor (limitările manifestându-se mai ales în ceea ce privește socializarea de gen,
reproducerea, îngrijirea copiilor și munca domestică). Cultul „adevăratei feminități” apărat în
mod patriarhal este legat de ideologia masculină și este folosit de bărbați pentru a limita
accesul femeilor în sfera publică. Tocmai pentru că ajung ca în cadrul familiei să sufere de o
„problemă care nu are un nume” (B.Friedan) ele trebuie să fie încurajate să participe la sfera
publică, să intre în competiție cu bărbații pe piața muncii, în politică sau în cadrul căsătoriei.
2. Feminismul socialist pleacă de la considerarea familiei în principal de-a lungul dimensiunii sale
economice- pentru feministele socialiste „familia” este o „unitate economică” în care există o
structură clară decizională și mecanisme diferențiate sexual pentru alocarea resurselor. Relația
bidirecțională între „familia tradițională” și „patriarhat”, spun feministele socialiste, stă la baza
reproducerii și menținerii sistemului capitalist-cu alte cuvinte femeia este dublu „oprimată”
social: de sistemul socio-economic și politic general și de familia din care face parte. Mai mult,
feminismul socialist consideră că inegalitatea fundamentală dintre bărbați și femei din cadrul
familiei nu s-a echilibrat prin simplul acces al femeilor la munca salariată. Analizele realizate din
această perspectivă (V. Beechey) demonstrează astfel că participarea femeilor la forța de
muncă salarizată poate să amplifice conflictele de gen asupra modalităților practice de
redistribuire a resurselor (financiare, afective, temporale etc) din cadrul familiei-de unde
necesitatea unui intervenționism extern (cel mai adesea statal) pentru obținerea egalității de
gen reale.
3. Spre deosebire de socialism și liberalism feminismul radical este interesat să identifice
mecanismele de constituire și perpetuare a „patriarhatului” prin intermediul familiei. Conform
acestui tip de feminism munca reproductivă a femeilor (nașterea și îngrijirea copilului) se
constituie în principala modalitate de oprimare intra-familială a femeilor. Familia tradițională
așa cum este ea existentă în mod real reprezintă chiar „esența” patriarhatului și implicit a
heterosexismului plus sexismului în relațiile dintre genuri.. Având ca teză principală ideea
conform căreia: “ Personalul este politic” -feminismul radical a considerat că oprimarea
 femeilor de către bărbați se realizează prin intermediul sexualității- nașterea copiilor în familia
patriarhală heterosexuală devine astfel o sursă de oprimare de gen.
4. Feminismul post-modernist și post-structuralist ajunge până la relativizarea noțiunii de „familie”
sugerând că acest termen nu ar desemna în mod necesar și exclusiv esența „patriarhatului” (și,
deci, a oprimării femeii-fapt luat ca fundamental de orientările feministe anterioare) ci și un
„loc de rezidență” care permite balansul continuu inter-extern în constituirea identitpții de gen.
Spre deosebire de abordările tradiționale-în care esențiale erau noțiunile de „rol”, „status” și
normativitate intra-familială-perspectivele sensibile la gen termenii pun deci accentul pe conceptele de
„putere”, „dominație”, experiență cotidiană diferită (în funcție de gen), „diversitate” -intra-rasială, inter-
etnică, religioasă- pentru definirea tipurilor specifice de „familie” . Elementul nou adus de feminism a
fost un accent mai mare pus pe evidențierea „variațiilor” tipurilor reale de familie, pe contextualizarea
acestui termen și interesul față de aspecte „invizibile” anterior (violența domestică, inegalitatea de
șanse a femeilor, munca domestică, puterea intra-familială.
In principiu casatoria se incheie pe viata dar ea se poate desface prin divort daca exista motive
temeinice care au vatamat grav raporturile dintre soti si casatoria nu mai poate continua.daca la
incheierea casatoriei este necesar consimtamintul liber al sotilor, vointa acestora trebuie sa fie luata in
considerare si atunci cand ea se manifesta si in sensul desfacerii acesteia, astfel, oricare dintre sotiare
dreptul sa ceara desfacerea casatoriei.Cand se pune problema desfacerii casatoriei trebuie sa aiba in
vedere si caracterule social al acesteia.Astfel, casatoria nu constituie numai o problema de ordin
personal, nu intereseaza numai pe cei doi soti ci si socieatatea.Caracterul social al casatoriei face ac
vointa ambilor soti sau doar a unuia dintre ei sa nu poata constitui un temei suficient pentru desfacerea
casatoriei.divortul se poate pronunta numai atunci cand se bazeaza pe imposibilitatea continuarii
casatoriei datorita unor motive temeinice.Aceasta imposibilitate se constata de catre autoritatea de stat
componenta, statul fiinde direct interesat in apararea casatoriei si a familiei de aceea a reglementat
modul in care poate fi admis divortul.

Motive temeinice de divort ar fi:

Refuzul nejustificat al unuia dintre soti de a locui impreuna cu celelalt sau parasirea nejustificata a
domiciliului conjugal;

Infidelitatea unuia dintre soti sub forma adulterului;

Atitudinea necorespunzatoare a unuia dintre soti, care se exprima in acte de violenta si alte asemenea
manifestari, ori care are drept consecinta neintelegerii grave intre sotii, care fac imposibila continuarea
casatoriei;

Existenta unor nepotrivirii de ordin fiziologic care afecteaza raporturile conjugale;

Existenta unei boli grave incurabile de care sufera unul dintre soti si necunoscuta de catre celalalt sot
decat ulterior incheierii casatoriei;

Relele purtari de ordin moral, concretizate in fapte evidente de destramarea a vietii de familie;

Separatia in fapt al sotilor nu poate legitima admiterea actiunii de divort decat ea se datoreaza
culpei(vinei) sotului piarat.

Se pot concepe mai mult sisteme privind justificarea divortului:

Divortul remediu potrivit acestei conceptii, pronuntarea divortuli nu este conditionata de culpa
vreunuia dintre soti, ci de imposibilitatea continuarii casatoriei cel putin pentru unul dintre soti.Divortul
este un remediu, o solutie pentru o situatie care nu mai poate continua, divortul urmeaza a se pronunta;

Divortul sanctiune In aceasta situatie, divortul se pronunta ca o sanctiune pentru fapta culpabila a unuia
dintre soti.Divortul nu se poate pronunta importia sotului inocent.Fiind o sanctiune pentru o fapta
culpabila, divortul se poate pronunta, daca a fost cerut, chiar cand continuarea casatoriei nu a devenit
imposibila datorita faptei savarsite;

Conceptia mixta aceasta rezulta din combinarea primelor doua conceptii.Prin urmare, divortul se
pronunta daca un sot a savirsi o fapta culpabila, datorita careia continuarea casatoriei a devenit cu
neputinta. Aceasta imposibilitate poate fi apreciata mai mult sau mai putin sever.

Procedura de divort

Procedura de divort are un caracter strict personal si de aeea nu poate fi introdusa decat de catre soti.
Sotul alienat sau debil mintal poate introduce actiunea de divort in momentele de luciditate iar daca
ulterior introducerii actiunii, sotul respectiv isi pierde luciditatea, tutorele sau va putea sa-l reperezinte
si sa continuie actiunea.

Orice proces de divort are la baza o cerere.Cererea de divort, pe linga mentiunile pe care le cuprinde
orice cerere, trebuie sa cuprinda si numele copiilo minori nascuti din casatorie sau acelora care au
aceeasi situatie legala. De asemenea, optional, se poate solicita: increintarea minorilor, fixatrea
contributiei celuilalt sot pentru intretinerea acestora , numele purtat dupa divort , impartirea bunurilor
commune.

Cererea de divort se prezinta personal de catre reclamant presedintelui judecatoriei.La primirea cererii
acesta va da sfaturi de impacare si va fixa prima sedinta publica respectind termenul de 2 luni. Actiune
de divort se anuleaza daca intervine impacarea sotilor in orice etapa a procesului .daca dupa impacare
se ivesc fapte noi, care ar justifica o noua actiune de divort, reclamantul o poate introduce, avind
posibilitatea sa se foloseasca si de faptele vechi.

Hotarirea de divort pe linga desfacerea casatoriei mai trebuie sa arate, chiar si in lipsa unei cereri
exprese a sotilor, cui se vor incredinta copii spre crestere si educare si care este contributia fiecarui
parinte la cheltuiele de crestere si educare a copiilor.In cadrul procesului de divort se solutioneaza si
unele cereri accesorii ale sotilor cu privire la numele pe care sotii il vor purta dupa divort, cu privire la
stabilirea pensiei de intretinere intre soti, cu privire la ampartirea bunurilor comune, cu privire la
atribuirea locuintei comune, cu privire la printele care va administra bunurile minorului, il va reprezenta
sau ii va incuviinta actele.