UNIVERSITATEA ”PETRE ANDREI” DIN

IAȘI
FACULTATEA DE DREPT

Lect. univ. dr. Irina APETREI

Asist. univ. drd. Dana Larisa DRUGĂ

DREPT PROCESUL CIVIL

PARTEA GENERALĂ

SUPORT DE CURS
2019-2020
2
 Cuprins

Capitolul I - Noţiuni generale

1. Justiţia şi procesul civil
1. 1.Noţiuni introductive................................................................................................5
1.2. Conceptul de jurisdicţie.Activitatea de jurisdicţie. Actul jurisdicţional.................6
1.3. Procesul civil. Noţiune. Sistemul procesului civil..................................................7
2. Dreptul procesual civil
2.1. Noţiune.Obiectul dreptului procesual civil..............................................................8
2.2.Caracterele dreptului pocesual civil..........................................................................8
2.3. Sistemul dreptului procesual civil............................................................................9
2.4. Legătura dreptului procesual civil cu celelalte ramuri de drept...............................9
2.5.Izvoarele dreptului procesual civil...........................................................................10
2.6. Normele de drept procesual civil.............................................................................11
2.7. Acţiunea normelor de procedură

Capitolul II - Principiile dreptului procesual civil……………………………………………14

1. Notiuni introductive. Definitie. Important..............................................................................14
2. Analiza principiilor....................................................................................................................14
2.1. Principiul legalitatii.....................................................................................................14
2.2. Principiul independentei judecatorilor si supunerii lor numai legii.............................15
2.3. Principiul aflarii adevarului.........................................................................................15
2.4. Principiul disponibilitatii.............................................................................................16
2.5. Principiul rolului activ al judecatorului.......................................................................17
2.6. Principiul egalitatii......................................................................................................18
2.7. Principiul dreptului la aparare.....................................................................................18
2.8. Principiul contradictorialitatii......................................................................................19
2.9. Principiile publicitatii, oralitatii, nemijlocirii si continuitatii......................................19
2.10. Limba oficiala.............................................................................................................20

Capitolul III– Acţiunea civilă

1. Noţiunea şi natura juridică a acţiunii civile..............................................................................23
1.1. Dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă……………………………………………..24
1.2. Corelaţia dintre dreptul la acţiune, acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil................24
2. Elementele acţiunii civile............................................................................................................25
2.1. Părţile............................................................................................................................25
2.2. Obiectul.........................................................................................................................26
2.3. Cauza ............................................................................................................................26
3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile....................................................................................27
3.1. Formularea unei pretenții……………………………………………………………27
3.2. Justificarea unui interes………………………………………………………………29
3.3. Capacitatea procesuală………………………………………………………………..31
3.4. Calitatea procesuală…………………………………………………………………37
3.4.1. Definiţie…………………………………………………………………37
3.4.2. Justificarea calităţii procesuale………………………………………….40
3.4.3. Transmiterea calităţii procesuale………………………………………..41
4. Clasificarea acţiunilor civile......................................................................................................44
4.1. Clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de reclamant…………..44
4.1.1. Acţiuni în realizarea dreptului.......................................................................44
4.1.2. Acţiuni în constatare de drepturi..................................................................44
4.1.3. Acţiuni în constituire de drepturi..................................................................45
4.2. Clasificarea acţiunilor în funcţie de natura dreptului ce se valorifica prin acţiune….45
4.3. Clasificarea acţiunilor după calea procedurală aleasă de parte……………………….48

3
Capitolul IV – Participanţii la procesul civil – Instanţa de judecată (I)
1. Consideraţii generale........................................................................................................ 49
2. Instanţa de judecată...........................................................................................................49
2.1. Noţiuni introductive.................................................................................................49
2.2. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil...............................................................49
2.3. Compunerea instanţei de judecată .........................................................................49
2.4. Constituirea instanţei..............................................................................................50
3. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei:...............................50
3.1. Incompatibilitatea......................................................................................................50
3.2. Abţinerea şi recuzarea..............................................................................................52
4. Participarea procurorului în procesul civil......................................................................... 52
4.1. Poziţia procurorului în procesul civil..................................................................... 52
4.2. Formele participării……………………………………………………………… .53

Capitolul V - Participanţii în procesul civil (II) – Părţile în procesul civil

1. Noţiuni introductive. Poziţia procesuală a părţilor……………………………………… 55
2. Coparticiparea procesuală………………………………………………………………… 55
2.1. Noţiune................................................................................................................... .55
2.2. Felurile coparticipării............................................................................................... 55
2.3. Efectele coparticipării...............................................................................................56
3. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor…………………………………………....56
3.1. Drepturi şi obligaţii procesuale…………………………………………………....56
3.2. Abuzul de drept procesual civil………………………………………………… ..57

Capitolul V- Participanţii la procesul civil (III)- Terţele persoane în procesul civil

1. Precizări preliminare………………………………………………………………………….60
2. Intervenţia şi formele ei………………………………………………………………………60
2.1. Noţiunea de intervenţie principală ……………...…………………………………60
2.2 Noţiunea de intervenţie accesorie…………………………………………………….60
2.3. Instanţa competntă…………………………………………………………………...61
2.4. Procedura de soluţionare a cererii de intervenţie…………………………………….61
3. Chemarea în judecată a altor personae……………….……………………………………..61
3.1. Noţiune………………………………………………………………………………62
3.2. Procedura de soluţionare a cererii……………………………………………………62
4. Chemarea în garanţie…………………………………………………………………………62
4.1. Noţiune………………………………………………………………………………62
4.2. Procedura chemării în garanţie………………………………………………………62
5. Arătarea titularului dreptului………………………………………………………………63
5.1. Noţiune………………………………………………………………………………63
5.2. Procedura arătării titularului dreptului………………………………………………63
6. Reprezentarea judiciară convenţională a părţilor în procesul civil……………………….64
6.1. Noţiune. Condiţii……………………………………………………………………...64
6.2. Reprezentarea prin mandatar neavocat………………………………………………64
6.3. Reprezentarea prin avocat……………………………………………………………64
6.4. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant conventional…………….65

Capitolul VI - Competenţa instanţelor judecătoreşti

1. Noţiunea şi clasificarea competenţei........................................................................................67
1.1. Noţiunea de competenţă..............................................................................................67
1.2. Clasificarea normelor de competenţă..........................................................................67
4
 2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti. Aspecte generale....................................68
3. Competenta jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti.........................................................69
3.1. Competenţa materială................................................................................................ 69
3.1.1.Competenţa materială funcţională................................................................ 69
3.1.2.Competenţa materială procesuală civilă.......................................................70
3.2. Competenţa teritorială.................................................................................................73
3.2.1. Competenţa teritorială de drept comun.....................................................73
3.2.2.Competenţa teritorială alternativă...............................................................74
3.2.3.Competenţa teritorială exclusivă.................................................................75
4. Întinderea competenţei instanţei sesizate.................................................................................77
4.1. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa apărărilor
pârâtului...........................................................................................................................................77
4.2. Competenţa în cazul chestiunilor prejudiciale........................................................... 78
4.3. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa incidentelor de
procedură.........................................................................................................................................78
4.4. Prorogarea competenţei instanţei sesizate…………………………………………..78
4.4.1. Prorogarea legală de competenţă………………………………………..79
4.4.2. Prorogarea judiciară de competenţă. Strămutarea. Delegarea..................79
4.4.3. Prorogarea convenţională (voluntară) de competenţă..............................81
5. Incidente procedurale referitoare la competenţă...................................................................81
5.1. Precizări prealabile.....................................................................................................81
5.2. Excepţia de necompetenţă..........................................................................................82
5.3. Conflictele de competenţă..........................................................................................83

Capitolul VIII - Actele de procedură. Termenele procedurale. Sancţiunile procedurale

1. Actele de procedura...................................................................................................................88
1.1.Notiunea si importanta actelor de procedura................................................................88
1.2 Clasificarea actelor de procedura..................................................................................88
1.3.Conditii pentru indeplinirea actelor de procedura........................................................89
2. Termenele procedurale.............................................................................................................90
2.1. Notiune........................................................................................................................90
2.2. Clasificare....................................................................................................................90
2.3. Durata şi modul de calcul al termenelor procedurale..................................................91
3. Sanctiunile procedurale (pentru nerespectarea conditiilor referitoare la actele de
procedură şi la termenele procedurale)....................................................................................................93
3.1. Noţiuni generale...........................................................................................................93
3.2. Nulitatea actelor de procedură ....................................................................................93
3.2.1. Notiune.....................................................................................................93
3.2.2. Clasificarea nulitătilor..............................................................................94
3.2.3. Mijloace de invocare................................................................................96
3.2.4. Efectele anulării actelor de procedură......................................................96
3.3. Decăderea ..................................................................................................................97
3.3.1. Notiune.....................................................................................................97
3.3.2. Cazurile în care intervine decăderea........................................................97
3.3.3. Invocarea si constatarea decaderii............................................................99
3.3.4. Efectele decaderii şi repunerea în termen................................................ 99

5
 Capitolul I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Justiţia şi procesul civil

1.1. Consideraţii prealabile

Justiţia, privită sub ambele sale aspecte – ca sistem al organelor judecătoreşti şi ca

activitate desfăşurată de aceste organe – are sarcina de a da viaţă, de a aplica în concret normele
de drept material pentru a crea cadrul necesar desfăşurării relaţiilor sociale, sancţionând pe cei
care înfrâng aceste norme juridice, la nevoie chiar cu ajutorul forţei de constrângere a statului,
spre a impune respectarea drepturilor încălcate.1Deosebit de important este a releva însemnătatea
socială a procesului civil în cadrul distribuirii justiţiei: rezolvarea confictelor de interese ce se
ivesc în circuitul civil, servind astfel „ca formă specială a influenţării sociale şi a constrângerii
judiciare, la valorificarea în concret a dreptului subiectiv încălcat şi, prin aceasta, la restabilirea
ordinii de drept tulburate2.
Într-un stat de drept justiţia ocupă un loc aparte consacrându-se ca un factor hotărâtor al
restabilirii ordinii juridice şi una dinntre garanţiile proceselor democratice într-o societate
civilizată. Situaţia normală într-o societate democratică o reprezintă realizarea raporturilor
juridice de drept substanţial, de regulă, fără intervenţia vreunui organ de stat. Se poate observa că,
atât în realitatea socială cât şi în concepţia doctrinei juridice, are întâietate aspectul de
conformare, necontencios al raporturilor juridice civile. Astfel, de obicei, regulile de drept sunt
respectate iar obligaţiile îndeplinite fără necesitatea de a se recurge la constrângere.
În viaţa socială apar uneori şi situaţii de nesocotire, de multe ori regulile dreptului
obiectiv nu sunt respectate, drepturile subiective civile nu sunt satisfăcute ori obligaţiile nu sunt
îndeplinite astfel încât „atunci când se produc asemenea incidente şi când voinţa titularului
dreptului se manifestă pentru a lupta contra lor, dreptul capătă un caracter nou, specific, el devine
pretenţie”3.
Această pretenţie trebuie rezolvată şi, pe cale de consecinţă, ordinea circuitului civil va fi
restabilită cu ajutorul organelor de stat competente care desfăşoară o activitate special
reglementată în vederea realizării scopului pentru care dreptul subiectiv a fost recunoscut
titluarului său. Aceste organe menţionate, potrivit art. 25 din Constituţie sunt : „Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege”, curţile de apel, tribunalele
şi judecătoriile.
Prin urmare, cum este şi firesc, în statul nostru de drept nimeni nu-şi poate face singur
dreptate, titularii drepturilor civile încălcate sau nerecunoscute având cuprinsă în chiar conţinutul
acestor drepturi prerogativa de a se adresa în calitate de reclamanţi instanţei de judecată. Pe de
altă parte, accesul la justiţie în statul nostru este liber, şi consfinţit ca drept de sine stătător în
Constituţia României, potrivit cu care „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor şi intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi acest drept”.

1
Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura didactică şi pedagocică,
Bucureşti, 1977, p.19
2
Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein , op.cit, p. 20
3
E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupta”, Bucureşti, 1932, vol. I, p 303
6
 1.2. Conceptul de jurisdicţie.Activitatea de jurisdicţie. Actul jurisdicţional

În literatură şi jurispridenţă, conceptul de jurisdicţie are mai multe accepţiuni, două dintre
acestea fiind relevante în procesul de înfăptuire al justiţiei în statul de drept
Într-o primă accepţiune, termenul de jurisdicţie desemnează puterea de a decide asupra
conflictelor apărute între diferite subiecte de drept prin aplicarea legii 4. S-a remarcat de către un
autor de prestigiu că jurisdicţia reprezintă „acţiunea legii” în faţa autorităţilor publice specializate
în apărarea drepturilor subiective5.
Conceptul de jurisdicţie vizează – într-o opinie cu un caracter aproape tradiţional -
prerogativele şi autoritatea conferită unor categorii statale în scopul aplicării legii, mai concret,
al înfăptuirii justiţiei. De aceea s-a spus că noţiunea de jurisdicţie ca „putere” este insuficientă
pentru o calificare corectă a conceptului, ea fiind în realitate o „putere-datorie”. Într-adevăr,
judecătorul are nu numai facultatea de a judeca, ci şi datoria administrativă de a o face6.
Într-o a doua accepţiune jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin are statul
distribuie justiţia7.
Pornind de la conţinutul art. 21 din Constituţie este deosebit de important să precizăm
înţelesul noţiunii de justiţie.
În literatura şi practica judiciară au fost consacrate şi alte sensuri ale noţiunii de justiţie:
- în sens restrâns prin justiţie se înţelege ansamblul instituţiilor prin mijlocirea cărora
funcţia judiciară se poate exercita : instanţele, magistraţii, auxiliarii jusitiţiei
- cel tehnic, potrivit cu care justiţia este o funcţie, funcţia de a judeca. Sunt însă numeroşi
autori care atrag atenţia asupra faptului că instanţele de judecată au atribuţii care exced acestei
funcţii, existând numeroase cereri soluţionate de judecători în cadrul procedurii necontencioase
sau în alte materii (de exemplu : procedura declarării judecătoreşti a dispariţiei şi a morţii,
adopţia, procedura punerii sub interdicţie etc).
Activitatea organelor judiciare, desfăşurată în vederea rezolvării cauzelor civile este o
activitate de jurisdicţie, adică puterea de a judeca şi de a aplica legea printr-o hotărâre care va fi
dusă la îndeplinire, eventual, prin contrângere.
Aşadar, conceptul de jurisdicţie implică, nu doar rostirea dreptului - iuris/dictio (activitatea de
judecată), ci şi posibilitatea efectivă de valorificare a celor statuate de judecător prin hotărâre –
imperium (executarea silită).
Actele jurisdicţionale sunt considerate manifestări de voinţă prin care un organ cu
independenţă funcţională soluţionează, cu putere de lucru judecat, după o procedură bazată pe
principiul contradictorialităţii, litigii juridice, creând, modificând sau desfiinţând drepturi şi
obligaţii pentru părţi precum şi pentru organele de punere în executare.
Pornind de la acest înţeles dat actelor jurisdicţionale remarcăm fără dificultate că în sfera
lui semantică se circumscrie specificul activităţii judecătorului.
Judecătorul însă, în activitatea sa, întocmeşte sau pronunţă acte care exced definiţiei
actului jurisdicţional, îmbrăcând o natură mixtă, ceea ce ne determină să punctăm cu claritate
trăsăturile actului jurisdicţional:
a) orice act jurisdicţional emană de la un judecător independent şi care se supune numai legii;
b) activitatea de jurisdicţie se desfăşoară cu respectarea riguroasă a formelor şi regulilor
procedurale prestabilite de lege;

4
D. Radu, în Dicţionar de drept procesual civil de M. N. Costin, I. Leş, M. Minea, D. Radu, Editura didactică şi
pedagocică, Bucureşti, 1983, p. 287
5
E. Herovanu, op. cit, p 303, 304
6
Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, p.3
7
E. Herovanu, op. cit. p. 303, citat de Ioan Leş în Tratat de drept procesual civil, Bucureşti, Editura All Beck, 2002,
p.3
7
c) soluţiile pronunţate de judecători sunt date cu putere de lucru judecat (relativă sau absolută),
prin urmare asupra a ceea ce s-a judecat într-o cauză nu se mai poate reveni, odată ce hotărârea a
rămas definitivă şi irevocabilă;
În concluzie, trebuie să reţinem că toate actele care emană de la un judecător aflat în exerciţiul
funţiunii îmbarcă un caracter jurisdicţional, chiar dacă unele dintre ele nu se încadrează în
definiţia clasică dată actului jurisdicţional, îmbăcând o natură mixtă, fie administrativă, fie
contractuală8.

1.3. Procesul civil. Noţiune. Sistemul procesului civil

Noţiune.
Persoana ale cărei drepturi civile nu sunt recunoscute ori a fost tulburată în exercitarea lor
se poate adresa instanţei de judecată competentă, pentru a restabili situaţia de drept.
De asemenea, persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată şi pentru
valorificarea unor drepturi sau interese legitime (cererea de adopţie, punere sub interdicţie,
declararea dispariţiei şi a morţii).
Sesizarea organului de judecată competent se face prin cererea de chemare în judecată.
Pentru a putea soluţiona litigiul este chemat în faţa instanţei şi pârâtul (cel despre care
reclamanutl pretinde că i-a încălcat sau nesocotit dreptul).
După stabilirea împrejurărilor în care s-au săvârşit faptele, pe bază de probe administrate
direct şi nemijlocit în faţa instanţei, aceasta se retrage pentru deliberare (chibzuire). În urma
analizei probelor şi a coroborării situaţiei de fapt cu normele legale aplicabile în speţă,
judecătorul pronunţă o hotărâre.
Dacă una din părţi nu este mulţumită de soluţia dată prin hotărâre, aceasta poate fi atacată
prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Hotărârile definitive şi irevocabile pot fi puse în executare silită (dacă sunt susceptibile de
executare) în cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia.
Această schemă sumară descrisă mai sus ascunde o activitate deosebit de complexă
desfăşurată de organele de jurisdicţie, dar presupune cu necesitate şi prezenţa altor organe sau
persoane (martori, experţi, interpreţi, organe de executare) chemate să contribuie la rezolvarea
conflictelor. În cadrul acestei activităţi, pe de altă parte, între participanţii la proces se stabilesc
anumite raporturi procesuale, acestea dând naştere, de fapt, procesului civil.
Prin urmare, putem defini procesul civil ca fiind activitatea desfăşurată de instanţă, părţi,
organe de executare şi alte organe sau persoane care participă la înfăptuirea justiţiei în cauzele
civile, precum şi raporturile dintre aceşti participanţi, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor
ori intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor
titluri executorii, conform procedurilor stabilite de lege.

Sistemul procesului civil

În principiu, procesul civil parcurge două mari faze:
a) faza judecăţii propriu-zise (cognito) – care se desfăşoară în faţa instanţelor de judecată,
de fond, şi se finalizează prin deliberare şi pronunţarea hotărârii, urmată de judecată în căile
ordinare de atac (apel, urmat de recurs, cale extraordinară de atac) etapă după care hotărârea
rămâne definitivă sau/şi irevobilă;
b) faza executării silite (executio) – etapă care include activitatea instanţei de executare şi
a executorului judecătoresc (care îşi îndeplineşte atribuţiile sub controlul instanţei), activitate în
cadrul căreia hotărârea definitivă (definitivă şi irevocabilă) este adusă la îndeplinire de către
organul de executare, din ordinul şi sub controlul instanţei de judecată.
8
Oana Zaharia Lefter, op. cit, p.15
8
 Faza judecăţii propriu-zise poate avea, la rândul său, mai multe etape.
Astfel, procesul civil începe întotdeauna cu o etapă prealabilă, procedura scrisă, în care
părţile îşi comunică reciproc (prin cuprinsul cererii de chemare în judecată, întâmpinare şi
reconvenţională) pretenţiile şi apărările. Urmează apoi etapa dezbaterilor în şedinţă de judecată,
în cadrul căreia se administrează probele şi se pun cuncluzii pe fondul cauzei cu privire la
pretenţiile şi apărările formulate. Faza judecăţii se termină, în sfârşit, cu deliberarea şi
pronunţarea hotărârii.Dacă se exercită o cale de atac se trece în faza controlului judiciar, ordinar
şi extraordinar, care urmează în linii mare aceleaşi etape.
Nu este obligatoriu însă ca fiecare proces civil să parcurgă toate aceste etape. Spre
exemplu, este posibil ca procesul să se termine fără o judecată propriu-zisă dacă participanţii
renunţă la acţiune sau la drept, tranzacţionează ori lasă în mod copulativ pricina în nelucrare.
Faza executării silite poate cuprinde şi ea mai multe etape.

2. Dreptul procesual civil

2.1. Noţiune. Obiect

Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează modul
de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturile civile ori la
interesele legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei precum şi modul de executare silită
a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Referindu-ne la drepturile subiective civile, avem în vedere nu numai drepturile
recunoscute de leagea civilă, ci şi pe cele care intră în conţinutul raporturilor de drept comercial,
al familiei, al muncii etc.Pe de altă parte, trebuie luate în considerare nu numai situaţiile în care
se încearcă valorificarea unui drept subiectiv, ci şi acele situaţii prevăzute de lege, în care se
urmăreşte pe calea justiţiei, realizarea sau apărarea unui interes . De exemplu, posesia ca stare de
fapt este apărată prin intermediul acţiunii posesorilor (art. 1003-1005 C. proc. civ.).
Obiectul dreptului procesual civil îl formează raporturile juridice ce se stabilesc între
participanţii la proces, în cadrul activităţii de examinare şi soluţionare a cauzelor civile.
Aceste raporturi procesuale sunt multiple şi variate. Desigur, dintre ele, raporturile dintre părţi şi
instanţa de judecată sunt guvernate de cele mai numeroase reguli.
Pornind de la asemenea considerente, materia dreptului procesual civil a fost structurată în
trei părţi:
Jurisdicţia - cuprinde regulile ce guvernează organizarea judecătorească şi competenţa
instanţelor de judecată.
teoria acţiunii civile – arată condiţiile în care o persoană poate obţine recunoaşterea sau
stabilirea drepturilor şi intereselor sale. Acţiunea civilă, aşa cum se va vedea pe parcursul
studiului nostru, constituie principalul element de legătură dintre dreptul substanţial şi dreptul
procesual, reprezentând, în acelaşi timp, în cadrul procesului civil, punctul de trecere între
jurisdicţie şi procedura civilă.
procedura civilă este cea de-a treia parte a dreptului procesual civil şi conţine regulile
după care se desfăşoară judecata şi executarea silită.

2.2. Caracterele dreptului procesual civil

În doctrină au fost recunoscute următoarele caractere ale dreptului procesual civil:

a) Caracterul sancţionar, întrucât conduce la soluţionarea diferendelor care poartă asupra
drepturilor subiective civile, dreptul procesual civil garantează eficacitatea şi respectarea
normelor de drept material care consacră acele drepturi;

9
 b) Caracterul reglementar
c) Caracterul formalist
d) Caracterul de drept comun

2.3. Sistemul dreptului procesual civil

Dreptul procesual civil poate fi, de asemena, împărţit în trei părţi9:

- partea I – „Noţiuni şi instituţii generale” – tratează problemaitica principiilor şi
instituţiilor comune tuturor fazelor procesului civil;
- partea a doua – „Judecata” – tratează aspecte concrete privind desfăşurarea fiecărei faze
procedurale, precum şi cele care derogă de la procedura de drept comun şi formează calificări
procedurale speciale;
- partea a treia – „Executarea silită” – analizează instituţiile şi formele procesuale prin
care se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie, dispoziţiile ce decurg din diverse titluri executorii.

2.4. Legătura dreptului procesual civil cu celelalte ramuri de drept

În ştiinţa dreptului contemporan nu se mai contestă caracterul de sine stătător,

independent, al dreptului procesual civil. Pe de altă parte însă, dreptul procesual civil nu
constituie o ramură a siatemului juridc „izolată într-un turn de fildeş”, existând o interdependenţă
deosebit de accentuată între dreptul prcesual civil şi alte ramuri de drept.
a)Drept procesual civil – drept civil
Corelaţia dintre cele două ramuri de drept dă expresie legăturii dintre formă şi conţinut. Astfel,
dreptul procesual civil este tocmai „mijlocul tehnic” prin care se poate ajunge la protejarea
drepturilor subiective recunoscute de ordinea juridică. Pe de altă parte, fără existenţa dreptului
civil, norma de drept procesual civil ar fi lipsită de obiect10.
Norma procesuală este menită să ofere căile cele mai potrivite pentru realizarea drepturilor
subiective consacrate de dreptul material, ea fiind necesară pentru ca dreptul substanţial să se
poată realiza în integritatea sa.
b)Drept procesual civil - dreptul constituţional
Dreptul Constituţional conţine norme cu valoare de principiu pentru toate celelalte ramuri de
drept, consacrând chiar un capitol distinct autorităţii judecătoreşti (cap. IV). În această parte,
Constituţia determină pricipiile fumndamentale ale activităţii judiciare: principiul independenţei
judecătorilor, art. 124 alin.1 arată că: „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, iar alin.2 că:
„Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, inamovibilitatea, publicitatea şedinţelor
de judecată, dreptul la apărare, desfăşurarea şedinţei în limba română, legalitatea.
c) Drept procesual civil- dreptul procesual penal
Legătura celor două ramuri de drept este determinată, în principal, de obiectul lor de
reglementare: modul în care se realizează activitatea judiciară.
Prin urmare, între cele două ramuri de drept există asemănări semnificative, dar şi deosebiri de
esenţă.
d) Drept Procesual Civil – Drept administrativ. Drept Financiar
În ţara noastră nu există o „justiţie administrativă”; aşadar, procesele privind raporturile
juridice administrative se soluţionează după regulile procedurii civile, de către instanţele de
judecată competente.

9
Oana Zaharia Lefter, Drept procesual civil. Partea generală, Suport de curs, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2008,
p.14
10
Oana Zaharia Lefter, op. cit, p.15

10
 Aceleaşi considerente pot fi reţinute şi în ceea ce priveşte dreptul financiar, mai ales în
lumina actualelor reglementări care au transferat în competenţa tribunalelor specializate litigiile
financiare, anterior aflate în competenţa sistemului Curţii de Conturi.

2.5. Izvoarele dreptului procesual civil

Noţiunea de izvor de drept poate fi analizată în două accepţiuni:

În sens material, prin izvor de drept se înţelege condiţiile socio-economice ce impun
crearea unui ansamblu de norme, iar în sens juridic (formal) tocmai aceste norme, mijloace
specifice, puse la dispoziţia organelor specializate ale statului, exprimate prin acte normative,
care să apere relaţiile economice şi sociale.
În ceea ce priveşte materia Dreptului Procesual Civil aceste acte normative sunt, în
special:
1.Constituţia
2. Legile
Legea care formează dreptul comun în materie este Codul de Procedură Civilă, intrat în
vigoare la 1 dec. 1865 şi care, de-a lungul timpului a suferit numeroase modificări. În scopul
respectării cerinţelor esenţiale ale reformei din România, prin Legea nr. 134/2010 a fost adoptat
Noul Cod de Procedură Civilă (NCPC) – republicat în M. Of. Nr. 545 din 3 august .
Norme cu caracter procedural se întâlnesc chiar în alte legi.
Un izvor foarte important de drept procesal îl constituie totodată Lg. 304/2004,
republicatăpentru organizarea judecătorească, Lg. 303/2004 privind statutul magistraţilor,
republicată, Lg. 317/2004, republicată privind Consiliul Superior al Magistraturii etc.
Alte legi care pot fi considerate izvor de Drept Procesual Civil sunt: Lg. 18/1991 privind
Fondul Funciar,Lg. 1/2000, republicate; Lg. 554/2004 a Contenciosului Administrativ; Lg.
31/1990 privind Societăţile Comerciale, republicată; Lg. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale; Lg. 26/1990 privind Registrul
Comerţului; Lg. 15/1991 privind brevetele de invenţii; Lg. 36/1995 privind notarii publici şi
activitatea notarială; Lg. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesie de avocat; Lg.
64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului; Lg. 7/1996 privind cadastrul
şi publicitatea imobiliară etc.
3. Ordonanţele de Guvern
Pot constitui izvor de drept procesual civil însă numărul ordonanţelor care instituie norme
procedurale este relativ redus. Cu titlu de exemplu: Ordonanţa 30/1999 pentru modificarea şi
completarea Legii 146/1999, O. G. Nr. 5/2001, O.U.G. 119/2007
4. Documentele adoptate de Comisia şi Parlamentul European
Integrarea României în Uniunea Europeană a determinat şi o multiplicare a izvoarelor
dreptului procesual civil. Reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene ne îndreptăţesc să
vorbim chiar de un drept procesual al Uniunii Europene. Unele dintre cele mai importante
reglementări adoptate de Comisia Europeană şi Parlamentul European sunt:
- Regulamentul CE nr. 44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre;
Rgulamentul CE nr. 2201/2001 privind competenţa , recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială;
5.Jurisprudenţa. Tratatele şi convenţiile internaţionale
În literatura juridică din ţara noastră, cu mici excepţii, practicii judiciare nu i se
recunoaşte caracterul de izvor de drept. În categoria derogărilor intră totuşi deciziile Curţii
Constituţionale. Astfel, potrivit art. 145 alin. ultim Constituţie: „deciziile Curţii constituţionale
sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

11
 Nu în ultima instanţă, în categoria izvoarelor de Drept Procesual Civil trebuie să includem
şi tratatele şi convenţiile internaţionale care conţin reguli de procedură şi sunt ratificate de
Parlamentul României, în conformitate cu art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Constituţie.

2.6. Normele de drept procesual civil

Clasificare

Normele Dreptului procesual civil reglementează aşa cum am arătat, modul de judecare a
cauzelor civile şi cel privind punerea în executare silită a hotărilor judecătoreşti sau a altor titluri
executorii.
a)După obiectul lor, normele procedurale se împart în:
- norme de organizare judecătorească
- norme de competenţă
- norme de procedură propriu-zisă
Aceste norme pot fi, la rândul lor, clasificate în:
norme de procedură contencioasă
norme de procedură necontencioasă
norme de executare silită
b) În funcţie de întinderea câmpului de aplicare:
Normele generale (de procedură) reglementează raporturile aplicabile în orice materie, cu
excepţia acelora pentru care s-a instituit o procedură specială
Norme speciale de procedură sunt acelea care prescriu reguli de urmat numai într-o
anumită materie, derogând de la dreptul comun.
c) După caracterul conduitei pe care o prescriu:
Norme procesuale imperative prescriu o conduită de la care părţile nu pot deroga.
Norme procesuale dispozitive (permisive, supletive) impun o conduită de la care părţile pot
conveni să se abată.

2.7. Acţiunea legilor de procedură civilă

a)Acţiunea legilor de procedură civilă în timp

Legea procesuală civilă produce efectele pentru care a fost edictată în tot intervalul de
timp de la intrarea şi vigoare şi până la abrogare. Aşa, fiind, actele şi faptele ce se produc între
momentul intrării în vigoare şi abrogare vor fi supuse legii respective (tempus regit actum).
Legea procedurală nu are putere retroactivă, principiu înscris în art. 15 alin. (2) Constituţie potrivt
cu care: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.
Acţiunea normelor de procedură civilă în timp prezintă anumite particularităţi în privinţa
normelor de organizare judecătorească, de competenţă şi de procedură propriu-zisă.
b) Acţiunea normelor de procedura civila in spatiu
Actiunea legilor de procedura civila in spatiu este guvernata de principiul teritorialitatii, in sensul
ca legile romane se aplica pe intreg teritoriul tarii.
c) Actiunea legilor de procedura civila asupra persoanelor

12
TEME DE VERIFICARE

1. Explicitaţi înţelesul noţiunilor de jurisdicţie şi activitate jurisdicţională;

2. Dezvoltaţi noţiunea de act jurisdicţional;
3. Definiţi dreptul procesual civil;
4. Dreptul procesual civil aparţine dreptului public sau dreptului privat?Argumentaţi.
5. Clasificaţi normele de drept procesual civil. Dezvoltaţi această clasificare.
6. Dezvoltaţi particularităţile acţiunii normelor de drept procesual civil în timp.

SPEŢE

1. P. F. a chemat În judecată pe P. H. pentru ca prin hotărârea ce se va ponunţa să se

dispună sistarea stării de indiviziune asupra unei locuinţe din Iaşi.
Judecatoria Iaşi a admis în parte acţiunea, soluţie împotriva căreia a declarat apel P. F.
Tribunalul Iaşi a admis apelul şi a schimbat hotărârea atacată în sensul admiterii în
întregime a acţiunii.
Hotărârea tribunalului a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de P. H.
Împotriva deciziei instanţei de recurs a declarat contestaţie în anulare P. H. , cu motivarea
că în soluţionarea recursului, completul a fost alcătuit cu încălcarea normelor referitoare la
incompatibilitate deoarece unul dintre judecătorii care au luat parte la judecata apelului a luat
parte şi la judecata recursului.
Contestaţia în anulare a fost admisă cu motivarea că dispoziţiile legale referitoare la
incompatibilitate sunt instituite sub sancţiunea nulităţii absolute, fiind aplicabile disp. art. 503
alin 2 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestatie în
anulare dacă hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică referitoare la
competenţă.

Cerinţe:
1. Cum se clasifica normele de procedură în funcţie de obiectul lor de reglementare?
2. Este legală soluţia de admitere a contestaţiei în anulare?

2. L.I. şi L.P. au chemat în judecata pe N.P. într-o acţiune posesorie.

Acţiunea a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva hotărârii au declarat apel reclamanţii. Instanţa de apel, în compunere de trei
judecători, a admis apelul şi a schimbat hotărârea, în sensul admiterii acţiunii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs N.P., motivând că, potrivit prevederilor art.
176 pct. 3 și 4
Cerinţe:
1. Cum se clasifică normele de procedură dupa conduita impusă părţilor?
2. Ce ar trebui sa decidă instanţa de recurs şi cum îşi va motiva soluţia?

3. P.F., domiciliat în municipiul Bacău, prin acţiunea introdusa la Judecatoria Bacău,

unde soţii au avut ultimul domiciliu, a chemat în judecată pe soţia sa P.E., domiciliată în
Zimnicea, judeţul Teleorman, cerând să se dispună desfacerea căsătoriei dintre ei întrucât soţia a
părăsit domiciliul conjugal.
Judecătoria Bacău a admis acţiunea şi a declarat desfăcută căsătoria din vina soţiei pârâte.
Împotriva hotărârii a declarat apel procurorul cu motivarea că hotărârea a fost pronunţată
de o instanţă necompetentă teritorial, deoarece la data introducerii acţiunii niciunul dintre soţi nu
mai avea domiciliul în raza judecătoriei Bacău.

13
Cerinţe:
1. Cum se clasifică normele de procedură după întinderea câmpului de aplicare?
2. Care este corelaţia dintre normele generale şi cele speciale?
3. Ce a decis instanţa de apel? (vezi art. 915 C. proc. civ.)

14
 Capitolul II

PRINCIPIILE DREPTULUI PROCESUAL CIVlL

1. Noţiune. Importanţă

Principiile fundamentale ale Dreptului Procesual Civil reprezintă reguli esenţiale ce

dermină structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară.
Ele prezintă nu numai o importanţă teoretică, ci şi una de politică legislativă şi, nu în
ultimul rând, o importanţă practică, înţelegerea lor ajutând la fundamentarea structurii şi
mecanismelor intime de funcţionare ale procesului civil.

2. Analiza principiilor

2.1. Principiul legalitatii

Principiu fundamental al activităţii tuturor organelor statului chemate să asigure
respectarea legilor şi a prevederilor cerinţelor democratice, legalitatea este cu atât mai mult o
cerinţă fundamentală a activităţii instanţelor judecătoreşti.
Principiul îşi are consacrarea în primul rând în Constituţia României, fiind de aplicaţie
generală în toate domeniile dreptului.
Aşadar, ceea ce este hotărâtor pentru realizarea legalităţii în desfăşurarea procesului civil
se poate exprima succint prin următoarele cerinţe:
- activitatea judiciară- de judecată şi de control - trebuie să se înfăptuiască de către
organele jurisdicţionale prevăzute de lege, în compunerea şi potrivit competenţei stabilite;
- respectarea strictă a formelor şi condiţiilor pe care legea le prevede cu privire la
întocmirea sau aducerea la îndeplinire a actelor de procedura;
- urmărirea realizării scopului final al procesului – descoperirea adevărului şi aplicarea
corectă a legii.
Trebuie să menţionăm că principiul legalităţii se bucură, în vederea realizării lui, de
numeroase garanţii juridice .

2.2. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii

Potrivit art.124 alin. 3 Constituţie: „ judecătorii sunt independenţişi se supun numai legii
şi trebuie să fie imparţiali”. Acest text este reluat în art.1 alin.3 din Lg. Nr.303/2004 (r) privind
statutul judecătorilor şi procurorilor.
În general, problema independenţei judecătorului se analizează din punct de vedere
didactic, sub două aspecte : independenţa funcţională şi independenţa personală.
Independenţa funcţională presupune, pe de o parte, ca organele care judecă să fie adecvate
acestei funcţii, adică să nu aparţină executivului sau legislativului, iar, pe de altă parte, ca
organele care judecă să fie independente în exercitarea funcţiilor lor, deci să nu fie supuse
ingerinţelor din partea puterii legislative,executive sau părţilor.
Aceste cerinţe se regăsesc consacrate în art.124 alin 1 şi 3 şi art.125 alin.1 şi 3 din
Constituţie.
Independenţa personală se realizează prin consacrarea şi respectarea unor garanţii
precum:
Inamovibilitatea judecătorilor numiţi de Preşedintele Romaniei.
Potrivit art.125 alin.1 Constituţie şi art. 2 alin.1 Lg.303/2004(r): „Judecătorii numiţi de
Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii”, prin inamovibilitate înţelegându-se
dreptul pe care îl au persoanele care deţin această funcţie de a fi protejate faţă de orice măsură
15
arbitrară care priveşte îndepărtarea lor din funcţie, retrogradarea, transferarea sau chiar
promovarea, fără consimţământul lor. Regulile privind inamovibilitatea judecătorilor sunt
stabilite de Lg.303/2004(r), toate măsurile amintite anterior putând fi dispuse de către o autoritate
distinctă faţă de cea administrativă (Ministerul Justiţiei), Consiliul Superior al Magistraturii.
Modul de recrutare al judecătorilor
Dupa cu am menţionat deja, în România judecătorii sunt numiţi de către Preşedintele ţării,
la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Numirea de către Preşedinte are, în fapt, un
caracter formal, selecţia făcându-se în concret printr-un examen organizat şi validat de către
Consiliul Superior al Magistraturii, lista cu propuneri cuprinzându-i pe cei care au promovat
examenul, în limita locurilor disponibile.
Durata numirii.
În realizarea principiului independenţei, judecatorii sunt menţinuţi în funcţie până la
împlinirea vârstei de pensionare, dacă nu intervine vreao altă cauză de încetarea a funcţiei,
potrivit art. 65 Lg. 303/2004 (r).
Colegialitatea
Anonimatul deciziei constituie o protecţie pentru magistrat contra intrigilor, ameninţărilor
şi temerilor. Sistemul judecăţii colegiale se realizează însă, în prezent, doar în faţa instanţelor de
control judiciar, prin intermediul căilor de atac al apelului şi recursului (art.54 alin.2 Lg.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată) ori în cadrul competelor specializate, cum
este, spre exemplu, cel care judecă litigiile de muncă (art. 55 alin.1 Lg. 304/2004).
Fixarea salariului magistratilor
Salariile magistratilor sunt fixate (?) intr-un cuantum adecvat cu starea, demnitatea si
responsabilitatea functiei lor;
Incompatibilitatile
Neavând posibilitatea de a îndeplini nici o alta funcţie cu excepţia celei didactice din
învăţământul superior (art.125 alin.3 Constituţie) , judecătorul este pus la adăpostul pronunţării
unor hotărâri bazate pe subiectivism, restrângându-se totodată sfera posibilelor influenţe din
exterior.

2.3. Principiul aflării adevărului

Potrivit art. 22 alin.2 C.proc.civ.: „ judecătorUL au îndatorirea să stăruie, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza
stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi
legale”.
Principiul aflării adevărului implică astfel cerinţa ca toate împrejurările de fapt ale cauzei
să fie stabilite de către instanţă în deplină concordanţă cu realitatea, judecătorului punându-i-se la
dispoziţie o serie de mijloace adecvate, printre care şi posibilitatea de a administra probe din
oficiu: „el va putea ordona administrarea probelor necesare chiar dacă părţile se împotrivesc”.

2.4. Disponibilitatea partilor in procesul civil

Spre deosebire de procesul penal care este guvernat de principiul oficialităţii, procesul
civil este caracterizat de disponibilitate, părţile putând dispune de obiectul procesului şi de
mijloacele procesuale acordate de lege.
În conţinutul său, principiul disponibilităţii cuprinde următoarele drepturi:
a) Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil
Ca regulă, instanţa nu se sesizează din oficiu, ci procesul civil trebuie să fie declanşat,
printr-o cerere de chemare în judecată, de partea care pretinde că cel pe care l-a chemat în
judecată i-a încălcat sau îi contestă un drept.

16
 Limitele dreptului. În procesul civil român, disponibilitatea nu este absolută întrucât,
pentru ocrotirea unor persoane sau interese, legiuitorul a recunoscut legitimare procesuală activă
şi altor persoane sau organe decât titularul dreptului (spre exemplu, Ministerul Public, în temeiul
art. 92 alin. 1 C. proc civ. pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, poate porni acţiunea civilă)
b) Dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării;
Limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului în care se va desfăşura judecata cu
privire la obiect (pretenţia concretă dedusă judecăţii) şi la părţi (persoanele între care există
raportul juridic litigios) sunt fixate de către reclamant.
Art. 22 alin. 6 C proc civ. prevede că în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra
obiectului cererii deduse judecăţii. În consecinţă, instanţa nu poate depăşi limitele obiectului fixat
de reclamant, în sensul că nu poate să acorde mai mult decât s-a solicitat chiar dacă din probe
rezultă că reclamantul are dreptul la mai mult, altceva decât s-a cerut sau mai puţin decât s-a
cerut (mai puţin decât s-a cerut înseamnă că instanţa a lăsat nesoluţionate capete de cerere).
Dacă însă formulările reclamantului sunt improprii şi nu se poate determina exact
obiectul, instanţa are obligaţia în baza rolului activ să ceară părţii să facă precizările necesare.
În respectarea principiului disponibilităţii, instanţa nu poate însă, din oficiu, să dispună
introducerea în proces a terţilor.
Limitele dreptului: instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al cererii, aceasta fiind
fundamentul raportului juridic dedus judecăţii. Instanţa are posibilitatea ca, după ce pune în
discuţie această problemă în discuţia părţilor, să schimbe calificarea pe care reclamantul a dat-o
cererii sale. Şi atunci când procedează astfel, instanţa trebuie să ţină cont de principiul
disponibilităţii astfel încât dacă partea insistă în temeiul juridic indicat, instanţa se va pronunţa
în raport de acesta11
Drepturile pârâtului – limitele apărării sunt determinate de pârât în funcţie de interesele
sale procesuale
c) Dreptul de a face acte de dispoziţie constituie dreptul de a renunţa la judecată (art. 406)
sau la dreptul subiectiv (art. 408) dreptul de achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o
tranzacţie (art. 438).
Limitele dreptului – sunt situaţii când dreptul de a renunţa nu poate fi exercitat (dacă
procurorul sau autoritatea tutelară au introdus o acţiune pentru obligarea unuia dontre părinţi la
plata pensiei de întreţinere pentru copilul aflat în grija celuilalt părinte, acesta din urmă nu este
îndreptăţit să retragă acţiunea deoarece titular al dreptului la întreţinere este copilul, iar părintele
nu poate renunţa la un drept care nu-i aparţine
d) Dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu în calea de atac
exercitată
Partea care a pierdut procesul poate să ceară reformarea sau retractarea hotărârii prin
intermediul căilor legale de atac. Aceeaşi parte poate însă să şi achieseze la hotărâre fie în mod
expres, declarând că renunţă la calea de atac (art. 463 C proc. civ) fie tacit, prin executarea de
bună voie a hotărârii. Pe de altă parte, se poate renunţa la apel sau la recurs (sau la orice cale de
atac) chiar dacă a fost deja exercitată această cale de atac; de asemenea, partea poate să critice
hotărârea în întregime sau poate să limiteze critica la anumite aspecte.
e) Dreptul de a cere executarea hotărârilor judecătoreşti
Dacă debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia înscrisă în titlul executor (dispozitivul
hotărârii), creditorul are dreptul să ceară executarea silită a hotărârii. Ca expresie a principiului
disponibilităţii, partea poate să renunţe la punerea în executare a hotărârii.

11
Tabârcă Mihaela, op. cit. , p. 78
17
 Şi acest aspect al disponibilităţii este atenuat de dreptul procurorului de a cere executarea
silită a hotărârilor date în favoarea minorilor, interzişilor judecătoreşti şi a dispăruţilor,în
condiţiile legii.

2.5. Principiul rolului activ al judecatorului

Principiul rolului activ al judecătorului ar putea fi redat ca fiind o regulă care reflectă, ca
drept recunoscut si obligaţie impusă prin lege, iniţiativa şi autonomia judecătorului în tot ceea ce
priveşte desfăşurarea activităţii judiciare în pricinile civile 12. Chiar dacă procesul civil apără
interese particulare, rolul activ al judecătorului, mai diminuat decât în procesul penal, se impune
cu necesitate, întrucât tinde să atenueze diferenţele de ordin social şi economic dintre părţi, să
asigure un echilibru procesual şi prin aceasta principiul egalităţii.
Rolul activ al judecătorului se manifestă în următoarele aspecte principale:
a) Judecătorul dă calificarea exactă a cererii, în funcţie de conţinutul său, iar nu în
funcţie de denumirea dată de parte13. Potrivit art. 22 alin.4 C. proc. civ. cererea de chemare în
judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire
greşită. Desigur, pentru respectarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare
instanţa trebuie să pună în discuţia părţilor noua calificare a cererii; deci, instanţa nu este ţinută
de temeiul juridic al cererii, aceasta fiind fundamentul raportului juridic dedus judecăţii. Instanţa
are posibilitatea ca, după ce pune în discuţie această problemă în discuţia părţilor, să schimbe
calificarea pe care reclamantul a dat-o cererii sale. Şi atunci când procedează astfel, instanţa
trebuie să ţină cont de principiul disponibilităţii astfel încât dacă partea insistă în temeiul juridic
indicat, instanţa se va pronunţa în raport de acesta14
b) Judecătorul conduce desfăşurarea procesului
- judecătorul conduce desfăşurarea procesului civil, veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi
are puterea de a fixa termenele şi de a ordona măsurile necesare judecării cererii (prezentarea
unor probe, conexarea sau disjungerea cererilor, suspendarea judecăţii,
c) Judecătorul invocă din oficiu incălcarea unor norme imperative
d) Judecătorul dă îndrumări părţilor
Potrivit art. 21 C. proc. civ.: „Judecătorul va pune în vedere părţilor drepturile şi
obligaţiile ce le revin în calitatea lor în proces şi va stărui, în toate fazele procesuale, pentru
soluţionarea amiabilă a cauzei”
De exemplu:
- preşedintele completului de judecată trebuie să explice părţilor consecinţele actelor de
dispoziţie (renunţarea la judecată sau la dreptul subiectiv, tranzacţia) pe care pot să le
săvârşească;
- cu ocazia dezbaterilor finale, preşedintele trebuie să lămurească părţile cu privire la
dreptul pe care îl au de a cere cheltuieli de judecată;
Dispozitivul hotărârii va cuprinde calea de atac pe care partea o are la îndemână precum şi
termenul de exercitare a acesteia.
e) Judecătorul cere explicaţii părţilor
Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea
pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii,
oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar
dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.(art. 22 alin 2 C. proc. civ).

12
Oana Zaharia Lefter, op. cit., p. 31
13
Tabârcă Mihaela, Drept procesual civil, Vol. I, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008, p. 66
14
Tabârcă Mihaela, op. cit. , p. 78
18
 Instanţa poate să pună în discuţia părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual prin
introducerea în proces a altor persoane. Instanţa nu poate însă, din oficiu, să dispună introducerea
în proces a terţilor.
Judecătorul poate pune în discuţia părţilor schimbarea temeiului juridic al cererii, al cauzei
cererii.
f) Judecătorul ordonă probe din oficiu
Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice
greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a
legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de
fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte
explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe
care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se
împotrivesc.– art. 22 alin. 2 C. poc. Civ.
Tocmai datorită acestei obligaţii a judecătorilor, acţiunea nu poate fi respinsă ca
nedovedită, ci numai ca nefondată sau neîntemeiată.
În aplicarea acestui text legal, judecătorul nu este ţinut de faptele necontestate de părţi, ci
poate ordona administrarea de probe sau să solicite părţilor suplimentarea probatoriului.
g) În exerciţiul rolului activ, judecătorul poate atenua unele dispoziţii legale restrictive
prin aplicarea altor dispoziţii legale
Rolul activ al judecătorului în procesul civil este concretizat şi în numeroase alte dispoziţii
cuprinse în C.proc. civ.

2.6. Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei

Principiul egalităţii, consacrat în art.16 alin.1 Constituţie: „Cetăţenii sunt egali în faţa
legii şi a autorităţilor publice , fără privilegii şi fără discriminări”, se înfăţisează ca o regulă
esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice.
Particularizând, art.10 D.U.D.O. precizează că: „orice persoană are dreptul în deplină
egalitate, ca litigiul său să fie examinat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal
independent şi imparţial

2.7. Principiul dreptului la apărare

Fiind strâns legat de principiul contradictorialităţii, dreptul la apărare este consacrat în
mod distinct ca principiu constituţional.
Potrivit art.24 alin.1 Constituţie: „ dreptul la apărare este garantat”, iar alin.2 prevede că: „
în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”.
Principiu iţi găseşte consacrarea şi în art. 15 Lg.304/2004(r).
În literatura de specialitate se arată că dreptul la apărare are doua sensuri:
- ansamblul drepturilor şi garanţiilor procesuale puse la îndemana tuturor părţilor din proces
pentru a li se asigura susţinerea şi valorificarea în justiţie a intereselor lor legitime
-dreptul părţilor din proces de a fi asistate sau reprezentate de un avocat sau juristconsult.
Dacă ne referim la cea de-a doua accepţiune a principiului trebuie să arătăm că în procesul civil
asistenţa judiciară nu este obligatorie, părţile fiind libere să aprecieze cum pot fi mai bine apărate
interesele lor legitime.
Pe de altă parte, potrivit art.90 alin 1: „ cel care nu e în stare să facă faţă cheltuielilor unei
judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale poate solicita asistenţă
judiciară”.
Din perspectiva principiului tratat, potrivit art.90 alin.2 pct.2 C.proc.civ, asistenţa
judiciară cuprinde : „apărarea şi asistenţa gratuită, printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor”.

19
 2.8. Principiul contradictorialităţii
Contradictorialitatea desemnează posibilitatea acordată părţilor de a discuta şi argumenta
orice chestiune de fapt sau de drept care apare în cursul procesului civil, la iniţiativa lor sau a
instanţei, ţn scopul pregătirii, pronunţării şi susţinerii hotărârii.
Aşadar, acest principiu fundamental al dreptului procesual civil dă posibilitatea părţilor
aflate în litigiu să participe în mod activ la apărarea drepturilor şi pretenţiilor lor, la argumentarea
şi probarea acestora , prin combaterea şi discutarea susţinerilor făcute de fiecare din părţi, precum
şi cu privire la iniţiativele instanţei luate în exercitarea rolului său activ.
După cum se poate observa, contradictorialitatea guvernează atât raporturile dintre părţi,
cât şi raporturile dintre părţi şi instanţă.
În unele cazuri justificate îndeosebi de urgenţa sau eficienţa măsurilor, legea îngaduie ca
provizoriu contradictorialitatea să fie înlaturată, cum ar fi în cazul asigurării dovezilor, al
sechestrului asigurător şi popririi asigurătorii şi în cazul ordonanţei preşedinţiale. Ulterior însş
contradictorialitatea este restabilită, pentru că în toate aceste cazuri judecata în căile de atac se
face cu citarea părţilor.

2.9. Principiul publicităţii, oralităţii, nemijlocirii şi continuităţii

Potrivit art.127 din Constitutţe: „şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile
prevăzute de lege”. Dispoziţii similare se găsesc înscrise şi în art.12 Lg.304/2004(r) precum şi în
art.15, art 16 și art 19 C.proc.civ.
In vederea asigurarii publicitatii, sedintele se tin de regula, la sediul instantei – stabil si
cunoscut –in zilele si la orele anume fixate, iar pentru fiecare sedinta se intocmeste o lista cu
procesele care se judeca in acea zi si care se afiseaza cu cel putin o ora ininte de inceperea
sedintei.
Principiul publicitatii cunoaste însa şi excepţii, îngăduite chiar de textul constituţional.
Ca, spre exemplu, cele prevăzute în art. 213 C.proc.civ.
Principiul oralităţii dezbaterilor
Principiul oralităţii este consacrat în mod expres în art.15 C.proc.civ. potrivit cu care:
„procesele se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel.
Acest principiu se leagă indisolubil de principiul publicităţii, cel din urmă neputând exista
în absenţa celui dintâi. Prin urmare, în temeiul oralităţii, preşedintele completului are obligaţia ,
sub sancţiunea nulităţii hotărârii, de a da păţilor cuvântul pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a
discuta regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formula concluzii.
Principiul nemijlocirii
Nemijlocirea este strâns legată de principiul aflării adevărului şi constă, pe de o parte, în
obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct toate elementele care interesează dezlegarea pricinii,
iar pe de altă parte, implică cerinţa ca judecarea cauzei să se facă, pe cât posibil, de acelaşi
complet de judecată şi într-o singură şedinţă, care să se încheie cu deliberarea şi pronunţarea
hotărârii. Această din urmă cerinţă, nu poate fi de multe ori respectată în practică, întrucât
administrarea unor probe presupune prin ea însaşi mai mute termene de judecată (de exemplu,
proba cu expertiza).
Pentru anumite necesităţi, de cele mai multe ori preîntâmpinarea unor dificultăţi în
administrarea sau conservarea unor probe, prin lege sunt reglementate şi excepţii de la principiu,
precum cele prevăzute în : art.249, si 359
Principiul continuităţii. Celeritatea în procesul civil
Principiul continuităţii implică soluţionarea întregului proces de către acelaşi complet, pe
cât posibil într-o singură şedinţă de judecată, la sfârşitul căreia să aibă loc deliberarea şi
pronunţarea hotărârii.

20
 Aplicarea acestui principiu ar duce însă uneori la încălcarea altor principii, cum ar fi cel
al dreptului la apărare în cazul în care una din părţi ar trebui să aducă noi dovezi pentru a se apara
împotriva unor pretenţii ridicate de cealaltă parte în timpul dezbaterilor şi al contradictorialităţii.
Adeseori este necesară administrarea unor probe care parcurg mai multe termene procesuale
(expertiza, cercetarea la faţa locului), perioadă în care judecătorii care au format completul sunt
schimbaţi din motive obiective: deces, concediu de maternitate, promovare în funcţie, detaşare,
delegare etc. Ca urmare, în fapt, aplicarea practică a acestui principiu este limitată la cerinţa ca
hotărârea să fie pronunţată de aceeaşi judecători în faţa cărora s-au pus concluziile în fond (art.19,
214 C.proc.civ.).
Neputându-se vorbi, astfel, de respectarea integrală a principiului continuităţii, şi pentru a
asigura totuşi finalitatea principală a acestuia- soluţionarea rapidă a litigiilor deduse judecăţii, se
cere respectat în corelaţie principiul celerităţii.
Celeritatea exprimă cerinţa desfăşurării ritmice, operative, dinamice a procesului civil,
ceea ce asigură calitatea şi forţa persuasivă a actelor sale finalizatoare.
Codul de Procedură civilă, mai ales prin recentele sale modificări, oferă numeroase garanţii ale
realizării acestui principiu.
2.10. Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română

Constituţia României consacră principiul potrivit cu care „ procedura judiciară se

desfăşoară în limba română”, principiu reluat de art.14 alin.1 Lg. 304/2004 (r).
În concordanţă însă cu dispoziţiile art.6 alin.1 din Constituţie, care garantează persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice
şi religioase, precum şi cu principiul egalităţii tuturor cetăţenilor, art.128 alin.2 din Legea
fundamentală instituie şi o importantă excepţie. Potrivit acestui text: „Cetăţenii aparţinând
minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba româna au
dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii prin interpret.

TEME DE VERIFICARE

1. Explicitaţi noţiunile de control judiciar, control judecătoresc şi control administrativ-

jurisdicţional. Sesizaţi diferenţele;
2. Enumeraţi cel puţin cinci garanţii ale independenţei personale a magistraţilor;
3. Conţinutul inamovibilităţii;
4. Analizând avantajele şi dezavantajele judecăţii colegiale, exprimaţi-vă punctul de
vedere cu privire la compunerea completelor de judecată în sistemul de drept actual;
5. Analizaţi în concret, în funcţie de fiecare mijloc de probă în parte, posibilitatea
judecătorului de a administra probe din oficiu;
6. Dezvoltaţi conţinutul principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil;
7. Conţinutul principiului dreptului la apărare;
8. Aplicaţii ale principiului contradictorlalităţii conţiunute în normele de drept
procesual civil;
9. Enunţati cel puţin cinci garanţii ale realizării principiului celerităţii în procesul civil.

SPEŢE

1. La judecata în fond a unei pricini civile B, pârât, învederează instanţei că doreşte să-şi
angajeze apărător.
21
 Instanţa respinge cererea acestuia şi îi acordă cuvântul pe fond, ieşind în pronunţare.
Împotriva soluţiei pârâtul declară apel, invocând încălcarea unui principiu de drept
procesual civil.
Cerinţe:
Care este acesta? Cum trebuia să procedeze judecătorul de la instanţa de fond?

2. N.S. a chemat în judecată pe T.D. pentru a-i restitui un videocasetofon “Panasonic”.

Judecătoria respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Reclamantul declară apel, solicitând casarea hotărârii primei instanţe întrucât nu a dat
cuvântul pe fond pârâtului T.D.; ca atare, a fost încălcat un principiu fundamental al procesului
civil.
Cerinţe:
Care este acest principiu? Ce va decide tribunalul ?

3. A.M. a introdus acţiunea împotriva lui Ghe. Z., cerând ca prin hotărârea ce se va
pronunţa acesta să fie obligat la plata unor sume de bani, reprezentând chiriile pentru folosinţa
unui imobil, proprietatea lui A.M., pe care cu mult timp în urmă îl închiriase pârâtului.
După închiderea dezbaterilor, cu ocazia deliberării, instanţa, constatând că dreptul la
acţiune este prescris şi făcând aplicaţia art. 18 D. 167/58, conform căruia instanţa este obligată să
cerceteze din oficiu dacă dreptul la acţiune sau executare silită este prescris, a respins cererea lui
A.M.
Cerinţe:
Care ar fi motivele de apel şi ce hotărăşte instanţa ierarhic superioară?

4. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti respinge acţiunea în revendicare formulată de

reclamanta A.I., împotriva pârâţilor B.E. şi B.R., considerând că reclamanta trebuie să formuleze
acţiune şi împotriva lui I.E. , care este proprietarul unei jumătaţi din imobilul ce face obiectul
acţiunii.
Hotărârea a fost criticată de către reclamantă pentru faptul că instanţa nu a pus în discuţie
necesitatea chemării în judecată a coproprietarului I.E.
Cerinţe:
Ce hotărăşte instanţa superioară şi cum motivează?

5. O.A. a chemat în judecată pe B.J. pentru ca prin hotărârea judecătorească să i se

recunoască dreptul de proprietate asupra a 2/3 din imobilul înscris în Cartea Funciară a Comunei
Avrig, judeţul Sibiu şi pentru a se dispune ieşirea din indiviziune a imobilului sus menţionat.
Judecătoria Sibiu prin încheiarea din 16. 03. 1994 a admis în principiu cererea de ieşire
din indiviziune, a stabilit calitatea de copărtaş a reclamantului şi a pârâtei B. J. şi cotele de ¾
pentru primul şi ¼ pentru pârâta.
Apelul introdus de pârâtă în termen urmează să fie soluţionat de instanţa superioară.
Cerinţe:
1. Există vreun motiv de apel?
2. Ce a decis în speţă instanţa de apel şi cum şi-a motivat soluţia?

6. Judecatoria Craiova, prin sentinţă civilă, a respins ca nedovedită cererea introdusă de

U.M., împotriva fostului său soţ A.F. prin care solicita ca acesta să fie obligat la restituirea
bunurilor proprii ale reclamantei sau la plata contravalorii lor.

22
 În motivarea soluţiei se arată că, deşi instanţa a încuviinţat reclamantei proba cu
martori şi a dispus aducerea acestora cu mandat, martorii nu s-au prezentat, aşa încât
cererea este nedovedită.
Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală şi netemeinică,
prin aceea că judecătorii nu şi-au exercitat rol activ.

Cerinţe:
1. Care sunt principalele aspecte sub care se manifesta rolul activ al judecatorului?
2. Ce a decis in speta instanta de apel?

23
 Capitolul III
ACŢIUNEA CIVILĂ

1. Noţiunea şi natura juridică a acţiunii civile

Se poate observa că unul dintre elementele dreptului subiectiv civil – alături de posibilitatea
subiectului activ de a avea o anumită conduită în limitele determinate de lege și dreptul acestua de a
cere subiectului pasiv o conduită corespunzătoare – este dreptul la acțiune15.
Dreptul la acțiune înseamnă tocmai posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil ori a
persoanelor sau organelor cărora legea le recunoaște legitimareprocesuală activă de a recurge, în caz
de nevoie, la forța coercitivă a statului.
Dreptul la acțiune își recunoaște individualitatea sa distinctă, iar dreptul la acțiune care se
stinge prin prescripție este cel material așa cum am mai amintit in cele de mai sus descrise, iar de
aici poate fi interpretat că ,,cel care a executat de bunăvoie obligația sa după ce termenul de
prescripție s-a împlinit, nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu
știa că termenul prescripției este împlinit,,conform art.2506 alin.(3) NCC”16
De precizat este faptul că dreptul la acțiune nu mai poate fi exercitat de titular după
împlinirea termenului de prescripție, aceasta fiind o condiție valabilă doar pentru dreptul material pe
când în cazul dreptului procesual la acțiun, acesta poate fi exercitat oricând, în baza principiului
liberului acces la justiție. De reținut că dreptul subiectiv civil nu se identifică cu acțiunea, drept
urmare fiind faptul că acțiunea și dreptul la acțiune nu sunt noțiuni similare. ,,Elementul de legătură
dintre dreptul subiectiv civil și acțiune este dreptul la acțiune”17

Pentru fundamentarea noţiunii de acţiune civilă trebuie pornit de la următoarele sublinieri:

a) - acţiunea civilă este strâns legată de protecția drepturilor
Acțiunea civilă nu poate fi concepută decât în strânsă legătură cu protecţia judiciară a
drepturilor subiective civile, precum şi a unor interese pentru a căror realizare calea justiţiei este
obligatorie; natura dreptului subiectiv civil pretins va da o anumită calificare a acțiunii: reală sau
personală, mobiliară sau imobiliară, prescriptibilă sau imprescriptibilă;
În egală măsură, acțiunea civilă este în legătură cu posibilitățile procesule recunoscute
părților pentru asigurarea apărării în proces.
b) - acţiunea civilă cuprinde toate mijloacele procesuale pe care legea le pune la dispoziţiea
participanţilor la procesul civil pentru protejarea drepturilor şi intereselor civile, fiecare dintre
aceste mijloace procesuale reprezentând forme de manifestare a acţiunii civile (cereri, excepţii, căi
de atac, etc.);
c)- acţiunea este uniformă, cuprinde aceleaşi miloace procesuale, indiferent de dreptul ce se
valorifica;
d) - în momentul în care se apelează la acţiune, ea se individualizează, devine proces; uneori
obiectul procesului nu are la bază încălcarea sau nesocotirea unui drept subiectiv civil, ci chiar
rezolvarea unor situaţii juridice neconflictuale.
Definiţie:
Articolul 29 din NCPC definește acțiunea civilă ca ansamblul mijloacelor procesuale
prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a
unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărărilor în proces.

15
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I, Editura Universul juridic, București, 2013, p. 158
16
Suciu Alexandru ,,Excepții procesuale în Noul Cod de procedura civilă,, Ed U Juridic 2012 pag 111
17
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,,Vol I Ed U Juridic.2013 pag 91
24
 1.1. Dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă

Sensul şi finalitatea acţiunii civile nu pot fi înţelese decât prin raportare la corelaţia dintre
cele două noţiuni. Astfel, acţiunea civilă, ca sistem virtual de mijloace instituite pentru protecţia
oricărui drept subiectiv, este o categorie abstractă, impersonală. Ea nu poate face parte din structura
dreptului subiectiv. Ea se concretizează însă atunci când este exercitată, potrivit specificului unei
situaţii juridice determinate. Într-o asemenea ipoteză, dreptul subiectiv apare, de regulă, ca fiind
fundamentul acţiunii: acţiunea civilă se înfăţişează ca instrument practic şi eficient de sancţionare a
dreptului.
Prin urmare, noţiunile de drept subiectiv şi acţiune civilă, deşi se află într-o strânsă legătură,
sunt noţiuni independente, aparţinând unor ramuri de drept distincte: dreptul civil, şi, respectiv,
dreptul procesual civil.
Interdependenţe:
- dreptul subiectiv civil influenţează acţiunea civilă, în primul rând sub aspectele
fundamentării acesteia şi calificării ei juridice. Legătura dintre cele două noţiuni se relevă prin aceea
că: „ acţiunea civilă împrumută de la dreptul subiectiv civil afirmat trăsăturile distinctive ale
acestuia”. Astfel, ea devine personală sau reală, mobiliară sau imobiliară, transmisibilă sau
netransmisibilă, dupa cum dreptul însuşi întruneşte sau nu aceste trăsături (potrivit naturii dreptului
se determină uneori competenţa, compunerea etc).
- chiar dacă, de regulă, dreptul subiectiv constituie fundamentul acţiunii, aceasta nu înseamnă
că exercitarea acţiunii presupune în mod necesar existenţa unui drept subiectiv. Funcţia acţiunii este
tocmai aceea că prin finalitatea ei să sancţioneze existenţa sau inexistenţa dreptului.

1.2. Corelaţia dintre dreptul la acţiune, acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil

Acţiunea civilă, aşa cum a fost ea definită, este o noţiune statică; ea nu cuprinde în conţinutul
său şi posibilitatea (prerogativa) de a o pune în mişcare.
Aceasta posibilitate (prerogativă) de a pune în mişcare mijloacele procesuale ce alcătuiesc
acţiunea civilă, în scopul realizării protecţiei judiciare a unui drept sau interes civil pretins se
constituie în dreptul la acţiune.
Natura juridică a dreptului la acţiune
Dintre teoriile enunţate doar două sunt, într-adevăr, argumentate juridic:
Potrivit primeia dintre ele, dreptul la acţiune constituie o parte integrantă a dreptului
subiectiv civil, cea de-a treia prerogativă din conţinutul său – posibilitatea de a recurge, la nevoie, la
forţa de constrângere a statului
Potrivit celeilalte opinii, majoritare, dreptul la acţiune este considerat un drept subiectiv
autonom, distinct de cel substanţial, dar exercitat tocmai pentru protejarea acestuia. Pentru a
individualiza acţiunea civilă, atunci când se solicită protecţia judiciară a unor drepturi subiective sau
interese legitime se foloseşte dreptul la acţiune care însă nici nu se include în conţinutul dreptului
pretins şi nici nu se identifică mijloacelor procesuale prin care se solicită protecţia juridică a
dreptului. Autorii care îmbrăţişează această teorie arată ca dreptul de a te adresa instanţelor de
judecată este un drept general şi fundamental, conţinut în art 21 Constituţie conform cu care accesul
la jusţiţie este liber şi nelimitat, dreptul la acţiune civilă fiind o formă a dreptului general enunţat mai
sus;
Întrucât susţinătorii celor două teorii nu par sa fi ajuns la o soluţie unanim acceptată ne
permitem sa facem câteva observaţii:
- faptul ca posibilitatea de a recurge la nevoie la forţa de constrângere a statului este o
prerogativă a dreptului subiectiv constituie un adevăr juridic de necontestat. Prin urmare, în situaţiile

25
în care în instanţa se pretinde apărarea unui asemenea drept sau interes legitim, acţiunea civilă se
exercita în temeiul acestei prerogative. Aceasta teorie explică cel mai bine şi interferenţele dintre
acţiunea civilă şi dreptul civil subiectiv la care am făcut referire;
- pentru situaţiile care nu se încadreaza în paradigma de mai sus, rămane a ne ralia celei de-a
doua teorii18.

1.3. Drept la acţiune în sens material şi drept la acţiune în sens procesual

Pornind de la observaţia ca accesul la justiţie este liber, o persoana putând oricând sesiza
înstanţa de judecată cu orice pretenţii, s-au atribuit dreptului la acţiune două întelesuri: unul
procesual – dreptul la intentarea acţiunii ca o formă a dreptului general de petiţionare şi unul
material – dreptul de a cere de la pârât prin intermediul instanţei de judecată executarea obligaţiilor
sale, adica dreptul la admiterea acţiunii şi la punerea în executare silită a hotărârii. Distincţia apare
însă ca ineficientă, creând confuzii. Mecanismul prescripţiei extinctive ar putea fi astfel lesne
explicat prin complexitatea dreptului la acţiune, în sensul ca acesta, aşa cum am arătat, are mai multe
drepturi componente, iar dintre ele prescripţia afectează numai dreptul de a obţine condamnarea
pârâtului şi dreptul de a de a obţine executarea silită19.
Acţiunea civilă şi cererea de chemare în judecată
Uneori, în limbajul comun cele două concepte sunt întrebuinţate cu aceeaşi semnificaţie,
ele nu trebuie însă confundate. Astfel, acţiunea este o prerogativă legală, impersonală şi
permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale. Cererea de chemare în
judecată este doar unul dintre aceste mijloace. ,,Uneori în limbajul comun cele două concepte
acțiunea civilă și cererea de chemare în judecată sunt întrebuințate cu aceiași semnificație, fiind
considerate identice20,,. Deseori s-a ajuns la o confuzie de acest gen deoarece anumite
reglementări legale erau deasemenea interpretate cu un înțeles care nu era bine definit. Cererea
de chemare în judecată este actul de procedura prin care, această folosește mijlocul legal, și pune
în lucrare facultatea de a sesiza instanță de judecată.
Acţiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecată este un act procesual prin care o
persoană deschide această cale, sesizând instanţa şi obligând-o să se pronunţe.

2. Elementele acţiunii civile

Elementele proprii acţiunii civile sunt părţile, obiectul şi cauza.

A.)Părţile ,,sunt titularul dreptului subiectiv încălcat sau contestat și cel despre care se
pretinde că l-a împiedicat pe titular în exercițiul normal al dreptului” 21. În momentul în care
acțiunea civilă este pornită, aceste prsoane au calitate de părți în proces.
Deci părți în procesul civil sunt persoanele între care există raportul juridic dedus
judecății.De asemenea, au această calitate cel care declanșează acțiunea civilă pentru a obține
protecția/valorificarea unei situații juridice și cel împotriva căruia este pornită acțiunea. (sunt
situații în care calea acțiunii este obligatorie, deși nu se poate invoca faptul că un drept a fost
încălcat sau contestat:este cazul acțiunii de partaj în timpul căsătoriei a bunurilor comune, al
cererilor formulate în cadrul procedurii necontencioase, al acțiunii de divorț, etc.)
Există și posibilitatea ca una dintre părți sau ambele să fie reprezentate printr-o persoană
numită reprezentant sau mandatar care, în numele și pentru o altă persoană numită reprezentat (care
de fapt este titularul dreptului litigios) stă ”fizic” în instanță în locul titularului. În afara acestei
18
Oana Zaharia Lefter, op. cit., p. 105
19
idem p.105
20
Ion Deleanu ,,Tratat de procedura civilă,, Vol I, Ed.Universul Juridic 2013 pag 264
21
Mihaela Tabarca ,,Drept procesual civil,, Vol I, , Ed Universul Juridic, 2008 pag. 93
26
reprezentări convenționale, este obligatorie reprezentarea legală a persoanelor lipsite de capacitate de
exercițiu și asistarea respectiv autorizarea în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă de exercițiu.
Se poate spune așadar că părțile stau ”juridic” în proces pentru că față de ele va produce
efecte hotărârea pronunțată.
De asemenea, au calitate de parte în proces persoanele sau organele cărora legiuitorul le-a
recunoaște dreptul de a exercita acțiunea, deși nu fac parte din raportul juridic dedus judecății.
Acestor părți li se pot adauga și terțe persoane prin intervenție voluntară sau forțată. Din momentul
deschiderii acțiunii persoanele implicate vor avea o denumire specifică în funcție de proces.
B.) Obiectul acţiunii
Indiferent de obiectul dreptului subiectiv, acţiunea civilă are ca obiect protecţia acestui drept
sau a unor interese pentru care calea justiţiei este obligatorie. În momentul individualizării acţiunii,
obiect al procesului îl constituie ceea ce părţile înţeleg să supună judecăţii, ceea ce ele pretind ca
judecătorii să verifice, să aprecieze, să judece.
Obiectul acţiunii se concretizează însă în raport cu mijlocul procesual folosit (cerere de
chemare în judecată, excepție procesuală, apel, recurs etc)
De exemplu:
- obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie pretenţia concretă a reclamantului,
- obiectul excepţiei procesuale îl constituie invocarea încălcării unor norme: de organizare
judecătorească, de competenţa sau de procedură sau invocarea unor lipsuri referitoare la exerciţiul
dreptului la actiune;
- căile de atac au ca obiect desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti care se atacă etc.)
- obiectul măsurilor asiguratorii :indisponibilizarea sau conservarea unor bunuri;
- obiectul executării silite îl reprezintă bunurile debitorului care urmează a fi valorificate
pentru realizarea creanței sau obligația de a face sau de a nu face, înscrisă în titlul executoriu:
În literatură se precizează că obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat.
C.) Cauza acţiunii
Sau cauza petendi (cauza conflictuală) se determină prin scopul care exprimă şi
caracterizează voinţa reclamantului de a formula şi deduce în justiţie pretenţia sa, scop explicat cu
împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze22.
În sens specific, cauza este acel scop urmărit de acea persoană care apelează la acțiunea
civilă pentru a pretinde un drept, fie de a se apăra fie de a pretinde ceva. De exemplu atunci când se
revendică un bun de la o persoană cauza acțiunii (cauza petendi) o constituie deținerea abuzivă
acelui bun, iar cauza cererii de chemare în judecată(cauza debendi) prin care se revendică bunul este
titlul de proprietate a reclamantului. Dar dacă se cere restituirea unui împrumut, cauza petendi este
intenția de a se redobândi bunul împrumutat, iar cauza debendi este contractul de împrumut.
Distincție: cauza acțiunii (causa petendi) – cauza cererii de chemare în judecată (causa
debendi)
Cauza acţiunii (causa petendi) nu este acelasi lucru cu cauza raportului juridic sau a
obligaţiunii puse în discuţie (cauza debendi, juridică), aceasta din urmă constituind fundamentul
dreptului invocat de cel ce formulează pretenţia. Altfel spus, cauza debendi constituie cauza cererii
de chemare în judecată şi nu a acţiunii civile în totalitatea ei.
Spre exemplu, în cazul în care se cere restituirea preţului plătit ca urmare a unei vânzări, cu
obligaţia corelativă de întoarcere a bunului, cauza acţiunii o constituie nemulţumirea reclamantului
datorată faptului ca a cumpărat alt bun decât cel pe care a crezut că-l achiziţionează şi voinţa sa de a
reintra în posesia sumei de bani şi de a restitui bunul care nu corespunde, sancţionându-se în acest
mod atitudinea cocontractantului, iar cauza cererii de chemare în judecată o constituie contractul
afectat de un viciu de consimţămant, dolul, de pildă23.

22
Oana Zaharia Lefter, op. cit., p. 107
23
Oana Zaharia Lefter, op. cit., p. 108
27
 Cauza debendi – temeiul juridic – poate fi pusă în discuţia părtilor de către instanţa,
interesând instituţia puterii de lucru judecat şi a litispendenţei, iar nu cauza acțiunii (cauza petendi).
Spre exemplu: nu există aceeași cauză (causa debendi=temeiul juridic al cererii de chemare
în judecată) dacă într-o primă acțiune (cerere) se invocă vicierea consimțământului prin dol
întrucât pârâtul ar fi aplicat pe un alt alt motor o plăcută de Mercedes; pârâtul arată că a cumpărat
la fel, nu ştia, nu a avut intenţia de a induce în eroare iar într-o a doua acțiune se invoca eroarea
(temeiul juridic); nu există autoritate de lucru judecat deşi cauza acţiunii (cauza petendi)este
aceeaşi – intenţia de a restabili situaţia anterioară).
Ca şi în cazul actului juridic civil, cauza acţiunii, ca şi cea a cererii de chemare în judecată
trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să existe, să fie reală, licită şi morală. În principiu, prima
condiţie se îndeplineşte întotdeauna, căci o persoană nu se poate adresa justiţiei fără un scop
oarecare, deci să pornească o acţiune total lipsită de scop. Ceea ce poate însă lipsi este cauza
juridică, situaţie în care lipseşte şi o componentă a dreptului la acţiune – aceea de a obţine
condamnarea pârâtului.
Cauza trebuie sa fie şi reală, adică declanşarea acţiunii să corespundă scopului declarat de
reclamant în cerere; în caz contrar cauza este falsă (când este prezentată sub forma unor aparenţe
înşelătoare – în cazul pornirii unei acţiuni vădit şicanatoare, abuz de drept; acţiunile pornite în
scopul înţelegerii părţilor de a purta un proces simulat).
Cauza acţiunii trebuie sa fie licită şi morală, adică în concordanţă cu legea şi cu regulile de
convieţuire socială. În principiu, această condiţie priveste de regulă, tot cauza debendi, deoarece
scopul acţiunii apare licit şi moral prin el însuşi. Însă atunci când cauza juridică este ilicită sau
imorală, aceeaşi calificare o va dobândi şi cauza conflictuală.

3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

Exerciţiul acţiunii este liber, nimeni neputând fi tras la răspundere pentru faptul că a invocat
pretenţii nejustificate; pe de altă parte acest exerciţiu este şi facultativ, căci nimeni nu poate fi
constrâns să exercite o acţiune în contra voinţei sale. Prin urmare, pentru a pune în mişcare formele
procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii este necesară, în primul rând, voinţa de a acţiona.
Odată ce această voinţă există, trebuie îndeplinite şi anumite condiţii de exerciţiu: formularea
unei pretenții, justificarea unui interes, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală.

Potrivit art. 32 NCPC pentru ca o persoană să se poată adresa instanței cu o cerere, ca formă
de manifestare a acțiunii o persoană, trebuie să stabilească dacă:
a) are capacitate procesuala
b)are calitate procesuala
c)justificarea unui interes
d)formulează o pretentie”24

3.1. Formularea unei pretenții (Afirmarea unui drept subiectiv civil)

Conform art. 30 alin. (1) NCPC ”oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane, ori
urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea
instanței competențe”25. Deoarece obiectul acțiunii este reprezentat de protecția unui drept sau a
unor interese, dreptul la justiție este obligatoriu.
Prin urmare orice persoană care are folosință unor drepturi civile poate fi parte în
judecată. Sunt și cazuri în care anumite categorii de drepturi subiective nu pot fi valorificate pe

24
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,,Vol I 2013 pag 163
25
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,, Vol I 2013.Ed U Juridic.pag 223
28
calea acțiunii civile în justiție: drepturile subiective, care din punct de vedere al prescripției
exctinctive sunt deja prescrise.
Pentru ca dreptul subiectiv să fie exercitat, acesta trebuie să îndeplinească anumite
condiții:
 Să fie recunoscut de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport juridic ilegal;
 Să fie exercitat în limitele materiale și juridice recunoscute de lege Art 14 din
NCC arată că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să-și
execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea pubilca și bunele moravuri.,,
Potrivit art 15 din NCC niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau a păgubi pe
altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil contrar bunei credințe” 26. Partea care deturnează
drepturile procesuale de la scopul pentru care au fost recunoscute, și le exercită cu rea-credință
săvârșește un abuz de drept, care poate atrage după sine reprarea pagubei pricinuite și respingerea
acțiunii că fiind abuzivă.
 Să fie actual atunci când dreptul subiectiv civil pe care în principiu se urmărește
pentru a fi realizat pe calea procedurii judiciare nu este supus unui termen sau condiție
suspensive. Dacă dreptul la acțiune nu este actual, se va sancționa pe parcursul procesului prin
invocarea excepției prematuritatii acțiunii.(de fond, peremptorie/dirimantă și absolută). Cu
toate că dreptul subiectiv exisă, dreptul de a formula o pretenție în bază lui nu s-a născut încă.
Excepții:
De la condiția ca dreptul să fie actual, legiuitorul a reglementat prin art. 34 NCPC un
număr de 3 excepții care se constituie ca niște adevărate acțiuni preventive ce pot fi exercitate
atunci când dreptul este afectat de un termen suspensiv, iar prin art. 33 NCPC o excepție, o altă
acțiune preventivă ce poate i exercitată independent dacă dreptul este sau afectat de un termen
suspensiv, excepții care sunt însă de strictă interpretare:
a) Predarea unui bun la termen: art. 34 alin. (1) NCPC prevede posibilitatea
formulării unei acțiuni preventive: cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului
contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea termenului (locatorul din contractul de
închiriere, comodantul);
b) Executarea prestației periodice - art. 34 lin. (2) NCPC prevede posibilitatea de a
se cere, înainte de termen, executarea la termen a obligației de întreținere sau a altei prestații
periodice (rentă viageră, contract de întreținere – creditorul întreținerii poate silicita plata înainte
de data la care datoria devine scadentă);
c) Evitarea unei pagube însemnate – art. 34 alin. (3) NCPC prevede posibilitatea
încuviințării înainte de împlinirea termenului, și a altor cereri pentru executarea la termen a unor
obligații, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care
reclamantul ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului.
În toate cazurile prevăzute de art. 34, debitorul nu este decăzut din beneficiul termenului,
el va plăti tot la scadență, însă în caz contrar creditorul este cel avantajat întrucât are deja un titlu
executoriu. Pârâtul (debitorul) nu va fi obligat la cheltuieli de judecată întrucât nu este în culpă
procesuală.
d) Conform art. 33 teza a II-a, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate
formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv grav amenințat sau pentru
a preveni producerea unei pagube ; în acest caz pârâtul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată

Sancțiunea pentru lipsa dreptului

,,Dacă în urmă unor dezbateri contradictorii se constată că dreptul pretins de reclamant nu
există ori acestea nu îndeplinesc condițiile de validitate impuse de lege pentru a putea fi
26
Alexandru Suciu ,,Excepții în NCPC,,Ed.U Juridic.pag 162
29
exercitată (mai puțin cea privitoare la caracterul actual) cererea va fi respinsă că nefondată sau
neîntemeiată”27.

3.2.Justificarea unui interes –condiție pentru exercitarea acțiunii civile

Noțiune. Particularități
,,Orice demers în justiție, indiferent de formă pe care acesta o îmbrăca sau de partea
procesuală de la care el provine, trebuie să fie util să urmărească așadar un profit material sau
moral ori material și moral”28.
În condițiile art. 32. Alin. (1) lit. (d) NCPC, orice cerere poate fi formulată și susținută
numai dacă autorul acesteia justifică un interes.
În dosctrină s-a arătat că prin interes înțelegem folosul practic imediat pe care-l are o parte
pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.
Atunci când se impune că să existe interesul într-o acțiune care urmează a fi deschisă se
urmărește evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate de reclamant cât și organizarea timpului
magistraților adică, instanțele să nu fie încărcate cu astfel de situații.
Felurile interesului
Atunci când ne referim la interesul material (patrimonial), această vizează restituirea
unui împrumut sau plata unei datorii, revendicarea unui bun, pe când în cazul interesului moral
se urmărește un scop nepatrimonial cum ar fi, în cazul cererii de punere sub interdicție, apărarea
drepturilor celui sub interdicție cât și ale terților care încheie diferite acte juridice.
Reclamantul trebuie să justifice în persoana sa interesul de a promova acțiunea civilă nu
în interesul pîrîtului. Dar și cel care se apăra trebuie să justifice interesul legitim al atitudinii sale.
Sunt considerate că lipsite de interes în NCPC.
 -cererea prin care cel care are o hotărâre judecătorească irevocabilă prin
care reclamantului i s-a restituit în deplină și totală proprietate posesia unui imobil, naționalizat
iar de aici se solicita constatarea faptului că a fost preluat cu titlu legal, este lipsit de interes.
 -partea care a obținut câștig de cauza nu are interes în exercitarea căi de
atac
 -cererea prin care un creditor dorește să aducă valori în patrimoniul
debitorului care este solvabil
 -cel care a făcut o donație fără sarcini nu poate să ceară anularea donației
chiar dacă există nulitate
 -un pârât nu are interes să critice hotărârea prin care un copârât a fost
obligat cu el la plată unei daune;
 -dacă s-a dispus o hotărâre irevocabilă rezoluțiunea unui contract de
vânzare-cumpărare este lipsit de interes să se ceară anularea aceluiași act juridic;
 Cererea prin care moștenitorul legal solicită anularea unui legat particular
atunci când există un legatar universal, pentru că acesta din urmă ar culege legatul anulat.
Interesul trebuie să stea la bază oricărei cereri în justiție chiar dacă el nu se corelează cu
un drept subiectiv civil aceluiași contract de vânzare-cumpărare.

Condițiile interesului pentru a exercită acțiunea civilă

27
Mihaela Tăbârcă ,,Excepții procesuale în procesul civil,,Ediția ÎI; Ed.U Juridic.București 2006 pag 177
28
Ion Deleanu Tratat de procedura civilă Vol I 2013 Ed.U Juridic. Pag 317
30
 Art. 33, teza I din NCPC prevede că interesul trebuie să fie determinat, legitim,
personal, născut și actual.
 interesul este determinat ,,atunci când este concret, adică rezultă cu certitudine ce
urmărește partea prin acțiunea promovată”29, adică acel folos material sau moral pe care ar putea
să-l obțină oricare din părți de pe urma acțiunii să nu fie abstract. Această cerință este justificată
prin aceea că judecătorul va pronunța o hotărâre asupra ”dreptului” care va avea un efect concret
asupra situației juridice a ambelor părți.
 Interesul trebuie să fie legitim ,,ceea ce înseamnă că el trebuie să fie în concordanță cu
legea. Instanțele nu se pronunța nici în oportunitate nici în echitate”30. Prin urmare a fi legitim
înseamnă să nu vină în conflict cu legea sau cu normele morale, interesul trebuie să fie și juridic.
Interesul este legitim atunci când este în concordanță cu dreptul obiectiv. În plus, este neapărat
necesar ca dreptul subiectiv pe care se întemeiază să fie exercitat potrivit scopului său economic
sau social. Faptul că în procesul de partaj părţile au calitate dublă nu conferă pârâtului dreptul de
recurs dacă cererea de partaj a fost respinsă, deoarece în acest caz el nu poate justifica nici un
interes31.
Potrivit art. 12 alin. (2) NCPC, exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim,
constituie abuz de drept care trebuie sancționat. Judecătorul este obligat se verifice dacă dreptul
sau situația juridică care este dedusă judecății este sau nu recunoscută de lege. În continuare
pentru verificarea legitimității interesului, nu trebuie analizat fondul dreptului dedus judecății ci
doar dacă dreptul invocat este sau nu exercitat conform normele legale care îl recunosc.
 Interesul trebuie să fie personal ,,adică să aparțină celui care recurge la proces, iar nu
adversarului sau”32. În sistemul juridic acțiunea civilă poate fi promovată și de alte persoane sau
organe adică nu numai de persoana care pretinde a fi titularul unui drept subiectiv civil. Apărarea
colectivității este recunoscută unor organe ale statului cum sunt Ministerul Public, asociațiile
pentru protecția consumatorilor, sindicatele. În cazul acțiunilor colective interesul este prezentat
de lege. Iar interesul se apreciază în persoana celui pentru care se acționează.
Spre exemplu, interesul nu este personal în cazul nulității derivând din neînmânarea citaţiei cu
cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată, având caracter relativ, nu poate fi invocată prin
căile de atac de partea legal citată.33
 Interesul să fie născut și actual ,,în principiu interesul judiciar se consideră că există și a
devenit actual din momentul încălcării unui anumit drept subiectiv”34.
O excepție de la regula ca interesul să fie născut și actual este reglementată de art. 33 teza a
II-a :chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni
încălcarea unui drept subiectiv grav amenințat sau pentru a preveni producerea unei pagube
Spre exemplu, pentru promovarea unei acţiuni în constatare de către proprietarul
bunului, urmează a se constata că interesul reclamantului este născut şi actual şi în cazul în care
există pericolul ca dreptul său de proprietate să fie încălcat în viitor 35. Ca de exemplu dreptul de
a cere restiturirea imobilului, executrea acestei obligații periodice nu este actual și totuși interesul
în promovarea acțiunii este recunoscut chiar de judecător. Prin urmare interesul trebuie să
prezinte o încălcare a dreptului de către cel care îl cheamă în judecată pentru a restabili situația
dreptului încălcat. Condiția interesului trebuie să existe pe perioadă tuturor formelor procedurale
care alcătuiesc conținutul acțiunii, adică judecată pe fond, căile de atac și astfel acțiunea nu se
mai poate justifica prin cererea de apel, care poate fi introdusă de către partea în care instanță s-
29
Alexandru Suciu ,,Excepții în NCPC,,Ed.U Juridic.pag146
30
Ion Deleanu Tratat de procedura civilă Vol I 2013 Ed.U Juridic. Pag319
31
Tribunalul Judeţean Argeş, dec. 954/1979, R. R. D. Nr. 5/1980, p. 60
32
Andreea Tabacu ,,Drept procesual civil,, Ed.U Juridic 2010. pag 120)
33
Tribunalul suprem, secţia civilă, dec 52/1975, CD 1975, p. 228
34
Ioan Leș ,,Tratat de drept procesuaal civil Ed ÎI; Ed.All Beck 2002 pag 89
35
Tribunalul suprem, secţia civilă, dec. 894/1978, CD 1978, p. 257
31
a pronunțat în favoarea să prin hotărârea la instanță de fond. Ca și concluzie existența interesului
nu asigură automat și legitimarea procesuală activă. Un interes eventual, că și un interes care deja
a trecut a fost depășit nu poate permite formularea unei cereri în justiție.
Interesul trebuie să fie și imediat ,,adică folosul urmărit trebuie să se realizeze la
momentul admiterii demersului judiciar sau poate să fie su unul viitor, previzibil” 36. De exemplu
situația în care o parte promovează o cerere de revizuire sau de contestație, în anulare, iar
admiterea acestei cereri nu se realizează imediat pe bază folosului urmărit, ci vizează deschiderea
varietății părții pentru reluarea judecății finalizate irevocabil în primul stadiu procesual. Condiţia
interesului valabilă pentru introducerea oricărei cereri în justiţie face ca o parte care a câştigat la
prima instanţă să nu poată declara recurs 37Deci dreptul subiectiv afirmat nu va fi realizat imediat
chiar dacă se admite revizuirea contestației în anulare ci doar în viitor. Prin urmare interesul
poate fi și unul viitor previzibil, nu doar imediat, chiar dacă folosul nu intervine odată cu
admiterea el nu poate fi lipsit de interes.

5.3 Sancțiunea lipsei interesului

Existența interesului este o condiție de fond iar ea poate fi ridicată în orice stare a pricinii
de orice parte, adică de procuror, părți sau de instanță din oficiu, pe calea excepției procesuale –
de fond, peremptorie/dirimantă și absolută- putând fi invocată de părți, de procuror sau de
instanță din oficiu, în orice stare a pricinii. Dacă se invocă prin intermediul căilor de atac (cerea
de apel, recurs), lipsa interesului va constitui motiv de apel/recurs, iar nu excepție procesuală.
În condițiile art. 40 alin. (1) NCPC, dacă instanța constată lipsa interesului, cererea va fi
respinsă ca fiind lipsită de interes.

4.3.Capacitatea procesuală

În Dreptul civil capacitatea civilă este definită ,, ca fiind acea parte a capacității juridice
a persoanei, care constă în capacitatea, de a avea și a-și exercita drepturile civile și de a avea și
de a-și asumă obligații civile prin încheierea de acte juridice” 38şi ea cuprinde în structura sa
două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.

Capacitatea procesuală reprezintă, aptitdinea persoanelor fizice și juridice de a deveni

părți ale procesului civil. Capacitatea de a sta în judecată îmbracă două forme: capacitatea
procesuală de folosință și capacitatea procesuală de exercițiu.

2.2. Capacitatea procesuală de folosință.Noțiune.Particularități

Art. 56 alin. (1) NCPC prevede că ”poate fi parte în judecată orice persoană care are
folosința drepturilor civile. La fel ca în dreptul civil sau in alte ramuri ale dreptului, și în materie
procesual-civilă regula este capacitatea care potrivit art. 28 alin. (1) C. Civ. Este recunoscută
tuturor persoanelor, iar lipsă ei este excepția față de dispozițiile art. 29 C. Civ. Care prevede că
nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință decât în cazurile și în condițiile expres
prevăzute de lege.

36
Alexandru Suciu ,,Excepții în NCPC,,Ed.U Juridic.pag 149
37
Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 172/1953
38
Florea Magureanu ,,Drept procesual civil,,Ed All Beck Ediția IV
32
 ,,Capacitatea procesuală de folosință, nu este altceva decât aptitudinea de a avea drepturi
și de a asuma obligații pe plan procesual, și ea aparține în principiu oricărei persoane fizice sau
juridice în afara limitelor expres prevăzute de lege”39
Această capacitate procesuală este un pic mai restrânsă decât cea civilă. Poate face parte
din procesul de judecată, doar acea persoană care are folosința drepturilor civile. Ca o regulă
principală nimeni nu poate fi limitat de această capacitate, sau lipsit în tot sau în parte decât doar
atunci când legea prevede în mod expres lucru, dar nici nu se poate renunța la aceasta. ,,
Art. 56 alin. 2 NCPC stipulează că asociațiile, societătile sau alte entități fără
personalitate juridică pot sta în judecată dacă sunt constituite potrivit legii”40 .

Capacitatea procesuală de folosință a persoanelor fizice

Persoanele fizice dobandresc capacitatea de folosință din momentul nașterii și o pierd

odată cu moartea(art. 35 C. Civ).
Totuși, în privința drepturilor copilului, acestea sunt recunoscute de la data concepției,
însă numai dacă el se naște viu în condițiile art. 36 C. Civ.. ,,Îngrădirile aduse capacității de
folosință a persoanelor fizice înseamnă implicit, încapacitatea transpusă pe plan procesual în
sensul că persoana respectivă nu poate figura ca parte în proces în limitele îngrădiri”41. Spre
exemplu, părintele care a fost decăzut din drepturile părintești nu poate sta în proces în legătură
cu drepturile și obligațiile sale față de copilul minor, drepturi cu privire la care instanța de tutelă a
pronunțat decăderea, cu excepția obligației de întreținere, potrivit art. 510 C. Civ. atât timp cât
sunt în mijloc drepturi sau obligații față de copilul minor. Aici există doar o excepție când el
poate stă în proces doar cu obligația de întreținere. Există persoană lipsită de capacitate de
folosință atunci când, acea persoană este decedată, deoarece acea persoană nu poate figura ca
parte în proces. De asemenea, persoana nedemnă de a moșteni potrivit art. 958 C. Civ. sau care a
fost declarată nedemnă de instanță, nu poate figura în procesul în care se dezbat drepturi
procesuale ale defunctului (art. 959 C. Civ.).
,,Restrângerea capacității procesuale de folosință intervine în cazurile în care, este
restrânsă capacitatea civilă de folosință”42. În principiu medici, farmaciști sunt incapabili de a
primi liberalități atât timp cât îngrijește pe bolnav. Sunt excepții, de la acest principiu atunci când
aceste persoane au calitate de soț sau descententi al celui decedat.

Capacitatea processală de folosință a persoanelor juridice

Potrivit art. 205 alin. (1) C. Civ.,,Persoanele juridice care sunt supuse înregistrări
dobândesc capacitatea de folosință de la data înregistrării, persoanele juridice care nu sunt supuse
înregistrării dobândesc capacitatea de folosință de la data actului de înființare, de la data
autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei cerințe prevăzute de lege.” 43. În ceea
ce privește conținutul capacități de folosință a persoanelor juridice, acestea nu pot avea decât
acele drepturi prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei juridice.
Specializarea capacității de folosință a fost reglementată numai pentru persoanele juridice
fără scop patrimonial.
Capacitatea de folosință a persoanei juridice încetează odată cu încetarea activității de
obicei încetarea duce la constatarea sau declararea nulității, prin transformare, desființare
dizolvare sau prin orice alt mod prevăzut de lege.
39
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,,Vol I , Editura Uiversul Juridic, București 2013, pag 164
40
Mihaela Tăbârcă ,, op cit,, p. 164
41
Mihaela Tăbârcă ,,Excepții procesuale în procesul civil,,Ediția ÎI.Ed U Juridic 2006 pag 142
42
Alexandreu Suciu ,,op.cit, pag 113
43
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,,Ed.U Juridic 2013 pag 16
33
 2.3 Sancțiunea lipsei capacității procesuale de folosință

În condițiile art. 56 alin.(3), teza I NCPC, lipsa capacității de folosință poate fi invocată
în orice stare a procesului, iar potrivit tezei a II-a, actele de procedură îndeplinite de cel care nu
are capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută.
,,Întrucât lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a
procesului înseamnă că poate să fie invocată atât în prima instanță cât și direct în apel, atât ca
motiv de apel cât și ca excepție procesuala”44.
Potrivit art. 40 alin. (1) teza I NCPC, sancțiunea pentru cerererile făcute de o persoană
care nu are capacitate procesuală sunt nule sau anulabile, după caz.. Prin nulitate se înțelege acea
sancțiune care constă în lipsirea actului juridic civil de efectele sale firești întrucât acesta a fost
încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale imperative sau cu încălcarea condițiilor de validitate
ale actului respectiv. De reținut că ea se invocă de oricare din părți, adică procuror, instanță din
oficiu pe tot parcursul procesului. Dar dacă ea se invocă de exemplu în etapa recursului trebuie
să avem în vedere faptul că pentru soluționarea problemei capacitatea procesuală de folosință, să
nu fie necesară, administarea de dovezi înafară de acele înscrisuri noi.
Dacă s-a constatat nulitatea aceasta nu trebuie văzută ca o vătămare adusă părții
deoarece numeni nu este vătămat de un drept atât timp cât nici măcar nu există acel drept real.
De exemplu, în situația când a survenit decesul persoanei în cauză după încheierea dezbaterilor,
nu intervine nulitatea.
,,Opinăm că excepția lipsei capacități procesuale de folosință rămâne excepția autonomă
cu particularitatea că prin admiterea ei nu se respinge doar acțiunea, ci se anulează actul de
procedură întocmit de către persoana lipsită de capacitatea de folosință” 45. Dar totuși sunt cazuri
când nu se anulează actul, ci se respinge acțiunea atunci când pârâtul invocă că nu are capacitate
de folosință, dar se susține ideea că reclamantul este cel care are capacitate de folosință și prin
urmare actiunea nu se anulează. În art.56 alin.(3)NCPC arată că se sancținează cu nulitatea doar
actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință nu și cele care sunt
îndreptate împotriva unei persoane incapabile. Sunt situații când pârâtul are capacitate de
folosință în momentul când întocmește cererea dar o pierde pe parcursul procesului, aici nu
intervine sancțiunea de anulare a cererii de chemare în judecată, deoarece motivul de nulitate
intervine după introducerea cererii de chemare in judecată. Însă să nu uităm că persoana care a
suferit un prejudiciu poate fi despăgubită potrivit dreptului comun.

Capacitatea procesuală de exercițiu.Noțiune.Particularități

Definiție:,,Capacitatea procesuală de exercițiu (legitimatico ad causum) a fost definită că

fiind capacitatea unei persoane care are folosință dreptului de a angaja, și conduce personal
procesul îndeplinind obligațiile și realizând drepturile procesuale pentru a valorifica în justiție
dreptul litigios”46. Potrivit art. 37 C. Civ. capacitatea de exercițiu este aptitudinea unei persoane
de a încheia singură și în nume propriu acte juridice civile.

44
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,,2013 Ed.U Juridic pag 167
45
Alexandru Suciu ,,Excepții procesuale în NCPC,, Ed U Juridic .pag 118
46
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,, 2013 Vol I Ed. U Juridic.pag 169
34
 Capacitatea procesuală de exercițiu pune în discuție modalitatea în care o persoană poate
sta singură în judecată, fară a fi necesară asistarea sau reprezentarea sa.
În condițiile art. 57 alin. (1) NCPC, cel care are calitatea de parte își poate exercita
drepturile procesuale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea
prevede altfel.

Capacitatea procesuală de exercițiu a persoanelor fizice

Persoana fizică dobândește capacitatea procesuală de exercițiu la vârsta de 18 ani, adică

din momentul când ea devine majoră,. Minorul până la împlinirea vârstei de 14 ani precum și
interzisul judecătoresc sunt lipsiți de capacitate de exercițiu, minorul între 14 și 18 ani are
capacitate de exercitiu restrânsă, iar cel care a împlinit 18 ani sau când legea prevede chiar mai
înainte are capacitate de exercițiu deplină” 47 Minora de 16/15 ani care se căsătorește dobândește
capacitate de exercițiu deplină.
Când vorbim de capacitate de exercițiu anticipată art. 40 C. Civ. Prevede că ,,pentru
motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit 16 ani capacitate
deplină de exercițiu”. În acest scop vor fi ascultați părinții, tutorele minorului sau luându-se
când e cazul și avizul consiliului de familie”48 .Minori pot incheia spre exemplu acte juridice cum
ar fi un contract de muncă.
Spre deosebire de lipa capacității procesuale de folosință, lipsa capacității de exercițiu nu
interzice unei persoane să stea în justiție.
Astfel, potrivit art. 57 alin. (2) partea care nu are exercițiul drepturilor procedurale nu
poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizat, în condițiile prevăzute de
legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau modeul de organizarea a lor”49.
Reprezentarea intervine în cazul persoanelor fizice fără capacitate de exercițiu: în cazul
minorului care nu a împlinit 14 ani și a interzisului judecătoresc.
În cazul persoanei minore reprezentanții sunt părinții, iar în lipsa acestora tutorele ori cei
care îl reprezintă pe cel dat în plasament. În cazul interzișilor judecătorești reprezentantul legal
este tutorele, potrivit art. 166 C. Civ sau curatorul special, care poate fi numit doar până la
soluționarea cererii de punere sub interdicție. 50Aceste persoane nu stau personal în proces ci prin
reprezentanții lor legali așa cum prevede art. 80 alin. (2) NCPC.
În situația când persoana este lipsită de capacitate de exercițiu a drepturilor civile și nu
are un reprezentant legal, instanța la cererea părților interesate poate numi un curator
special.,,Numirea curatorului special, potrivit art.58 alin.(1)NCPC, se face de către instanța care
judecă procesul, dintre avocații desemnați în acest scop de barou pentru fiecare instanță
judecătorească, curatorul special având toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru
reprezentantul legal”51. Ca un exemplu dacă unul din părinți decedează și unul dintre copii vine în
concurs la moștenire cu mama, pentru acel copil se va numi un curator special dacă intervin
interese contrare între cei doi, adică între părintele rămas în viață și copilul care este moștenitor
legal. Numirea unui curator se impune în succesiunile şi litigiile de ieşire din indiviziune, în care
figurează printre părţi, alături de minor, unul sau ambii părinţi ai acestuia. Dacă sunt mai mulţi
copii minori care au între ei interese contrare, pentru fiecare dintre ei se va numi un curator52
Asistarea operează în cazul ,,persoanelor care au capacitate de exercițiu restrânsă,
minorii între 14-18 ani și este necesară pentru protejarea intereselor acestora să fie asistate în
47
Ion Deleanu ,,Tratat de procedura civilă,, Vol I 2013 Ed:U Juridic pag 297
48
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,, Vol I 2013.Ed U Juridic.pag 170
49
Florea Magureanu ,, Drept procesual civil,, Ediția IV Ed.All Beck pag 56
50
(Plen Tribunalul suprem, dec. în dr. 13/1957, CD 1957, p. 19
51
Ion Deleanu Tratat de procedura civilă Vol I 2013 Ed.U Juridic. Pag298
52
Plenul Tribunalului Suprem, dec. în dr.6/1959
35
proces de o altă persoană, ocrotitor legal, părinte sau după caz un tutore care să le întregească
capacitatea de exercițiu”53. Minorul care a împlinit 14 ani va sta personal în proces la judecata
cauzelor civile, în care scop urmează să fie citat şi să-i fie comunicate actele de procedură.
Părinţii/tutorele îl asistă pe minor, semnând alături de acesta cererile adresate instanţei şi fiind
citaţi, în acest scop, la judecata cauzei Prin urmare părinții sunt cei care vor semna alături de
minor, cererile la adresă instanței și celelante acte procesuale și ei vor fi citați la judecată.
Prin asistare înțelegem ocrotirea intereselor persoanelor minore care au capacitate
restrânsă de exercițiu. Rezultă că minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu poate dobândi
calitatea de parte în proces și poate îndeplini acte specifice activității judiciare. Activitatea
procesuală prevede realizarea unor acte succesive pentru promovarea acțiunii civile și chiar până
la executarea silită. Chiar dacă minorul are capacitatea de a sta în judecată, pe lângă încuviințarea
dată pentru a introduce acțiunea el trebuie să fie asistat pe tot parcursul procesului de către
octotitori lui legali.
Există situații în sistemul legislației când asistarea nu este necesară. De exemplu, în
cazul minorului care a împlinit vârstă de 15 ani, în litigiile privitoare la muncă, la îndeletniciri
sportive ori la profesia minorului, se citează numai minorul personal și tot el efectuează exclusiv
actele de procedură. Potrivit art. 42 C. Civ, minorul poate să încheie acte juridice privind munca,
îndeletnicirile profesionale artistice sau sportive, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui. În
acest caz, minorul își exercită drepturile și își indeplinște singur obligațiile ce decurg din
contractul de muncă.
Autorizarea intervine atunci când reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de
exercițiu sau ocrotitorul legal al celui cu capacitate restrânsă de exercițiu face acte procedurale de
dispoziție”54
Conform art. 81 alin. (1) actele de dispoziție cum ar fi renunțarea la judecată, la dreptul
subiectiv, achiesarea, tranzacția precum și orice alte acte de dispoziție nu se pot face de
reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviințarea prealabilă a instanței sau a
autorității administrative competente Întotdeauna autorizarea trebuie să fie anterioară săvârșiri
actului. Dar sunt cazuri în care efectuarea actului de dispoziție nu se poate face nici cu
autorizarea autorității tutelare, adică nu se poate renunța la judecată în cazul stabiliri paternității
din afară căsătoriei.
Curatelă specială ,,art 58 prevede că în caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de
capacitate de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanța la cerera părții
investește, va numi un curator special care să o reprezinte până la numirea unui reprezentant legal
potrivit legii”55 .
Instanța va numi un curator special care să-l reprezinte pe minor sau pe cel lipsit de
capacitate de exercițiu chiar și în caz de conflicte de interese dintre reprezentantul legal și cel
reprezentat.
Instanța mai este însărcinată să stabilească prin încheiere în momentul numirii curatorului
special și o sumă care i se cuvine acestuia pentru activitatea pe care o desfășoară.

Capacitatea procesuală de exercițiu a persoanelor juridice

,,Persoana juridică dobândește capacitatea de exercițiu la data înființării sale și o pierde

la momentul încetării sale când practic, pierde și capacitatea de folosință”56.
53
Florea Magureanu ,,Drept procesual civil,, Vol I 2013 Ediția XIII Ed.U Juridic.pag 83
54
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,,2013 Vol I Ed. Universul juridic.pag 173
55
Mihaela Tăbârcă ”op cit”.pag 174
56
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,,2013 Vol I Ed.Ujuridic.pag 170
36
 Art. 209 C. Civ. Prevede că persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește
obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.
Dispozițiile art. 206 alin. 2 C. Civ. Care impun principiul specializării de folosință , sunt
valabile și în privința capacității de exercițiu a persoanelor juridice fără scop patrimonial.
Au calitate de organe de administrare atât persoanele fizice cât și cele juridice,
desemnate prin statut. Nu pot fi organe de administrare a persoanelor juridice cei care, nu au
capacitate de exercițiu, sau cei cu capacitate restrânsă, sau decăzuți din aceste drepturi. Staţiile de
cale ferată n-au personalitate juridică şi deci nu pot figura ca părţi în proces, ci numai forul lor
tutelar, direcţiile regionale CFR57.
,,Art 58 NCPC, privind numirea unui curator special se aplică și persoanei juridice care
este chemată să stea în judecată și nu are reprezentant legal, adică organul de administrare sau
dacă există conflicte de interes între persoana juridică și organele sale de administrare” 58.
Subunitatea unei întreprinderi, chiar dacă are organe proprii de conducere şi cont de virament
separat rămâne tot o parte, o subdiviziune a întreprinderii respective, deci nu are personalitate
juridică. Această subunitate nu are capacitate juridică procesuală şi nu poate figura ca parte în
proces59.

Sancțiunea lipsei capacității procesuale de exercițiu

Invocare
Conform art 57 alin (3) NCPC, lipsa capacități de exercițiu a drepturilor procesuale poate
fi invocată în orice stare a procesului.
Sintagma în orice stare a procesului permite concluzia, că lipsa capacității procesuale de
exercițiu poate fi ridicată nu numai în prima instanță ci chiar direct în apel, atât că motiv de apel
cât și că excepție”60. Doar că în recurs aceasta poate fi invocată în condițiile art 488.alin(2)
C.p.civ.
Pe parcursul procesului, lipsa capacității procesuale de exercițiu se invocă pe cale de
excepție ( de fond, peremptorie și absolută). Excepția poate fi invocată nu numai de reclamant dar
și de către pârât. Pot invoca excepția atât procurorul cât și instanța din oficiu
Sancțiune.
Lipsa capacității procesuale de exercițiu atrage anularea actelor îndeplinite de cel
incapabil.
Conform art. 57 alin. (4) NCPC, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are
exercițiul drepturilor procsuale sunt anulabile.
Potrivit art.57 alin.5 NCPC, în situația în care se invocă lipsa capacității de exercițiu
instanța este obligată să acorde un termen pentru a da posibilitatea celui lipsit de capacitate de
exercițiu să obțină confirmarea reprezentantului legal”61. Prin urmare excepția are un efect
dilatoriu. Iar confirmarea se face de către acel reprezentant sau ocrotitor legal care intervine în
proces, și diminuiază toate actele sau numai o parte din ele care au fost săvârșite de persoanele
incapabile.
În art 48 din C. civ. se prevede că minorul care devine major poate confirma actul făcut
singur în timpul minorității, iar aceste dispoziții se aplică și pe plan procedural, adică până la
teremenul acordat de instanță minorul care a împlinit 18 ani va putea să confirme actele de
procedură făcute în timpul minorității

57
Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 1139/1956, CD vol. 1 nr. 16/1956, p. 41
58
Alexandru Suciu ,,Excepții în NCPC,, EdturaUniversul Juridic.pag 121
59
Plen Tribunal Suprem, dec. X-A/22 oct. 1959, CD 1959, p. 22
60
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,,2013 Vol I Ed.Ujuridic.pag 179)
61
Alexandru Suciu ,,Excepții în NCPC,,Ed.U Juridic.pag 123
37
 Ca și în cazul lipsei capacității de folosință și a încălcării oricăreia dintre condițiile de
exercitare ale acțiunii civile poate atrage și aplicarea altor sancțiuni prevăzute de lege și prin
urmare cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun, pe
calea unei cereri separate formulate în temeiul art. 189-190 NCPC .

Calitatea procesuală a părților în procesul civil

Definirea calității procesuale și legitimarea ei

,,Calitatea procesulă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și

persoana care este titular al dreptului subiectiv civil în raportul juridic dedus judecății(calitatea
procesuala activă) și între persoana paratului și cel obligat în acest raport juridic (calitattea
procesuala pasivă)”62.
Conform art. 36 NCPC, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și
subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății., existența sau
inexistența drepturilor și obligațiilor constituie o chestiune de fond.
În cazul situațiilor juridice pentru ca căror realizare calea justiției este obligatorie, calitate
procesuală activă are cel care se poate prevala de interesul realizării acestora, iar caitate
procesuală pasivă are cel față de care se poate manfesta interesul respectiv. De cele mai multe ori,
calitatea procesuală se sprijină pe un interes, însă nu trebuie confundată calitatea cu interesul
deoarece interesul are o existența autonomă față de calitatea procesuală. Prin urmare pentru
analiza calității procesuale, este suficient ca reclamantul să demonstreze că este titularul dreptului
din raportul juridic dedus judecății, iar pârâtul este acea persoană care are obligația în același
raport juridic.
,,În cazul răspunderii civile contractuale, poate fi chemat în calitate de pârât numai
partea din contract, nu şi o persoană străină de raportul contractual, chiar dacă are calitatea de
prepus63. Pornind de la faptul că prin acțiune nu se valorifică întotdeauna un drept subiectiv, se
susține că legitimarea procesuală nu se rapoteaza cu necesitate la raportul juridic dedus judecății,
ci la dreptul de a reclama în justiție.

Legitimarea procesuală
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul trebuie să justifice calitatea sa
procesuală activă, dar și calitatea procesuală pasivă a paratului necesară pentru că instanța să
poată începe deschiderea acțiunii civile și citarea părților pentru judecată. De regulă dreptul și
obligația trebuie doar afirmate, adică nu trebuie să și existe deoarece toate aceste chestiuni nu țin
de condițiile impuse de exercitatea acțiunii civile, ci de fondul litigiului care va fi dezbătut și în
final rezolvat de către instanță investită în acest scop. Sunt cazuri în care cel care acționează în
justiție o face în calitate de reprezentant al titularului din raportul juridic material dedus.
Reprezentarea poate fi legală, convențională sau juridică.
Legitimarea procesuală legală ,,intervine în situațiile în care însăși legea recunoaște
calitatea procesuala unor persoane anume, care nu au nicio legătură cu raportul juridic
material”64.
62
Florea Magureanu ,,Drept procesual civil.Ed All Beck.Ediția IV: pag 57
63
Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 966/1986, RRD nr. 2/1987, p. 67
64
Alexandru Suciu ,,Excepții în NCPC,,Ed.U Juridic.pag 126
38
 Conform articolului 37 NCPC, în cazurile prevăzute expres de lege se pot introduce cereri
sau se pot formula apărări și de persoane, organizații, instituții, autorități, care nu justifica nici un
fel de interes personal dar acționează:
A. pentru apărarea drepturilor legitime ale unor persoane care se află în anumite situații
speciale Alte persoane care au legitimare procesuală activă sunt reprezentantul legal al
minorului sau interzisului – părinte, tutore – ocrotitorul legal al acestora sau moștenitorii celor
anume prevăzuți de lege:
- potrivit art. 46 alin. (2) C. Civ. acțiunea pentru anularea actului pentru incapacitate
rezultată din minoritate sau din punerea sub interdicție poate să fie exercitată de reprezentantul
legal, de minorul care a împlinit 14 ani precum și de ocrotitorul legal;
- potrivit art. 423 alin(1) și (2) C. Civ, dreptul la acțiune în stabilirea filiației față de
mamă aparține copilului și se pornește în numele acestuia de către reprezentantul legal, putând fi
continuată de moștenitorii copilului.
- acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în
numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră sau de către reprezentantul lui legal, putând fi
pornită și/sau continuată de moștenitorii copilului. (art. 425 C.civ)
- acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de soțul mamei, de mamă, de tatăl
biologic precum și de copil; poate fi pornită sau continuată de moștenitorii acestora;Dacă soțul
este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore, iar, în lipsă, de un curator numit de
instanța judecătorească.

B) în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general. Legitimare procesuală activă a fost
recunoscută altor persoane nu doar atunci când este vorba despre ocrotirea minorului.De
exemplu, Codul de procedură civilă recunoaște legitimare procesuală și unor :
-organizații (organizații sindicale, organizații neguernamentale care au interes legitim
în combaterea discriminării, organizațiile neguvernamentale ale consumatorilor, , asociațiile de
consumatori, partidele politice,, fondul de protecție al victimelor străzii;
- instituții (direcția de la domiciliul adoptatorilor pentru cererea de încuviințare a
adopției, prefectul în acțiunile în contencios administrativ)
- autorități (procurorul – art. 92 alin. (1) NCPC, Curte de Apel București – declararea
străinului ca indezirabil, Avocatul Poporului – acțiuni în contencios, comuna,orașul sau
Municipiul după caz, autoritățile administrației publice cu atribuții în domeniul protecției
copilului – cererea de decădere a părintelor din exercițiul drepturilor părintești
În concluzie, nimeni nu poate acționa în interesul altuia decât dacă în mod excepțional
este legitimat prin lege stricto sensu.

În unele situații speciale prevăzute de NCC se instituie calitatea procesuală extraordinară

a unor persoane care nu au legatură directă cu raportul juridic substanțial. Ca și de exemplu în
situația filiației, părinții și copilul vor fi citați în toate acțiunile privind filiația chiar dacă ei nu au
calitatea de reclamant sau pârât .În NCC s-a reglementat posibilitatea introducerii unei acțiuni în
revendicare doar de către un singur coproprietar al bunului revendicat. Prin 643.NCC această
veche controversă juridică a fost lămurită de legiuitor stabilindu-se că ,,fiecare coproprietar
poate sta singur în justiție indiferent de calitatea procesuală în orice acțiune privitoare la
coproprietate, inclusiv în cazul acțiunilor în revendicare” 65. În situația când acțiunea este
introdusă doar de un singur coproprietar, aceast coproprietar poate cere instanței să introducă în
cauză și pe ceilalți proprietari, care din diferite motive refuză în calitate de reclamanți, cu
condiția prevăzută de codul de procedura civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.

65
Alexandru Suciu ,,Excepții în NCPC,,Ed.U Juridic.pag 130
39
,,În caz de coproprietate, acţiunea în revendicare poate fi exercitată de către toţi titularii dreptului
de proprietate, iar nu numai de către unul dintre ei66”

Uneori, în lege este stabilită și calitatea procesuală pasivă

Legitimarea procesuală a statului. Se pot chema în judecată și persoane care nu au nici o
legătură cu raportul juridic de drept material ci doar o vocație la raport, iar aici putem vorbi
despre cel chemat în judecată ca și pârât statul român, în situația cazurilor succesorale în care se
solocită de către o persoană calitatea sa de singurul moștenitor al unei mase succesorale. Dacă în
paralel cu singurul moștenitor nu mai sunt alți reclamanți atunci această persoană trebuie să aibă
ca pârât pe cineva și atunci cheamă statul român.
Datorită acestor discuții și practici, s-a statutat că; acțiunile cu acest obiect, adică statul
nu are calitate procesuală pasivă prin urmare nu este persoana obligată în raport juridic dedus
judecății și nici persoana față de care să poată stabli existența unui drept pretins. Statul român
prin Ministerul Finanțelor Publice poate avea calitate procesuală pasivă în raport cu aceste
acțiuni, doar dacă moștenirea este vacantă. Alte păreri ar fi că de fapt statul are calitate
procesuală pasivă deoarece în lipsă de moștenitori legali sau testamentari acesta este singurul care
ar putea contesta dreptul reclamantului în nume de titular al moștenirii vacanțe. Iar moștenirile
vacanțe dobândite de bună-credința nu trebuie să fie înscrise în cartea funciară. Uneori s-a
precizat că această calitate procesuală pasivă asupra unei mase succesorale ar aparține consiliului
local al unității administrativ-teritoriale, în a cărei circumscripție se află imobilele din masa
succesorală, pentru că în cazul în care succesiunea este vacantă, bunurile care fac parte din ea ar
urmă să între în domeniul privat al statului. Un coindivizar nu poate introduce împotriva celorlalţi
o acţiune în grăniţuire a terenului asupra căruia toţi sunt proprietari. oricare din coproprietari
poate însă să ceară remedierea degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau
despăgubiri67
,,Calitatea procesuală nu poate să se justifice doar în bază unei vocatii generale, abstracte
a statului, întrucât nu are nici o legătură cu dreptul subiectiv care este supus dezbaterii judiciare,
iar reclamantul nu poate justifica atragerea în procedura jurisdicțională a unei părți căreia nu are
motiv să ai opună dreptul afirmat nici acesta din urmă motiv de a constata dreptul pretins de
reclamant”68. Prin urmare statul poate dobândi calitatea procesuală pasivă doar dacă succesiunea
este vacantă. În ceia ce privește acțiunile de constatare prin care reclamantul și-a ridicat o
construcție fără autorizație dar pe terenul sau, acesta cere instanței să i se constate calitatea de
proprietar asupra construcției pentru titlul de intabulare.
Reclamantul prin dezbaterile prin instanță, această a decis că trebuie să se judece cu
unitățile administrativ-teritoriale reprezentată prin primar. Legitimarea procesuală pasivă a
autorității publice este dată prin faptul că reclamantului nu i-ar putea constata altcineva dreptul
de proprietate asupra construcției, deoarece el este proprietarul terenului. Ar fi de menționat că
acest dreptul ar putea să-l pretindă autoritatea pubilcă acel drept fiind cu caracter patrimonial, și
acesta rezulă din aplicarea unei amenzi pentru construirea fără autorizație.
Conform legii nr.50/1991 autoritatea publică are dreptul să desființeze construcția fără
autorizație. Prin urmare s-a afirmat că numai persoana care contestă dreptul de proprietate al
reclamantului asupra construcției poate avea calitate procesuală pasivă, de aici rezultă că unitatea
administrativ-teritorială, nu are calitate deoarece se încalcă doar dispozițiile legii nr 50/1991 acea
de a construi fără autorizație nu reprezintă o constatare a dreptului de proprietate.
Acțiunea în constatare nu poate fi pronunțată de către reclamantul care este și proprietarul
terenului și a construcției deoarece nu există nici o persoană care , ar putea să-i constate dreptul

66
Curtea Supremă de justiţie, dec. 295/1993, CD 1993, p. 131
67
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, dec. 57/1950, Dreptul 9-12/1990, p.228
68
Alexandru Suciu ,,Excepții în NCPC,,Ed.U Juridic.pag 133
40
de proprietate. Legitimarea procesuală nu trebuie confundată cu nicio altă condiție, cum ar fi
capacitatea procesuală, deoarece prima se determină în concret adică justificarea puterii de a fi
parte în proces, iar capacitatea procesuală se detrmina în general potrivit dreptului comun. Prin
urmare legitimarea procesuală se determină după împrejurările de fapt prezentate de reclamant în
cuprinsul cererii de chemare în judecată.

3.2 Justificarea calității procesuale

,,Întrucât reclamantul este acela care declanșează procedura judiciară lui îi revine obligația
de a justifica, atât calitatea sa procesuală cât și calitatea procesuală a pârâtului” 69. În cererea de
chemare în judecată reclamantul trebuie să specifice atât obiectul precum și motivele de fapt si de
drept pe care le întemeiază prezența lui in justiție. Prin această pretenție reclamantul justifică
îndreptățirea pe care o are, cum ar fi cea prin care exercitarea acțiunii în anularea cerificatului de
moștenitor, reclamantul trebuie să demonstreze că este titularul dreptului sau că urmărește un
interes, în nume personal împotrivă unui pârât.
Datorită faptului că instanța este organul însărcinat pentru a rezolva litigiile, ea trebuie
pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești legale și corecte să verifice calitatea procesuală
activă cât și cea pasivă a persoanei care introduce acea cerere. ,,Sucursala este înfiinţată cu
fondurile unei societăţi care îi afectează capitalul necesar şi o organizează spre a desfăşura o
activitate economică proprie în cadrul obiectului său de activitate specific 70”. Sucursala face parte
din structura organică a societăţii care a înfiinţat-o şi nu are personalitate juridică, dar, în acelaşi
timp, are organe de conducere proprii şi autonomie în activitatea sa comercială, în folosirea
fondurilor cu care este dotată şi în executarea obligaţiilor pe care şi le asumă. Însuşi art. 56 alin
(2) C.pr.civ. prevede că societatea care nu are personalitate juridică, poate sta în judecată, dacă
are organe proprii de conducere. Oricum, instanţa trebuie să solicite prezentarea regulamentului
de organizare, funcţionare şi competenţă a sucursalei, iar dacă aceasta stă în proces ca
reclamantă, trebuie să solicite şi împuternicirea de reprezentare dată de societate, în scopul
apărării intereselor sucursalei în faţa justiţiei. În ceia ce privește reclamantul instanța trebuie să
constate că este titularul dreptului în raport juridic dedus judecății, ori are un interes personal care
poate fi rezolvat pe calea justiției, iar în privința pârâtului trebuie să se constate dacă el este cel
obligat la acest raport. Pentru a stabili calitatea procesuală mai ales cea activă trebuie să se
administreze aceleași probe ca și pentru dovada temeinicitatii cererii, și prin urmare este necesară
problemei calitatea procesuală cu fondul cauzei.
,,Lipsa calității procesuale nu se confundă cu netemeinicitatea acțiunii, deoarece în cazul
unei acțiuni introduse de o persoană fără calitate, dreptul există dar acțiunea nu a fost introdusă
de titularul dreptului, în vreme ce în cazul unei acțiuni nefondate, instanța constată chiar
inexistenta dreptului reclamant”71
Verificarea de către instanță a calității procesuale trebuie făcută în cererea prin care se
cere constatarea existenței sau neexistenței unui drept, acesta făcându-se după sesizarea instanței,
fie după începerea dezbaterilor. Această verificare a prezenței caliatii procesuale nu prezintă
piedici deosebite în cazul acțiunilor care se urmărește valorificarea unui drept de creantă deoarece
din raportul juridic dedus judecății, sunt determinați atât subiectul activ cât și cel pasiv.

3.3 Transmiterea calității procesuale

69
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,, Vol I 2013.Ed U Juridic.pag 214
70
Curtea Supremă de Justiţie, dec. 905/ 1 aprilie 1997
71
Ligia Dănila ,,Drept procesual civil,, Ed All Beck Ediția IV 2004 pag 76
41
 ,,Așa cum rezultă din articolul 38. C pr.civ. pe parcursul judecății drepturile, situațiile
juridice și obligatile care determină calitatea procesuală activă sau pasivă pot să fie transmise fie
unei părți din proces fie une persoane străine din proces”72
Transmiterea calității procesuale poate fi legală sau convențională. Calitatea procesuală a
unei părți poate fi tansmisă în cursul procesului judecății unei alte persoane, care nu a participat
la proces. Calitatea procesuală are un punct de întindere această fiind universală, cu titlu
universal și particular.
Transmiterea legală a capacității procesuale, în cazul persoanelor fizice se realizează pe
cale de succesiuni. Moștenitorii care acceptă succesiunea, preiau și poziția procesuală a autorului
moșteniri. Acceptând transmiterea patrimoniului aceste persoane nu numai că dobândesc
drepturile și obligațiile lui de cuius, dar în principiu toate accesoriile acestor acțiuni și mijloace
de apărare care aparțineau sau puteau să aparțină decedatului. Transmiterea legală se desfășoară
în situațiile în care partea în cauza își pierde calitatea procesuală, iar legea transmite dreptul
acestuia în favoarea anumitor persoane. Adică în cazul succesorului legal al persoanei care face
parte din proces dar el decedează. Să nu uităm că drepturile strict personale ale defunctului nu pot
fi valorificate de catre succesori, doar dacă acțiunea a fost începută în tmpul vieții lui de cuius.
De exemplu in cazul unui minor fara domiciliu stabil ,,persoana care ţine minorul fără drept nu
are legitimare procesuală activă pentru a solicita instanţei stabilirea locuinţei la el şi nici
obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere, dar poate solicita de la părinte remiterea
alocaţiei pe care o primeşte pentru copilul aflat în îngrijirea sa73”
Dacă acesta din cauză decedează în timpul procesului, judecata se suspendă de drept. În
cazul când reclamantul, el însăși decedează judecata se suspendă până când succesori săi vor
interveni în proces cerând reluarea judecății. În situația în care pârâtul, este cel care decedează
reclamantul are interes de a se soluționa cât mai rapid procesul adică să introducă în cauza
moștenitorii pârâtului pentru a nu se lovi de suspenarea judecății. Dar când reclamantul nu
cunoaște moștenitorii paratului, procesul se suspendă până când reclamantul va aduce dovezi prin
care se indică persoana cu care se va judeca în contradictoriu. Prin acest caz art.39 NCPC ne arată
că participarea succesorilor la judecată a părții decedate, această se va continua cu titlu universal
și cu succesorii universali. Dacă succesorul cu titlu particular are cunoștință de existența
procesului, acesta este obligat să intervină în proces, sau poate fi introdus din oficiu de către
instanță, dacă reclamantul sau instanța are cunoștință de ei.
Transmiterea legală a calității procesuale nu este întotdeauna posibilă. Ca de exemplu
dacă în cursul procesului de divorț unul dintre cei doi soți decedează, căsătoria încetează prin
deces, iar instanță va lua la cunosință de această împrejurare și prin urmare procesul nu mai poate
continuă între soțul supravetuitor și moștenitorii celuilalt soț. Uneori instanța admite faptul în
care poate fi continuat procesul dacă se constată că există culpă exclusivă asupra soțului pârât.
Beneficiile care se aduc în cazul în care unul din soț decedează înainte că instanța să se pronunțe
cu o decizie definitivă aspupra divorțului este acea că de și soțul supravetuitor, era într-un divorț
el va beneficia, de moștenirea celuilalt soț decedat. Părintele are calitate de a formula cererea de
stabilire a domiciliului minorului potrivit ., chiar dacă acesta a împlinit 14 ani74
,,Art.256 NCC prevede transmisiunea legală a calității procesuale, și în cazul în care
decedează persoana vătămată prin încălcarea unui drept nepatrimonial” 75. Prin faptul că
drepturile nepatrimoniale nu puteau fi transmise altfel nu se admitea începerea unei acțiuni de
către moștenitori persoanei vătămate, iar acum în NCC se prevede transmiterea calității însă nu
către moștenitori ci către o anumită clasă de rude și soțul supravetiuitor.

72
Mihaela Tăbârcă ,,Drept procesual civil,, Vol I 2013.Ed U Juridic.pag 217
73
Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 468/1987, RRD nr. 12/1987, p. 72
74
Tribunalul Judeţean Timiş, dec. civ. 234/1987, RRD nr. 7/1987, p. 72-73
75
Alexandru Suciu ,,Excepții în NCPC,,Ed.U Juridic.pag 142
42
 În cazul persoanelor juridice ,,transmiterea legală are loc pe calea reorganizării persoanei
juridice, care este parte în proces. Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune prin
divizare sau transmitere,,art 231.alin 1 NCC”76. Calitatea procesuală a persoanei juridice a fost
transmisă într-un act normativ. Ca un exemplu elocvent chiar prin legea din 2013/nr 165 care
privesc măsurile prin care să se finalizeză procesul de restituire în natură sau prin echivalent a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioadă regimului comunist.
Transmiterea convențională a calității procesuale
,,Această intervine în bază înțelegerii dintre una din parți si un terț că și în cazul cesiuni
de creanță, al preluări datoriei și al vânzării sau donării bunului litigios procesual să continuie în
contradictoriu intre creditorul cesionar (care a dobândit calitatea activă) și cel care a preluat
datoria (și are calitate pasivă)”77. Vorbind din punct de vedere al întinderii poate fi universală
atunci se transmit toate drepturile și obligațiile procesuale, cu titlu universal aici se transmit doar
o fracțiune de patrimoniu, iar cu titlu particular are loc doar atunci când se transmit doar anumite
bunuri determinate. Transmiterea convențională poate avea loc înainte de începerea procesului
când se transmite însăși dreptul material sau chiar în timpul procesului când se transmite acel
drept litigios. În deosebire de moștenitorul cu titlu particular care poate invoca că nu avea
cunoștință despre prezența litigiului la momentul acceptări succesiuni, succesorul particular al
unui drept litigios ia cunoștință întotdeauna de existența procesului. Indiferent de modul de
transmitere a calității procesuale dobânditorul preia procesul în starea în care se găsește în
momentul în care are loc transmiterea, din acest moment procesul se va desfășura în
contradictoriu cu el.
Transmiterea calității în cazul persoanelor juridice , este și ea connventională sau legală.
Bunurile societății comerciale dizolvate ce au mai rămas în urma plăți creditorilor, acestea trec în
proprietatea asociaților din moment ce societatea este radiată (art.235.legea 31/1990). ,,Pe data
emiterii autorizaţiei de funcţionare, reclamanta întreprindere mică a devenit persoană juridică, iar
în momentul retragerii acestei autorizaţii de către unitatea emitentă – primăria – ca urmare a
faptului că nu s-a reorganizat potrivit disp. Legii 31/1990, a încetat calitatea ei de persoană
juridică, nemaiavând nici calitatea de subiect de drept78” Dar în cazul în care se stabilește lipsa
unei prevederi în statut sau actul constitutiv, bunurile rămase după lichidare se atribuie de către
instanță unei persoane juridice care are același scop ca și societatea radiată. Dacă sunt mai multe
persoane juridice lichidatorul va propune numirea a trei dintre acestea, iar bunurile se distribuie
printr-o tragere la sorți. Sunt situații în care nici o persoană nu dorește să achiziționeze acele
bunuri și prin urmare, bunurile vor trece în proprietatea comunei, orașului sau municipiului. Când
ne referim la bunuri ele sunt drepturi și obligațiile persoanei juridice existențe în patrimoniul sau.
Transmiterea convențională a calității procesuale a persoanelor juridice, are loc în aceleași
condiții că și în cazul persoanei fizice. Această transmitere a calității procesuale poate avea loc în
bază acordului de voința a părților.
Precizăm că transmiterea calității procesuale în unele legislații procesuale pe cale
convențională este restricționată de acordul părții adverse. Atunci când acțiunea este respinsă
pentru că este intentată de o persoană lipsită de calitate procesuală, de multe ori respingerea
această se ivește în cazul legitimării procesuale extraordinare, deoarece în cazul legitimării
procesuale ordinare îndreptățirea de a participa la activitatea judiciară rezultă din împrejurările de
fapt care sunt indicate de reclamant. Dar această respingere a cererii nu împiedică introducerea
unei noi cereri de către instanță, de către persoană fizică sau juridică care posedă legitimarea
procesuala activă.

76
Andreea Vasile ,,Excepții procesuale în NCPC,, Ed.Hamangiu 2013. pag 379
77
Florea Magureanu ,,Drept procesual civil.Ed All Beck.Ediția IV: pag 87
78
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, dec. 562/13 iulie 1995
43
 Terțul care a dobândit dreptul litigios v-a participa la proces în aceiași calitate
procesuală pe care o are înstrăinătorul, care i se alătura pentru a-i sprijini apărarea. Această cerere
a terțului nu poate fi considerată o cerere ca drept o intervenție accesorie deoarece terțul este
obligat prin lege să intervină. Însă înstrăinătorul sau adversarul sau cât și instanță din oficiu pot
solicita introducerea în proces a succesorului cu titlu particular, iar aici nu se poate vorbi despre o
intervenție forțată. Prin introducerea succesorului instanța este obligată să decidă dacă
înstrăinătorul sau succesorul universal sau cu titlu universal al acestuia va rămâne sau va fi scos
din proces. Dacă acesta este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu
particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care a fost introdus în
cauza. Deoarece acesta ia procedura în starea în care se află în momentul interveniri, succesorul
cu titlu particular nu poate cere îndeplinirea și față de el a actelor de procedura ce fuseseră
efectuate anterior. Hotărârea care este pronunțată contra instarinatorului sau succesorului
universal ori cu titlu universal, al acestuia va produce acele efecte care sunt de drept contra
succesorului cu titlu particular și va fi întotdeauna opozabilă doar cu excepția când a dobândit
dreptul cu bună-credința și de aici nu mai poate fi evins. Dar dacă succesorul cu titlu particular
este de rea-credința a știut de existența procesului dar nu a intervenit în proces să nu invoce
inopozabilitatea hotărârii pronunțate în contra adversarului sau de aici poate rezultă
opozabilității de drept a hotărârii față de el. Dacă terțul a fost de bună credința la dobândirea
dreptului, pentru că litigiul nu a fost notat în cartea funciară prin urmare el nu mai poate fi evins
de către adevăratul titular al dreptului deoarece hotararea nu produce efecte față de el.

3.4 Sancțiunea lipsei calității procesuale

Lipsă calității procesuale poate fi invocată pe cale de excepție, de către partea interesată,
procuror și de instanță din oficiu, în orice stare a procesului iar dacă se admite această atrage
respingerea acțiunii. ,,Sancțiunea respingerii intervine atât în cazul în care lipsește calitatea
procesuală activă, cât și atunci când se constată lipsă calității procesuale pasive” 79. Calitatea
procesuală este o condiție de admisibilitate a acțiunii civile. Pentru o analiză amănunțită a calității
procesuale instanța trebuie să stabilească daca există identitate între acele părți care se află în
litigiu, și părțile din raport de drept material dedus judecății pentru a avea dreptul de a sta în
judecată. În cazul în care se constată lipsa calității procesuale instanța va respinge cererea ori
apărarea formulată că fiind făcută de o persoană fără calitate procesuală sau chiar unei persoane
fără calitate procesuală. ,,Acţiunea trebuie respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active chiar
dacă pârâtul deţine bunul fără titlu, atunci când reclamantul nu-şi justifică calitatea” 80 Acțiunea
se respinge pe excepție fără ca instanța să mai dezbată fondul litigiului. Dar dacă instanța
constată că de fapt dreptul există, dar acțiunea a fost introdusă de o persoană fără calitate
procesuală, această nu va respinge acțiunea ca nefondată, ci că a fost introdusă de o persoană fără
calitate procesuală5.

4. Clasificarea acţiunilor civile

Clasificarea acţiunilor civile, are în vedere înţelesul restrâns al noţiunii de acţiune, acela de
cerere de chemare în judecată.
4.1. Clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de reclamant
In funcţie de acest criteriu acţiunile sunt împărţite în: acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept şi acţiuni în constituire de drepturi.

79
Viorel M. Ciobanu ,,Drept procesual civil,,1997
80
Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 1338/1957).
44
 4.1.1Acţiunile în realizarea dreptului (in condamnare, în adjudecare, de executare) – sunt
acele acţiuni prin care cel ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să-l oblige pe
pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru
prejudiciul suferit.
Caracteristici:
Restabilirea sau valorificarea interesului se pretinde a se face direct, iar dacă acest lucru nu
mai este cu putinţă, prin echivalent;
Soluţionând o asemenea acţiune, instanţa il condamnă pe pârât sa dea, să facă sau să nu facă
ceva;
Hotărârea instanţei constituie titlu executorriu;
Acţiunea în realizare primează întotdeauna fată de o eventuală acţiune în constatare.
În practica judiciară acţiunile în realizare sunt cele mai numeroase (de exemplu: acţiunea în
revendicare, acţiunea prin care se solicita predarea unei sume de bani, evacuarea dintr-un imobil,
îndeplinirea unor obligaţii contractuale, rezilierea sau rezoluţiunea unui contract, anularea unui act
etc.).
4.1.2.Acţiunile în constatare (în recunoaştere, în confirmare) – sunt acele acţiuni prin care
reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept al sau sau inexistenţa unui drept al
pârâtului. Astfel art 111 prevede că: “partea care are interes poate să facă cerere pentru
constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate
cere realizarea dreptului”.
Caracteristici:
Dispoziţia de mai sus se aplica în cazul constatării existenţei sau inexistenţei unui drept, nu şi
a unei stări de fapt (aici: asigurarea dovezilor; nu: constatarea calităţii de constructor de bună
credinţă, constatarea pierderii unui înscris în anumite imprejurări, constatarea unei fapte penale;
este admisibilă: acţiunea unuia din soţi în constatarea calităţii de bun propriu; pentru a se dovedi
ca un imobil intabulat pe numele unuia dintre soţi este în realitate bun comun; acţiunea prin care
foştii soţi cer să se stabilească cota ce le revine din bunurile comune; acţiunea unui coproprietar
pentru a se constata coproprietatea sa în indiviziune; în constatarea calităţii de moştenitori;
acţiunea în constatarea simulaţiei etc.).
Din obiectivul limitat - constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului – rezultă o
particularitate a hotărârilor, şi anume ca ele nu constituie titluri executorii, nu pot fi puse în
executare (este vorba numai de capătul de cerere principal, nu şi de cele accesorii; dacă s-au solicitat
cheltuieli de judecată ele vor fi acordate).
Acţiunea în constatare are un caracter subsidiar – această cale nu este deschisă atata timp cât
partea poate cere realizarea dreptului. Legiuitorul acordă preferinţă realizării dreptului pentru a
înlătura definitiv neînţelegerile cu privire la dreptul respectiv (unii autori arată ca această cerinţă se
referă la toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestaţia la executare, şi nu numai la
mijloacele de drept comun, ca, spre exemplu, o acţiune în revendicare;– contestaţia se poate
exercita numai în cazul unei executări începute – constatarea prescriptiei dreptului la acţiune; în
situaţia în care se cere constatarea proprietăţii de către cel care are posesia imobilului este
admisibilă).
Clasificarea acţiunilor în constatare:
-pozitive (spre exemplu, constatarea calităţii de bun comun, propriu)
- negative (inexistenţa unor raporturi de rudenie între părţi)
- declaratorii – se cere instanţei sa se constate existenţa sau inexistenţa unui raport juridic,
pentru a se înlătura o situaţie de incertitudine (spre exemplu, părţile supun instanţei înterpretarea
unei clauze contractuale în conformitate cu voinţa lor; beneficiarul unui legat cere instanţei să
constate caracterul ilicit al condiţiei puse de testator etc.)

45
 interogatorii – sunt acelea prin care reclamantul cheamă în judecată o persoană care ar putea,
eventual să-i conteste dreptul, obligând-o imediat să opteze pentru una din conduitele posibile, în
situaţia juridică dată (acţiunea prin care moştenitorii legali cer pârâtului să exhibe testamentul în
baza căruia el se pretinde legatar universal; acţiunea prin care moştenitorii de un rang subsecvent
îl obligă pe cel de un rang preferabil să declare dacă acceptă succesiunea sau renunţă la ea;
acţiunea prin care partea dintr-un contract susceptibil de nulitate relativă cere celeilalte să opteze
între a confirma cauza de nulitate sau a invoca nulitatea etc. – admisibilitatea acestor acţiuni este
discutabilă - cum să constrângi pe cineva în civil să-si exercite un drept legal de opţiune?).
provocatorii – acelea prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care îi cauzează o
tulburare importantă în exercitarea dreptului său – această persoană este astfel determinată să-şi
valorifice dreptul pe care pretinde că l-ar avea, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l
demonstrează (excepţia prescripţiei unui debit în faţa creditorului şicanator – explică – dacă nu are
deschisă calea contestaţiei la executare; acţiunea posesorie bazată pe o tulburare de drept…
4.1.3.Acţiunile în constituire de drepturi (în transformare ) - sunt acele acţiuni prin care
reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invoca, pentru a deduce
consecinţele ce se impun, în vederea creării unor situaţii juridice noi (de exemplu: divorţ, adopţie,
dar şi transformarea antre-contractului într-un contract de vanzare-cumpărare etc.)
Consecinţe:
tind la schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi la crearea unor raporturi juridice
noi între părţi;
în principiu, hotărârile pronuntate produc efecte numai pentru viitor, ex nunc (sunt excepţii,
hotărârile pronuntate în materie de desfiinţare a căsătoriei, stabilirea filiaţiei faţă de mama şi faţă de
tată, tăgăduirea paternităţii, declararea judecătorească a morţii etc.).

4.2. În funcţie de natura dreptului ce se valorifica prin acţiune: reale, personale, mixte.
Adăugând la aceasta clasificare şi obiectul dreptului subiectiv pârât: acţiuni personale
mobiliare; acţiuni personale imobiliare; acţiuni reale mobiliare; acţiuni reale imobiliare.
4.2.1.Acţiunile personale – sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept personal, de
creanţă. Aceasta este categoria cea mai vastă a actiunilor civile întrucât drepturile de creanţă sunt
practic nelimitate ca număr, ele putandu-se naşte din orice convenţie a părţilor, din lege, dintr-un
fapt ilicit cauzator de prejudicii etc.(exemple: acţiunea în plata chiriei, în evacuare, plata pensiei de
întreţinere, în reducţiunea sau raportul liberalităţilor, în restituirea unui imprumut, pentru
repararea unui prejudiciu cauzat printr-un delict civil etc.).
Acţiunile personale mobiliare – acele acţiuni în cadrul cărora dreptul personal valorificat
are ca obiect un bun mobil corporal, un drept de creantă, o obligaţie de a face sau a nu face, recolte
vândute pe picioare etc. (plata unei sume de bani, predarea unor bunuri fungibile).
Acţiuni personale imobiliare – când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun imobil
prin natura sa, prin destinaţie (de ex, animalele afectate lucrării pământului) şi prin obiectul la care
se aplică (de ex, uzufructul lucrurilor imobile).
4.2.2.Acţiunile reale – sunt cele prin care se urmăreşte ocrotirea sau valorificarea unui drept
real. (acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie sau negatorie în servitute, superficie, uzufruct,
uz, abitatie, acţiunea prin care se valorifică un drept real accesoriu – acţiunea ipotecară, acţiunea
creditorului gajist).
Acţiunile reale mobiliare – atunci când dreptul real valorificat prin acţiune are ca obiect un
bun mobil (revendicarea bunului mobil de la posesorul de rea-credinţă).
Acţiunile reale imobiliare – dreptul real valorificat are ca obiect un bun imobil.
Aceste acţiuni se clasifică, la rândul lor, în petitorii şi posesorii.

46
 Acţiunea petitorie – este aceea prin care se tinde la apărarea dreptului de proprietate sau a
altui drept real imobiliar.
Acţiunea posesorie – are ca obiect apărarea posesiei asupra unui bun imobil impotriva
oricăror tulburări de fapt sau de drept, ori, după caz, redobândirea posesiei, dacă ea a fost pierdută.
4.2.3. Acţiunile mixte – sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp un drept real
şi un drept de creanţă, în cazul în care drepturile invocate au aceeaşi cauză generatoare sau se află
într-un raport de conexiune.
În acest caz, cum s-a remarcat deja în literatura de specialitate, ne aflăm practic în prezenţa
unui cumul obiectiv de acţiuni: una personala şi una reală. În mod convenţional au fost incluse în
această noţiune două categorii de actiuni:
Acţiunile în executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept real
imobiliar, dând naştere totodată unei obligaţii personale (se consideră că în această situatie
reclamantul exercită două drepturi, unul personal referitor la executarea obligaţiei şi altul real
având ca obiect remiterea bunului).
acţiunea în rezoluţiune, în revocare, în resciziune, în reducţiune şi cea în anularea unui act
translativ sau creator de drepturi reale imobiliare, dacă reclamantul solicită şi repunerea părţilor în
situaţia anterioară, respectiv restituirea bunului (acţiunea în revocarea donaţiei cu sarcini pentru
neîndeplinirea sarcinii – ca urmare a admiterii laturii personale se urmăreşte şi revendicarea
bunului; unii autori contestă această categorie de acţiuni, chiar legea – spre exemplu, art.1368
c.civ. prevede că:” acţiunea vanzătorului pentru rezoluţiunea vanzării este reală”).
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul calităţii procesuale, al competenţei
teritoriale şi al prescripţiei.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală, în cazul acţiunilor pesonale nu poate fi chemat în
judecată ca pârât decât subiectul pasiv al raportului obligaţional, pe când în cazul acţiunilor reale,
poate fi chemat în judecată orice deţinător al lucrului, deoarece reclamantul urmăreşte dreptul asupra
bunului sau chiar bunul în mâinile oricui s-ar afla, titularul având şi dreptul de urmărire.
Acţiunea reală conferă şi un drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori ai pârâtului, în timp
ce acţiunea personală nu exclude concursul celorlalţi creditori privilegiaţi. Acţiunea reală urmăreşte
obţinerea bunului în natură, pe când acţiunea personală nu duce la acest rezultat decât atunci când
este vorba de executarea unei obligaţii de a da; în cazul obigaţiei de a face sau a nu face pentru
neexecutarea obligaţiei se pot obţine numai daune-interese.
In ceea ce priveşte competenţa teritorială,
- în cazul acţiunilor personale se aplică în principiu, regula de drept comun, fiind
competentă instanţa de la domiciliul pârâtului.
- În cazul acţiunilor reale imobiliare, competentă este instanţa pe raza căreia se află
imobilul.
- În ceea ce priveşte actiunile mixte, deşi unii autori sunt de părere că operează o
competenţă alternativă (instanţa de la domiciliul pârâtului sau instanţa în raza căreia se
afla imobilul), sunt de părere ca şi în această situaţie competentă este doar instanţa de
la locul situării imobilului, fiind vorba de o competenţă teritorială exclusivă, şi nu
alternativă (nu face distincţie dupa natura acţtiunilor atunci când stabileşte
competenţa teritorială exclusivă, deci după natura drepturilor protejate: reale sau
personale, ci după natura bunurilor: mobile sau imobile: ”cererile privitoare la
bunuri nemişcătoare se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află
nemişcătoarele”).
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine condamnarea pârâtului: în cazul
acţiunilor personale termenul general de prescripţie este de 3 ani, pe când în cazul acţiunilor reale
dispoziţiile D.167/58 nu sunt aplicabile. Astfel există acţiuni reale imprescriptibile extinctiv (de
exemplu, acţiunea în revendicare imobiliară), acţiuni prescriptibile în 30 ani (– art.1890 c. civ. -

47
acţiunea în revendicare mobiliară introdusă împotriva posesorului de rea-credinţă, a hoţului sau a
găsitorului), 1 an în cazul reglementat de art. 498 c.civ.etc.
4.3. Dupa calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului: principale,
accesorii şi incidentale.
Cererile accesorii şi incidentale nu pot fi întâlnite decât în cazul în care există o actiune
principală pusă în mişcare. Raportat la această acţiune principală se pot formula acţiuni a căror
soluţie depinde de soluţia din acţiunea principală, neputând avea o existenţă de sine stătătoare –
acţiunile accesorii (cererile de încredinţare a copilului minor, de stabilire a pensiei de întreţinere
etc., formulate în cadrul acţiunii de divorţ) sau acţiuni care pot avea o existenţă de sine stătătoare,
dar care, fiind formulate într-un proces deja început, se numesc incidentale (cererea
reconvenţională, cererea de intervenţie principală, cererea de chemare în garanţie etc.).
Clasificarea prezintă interes sub mai multe aspecte:
Sub aspectul competenţei - acţiunile accesorii şi incidentale sunt în sarcina instanţei care
judecă cererea principală (art.123 NCPC);
Anumite acţiuni se pot formula numai pe cale principală (de exemplu, acţiunea în tăgada
paternităţii) sau numai pe cale accesorie (de exemplu, cererea de încuviinţare a păstrării numelui din
căsătorie după divorţ), alte acţiuni se pot formula atat pe cale principală, cat şi pe cale accesorie sau
incidentală (încredinţarea copiilor minori).
Există acţiuni accesorii sau incidentale care trebuie soluţionate din oficiu de instanţa învestită
cu soluţionarea cererii principale (încredinţarea copiilor minori într-un proces de divorţ);
Persoana care formulează o acţiune incidentală dobândeşte calitatea de parte, a.î. hotărârea
care se va pronunţa îi va fi opozabilă;
Hotărârea care se referă la acţiuni accesorii sau incidentale este supusă aceloraşi căi de atac şi
termene prevăzute pentru acţiunea principală, chiar dacă în situaţia în care ar fi exercitate separat ar
fi supuse altor căi de atac sau altor termene.

TEME DE VERIFICARE

a. Explicitaţi corelaţia dintre dreptul la acţiune, acţiunea civilă şi dreptul subiectiv

civil
b. Care sunt condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile
c. Realizaţi clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de
reclamant
d. Realizaţi clasificarea acţiunilor civile după calea procedurală aleasă de parte
pentru apărarea dreptului
SPEŢE

1. Judecatoria Iaşi, prin sentinţa civilă, a admis cererea în constatare introdusă de

reclamantul A.B. în contradictoriu cu soţia sa, de care era despărţit în fapt, privitor la
determinarea bunurilor comune dobândite de părţi în timpul căsătoriei, precum şi a bunurilor
proprii ale reclamantului.
Pârâta a declarat apel împotriva sentinţei. Acesta a fost admis, motivându-se hotărârea în
sensul respingerii cererii. Pentru a da această soluţie instanţa de apel a reţinut că reclamantul avea
la dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului şi, deci, faţă de dispoziţiile art. 35 C. pr. civ.
acţiunea în constatare era inadmisibilă.
Împotriva soluţiei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, criticând-o ca nelegală.

Cerinţe:
1. Care sunt caractersticile actiunii in constatare si care este coreatia cu actiunea in realizare?

48
2. Ce urmeaza sa decida instanta de recurs si cum isi va motiva solutia?

2.Prin cererea de chemare în judecată, A.M. a solicitat în contradictoriu cu D.P. şi D.C. să se

constate că are calitatea de moştenitoare a defunctului ei frate, I.P.. Instanţa a admis acţiunea.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, D.P., care a arătat că acţiunea este inadmisibilă faţă de
dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., reclamanta având la dispoziţie acţiunea în realizare.
Cerinţe:
Ce va dispune instanţa de apel? Motivaţi.

49
 Capitolul IV

Participanţii la procesul civil – INSTANŢA DE JUDECATĂ (I)

1. Consideraţii generale

Soluţionarea litigiilor civile implică participarea la activitatea judiciara a unor autorităţi

statale şi a unor persoane fizice.Toate aceste organe şi persoane poartă denumirea de participanţi la
procesul civil. Dintre aceştia, unii influenţează în mod hotărâtor existenţa şi desfăşurarea
procesului civil, astfel încât în literatură sunt numiţi subiecţi ai procesului civil. Au aceasta
calitate: instanţa părţile, organul de executare şi procurorul. Trei dintre aceşti subiecţi sunt
indispensabili procesului civil: instanţa şi cele doua părţi; în sens generic, reclamantul şi pârâtul.
În afară de subiecţii procesului civil, există însă şi alţi participanţi care prin activitatea lor
îşi aduc o contribuţie specifică la buna desfăşurare a procesului civil: martori, experţi, interpreţi,
avocaţi etc. Aceştia sunt însă participanţi procesuali auxiliari.
În ceea ce priveşte rolul Ministerului Public, acesta participă la activitatea judiciară atât în
calitate de subiect procesual, cât şi ca organ de stat specializat în asigurarea şi garantarea
legalităţii.

2. Instanţa de judecată

2.1. Noţiuni introductive

Noţiunea de instanţă are în legislaţie şi doctrină mai multe înţelesuri:

- organul împuternicit de lege să rezolve un litigiu intervenit între părţi. În acest sens, noţiunea de
instanţă include toate organele de jurisdicţie înfiinţate prin lege;
- instanţele judecătoreşti, care, potrivit art.2 alin.2 Lg. 304/2004(r) sunt: Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile;
- un anumit grad de jurisdicţie;
- organul în funcţiune, adică judecătorul, completul de judecată.

2.2. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil

Instanţa ca organ al statului, are sarcina de a soluţiona litigiile care apar în circuitul civil.
Sesizată fiind cu o cerere de chemare în judecată, instanţa are obligaţia să o rezolve, deoarece
potrivit art. 5 alin. (2) N. C.Civ.: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu
prevede, este neclară sau incompletă”.
Activitatea instanţei de judecată cuprinde doua importante funcţii procesuale:
- cercetarea cauzei – funcţie care duce la stabilirea, pe bază de probe, a situaţiei de fapt;
- soluţionarea cauzei cercetate.
Sub aspect procedural, activitatea judecătorului se concretizează în importante acte
procedurale: rezoluţii, încheieri, procese-verbale, sentinţe, decizii etc.

2.3. Compunerea instantei de judecată

50
 Prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea sau formarea acesteia cu numarul de
judecători prevăzut de lege.
Sediul materiei enunţate: art.24-26 Lg.304/2004, art.31-34 Lg.304/2004, art. 45-55 Lg.
304/2004, Lg.275/2004 privind regimul juridic al adopţiei, Lg.272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului etc.
Potrivit art. 54 Lg. 304/2004(r): „ cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă
instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă de un singur judecător.   
Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Recursurile se judecă în complet
format din 3 judecători.
În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra
hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în
condiţiile legii.
Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a
preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei ori a judecătorului-inspector sau a preşedintelui de
secţie ori a unui alt judecător desemnat de preşedintele instanţei.”
Compunerea completelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este reglementată distinct (a se
vedea articolele la care am făcut trimitere mai sus).
Tot de legala compunere a completului de judecată ţine şi alcătuirea completului cu
judecători care au competenţă individuală să judece anumite cauze. Astfel, potrivit art. 23
Lg.303/2004(r), judecătorii stagiari pot judeca doar anumite litigii, strict prevăzute în textul
menţionat, sub sancţiunea nulităţii hotărârii pronunţate.
Sunt, de asemenea, înfiinţate prin lege şi complete specializate, cu o compunere diferita.
Astfel, spre exemplu, potrivit art.55 Lg.304/2004(r): „ Completul pentru soluţionarea în primă
instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie un judecător şi doi
asistenţi judiciari”.
Normele privind compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească, având,
deci, caracter imperativ, cu consecinţele pe care legea le impune regimului lor juridic.

2.4. Constituirea instanţei

Constituirea instanţei semnifică alcătuirea ei complexă cu toate organele şi persoanele

cerute de lege.
Alături de completul de judecată , în instanţă, la soluţionarea pricinilor civile, mai participă
şi grefierul ( magistrat asistent la nivelul ICCJ.);
În sfârşit, vorbind de constituirea completului de judecată avem în vedere şi participarea
procurorului, alături de acesta, fie atunci când legea prevede în mod expres obligativitatea
concluziilor sale(ex: art.1 alin.9 Lg.554/2004 a Contenciosului administrativ; art.125 Lg.272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului), fie atunci când, în temeiul legii, porneşte
procesul civil, pune concluzii sau exercită caile de atac (art.145C.proc.civ., art.1 alin.4,5
Lg.554/2004).

3. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei

3.1. Incompatibilitatea

Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile expres

delimitate de lege, să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete.
Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de art. 41 alin. (1) NCPC. „ Judecătorul care
a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate

51
judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici dupaă trimiterea
spre rejudecare, cu excepția cazului în care este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni
decât cele dezlegate de instanța de apel, sau după caz, recurs”.
Art. 41 alin (2) „De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert,
arbitruprocuror, avocat, asistent judiciar, magistrat asistent sau mediator în aceeași cauză”.
În legatură cu incompatibilitatea mai sunt de făcut două sublinieri de esenţă:
- incompatibilitatea este reglementată de norme imperative de organizare judecătoreasca,
oricare din părţi putând ridica excepţia incompatibilităţii (şi procurorul sau instanţa din oficiu), în
orice stare a pricinii, în faţa instanţei de fond, în apel sau chiar în recurs; procedura de soluţionare
a excepţiei este similară procedurii de soluţionare a excepţiilor de recuzare şi abţinere;
- incompatibilitatea priveşte numai pe judecător, nu şi pe procuror sau grefier .
Fiind de strictă interpretare, incompatibilitatea nu poate fi extinsă la alte cazuri.
Observaţii:
- dacă un judecător este chemat ca martor într-un proces în curs de judecată, el trebuie să
se retragă de la judecata cauzei, devenind incompatibil;
- incompatibilităţile prevăzute de Lg.303/2004 privind Statutul magistraţilor se referă la
exercitarea funcţiei de magistrat şi nu la împiedicarea unui judecător de a soluţiona o anumită
pricină (art. 6).

3.2. Abţinerea şi recuzarea

În anumite situaţii în care ar exista posibilitatea ca judecătorul să nu fie obiectiv cu ocazia

judecării pricinii, datorită interesului, a legăturilor de rudenie, a afinităţii sau a stării conflictuale în
care se află cu una din părţi, legea a prevăzut posibilitatea ca judecătorul respectiv să se abţină sau
să poată fi recuzat. Recuzarea este, deci, dreptul pe care îl au părţile din proces de a cere, în cazuri
determinate de lege, ca judecătorul să se retragă de la judecarea respectivei pricini; abţinerea nu
este altceva decât o autorecuzare a judecătorului. În vreme ce pentru parte, recuzarea constituie o
facultate, pentru judecător abţinerea este o obligaţie.
Cazurile de abţinere şi recuzare sunt prevăzute limitativ în art.43-44 N.C.P.P
Astfel, se poate solicita recuzarea unui judecător atunci când există dovezi că acesta, soţul
său, ascendenţii sau descendenţii acestuia au un interes în judecarea pricinii sau când acesta este
soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv cu vreuna dintre părţi, sau cu avocatul sau
mandatarul unei părţi, ori este căsătorit cu fratele sau sora soţului uneia dintre aceste persoane.
De asemenea, recuzarea unui judecător se poate cere, în situaţia în care soţul în viaţă şi
nedespărţit este rudă sau afin a uneia dintre părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind
încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii.
Un alt caz de recuzare este acela când judecătorul, soţul sau rudele lor până la al patrulea
grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care judecă sau dacă au o judecată la instanţa
unde una dintre părţi este judecător.
Recuzarea se poate solicita, de asemenea, dacă un judecător, este tutore sau curator al uneia
dintre părţi, sau a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori există vrăjmăşie între
el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele
acestora până la gradul al treilea inclusiv.
., Sunt obligaţi să se abţină sau pot fi recuzaţi şi procurorii, grefierii şi magistraţii asistenţi
de la Înalta Curte de casaţie şi Justiţie(art.54 N.C.P.C.).
Recuzarea este reglementată de norme dispozitive (art.44 N.C.P.C.). Reamintim şi pentru
aceste situaţii că, normele fiind de strictă interpretare, cazurile de abţinere şi recuzare nu pot fi
extinse prin analogie la alte situaţii.

52
 Procedura de soluţionare
Pentru ca abţinerea şi recuzarea să nu fie deturnate de la scopul pentru care au fost
reglementate, legiuitorul a prevăzut în mod amănunţit procedura de soluţionare a acestor incidente
(art.47-52 N.C.P.C.).
Astfel, cererea de recuzare se poate face de partea interesată verbal sau în scris pentru
fiecare judecător în parte,arătând-se cazul de incompatibilitate și probele de care partea înțelege să
se folosească” (art. 47 alin. 1 N.C.P.C), acesta putând fi recuzat de oricare dintre părți înainte de
începerea oricărei dezbateri iar când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor,
partea va face cererea de recuzare de îndată ce a luat cunoştinţă de acestea (art. 44 alin. 2). Textul
de lege se referă la ivirea motivelor de recuzare după începerea dezbaterilor, iar nu la cunoaşterea
acestor motive după momentul menţionat. Se apreciază însă că partea putea să formuleze cererea
de recuzare de îndată ce a descoperit motivul de recuzare, chiar dacă acesta exista la începutul
procesului, dar nu era cunoscut de partea respectivă 81. Nerespectarea termenului atrage sancţiunea
decăderii din dreptul de a-l recuza pe cel în cauză (deci, nu se poate propune recuzarea unui
judecător de la prima instanţă direct în apel, iar cea a unui judecător din apel direct în recurs).
Cererea trebuie motivată, în sensul că trebuie enunţat motivul pentru care solicitaţi
recuzarea.
Art. 50 alin. 1 C proc. Civ. stabileşte competenţa de soluţionare. Astfel, cererea de recuzare
sau declarația de abținere se soluţionează
- de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra
judecătorul recuzat sau care a declarant că se abține
- de instanţa ierarhic superioară, când din pricina recuzării nu se poate constitui
completul de judecată.
În situaţia în care s-a admis cererea de recuzare a unui judecător, acesta nu mai poate
participa la judecata pricinii. Când recuzarea a privit toţi judecătorii unei instanţe, în situaţia
admiterii, cauza va fi trimisă la o instanţă de acelaşi grad.
Judecarea cererii de recuzare sau de abţinere se face în camera de consiliu, fără prezenţa
părţilor şi cu ascultarea judecătorului care s-a abţinut sau care este recuzat. Este interzisă în mod
expres folosirea interogatoriului ca mijloc de probă pentru dovedirea motivelor de recuzare.
Instanţa care decide asupra cererii de recuzare a unui judecător, procuror, magistrat – asistent
şi grefier se pronunţă prin încheiere, care se citeşte în şedinţă publică, în sensul admiterii sau
respingerii cererii de recuzare. În cursul judecării cererii de recuzare, nu se va mai face nici un act
de procedură.
Împotriva încheierii prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea şi a încheierii prin care
s-a încuviinţat recuzarea, nu se poate exercita nici o cale de atac. Încheierea prin care s-a respins
recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul cauzei.
Potrivit art.108¹ pct.1 litera b.: „formularea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare se
pedepseşte cu o amendă judiciară de la 500.000 la 7.000.000 lei”.

4. Participarea procurorului în procesul civil

Procurorul, păstrând calitatea de organ al statului care veghează la respectarea legii în

activitatea de judecată şi tocmai pentru a-şi îndeplini această calitate, are poziţia de parte în
procesul civil.
Rolul şi atribuţiile procurorului în procesul civil sunt reglementate în art. 45 C.proc.civ.

81
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Cornel Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă,
Ediţia 5, Editura CH Beck, Bucureşti 2011, p 45
53
 4.1. Formele de participare a procurorului în procesul civil

Acestea sunt evidenţiate de art.92 N.C.P.C.:

a)Pornirea procesului civil
Potrivit art.92 alin1: „ Procurorul poate porni orice acţiune civilă ori de câte ori este
necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”.
b)Participarea la judecata procesului civil, precum şi punerea de concluzii
Putând pune concluzii pe excepţii, pe probe, pe fond, procurorul poate participa la
derularea întregului proces în şedinţă publică, începând cu prima zi de înfaţişare ăi până la
închiderea dezbaterilor.
Art. 92 alin.3 C.proc.civ. evidenţiază acele situaţii în care participarea şi punerea
concluziilor de către procuror sunt obligatorii potrivit legii ( spre exemplu, în cazul punerii sub
interdicţie şi ridicării interdicţiei; în cazul judecării contestaţiei împotriva hotărârii comisiei
medicale, în cazul asistenţei bolnavilor psihici periculoşi; declararea dispariţiei şi a morţii etc.).
c)Exercitarea căilor de atac
Din analiza dispoziţiilor art.92 alin.4 . nu rezultă nici o limitare în ceea ce priveşte dreptul
procurorului de a exercita căile legale de atac, el putând uza de acest drept procesual indiferent
dacă a pornit sau nu acţiunea sau dacă a pus concluzii în cauză.
d)Cererea de a se pune în executare hotărârile civile
Potrivit art.92 alin. (5) procurorul, în cazurile prevăzute de aliniatul 1 poate să ceară punerea în
executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acel aliniat.

TEME DE VERIFICARE

1. Noţiunea de compunere a completului de judecată. Compunerea completelor de

judecată în primă instanţă, apel şi recurs, precum şi în cadrul completelor specializate pentru
judecarea litigiilor de muncă;
2. Cazuri de abţinere şi recuzare; asemănări şi deosebiri între cele două instituţii;
3. Procedura de soluţionare a cererilor de abţinere şi recuzare;
4. Forme de participare a procurorului în procesul civil.
SPEŢE

1. La data de 27 martie 1998, Curtea de Apel Suceava a soluţionat în fond recursul

declarat de recurentul C.I. şi a amânat pronunţarea pentru data de 3 aprilie 1998.
În data de 30 martie 1998, aceeaşi instanţă a fost sesizată cu cererea de recuzare a
preşedintelui completului de judecată, cerere formulată de recurent, care a invocat subiectivitatea
judecătorului, deoarece acesta a insistat în mod deosebit pe ideea că recurentul nu are bani să
plătească contravaloarea bunurilor.
Cerinţe:
1. Ce act a pronunţat instanţa asupra cererii de recuzare?
54
 2. Care este regimul juridic al încheierii pe care o pronunţă instanţa asupra abţinerii şi
recuzării?
3. Ce soluţie a pronunţat instanţa?

2. Prin cererea depusă în şedinţa publică din 18 februarie 1998, în cursul soluţionării
contestaţiei în anulare formulate de F.A. împotriva deciziei civile nr. 907/22.10.1997 a Curţii de
Apel Suceava, contestatorul F.S., prin mandatara F.A., în temeiul art. 41 alin 1 C. proc. civ., a
cerut recuzarea judecătorului C.C., membru al completului de judecată, considerând că acesta şi-a
spus punctul de vedere cu privire la litigiu, întrucât a participat şi la judecarea recursului la
Curtea de Apel Suceava, care avea ca obiect anularea unui contract autentic.
Prin încheierea dată în camera de consiliu, la 19 februarie 1998, instanţa de recuzare a
respins, ca nefondată, cererea.
Cerinţe:
1. Care este instanţa competentă să soluţioneze cererea de recuzare?
2. Care este deosebirea dintre art. 41 şi art. 42 alin. 2 C. proc. civ.?
3. Este corectă soluţia instanţei?

3. A.B. şi A.C. formulează o cerere prin care solicită instanţei să rectifice actul de stare
civilă al minorului F.R., în sensul că, la rubrica nume, în loc de „Radu” să fie trecut
„Alexandrescu”.
În motivarea acţiunii, cei doi petenţi arată că în momentul naşterii minorului, ei nu erau
căsătoriţi, din neglijenţă, tatăl nerecunoscând copilul în termenul legal. Cauza, potrivit obiectului
stabilit de părţi, este repartizată unui judecător stagiar. Acesta judecă şi pronunţă o soluţie de
admitere a acţiunii, dispunând rectificarea actului de stare civilă.
Procurorul declară apel.
Cerinţe:
1. Care sunt motivele de apel?
2. Ce soluţie va pronunţa instanţa superioară?

Capitolul IV

Participanţii în procesul civil (II) – PĂRŢILE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Noţiuni introductive. Poziţia procesuală a părţilor

55
 Procesul civil nu este de conceput în absenţa a cel puţin trei participanţi: instanţa de
judecată, persoana care pretinde ceva şi persoana care se apără împotriva acestor pretenţii.
Noţiunea de parte are un caracter complex şi trebuie cercetată din perspectiva a două
acepţiuni: una materială şi alta de natură procesuală. Prima are conotaţii care ţin de dreptul
substanţial, în procesul civil părţile litigante fiind, în mod firesc, subiecte ale raportului juridic
dedus judecăţii82. Pentru a participa la activitatea judiciară este necesară doar afirmarea unui
interes propriu în confruntarea cu o altă persoană fzică sau juridică. Persoana care solicită protecţia
instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim poartă denumirea de reclamant. Persoana
chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului se numeşte pârât.
Totuşi, trebuie arătat faptul că nu întotdeauna în cadrul procesului părţile se numesc
reclamant şi pârât, denumirea lor fiind specifică mijlocului procesual de care uzează: reclamant şi
pârât în cererea de chemare în judecata, apelant şi intimat în apel, recurent şi intimat în recurs,
contestator şi intimat în cazul contestaţiei în anulare, creditor şi debitor în faza executării silite etc.
Din faptul că în cadrul procesului una din părţi pretinde ceva, iar cealaltă se apără, decurge
şi poziţia părţilor care, în procedura de drept comun, contencioasă, este contradictorie.
Poziţia ofensivă dintr-o formă procesuală se poate transforma într-o poziţie defensivă într-o
altă formă procesuală, sau dimpotrivă. Astfel, dacă reclamantul din cererea de chemare în judecată
a obţinut câştig de cauză, în apelul pârâtului el va dobândi poziţia de intimat.
Pe de altă parte, în tratarea poziţiei părţilor în cadrul procesului civil trebuie să avem în
vedere faptul că ele se află, spre deosebire de procesul penal, într-o poziţie de egalitate juridică.

2. Coparticiparea procesuală

2.1. Noţiune

Legislaţia noastră procesuală permite că mai multe persoane să fie reclamante sau pârâte în
cadrul unui proces civil. Această situaţie în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi
reclamanţi şi pârâţi poartă denumirea de coparticipare sau litisconsortiu procesual.
Sediul materiei: art. 59-60 N.C.P.P.
Potrivit art.59: „mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul
procesului este un drept sau o obligaţie comună , dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi
cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”

2.2. Felurile coparticipării procesuale

După poziţia părţilor coparticiparea procesuală poate fi:

- activă - când mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată, prin aceeaţi cerere un singur parat;
- pasivă - când un reclamant îşi îndreaptă pretenţiile prin aceeaşi cerere împotriva mai multor
pârâţi;
- mixtă- dacă mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată prin aceeaşi cerere mai mulţi pârâţi.
În funcţie de rolul voinţei părţilor în formarea sa, coparticiparea poate fi:
- facultativă
- necesară
Din redactarea art.59 N.C.P.C. ar rezulta că întotdeauna coparticiparea procesuală este
facultativă, dar coroborând aceste dispoziţii şi cu alte texte din legislaţia civilă trebuie să tragem
concluzia că există şi cazuri de coparticipare necesară, obligatorie.

82
Leş Ioan, Tratat de drept procesual civil, Ediţia 5, Editura Ch Beck Bucureşti, 2010, p109
56
 2.3. Efectele coparticipării

Raporturile dintre coparticipanţi, în cazul coparticipării facultative, sunt guvernate de

principiul independenţei procesuale.
Potrivit art. 60 alin 1 N.C.P.C.. : „Actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre
reclamanţi sau pârâți nu le pot profita celorlalți și nici nu îi pot prejudicia”.
De la regula înscrisă în alin. 1 se derogă însă prin alin. 2 conform cu care: „… dacă prin
natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra
tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau
termenele încuviintate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi
celorlalţi. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine
seama de actele cele mai favorabile”.
Cele două derogări menţionate mai sus, poartă denumirea de:
-principiul avantajului sigur;
-principiul aprecierii finalităţii actului.
Potrivit alin. 3 al art 60 N.C.P.C.: „dacă reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat sau nu
au îndeplinit un act de procedura în termen, vor continua totuşi să fie citaţi”.

3.Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor

3.1. Drepturi şi obligaţii procesuale

Pentru a garanta exerciţiul liber al acţiunii civile, legea procesuală acordă părţilor o serie de
drepturi procesuale dintre care menţionăm:
a) Dreptul părţilor de a adresa cereri instanţei;
b) Dreptul de a participa la judecarea pricinii, deci dreptul la citare;
c) Dreptul la apărare;
d) Dreptul de a recuza pe judecători, grefieri, procurori etc.;
e) Dreptul de a face acte de dispoziţie;
f)Dreptul de a exercita căile de atac;
g)Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată în cazul câştigării procesului
etc.

Îndatoririle procesuale ale părţilor:

În actuala reglementare, cu caracter general, art. 10 alin.N.C.P.C. prevede că părţile au
îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului;
Legea prevede însă şi o serie de îndatoriri procesuale pentru părţi dintre care menţionăm cu
titlu de exemplu:
- îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege sub
sancţiunea nulitaţii, perimarii, decăderii etc.
- exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale, potrivit scopului în vederea căruia
au fost recunoscute de lege (art.12 alin.1 N.C.P.C.)
- de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările;
- de a se prezenta la şedinţa de informare cu rivire la avantajele medierii, în situaţiile în
care a acceptat potrivit legii.

3.2. Abuzul de drept procesual

57
 Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile
materiale și morale cauzate .
Deci, cel care nu respectă prevederile art. 12 alin. 2 N.C.P.C. săvârşeşte abuz de drept
procesual.
Formele acestuia de manifestare presupun existenţa a doua elemente:
- elementul subiectiv - exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procesual;
- elementul obiectiv – deturnarea dreptului procedural de la scopul socio-economic pentru care a
fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.
Menţionăm cu titlu de exemplu:
- introducerea cu rea-credinţă a unei cereri vădit netemeinice, cu scopul de a-l şicana, de a-l
discredita pe pârât sau rezistenţa cu rea-credinţă a pârâtului în faţa unei cereri a cărei temeinicie
este evidentă ;
- introducerea unei cereri fără punerea în întîrziere a pârâtului dacă acesta recunoaşte la primul
termen pretenţiile reclamantului;
- introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare, de strămutare, de acordare a asistenţei
juridice gratuite, de verificare de scripte etc.
Aprecierea exercitării abuzive a drepturilor procedurale revine judecătorului, respingerea
unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, a unei cereri de recuzare sau de
strămutare neconducând automat la concluzia că partea a exercitat abuziv dreptul procedural.
Exercitarea cu rea-credinţă a unor drepturi procesuale, atrage o serie de sancţiuni specifice:
amenzi judiciare către stat şi, eventual, despăgubiri la cerere pentru prejudiciul cauzat (art.526
.N.C.P.C)
În afara sancţiunilor cu caracter general menţionate mai sus există şi o serie de sancţiuni
specifice: spre exemplu, neacordarea cheltuielilor de judecată – nepunerea cu rea-credinţă în
întârziere a pârâtului care la prima zi de înfâţişare recunoaşte pretenţiile reclamantului; nulitatea
tuturor actelor de procedură efectuate într-un proces în care citarea prin publicitate s-a făcut cu rea-
credinţa etc.

1. Enunţaţi principiul care guvernează instituţia coparticipării procesuale şi excepţiile

sale. Daţi exemple;
2. Definiţi abuzul de drept procesual civil. Daţi cel puţin cinci exemple de exercitare cu
rea-credinţă a drepturilor procesuale;
3. Sancţiuni pentru neîndeplinirea condiţiilor de a fi parte în proces;
4. Dezvoltaţi instituţiile reprezentării, asistării şi autorizării;
5. Cine poate avea, în cadrul procesului civil, legitimare procesuală activă?

SPEŢE

1. Pe data de 02.10.2000, D.V. l-a chemat în judecată pe P.G. pentru ca acesta din urmă să
fie obligat ca la data de 15.05.2001 (data expirării contractului de închiriere) să predea imobilul
deţinut în calitate de chiriaş.
Din probele administrate rezulta că, într-adevăr, există riscul ca la expirarea contractului
de închiriere P.G. să refuze să părăsească imobilul.
Acesta din urmă a invocat în timpul procesului dreptul de retenţie, având în vedere faptul
că a făcut cheltuieli necesare şi utile cu privire la imobilul închiriat, dar pe care D.V. i le-a
restituit, fapt dovedit de acesta în faţa instanţei.

58
 Pe data de 10.03.2001 instanţa pronunţă o soluţie prin care admite cererea şi-l obligă pe
pârât la restituirea imobilului la data de 15.05.2001.
P.G. declară apel.
Cerinţe:
1. Care sunt condiţiile pentru a fi parte în proces?
2. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dreptul?
3. Cum îşi va motiva P.G. apelul?
4. Ce urmează să decidă instanţa de apel?

2. G.M. introduce o cerere de stabilire a pensiei de întreţinere la Judecătoria Sectorului 2

Bucureşti, pentru copilul său G.V. care a fost admis la facultate şi, prin urmare, aflându-se în
continuarea studiilor are dreptul la aceasta. Este chemat în judecată în calitate de pârât tatăl lui
G.V., G.I.
Cerinţe:
1. Cum urmează să soluţioneze instanţa de fond cererea introdusă de G.M.?
2. Care este totuşi posibilitatea legală prin care G.M. ar fi putut introduce o asemenea
acţiune în numele şi pentru G.V.?

3. La 15.03.2000 S.S. a chemat în judecată pe S.P., G.P., G.I, pentru a fi obligaţi să-i lase
în deplina proprietate şi posesie, o suprafaţă de 4000 m.p., teren situat în oraşul Buhuşi şi asupra
căruia este coproprietar împreună cu sora sa, M.D.
Judecătoria Buhuşi, prin sentinţă civilă a respins ca nefondată cererea reclamantei.
Apelul declarat de reclamanta S.S. a fost admis, şi a fost schimbată sentinţa judecătoriei în
sensul admiterii acţiunii reclamantei.
Împotriva deciziei declară recurs pârâţii.
Cerinţe:
1. Ce motiv putea fi invocat prin intermediul recursului?
2. Cum urmează să fie soluţionat recursul? Argumentaţi.

4. P.V. şi T.V. au chemat în judecată pe P.L. şi minorul P.P., reprezentat prin mamă,
pârâta P.L., pentru stabilirea şi predarea masei succesorale rămase de pe urma defunctului P.E.,
soţul lui P.L. şi tatăl celeilalte părţi.
Tribunalul Cluj a admis în parte cererea şi a stabilit masa succesorală şi pasivul
succesiunii.
Împotriva sentinţei au declarat apel toate părţile, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
Instanţa de apel, înainte de a cerceta apelurile declarate, a pus din oficiu în discuţia
părţilor, ca motiv de apel, legalitatea hotărârii atacate, în raport de modul de reprezentare a
minorului P.P.
Cerinţe:
1. Cum reglementează Codul de procedură civilă rezolvarea unei asemenea situaţii?
2. Dezvoltaţi motivul de apel invocat de instanţă din oficiu.

59
60
 Capitolul V

Participanţii la procesul civil (III)- TERŢELE PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Precizări preliminare

Definiţie

Sunt terţe persoane în procesul civil acele persoane care, printr-un act de iniţiativa proprie
ori la cererea uneia dintre părţile iniţiale, participă sau sunt chemate a lua parte într-o cauză civilă
aflată în curs de desfăşurare, dobândind calitatea de părţi.
Instituţia prin intermediul căreia aceste persoane capătă rolul de părţi în proces se numeşte
intervenţie.

Clasificare

În funcţie de rolul pe care îl are voinţa părţilor în privinţa intrării lor în proces, intervenţia
este de două feluri:
- intervenţia voluntară – în cadrul căreia terţele persoane intră în proces din iniţiativă proprie;
- intervenţie forţată – în cadrul căreia terţii sunt chemaţi în proces de către una din părţile iniţiale.
Intervenţia voluntară, la rândul său, este de două feluri: intervenţie principală şi intervenţie
accesorie (art. 61-67 C.proc.civ.).
Intervenţia forţată cunoaşte trei forme:
chemarea în judecată a altor persoane (art. 68-71C.proc.civ.);
chemarea în garanţie (art.72-74 C.proc.civ);
arătarea titularului dreptului(art. 75-77 C.proc.civ.).

Conditii speciale de participare a tertilor in procesul civil

O dată introdus în proces, un terţ capată calitatea de parte.

Prin urmare, persoana sa trebuie să îndeplinească toate cele patru condiţii generale
analizate mai sus.
Pe lânga acestea însă, terţii trebuie să îndeplinească şi două condiţii specifice:
- existenţa unui proces civil aflat în curs de desfăşurare;
- existenţa unei legături de conexitate între raporturile juridice litigioase.

2. Intervenţia şi formele ei (art.61-67)

2.1.Definiţie

Reprezintă instituţia prin intermediul căreia terţ solicită instanţei să intre într-un proces
pornit de alte părti, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din
proces. În primul caz intervenţia este principală, iar în cel de-al doilea accesorie

2.2. Intervenţia principală

Definiţie - este intervenţia făcută de o terţă persoană care invoca pretenţii proprii în
legatură cu obiectul cauzei aflată în curs de desfăşurare.
Cine o poate face.Forma cererii.Momentul până la care poate fi primită

61
 Se face de către cel care urmăreşte realizarea sau conservarea unui drept al său, sub forma
cererii de chemare în judecată şi se îndreaptă împotriva ambelor părţi din proces(art.50 alin.1
C.proc.civ.).
Ea se poate face numai în faţa primei instanţe, până la închiderea dezbaterilor asupra
fondului (alin.2), şi numai în mod exceptional, cu învoirea părţilor iniţiale ale procesului, în apel
(alin.3).
Sancţiunea care intervine pentru introducerea tardivă a cererii este judecarea ei separate.

2.3. Intervenţia accesorie

Definiţie
Este intrvenţia făcută de o terţă persoană care doreşte să sprijine, prin apărările sale, poziţia
procesuală a uneia dintre părţile iniţiale ale procesului.
Forma cererii.Momentul până la care poate fi primită
Fiind o simplă apărare, cererea de intervenţie accesorie se poate face chiar şi în faţa
instanţei de recurs (art.63 C.proc.civ.), forma fiind aceea a unei cereri simple (art.148 C.proc.civ.).

2.4. Instanţa competentă

Competentă în soluţionarea intervenţiilor accesorii sau principale, având în vedere

caracterul lor incidental, este instanţa sesizată cu soluţionarea cererii principale, indiferent de
obiectul sau valoarea cererii de intervenţie în interes propriu(art.123 C.proc.civ).

2.5. Procedura de soluţionare – este prevăzută în art. 64-65 C.proc.civ., la care facem
trimitere.

Deşi atât intervenientul principal, cât şi cel accesoriu dobândesc calitatea de părţi, ei au o
poziţie procesuală diferită.
Astfel, intervenientul principal are o poziţie independentă atât faţa de reclamant, cât şi faăa
de pârât, în timp ce intervenientul accesoriu este subordonat părţii în favoarea căreia a intervenit şi
nu poate face decât acele acte de procedură care profită părţii respective(art.65 C.proc.civ).
Datorită acestei poziţii, apelul sau recursul făcut de către intervenientul accesoriu se
socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat ea însăşi calea de atac (art.67
alin. 4 C.proc.civ.).
Cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală.
Cu privire la acest aspect, consecinţele vor fi însă diferite după cum este vorba de o cerere
de intervenţie principală sau accesorie:
În cazul în care cererea de intervenţie se judecă împreună cu cererea principală se va
pronunţa o singură hotărâre, care va fi opozabilă tuturor părţilor, deci şi terţilor care au intervenit
în proces.
În ce priveşte intervenţia accesorie soluţia depinde de rezolvarea dată cererii principale.
Faţă de cerererea de intervenţie principală ste de menţionat că instantâţa nu poate admite în
totalitate atât cererea reclamantului, cât şi cererea intervenientului, atunci când au acelaşi obiect,
deoarece se exclud una pe cealaltă.

3. Chemarea în judecată a altor persoane (art.68-71 C.proc.civ.)

62
 3.1. Noţiune

Definiţie
Reprezintă acea formă de participare a terţilor în procesul civil prin intermediul căreia este
introdusă forţat în proces o persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Cine poate să facă cererea
Potrivit art.68 alin.1 C.proc.civ.: „Oricare din părţi poate să cheme în judecată o alta
persoana care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”.
Condiţii speciale
Terţul chemat în judecată trebuie să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Forma cererii. Momentul pânâ la care poate fi primită. Instanţa competentă - vor fi
identificate potrivit sediului materiei indicat.
Exemple:
Se admite, cu titlu de exemplu, că chemarea în judecată a altor persoane se poate face în
situaţii ca cesiunea de creanţă sau pluralitatea de creditori, când debitorul are interes să se judece
deodata cu toţi cei care ar putea să-l acţioneze ulterior.
Trăsături caracteristice:
- chemarea în judecată a altei persoane poate fi făcută numai în faţa instanţei de fond, întrucât
terţul chemat poate invoca un drept propriu întocmai ca şi reclamantul-;
- dacă pârâtul, fiind de bună-credinţă, recunoaşte pretenţiile împotriva sa, atunci când este vorba
despre o datorie bănească, el poate să depună suma la dispoziţia instanţei, judecata urmând a se
continua între reclamant şi persoana chemată în judecată;
- cererea principală şi cererea de chemare în judecată a unei terţe persoane formează obiectul unei
singure judecăţi, care se soluţionează printr-o singură hotărâre.

3.2.Procedura chemarii in judecata a altei persoane

– este prevăzută în art. 69-71 C. proc.civ.

Sancţiunea pentru nedepunerea cererii în termenul prevăzut de lege este judecarea ei
separate.

4. Chemarea în garanţie (art.72-74 C.proc.civ.)

4.1. Noţiune

Definiţie
Putem defini, asadar chemarea in garantie ca fiind acea modalitate juridica procesuala prin
care una din partile unui litigiu, in baza unei obligatii de garantie sau despagubire, solicita
introducerea in cauza a unei terte persoane pentru a-I sprijini pozitia procesuala pe care o ocupa si
impotriva careia, in acelasi timp, isi indreapta pretentiile sale in cazul in care ar pierde procesul
Cine poate face cererea.Forma cererii.Momentul pânâ la care poate fi primită.Instanţa
competentă.Condiţii speciale - vor fi identificate potrivit sediului materiei indicat.

4.2. Procedura chemării în garanţie

- este prevăzută de art. 73-74 C.proc.civ., la care facem trimitere.
Sancţiunea nedepunerii în termen a cererii de chemare în garanţie este judecarea ei
separataâă.
Soluţia dată cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia dată cererii principale.

63
 Soluţia cu privire la cererea de chemare în garanţie influenţează şi modul de soluţionare a
căilor de atac precum şi judecata în fond după desfiinţarea hotărârii iniţiale. De exemplu, apelul
declarat de chematul în garanţie repune în discuţie şi cererea principală.Dacă ambele cereri au fost
respinse, însă se admite apelul reclamantului şi, rejudecându-se fondul se admite cererea
principală, instanţa va soluţiona şi cererea de chemare în garanţie.

5. Arătarea titularului dreptului ( art.75-77 C.proc.civ.)

5.1. Noţiune

Definiţie
Arătarea titularului dreptului reprezintă acea modalitate juridică procesuală recunoscută
persoanei chemate în judecată printr-o acţiune reală, de a contesta calitatea procesuală de pârâta ce
i se atribuie, indicând pe o terţă persoană în numele căreia deţine sau exercită dreptul asupra
bunului aflat în litigiu, solicitând totodată introducerea acesteia în proces în aceeaşi calitate, de
pârât.

5.2. Procedura arătării titularului dreptului

Potrivit art.76 C.proc.civ. - pârâtul poate face arătarea titularului dreptului printr-o cerere
motivată depusă odată cu întampinarea sau, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Cererea va fi comunicată terţului împreună cu copii de pe cererea de chemare în judecată şi
înscrisurile de la dosar.
Cererea de arătare a titularului care nu va fi facută în termenul prevăzut de lege nu va fi
luată în considerare.
Dezbaterea ulterioară a procesului depinde de atitudinea pe care o va adopta cel indicat ca
titular al dreptului, în acest sens fiind de menţionat mai multe ipoteze:
- cel arătat ca titular al dreptului se înfăţişează la judecată şi recunoaşte susţinerile
pârâtului, reclamantul consimţind ca el să ia locul pârâtului iniţial (art.77 alin.1C.proc.civ.). În
această situaţie pârâtul iniţial va fi scos din proces şi judecata se va purta între reclamant şi cel
arătat ca titular.
- în aceeaşi ipoteză, reclamantul nu consimte să se judece cu cel arătat ca titular. În această
situaţie judecata rămâne să se poarte între reclamant şi pârâtul iniţial, cererea fiind respinsă ca
urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului.
- terţul se înfăţişează, dar tăgăduieşte arătările pârâtului sau, deşi regulat citat, nu se
înfăţişează (art.77 alin.4 C.proc.civ.). În această ipoteză, dacă reclamantul este de acord, terţul va fi
introdus în proces dobândind aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi un intervenient principal, hotărârea
care se va pronunţa fiindu-i totodată opozabilă.

64
 6. Reprezentarea judiciară convenţională a părţilor în procesul civil

6.1.Definiţie
Prin reprezentare se desemnează acea situaţie în care o persoană numită reprezentant
îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul
civil.
Reprezentarea procesuală cunoaşte doua forme principale: reprezentarea legală şi
reprezentarea convenţională.
Reprezentarea legală a fost tratată distinct la condiţia capacităţii procesuale a părţilor, ne
vom ocupa în continuare numai de reprezentarea convenţională.
Cu rare excepţii (chemarea la interogatoriu, divorţul), partea în proces, persoana fizică sau
juridică nu este obligată să stea personal în procesul civil, ea putând fi reprezentată de către un
mandatar.

6.2. Reprezentarea prin mandatar neavocat

Condiţii:
1. Orice persoană care are capacitate de exerciţiu poate reprezenta în judecată o alta
pesoană,c u două precizări importane:
- mandatarul neavocat nu poate pune concluzii în faţa instanţei decât printr-un avocat;
Mandatarul trebuie sa faca dovada calitatii sale printr-o procura speciala sau o printr-o
procura generala care contine o clauza speciala in acest sens. Conform art.86 :” mandatarul cu
procura generala poate sa reprezinte in judecata pe mandant, numai daca acest drept i-a fost dat
anume. Daca cel care a dat procura generală nu are domiciliul şi nici resedinta in tara, sau daca
procura este data unui prepus, dreptul de reprezentare in judecata se presupune dat”.
2.Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o
arătare expresă în această privinţă; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau numai la o
anumită instanţă (art.87 alin.1 C.proc.civ.).
3.Actele procesuale de dispoziţie pot fi facute de mandatar numai în temeiul unei procuri
speciale .
4.Prin derogare de la dreptul comun al mandatului, potrivit art.88 C.proc.civ.: „mandatul nu
încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul
dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al
incapabilului”.
5. „Renunţarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la
comunicare, afara numai dacă a fost făcută în şedinţă, în prezenţa părţii. Mandatarul care renunţă
la împuternicire, este ţinut să înştiinteze atât pe cel căruia i-a dat mandatul cât şi instanţa, cu cel
puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare sau de împlinirea căilor de atac”(art.89 C.proc.civ.).

6.3. Reprezentarea prin avocat

În conformitate cu art.2 alin.3 Lg.51/95 : „mandatarul avocat are dreptul să reprezinte şi să

asiste persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instantelor”.
Mandatarul avocat îşi dovedeşte calitatea tot printr-o procură, semnatura fiind certificată
potrivit legii avocaţilor. Potrivit legii speciale, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte o parte
în baza contractului de asistenţă juridică încheiat cu aceasta în formă scrisă. Contractul prevede
expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, în baza acestuia avocatul
legitimându-se printr-o împuternicire avocaţială.

65
 În ceea ce priveşte actele de dispozişie, întrucât art. 69 alin.1C.proc.civ. nu face distincţie
între mandatarul avocat şi cel neavocat, considerăm că şi avocatul are nevoie de o procură specială
în acest sens.
Potrivit art.87 alin.2 C.proc.civ.: „avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii,
chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea unor drepturi supuse unui termen şi care s-
ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea orice cale de atac
împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de
partea însăşi”.
Denunţarea contractului de asistenţă juridică se poate face cu acordul ambelor părţi sau
unilateral, în conformitate cu prevederile expres menţionate în contract. În cazuri de împiedicare
sau încetare a exercitării profesiei, avocatul trebuie să-şi asigure substituirea.

Reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor juridice

De regulă, persoana juridică nu participă la procesul civil prin reprezentanţii săi legali,
organele de conducere, ci printr-un reprezentant convenţional care este consilierul juridic, pe baza
unei delegaţii sau prin avocat în temeiul art.3 Lg.51/95.
În prezent, activitatea profesională a consilierului juridic este reglementată de legea nr. 514/2003 şi
de Statutul profesiei de consilier juridic (publicat în M.Of. nr. 684/29.07.2004).

6.4. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant convenţional

În cazul în care reprezentantul părţii - persoană fizică sau persoană juridică - nu face
dovada calităţii sale, instanţa poate acorda un termen pentru împlinirea acestor lipsuri; dacă în
acest termen ele nu se împlinesc, va anula cererea (art.82 alin. 1 C.proc.civ.).
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant poate fi invocată în orice stare a pricinii, iar
titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant
Soluţia decurge din faptul capotrivit art 82 alin. 2 . exceptia lipsei calitâții de representant
înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.

TEME DE VERIFICARE

1. Asemănări şi deosebiri între intervenţia principlă şi intervenţia accesorie;

2. Condiţiile speciale de exerciţiu pentru promovarea cererilor de introducere a terţelor
persoane în proces;
3. Sancţiuni pentru formularea tardivă a cererilor de introducere a terţelor persoane în
proces;
4. Posibile modalităţi de soluţionare a cererii de arătare a titularului dreptului;
5. Excepţii de la regula potrivit cu care mandatarul neavocat nu poate pune concluzii în
faţa instanţei decât printr-un avocat;
6. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant convenţional.

SPEŢE

1. Reclamantul C.F. a chemat în judecată pe pârâtul E.S. pentru a fi obligat să elibereze

locuinţa pe care o ocupă fără nici un titlu legal.

66
 La prima zi de înfăţişare pârâtul a recunoscut că nu posedă titlu, dar ca ocupa imobilul pe
baza convenţiei de schimb dintre el şi G.I.
La termenul următor, pârâtul a depus o cerere întemeiata pe art. 68 C. proc. civ., de
introducere în cauză, ca chemat în judecată, a lui G.I.

Cum va proceda instanţa în soluţionarea cererii şi ce va decide? Motivaţi.

2. B.F., în calitate de reprezentant, îl cheamă în judecată pe T.D. pentru a-i lăsa în deplină
proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Sectorul 2, Bucureşti.
Instanţa, constatând inexistenţa procurii care să justifice calitatea de reprezentant, a anulat
cererea.

Este corecta soluţia instanţei? Motivaţi.

3. P.A., în calitate de mandatar al lui B.E., îl cheamă în judecată pe T.V., cerând

restituirea sumei de bani (263.000.000 lei) acordată pârâtului cu doi ani în urmă. T.V. se apără
invocând lipsa calităţii de reprezentant a lui P.A., căruia i s-a dat o procură specială pentru a-l
chema în judecată, după care B.E. a fost pus sub interdicţie, instituindu-se tutela.
Având în vedere că reprezentatul B.E. este incapabil şi are reprezentant legal, P.A. nu
poate fi considerat reprezentant al acestuia, pentru că mandatul său s-a stins, conform art. 1552
pct. 3 C. civ.

Ce urmează să decidă instanţa asupra excepţiei invocate de pârât?

4. B.C., intervenient accesoriu, declară apel împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria

Hârlău prin care pârâtul I.G. a fost condamnat la plata sumei de 225.000.000 lei faţă de
reclamantul M.V.
Cum urmează să soluţioneze instanţa superioară apelul introdus de B.C. şi cum îşi va
motiva soluţia?

5. Reclamantul M.P. a chemat in judecată S.C. “GPV” S.R.L. spre a fi obligată sa-i
restituie suma de 8.000.000 lei, contravaloarea unui radio-casetofon pe care l-a cumpărat de la
magazinul societăţii comerciale pârâte şi pe care l-a lăsat în mod provizoriu în păstrarea celor doi
vânzători, care însă l-au predat ca bunuri de inventar atunci când a avut loc o verificare de
gestiune, cauzandu-i paguba arătată.
S.C.”GPV” S.R.L. a chemat în garanţie pe cei doi vânzători care au primit spre pastrare
radio-casetofonul.
Instanţa de fond, prin sentinţă civilă, a admis cererea şi a obligat pe cei doi vânzători, M.I.
si G.V. să plătească solidar suma de 8.000.000 lei. A fost respinsă cererea în ceea ce priveşte
pârâta S.C. “GPV” S.R.L.
Împotriva sentinţei au declarat apel chemaţii în garanţie.
Ce solutie va pronunta instanta de apel si cum o va motiva?

67
 Capitolul VI

COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

1. Noţiunea şi clasificarea competenţei

1.1. Noţiunea de competenţă

Potrivit dreptului procesual civil competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de
lege unei instanţe judecătoreşti sau altui organ cu activitate de jurisdicţie de a judeca o anumită
pricină
Normele de drept comun în materia competenţei jurisdicţionale sunt cuprinse în Cartea I,
Titlul III Cod de procedură civilă.
De asemenea, norme cu caracter general referitoare la competenţă sunt înscrise şi în
Lg.304/28.06.2004 (r), Lg.nr. 56/93 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificată şi republicată
etc.
În numeroase materii de drept civil în sens larg, competenţa se prevede prin legile speciale
care guvernează aceste materii. Spre exemplu: Lg.554/2004 în materia contenciosului administrativ,
OUG 117/2003 şi Lg.49/2004 în materie fiscală, Codul de procedură
fiscală(Lg.174/2004),Lg.47/1992 (modificată prin Lg.138/1997) în materia excepţiilor de
neconstituţionalitate, Lg. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
Lg.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei etc.

1.2. Clasificarea normelor de competenţă

Analiza normelor de competenţă are în vedere o serie de criterii care determină regimul
juridic al acestora.
Din acest punct de vedere, putem avea următoarele clasificări:
a. În funcţie de determinarea organului competent ca aparţinând sau nu sistemul instanţelor
judecătoreşti, normele de competenţă se clasifică în :
- norme de competenţă generală;
- norme de competenţă jurisdicţională;
Competenta jurisdicţională se clasifica, la rândul sau, după cum determinarea se face între
instanţe de grad diferit sau între instanţe de acelaşi grad în:
- competenţă materială;
- competenţă teritorială;
Competenţa materială, comportă, de asemenea, o subclasificare în:
- competenţă materială funcţională – după felul atribuţiilor care revin fiecărei categorii de
instanţe (judecă în primă instanţă, apel, recurs, căi extraordinare de atac etc);
- competenţă materială procesuală – se stabileşte în raport de obiectul, valoarea şi natura
litigiului dedus judecăţii;
Competenţa teritorială se clasifică în:
- competenta teritorială de drept comun (când cererea se introduce la instanţa de drept comun
din punct de vedere teritorial, adică la instanţa domiciliului pârâtului);
- competenţa teritorială alternativă (facultativă) – reclamantul are alegerea între mai multe
instanţe deopotrivă competente;

68
 - competenţa teritorială exclusivă (excepţională) – cererea, sub sancţiunea nulităţii absolute,
trebuie introdusă în mod obligatoriu numai la o anumită instanţă.

b. În funcţie de caracterul normelor care reglementează competenţa:

- competenţă absolută
Aceasta formă de competenţă se caracterizează prin următoarele:
a. fiind reglementată de norme cu caracter imperativ, nu le este permis părţilor de a deroga de
la ea;
b. în cazul nesocotirii sale, necompetenţa poate fi invocată de orice parte interesată, de
procuror precum şi din oficiu de către instanţă, în orice stare a pricinii;
c. atunci când este constatată, conduce la nulitatea absolută a hotărârii pronunţate.
Au caracter imperativ: normele de competenţă generală, normele de competenţă materială şi
cele de competenţă teritorială exclusivă (art.159 şi art.19 C.proc.civ.).
- competenţa relativă
Caracteristici:
este reglementată de norme cu caracter dispozitiv;
părţile pot conveni expres sau tacit, pentru a deroga de la aceste norme, în sensul alegerii unei
alte instanţe care să soluţioneze litigiul dintre ele;
încălcarea lor poate fi invocată numai de către pârât, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare
şi numai în faţa primei instanţe.
Au caracter dispozitiv normele de competenţă teritorială, altele decât cele de competenţă
excepţională: „ părţile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe
decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art.117, 118,
119 şi 120 C.proc.civ..

2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti. Aspecte generale

Înfăptuirea justiţiei este încredinţată de regulă, instanţelor judecătoreşti, dar există, potrivit
legii, şi alte organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională care rezolvă anumite conflicte de
interese apărute în circuitul civil.
Aşadar, la ivirea unui astfel de conflict, este mai întâi necesar să stabilim cui revine
competenţa soluţionării litigiului: unei instanţe din interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti sau
altui organ cu activitate jurisdicţională.
În acest sens, se impun câteva observaţii cu caracter general:
a. potrivit art.125 Constituţie: „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar potrivit art.2 alin.2 Lg.304/2004(r) privind
organizarea judecătorească: „Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile”. Din
interpretarea coroborată a celor două texte, rezultă cu claritate că legiuitorul dă prioritate instanţelor
judecătoreşti în rezolvarea pricinilor civile, aceste norme constituind dreptul comun în materie de
competenţă. Prin urmare, pricinile civile vor fi judecate de alte organe cu activitate jurisdicţională
numai dacă printr-o lege specială se prevede o competenţă derogatorie (principiul plenitudinii de
competenţă).

69
 b. Organele cu activitate jurisdicţională rezolvă numai litigii anume prevăzute de lege,
având, de asemenea şi alte atribuţii .
c. Pe de altă parte, accesul liber la justiţie consacrat în art. 21 Constituţie („Orice persoană se
poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime- alin.1.
Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” – alin.2), impune să existe posibilitatea
sesizării ulterioare a instanţelor judecătoreşti.
În prezent, în legislaţia noastră există o mare diversitate de atribuţii care sunt conferite de
lege altor organe decât instanţelor judecătoreşti. Mai menţionăm, cu titlu de exemplu: competenţa
Curţii Constituţionale în materia exercitării controlului constituţionalităţii legilor – Lg.53/1993;
competenţa organelor administrativ-jurisdicţionale din domeniul fiscal – potrivit Codului de
procedură fiscală, competenţa organelor arbitrale – titlul IV C.proc.civ., competenţa birourilor
electorale de circumscripţie, judeţene şi a Biroului Electoral Central în materia alegerilor locale,
parlamentare şi prezidenţiale (Lg. 67/2004, Lg.370/2004, Lg.373/2004), etc.

3. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

După ce s-a constatat ca un litigiu este de competenţa unei instanţe judecătoreşti, se

impune să se stabilească dacă trebuie soluţionat de către judecătorie, tribunal, curtea de apel sau
Î.C.C.J. (competenţa materială) şi apoi care judecătorie, care tribunal, care curte de apel
(competenţa teritorială).

3.1. Competenta materială (ratione materiae)

Competenţa materială sau de atribuţiune este acea formă a competenţei prin care se
delimitează pe linie verticală sfera de activitate a diferitelor categorii de instanţe care fac parte din
sistemul nostru judiciar.

3.1.1. Competenţa materială funcţională

Competenţa funcţională determină funcţiile şi rolul fiecăreia dintre categoriile de instanţe

care fac parte din sistemul judiciar.
Ea se referă, în primul rând la ierarhia instanţelor, în sensul că stabileşte care dintre acestea
sunt abilitate să judece cauza în fond, care să exercite controlul judiciar ordinar sau extraordinar.
În al doilea rând, prin competenţă materială funcţională se determină care dintre instanţele
judecătoreşti pot cumula judecata în fond, cu judecata în apel şi în recurs.
Competenţa materială-funcţională nu are în prezent o reglementare unitară, aşa cum avea sub
imperiul Lg.92/92 de organizare judecătorească. Normele de competenţă funcţională pot fi deduse
din analiza articolelor 94-97 C.proc.civ., coroborate cu art.16 alin.1, 19-22, 33 alin.1, 34 alin.1, 35,
40-45 Lg.304/2004, art.18 Lg.147/1997(modificat prin O.U.G. nr.65/2004) a taxelor judiciare de
timbru, etc.
În principiu, instanţele judecătoreşti au următoarea competenţă funcţională:
1. Judecătoriile – sunt instanţe de drept comun pentru judecata în fond a pricinilor civile.
Astfel, potrivit art.94 alin.1 C.proc.civ.: „judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară
de cele date prin lege în competenţa altor instanţe”(au, deci, plenitudine de competenţă pentru
judecata în fond).
Judecătoriile nu sunt instanţe de control judiciar. Ele exercită însă control judecătoresc
asupra „hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe
cu astfel de activitate în cazurile prevăzute de lege”

70
 2.Tribunalele – au plenitudine de competenţă pentru judecata în apel. Ele judecă, în cazurile
prevăzute expres de lege, atât în primă instanţă, precum şi în recurs (art.95 pct.2 şi 3 C.proc.civ).
3. Curţile de apel- au plenitudine de competenţă pentru judecata în recurs. „Curţile de apel
judecă(…) recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului şi în
orice alte cazuri expres prevăzute de lege”(art.96pct.3 C.proc.civ.); curţile de apel judecă, potrivit
art.395pct.1 C.proc.civ. şi în primă instanţă (în cauzele expres date prin lege în competenţa lor).
De asemenea, Curţile de apel judecă şi în apel - „apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate tribunale în primă instanţă”(art.3pct.2 C.proc.civ.).
4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – are plenitudine de competenţă pentru judecata în
recursul în interesul legii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură „interpretarea şi aplicarea unitară
a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti” (art.97 pct.2 C.proc.civ.) Ea mai judecă, de asemenea,
ca instanţă de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în
cazurile prevăzute de lege (art. 97pct.1C.proc.civ.).

3.1.2. Competenţa materială procesuală civilă

– este competenţa potrivit căreia, în funcţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului cauzele pot
fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

a. Competenţa materială a judecătoriilor

Potrivit art. 94 C.proc.civ., „Judecătoriile judecă:

1. în primă instanţ următoarele cereri al căror obiect evaluabil sau, după caz, neevaluabil în
bani:
a. cererile date de Codul Civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de
cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel
b. cererile referitoare la înregistrarile în registrele de stare civilă, date de lege în competențta
instanțelor judecătorești
c. cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații
aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice
stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz
d. cererile de evacuare
e. cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor,
dreptul de trecere, precumși orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute
de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătoreasccă
f. cdererile referitoare la strămutarea de hotare și ceririle în grănițuire
g. cererile posesorii
h. cererile privind obligațiile de a face sau a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul
lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe
i. cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane
j. cererile de împărțeală judiciară,indiferent de valoare
j₁)²cererile în materie de moștenire, indiferent de valoare
j2. Cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare
j3. Cererile în materia fondului funciar, cu excepția celor date prin legea specială în
competența altor instanțe
k. orice alte cereri evaluabile în bani de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea
părților, profesioniști sau neprofesioniști
71
 2. căile de atac împotriva hotărârilor autoritățilormadministrației publice cu activitate
jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege
3. orice alte cereri date prin lege în competența lor
Spre exemplu:
- cererile pentru asigurarea dovezilor (art.360 C.proc.civ.);
- cererile de îndreptare a erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri (art.281
C.proc.civ.);
- cererile pentru completarea hotărârilor pronunţate (art.442¹ C.proc.civ.);
- contestaţiile în anulare, revizuirile privind propriile hotărâri
- cererea de încuviinţare a executării silite (art.651 C.proc.civ. C.proc.civ.);
- contestaţiile la executare, în toate situaţiile în care judecătoria a soluţionat cauza în primă
instanţa şi când, potrivit legii, ea este instanţa de executare (art.713 C.proc.civ.);
- cererile privind întoarcerea executării (art.724 C.proc.civ.).

b. Competenţa materială a tribunalelor

Tribunalele au o competenţă de fond, una de control judiciar şi o competenţă diversă.

Potrivit art. 95 C.proc.civ. „Tribunalele judecă:
1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;
2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în
primă instanţă;
3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Competenţa tribunalelor ca instanţe de apel este stabilită în art. 95 alin. 2 C. proc. civ.: „ca
instanţe de apel (tribunalele) judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii în primă instanţă” .
Intră în această categorie, spre exemplu:
- unele hotărâri speciale care sunt date fără drept de apel: încheierile pronunţate asupra
renunţării la judecată (art.406 C.proc.civ.); hotărârile pronunţate asupra renunţării la dreptul
subiectiv pretins (art.410 C.proc.civ.); hotărârile care consfinţesc învoiala
părţilor(art.440C.proc.civ.);
- hotărârile prevăzute de art 466¹ alin.4
În conformitate cu dispoziţiile art.95 alin. 4 tribunalele judecă: „ în orice alte cereri date prin
lege în competenţa lor”.
În această categorie intră, în primul rând, cauzele care au ca obiect soluţionarea unor
incidente privitoare la competenţa sau compunerea instanţei sesizate.
- conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială sau dintre o
judecătorie şi un alt organ cu activitate jurisdicţională (art.135C.proc.civ.);
- cererile privind recuzarea tuturor judecătorilor de la o judecătorie sau de recuzare atunci
când din cauza recuzării nu se poate forma completul de judecată (art.50 alin.2 C.proc.civ.);
- cererile de strămutare de la o judecătorie din raza aceluiaşi tribunal pentru motive de
rudenie sau de afinitate (art.142 C.proc.civ.).;
- căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva propriilor hotărâri;
- contestaţiile la titlu, contestaţiile la executare când se îndreaptă împotriva hotărârilor
pronunţate în fond de tribunale;

72
 d. Competenţa materială a curţilor de apel

Curţile de apel judecă:

1. în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale;
2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă
instanţă;
3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel
sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt
supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Art. 96 C.proc.civ. stabileşte şi pentru curţile de apel o competenţă de fond, o competenţă de
control judiciar şi o competenţă diversă .
Astfel, potrivit art 96 alin. 1C.proc.civ.: „. în primă instanţă, cererile în materie de
contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale;.
Potrivit art. 96 alin.2 C.proc.civ., ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;
”, iar ca instanţe de recurs judecă potrivit alin.2 C.proc.civ. recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă
de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres
prevăzute de lege;

Curţile de apel au, de asemenea, o competenţă diversă, prevăzută de alin. 4 C.proc.civ.

judecând: „ în orice alte cereri date prin lege în competenţa lor”.
Trebuie să includem în această categorie, în primul rând, cererile prin care se urmăreşte o
bună administrare a justiţiei:
- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre doua tribunale din raza aceleiaşi curţi de
apel, dintre o judecătorie şi un tribunal din raza aceleiaşi curţi de apel, dintre două judecătorii din
raza aceleiaşi curţi de apel, dar din circumscripţia unor tribunale diferite;
- soluţionarea cererilor de strămutare bazate pe rudenie sau afinitate;
- soluţionarea cererilor de recuzare a tuturor judecătorilor de la un tribunal din circumscripţia
aceleiaşi curţi de apel, precum şi a doi sau mai mulţi judecători din raza sa teritorială atunci când din
cauza recuzării completul de judecată nu se poate forma.
Curţile de apel mai sunt competente să judece:
- căile extraordinare de atac îndreptate împotriva propriilor hotărâri;
- contestaţiile la titlu, în cazul în care titlurile sunt constituite din hotărâri ale curţilor de apel;
- cererile de îndreptare a erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri şi de completare a
acestora etc.

d. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în
cazurile prevăzute de lege;
*) În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 97 pct. 1, competenţa de soluţionare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având
ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a
pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.
2. recursurile în interesul legii;

73
3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de
drept;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa
de drept comun în materia controlului judiciar extraordinar, având ca atribuţie principală
îndrumarea instanţelor judecătoreşti pentru aplicarea şi interpretarea corectă a legii.
Potrivit dispoziţiilor art.27 Lg.56/93: „ la secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după
competenţa fiecăreia, părţile pot declara recurs şi împotriva hotărârilor nedefinitive sau actelor
judecătoreşti de orice natură care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt
în faţa curţilor de apel”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi o competenţă diversă, recunoscută prin prevederile
art.97 alin 4 C.proc.civ.
Potrivit acestei competente, instanţa soluţionează unele cereri referitoare la realizarea unei
bune administrări a justiţiei:
- cereri privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă între două curţi de apel, două
judecătorii din circumscripţia a două tribunale şi curţi de apel diferite, o curte de apel şi un alt organ
cu activitate jurisdicţională;
- cereri privitoare la strămutarea procesului de la o curte de apel la altă curte de apel pe motiv
de rudenie sau afinitate sau pe motive de bănuială legitimă şi de siguranţă publică;
- cereri pentru delegarea altei instanţe
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai judecă în materii precum:
- cereri pentru îndreptarea sau completarea propriilor hotărţri;
- contestaţiile la titlu;
- soluţionarea căilor extraordinare de atac de retractare a propriilor hotărâri;
- contestaţiile privind modul de formare şi componenta B.E.C.;
- contestaţiile formulate de către magistraţi împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate de
către C.S.M. etc

3.2. Competenţa teritorială

Competenţa teritorială presupune o delimitare între competenţele instanţelor de acelaşi grad.

Observaţii:
- competenţa teritorială se stabileşte în funcţie de raza sau circumscripţia – sub aspectul
organizării administrative a localităţilor – în care instanţele judecătoreşti îşi exercită potrivit legii,
jurisdicţia în materie civilă.
- Determinarea competenţei teritoriale se face numai pentru judecata în primă instanţă, indiferent
de gradul instanţei;
- Cu excepţia normelor de competenţă teritorială excepţională, celelalte norme de competenţă
sunt dispozitive.

3.2.1. Competenţa teritorială generală (ratione personae vellocii)

Este acea forma a competenţei care instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în
judecată se adresează instanţei din circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul sau sediul, după
caz, pârâtul (regula actor sequitur forum rei).
La fundamentarea principiului forum rei sta argumentul conform căruia pentru păstrarea
echilibrului juridic dintre subiectele de drept trebuie conservată prezumţia că nimeni nu datorează

74
nimic nimănui; până la proba contrară aparenţele trebuie prezumate ca fiind conforme cu realitatea
juridică.
În tratarea instituţiei trebuie avute în vedere şi următoarele considerente:
a) Norma juridică înscrisă în art. 107 are valoarea unei norme de drept comun în materia
competenţei teritoriale; toate celelalte forme ale competenţei teritoriale constituie derogări de la
principiul enunţat şi ori de câte ori o asemenea derogare nu este menţionată expres, se aplică regula
de mai sus;
b) Ceea ce determină competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti este domiciliul pe care
pârâtul îl are la momentul introducerii acţiunii; modificarea ulterioară a acestui domiciliu nu mai are
nici o influenţă asupra acestei competenţe;
c) Prin noţiunea de domiciliu urmează a se înţelege şi acela pe care o persoana şi l-a stabilit
în fapt în localitatea în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea profesională; trebuie avută, deci, în
vedere, adresa unde pârâtul locuieşte efectiv, în chip statornic, chiar dacă aceasta nu corespunde
noţiunii din dreptul civil;
Aplicarea competenţei teritoriale generale cunoaşte o serie de particularităţi: Art. 107
C.proc.civ. se aplică în situaţia în care pârâtul are domiciliul în ţară şi reclamantul îl cunoaşte . Dacă
pârâtul nu are domiciliul în ţară sau nu are domiciliul cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei
sale din ţară; dacă nici reşedinţa nu este cunoscută cererea se face la instanţa de la domiciliul sau
reşedinţa reclamantului..
Principiul enunţat mai sus este adaptat în mod corespunzător şi la situaţia în care pârâtul este
o persoană juridică de drept privat. Astfel, cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se
face la instanţa sediului ei principal. Cererea împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate
juridică se face la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a
încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii, iar în lipsa unei asemenea persoane, la
instanţa domiciliului oricăruia dintre asociaţi. În acest din urmă caz, reclamantul va putea cere
instanţei numirea unui curator care să reprezinte interesele asociaţilor”.
 În cazul în care pârât este o persoană juridică de drept public regula comună nu mai poate fi
aplicată, „sediul” unei asemenea persoane neputând fi determinat într-un anume loc,
competenţa se va determina după regula înscrisă în art. 111 C.proc.civ.: „Cererile îndreptate
împotriva statului, autorităților și instutuțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane
juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului
ori la instanța de la sediul pârâtului”.
d) Fiind menite să ocrotească interese particulare, normele de competenţă teritorială generală
sunt norme cu caracter dispozitiv (a se vedea mai sus regimul juridic).

3.2.2. Competenţa teritorială alternativă

- este acea forma a competenţei care consacră dreptul reclamantului de a alege între doua sau
mai multe instanţe deopotrivă competente (art.116 C.proc.civ.).
În legătură cu această formă a competenţei teritoriale sunt de reţinut următoarele aspecte:
- între instanţele faţă de care există posibilitatea de opţiune a reclamantului se numără
întotdeauna şi aceea în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului;
- alegerea aparţine întotdeauna cum este şi firesc reclamantului, dar posibilităţile lui de
opţiune nu sunt nelimitate. Ele sunt circumscrise, pe de o parte, prin arătarea expresă în lege a
situaţiilor în care competenţa teritorială este alternativă, şi, pe de altă parte, prin arătarea instanţelor
între care se poate alege;
- o dată exercitat prin alegerea uneia dintre instanţele deopotrivă competente, dreptul de
opţiune al reclamantului se stinge, el nemaiputând reveni şi desemna o alta instanţă competentă; de

75
asemenea nici pârâtul nu are posibilitatea invocării unei alte instanţe competente, neputând, dacă
instanţa stabilită de reclamant este competentă, să ceară declinarea.
a) O aplicaţie a faptului că noţiunea de domiciliu în dreptul procesual civil are un sens mai
larg decât în civil, este înscrisa în art. 113 alin 2 C.proc.civ. conform cu care: „când exercită în mod
statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională sau o activitate agricolă, comercială,
industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce și la instanța în
circumscripția căreia se află locul activității respective, pentru obligațiile patrimoniale născute sau
care urmează să se execute in acel loc”. Norma enunţată are , după cum se vede, valoarea unei
norme de competenţă alternativă, întrucât reclamantul poate alege între două instanţe deopotrivă
competente
b) Al doilea caz de competenţă teritorială alternativă este reglementat de art. 109 C. proc.
civ: „Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face
și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile
ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin prezentantul
dezmemebrământului ori din fapte săvârșite de acesta)
c) Conform art. 112 alin. 1 C.proc.civ., „Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți
poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia; în cazul în care printre
pârâți sunt și obligați accesoriu, cererea se introduce la inastanța cometentă pentru oricare dintre
debitorii principali”. Altfel spus, în împrejurările analizate ne aflăm în prezenţa unor veritabile
norme de competenţă alternativă.
d) Art.113 alin. 1 consacră 6 cazuri de competenţă teritorială alternativă:
(1)„În afară de instanţeleprevăzute la art, 107-112, mai sunt competente::
1. Instanța domiciliului reclamatului, în cererile referitoare la stabilirea filiației
2. Instanța în a carei circumscripție domiciliază creditorul reclamant, în cererile referitoare la
obligația de întreținere, inclusiv cele privind alcocațiile de stat pentru copii
3. Instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar o parte, a obligației, în cazul
cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract
4. Instanța locului unde se află imoblilulul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de
locațiune a imoblilului
5. Instanța locului unde se află imobilul pentru cererile în prestație tabulară, în justificare
tabulară sau în rectificare tabulară
6. Instanța locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de
transport
7. Instanța locului de plată, în cererile referitoare la obligațiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec,
bilet la ordin sau dintr-un titlu de valoare
8. Instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constarea
nulității absolute, anularea, rezilierea, rezoluțiunea sau denunțarea unilaterală a contractului
încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse
consumatorilor
9. Instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru
cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă

3.2.3. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)

Definiţie: este acea formă a competenţei prin care se determină capacitatea unei
instanţejudecătoreşti de a soluţiona în mod exclusiv un anumit litigiu.

76
 Această formă a competenţei este prevăzută de norme imperative, de la care părţile nu pot
deroga prin voinţa lor ( a se vedea mai sus regimul juridic).
Pe de altă parte, cazurile de competenţă exclusivă sunt prevăzute expres şi nu pot fi extinse
prin analogie.
Competenţa teritorială excepţională este reglementată de Codul de procedură civilă în art.13-
16.
a) În materie imobiliară art.13 precizează:
„1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei
circumscripţie este situat imobilul.
(2) Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la
instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste
circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află
imobilul.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii,
acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară,
precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din
succesiune.
Dispoziţia îşi are justificarea în ideea că la locul unde este situat imobilul se pot administra
cu mai multă uşurinţă probele necesare pentru soluţionarea acestor categorii de cauze.
S-a reţinut în acest sens că regula se aplică tuturor acţiunilor reale imobiliare cunoscute
(acţiunea în revendicare, acţiunile negatorii şi acţiunilor confesorii), dar şi acţiunilor posesorii.
Cu privire la acţiunile personale imobiliare însă, doctrina şi practica nu au îmbrăţişat un
punct de vedere unitar, unii autori considerând că acest gen nu intră sub incidenţa art.13 C.proc.civ.
b) În materie de moştenire art.118 C.proc.civ. prevede că:
„(1) În materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a
instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la
pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau
împotriva executorului testamentar.
(2) Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt
de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.”
La fundamentarea acestei reguli s-a avut în vedere faptul că toate operaţiile legate de
procedura succesorală se îndeplinesc în circumscripţia teritorială a ultimului domiciliu al
defunctului, aici situându-se locul deschiderii succesiunii şi, cel mai adesea, cele mai multe bunuri
mobile şi imobile ale acestuia. Prin urmare, în caz de ivire a unui litigiu, aici se vor putea administra
cu mai mare uşurinţă probele necesare.
Totuşi, câteva observaţii se impun:
 competenţa excepţională prevăzută de art.117 C.proc.civ. încetează odată cu finalizarea
procedurii succesorale, după soluţionarea definitivă a procesului de partaj, astfel încât,
eventualele acţiuni prin care creditorii vor urmări pe moştenitori proporţional cu părţile lor de
moştenire, sunt de competenţa instanţei de la domiciliul pârâţilor;
 în caz de concurenţă între dispoziţiile art.117 şi art.118 C.proc.civ.( când în moştenirea lui de
cuius sunt cuprinse şi bunuri imobile, care nu sunt situate în raza teritorială a instanţei de la
ultimul domiciliu a defunctului), doctrina şi practica judiciară au dat întâietate, ca instanţă
competentă , instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului.
c) Al treilea caz de competenţă teritorială exclusivă este prevăzut în art.119 C.proc.civ. şi
prevede competenţa în materie de societate:
77
 „Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării sau, după caz, până la radierea
societăţii, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul
principal.”.
Observaţii:
 dispoziţia îşi găseşte aplicarea numai în privinţa litigiilor dintre societari sau dintre societari
şi societate, în litigiile dintre societari sau societate cu terţii aplicându-se regulile de drept
comun;
 textul se aplică tuturor formelor de societate, civile sau comerciale;
 regula se aplică în timp numai până la momentul lichidării în fapt a societăţii.
d) Ultimul caz de competenţă exclusivă prevăzut în C.pr.civ. este reglementat de art.120, în
materie de insolvență sau concordatul preventiv:„ Cererile în materia insolvenţei sau concordatului
preventiv sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul
debitorul.’.

4. Întinderea competenţei instanţei sesizate

În general, instanţa sesizată cu o cerere de chemare în judecată este îndreptăţită şi obligată în

acelaşi timp să o rezolve, potrivit competenţei prevăzute de lege.
Procesul civil este însă o activitate complexă în care instanţa sesizată, pentru a putea rezolva
în mod complet litigiul trebuie să se pronunţe şi asupra altor aspecte.
Astfel, de cele mai multe ori, pârâtul se apără împotriva pretenţiilor reclamantului, formulând
atât apărări de fond cât şi apărări de procedură; în cursul procesului pot apărea o serie de incidente
procesuale sau pot fi formulate alte cereri cu caracter incidental, pentru rezolvarea cauzei este
necesară stabilirea unor chestiuni prejudiciale etc.
În aceste situaţii, în general, instanţa învestită cu judecarea cererii principale îşi extinde
competenţa şi asupra acestor cereri, chiar dacă în mod obişnuit nu ar intra în competenţa sa.
Această regulă comportă însă şi o serie de excepţii, determinate cu precădere de aplicarea
normelor de ordine publică privitoare la competenţă.
Vom analiza în acest context, problemele privitoare la :
 Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa apărărilor pârâtului
 Competenţa în cazul chestiunilor prejudiciale
 Competenţa instanţei sesizate în privinţa incidentelor de procedură

4.1. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa apărărilor pârâtului

În literatura şi practica judiciară s-a consacrat regula „judecătorul acţiunii este şi

judecătorul excepţiei” potrivit cu care instanţa învestită de reclamant prin cererea de chemare în
judecată potrivit normelor de competenţă generală, materială şi teritorială se va pronunţa şi asupra
mijloacelor de apărare ale pârâtului, dacă acestea au legătură cu cererea reclamantului, chiar dacă ele
ar cere soluţionarea unei chestiuni prealabile, care în mod obişnuit nu intră în competenţa sa.

Interpretarea şi conţinutul regulii

În sintagma de mai sus, sensul noţiunii de excepţie este unul foarte larg, nespecific
procedurii, înglobând în conţinutul său toate mijloacele de apărare ale pârâtului, adică atât apărările
de fond cât şi apărările de procedură.
Faptul că judecătorul învestit cu o cerere principală judecă atât pretenţiile cât şi apărările
pârâtului prezintă importanţă şi din punctul de vedere al autorităţii lucrului judecat. Astfel, puterea
lucrului judecat a hotărârii pe care instanţa o pronunţă când judecă fondul cauzei include atât
78
răspunsul dat pretenţiei reclamantului cât şi apărării directe opuse de către pârât, indiferent de soluţia
dată: de admitere sau de respingere.
Justificarea regulii
- raţiuni de logică judiciară impun respectarea practică a principiilor contradictorialităţii şi
dreptului la apărare; o instanţă nu se poate pronunţa asupra pretenţiei deduse judecăţii de
către reclamant fără a cerceta şi apărarea pârâtului, pretenţia şi apărarea formând o unitate
care nu poate fi divizată;
- din punct de vedre practic, prin soluţionarea tuturor aspectelor litigioase de către aceeaşi
instanţă se evită cheltuieli inutile pecuniare, de timp şi chiar psihologice;
- se preîntâmpină riscul unor hotărâri contradictorii prin scindarea aspectelor litigioase pentru
a fi soluţionate de către instanţe diferite.

4.2 Competenţa în cazul chestiunilor prejudiciale

Regula „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiunii” comportă şi unele excepţii

importante, în această categorie incluzându-se chestiunile prejudiciale.
Aşadar, această noţiune include aspectele litigioase, de natură penală sau civilă, care trebuie
soluţionate în mod obligatoriu de către instanţa competentă şi care dobândesc autoritate de lucru
judecat în faţa instanţei sesizate cu cererea
Trăsăturile chestiunilor prejudiciale:
- prioritatea lor faţă de cauza pendinte
- competenţa unei alte instanţe
În cazul în care apărarea pârâtului constituie o chestiune prejudicială instanţa sesizată cu
cererea reclamantului va suspenda judecata până la rezolvarea prin hotărâre definitivă a chestiunii
prejudiciale.
Exemple:
1. art.19 alin.2 C. proc. pen.: „Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea
definitivă a cauzei penale”
2. invocarea în faţa judecătorului sesizat cu acţiunea principală a excepţiei de neconstituţionalitate
– art.1 Lg.47/92 : „Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din
România”;
3. alte situaţii – potrivit art.413 C. proc civ. “…” – suspendarea judiciară facultativă.

4.3. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa incidentelor de

procedură

Mulţi teoreticieni folosesc regula “accesoriul urmează soarta principalului” pentru a

fundamenta ştiinţific faptul că instanţa sesizată cu cererea reclamantului este competentă, de regulă,
să se pronunţe şi asupra tuturor incidentelor privind procedura de judecată, suspendarea şi stingerea
acesteia: incidente referitoare la compunerea completului de judecată (incompatibilitatea, abţinerea,
recuzarea), la instanţa sesizată (strămutarea, delegarea), incidente privind competenţa (excepţia de
necompetenţă, excepţia de litispendenţă, excepţia de conexitate), incidente privind probele
administrate (verificarea de scripte, înscrierea în fals), incidente privind nulitatea actelor de
procedură, suspendarea judecăţii sau perimarea.
Exită însă şi situaţii când asupra unor incidente se pronunţă în mod obligatoriu o altă instanţă

4.4. Prorogarea competenţei instanţei sesizate

79
 Prorogarea intervine în cazul în care o instanţă competentă să soluţioneze cererea cu care a
fost sesizată de către reclamant, devine competentă în temeiul legii, a unei hotărâri judecătoreşti
pronunţate de către o instanţă superioară sau a convenţiei părţilor să rezolve şi cereri care, în mod
obişnuit, nu intră în competenţa sa.
După temeiul în baza căreia intervine, prorogarea de competenţă poate fi: legală,
judecătorească şi convenţională (facultativă).

4.4.1. Prorogarea legală de competenţă

Prorogarea legală de competenţă are loc atunci când instanţa sesizată îşi prelungeşte
competenţa în temeiul unei dispoziţii exprese a legii.
Această formă de prorogare intervine în cazuri expres prevăzute de lege.
Sunt tratate din punct de vedere didactic, următoarele situaţii:
art.120 C.proc.civ.: „cererile accesorii, adiționale precum și cele incidentalese judecă de
către instanța competentă să judece cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau
teritorială a altei instanțe judecătorești”.
Nici o dificultate nu există în cazul în care atât cererea principală cât şi cererile incidentale
sunt de competenţa unor organe din cadrul aceluiaşi sistem de jurisdicţie ori dacă cererile intră în
competenţa materială a unor instanţe de acelaşi grad.
În practică însă se ivesc situaţii în care cererile sunt de competenţa unor organe de jurisdicţie
din sisteme diferite sau unor instanţe de grad diferit.
- în cazul în care cererile ar fi de competenţa unor organe din sisteme diferite de jurisdicţie,
prorogarea nu poate opera, deoarece s-ar încălca norme de competenţă generală fără vreun
temei legal;
- dacă cererile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti “prorogarea trebuie să opereze,
chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă materială sau teritorială exclusivă”.
art.138 C.proc.civ.
– potrivit acestui articol, litispendenţa presupune că nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru
aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceleaşi părţi înaintea mai multor instanţe competente sau chiar
înaintea aceleași instanțe prin mai multe cereri.
Excepţia poate fi ridicată de către părţi sau de către judecător în faţa instanţelor de fond
şi dacă este admisă, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi învestită, iar în cazul în care
pricinile se află în judecata unor instanţe de grad diferit, la instanţa de grad mai înalt. Prin urmare, în
cazul litispendenţei nu ne aflăm în prezenţa unor cereri diferite şi asupra cărora o instanţă îşi
prelungeşte competenţa. Dimpotrivă, ne aflăm în prezenţa aceluiaşi litigiu, pentru a cărui soluţionare
au fost sesizate mai multe instanţe.
Aşadar, în cazul litispendenţei nu ne aflăm în faţa unei prorogări de competenţă.
art.139 C.proc.civ.:
- potrivit acestui articol conexitatea reprezintă acea situaţie procesuală în care se află pricinile
aflate pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar
împreună cu alte părţi, şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.
În cazul conexităţii legea nu impune existenţa triplei identităţi: de părţi, obiect şi cauză Prin
urmare, în această situaţie operează o prorogare de competenţă ce rezultă în mod neândoielnic din
chiar dispoziţiiloe legale care reglementează materia. Părţile, potrivit art.164 alin.1 au posibilitatea
de a solicita „întrunirea mai multor pricini care se află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe
diferite”.

4.4.2. Prorogarea judiciară de competenţă

80
- intervine în acele situaţii în care o instanţă este învestită cu îndeplinirea unor acte procedurale
sau chiar cu soluţionarea unei cauze civile ce ar intra în competenţa altei instanţe, în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti (explică)
Prorogarea judiciară de competenţă poate interveni, astfel, în una din următoarele situaţii:
a. în cazul recuzării tuturor judecătorilor de la o instanţă şi în cazul când din cauza recuzării,
completul de judecată nu se poate constitui (art.50 )
b. în cazul strămutării procesului civil (art.141 C.proc.civ.)
c. în cazul administrării unor dovezi prin comisie rogatorie;
d. în cazul casării unei hotărâri judecătoreşti cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi grad

Strămutarea pricinilor

1. Definiţie
Este o formă de prorogare judecătorească a competenţei prin intermediul căreia o pricină de
competenţa unei instanţe, va fi judecată prin prelungirea competenţei, de către o altă instanţă ca efect
al unei hotărâri judecătoreşti a unei instanţe superioare care a încuviinţat cererea de strămutare,
pentru unul din motivele prevăzute de lege.
Sediul materiei: art. 140-147 C.proc.civ.

2. Motivele strămutării
Conform art. 140 C.proc.civ., procesul poate fi strămutat:
- când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre
magistraţii instanţei;
- bănuiala legitimă;
- siguranţa publică.
Bănuiala se socoteşte legitimă de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar
putea fi ştirbită datorită împrejurării pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale.
Constituie motive de siguranţă publică acele împrejurări care creează presupunerea că
judecata procesului la instanţa competentă ar putea produce tulburarea liniştii publice.

3. Procedura strămutării
Instanţa competentă: Cererea de strămutare întemeiată pe rudenie sau afinitate se depune la
instanţa imediat superioară celei învestite iniţial cu judecarea pricinii.Cererea de strămutare pentru
bănuială legitimă sau siguranţă publică se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cine poate face cererea?
Cererea de strămutare pentru motiv de rudenie şi afinitate, precum şi pentru bănuială legitimă
poate fi cerută de părţile interesate sau procuror; cererea de strămutare pentru siguranţă publică poate
fi făcută doar de către procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Termenul de introducere a cererii
Strămutarea pentru rudenie sau afinitate poate fi cerută mai înainte de începerea oricărei
dezbateri; cea întemeiată pe bănuială legitimă sau siguranţă publică se poate cere în orice stare a
pricinii.
Soluţionare
Cererea se judecă în camera de consiliu, în lipsa unei dispoziţii contrare derogatorii, cu
citarea părţilor.
Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi să ordone, fără citarea părţilor,
suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei respective.
În caz de admitere, pricina se trimite spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad.

81
 Potrivit art. 144 alin. 2 C.proc.civ. hotărârea supra strămutării se dă fără motivare şi nu este
supusă nici unei căi de atac. Ea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de
strămutare urmează să fie păstrate.
Această instanţă va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. În cazul în
care instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de
procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul
admiterii cererii de strămutare.

Delegarea instanţei (art.147 C.proc.civ.)

Este o formă de prorogare judecătorească a competenţei prin intermediul căreia o pricină de

competenţa unei instanţe, va fi judecată prin prelungirea competenţei, de către o altă instanţă ca efect
al unei hotărâri date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie când, prima dintre instanţe, datorită unor
împrejurări excepţionale, este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze.

4.4.3. Prorogarea convenţională (voluntară) de competenţă

Intervine în temeiul unei înţelegeri (convenţii) a părţilor, în acele cazuri în care legea
procesuală îngăduie părţilor să deroge de la regulile de competenţă pe care le stabileşte.
Alegerea de competenţă poate fi determinată atât anterior, cât şi după ivirea litigiului.
Fiind vorba de o convenţie, ea se poate face numai cu respectarea condiţiilor de validitate ale
oricărei convenţii: părţile să aibă capacitate de exerciţiu; consimţământul lor să fie liber şi neviciat;
convenţia părţilor, scrisă sau verbală, să fie expresă; părţile să determine în mod neechivoc instanţa
aleasă; aceasta din urmă să nu fie necompetentă absolut.
Atunci când aderarea pârâtului la competenţa aleasă de reclamant se face după ivirea
litigiului, în mod verbal, în faţa instanţei de judecată aceasta trebuie să fie expresă. Neinvocarea
excepţiei de necompetenţă de către pârât până la prima zi de înfăţişare nu echivalează cu o prorogare
convenţională de competenţă, efectul neinvocării excepţiei de necompetenţă relativă de către pârât in
limine litis fiind acela al decăderii sale din dreptul de a mai invoca această excepţie şi nu acela al
achiesării tacite la competenţa instanţei sesizate.

5. Incidente procedurale referitoare la competenţă

5.1. Precizări prealabile

Legalitatea procesului civil impune cu necesitate judecarea cauzelor de către instanţele

judecătoreşti potrivit cu competenţa lor.
Astfel, necompetenţa – situaţia în care o instanţă judecătorească este sesizată cu o pricină
civilă pe care nu o poate soluţiona întrucât nu are competenţa să o judece – trebuie înlăturată, fie din
iniţiativa părţilor, fie din oficiu de către instanţă, în caz contrar putând avea ca efect chiar nulitatea
hotărârii date cu încălcarea normelor de competenţă
Mijloacele procedurale prin intermediul cărora starea de necompetenţă poate fi înlăturată
sunt excepţia de necompetenţă şi regulatorul de competenţă. Acestea sunt mijloacele procesuale
specifice cursului judecăţii. Dacă excepţia se invocă după ce s-a pronunţat hotărârea primei instanţe,
mijlocul procesuale este cererea de apel, iar dacă se invocă după pronunţarea unei hotărâri definitive,
mijlocul procesual este recursul.

82
5.2. Excepţia de necompetenţă

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea interesată, instanţa sau
chiar procurorul când participă la judecarea cauzelor civile poate solicita instanţei să se desesizeze şi
să trimită cauza la instanţa de judecată sau la un alt organ cu activitate jurisdicţională competent să o
judece potrivit legii.
Invocare
Excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit după cum norma de competenţă care se
consideră a fi încălcată este absolută (competenţa generală, competenţa materială şi competenţa
teritorială exclusivă) sau relativă (competenţa teritorială generală şi competenţa teritorială
alternativă).

A)Excepţia de necompetenţă de ordine publică (absolută):

Care sunt normele de competenţă absolută (de ordine publică)
Prin Legea 202/2010, art. 159 a primit o redactare parţial diferită:
Astfel, art. 159 prevede că Necompetenţa este de ordine publică:
1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de
competenţa instanţelor judecătoreşti;
2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa
unei instanţe de alt grad
3) în cazul încălcării competenţei exclusive, când procesul este de competenţa
unei instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura
Cine o poate invoca? Poate fi invocată de oricare din părţi, procuror sau chiar instanţă din
oficiu;
Termenul de invocare:
Potrivit noilor reglementări procedurale din art. 159¹ (introdus prin Legea nr.
202/2010), rezultă că „mica reformă” a promovat diferenţieri de regim juridic chiar în cadrul
competenţei de ordine publică întrucât excepţia de necompetenţă se invocă
a) în orice stare a pricinii, doar pentru încălcarea normelor de competenţă generală (atât în
primă instanţă, cât şi în apel sau recurs); - alin. 1
b) la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea
dezbaterilor asupra fondului, în cazul încălcării normelor de competenţă materială şi
teritorială de ordine publică (necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică (alin 2).
Aceasta înseamnă că necompetenţa de ordine publică se acoperă dacă nu a fost învocată până
la prima zi de înfăţişare.
Părţile nu pot deroga, nici expres, nici tacit de la regulile competenţei absolute.

B)Excepţia de necompetenţă de ordine privată (relativă):

Care sunt normele de competenţă relativă Aşa cum am arătat anterior, rin Legea 202/2010, art.
159 a primit o redactare parţial diferită. Astfel, ultima teză a articolului 159 prevede că „În toate
celelalte cazuri necompetenţa este de ordine privată”
Cine o poate invoca ? Poate fi invocată numai de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă
aceasta nu este obligatorie, până la prima zi de înfăşişare(el este singurul, de altfel, care are interes –
art. 105 alin.2, art. 158 C.proc.civ.);
Termen de invocare numai până la prima zi de înfăţişare şi numai în faţa primei instanţe (prin
întâmpinare, dacă partea este asistată sau reprezentată – art. 118 c.proc.civ.);
- prin urmare, ea trebuie invocată în acest termen şi înaintea altor excepţii, sub sancţiunea
decăderii din dreptul de a mai putea invoca ;

83
 - părţile pot conveni, atât expres cât şi tacit să deroge de la dispoziţiile legii, făcând o
prorogare convenţională de competenţă.
Soluţionare:
Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea principală.
Excepţia de necompetenţă, fiind o excepţie de procedură, se soluţionează cu prioritate faţă de
excepţiile de fond, după excepţiile de organizare judecătorească şi de nelegală timbrare, dar înaintea
celorlalte excepţii de procedură.
Odată invocată, ca orice excepţie, în baza art. 129 alin.4 C.proc.civ. şi pentru respectarea
principiilor contradictorialităţii, oralităţii, publicităţii, rolului activ al judecătorului, dreptului la
apărare, ea trebuie pusă în discuţia părţilor, în caz contrar hotărârea pronunţată va fi nulă şi va putea
fi desfiinţată prin intermediul căilor de atac.
Dacă instanţa găseşte că excepţia nu este întemeiată şi că nu s-a încălcat nici o normă de
competenţă, excepţia va fi respinsă printr-o încheiere interlocutorie şi instanţa va păşi în continuare
la judecată. Împotriva încheierii prin care s-a respins excepţia de necompetenţă se poate exercita apel
sau recurs, dar numai odată cu fondul cauzei (art. 158 alin.2 C.proc.civ.).
În cazul în care excepţia este considerată întemeiată, instanţa o va admite şi se va pronunţa
printr-o hotărâre de declinare de competenţă (declinator de competenţă) care nu este supusă nici
unei căi de atac (art. 158. alin 3 C. proc civ)
Efectele hotărârii de declinare de competenţă
Hotărârea de declinare de competenţă produce două efecte principale:
- dezînvesteşte instanţa sesizată cu judecarea cauzei prin introducerea cererii de chemare în
judecată;
- învesteşte instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională în favoarea căreia s-a pronunţat
declinarea de competenţă (dacă însă pricina nu este de competenţa unui organ cu activitate
jurisdicţională, instanţa nu poate dispune declinarea competenţei, ci va respinge cererea ca
fiind greşit îndreptată);
Hotărârea de declinare a competenţei îşi produce efectele de la data pronunţării.
Trimiterea dosarului la instanţa sau organul jurisdicţional considerat a fi competent se va face
de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă (de la pronunţare), Atunci
când se constată că pricina nu este de competenţa instanţelor române se impune soluţia de respingere
a cererii pentru acest motiv – art. 157 Lg. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat.
Hotărârea de declinare a competenţei are putere de lucru judecat numai în ceea ce priveşte
efectul de dezînvestire a instanţei sesizate iniţial, instanţa căreia i se trimite dosarul având, la rândul
său, dreptul să-şi verifice propria competenţă. În cazul în care se consideră necompetentă poate, de
asemenea, să-şi decline competenţa în favoarea unei alte instanţe sau chiar în favoarea instanţei care
a învestit-o.
În privinţa actelor de procedură îndeplinite la instanţa considerată necompetentă, art. 105
alin.1 C.proc.civ. decide că sunt considerate nule. Nulitatea se răsfrânge, în principiu, asupra tuturor
actelor de procedură întocmite la instanţa necompetentă; cu toate acestea, trebuie să remarcăm că
unele din efectele actului de sesizare – cererea de chemare în judecată – se menţin. Astfel, potrivit
art. 1870 C.civ., cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia chiar când este adresată unei
instanţe necompetente…De asemenea, ea păstrează efectul punerii în întârziere a debitorului.
Pe de altă parte însă, art. 160 C.proc.civ., cuprinde o reglementare distinctă în privinţa
probelor: „ în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân
câştigate judecăţii şi instanţa necompetentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive
temeinice”.

5.3. Conflictele de competenţă

84
 Noţiune
Conflictul de competenţă se defineşte ca fiind situaţia în care două sau mai multe instanţe
judecătoreşti sau alte organe cu activitate jurisdicţională se consideră competente sau dimpotrivă,
necompetente, să soluţioneze o cauză civilă concretă şi îşi declină astfel, reciproc, competenţa.
Conflictele de competenţă pot fi pozitive sau negative.
Există conflict pozitiv de competenţă ori de câte ori două sau mai multe instanţe se declară
concomitent sau succesiv abilitate să soluţioneze aceeaşi cauză civilă, declinându-şi reciproc
competenţa. – art. 20 alin. 1. C. proc. civ
Conflictul negativ de competenţă apare, dimpotrivă, în acele cazuri în care două sau mai
multe instanţe se declară necompetente să soluţioneze o anumită cauză civilă, declinându-şi reciproc
competenţa.- art. 20 alin. 2. C. proc. civ.
Pentru a ne afla în prezenţa unui conflict pozitiv de competenţă trebuie ca în faţa instanţei
necompetente (dintre cele două care vor ajunge în conflict) să fie ridicată excepţia de necompetenţă,
excepţie care prin respingerea ei declanşează conflictul de competenţă. De asemenea, poate apărea
conflict pozitiv de competenţă şi în situaţia în care două sau mai multe instanţe deopotrivă
competente sunt sesizate cu judecarea aceleiaşi pricini ( spre ex., în cazul competenţei alternative),
situaţie care impune ridicarea excepţiei de litispendenţă. Conflictul se declanşează în momentul
respingerii excepţiei de către instanţa abilitată să o soluţioneze şi în faţa căreia s-a invocat.
Pentru a ne afla în prezenţa unui conflict negativ de competenţă trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele cerinţe:
- să existe cumulativ două sau mai multe instanţe sesizate cu judecarea aceleiaşi pricini (triplă
identitate: părţi, obiect cauză juridică );
- instanţele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase irevocabile;
- declinările de competenţă între instanţele sesizate să fie reciproce ( nu există conflict de
competenţă dacă declinările sunt succesive, intervenite între mai multe instanţe, dacă acestea sau
cel puţin două dintre ele nu au intrat în contradicţie);
- cel puţin una dintre aceste instanţe să fie competentă să soluţioneze cererea respectivă; dacă
instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă consideră că nici una dintre
instanţe nu este competentă, apreciind ca fiind competentă o altă instanţă, va trimite acesteia
dosarul, pe cale administrativă.
Soluţionarea conflictelor de competenţă (art. 21-22 C.proc.civ.)
- se face pe calea regulatorului de competenţă, de către instanţa superioară instanţelor aflate
în conflict;
- o dată cu sesizarea instanţei superioare, instanţa în faţa căreia s-a ivit conflictul suspendă
soluţionarea cauzei şi înaintează dosarul instanţei îndreptăţite să se pronunţe asupra acestuia;
- conflictele de competenţă se pot ivi şi între instanţele judecătoreşti şi celelalte organe cu
activitate jurisdicţională (art. 20 C.proc.civ.); situaţie în care conflictul se soluţionează de către
instanţa ierarhic superioară celei aflate în conflict (art. 22 alin.4);
- în cazul în care conflictul de competenţă se iveşte între Î.C.C.J. şi o altă instanţă, acesta se
rezolvă Curtea Supremă, hotărârea pronunţată constituind în acelaşi timp atât declinator cât şi
regulator de competenţă;
- Instanţa competentă să soluţioneze conflictul va hotărî în camera de consiliu, fără citarea
părţilor;
- Împotriva hotărârii constituind regulatorul de competenţă se poate face recurs în termen de 5
zile de la comunicare; dosarul va fi trimis instanţei competente spre soluţionare numai după
rămânerea irevocabilă a regulatorului de competenţă; recursul, neexistând norme derogatorii, se
soluţionează potrivit normelor de drept comun;

85
 - Hotărârea irevocabilă prin care se statuează asupra conflictului de competenţă este
obligatorie pentru instanţa desemnată.

TEME DE VERIFICARE

1. Asemănări şi deosebiri între competenţa absolută şi competenţa relativă;

2. Noţiunea de competenţă jurisdicţonală. Atribuţiile instanţelor judecătoreşti;
3. Definiţi principiul plenitudinii de competenţă a instanţelor judecătoreşti;
4. Enumeraţi, pentru fiecare dintre instanţele de judecată, cel puţin trei cazuri de competenţă în
materie diversă.
5. Asemanari şi deosebiri între competenţa teritorială exclusivă şi competenţa teritorială
alternativă;
6. Corelaţia între normele de competenţă înscrise în art. 117 şi 118 C. proc. civ.;
7.Chestiuni prealabile–chestiuni prejudiciale: asemănări şi deosebiri;
8. Prorogarea de competenţă– noţiune, clasificare, exemple.
1. Efectele hotărârii de declinare de competenţă;
2. Instanţa competentă în pronunţarea regulatorului de competenţă.

SPEŢE

1. Z.R. si Z.V., domiciliaţi în Iaşi, au solicitat Judecătoriei Piteşti să dispună rezoluţiunea

contractului autentificat de notarul public, chemându-l în judecată pe G.I., domiciliat în Piteşti,
deoarece pârâtul refuză să plătească preţul convenit pentru imobilul vândut, situat în Iaşi.
Prin sentinţă civilă, Judecătoria Piteşti, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei
Iaşi, susţinând că imobilul se află în raza ei teritorială, astfel că aceasta era competentă să
soluţioneze cauza, potrivit dispoziţiilor art. 117 C.proc. civ.
Judecătoria Iaşi, la rândul ei, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Piteşti, cu
motivarea că în raza ei teritorială îşi are domiciliul pârâtul, iar potrivit art. 107 C. proc. civ,
aceasta instanţă este competentă.
Cerinţe:
Având în vedere natura juridică a acestei acţiuni, arătaţi argumentat care dintre instanţe
a gresit.

2. Judecătoria Constanţa a admis cererea formulată de V.G. împotriva fraţilor săi, V.L. şi
V.S., având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra averii succesorale rămasă de pe urma mamei
lor V.A.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul V.L. pe considerentul că instanţa care a
judecat este necompetentă, având în vedere faptul că, deşi în raza sa teritorială se află ultimul
domiciliu al defunctei, imobilul ce face obiectul cererii nu este situat în raza Judecătoriei
Constanţa, ci a Judecătoriei Babadag, ori art. 117 C. proc. civ. are caracter imperativ.
Cerinţe:
Ce a decis instanţa de apel şi cum şi-a motivat soluţia?

3. H.L., domiciliat în Baia Mare, l-a chemat în judecată pe copilul său minor, având
domiciliul la mama sa în Bucureşti, pentru a se dispune reducerea pensiei de întreţinere
proporţional cu reducerea veniturilor sale.

86
 Judecătoria Baia Mare, prin sentinţă civilă, admite cererea reclamantului şi dispune
micşorarea cuantumului pensiei de la 950.000 lei la 450.000 lei pe lună.
Împotriva hotărârii declara apel minorul H.A.
Cerinţe:
1. Ce motiv de apel ar fi putut invoca H.A?
2.Cum urmează să soluţioneze instanţa superioară apelul şi cum îşi va motiva soluţia?

4. Prin cererea introdusă, I.S. a chemat în judecată pe I.E. şi I.D. pentru anularea
testamentului autentic al tatălui său, I.F., decedat la 04.11.2000 pentru captaţie.
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi-a declinat competenţa, prin sentinţă civilă, în
favoarea Judecătoriei Ploieşti, cu motivarea că ultimul domiciliu al defunctului, necontestat de
părţi, a fost în Ploieşti, şi ca urmare, această ultimă instanţă este competentă să rezolve cererea.
Sentinţa a rămas irevocabilă prin neapelare.
Judecătoria Ploieşti, la rândul său, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei
Sectorului 2 Bucureşti, considerând că necompetenţa teritorială neavând caracter imperativ şi
nefiind invocată de nici una din părţi, nu putea fi invocată din oficiu aşa cum greşit a procedat
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, unde fusese introdusă cererea.
Şi această sentinţă a rămas irevocabilă prin neapelare.
S-a ajuns astfel la un conflict negativ de competenţă în urma căruia cursul judecăţii a fost
întrerupt.
Cerinţe:
1. Ce instanţă va soluţiona conflictul negativ de competenţă şi ce va decide aceasta?
2. Cum îşi va motiva soluţia?

5. Prin cererea introdusă, G.P. a chemat în instanţă pe I.N., solicitând obligarea acestuia la
plata sumei de 200.000.000 lei cu titlu de daune materiale şi morale.
Judecătoria Braşov, la cererea pârâtului, în baza art.107 C. proc. civ. şi-a declinat
competenţa prin sentinţă civilă, în favoarea Judecătoriei Timişoara, în a cărei raza teritorială se
afla domiciliul pârâtului.
Primind dosarul, Judecătoria Timişoara, prin sentinţă civilă şi-a declinat competenţa în
favoarea Judecătoriei Braşov cu motivarea că, potrivit art. 10 pct. 8 C. proc. civ. competenţa de a
soluţiona litigiul aparţine instanţei în raza căreia s-a săvârşit faptul ilicit cauzator de prejudicii.
Cerinţe:
Care dintre instanţe a greşit? Motivati.

6. Prin cererea introdusă, M.H., domiciliat în Călăraşi, a chemat în judecată pe soţia sa L.P.,
domiciliată în Constanţa, solicitând partajarea bunurilor comune achiziţionate în timpul
căsătoriei, în cote egale.
Judecătoria Constanţa, prin sentinţă civilă, şi-a declinat competenţa în favoarea
Judecătoriei Călăraşi, cu motivarea că, potrivit art. 607 C. proc. civ., competenţa de a soluţiona
litigiul revine instanţei ultimului domiciliu comun al soţilor, care este în Călăraşi.
Primind dosarul, Judecătoria Călăraşi, prin sentinţă civilă, şi-a declinat competenţa în
favoarea Judecătoriei Constanţa, cu motivarea că aceasta din urmă este competentă potrivit art. 5
C. proc. civ., să judece litigiul, deoarece pârâta are domiciliul în raza teritorială a acestei
judecătorii.
Cerinţe:
Care dintre instanţe este competentă să soluţioneze cererea? Motivaţi soluţia.

87
7. S.B., domiciliat în sectorul 2 Bucureşti, a chemat în judecata pe V.H. pentru ca prin
hotărârea ce se va pronunţa să-şi recupereze maşina pe care i-o împrumutase pârâtului.
La primul termen, Judecătoria sectorului 2 Bucuresti invocă din oficiu excepţia de
necompetenţă, apreciind că în speţă se aplică art. 107 C. proc. civ., competentă fiind instanţa
domiciliului pârâtului, Judecătoria Craiova.
Prin urmare, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, după ce a pus excepţia în discuţia părţilor,
şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Craiova.
A procedat corect instanţa ?Motivaţi.

88
 Capitolul VII

SANCŢIUNILE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Actele de procedură

1.1. Noţiunea şi importanţa actelor de procedură

Activitatea ce se desfăşoară în cursul procesului civil se concretizează într-un complex de

acte procedurale ale părţilor, ale instanţei ori ale organelor auxiliare.
Aceste acte trebuie îndeplinite în anumite termene, contribuind astfel la respectarea
principiului celerităţii, şi, prin urmare, la soluţionarea cu operativitate a neânţelegerilor ivite în
circuitul civil.
Organizarea şi desfăşurarea procesului civil fiind de interes general, legea nu lasă la
aprecierea părţilor, judecătorului sau organelor auxiliare stabilirea conţinutului şi modului de
îndeplinire a actelor de procedură civilă, ci le reglementează în mod amănunţit.
Definiţie:
Actul de procedură reprezintă manifestarea de voinţă sau operaţiunea juridică, în forma
prevăzută de lege, făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi
sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate.
Importanţa actelor de procedură este incontestabilă întrucât în lipsa acestora activitatea
procesuală nu poate fi concepută. Chiar exerciţiul acţiunii civile se realizează prin intermediul unui
act procedural – cererea de chemare în judecată – aşa cum, de altfel, procesul se finalizează tot
printr-un act procedural - hotărârea.
Între actele procedurale menţionate se interpune un ansamblu de alte acte procedurale, toate
destinate să impulsioneze soluţionarea procesului civil şi să determine, în final, pronunţarea unei
decizii definitive asupra litigiului.Pe de altă parte, actele de procedură reprezintă şi mijloace prin
intermediul cărora părţile îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc adeseori obligaţiile procesuale.

1.2. Clasificarea actelor de procedură

Actele de procedură sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii:
a. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc sau de la care emană:
- actele părţilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională,
cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de a se pune în executare hotărârea etc;
- actele instanţei: încheierile, hotărârea judecătorească, dispoziţia de comunicare a hotărârii şi
cea pentru punerea în executare a hotărârii, etc.;
- actele altor participanţi la proces: întocmirea şi depunerea raportului de expertiză, depoziţia
de martor, cererea de anulare a unei amenzi, etc.;
- actele organelor auxiliare ale justiţiei: dovezile de comunicare a actelor de procedură,
procesele-verbale de luare la cunoştinţă a măsurilor asigurătorii, actele de executare ale organelor de
executare, etc.
b. În funcţie de natura lor:
- acte judiciare care se îndeplinesc în faţa instanţei: interogatoriul părţii, depoziţia martorului,
pronunţarea hotărârii, etc.
- acte judiciare care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei: expertiza,
somaţia, actele de executare cu excepţia procedurilor execuţionale judiciare, etc.;

89
acte extraprocesuale anterioare procesului ce constau în manifestări de voinţă exercitate înainte de
declanşarea procesului: mărturisirea făcută într-un alt proces, hotărârea privind asigurarea dovezilor,
etc.;
- acte procesuale contemporane cu procesul, manifestări de voinţă făcute după declanşarea
procesului, dar în afara acestuia, acte cărora legea le atribuie eficienţă juridică asupra conţinutului
procesului: expertiza criminalistică pentru constatarea unui fals, tranzacţia realizată printr-un înscris
al părţilor, etc.
c. În funcţie de conţinut:
- acte de procedură ce conţin o manifestare de voinţă: cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unor căi de atac, achiesarea,
tranzacţia, etc.
- acte de procedură care constată o operaţiune procesuală: citaţia, procesul-verbal de
sechestru, comandamentul, etc.
d. În funcţie de caracterul lor:
- acte jurisdicţionale – realizate de judecător în îndeplinirea atribuţiilor sale jurisdicţionale,
care privesc soluţionarea litigiului: redactarea minutei, soluţionarea unei excepţii prin încheiere,
respingerea unei probe, etc.;
- acte administrativ-jurisdicţionale - prin care se îndeplineşte o activitate administrativă
legată de soluţionarea litigiului: fixarea termenului pentru prezentarea părţilor, chemarea la
interogatoriu, stabilirea completului de judecată.
e. În funcţie de modul de executare:
- acte scrise: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, încheierile, minuta, cererea pentru
promovarea unei căi de atac, etc.;
- acte orale: depoziţia martorilor, răspunsul la interogatoriu, susţinerile părţilor, pronunţarea
minutei, etc.
f. În funcţie de etapa procesuală în care se îndeplinesc actele:
- acte procesuale pregătitoare judecăţii;
- acte procesulale făcute în timpul judecăţii;
- acte efectuate după închiderea judecăţii;

1.3. Condiţii cerute pentru îndeplinirea actelor de procedură

Actele procedurale pentru a fi valabile trebuie întocmite în anumite condiţii şi termene, în caz
contrar ele nu-şi produc efectele fireşti.
În mod tradiţional, literatura noastră de specialitate a apreciat că două sunt condiţiile generale
de validitate a actelor de procedură: forma scrisă şi indicarea în chiar conţinutul actului că cerinţele
legii au fost îndeplinite.
Nu trebuie însă neglijat faptul că, în calitatea lor de acte juridice, pentru îndeplinirea lor
valabilă, actele procesuale trebuie să respecte atât o serie de condiţii de fond, cât şi o serie de condiţii
de formă.
Condiţiile de fond sunt determinate aşadar, de caracterul actelor de procedură de a constitui
manifestări de voinţă făcute în vederea producerii unor efecte juridice determinate. Din acest punct
de vedere actele de procedură trebuie să respecte condiţiile generale de fond proprii actului juridic
civil.
O a treia condiţie de formă a actelor de procedură presupune că actele care îmbracă formă
scrisă trebuie redactate în limba română: art.127 alin1 Constituţie: “ Procedura judiciară se
desfăşoară în limba română”;art.6 Lg.92/92. Dacă una din părţi nu cunoaşte limba română ea poate
recurge la serviciile unui interpret (civil – nu obligatoriu).

90
 În afara condiţiilor menţionate există şi unele cerinţe care vizează timpul şi locul întocmirii
actelor de procedură. Astfel, actele de procedură nu se pot îndeplini oricând, ci numai în termenele
prevăzute de lege, iar în unele cazuri doar în anumite faze ale procesului.
Actele de procedură se îndeplinesc de regulă la sediul instanţei şi în cadrul şedinţei publice.

2. Termenele procedurale

2.1. Noţiune

Legea reglementează amănunţi atât conţinutul cât şi forma actelor de procedură; de cele mai
multe ori însă, ea determină şi când trebuie făcute aceste acte, adică stabileşte anumite termene ce se
impune a fi respectate.
Definiţie:
Termenul de procedură este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite
acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de procedură.
Dacă actul de procedură n-a fost îndeplinit înâuntrul termenului stabilit, sancţiunea este
decăderea din dreptul de a-l mai face; dacă actul nu trebuia făcut în termenul respectiv, sancţiunea
este nulitatea.
Termenul de procedură mai poate fi şi o anumită zi, fixă, de exemplu termenul stabilit pentru
judecarea pricinii sau termenul pentru prezentarea unei persoane pentru a depune ca martor, pentru
depunerea raportului de expertiză, pentru efectuarea cercetării la faţa locului etc.

2.2. Clasificarea termenelor de procedură

Termenele de procedură se clasifică după mai multe criterii. Le reţinem pe cele mai
semnificative:
1.După modul de stabilire:
a) Termene legale – cele stabilite prin lege. La rândul lor se subdivid în:
- termene legale perfecte(fixe) – cele stabilite în mod uniform de lege, fără putinţa de a fi
modificate de către instanţa de judecată
- termene legale imperfecte – în mod excepţional ele pot fi prelungite (art.485– în materia
termenului de recurs) sau scurtate (art. 159 în legătură cu termenul pentru înmânarea citaţiei)
b) Termene judecătoreşti – care sunt stabilite de către instanţă sau preşedintele acesteia,
putând fi modificate, scurtate sau prelungite (termenele fixate pentru judecarea cauzei, înfăţişarea
martorilor, efectuarea expertizei, cercetarea locală, depunerea onorariului provizoriu de expert etc.)
c)Termene convenţionale – cele stabilite de părţi în cursul procesului civil; sunt foarte
puţine (ex: – termenul stabilit pentru arbitraj, nerespectarea lui atrage desfiinţarea hotărârii)
2.După caracterul lor:
a) - termene imperative (peremptorii) – sunt acelea înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act
de procedură(ex: termenele pentru exercitarea căilor de atac, pentru introducerea terţelor persoane în
proces, pentru formularea întâmpinării etc)
b) - termene prohibitive (dilatorii) – cele înăuntrul cărăora legea interzice îndeplinirea
vreunui act de procedură (art.759)
3.După efectele pe care le produc (sancţiunea nerespectării lor):
a) - termene absolute – acelea care prescriu o conduită obligatorie atât pentru părţi cât şi
pentru instanţa de judecată şi care, în caz de nerespectare, determină sancţiunea decăderii sau a
nulităţii
b) - termenele relative – nu influenţează în mod hotărâtor asupra procesului, nerespectarea
lor nu atrage sancţiuni procedurale ci, eventual alte sancţiuni, de ordin disciplinar, pecuniar
91
 4.După durata lor:
- termenele pot fi pe ore, zile, săptămâni, luni şi ani

2.3. Durata şi modul de calcul al termenelor de procedură

Orice termen procesual are un punct de plecare şi un punct de împlinire între care se
interpune un interval de timp.
A. În legătură cu punctul de plecare al termenelor, art.184 alin.1 instituie un principiu în
această materie: “ termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea
nu dispune altfel”.
Excepţii:
1. Principiul echipolenţei (echivalenţei)– uneori legea recunoaşte şi altor acte o valoare
echivalentă cu cea a comunicării:
a. – termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu încheierea
de încuviințare a executării silite (art.468 alin2) (explică finalitatea)
b. – dacă apelul a fost declarat înainte de comunicare, hotărârea se consideră totuşi comunicată
pe data depunerii cererii de apel (art. 468 alin.3)(explică finalitatea)
c. – termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea de la data solicitării
(art.184 alin. 2)(dispoziţiile se interpretează în sensul că partea a solicitat comunicarea
părţii adverse; explică)
2. Prin derogare de la regulă, sunt şi situaţii, expres prevăzute în Cod, când termenele încep să
curgă de la alte momente: art.1000 alin.1, art.135 alin.ultim, art.468 alin.4, art.262 alin.1,
art.311 alin.2, art.511 pct.1 etc
B. În legătură cu punctul de împlinire al termenelor procesuale:
- se consideră a fi acela în care efectul termenului se realizează, fie prin încetarea posibilităţii
de efectuare a actului (termele imperative), fie dimpotrivă, prin naşterea dreptului de a îndeplini
anumite acte de procedură (termene prohibitive).
În cazul termenelor imperative, actul făcut între punctul de plecare şi punctul de împlinire
este un act făcut în termen. În acest sens reţinem şi dispoziţiile art.183: “actul de procedură depus
înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poșstal sau depus la un
serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail,
se consideră a fi făcut în termen”(utilitate!)
În cazul termenelor prohibitive, dacă actul este făcut înainte de împlinirea termenului este un
act prematur.
În intervalul cuprins între momentul de plecare şi momentul de împlinie termenele curg, de
regulă, continuu, fără posibilitatea de a fi întrerupte sau suspendate.
Întreruperea şi suspendarea termenelor de procedurpă apare, aşadar, ca o excepţie de la
regula enunţată anterior. Dat fiind că cele două instituţii indicate anterior nu sunt caracteristice
pentru termenele de procedură, în această materie cauzele de întrerupere şi de suspendare nu sunt
sistematizate de legiuitor ca în domeniul prescripţiei dreptului la acţiune.
Întreruperea termenului de procedură – modificarea cursului termenului în sensul
înlăturării perioadei consumate înainte de apariţia cauzei de întrerupere şi începerea unei noi
perioade după încetarea cauzei de întrerupere.
Cauze generale de întrerupere:
1. art.186 alin.1 – când partea a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să
îndeplinească actul de procedură în termenul legal (explică noţiunea pe larg, cu exemple şi
comparaţii cu cazul fortuit şi forţa majoră, repunerea în terme din dreptul material; procedura
invocării, soluţii). Dacă o asemenea împrejurare va fi dovedită de partea care o invocă, de la
92
 încetarea împiedicării va curge întotdeauna un termen de 15 zile pentru îndeplinirea actului de
procedură;
2. Întrucât totdeauna punctul de plecare al termenului este legat de existenţa unui act de procedură,
termenul se întrerupe când actul de pornire al termenului a fost declarat nul sau când, printr-o
împrejurare fortuită nu se mai poate face dovada existenţei acelui act (de ex, actul de comunicare
a hotărârii a fost declarat nul sau dovada comunicării nu mai poate fi făcută, astfel fiind
compromis şi termenul de apel sau recurs)
Cauze speciale de întrerupere:
1. Termenul de perimare se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea
judecării pricinii de către partea care justifică un interes – art.417
2. Termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel – art. 469 alin.1. În
acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe
numele moştenirii. Termenul de apel începe să curgă din nou de la data acestei comunicări, iar
pentru moştenitorii incapabili sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul va curge
din data cănd s-a numit tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu.
3. Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruia I s-a făcut comunicarea –
art.469 alin.4. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de
apel va începe să curgă din nou de la această dată.

Suspendarea termenului de procedură înseamnă – modificarea cursului acestui temren, în

sensul opririi curgerii lui pe durata existenţei unor situaţii limitativ prevăzute de lege, la sfârşitul
cărăra acelaşi termenîşi reia cursul, socotindu-se şi timpul mconsumat înainte de suspendare.
Cauze generale:
1. Suspendarea judecăţii - art.413 (citeşte)
2. Suspendarea termenului de perimare cât timp dăinuieşte suspendarea judecăţii pronunţată de
insrtanţă, precum şi în alte cazuri prevătute de lege.
3. Suspendarea termenelor de procedură prin legi speciale, pe durata unor anumite situaţii

Modul de calcul al termenelor procedurale

Potrivit art.181 termenele stabilite pe ani, luni şi săptămâni se împlinesc în ziua

corespunzătoare zilei de plecare. Dacă termenul începe să curgă în 29, 30 sau 31 ale lunii şi urmează
să se sfârşească într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ultima zi a lunii.
În cazul termenelor stabilite pe zile şi ore se aplică sistemul de calcul “pe zile libere”,
neintrând în calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul (cel mai avantajos
sistem pentru parte).
Legea procedurală determină şi modul de calcul al termenelor stabilite pe ore. Potrivit art.181
alin. 1 pct. 1 termenele de procedură pe ore încep să curgă de la ora zero a zilei următoare(tot
sistemul cel mai avantajos; în opoziţie cu termenul calculat de momento ad momentum)
O dispoziţie procedurală utilă este prevătzută şi în art.181 alin.2: când ultima zi a unui
termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează.

3. Sanctiuni pentru nerespectarea conditiilor

referitoare la actele de procedura si la termenele procedurale

3.1. Noţiuni generale

93
 Sancţiunile procedurale au, în toate situaţiile, un rol deosebit de important, întrucât ele sunt
destinate să contribuie la o optimă administrare a justiţiei. Fără existenţa unor sancţiuni procedurale,
activitatea judiciară bazată pe confruntarea unor interese contradictorii, nu s-ar putea realiza în
condiţii proprii unui stat de drept.
Consacrarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ar rămâne una formală, în lipsa unor
sancţiuni care să inrervină pentru a impune o conduită adecvată participanţilor la activitatea
jurisdicţională.
Dar sancţiunile nu corespund numai unui interes general, ci şi unui interes concret al
părţilor litigante pentru care procesele civile nu trebuie să se eternizeze, ci dimpotrivă se impune să
fie soluţionate cu respectarea tuturor garanţiilor prevăzute de lege.
În aceste condiţii, se poate afirma că sancţiunea de drept procesual reprezintă ea însăşi o
garanţie a restabilirii ordinii de drept şi, în ultimă instanţă, a drepturilor subiective contestate.
Sancţiunile procesuale sunt măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze
respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare
activitatea judiciară în pricinile civile.
Sancţiunile procesuale prezintă următoarele funcţii:
- preventiv-educativă;
- represiv-intimidantă(sancţionează, dar unele au şi funcţie reparatorie, ca de exemplu
cheltuielile de judecată).
Sancţiunile procesuale contribuie la o optimă administrare a justiţiei şi reprezintă o garanţie
a restabilirii ordinii de drept şi, în ultimă instanţă, a drepturilor subiective contestate.
Sancţiunile procesuale nu sunt tratate unitar şi nici nu există o concepţie unitară cu privire la
acestea.
Astfel, pe unele Codul de procedură civilă le numeşte sancţiuni(alteori le spune pedepse-
termenii sunt folosiţi ca sinonimi ): decăderea(art. 255 C. proc. civ., art. 254 C. proc. civ., art.186C.
proc. civ.), nulitatea (art. 157 alin.3 C. proc. civ., art.159 C. proc. civ., art. 490 C. proc. civ.),
amenzile judiciare(art. 188 alin.1,2 C. proc. civ.).Altele nu sunt numite astfel,dar au,cu siguranţă,
caracter sancţionator: perimarea, cheltuielile de judecată. Altele sunt sancţiuni speciale: pierderea
puterii executorie a hotărârii neexecutate înăuntrul termenului de prescripţie(art.707 alin. 3 C. proc.
civ.), respingerea acţiunii de divorţ ca nesusţinută(art. 922 C. proc. civ.), îndepărtarea din sala de
şedinţă a părţii(art.217 alin. 6 C. proc. civ.).
Alte dispoziţii au şi caracter sancţionator: art. 295C. proc. civ., art.358 C. proc. civ.
Menţionăm şi existenţa unor sancţiuni disciplinare ce pot fi aplicate unor funcţionari
judecătoreşti potrivit Legii nr.92/1992. De asemenea, nu poate fi exclusă nici răspunderea penală
dacă se săvârşeşte o infracţiune.

3.2. Nulitatea actelor de procedură

3.2.1. Noţiune şi clasificare

Deşi conceptul de nulitate este propriu şi dreptului material, ca sancţiune de drept procesual
civil, ea comportă trăsături distincte de unde rezultă şi o definiţie proprie.
Nulitatea este sancţiunea ce determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără
respectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil şi care se răsfrânge, adeseori, şi asupra actelor
ulterioare.

Nulităţile procesuale pot fi clasificate după mai multe criterii:

94
 A) După natura normelor procedurale încălcate, nulităţile procesuale pot fi clasificate în
nulităţi absolute şi nulităţi relative. Aceasta reprezintă cea mai importantă clasificare şi serveşte
pentru determinarea regimului juridic al nulităţilor.
Potrivit art. 179 alin 1 C. proc. civ.:Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din
proces, de judecător sau după caz, de procuror, în orice stare a judecății cauzei dacă legea nu
prevede altfel.” Iar potrivit alin. 2: „Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată
și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă”
Nulităţile absolute prezintă următoarele particularităţi:
-pot fi invocate în orice fază a procesului civil;
-pot fi invocate de către oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu;
-viciile unui act lovit de nulitate absolută nu pot fi acoperite.
Nulităţile relative prezintă următoarele particularităţi:
-pot fi invocate numai in limite litis, adică cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sau imediat
ce s-a ivit cauza ce le-a determinat;
-pot fi invocate numai de către partea în favoarea căreia a fost edictată norma juridică
încălcată;
-viciile pot fi acoperite.

B) După izvorul lor, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi exprese şi nulităţi
virtuale.
Nulităţile exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. De
exemplu, art. 159 C. proc. civ.,, art. 402 C. proc. civ.
Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul in nesocotirea
principiilor fundamentale sau a altor reguli esenţiale privitoare la desfăşurarea procesului civil.
Marea majoritate a nulităţilor în dreptul nostru procesual civil sunt nulităţi virtuale,
nulităţile exprese constituiind excepţia.

C) După raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedură, nulităţile

procesuale pot fi clasificate în nulităţi proprii şi nulităţi derivate.
Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă juridică actul de
procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor de validitate.
Nulitatea derivată reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi
faţă de care actul în cauză se află într-un raport de dependenţă funcţională.
Potrivit art. 179 alin 3 C. proc. civ.: “Desființarea unui act de procedură atrage și
desființarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existență de sine
stătătoare”

D) După natura condiţiilor a căror neobservare determină ineficienţa actului de

procedură, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi intrinseci şi nulităţi extrinseci.
Nulităţile intrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau substanţa
actelor de procedură.
Nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare a actelor de
procedură, cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru,
depunerea recursului la o instanţă ierarhic superioară etc.

B) După întinderea efectului sancţionator, nulităţile procesuale pot fi clasificate în

nulităţi totale şi nulităţi parţiale.
În materie procesuală, distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de
pregnantă în domeniul căilor de atac. Astfel, în materia recursului instanţa poate dispune casarea

95
totală sau parţială a hotărârii, partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru
judecat.

6) După modul în care ele operează, nulităţile procesuale pot fi clasificate în nulităţi de
drept şi nulităţi judiciare.
Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie necesară o
hotărâre de constatare a efectelor produse.
Nulităţile judiciare afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărâre
judecătorească care să pronunţe sancţiunea.
În dreptul procesual civil, indiferent de felul nulităţii şi chiar dacă au fost transgresate
dispoziţii esenţiale, intervenţia justiţiei este întotdeuna necesară.

3.2.2. Condiţiile generale ale nulităţii

Potrivit art. 175 alin 1 C. proc. civ. (modificat prin Legea nr. 202/2010): „ Actul de
procedură este lovit de nuliotate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus parții o vătămare
care nu poate fi înlăturată decât prin desființatarea acestuia”
Iar potrivit art. 176 alin 1 „Nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări în cazul
încălcării dispozițiilor legale referitoare la:
1. Capacitatea procesuală
2. Reprezentarea procesuală
3. Competența instanței
4. Cumponerea sau constituirea instanței
5. Publicitatea ședinței de judecată
6. Alte cerințe legale exrtrinseci actului de de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Art.185 C.proc.civ. nu reglementează nulitatea absolută iar art 176 nu reglementează

nulitatea relativă, ci art. 175 consacră nulitatea condiționată care presupune existența unei vătămări
ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului iar art 176. Reglemetează nulitatea
necondiționată.
1) Producerea unei vătămări
Vătămarea reprezintă încălcarea unor drepturi sau intrese legitime ale părţilor, dar nu
numai.Un ansamblu de norme procesuale sunt însă instituite de lege spre a se realiza o soluţionare
adecvată a litigiului. Or, neobservarea acelor reguli care exlud intereselor părţilor nu poate fi lipsită
de sancţiune. De aceea, în determinarea conceptului de vătămare procesuală trebuie să se ţină seama
atât de nesocotirea drepturilor părţilor, cât şi a celorlalte reguli privitoare la soluţionarea litigiului.
N. Volonciu: “Vătămarea nu se rezumă numai la prejudicierea drepturilor şi intereselor
legitime ale părţilor, extinzându-se şi la justa soluţionare a cauzei.”
Problema se pune numai în ceea ce priveşte nulitatea prevăzută de art. 175. În cazul art. 176
ne aflăm în prezenţa unei nulităţi necondiţionate.

2) Vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului

În cazul art. 176, nulitatea operează fără ca instanţa să aibă efectiv posibilitatea să înlăture
consecinţele negative ale nesocotirii dispoziţiilor legale. O situaţie particulară este prevăzută în art.
137 C. proc. civ., care consacră practic o excepţie de la regula potrivit căreia, în cazul
necompetenţei, nulitatea se extinde cu privire la toate actele de procedură.
În cazul alin. 2, înlăturarea efectelor negative ale nulităţii diferă în funcţie de natura
normelor procedurale nesocotite.

96
 În principiu, nulitatea absolută se caracterizează prin imposibilitatea de a înlătura într-un
alt mod vătămarea produsă. Prin excepţie de la această regulă, nulităţile derivate pot fi uneori
evitate. Spre exemplu, nulitatea actelor de procedură ulterioare unei citări nelegale poate fi evitată
prin ratificarea lor de către partea interesată. De asemenea, situaţia de litispendenţă poate fi evitată
prin invocarea ei, pe cale de excepţie, şi prin conexarea cauzelor.
În cazul nulităţii relative, anularea actului de procedură intervine doar ca un ultim remediu.
Atât părţile cât şi judecătorii sunt datori să stăruie pentru înlăturarea acestor neregularităţi.

3.2.3. Invocarea nulităţii actelor de procedură

Invocarea nulităţilor este prevăzută de art. 178 alin 1. C. proc. civ. “Nulitatea absolută
poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procurer, în orice stare a
judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel ” și potrivit alin 2 „Nulitatea relativă poate fi
invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria
faptă.”
Observaţii:
1) Nulitatea absolută poate fi invocată chiar şi de partea care a pricinuit-o, instanţa şi
procurorul, dacă participă, având chiar obligativitatea de a o invoca.
2) Nulitatea relativă se declară numai la cererea parţii care are interes să o invoce.
3) În cazul coparticipării, nulitatea relativă pate fi invocată de oricare din părţile în favoarea
căreia a fost instituită norma.
4) Momentul invocării diferă.
Astfel,
a) nulităţile absolute pot fi invocate în orice stare a pricinii.
b) nulităţile relative pot fi invocate numai într-o anumită fază procesuală. În acest sens art.
108 alin. 3 C. proc. civ. precizează„ pentru neregularitățile săvârșite până la începerea
judecății, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen
de judecată.”Momentul iniţial până la care poate fi invocată nulitatea relativă este prima
zi de înfăţişare, iar momentul ultim este “nainte de a pune concluzii în fond.Nulitatea
relativă care vizează însăşi hotărârea nu poate fi invocată decât direct în apel. Nulităţile
relative invocate în primă instanţă pot fi reiterate, dacă au fost
respinse, pe calea apelului.
5) Modalităţile de invocare a nulităţilor: excepţia de nulitate şi căile de atac.

Constatarea nulităţii
În sistemul nostru procesual, nulităţile nu operează de iure, ele trebuie constatate de instanţa
competentă prin încheiere sau, după caz, prin hotărâre. Instanţa este obligată să precizeze şi
întinderea nulităţii deoarece afectează actele ulterioare în măsura în care acestea nu au o existenţă de
sine stătătoare.
Nulitatea nu are numai o funcţie sancţionatorie, ci este şi un remediu procesual. Potrivit art.
179 alin. 2 C. proc. civ.: “Dacă este cazul, instanța dispune refacerea actului de procedură, cu
respectarea tuturor condițiilor de validitate.”. Îndreptarea actelor se poate realiza pe două căi:
refacerea sau remedierea lor. Refacerea constă în înlocuirea actului cu unul nou, de ex. citaţia,
expertiza. Remedierea constă în completarea, modificarea sau rectificarea actului.
3.2.4. Efectele nulităţii

1) Ineficienţa actelor de procedură şi suprimarea efectelor ce s-au produs deja.

Nulităţile operează de la momentul declarării. Dacă nulitatea nu e declarată, deşi viciată în
structura sau condiţiile ei de existenţă, actele produc toate efectele unor acte legale.

97
 2) Regula potrivit cu care actul nul nu are nici un efect vizează numai funcţia
procedurală a acestuia.
Actul poate produce unele efecte, deşi a fost anulat de instanţă. De exemplu, o tranzacţie
anulată pentru vicii procedurale poate constitui o mărturisire cu privire la dreptul dedus judecăţii; o
cerere de chemare în judecată chiar dacă a fost anulată pentru lipsă de probe poate fi folosită ca o
mărturisire sau ca un început de dovadă scrisă într-un alt proces; art. 1870 C. civ. recunoaşte efect
întreruptiv de prescripţie cererii de chemare în judecată chiar dacă este adresată unei instanţe şi chiar
dacă e nulă pentru lipsă de forme.

3) Sancţiunea nulităţii se extinde şi asupra actelor a căror existenţă valabilă depinde

de existenţa valabilă a actului anulat.
Potrivit art. 179 alin.3 C. proc. civ.: “Desființarea unui act de procedură atrage și
desființarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare.”

3.3. Decăderea

3.3.1. Noţiunea şi importanţa decăderii

Decăderea poate fi definită ca fiind aceea sancţiune procedurală care constă în pierderea
dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini orice alt act de procedură, dacă nu a fost
respectat termenul imperativ prevăzut de lege, deci în pierderea unui drept procedural neexercitat
în termenul legal peremptoriu.
Art. 185 alin. (1) C. proc. civ. prevede că atunci când un drept procesual trebuie exercitat
într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de
cazul în care legea dispune altfel.
Rezultă că decăderea sancţionează neglijenţa de care a dat dovadă partea ce nu şi-a exercitat
dreptul procedural în termenul peremptoriu fixat de lege.
Sancţiunea procedurală a decăderii este destinată să asigure celeritatea procesului civil şi
îndeplineşte două funcţii:
- funcţia preventivă – părţile sunt avertizate asupra consecinţelor la care se expun în cazul
nerespectării termenelor prevăzute de lege;
- funcţia sancţionatorie – cel ce nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul fixat de lege pierde
acest drept

3.3.2. Cazurile şi condiţiile decăderii

Pentru a interveni sancţiunea decăderii, trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:

a) - existenţa unui termen legal şi imperativ (peremptoriu) înăuntrul căruia
trebuie exercitat dreptul procedural;
b) - partea (ori procurorul) să nu fi exercitat dreptul procedural înăuntrul
acestui termen;
c) - inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii;

În ceea ce priveşte prima condiţie se impun unele precizări:

- pentru a opera decăderea, trebuie să foe vorba de un termen legal, iar nu de un termen
judecătoresc sau convenţional; nerespectarea termenelor judecătoreşti atrage o altă sancţiune,

98
respectiv posibilitatea ca judecătorul să nu mai acorde un nou termen pentru îndeplinirea actului de
procesură;
- nu orice termen legal este prevăzut sub sancţiunea decăderii, ci această sancţiune implică
nerespectarea unui termen imperativ (peremptoriu) prevăzut de lege; nerespectarea termenelor
prohobotive (dilatorii) atrage nulitatea actului de procedură efectuat înainte de împlinirea
termenului;
- decăderea implică un termen absolut, iar nu un termen relativ;
- decăderea intervine şi atunci când legea prevede că exercitarea unui drept trebuie să se facă
într-un anumit moment procesual sau într-o anumită etapă a procesului, iar partea nu a îndeplinit
actul de procedură până la acel moment sau în aceea etapă procesuală (de exemplu, nu a cerut
recuzarea înaintea oricăror dezbateri) sau când legea stabileşte o anumită ordine în efectuarea
actelor de procedură şi partea nu a respectat-o (de exemplu, partea care nu a invocat nulitatea
relativă la primul termen de înfăţişare ce a urmat acestei neregularităţi, este decăzută din dreptul de a
o mai invoca – art. 178 alin. (5) C. proc. civ.).

În legătură cu cea de-a doua condiţie:

- decăderea intervine pentru nexercitarea în termenul legal peremptoriu al drepturilor
recunoscute de lege părţilor şi procurorului;
- decăderea nu operează însă în cazul drepturilor procedurale ale instanţei de judecată
(drepturi care sunt, în acelaşi timp, îndatoriri procesuale).
În ceea ce priveşte a treia condiţie:
- sancţiunea decăderii nu intervine dacă există o dispoziţie expresă a legii în acest sens, cum
ar fi, spre exemplu, în următoarele situaţii:
o art. 311 alin. (4) C. proc. civ. prevede că decăderea din dovada cu martori,
pentru neîndeplinirea obligaţiei de depunere a sumei necesare despăgubirii şi
transportului martorilor, se acoperă numai dacă martorii se înfăşişează la
termenul fixat pentru audierea lor;
o sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita apelul nu operează nici în cazul
în care intimatul formulează un apel incidental, conform art. 472 C. proc. civ.,
în intervalul de timp situat între momentul împlinirii termenului de apel şi
prima zi de înfăţişare înaintea instanţei de apel;
- sancţiunea decăderii nu intervine dacă decăderea priveşte pe una dintre părţile legate printr-
un raport de solidaritate sau indivizibilitate, iar cel puţin una dintre părţi a efectuat actul de
procedură în termen, spre exemplu:
o în cazul obligaţiilor solidare sau indivizibile, efectele admiterii apelului sau recursului
declarat de unul dintre coparticipanţi se vor extinde şi la coparticipanţii care nu au
declarat apel sau, după caz, recurs,, ori al căror apel a fost respins fără a fi cercetat pe
fond;
- sancţiunea decăderii nu intervine dacă partea ce putea invoca decăderea renunţă la acest
drept; pentru a putea renunţa la dreptul de a invoca decăderea trebuie îndeplinite următoarele cerinţe
a) termenul să fie reglementat de norme de ordine privată,
b)partea să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
c) renunţarea să intervină numai după ce termenul a expirat;
d) renunţarea să fie strict personală şi expresă;
- de asemenea, sancţiunea decăderii nu intervine în acele cazuri în care, deşi este vorba de
nerespectarea unui termen legal imperativ, legea stabileşte o altă sancţiune, cum ar fi:

99
 o formularea cererii reconvenţionale sau a cererii de introducere în judecată a altor
persoane după expirarea termenului prevăzut de lege atrage sancţiunea judecării
separate a cererii respective;
- sancţiunea decăderii nu intervine dacă partea dovedeşte că a fost împiedicată de o
împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze actul de procedură în termen (când instanţa, în
anumite condiţii, poate dispune repunerea în termen, cum vom vedea ulterior)

3.3.3. Invocarea şi pronunţarea decăderii

Decăderea nu operează de drept. Pentru a interveni decăderea aceasta trebuie invocată şi

apoi pronunţată de către instanţă, desigur după ce aceasta a verificat şi a constatat că sunt îndeplinite
cele trei condiţii enunţate anterior.
Condiţiile în care poate fi invocată decăderea sunt determinate de caracterul de ordine
publică sau de ordine privată al normei juridice care stabileşte termenul (legal, peremptoriu şi
absolut). Astfel:
a) dacă norma juridică este de ordine publică, decăderea poate fi invocată
- de către oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu,
- în orice stare a pricinii
o sunt însă situaţii în care legea limitează momentul până la care se poate invoca
decăderea – art. 385 C. proc. civ. prevede că dacă nu se dovedeşte, la prima zi de
înfăţişare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din
dosar, recursul se va socoti făcut în termen
b) dacă norma care stabileşte termenul are caracter de ordine privată, decăderea poate fi
invocată - numai de partea interesată
- şi numai la primul termen de înfăţişare ce a urmat momentului cunoaşterii motivului de
decăderea; partea care nu a invocat la timp decăderea este decăzută ea însăşi din dreptul de a o
invoca.

Decăderea se opune celui împotriva căruia a curs termenul legal peremptoriu.

Mijlocul procedural de invocare a decăderii este:
- excepţia, dacă procesul este în curs de judecată şi
- prin intermediul căii de atac (apelul, recursul) dacă a fost pronunţată o hotărâre de
fond; dacă norma care reglementează termenul este de ordine privată, se va putea invoca decăderea
în apel sau recurs numai dacă aceasta a fost valorificată în faţa instanţei de fond în termen, iar
instanţa a respins excepţia de decădere (tardivitate) sau a omis să se pronunţe cu privire la aceasta.

3.3.4. Efectele decăderii. Repunerea în termen

Efectul principal al decăderii constă în pierderea dreptului procedural ce nu a fost

exercitat în termenul legal imperativ.
Deşi decăderea nu atinge dreptul subiectiv civil, această sancţiune poate să determine
pierderea unei componente a dreptului la acţiune şi anume, posibilitatea de a obţine „condamnarea”
pârâtului (reclamantul) sau de a obţine respingerea cererii de chemare în judecată (pârâtul).
Dacă partea este decăzută din dreptul de a efectua actul de procedură şi totuşi face acel act,
acesta este lovit de nulitate, sancţiunea fiind însă consecinţă a decăderii (nu efectul nerespectării
normei care stabilea termenul legal peremptoriu).
Chiar dacă pronunţarea decăderii lipseşte actul de procedură de efectele sale fireşti, când
acesta cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii sau constatări de fapt, acestea îşi vor produce

100
efectele (de exemplu, dacă cererea de apel este respinsă ca tardivă, poate fi folosită ca o mărturisire
extrajudiciară sau ca început de dovadă scrisă).
Dacă decăderea nu a fost costatată şi pronunţată de instanţă, actul de procedură făcut după
îndeplinirea termenului legal peremptoriu rămâne valabil, iar toate căile care permiteau să se
constate şi pronunţe decăderea nu mai pot fi folosite, iar sancţiunea rămâne definitiv inoperantă.

Repunerea în termen

Instituţia repunerii în termen este consacrată legal de art. 186 C. proc. civ.
Pentru ca instanţa să dispună repunerea în termen, trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele
cerinţe :
1. partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că
întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.(de exemplu, faptul detenţiunii nu poate fi
considerat ca o împiedicare mai presus de voinţa părţii);
2. împrejurarea ce a împiedicat partea să acţioneze să se fi produs înăuntrul termenului legal
peremptoriu în care trebuia exercitat dreptul procedural, iar nu să se fi ivit după expirarea termenului
respectiv.
3. în termen de cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării, partea interesată să
formuleze atât cererea de repunere în termen, cât şi cererea de exercitare a căii de atac ori cererea
prin care solicită încuviinţarea îndeplinirii unui alt act de procedură.
Fiind un incident procedural, repunerea în termenul de exercitare a căii de atac sau de
îndeplinire a oricărui alt act de procedură:
- nu poate fi acordată din oficiu de către instanţă, ci numai dacă este cerută de partea
interesată;
- asupra repunerii în termen se va pronunţa instanţa investită cu soluţionarea căii de atac
sau cu îndeplinirea actului de procedură respectiv;
- când se cere repunerea în termen pentru un act de procedură îndeplinit înainte de
pronunţarea hotărârii, instanţa se va pronunţa prin încheiere interlocutorie care nu poate fi atacată
decât odată cu hotărârea asupra fondului;
- când se cere repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac,
o instanţa va pronunţa mai întâi o încheiere dacă admite repunerea în termen,
după care trece la soluţionarea căii de atac respective şi pronunţă hotărârea
prin care soluţionează calea de atac; această încheiere va putea fi atacată de
intimat sau de procuror numai o dată cu hotărârea pronunţată în calea de atac
respectivă (dacă aceasta, la rândul ei, este susceptibilă de a fi atacată)
o dacă instanţa respinge cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de
atac, atunci va pronunţa o hotărâre prin care respinge atât cererea de
repunere în termen (ca neîntemeiată sau tardivă) cât şi calea de atac (ca
tardivă); dacă s-a cerut repunerea în termenul de apel, hotărârea este supusă
recursului, iar dacă s-a cerut repunerea în termenul de recurs, hotărârea este
irevocabilă

101
TEME DE VERIFICARE

1. Clasificarea actelor de procedură

2. Condiţii cerute pentru îndeplinirea actelor de procedură
3. Durata termenelor de procedură
4. Condiţiile generale ale nulităţii
5. Condiţiile de existenţă ale decăderii

SPEŢE

1. A.M. a formulat apel împotriva sentinţei pronunţate la primă instanţă, motivând că au fost
încălcate grav drepturile preocdurale. În motivarea apelului, A.M. a arătat că termenul din
23.10.2005, acordat de prima instanţă în vederea administrării probei cu martori, a fost
peschimbat la cererea părţii adverse, fără a cita părţile, pentru data de 11.11.2005. A.M. a arătat
că pentru acest termen a fost citat abia în 9.11.2005. La termenul din 11.11.2005, în prezenţa
ambelor părţi, instanţa a audiat martorii propuşi de acesta, a acordat cuvântul asupra fondului
pricinii şi a rămas în pronunţare. Prin sentinţa pronunţată, a fost respinsă cererea de chemare în
judecată a reclamantului.

Ce va dispune instanţa de apel? Motivaţi.

2. Prin apelul formulat împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Iaşi, A.S. a invovat faptul că
raportul de expertiză pe care s-a întemeiat hotărârea primei instanţe a fost efectuat cu încălcarea
dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ, fără citarea părţilor prin carte poştală recomandată. Intimatul,
R.T. a arătat că A.S. avea posibilitatea să invoce necitarea părţilor la efectuarea raportului de
expertiză în faţa primei instanţe, la termenul ce a urmat depunerii raportului de expertiză, fiind
tardivă invocarea acestui aspect direct în apel. Analizând actele dosarului, instanţa de apel a
constatat că susţinerile apelantului referitoare la necitarea părţilor de către expertul desemnat la
prima instanţă sunt reale.

Ce va dispune instanţa de apel? Motivaţi.

3. La data de 12.03.2007 A.L. a formulat apel împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Iaşi.
La prima zi de înfăţişare în apel, intimatul P.O. a invocat excepţia tardivităţii declarării apelului.
În motivarea excepţiei, intimatul a arătat că la data de 20.02.2007, A.L. a luat la cunoştinţă de
conţinutul sentinţei pronunţate de prima instanţă, aspect ce rezultă din eliberarea acestuia a unei
copii legalizate de pe sentinţa de grefă a a instanţei.
Intimatul a mai arătat că de la data luării la cunoştinţă a lui A.L. s-au scurs mai mult de 15 zile,
apelul fiind tardiv formulat. În replică, A.L. a arătat că recunoaşte faptul că la 20.02.2007 a luat
cunoştinţă de conţinutul hotărârii prin eliberarea unei copii legalizate de pe aceasta dar
comunicare hotărârii s-a realizat abia la 1.03. 2007.

Ce va dispune instanţa de apel? Motivaţi.

102
 BIBLIOGRAFIE

2. Gabriel BOROI, Octavia SPINEANU-MATEI – Codul de procedură civilă adnotat,

ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, 2011
3. Ioan LEŞ – Tratat de drept procesual civil, Ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2010;
4. I. DELEANU – Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura Wolters-Kluwer, 2010,
5. D. Florescu, R. Popa, A. Bordea, L. Popa, M. Epure, G. Spătaru, D Yamfirache,
Excepţiile în procesul civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010
6. MihaelaTĂBÂRCĂ –Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2008;
7. Mihaela TĂBÂRCĂ –Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2008;
8. Mihaela TĂBÂRCĂ – Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2007;
9. Viorel Mihai CIOBANU, Gabriel BOROI, Traian Briciu, ediţia 5– Drept procesual civil.
Curs selectiv. Teste grilă, Editura All Beck Bucureşti, 2010
10. Oana ZAHARIA LEFTER, Drept procesual civil. Partea generală, Casa de editură
Venus, Iaşi 2008
11. Florea. MĂGUREANU - Drept procesual civil, ediţia a VII-a, Editura All Beck,
Bucureşti 2001
12. L.DĂNILĂ, CL.ROŞU – Drept procesual civil, ediţia a IV-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004,
13. Viorel Mihai CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I – Teoria
generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1999
14. D.RADU, GHE.DURAC – Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2001,
15. G.BOROI, D.RĂDESCU – Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All,
ediţia aII-a, Bucureşti, 1996,
16. I.STOENESCU, S.ZILBERNSTEIN – Drept procesual civil.Teoria generală.Judecata la
prima instanţă.Hotărârea – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983,
17. E.HEROVANU – Principiile procedurei judiciare, vol. I, Institutul de Arte Grafice
“Lupta” N.Stroilă, Bucureşti, 1932
18. L. CADIET, E. JEULAND, Droit judiciaire privé, LexisNexis, Litec, Paris, 2009
19. G. COUCHEZ (avec la collaboration de J.-P langlade et D. Lebeau) Procédure civile,
Dalloz, Paris, 1998;
20. P. CRAIG, GRÁINNE de BURCA, Dreptul Uniunii Europene (Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină) ediţia a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009

103
104