Tema 6. Functii ale familiei. Dragostea şi căsătoria.

De la opţiunea altora
la opţiunea proprie. Determinări ale alegerii partenerului conjugal. Rolurile şi
aşteptările de rol în grupul familial

Obiective: Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a conceptelor, termenilor şi noţiunilor

asociate temei. Dezvoltarea abilităţilor de explicare şi interpretare a proceselor şi
fenomenelor sociale ce caracterizeaza viata de familie

Bibliografie minimală:
Iluţ Petre, Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
1994
Traian Rotariu, Petru Iluţ (coord.), Sociologie, Mesagerul Transilvan, Cluj-
Napoca, 1996,
Anthony Giddens, Sociologie, Bic All, Bucureşti, 2000, p. 153-185

Principalele funcţii sociale ale familiei

Fără a miza totul pe teza că grupul familial a apărut din anumite nevoi
funcţionale, nu este recomandabil să se renunţe la sintagma „funcţiile familiei”.
Indiferent de cauzele genezei familiei, o dată apărută şi legitimată ea îndeplineşte
importante funţii sociale.
Expresia „funcţii sociale” indică faptul că, fiind vorba de sociologie ne
concentrăm asupra aspectelor sociale, fără a le neglija pe cele biologice. Pe de altă parte
sugerează faptul că „naturalul”,„biologicul”, „psihologicul” sunt indisolubil legate de
social şi cultural, chiar asimilate de acesta până la indistincţie.
Care sunt aceste funcţii?
1. Regularizarea comportamentului sexual - aceasta înseamnă că,
aproape fără excepţie, pe tot globul se practică tabu-ul incestului (sunt interzise relaţiile
sexuale între rude apropiate). Mijlocul formal de control este interzicerea căsătoriei
între părinţi şi copii, fraţi
- surori, unchi – nepoţi. Mariajul poate fi supravegheat nu însă şi celelalte relaţii
efective.
2. Reglementarea modelelor de reproducere - societatea permite sau
interzice anumite forme de căsătorie (monogamă sau poligamă). Pe de altă parte, prin
promovarea unei anumite concepţii despre divorţ şi recăsătorie, societatea încurajează
sau nu reproducerea.

1
 3. Funcţia economică - organizarea producţiei şi a consumului. În
societăţile pre- industriale sistemele economico-sociale depind esenţial de funcţia
productivă a familiei. În societatea industrială şi postindustrială funcţia economică
principală a familiei este consumul, dar acesta presupune organizarea bugetului adică
repartiţia cheltuielilor.
4. Socializarea copiilor – familia este contextul propice pentru
îndeplinirea acestei funcţii deoarece dispune de mijloace eficiente de control şi de
cunoaşterea personalităţii copilului. Societatea trebuie să asigure condiţii (inclusiv
pentru familie) astfel încât viitorii ei membri să-şi însuşească valorile sociale dezirabile.

5. Crearea unui climat socio-afectiv propice pentru membrii săi –

fiinţa umană are nevoie nu numai de hrană şi locuinţă ci şi de căldură sufletească,
protecţie, ajutor în momentele dificile. Familia întruneşte cel mai adesea şi în cel mai
înalt grad capacitatea de a le oferi.
6. Acordarea directă şi indirectă a statusului social – prin faptul că te
naşti într-o anumită familie, cu un anumit statut social şi istorie ţi se asigură premisele
viitoarei tale integrări, iar prin nivelul de şcolaritate pe care ţi-l asigură, familia îţi
acordă indirect şansele unui status social superior.

Dragostea şi căsătoria. De la opţiunea altora la opţiunea proprie. Dragostea

romantică.
O mare parte din iubirile şi coabitările premaritale se finalizează în căsătorii,
altele nu. În legătură cu raportul dintre dragoste şi căsătorie pot fi întâlnite două
afirmaţii:
1. E greu de conceput o iubire adevărată fără măcar gândul la căsătorie.
2. Un mariaj neîntemeiat pe dragoste este ceva aproape imoral.
Prima afirmaţie a pierdut teren, în timp ce a doua s-a consolidat în toate culturile
începând cu deceniul şapte al secolului trecut.
Conţinutul transformărilor radicale produse în alegerea partenerului de la
societăţile tradiţionale la cele moderne şi post - moderne este subsumat expresiei „ de la
opţiunea altora la opţiunea proprie”. În societăţile moderne familia nucleară este mai
puţin puternică şi pragmatică decât în societăţile bazate pe grupuri domestice extinse.
Pe măsură ce familia şi-a pierdut din relevanţa economică, politică, religioasă şi de
instruire profesională, controlul celor mai în vârstă asupra tinerilor a devenit mai puţin
apăsător.

2
 Dacă în societăţile arhaice şi tradiţionale căsătoria era o chestiune ce privea
interesele prozaice ale „clanului”, astăzi alegerea partenerului conjugal, este tot mai
mult o problemă a individului în cauză. S-a trecut de la căsătoria aranjată de părinţi şi
rude la căsătoria bazată pe alegere liberă a persoanei. Această modificare a fost
determinată şi de schimbarea funcţiei dominante a familiei: de la cea instrumental -
economică la cea expresiv – emoţională. Formula maritală dezirabilă a devenit familia
nucleară întemeiată pe sentimente pozitive, pe dragoste romantică.
Sintagma „dragoste romantică” s-a impus pe teritoriul nord – american pentru a
sublinia adaosul de idealizare, sentimentalism ce intervine într-o iubirea autentică spre
deosebire de simpla sexualitate. În accepţia americană prin „dragoste romantică” se
înţelege iubirea adevărată, dezinteresată, bazată pe ataşament reciproc, în centrul căreia
se află atracţia puternică a unuia faţă de celălalt. Aceasta nu numai că nu exclude
relaţiile sexuale dar, de câteva decenii aproape că le presupune.
W. Goode în 1959 descria sindromul dragostei romantice în următorii termeni:
idealizarea celui iubit (uneori până la „orbire”); concepţia că unul (una) şi numai unul
(una) este marea iubire, aceasta însemnând credinţă până la moarte; dragostea le
învinge pe toate; lăsarea în voie a emoţiilor personale; aproape totul în comportament
este colorat de haloul marii pasiuni; de regulă „dragostea romantică” este asociată cu
dragostea la prima vedere (după P. Iluţ, 2005, p. 100)

Determinări ale alegerii partenerului conjugal

Similaritate şi complementaritate

Diferitele genuri de similaritate şi proximitate (etnică, religioasă,

socioprofesională, de vârstă, rezidenţă, atractivitate fizică) nu lămureşte foarte clar în ce
măsură aceşti factori arată preferinţa pentru similaritate.
Ne situăm mai aproape de atractivitate când ne referim la similaritatea
sistemelor valorico – atitudinale şi a trăsăturilor de personalitate.
Investigaţiile pe cupluri maritale au dovedit că:
- există o corelaţie ridicată între similaritatea axiologică şi de personalitate,
pe de o parte, şi fericirea în căsnicie.
- se manifestă o corelaţie semnificativă între satisfacţia în căsnicie şi
similaritatea reciproc percepută de cei doi soţi;
- la cuplurile care se declară fericite, similaritatea atitudinală percepută este

3
mai mare decât cea reală;
- în perioada „curţii ” şi hotărârii de căsătorie similaritatea s-a dovedit foarte
importantă pentru formarea cuplurilor.
S-a impus atenţiei teza formulată de R. Winch (1958) că indivizii se selectează
reciproc în funcţie de nevoile complementare. Complementaritatea implică fie
- diferite niveluri ale aceeaşi nevoi(ex. un bărbat cu o puternică nevoie de
dominare va selecta ca parteneră o femeie cu un nivel mai scăzut al respectivei nevoi);

- niveluri înalte ale unor nevoi diferite care pot fi satisfăcute doar împreună
(o femeie cu înaltă nevoie de dependenţă va alege un bărbat cu o nevoie intensă de a fi
îngrijit).
Sunt cercetări care au infirmat această teză (ex. s-a constatat că bărbaţii cu
nevoie ridicată de dependenţă şi de îngrijire se căsătoresc cu femei ce au nevoi similare
şi de intensităţi apropiate).
În 1967 Winch propune o combinaţie între complementaritatea nevoilor şi a
relaţiilor de rol. Ex. un mariaj întemeiat pe complementaritatea bărbatului dominant-
femeia ascultătoare are mai multe şanse să fie armonice decât unul bazat pe
complementaritatea inversă. Primul e consensual cu prescrierea societală tradiţională de
rol.
A. Kerckooff (1974) propune integrarea similarităţii şi complementarităţii în
descrierea şi explicarea alegerii partenerului: în prima etapă e mai importantă
similaritatea valorilor şi atitudinilor, mai târziu devine importantă complementaritatea
nevoilor.

Rolurile şi aşteptările de rol în grupul familial

Noţiunea de rol desemnează aspectul dinamic al statusului, trecerea de la

poziţia abstract acreditată la comportamentul concret Î.n literatura americană se
vorbeşte mai mult de rol, statusul fiind considerat o variantă sau o etapă a rolului.
Astfel G. W. Allport (1981), examinând relaţia între rol şi personalitate face distincţia
între rolul prescris (rol dat social, existent în afara individului concret; este statusul
ca primă etapă a rolului); rolul perceput (cum îşi imaginează fiecare individ rolul cerut
de societate); rolul asumat (rolul perceput la care se adaugă componenta evaluativ-
afectivă) şi rolul efectiv jucat (în această etapă este importantă capacitatea individului
de a transpune comportamentul cerinţelor de rol).
Practica socială a instituit legi scrise şi nescrise pentru statusurile şi rolurile
4
dintr-o anumită cultură şi etapă. Ex. a fi tată presupune responsabilităţi legale şi/sau
informale precum şi unele drepturi asupra copiilor şi soţiei.
Când vorbim despre status şi rol în contextul familial este operant să discutăm
în termeni de aşteptări. Din această perspectivă, psihologia socială defineşte statusul ca
totalitate a atitudinilor, opiniilor, reacţiilor comportamentale la care un individ se
aşteaptă din partea celorlalţi în virtutea poziţiei pe care o ocupă; Simetric, rolul
reprezintă aşteptările celorlalţi faţă de o persoană şi ocupă o anumită poziţie. Ex. un tată
se aşteaptă la o anumită atitudine din partea copiilor, iar aceştia au un anume status (au
aşteptări din partea tatălui) şi un rol; aceasta înseamnă, că sub aspectul conţinutului,
noţiunile de status şi rol ca aşteptări sunt simetrice şi pot fi schimbate între ele. Întrucât
rolul e mai apropiat de comportamentul concret, s-a încetăţenit expresia aşteptări de
rol.
În diferite culturi şi etape istorice aşteptările de rol se concretizează prin
conţinuturi deosebite, dar şi prin cât de clar sau vag sunt ele definite.
Specificul şi claritatea aşteptărilor este mai accentuată în cazul rolurilor
înnăscute, unde diferenţele sunt de ordin biologic, deci evidente. Aşa se întâmplă şi cu
rolurile de sex (gen) – bărbat şi femeie.
Teoria echităţii aplicată rolurilor conjugale se întemeiază pe următoarea idee::
căsnicia este o continuă negociere de roluri.

Structurarea şi dinamica rolurilor se face după principiul echităţii. Chiar dacă nu

la modul riguros cantitativ, membrii familiei, cu deosebire soţii, estimează, fiecare în
parte, raportul dintre costurile şi beneficiile sale pe de o parte, costurile şi beneficiile
partenerului pe de altă parte. Echitatea se exprimă astfel:
Bx By
Cx  Cy

Când unul sau ambii parteneri constată că nu există egalitate în respectivul

raport vor adopta diferite strategii pentru a rezolva inegalitatea. Soluţiile sunt
comportamentale sau psihologice.
Teoria echităţii şi negocierii de roluri susţine că evaluarea vieţii de familie ca
inechitabilă (cronic) este factorul de prim ordin în ruptura conjugală.