Adrian Stoica Reale Modificat

Drept civil.
Drepturi reale |1
Adrian STOICA
DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE

Note de curs. Speţe. Grile
2 | Adrian STOICA
Adrian STOICA
DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE

Note de curs. Speţe. Grile
Drept civil. Drepturi reale |3
Copyright © 2014 Editura Pro Universitaria
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără

acordul scris al Editurii Pro Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STOICA, ADRIAN, DREPT
Drept civil, Drepturile reale : note de curs, speţe,
grile / Adrian Stoica. - Bucureşti : Pro Universitaria, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-26-0081-5
4 | Adrian STOICA
347(498)(075.8)
Listă de abrevieri
alin.– alineatul
art.– articolul
ICCJ – Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
C.A.– Curtea de apel
Trib.– Tribunal
Jud. – Judecătorie
NCC– Noul Cod civil
NCPC– Noul Cod de procedură civilă
sent. civ. –sentinţa civilă
dec. civilă – decizia civilă
Ed. – Editura
ed.– ediţia
H.G. –Hotărârea Guvernului
O. G.–Ordonanţa Guvernului
O.U.G. –Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
M. Of.–Monitorul Oficial al României
lit.–litera
p.– pagina
pp.–pagini
pct. – punctul
vol. – volumul
op.cit. – operă citată
RRD – Revista română de drept
RRDP – Revista română de drept privat
RRES – Revista română de executare silită
s. civ.– secţia civilă
Cuprins
LISTĂ DE ABREVIERI............................................................................5
CUVÂNT INTRODUCTIV.....................................................................11
CAPITOLUL I. PATRIMONIUL, DREPTURILE

PATRIMONIALE ŞI BUNURILE, ÎN VIZIUNEA NOULUI
COD CIVIL..............................................................................................13
1.Structura generală a noţiunii de patrimoniu..........................................13
1.1. Noţiune..........................................................................................13
1.2. Elementele patrimoniului..............................................................16
1.3. Caracterele patrimoniului.............................................................18
1.4. Funcţiile patrimoniului.................................................................24
2.Aspecte generice privind drepturile patrimoniale.................................27
2.1. Drepturile şi obligaţiile reale. Definiţie şi clasificare..................29
2.2. Drepturile de creanţă. Definiţie.....................................................34
3. Despre bunuri.......................................................................................35
3.1. Noţiunea şi definiţia bunurilor......................................................35
3.2. Criteriile de clasificare a bunurilor...............................................36
3. 3. Distincţia principală a bunurilor: bunuri mobile şi
bunuri imobile......................................................................................41
3. 4. Distincţia secundară a bunurilor prevăzută de Noul Cod
civil.......................................................................................................42
3. 5. Produsele bunurilor......................................................................46
CAPITOLUL II. TEORIA GENERALĂ A PROPRIETĂŢII

POTRIVIT NOULUI COD CIVIL.........................................................48
1. Aspecte generale privind dreptul de proprietate..................................48
1. 1. Noţiunile de proprietate şi drept de proprietate...........................49
1. 2. Formele şi definiţiile proprietăţii.................................................50
2.Dreptul de proprietate privată................................................................51
2.1. Titularii şi obiectul dreptului de proprietate privată.....................51
6 | Adrian STOICA
2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată..............53
2.3. Analiza atributelor dreptului de proprietate privată.....................57
2. 4. Limitări sau îngrădiri în exerciţiul dreptului de proprietate
privată...................................................................................................60
2.5. Regimul juridic al construcţiilor proprietate privată....................65
2.6. Regimul circulaţiei juridice a terenurilor proprietate privată..............66
3.Dreptul de proprietate publică...............................................................69
3.1. Titularii şi obiectul dreptului de proprietate publică....................69
3.2. Caracterele juridice specifice dreptului de proprietate
publică..................................................................................................71
3. 3. Moduri de dobândire şi de stingere a proprietăţii publice.
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică....................................72
3. 3. 1. Enumerarea modurilor de dobândire şi de stingere a
proprietăţii publice..........................................................................73
3. 3. 2. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică...................74
3.4. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice..................79
CAPITOLUL III. MODALITĂŢILE JURIDICE ALE

DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ......................................83
1. Consideraţii generale............................................................................83
2. Generalităţi privind proprietatea comună ............................................84
2.1. Definiţia şi formele proprietăţii comune......................................85
2. 1. 1. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi......................85
2. 1. 2. Proprietatea comună în devălmăşie....................................92
3. Partajul potrivit Noului Cod civil.........................................................92
4. Proprietatea rezolubilă şi proprietatea anulabilă..................................96
5. Proprietatea periodică...........................................................................98
CAPITOLUL IV. MIJLOACE PROCESUALE PRIVIND

APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
ŞI A CELORLALTE DREPTURI REALE...........................................100
1. Consideraţii generale..........................................................................100
2.Noţiunea şi caracterele generale specifice acţiunii în revendicare....102
2.1. Delimitarea acţiunii în revendicare de alte acţiuni reale............103
4.Calitatea procesuală în cadrul acţiunii în revendicare........................106
5.Acţiunea în revendicare imobiliară.....................................................107
6.Acţiunea de revendicare mobiliară......................................................110
Drept civil. Drepturi reale | 7
7.Efectele acţiunilor în revendicare........................................................112
8.Regimul revendicării bunurilor proprietate publică............................113
CAPITOLUL V. DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI

DE PROPRIETATE PRIVATĂ.............................................................115
1. Generalităţi.........................................................................................115
2. Dreptul de superficie..........................................................................116
2. 1. Considerente introductive. Definiţie şi titulari..........................116
2.2. Caracterele juridice specifice dreptului de superficie................118
2.3. Exercitarea, apărarea şi stingerea dreptului de superficie..........119
2.4. Efectele încetării superficiei.......................................................120
3. Dreptul de uzufruct.............................................................................121
3. 1. Domeniul de aplicare şi definitia uzufructului..........................121
3. 2. Constituirea, termenul şi obiectul uzufructului.........................122
3. 3. Caracterele juridice ale uzufructului..........................................122
3.4. Exercitarea dreptului de uzufruct...............................................124
3.5. Stingerea dreptului de uzufruct...................................................127
4. Dreptul de uz şi de abitaţie.................................................................128
4. 1. Noţiuni introductive...................................................................128
4.2. Definiţia şi subiecţii dreptului de uz şi de abitaţie.....................128
5. Dreptul de servitute............................................................................129
5.1. Consideraţii generale..................................................................129
5. 2. Caracterele juridice, termenul şi clasificarea servituţilor..........130
5.3. Exercitarea dreptului de servitute...............................................132
5. 4. Stingerea servituţilor..................................................................134
CAPITOLUL VI. POSESIA..................................................................136

1. Consideraţii generale privind posesia................................................136
2. Conţinutul structural al posesiei.........................................................138
2.1. Natura juridică şi exercitarea posesiei........................................138
2.2. Caracterele juridice ale posesiei.................................................139
2.3. Elementele posesiei.....................................................................140
3. Posesia şi detenţia precară..................................................................141
3.1. Precizări prealabile.....................................................................141
3.2. Comparaţie între posesie şi detenţia precară..............................143
3.3. Regimul juridic al detenţiei precare............................................143
4. Dobândirea şi încetarea posesiei........................................................145
8 | Adrian STOICA
5. Dovada posesiei..................................................................................146
6. Calităţiile şi viciile posesiei................................................................147
7. Efectele posesiei.................................................................................149
CAPITOLUL VII. MODURI DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI

DE PROPRIETATE PRIVATĂ SAU ALE
DEZMEMBRĂMINTELOR ACESTUIA.............................................154
1. Precizări prealabile.............................................................................154
2. Accesiunea sau incorporaţiunea.........................................................155
2.1. Definiţie şi clasificare.................................................................155
3. Hotărârea judecătorească....................................................................162
4. Uzucapiunea.......................................................................................162
4.1. Noţiunea şi domeniul de aplicare al uzucapiunii........................163
4.2. Uzucapiunea în sistemul noului Cod civil..................................165
4.3. Joncţiunea posesiilor...................................................................168
4.4. Efectele uzucapiunii....................................................................169
5. Ocupaţiunea........................................................................................170
PROBLEME TEORETICE ŞI SPEŢE CORESPUNZĂTOARE

MATERIEI.............................................................................................174
GRILE CORESPUNZĂTOARE MATERIEI......................................179
RĂSPUNSURILE CORECTE ALE GRILELOR.................................193

Cuvânt introductiv
Prin intermediul acestor Note de curs, se doreşte prezentarea în mod
sistematizat a celor mai importante noţiuni şi instituţii ale dreptului civil,
ce compun materia primului semestru din anul II de studiu al oricărei
Facultăţi de drept din România, cu scopul de a oferi un sprijin efectiv
studenţilor aflaţi în acest ciclu de învăţământ.
Cei iniţiaţi ştiu foarte bine că există o legătură naturală între
materiile dreptului civil care sunt incluse în programele universitare,
motiv pentru care, în opinia noastră, drepturile reale, deoarece aceste
noţiuni vor face obiectul prezentelor note de curs, constituie „temelia
teoretică” a oricărui viitor civilist. Această afirmaţie este bazată pe faptul
că în viaţa cotidiană a fiecărei persoane şi mai ales din momentul în care
legea îi recunoaşte acesteia capacitatea de exerciţiu, ponderea rapor-
turilor juridice de natură patrimonială incepe să crească în funcţie de
situaţie, pe de-o parte pentru a-şi apăra patrimoniul, ori pe de alta, pentru
a-l extinde.
De aceea, noţiuni şi instituţii cum ar fi: patrimoniul, dreptul de
proprietate, dezmembrămitele dreptului de proprietate, posesia, etc,
prezintă o importanţă fundamentală atât pentru cultura juridică minimă a
oricărei persoane interesate de aceste fenomene, cât şi pentru studenţii
care doresc să „performeze” în domeniul dreptului.
Chiar dacă la prima vedere materia drepturilor reale prezintă o
dificultate aparte, această lucrare o înfăţişează sub câteva aspecte, care
sperăm noi, va uşura percepţia generală, formată „artificial”.
Sub primul aspect, mai general –prin noua reglementare a Codului 1
civil se regăsesc la nivel normativ o serie de drepturi reale care, deşi erau
şi anterior recunoscute în literatura de specialitate, nu erau formalizate
1
A fost adoptat prin Legea nr. 287/2009, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 505, din01 octombrie 2011 şi a fost pus în aplicare prin Legea
nr. 71/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.409, din 10 iunie
2011. Ultima modificare a Legii nr.287/2009 privind Noul Cod Civil a avut loc prin
Legea nr. 138 /15 octombrie 2014, publicată în M. Of. Nr.753/16.10.2014. Brevitatis
causa va fi denumit, NCC.
10 | Adrian STOICA
normativ. Astfel, de exemplu a fost reglementat la nivel normativ,
dreptul de superficie. De asemenea, au fost introduse în enumerarea
drepturilor reale şi drepturile reale care constituie modalităţi de exercitare
a dreptului de proprietate publică, care erau prevăzute în legi speciale şi
exemplele ar putea continua. Într-o societate organizată pe baza
principiilor economiei de piaţă, importanţa dreptului de proprietate se
amplifică, frecvenţa actelor juridice civile referitoare la acest drept
fundamental şi litigiile în acest domeniu cresc considerabil, iar normele
care îl reglementează trebuie să fie clare şi concise.
Sub al doilea aspect, mai special - lucrarea tratează din punct de
vedere teoretic pe rând: patrimoniul, drepturile patrimoniale şi bunurile,
dreptul de proprietate, apărarea dreptului de proprietate şi a celorlalte
drepturi reale, dezmembrămintele dreptului de proprietate privată,
posesia şi moduri de dobândire a dreptului de proprietate sau ale
dezmembrămintelor acestuia. De asemenea, am considerat deosebit de
util ca la finalul acestei lucrări să fie prezentate un număr de 10 speţe şi
50 de grile, cu subiecte diferite, dar corespunzătoare instituţiilor pre-
zentate în conţinutul notelor de curs.
În aceste condiţii, lucrarea de faţă: Drept civil. Drepturile reale.
Note de curs. Speţe. Grile, ar putea veni în sprijinul tuturor acestor
persoane, iar prin conţinutul său, ar reprezenta un instrument de lucru util
atât studenţilor, cât şi persoanelor interesate de problematica abordată,
deoarece pot identifica o serie de răspunsuri de ordin teoretic şi practic.
Adrian Stoica1
Constanţa, 1 Octombrie 2014
1
Conferenţiar universitar dr. al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative din
cadrul Universităţii “Ovidius”, Constanţa. E-mail: stoica-constantin@xnet.ro
Capitolul I. Patrimoniul, drepturile patrimoniale şi bunurile,

în viziunea Noului Cod civil
 1.Structura generală a noţiunii de patrimoniu
1.1. Noţiune
Noul1 Cod civil, schimbă într-o oarecare măsură linia impusă de

Vechiul Cod civil, instituţiei patrimoniului2. Chiar dacă numeroase texte
1
Cu excepţia actualului Cod civil, de-a lungul vremii România a beneficiat de
alte trei codificări civile de referinţă şi anume:
a) Codul Calimach a fost a fost considerat codul civil al Moldovei, alcătuit
de Christian Flechtenmacher şi Anania Cuzanos, cu ajutorul lui Andronache Donici,
Damaschin Bojincă şi al altor jurişti, la iniţiativa domnitorului Scarlat Callimachi
(Calimach), care l-a promulgat în anul 1817. Acest cod mai este denumit şi Codica
Ţivilă a Moldovei. La promulgare, codul era scris în limba greacă. Aplicarea lui a
devenit mai consecventă abia după 1833, când s-a definitivat, prin traducere,
redactarea în limba română a codului, de către Christian Flechtenmacher şi
Damaschin Bojincă, începută odată cu cea greacă. La alcătuira acestui cod s-a
urmărit să se îmbine dreptul local, bazat pe obiceiul pământului, cu dreptul bizantin
(bazilicalele sau legiuiriile împărăteşti), folosindu-se totodată în fapt, ca model
principal, codul civil francez de la 1804 şi codul civil austriac de la 1811;
b) Legiuirea Caradja este primul cod de legi al Tării Româneşti fiind
promulgat în anul 1818 pe vremea domniei domnitorului fanariot Ioan Gheorghe
Caragea (1812-1818). Prin acesta se stabileau noi taxe feudale pentru ţărani, anumite
dispoziţii privitoare la bunuri, dar şi dispoziţii potrivit cărora, femeile erau excluse
din viaţa politică;
c) Codul civil al României a fost elaborat în anul 1864, după modelul
Codului civil francez din 1804, luându-se în considerare şi modificările aduse între
timp acestui cod, precum şi proiectul de cod civil italian, legea franceză asupra
transcripţiei din 23 martie 1853, legea ipotecară belgiană din 10 decembrie 1851,
dispoziţii din vechiul drept românesc. Codul civil român a fost promulgat în anul
1864 şi a intrat în vigoare din 1 decembrie 1865. De la acea dată Codul Calimach
aplicat până atunci în Moldova şi Legiuirea Caradja din Ţara Românească, celelalte
legi civile, ordonanţe domneşti şi instrucţiuni ministeriale au fost abrogate.
2
Pentru mai multe amănunte referitoare la această instituţie, a se vedea : O.
Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.8-20 ; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, Curs
12 | Adrian STOICA
legale fac referire la această noţiune, putem observa cu mare uşurinţă că
actuale norme de drept material determină cu titlu novator şi alte noţiuni
care au corespondenţă cu instituţia patrimoniului. În acest sens, de la
început putem discuta despre noţiunea de „mase patrimoniale” sau de
ceea ce înseamnă procedura de „transfer intrapatrimonial”.
Întorcându-ne la prezentarea noţiunii de patrimoniu, cu titlu
exemplificativ am putea aminti că dispoziţiile art. 31 NCC, regle-
mentează la alin.(1) faptul că, „Orice persoană fizică sau persoană
juridică este titulara unui patrimoniu”, art.33 reglementează” Patri-
moniul profesional individual”, art. 214 separarea patrimoniilor în cazul
persoanelor juridice, art.317 independenţa patrimonială a soţilor, art.500
independenţa patrimonială în cadrul instituţiei Autorităţii părinteşti, etc.
În accepţiune curentă prin patrimoniu se înţelege averea sau avuţia
unei persoane. În sens mai larg(lato sensu), se vorbeşte despre
patrimoniul public( de exemplu, Legea1 apelor nr.107 din 1996, în art.1
alin.2), ori în alte situaţii de patrimoniu cultural care include bunurile
culturale ale unei naţiuni ca, operele de artă, monumentele, etc. Se mai
poate vorbi de asemenea şi de un patrimoniu geografic(solul), de un
patrimoniu biologic(flora şi fauna) ori de un patrimoniu lingvistic.
Însă, pe noi ne interesează sensul tehnic, juridic al acestei noţiuni.
Cuvântul patrimoniu, provine din latinescul patrimonium, acest cuvânt
derivând de la pater famillias, care era proprietarul întregii averi
familiale. Noţiunea avea şi un caracter real pentru că desemna bunurile
unei familii, bunuri care se transmiteau din tată în fiu. Juriştii romani nu
au definit patrimoniul şi ce era curios, nu au simţit nevoia de a grupa
drepturile şi obligaţiile într-un tot unic pe timpul vieţii unei persoane, ci
la încetarea ei din viaţă, la moştenire(hereditas).
de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 1-7.
1
Legea nr. 107/1996- Legea apelor(publicată în M. Of. Nr. 244 din 8
octombrie 1996) a fost completată şi modificată prin numeroase acte normative.
Printre ultimele acte normative modificatoare, putem aminti: Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 71/2011, publicată în M. Of. nr. 637 din 6 septembrie 2011;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2011, publicată în M. Of. nr. 461 din 30
iunie 2011; Legea nr. 146/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.3/2010, publicată în M. Of. nr. 497 din 19 iulie 2010; etc.
Pentru a ne întoarce la sensul contemporan al noţiunii de patri-
moniu, este necesar să anticipăm distincţiile sau clasificarea drepturilor
patrimoniale, deoarece, patrimoniul după cum vom observa se referă
exclusiv la sfera drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale. Astfel, drepturile
şi obligaţiile unei persoane pot să poarte asupra unor bunuri determinate
considerate ut singuli faţă de celelalte drepturi şi obligaţii ale aceluiaşi
subiect de drept. După cum veţi observa pe parcursul studierii materiei,
sub acest aspect am clasificat drepturile reale şi de creanţă. De asemenea,
in functie de obiectul lor, drepturile pot fi mobiliare şi imobiliare,
corporale şi incorporale. Dar de altă parte, drepturile şi obligaţiile pot să
poarte asupra unui ansamblu de bunuri, adică asupra unei universalităţi.
Tradiţional, se distinge între universalitatea de drept(de jure)
patrimoniul şi diverse universalităţi de fapt(de facto). După cum vom
remarca, aceast ultim tip de universalitate reprezintă o grupare de
bunuri mai mult sau mai puţin omogene care prin voinţa
proprietarului este considerată şi tratată ca bun unic( de exemplu,
fondul de comerţ care constituie un ansamblu de bunuri mobile şi
imobile, corporale sau incorporale în scopul atragerii clientelei şi
obţinerii de profit, etc). Universalităţile de fapt nu înglobează
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane, ele fiind
considerate ca părţi dintr-un patrimoniu, sau într-un alt termen
prezentat de către doctrină1, ca ‚sub-patrimoniu’, deoarece nu cuprind
totalitatea activului şi un pasivului. În cadrul universalităţilor de fapt,
putem include şi masele patrimoniale, şi implicit patrimoniile de
afectaţiune, ştiut fiind faptul că potrivit noilor dispoziţii, patrimoniul
poate face obiectul unei diviziuni sau a unei afectaţiuni [art.31 alin.(2)
NCC].
Aşa cum am mai amintit, singura universalitate de jure(de drept)
admisă în dreptul nostru, este cea care se numeşte patrimoniu. În
consecinţă, literatura noastră juridică a definit prin numeroase fraze
noţiunea de patrimoniu, dar vă prezint două dintre cele mai sugestive:
a) patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate,
privite ca o sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele;
1
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., p.2.
14 | Adrian STOICA
b) patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care
au valoare economică, aparţinând unei persoane.
Este foarte important de subliniat faptul că bunurile nu intră în
definiţia patrimoniului, deoarece în concepţia Noului Cod civil, lucru-
rile, corporale sau necorporale, constituie obiectul unui drept patri-
monial (art. 535). S-a observat îndreptăţit că, dacă în patrimoniu ar fi
incluse alături de drepturile patrimoniale şi bunurile care formează
obiectul acestora, s-ar ajunge la o dublare a valorii economice ceea ce ar
denatura raportul activ-pasiv.
Din cuprinsul definiţiilor patrimoniului se pot desprinde următoarele
principii esenţiale:
a) patrimoniul este compus dintr-un activ şi un pasiv, însemnând că
drepturile au acelaşi titular iar bunurile reunite acelaşi proprietar.
Coeziunea acestui ansamblu este fungibilitatea elementului activ şi a
elementului pasiv;
b) drepturile care-l compun sunt patrimoniale, evaluabile în bani.
De aceea când spunem patrimoniu, spunem implicit pecuniar, de unde
rezultă că cele care nu au o asemenea expresie vor rămâne prin natura lor
în afara patrimoniului-de aceea ele sunt numite drepturi extrapatri-
moniale sau nepatrimoniale.
c) patrimoniul este distinct de bunurile care îl compun la un moment
dat. El există indiferent de schimbările şi modificările care se produc cu
drepturile şi obligaţiile care-i alcătuiesc conţinutul.
1.2. Elementele patrimoniului
Aşa cum am evocat în rândurile precedente, patrimoniul este

compus dintr-un activ şi pasiv, el prezintă întruchiparea drepturilor şi
obligaţiilor unei persoane. Renumitul prof.univ.dr. Ovidiu Ungureanu
spunea că: ’Patrimoniul amalgamează drepturile şi obligaţiile cu
conţinut economic’. Însă, ca expresie contabilă în el se distinge un activ
şi un pasiv. Faţă de aceste aspecte, putem distinge următoarele elemente
ale patrimoniului:
a) Activul patrimonial,este alcătuit din drepturile patrimoniale,
adică acele drepturi care pot fi exprimate în bani, adică drepturile
reale(exemplu: dreptul de proprietate asupra apartamentului, dreptul de
uzufruct asupra unor terţe bunuri, etc), drepturile de creanţă(exemplu:
dreptul de a primi preţul asupra bunului vândut, etc), precum şi unele
acţiuni în justiţie cu privire la respectarea drepturilor asupra unui
bun(exemplu: acţiunea în revendicare a unui bun).
Aşa cum am arătat, în patrimoniu nu sunt cuprinse drepturile care nu
au o semnificaţie economică şi nu sunt susceptibile de o evaluare în bani.
Nu vor fi totuşi considerate în afara patrimoniului, drepturile asupra unor
bunuri insesizabile sau cele care sunt exclusiv ataşate persoanei, cum ar
fi dreptul de a revoca o donaţie pentru o ingratitudine;
b) Pasivul patrimonial este compus din datoriile(obligaţiile,
sarcinile) care pot fi evaluabile în bani. Ele constau în obligaţia de a da,
obligaţia de a face sau obligaţia de a nu face ceva ce ar fi putut face
dacă titularul nu s-ar fi obligat la abţinere. Pasivul este cel care face din
patrimoniu o universalitate in jure, care ipotetic poate depăşi o simplă
colecţie de bunuri.
Aceste două componente ale patrimoniului(activ şi pasiv) nu pot fi
disociate. A dobândi un patrimoniu nu înseamnă numai a deveni
proprietarul bunurilor care-l compun, ci înseamnă deopotrivă a deveni
debitorul datoriilor care îl grevează. Sub acest aspect, patrimoniul este
indivizibil. Atât activul cât şi pasivul sunt susceptibile de o evaluare
pecuniară. Dacă primul îl depăşeşte pe al doilea, se poate admite că
numai soldul este cel care formează patrimoniul. Invers, dacă cel de al
doilea îl depăşeşte pe primul nu trebuie să concluzionăm că patrimoniul
nu mai există;el există dar este negativ.
Este necesar de subliniat faptul că activul patrimoniului se întinde
pe două planuri distincte:
• acela al capitalului;
• acela al veniturilor.
Aşadar, din punct de vedere economic, activul poate fi împărţit în:
• capital-care reprezintă expresia valorică a bunurilor dintr-un
patrimoniu şi care la rândul său poate fi, productiv (spre ex., un imobil
închiriat, o sumă de bani împrumutată care produce dobândă, etc), sau
neproductiv (un imobil neînchiriat, etc);
• venituri- ce reprezintă valori direct legate de activitatea per-
soanelor. Considerăm faptul că, în privința capacității de muncă a unui
individ, aceasta nu constituie un element al patrimoniului său. Într-
adevăr, forţa de muncă, spre deosebire de salariile care derivă din ea, nu
16 | Adrian STOICA
face parte din patrimoniu deoarece, deşi ea are o semnificaţie economică,
este strâns legată de corpul uman, iar acesta se află în afara
patrimoniului.
1.3. Caracterele patrimoniului
Instituţia patrimoniului potrivit Noului Cod civil, în mare parte şi-a

păstrat importanţa reglementată şi de vechile dispoziţii. După cum vom
observa, se introduce o instituţie novatoare, denumită fiducia, care poate
fi considerată drept o tehnică juridică modernă „de gestiune a patri-
moniului, fundamentată pe ideea transferului”, temporar, a unui
drept/bun din patrimoniul constituitorului în patrimoniul fiduciarului, cu
un scop determinat contractual (administrarea dreptului/bunului de către
fiduciar în folosul unuia sau mai multor beneficiari).
Cu titlu generic, art. 31 NCC dispune că orice persoană fizică sau
juridică are un patrimoniu. În continuare, textul amintit stabileşte faptul
că patrimoniul, în funcţie de dimensiunea sa ori de calitatea persoanei
care îl deţine, se poate fracţiona în 2 sau mai multe mase patrimoniale,
care sunt considerate ele însele universalităţi juridice. Această fracţionare
se poate face întotdeauna prin intermediul divizibilităţii sau afectaţiunii
patrimoniale. De exemplu, masele patrimoniale fiduciare vor fi
considerate patrimonii de afectaţiune. Afectaţiunea patrimonială, este în
sensul art. 2.324 alin. (2)-(4) din NCC, o specie a diviziunii patrimoniale,
deoarece sunt reglementate anumite cazuri speciale de urmărire a
bunurilor existente în patrimoniul unei persoane debitoare.
După cum vom observa, o astfel de formă de fracţionare a
patrimoniului este fiducia, tehnică juridică prin intermediul căreia o
fracţiune de patrimoniu este transferată/pusă la dispoziţia fiduciarului care
va putea face inclusiv acte de dispoziţie cu privire la bunurile/drepturile ce
fac parte din acea fracţiune de patrimoniu. Fiduciarul este practic un
proprietar legal (legal ownership) al fracţiunii de patrimoniu respectiv,
chiar dacă dreptul său nu este perpetuu şi nici exclusiv.
Însă, pentru o mai bună înţelegere a instituţiei patrimoniului, faţă de
noile dispoziţii civile, trăsăturile sau caracterele juridice ale patri-
moniului pot fi următoarele:
1. Patrimoniul este o universalitate juridică. Această trăsătură
semnifică faptul că, patrimoniul este o totalitate sau o masă de drepturi
şi obligaţii patrimoniale care aparţin unei persoane. Patrimoniul
înglobează-aşa cum am mai arătat-un activ compus din drepturile unui
titular iar bunurile în ansamblul lor, acelaşi proprietar în persoana
titularului şi un pasiv, adică toate datoriile sau obligaţiile patrimoniale
ale aceleiaşi persoane. Există o corelaţie esenţială între activ şi pasiv,
făcând ca drepturile să corespundă obligaţiilor. Drepturile şi obligaţiile
privite singular sunt distincte de universalitate (universitas juris), fapt
care conduce la concluzia potrivit căreia, patrimoniul este independent
de schimbările şi modificările care se produc cu drepturile şi obligaţiile
care-i alcătuiesc conţinutul.
2. Unicitatea patrimoniului. Aceasta presupune că o persoană fizică

sau juridică nu poate avea decât un singur patrimoniu şi că orice
persoană are un patrimoniu, chiar dacă ea are numai datorii. Altfel spus,
niciun patrimoniu fără o persoană şi nici o persoană fără patrimoniu.
Unicitatea patrimoniului derivă din unitatea subiectului care este titular al
patrimoniului şi poate fi considerată potrivit actualelor dispoziţii civile, un
caracter sau o trăsătură cu titlu general specifică patrimoniului. Acest
caracter are la bază celebra teorie a personalităţii patrimoniului(TPP),
promovată de iluştrii1 jurişti francezi C. Aubry şi C. Rau.
3. Inalienabilitatea patrimoniului. Aceasta înseamnă că persoa-

nele nu pot transmite prin acte între vii întregul lor patrimoniu.
Bineînţeles, nimic nu se poate opune ca o persoană să cedeze prin acte
inter vivos (vânzare, donaţie, etc.), toate bunurile pe care le posedă la un
anumit moment dat, chiar şi cele care provin dintr-o moştenire. Apoi ea
nu poate ceda datoriile sale, adică să-i oblige pe creditorii săi să accepte
1
C. Aubry şi C. Rau, au fost doi celebri jurişti francezi ai sfârşitului de secol
XIX, ambii profesori ai Universităţii din Strasbourg. Teoria personalistă a
patrimoniului (TPP), reprezintă de fapt o teorie clasică, ai cărei promotori au fost cei
doi jurişti. Ideile de bază a acestei teorii clasice sunt următoarele: numai persoanele
pot avea un patrimoniu; orice persoană are un patrimoniu; o persoană nu poate avea
decât un singur patrimoniu care este unitar şi indivizibil; patrimoniul nu poate fi
separat de persoana care îl deţine.
18 | Adrian STOICA
un alt debitor în locul său. Aceasta pentru că, creditul a fost încredinţat
unei persoane determinate şi nu alteia cu care debitorul ar dori să se
substituie.
Transmiterea întregului patrimoniu al unei persoane fizice, se face
prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului. În acest caz,
moştenitorii culeg nu numai unul sau altul din bunurile defunctului, ci şi
ansamblul datoriilor sale. În această materie, deci trebuie să se facă
distincţia între cesiunea între vii (cesio inter vivos) şi cesiunea pentru
cauză de moarte (cesio mortis causa). Potrivit art. 1.747-1.754 NCC, o
moştenire poate face obiectul unei vânzări iar vânzătorul moştenitor,
poate rămâne răspunzător pentru datoriile moştenirii vândute. În cazul
persoanelor juridice această transmisiune are loc în momentul încetării
lor, mai precis în urma divizării totale sau, a fuzionării cu una sau mai
multe persoane juridice.
4. Divizibilitatea şi afectaţiunea1 patrimoniului. Ca regulă ge-

nerală, personalitatea fiind indivizibilă, şi cum patrimoniul este o
emanaţia a personalităţii, o persoană nu poate avea decât un singur
patrimoniu. Sub acest aspect, criticile la adresa teoriei clasice au fost cele
mai virulente deoarece chiar legea prevede situaţii frecvente în care
aceeaşi persoană, aparent ar fi titulară a două patrimonii distincte. Mai
mult decât atât, potrivit acestui caracter, se poate deroga cu uşurinţă de la
regula generală privind unicitatea patrimoniului şi este foarte important
de reţinut faptul că acesta poate face obiectul unei diviziuni sau
afectaţiuni în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege (art. 31 alin. 2
NCC). Divizibilitatea şi afectaţiunea patrimoniului, chiar dacă sunt
operaţiuni sinonime, pot fi considerate elemente novatoare ale Noului
Cod civil, dar şi trăsături sau un caractere speciale ale patrimoniului, care
derogă de la regula generală potrivit căruia acesta este unic însă,
1
Teoria patrimoniului de afectaţiune (TPA) este susţinută de şcoala germană a
juriştilor specialişti în drept civil şi are în vedere următoarele : patrimoniul nu este
legat de personalitatea subiectului de drept; unitatea elementelor patrimoniului este
dată de ideea de scop, de afectaţiune; o persoană poate fi titulara mai multor
patrimonii, în funcţie de scopul, de afectaţiunea pe care a dat-o unei anumite mase
din bunurile sale (de exemplu, patrimoniul profesional individual al unui avocat,
notar, executor judecătoresc, medic, etc. ori patrimoniul afectat unei fiducii).
întotdeauna poate fi divizibil în anumite situaţii determinate de lege.
Alături de unicitate, prin implementarea acestui caracter, Noul Cod civil
recunoaşte patrimoniului o teorie modernă, o sinteză a celor două teorii:
cea personalistă şi cea a afectaţiunii.
Astfel, trebuie să reţinem faptul că patrimoniul este de regulă unic,
el însă poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni în mai multe
mase de drepturi şi obligaţii, adică a unor mase patrimoniale, fiecare
având un regim juridic bine determinat (quasi patrimonia), numai în
condiţiile legii. Cu această ocazie, se realizează un transfer intrapa-
trimonial potrivit art. 32 din NCC. Astfel, pentru persoanele fizice
divizibilitatea patrimoniului este prevăzută de lege, adică vom fi în
prezenţa unei divizibilităţi legale.
Spre exemplu, în cazul soţilor unde deosebim între masa bunurilor
comune dobândite în timpul regimului comunităţii legale(căsătoriei)
prevăzută de art. 339 din NCC şi masa bunurilor proprii ale fiecărui soţ
prevăzută de art. 340 NCC. Într-adevăr, soţii pot avea în patrimoniul lor
atât bunuri proprii cât şi bunuri comune. Bunurile comune, potrivit art. 339
din NCC, sunt bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul
căsătoriei. Aceste bunuri nu pot fi urmărite decât de către creditorii
comuni ai soţilor, iar numai în caz de neîndestulare a lor, aceşti creditori
vor putea urmări şi bunurile personale ale soţilor. Pe de altă parte,
creditorii personali ai fiecărui soţ, nu pot urmări decât bunurile proprii,
iar numai în cazul în care ei nu s-ar îndestula din această categorie de
bunuri, potrivit art. 353 NCC, vor putea cere împărţirea bunurilor
comune pentru ca astfel să-şi satisfacă creanţa din bunurile cuvenite
soţului debitor.
Potrivit art. 352 alin. (2) NCC, soţul care a plătit datoria comună va
avea un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la
acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.
Divizibilitatea poate opera şi alte cazuri prevăzute de lege, spre
exemplu în cazul acceptării unui patrimoniu supus succesiunii. Această
acceptare, potrivit art. 1.106 NCC, nu este impusă niciunei persoane
chiar dacă are sau nu calitatea de a o accepta.
Astfel, potrivit art. 1.107 din NCC, acceptarea unei moşteniri poate
fi făcută pe cale oblică, de creditorii succesibilului(moştenitorului), în
limita îndestulării creanţelor lor.
20 | Adrian STOICA
O altă situaţie în care operează divizibilitatea patrimoniului este
cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar, pentru ca
succesibilul sau moştenitorul, să răspundă pentru obligaţiile defunctului
în limitele valorii activului patrimonial lăsat de către defunct, adică intra
vires hereditas. În acest caz totul se petrece ca şi cum moştenitorul ar
avea două patrimonii: al său propriu şi acela care-l culege prin
succesiune; altminteri s-ar ruina ori moştenitorul, ori creditorii
defunctului. Potrivit art. 1.115 din NCC, acest inventar al patrimoniului
succesoral, poate fi solicitat alături de moştenitori şi de creditorii
moştenirii sau de orice persoană interesată. Textul de lege menţionat,
prevede că operaţiunea de inventariere se efectuează la cererea acestor
persoane de către notarul competent, iar în caz de opoziţie a
succesibililor sau a persoanelor care deţin bunuri din patrimoniul
succesoral, efectuarea inventarului va fi dispusă de către instanţa de
judecată de la locul deschiderii moştenirii.
Cu ocazia inventarierii patrimoniului succesoral, se realizează şi
separaţia de patrimonii între bunurile patrimoniului succesoral şi
bunurile celorlalte persoane(succesibili, ori persoane care deţin bunurile
succesorale). Altfel, dacă nu s-ar obţine separarea de patrimonii, poate
opera confuziunea, iar creditorii defunctului vor veni în concurs cu
creditorii moştenitorilor, sau ai persoanelor care deţin bunurile
succesorale, fiind astfel de neconceput ca creditorii unei persoane
solvabile să piardă ceea ce le-a fost dat şi ceea ce ar putea obţine, pentru
că debitorul lor moare.
Cu privire la persoana juridică, art. 187 NCC prevede că aceasta
trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu,
afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul
general. Mai trebuie reţinut faptul că o societate comercială are
patrimoniu propriu însă, distinct de acela al membrilor organelor de
administrare potrivit art. 214 NCC.
Faţă de exemplele mai sus enunţate referitoare la divizibilitatea
legală a patrimoniului persoanelor fizice, trebuie să reţinem că poate
exista şi o divizibilitate voluntară, incidentă doar în cazul persoanelor
juridice când de pildă, un comerciant îşi poate diviza patrimoniul într-o
grupă de drepturi şi obligaţii care alcătuiesc un fond de comerţ afectat
unei activităţi comerciale. Această divizare, poate fi conform art. 236
NCC, totală(prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între două sau mai multe persoane juridice) sau parţială(prin
desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice care
continuă să existe, şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe
persoane juridice).
Aşa cum am amintit, patrimoniul poate fi supus şi unor afectaţiuni,
dar în limitele prevăzute de lege. Aceste afectaţiuni determinate de lege,
ar putea creea pentru o persoană, pe de-o parte, un patrimoniu perso-
nalitate(de jure) şi un patrimoniu de afectaţiune. În cadrul patrimoniului
de afectaţiune, am putea include spre exemplu, drepturile şi obligaţiile
asupra bunurilor care pot face obiectul unei fiducii, sau unui patrimoniu
profesional individual(al unui avocat, notar public, executor judecă-
toresc, medic, etc).
Forma novatoare de afectare a unui patrimoniu sau a unei părţi a
acestuia, reglementată de normele de drept substanţial o reprezintă
instituţia fiduciei. Articolul 773 din NCC, defineşte fiducia ca fiind,
aceea operaţiune juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori
transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi
patrimoniale sau un ansamblu de drepturi, prezente sau viitoare, către
unul sau mai mulţi fiduciari care le administrează cu un scop
determinat, în folosul unuia sau al mai multor beneficiari. Această
operaţiune, este consacrată prin încheierea unui contract de fiducie.
Din conţinutul acestei definiţii constatăm existenţa a trei subiecte:
a) Constituitorii, care pot fi persoanele fizice sau juridice, titulari de
drepturi reale, de creanţă, garanţii, sau alte drepturi ori un ansamblu de
drepturi;
b) Fiduciarii, care sunt persoanele ce administrează cu un scop
determinat drepturile reale, de creanţă, garanţii, sau alte drepturi ori un
ansamblu de drepturi ale constituitorilor. Aceste persoane, potrivit art.
776 alin.(2) şi (3) NCC pot fi: instituţiile de credit, de investiţii şi de
administrare a investiţiilor, societăţile de servicii de investiţii financiare,
societăţile de asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate, notarii publici
sau avocaţii;
22 | Adrian STOICA
c) Beneficiarii, care pot fi constituitorii, fiduciarii sau o terţă per-
soană determinată prin contractul de fiducie.
1.4. Funcţiile patrimoniului
Patrimoniul prezintă o importanţă practică deosebită. Această

importanţă practică, dar luând în consideraţie şi anumite norme ale
Codului civil, vom putea scoate în evidenţă funcţiile acestei instituţii şi
anume:
• constituie garanţia comună a creditorilor(gajul general);
• explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu universal;
• face posibilă transmisiunea universală şi cu titlu universal a
drepturilor şi obligaţiilor, deci explică devoluţiunea succesorală a
drepturilor şi obligaţiilor.
1. Patrimoniul şi garanţia comună a creditorilor

Patrimoniul reprezintă garanţia generală sau comună conferită de
lege creditorilor chirografari sau cum mai este denumit în doctrină, gajul
general al acestora. În acest sens, art.1.518 din NCC statuează că:’Dacă
prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de înde-
plinirea obligaţiilor sale’. Această răspundere este limitată de anumite
situaţii sau cazuri, prevăzute de lege, potrivit alineatului (2) al aceluiaşi
text. Răspunderea personală a debitorului de îndeplinirea obligaţiilor
sale, instituie aşa numita garanţie comună a creditorilor, reglementată
de prevederile art. 2.324 din NCC. Creditorii chirografari, după cum se
cunoaşte, sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală(ipotecă,
privilegiu, gaj, etc) prin care să le fie asigurată creanţa, ei având drept
garanţie, întregul patrimoniu al debitorului privit în ansamblu, ca o
universalitate juridică; deci nu putem discuta de unul sau altul din
bunurile debitorului, ci de ansamblul bunurilor care compun patrimoniul
acelei persoane.
Trebuie reţinut că sintagma ‚garanţie comună’ nu trebuie
confundată cu dreptul de gaj care este o garanţie specială a creditorilor
gajişti; acesta este un drept real accesoriu dreptului de creanţă care
conferă atributele de urmărire şi de preferinţă. Garanţia comună
înseamnă dreptul creditorului de a urmări oricare din bunurile ce se află
în patrimoniul debitorului pentru a-şi realiza creanţa, fără însă a-l putea
opri pe acesta să le înstrăineze. Rezultă că, orice creditor va putea urmări
doar bunurile existente în patrimoniul debitorului în momentul
procedurii de executare silită precum şi bunurile ce vor intra în
patrimoniu(aşa-zise bunuri viitoare) până la realizarea integrală a
dreptului de creanţă.
2. Subrogaţia reală cu titlu universal

Subrogaţia(adică înlocuirea) este de două feluri:
A) subrogaţia personală şi B) subrogaţia reală.
A) Subrogaţia personală reprezintă situaţia în care într-un raport
juridic o persoană este înlocuită cu alta. De exemplu, dacă 2 debitori sunt
obligaţi la plata unei datorii faţă de un creditor, în cazul în care unul
dintre ei achită singur întreaga datorie, debitorul plătitor se subrogă în
drepturile creditorului plătit şi va putea urmări pe celălalt debitor pentru
partea ce revenea acestuia.
B) Subrogaţia reală reprezintă înlocuirea unui lucru cu un alt lucru
şi ea poate fi: a) subrogaţie reală cu titlu universal şi b) subrogaţie
reală cu titlu particular. (ex. dacă dintr-un patrimoniu este vândut un
lucru, locul lui este luat de preţul încasat care la rândul său, va putea fi
înlocuit cu un alt lucru achiziţionat din preţul obţinut).
a) Subrogaţia reală cu titlu universal presupune înlocuirea automată
a unei valori cu altă valoare în cuprinsul unui patrimoniu. Spunem că
este cu titlu universal deoarece înlocuirea unei valori cu alta se face fără
a lua în considerare individualitatea lucrului care iese şi a celui care intră
în patrimoniu. Această înlocuire se produce automat dar nu în baza unei
prevederi legale.
Subrogaţia reală cu titlu universal prezintă desigur şi o importanţă
practică. De exemplu, în cazul în care mai mulţi moştenitori dobândesc
împreună un patrimoniu şi vor să iasă din indiviziune prin împărţirea
bunurilor. Acele bunuri care nu pot fi comod împărţite în natură vor fi
înstrăinate iar sumele obţinute vor lua locul bunurilor. Alt exemplu
24 | Adrian STOICA
priveşte efectele anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte a
unei persoane când, dacă moştenitorii prezumtivi au înstrăinat o parte din
bunuri cu titlu oneros unor terţi de bună credinţă, actele lor vor rămâne
valabile. Dar locul acelor bunuri va fi luat de sumele de bani primite de
succesorul prezumtiv de la terţii dobânditori.
b) Subrogaţia reală cu titlu particular înseamnă înlocuirea unui
bun individual determinat cu un alt bun privit izolat(ut singuli). În acest
caz nefiind vorba de înlocuirea unei valori cu altă valoare, subrogaţia
operează numai dacă este prevăzută expres de lege. Există o astfel de
subrogaţie în cazul prevăzut de art.2.330 din NCC care statuează că în
situaţia în care un bun grevat de o garanţie a pierit sau a fost deteriorat,
indemnizaţia de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de
despăgubire este afectată la plata creanţelor privilegiate sau ipotecate,
după rangul lor. De asemenea, ipoteza art.72 alin.(3) din Legea 18/1991
privind fondul funciar referitoare la schimbul de terenuri care prevede că
prin schimburile efectuate fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a
terenului înlocuit, etc.
3. Transmisiunea universală şi cu titlu universal

Transmisiunea universală are loc atunci când se transmite întregul
patrimoniu de la o persoană la alta în timp ce transmisiunea cu titlu
universal constă în transmiterea fracţională (fracţie ordinară, zecimală,
procent) a întregului patrimoniu al unei persoane la două sau mai multe
persoane.
Suntem în prezenţa unei transmisiuni universale, de exemplu,
atunci când o persoană decedează iar patrimoniul lăsat, integral, este
cules în totalitate de un singur moştenitor care are vocaţie universală
legală sau testamentară. Dimpotrivă, în ipoteza în care patrimoniul
succesoral este dobândit pe cote părţi de doi sau mai mulţi moştenitori ne
vom afla în prezenţa unei transmisiuni cu titlu universal. Aşadar,
succesibililor nu li se va da unul sau altul din bunuri ori una sau alta din
datoriile conţinute în patrimoniu, ci, de exemplu, o treime din bunuri şi o
treime din datorii dacă moştenitorii sunt în număr de 3; 1/4 dacă sunt
patru, etc. În acest caz, vom spune că bunurile defunctului se vor găsi în
indiviziune între moştenitorii care, mai repede sau mai târziu, vor cere
partajul asupra acestora.
De altă parte, transmiterea patrimoniului către succesori îi va
expune pe aceştia la plata tuturor datoriilor defunctului chiar dacă ceea
ce primesc în calitate de activ are valoare inferioară datoriilor care
grevează moştenirea; ei sunt ţinuţi ultra vires hereditas ceea ce înseamnă
practic de a plăti datoriile defunctului din sumele personale.
Acest rezultat neaşteptat este o consecinţă a unicităţii patrimoniului
care în acest fel pune în lumină un principiu echitabil. Astfel, nu se poate
concepe de ce moartea defunctului sporeşte şansele creditorilor lui,
aceştia profitând de bunurile moştenitorului debitorului. Împotriva unui
asemenea pericol moştenitorii se pot feri în două moduri şi anume:
a) fie renunţând la succesiune(adică la activ şi la pasiv);
b) fie acceptând-o sub beneficiu de inventar.
În acest din urmă caz ei vor fi ţinuţi intra vires succesionis, adică
numai până la concurenţa activului succesiunii. Aceasta presupune că
toţi creditorii defunctului nu vor putea urmări decât bunurile acestuia. Se
poate observa însă că beneficiul de inventar contrazice, în parte, noţiunea
clasică de patrimoniu.
 2. Aspecte generice privind drepturile patrimoniale
În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile şi obligaţiile civile

se clasifică în patrimoniale şi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au un
conţinut economic, evaluabil în bani.
Dreptul nepatrimonial, numit şi drept personal nepatrimonial, este
acel drept subiectiv civil al cărui conţinut nu poate fi evaluat în
bani(spre exemplu, drepturi legate de existenţa şi de integritatea fizică şi
morală a persoanei, cum ar fi, dreptul la viaţă, sănătate şi integritate
corporală, dreptul la libertate, dreptul la secretul vieţii private, la onoare,
la reputaţie; drepturi referitoare la elementele de identitate ale persoanei;
etc)
26 | Adrian STOICA
Drepturile patrimoniale se împart în diverse categorii: drepturi
reale, drepturi personale sau de creanţă, drepturi intelectuale. În cadrul
drepturilor patrimoniale am mai putea include chiar şi acţiunile în
justiţie. Diviziunea drepturi reale-drepturi personale( de creanţă), ce îşi
are originea în dreptul roman, este considerată de doctrina mai veche ca
fiind diviziunea supremă, opinie nuanţată în prezent de autorii moderni1,
motiv pentru care în conţinutul studiului nostru, nu vom evoca niciun
aspect referitor la drepturile intelectuale.
Din punctul de vedere al subiectelor, dreptul real presupune
existenţa unui subiect activ determinat şi a unui subiect pasiv nede-
terminat, format din toţi ceilalţi. Spre deosebire, drepturile de creanţă
presupun subiecte (atât creditor, cât şi debitor) determinate, debitorul
având obligaţia corelativă dreptului creditorului de a cere acest lucru, de
a da, a face sau a nu face ceea ce ar fi putut face în lipsa acelei obligaţii.
Însă, drepturile reale prezintă două specificităţi faţă de drepturile
personale: ele comportă dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire prezentat de un drept real dă posibilitatea
titularului său să urmărească în orice mâini s-ar afla bunul care îi aparţine
sau care este grevat de un drept real în favoarea sa. Astfel, proprietarul
unui imobil şi-l poate revendica de la orice detentor; uzufructuarul poate
să îşi reclame bunul pentru a-l folosi, şi asta în faţa oricărui proprietar al
bunului. Din contră, dreptul de creanţă comportă prin sine dreptul la
urmărire. Rezultă de aici că creditorul beneficiază de o garanţie generală
asupra patrimoniului debitorului, neavând un drept special de urmărire
asupra unor bunuri determinate din patrimoniul acestuia. Un creditor
chirografar nu poate urmări bunurile decât în mâinile debitorului său,
pierzând această posibilitate în cazul înstrăinării către un terţ. Mai mult,
dreptul de urmărire afectează de asemenea şi executarea obligaţiilor
privind utilizarea unui bun. Dacă, de exemplu, A îi promite lui B că îi va
împrumuta autoturismul pentru o călătorie, dacă acest autoturism este
înstrăinat B nu poate să îi ceară cumpărătorului C să execute obligaţia, A
fiind singurul obligat.
Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea titularului de a-şi realiza
dreptul său cu prioritate la acelaşi bun, în raport cu titularii altor drepturi.
1
O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pp. 36-42.
De exemplu, dacă un drept de creanţă este însoţit şi garantat de un drept
de ipotecă, titularul dreptului de ipotecă (creditorul ipotecar) are
posibilitatea de a obţine realizarea dreptului de creanţă cu prioritate, din
preţul bunului ipotecat, faţă de ceilalţi creditori ai aceluiaşi debitor.
Conform opiniilor clasice, drepturile reale sunt limitate, fiind expres
reglementate de lege, în timp ce drepturile de creanţă sunt practic,
nelimitate, deoarece se nasc din orice acte juridice valabile, din fapte
juridice, licite sau ilicite ( adică din acţiuni omeneşti săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi, în
temeiul legii: plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, distrugerea
de bunuri care atrage răspunderea civilă delictuală, etc.).
2.1. Drepturile şi obligaţiile reale. Definiţie şi clasificare
Drepturile reale (jus in re) - sunt acele drepturi subiective

patrimoniale în virtutea cărora titularul lor îşi poate exercita atributele
conferite de lege, nemijlocit, asupra bunului la care se referă, fără a
avea nevoie de concursul altor persoane.
Trebuie subliniat faptul că, dreptul real este un raport între oameni
cu privire la un lucru şi nu un raport între om şi un lucru. Dreptul real
presupune un raport juridic privitor la un lucru între subiectul activ şi
subiectul pasiv, acesta din urmă fiind reprezentat de toate celelalte
persoane nedeterminate care au obligaţia negativă de a nu aduce atingere
exercitării dreptului real de către titularul său. În cadrul acestui raport,
contactul între persoană şi lucru este imediat, sub garanţia şi controlul
statului: ’lucrul este ca şi subjugat sau supus persoanei, el este obligat
să i se supună’. Este însă o aparenţă, deoarece un lucru nu poate fi
subiectul pasiv al unui drept.
Clasificarea doctrinară a drepturilor reale constă în drepturi reale
principale şi drepturi reale accesorii (privilegiile, garanţiile reale ori
personale).
1. Drepturile reale principale sunt acelea care au o existenţă
independentă faţă de alte drepturi; deci ele nu depind de alte drepturi
cum ar fi de exemplu, proprietatea, uzul, uzufructul, etc. La rândul lor,
drepturile reale principale se împart în
28 | Adrian STOICA
a) dreptul de proprietate:
- publică: care aparţine numai statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale;
- privată: care aparţine persoanelor fizice şi persoanelor juridice
de tip particular, şi drept de proprietate privată al statului, unităţilor
administrativ – teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună), precum şi
altor persoane juridice înfiinţate de către stat şi autorităţile locale, cum
sunt regiile autonome sau societăţile naţionale.
b) drepturi reale derivate sau corespunzătoare dreptului de
proprietate. Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate pot fi la
rândul lor desprinse din dreptul de proprietate privată, ori
corespunzătoare dreptului de proprietate publică.
2. Drepturile reale accesorii ( de garanţie, ori de privilegiu) sunt
acele drepturi care depind de existenţa altor drepturi; de exemplu, dreptul
de ipotecă. Ele sunt accesorii drepturilor de creanţă.
Dacă drepturile reale principale poartă asupra materialităţii însăşi a
lucrului fiind puse în serviciul titularului dreptului, în schimb, drepturile
reale accesorii au incidență asupra valorii pecuniare a lucrului, această
valoare fiind pusă deoparte în interesul titularului dreptului.
Drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică,
potrivit reglementărilor în vigoare pot fi următoarele:
a) dreptul de administrare (art. 867-870 NCC);
b) dreptul de concesiune (art. 871-873 NCC);
c) dreptul de folosinţă cu titlu gratuit(art. 874-875 NCC).
Aceste drepturi reale se constituie prin acte administrative, în cadrul
unor raporturi juridice de putere şi reprezintă modalităţi de exercitare a
dreptului de proprietate publică. De aceea, ele nu dezmembrează
proprietatea publică, fiind inopozabile proprietarului pe cale adminis-
trativă, însă, pe cale civilă, acestea sunt opozabile erga omnes. Aşa cum
am mai amintit, în practică ele mai pot fi asimilate şi modalităţilor de
exercitare a proprietăţii publice
În opoziţie cu acestea, drepturile reale derivate din dreptul de
proprietate privată (denumite şi dezmembrămintele dreptului de pro-
prietate) sunt opozabile erga omnes, inclusiv proprietarului. Dezmem-
brămintelor le lipsesc unele din atributele proprietăţii, titularul lor având
posesia, folosinţa, dispoziţia materială sau (parţial) juridică, în timp ce
proprietarul va avea întotdeauna dispoziţia juridică asupra bunului.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt:
a) dreptul de superficie(art. 693-702 NCC);
b) dreptul de uzufruct(art. 703-748 NCC);
c) dreptul de uz şi cel de abitaţie(art. 749-754 NCC);
d) dreptul de servitute(art. 755- 772NCC).
Revenind la drepturile reale accesorii (de garanţie sau privilegiile),
aşa cum am amintit, ele nu au o existenţă autonomă, deoarece depind
întotdeauna de existenţa altor drepturi. Aceste drepturi reale accesorii,
sunt denumite şi reglementate de Noul Cod civil drept garanţii sau
privilegii şi de asemenea, pot fi împărţite în: garanţii reale (ipoteca,
gajul, dreptul de retenţie), privilegii şi garanţii personale (fideiusiunea,
garanţiile autonome).
A) Sunt cunoscute ca fiind garantii reale, urmatoarele drepturi:
a) Dreptul de ipotecă, care constituie acel drept real accesoriu
constituit asupra unor bunuri mobile sau imobile, corporale sau
necorporale determinate ori determinabile sau universalităţi de bunuri,
care îi conferă titularului său, denumit creditor ipotecar, posibilitatea de a
urmări bunul în mâna oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate din
preţul acelui bun. Fiind constituit asupra unor bunuri acest drept de
ipotecă, reprezintă în mod indirect pentru titularul său(denumit creditor
ipotecar), o garanţie reală;
b) Dreptul de gaj, ce este cunoscut ca fiind dreptul real accesoriu
constituit în favoarea unui creditor asupra unor bunuri mobile corporale
sau titluri negociabile emise în formă materializată, ale debitorului sau
ale unui terţ, pentru a garanta executarea obligaţiei asumate de debitor.
Poate fi cu deposedarea debitorului de bunul gajat sau în cazul titlurilor
nominative sau la purtător, prin remiterea acestora, iar în cazul titlurilor
la ordin, prin andosarea acestora, în scop de garanţie. Dreptul de gaj
beneficiază de atributele de urmărire şi preferinţă şi recunoaşte în acelaşii
titularului său, o garanţie reală asupra bunurilor care intră în aria
obiectului său;
c) Dreptul de retenţie, care reprezinta acel drept real accesoriu( sau
garanţie reală imperfectă), care conferă posibilitatea creditorului, în
30 | Adrian STOICA
acelaşi timp şi debitor al obligaţiei de restituire sau predare a bunului
altuia, de a reţine acel lucru şi a refuza restituirea lui până în momentul
când debitorul său, creditor al lucrului, va executa obligaţia născută în
legătură cu cheltuielile ocazionate de păstrarea, întreţinerea sau
îmbunătăţirea lui. De aceea, dreptul de retenţie intră în categoria
garanţiilor reale imperfecte. Este considerat o garanţie reală dar
imperfectă deoarece, nu conferă prerogativa dreptului de urmărire şi nici
a dreptului de preferinţă, ci a unui drept de a participa, în caz de
executare silită a bunului asupra căruia se exercită, la distribuirea preţului
bunului, în condiţiile prevăzute de lege [art. 2498 alin.(2) NCC];
B) Privilegiile, reprezintă drepturi reale accesorii aparţinând unor
creditori care datorită calităţii creanţelor lor, au posibilitatea de a fi plătiţi
cu prioritate din valoarea unor bunuri mobile sau imobile determinate ale
debitorului, chiar în faţa unor creditori gajişti sau ipotecari posteriori(de
exemplu, cheltuielile de judecată făcute în interesul comun al credi-
torilor, cheltuielile îngropării în raport cu condiţia şi starea defunctului,
cheltuielile pentru conservarea lucrului, restul de preţ al vânzătorului pe
imobilul vândut, etc).
C) Sunt considerate garantii personale:
a) Fideiusiunea, care reprezinta contractul prin care o
parte(fideiusorul), se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt
raport calitatea de creditor, să execute cu titlu gratuit sau în schimbul
unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie să fie asumată în mod expres
printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea
nulităţii absolute, motiv pentru care este considerată o garanţie personală.
b) Garanţiile autonome, care in fapt sunt angajamentele prin care
emitentul în calitate de garant, se obligă, la solicitarea unei persoane să-i
susţină acesteia din urmă în faţa unui creditor, executarea unei obligaţii
de a face sau de a nu face. În egală măsură şi acest tip de garanţii, pot fi
asimilate garanţiilor personale.
Obligaţiile reale reprezintă o categorie intermediară între drepturile
reale şi drepturile de creanţă(personale). Ele se împart în obligaţii1
1
propter rem şi scriptae in rem şi se caracterizează printr-o opozabilitate
mai restrânsă decât cea a drepturilor reale şi de una mai extinsă decât cea
a raporturilor de creanţă.
Obligaţiile propter rem sunt îndatoriri pozitive (de a face) sau
negative (de a nu face) care decurg din stăpânirea unui bun şi obligă
numai în legătură cu acele bunuri pe titularii drepturilor reale asupra
lor. Aceste obligaţii se transmit oricăror deţinători ai bunului, odată cu
acesta. Obligaţiile propter rem sunt de două categorii: legale (cele
prevăzute de art. 17 din Legea nr.407/2006 privind vânătoarea şi
protecţia fondului cinegetic, obligaţia de grăniţuire reglementată de art.
560 NCC, obligaţia de a contribui la cheltuielile de întreţinere şi
construire a zidului comun prevăzută de art. 663 NCC, precum şi
obligaţiile reglementate de Noul Cod Civil ca fiind servituţii de a nu
construi, cele de trecere, etc) şi convenţionale (care se nasc prin acordul
părţilor, cum ar fi obligaţia reglementată de art. 759 Noul Codul civ. prin
care proprietarul unui fond aservit se obligă să asigure uzul şi utilitatea
fondului dominant).
Obligaţiile scriptae in rem corespund unor drepturi de creanţă, dar
sunt intrinsec legate de stăpânirea unor bunuri de către altă persoană
decât proprietarul sau titularul unui drept real asupra acelor lucruri.
Potrivit art.1.812 din NCC, cel care dobândeşte proprietatea unui imobil
închiriat este obligat să respecte contractul de locaţiune încheiat de
proprietarul anterior chiar şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăi-
narea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi
aplicat notificării denunţării contractului. După cum se vedea,
proprietarul actual, terţ faţă de contractul încheiat anterior, este obligat să
respecte drepturile şi obligaţiile izvorâte din acest contract în baza unei
obligaţii scriptae in rem.
2.2. Drepturile de creanţă. Definiţie
Putem defini drepturile de creanţă(sau personale), ca fiind acele

drepturi subiective patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit
creditor poate pretinde subiectului pasiv numit debitor, să dea, să facă
sau să nu facă ceva.
32 | Adrian STOICA
Drepturile de creanţă mai sunt denumite şi drepturi personale, în
opoziţie cu cele reale, deoarece ele sunt opozabile numai anumitor
persoane(debitori).
Potrivit doctrinei1 juridice, aceste drepturi sunt constituite din două
elemente: o relaţie interpersonală între creditor şi debitor; un element
economic care constă într-un drept al creditorului asupra patrimoniului
debitorului, drept care se numeşte garanţie generală sau comună.
În privinţa raporturile juridice năcute din drepturile de creanţă,
acestea se numesc raporturi de obligaţii, întrucât dreptului de creanţă, îi
va corespunde întotdeauna o obligaţie ( de a da, a face, sau de a nu face).
Aşadar, dreptul de creanţă poate apărea ca o putere juridică ce permite
creditorului, să ceară debitorului, îndeplinirea unei anumite prestaţii. În
altă ordine de idei, creditorul chirografar, are un drept de garanţie
generală sau comună ( gaj general) asupra patrimoniului debitorului său,
adică are dreptul de a urmări şi vinde bunurile, prin intermediul
executării silite la licitaţie publică, iar din preţul obţinut să i se
îndestuleze creanţa sa. Din această perspectivă, dreptul de creanţă apare
ca un drept la o parte sau fracţiune de patrimoniu. Dacă preţul rezultat
din procedura de executare silită a bunurilor debitorului este neacoperitor
pentru a despăgubi pe toţi creditorii chirografari, aceştia vor fi plătiţi
proporţional cu suma nominală creanţei deţinute.
Potrivit Noului Cod civil, dreptul de creanţă poate face obiectul
unei cesiuni către o altă persoană, cu respectarea prescripţiilor impuse de
lege.
 3. Despre bunuri
3.1. Noţiunea şi definiţia bunurilor
Legătura dintre persoane şi bunuri a fost din cele mai vechi timpuri
una, naturală firească, deoarece omul a fost cel care a dat utilitate sau
sens economic lucrurilor. De aceea şi Noul Cod civil consacră o
1
O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., p. 36.
importanţă normativă deosebită bunurilor, în Cartea a III-a, intitulată
‚Despre bunuri’(art.535-550).
Deoarece lucrurile sunt utile omului producându-i acestuia
avantaje, ele sunt denumite în drept, bunuri. Dacă, lucrurile în general
sunt considerate bunuri, totuşi putem particulariza prin aceea că nu toate
lucrurile sunt bunuri, pe motiv că nu toate lucrurile pot fi
apropriate(adică a face ca un lucru să fie potrivit pentru un anumit scop);
sunt lucruri care prin natura lor nu pot fi apropriate(deoarece sunt bunuri
comune- res communes) cum ar fi: lumina, aerul, marea, zăpada, etc.
Aceste bunuri pot fi folosite de către persoane în comun, adică au o
utilitate comună însă, din punct de vedere juridic nu pot fi privite ca
bunuri.
Noţiunea de bunuri, este consacrată de prevederile art.535 din
NCC, în sensul că: „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale,
care constituie obiectul unui drept patrimonial”.
În sens economic, prin bun se înţelege orice lucru care este util. În
sens juridic, termenul de bun are două accepţiuni. În sens restrâns,
stricto sensu: sunt bunuri, lucrurile corporale sau necorporale, care pot
face obiectul unor drepturi şi obligaţii patrimoniale; în acest sens este
preferabil de a se folosi termenul de lucru. În sens mai large, lato sensu:
prin bunuri vom înţelege nu numai lucrurile corporale sau necorporale
ca obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, dar şi drepturilor
patrimoniale precum şi acţiunile referitoare la bunuri în accepţiunea
restrânsă.
Bunul se detaşează de lucru dacă îndeplineşte două condiţii: să fie
util omului şi să fie apropriabil sub forma drepturilor patrimoniale. Deci
bunul reprezintă un lucru util sau o valoare economică care poate deveni
obiect al dreptului patrimonial. Dar bunul nu se poate confunda cu
dreptul patrimonial, pentru că îi este doar obiect al acestuia.
În raport cu cele dezvoltate, dar şi potrivit noţiunii consacrate în
Noul Cod civil, putem defini bunul ca fiind, acea valoare economică ce
este utilă omului şi este susceptibilă de apropriere sub forma drepturilor
patrimoniale.
3.2. Criteriile de clasificare a bunurilor

34 | Adrian STOICA
Noul Cod civil aplică diferite criterii bunurilor, distingându-se în
primul rând cele corporale, de cele necorporale. Aceste prime criterii de
clasificare a bunurilor, sunt stabilite de art. 535 din NCC şi ambele tipuri
de bunuri pot constitui obiectul unui drept patrimonial.
Astfel, pentru bunurile corporale trebuie luată în considerare
realitatea fizică, materială, adică ele sunt imobile şi respectiv mobile prin
natura lor.
De altă parte, pentru bunurile necorporale distincţia devine
artificială; ele sunt imobile sau mobile prin obiectul la care se aplică( în
general, putem exemplifica drepturile asupra bunurilor şi cele de creanţă,
iar în particular, uzufructul lucrurilor imobile sau mobile, servituţile,
acţiunile care tind la revendicarea unui imobil sau mobil, etc.) şi tot în
categoria bunurilor necorporale intră şi bunurile mobile prin
determinarea legii(părţi de interes, rente, etc.).
1. Bunuri corporale (res corporales). Putem defini bunurile
corporale ca fiind, acele bunuri care au o existenţă materială, percepută
de simţurile omului, putând fi văzute, atinse şi posedate. Din punct de
vedere juridic, noţiunea de bun corporal poate fi percepută indiferent
starea bunului, solidă, gazoasă ori lichidă.
În consecinţă, bunurile corporale pot fi imobile sau mobile. Ce nu
poate fi de contestat este natura bunului imobil - pământul. Imobilul
poate fi o porţiune de pământ sau un lucru cu caracter permanent
încorporat în pământ, spre exemplu: o clădire sau o construcţie, o
platformă şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe
platoul continental, izvoarele şi cursurile de apă, sunt imobile prin natura
lor. Plantaţiile prinse de rădăcini(gata să fie tăiate) arborii înrădăcinaţi
(gata să fie doborâţi), în principiu, păstrează natura lor imobiliară dar
numai atât timp cât separaţia nu a avut loc(art. 537 NCC); de asemenea,
rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un
imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în
aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt
temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate. Dar
chiar din acest moment, sub anumite aspecte, codul le tratează ca mobile
prin anticipaţie(art. 540 NCC), având în vedere desprinderea(separarea)
lor viitoare. Într-adevăr, vânzarea recoltelor desprinse din rădăcini,
arborii care se taie, materialele din demolări, toate concepute ca o
vânzare de bunuri viitoare, vor urma regimul vânzărilor mobiliare, mai
simplu şi mai lejer decât al vânzărilor imobiliare.
În opoziţie, mobilul prin natura sa este definit orice bun pe care
legea nu-l consideră imobil [art. 539 alin.(1), NCC]. Într-o definiţie mai
concisă, putem ilustra mobilele ca fiind acele bunuri caracterizate printr-
o mobilitate proprie sau împrumutată. În categoria acestor bunuri am
putea include o arie diferită şi anume: vehicule terestre, animale, nave,
aeronave, îmbrăcăminte, alimente, diamante, lingouri de aur, etc.
În categoria bunurilor corporale putem include şi bunurile imobile
prin destinaţie (materialele întrebuinţate în locul celor vechi dintr-un
imobil). Aceste bunuri mobile aduse pentru a fi întrebuinţate în locul
celor vechi, vor deveni imobile din momentul în care au căpătat această
destinaţie(de exemplu: placaje, chiuvete, ţevi, etc.).
2. Bunurile necorporale(res incorporales). Reprezintă bunuri
necorporale, acele bunuri care nu au o existenţă materială(corp,
substanţă), cărora le lipseşte materia tangibilă. Aceste bunuri, nu sunt
imaginare deoarece, întotdeauna va reprezenta o valoare economică în
patrimoniul unei persoane. În esenţă, bunurile necorporale pot fi doar
drepturile, deoarece drepturile pot fi necorporale. Însă, cea mai mare
parte a drepturilor poartă asupra unor bunuri corporale; s-ar putea spune
că în acest caz, ele sunt bunuri corporale. Dispoziţiile art.542 din NCC,
prevede destul de abstract la alineatul (1) că, „(…) Sunt supuse regulilor
referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora” iar în
continuare, alineatul (2): „Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în
limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile”.
Doctrina1 a ilustrat faptul că sunt însă şi drepturi, care nu au ca obiect un
lucru tangibil. Acestea sunt denumite bunuri necorporale absolut.
În aceste condiţii, considerăm util să distingem între drepturile
asupra bunurilor corporale(a) şi bunurile necorporale absolut(b).
A) Drepturi asupra bunurilor corporale. În funcţie de obiectul la
care se aplică, pot fi mobiliare sau imobiliare. Este adevărat că
dispoziţiile NCC nu folosesc în mod direct această expresie ci, aşa cum
1
36 | Adrian STOICA
este denumit art. 542, „Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra
bunurilor”. Aceste reguli, au importanţă după cum vom vedea pentru,
drepturile reale, drepturile de creanţă şi pentru acţiunile în justiţie.
• Dreptul real. Acesta poate fi privit separat de bunul la care se
aplică pentru a fi considerat el însuşi un bun, numai în privinţa
dezmembrămintelor dreptului de proprietate(de exemplu, dreptul de a
percepe pe durata vieţii veniturile rezultate dintr-un uzufruct, este un
bun). Acest exerciţiu juridic, nu este valabil în ceea ce priveşte dreptul de
proprietate care, fiind un drept real total, absoarbe toate utilităţile lucrului
şi se confundă cu acesta. Dreptul de proprietate este singurul drept real
care se identifică cu obiectul său. De aceea o persoană care are un drept
de abitaţie asupra unei clădiri nu va spune ‚clădirea mea’ ci va spune:
‚clădirea asupra căreia am un drept de abitaţie’. În consecinţă, putem
distinge în acest mod dreptul necorporal, de clădire care este obiectul său
material.
Dacă dreptul real se aplică asupra unui bun imobil, acesta va fi un
bun imobil(prin obiectul la care se aplică), iar dacă dreptul se aplică
asupra unui mobil, în mod similar va fi bun mobil.
• Dreptul de creanţă. În situaţia în care creditorul, poate cere
debitorului său un anumit bun, atunci acest drept reprezintă un bun. Dacă
obiectul său va fi imobiliar, dreptul de creanţă va avea un caracter
imobiliar(sunt cazuri rare deoarece cumpărătorul devine proprietar
imediat). Per a contrario, creanţele vor avea un caracter mobiliar dacă
obiectul lor este mobiliar. În această categorie putem include, în primul
rând, creanţele care tind să realizeze transferul proprietăţii unui bun
mobil în natură.
Domeniul de aplicare al drepturilor de creanţă este aproape infinit
deoarece, lucrurile sunt convertibile în bani. Din punct de vedere
didactic, am putea oferi câteva exemple şi anume: creanţele de
servicii( pot fi obligaţii de a face sau a nu face, cu o natură mobiliară
deoarece, în caz de neexecutare se transformă în obligaţii de sume de
bani); dreptul la închiriere al locatarului(în ciuda aparenţei, are un
caracter mobiliar deoarece stabileşte o serie de obligaţii în sarcina celui
care închiriază); restul de preţ din vânzarea unui imobil(chiar dacă
obiectul vânzării a fost un imobil, restul de preţ reprezintă o creanţă
mobiliară); etc.
• Acţiunea în justiţie. În contextul materiei noastre, acţiunea în
justiţie poate fi considerată ca acel mijloc juridic sau procesual pe care o
persoană îl are la îndemână, pentru a-şi apăra un drept în justiţie.
Acţiunile sunt clasificate1 în funcţie de drepturile a căror menire o
au să le apere, dar să le şi valorifice. În acest sens, acţiunea în justiţie prin
care o persoană cere instanţei, împotriva opoziţiilor altora, respectarea
dreptului său asupra unui bun, este ea însăşi un bun(de exemplu, acţiunea
în revendicare). Într-o oarecare măsură, această acţiune ar putea înlocui
bunul în patrimoniul proprietarului, cu condiţia ca instanţa să-i
recunoască în mod definitiv dreptul de proprietate asupra acelui bun. Ea
va fi imobiliară dacă bunul revendicat este un imobil şi mobiliară dacă
bunul revendicat este un bun mobil. Aceeaşi discuţie o putem avea şi în
cazul în care obiectul acţiunii îl constituie returnarea unei sume de bani.
Această acţiune va avea întotdeauna un caracter mobiliar.
Oricum, în toate cazurile şi indiferent de obiectul la care se
referă(mobil sau imobil), o acţiune în justiţie trebuie să fie admisă în
mod definitiv de către instanţele de judecată pentru că odată cu aceasta,
dreptul persoanei va fi recunoscut şi valorificat. Această recunoaştere şi
valorificare a dreptului, însă nu poate avea loc în cazul în care acţiunea în
justiţie va fi respinsă de către instanţa de judecată.
B) Bunurile necorporale absolute(bunuri pur necorporale). O

parte a doctrinei2 interne scoate în evidenţă existenţa acestor bunuri.
Bunurile necorporale absolute pot fi privite ca acele bunuri desprinse
total de orice suport material, fără nicio existenţă materială a obiectului
la care se referă. În aceste condiţii, nu putem discuta despre un obiect
mobiliar sau imobiliar al acestor bunuri. Însă, după cum vom observa,
1
Pentru mai multe amănunte referitoare la clasificarea acţiunilor, a se vedea: I.
Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 214-220; V.
M. Ciobanu, T. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuţional. Arbitraj.
Drept notarial., Ed. Naţional, Bucureşti, 2013, pp. 129-131.
2
38 | Adrian STOICA
ele vor fi întotdeauna mobile deoarece reprezintă expresia unor creanţe
sau a unor valori(obligaţiuni, acţiuni, părţi de interes, rente, etc.).
Aceste bunuri, sunt bunurile mobile prin determinarea legii. De
exemplu, în cazul contractului de societate, art. 1.894 din NCC
reglementează formarea capitalului social. Astfel, capitalul social
subscris se divide în părţi egale, numite părţi de interes, care se distribuie
asociaţilor proporţional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau
contractul de societate nu se prevede altfel. Acestea sunt drepturi de o
natură particulară, adică creanţe ale asociaţilor împotriva persoanei
juridice. Spre exemplu, dreptul la o fracţiune din beneficiile periodice
sau la dizolvare, dreptul la o fracţiune din activul partajabil; chiar dacă
există imobile în activ, părţile de interes nu vor fi considerate imobiliare
ci tot mobiliare pentru ca ele să poată fi transmise însă, în limitele şi
condiţiile prevăzute de lege(art. 1.901 NCC).
Un alt exemplu de bun mobil necorporal absolut, îl poate constitui
dreptul la o anumită sumă de bani plătibilă lunar sau anual, fie până la
moartea creditorului(renta viageră), fie pe o perioadă
nedeterminată(rentă perpetuă). Cu titlu exemplificativ de rentă viageră,
este cazul în care un proprietar în vârstă, în loc să-şi vândă imobilul în
schimbul unui preţ plătit dintr-o dată, el îl înstrăinează bunul respectiv în
schimbul unei rente lunare, anuale sau nedeterminate.
3. 3. Distincţia principală a bunurilor: bunuri mobile şi bunuri

imobile
Aceasta este diviziunea fundamentală cunoscută atât de vechile

reglementări civile, cât şi de Noul Cod civil.
După formularea art. 536 din NCC care stabileşte că: ’Bunurile
sunt mobile sau imobile’, ne poate conduce la concluzia că între acestea,
nu există o categorie intermediară de bunuri. În aceste condiţii, putem
distinge în principal între, bunuri imobile şi bunuri mobile.
Bunurile imobile potrivit art. 537 din NCC, sunt:
 terenurile;
 izvoarele şi cursurile de apă;
 plantaţiile prinse de rădăcini;
 construcţiile şi orice lucrări fixate de pământ cu caracter permanent;
 platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine
situate pe platoul continental dar şi tot ceea ce, în mod natural sau
artificial, este încorporat cu acest caracter permanent.
Tot cu privire la aceste bunuri, art. 538 din NCC determină anumite
situaţii, în care anumite bunuri rămân sau devin imobile. Astfel, rămân
bunuri imobile:
 materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi
din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă;
 părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de
acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.
Devin bunuri imobile, materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în
locul celor vechi, din momentul în care au dobândit această destinaţie.
Bunurile mobile conform art. 539 din Noul Cod civil, sunt:
 acele bunuri pe care legea nu le consideră imobile;
 undele electromagnetice sau asimilate acestora, produse în condiţiile
legii;
 energia de orice fel produsă, în condiţiile legii, de orice persoană
şi pusă în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a
sursei acesteia.
În egală măsură, potrivit art. 540 din Noul Cod civil, sunt bunuri
mobile prin anticipaţie:
 bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului;
 fructele neculese încă;
De asemenea, devin bunuri mobile prin anticipaţie, plantaţiile şi
construcţiile încorporate în sol, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt
privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor.
3. 4. Distincţia secundară a bunurilor prevăzută de Noul Cod

civil
Dacă în principal, bunurile sunt mobile sau imobile, în continuarea

prevederilor Noului Cod civil, sunt reglementate şi o serie aparte de
bunuri, pe care am putea-o lua în considerare ca fiind o distincţie sau
clasificare secundară. În aceste condiţii, se poate face distincţie între:
bunurile fungibile şi cele nefungibile(art. 543 NCC); bunurile consum-
40 | Adrian STOICA
ptibile şi cele neconsumptibile(art. 544 NCC); bunurile divizibile şi cele
indivizibile(art. 545 NCC); bunurile principale şi cele accesorii(art. 546
NCC).
A) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Definiţie.

Bunurile fungibile sunt lucrurile care pot fi înlocuite cu altele în
executarea unei obligaţii. Acest tip de bunuri pot ţine locul unele altora,
în executarea unei obligaţii(alimentele, banii, ţigările, etc.).
Bunurile nefungibile sunt lucrurile care nu se pot înlocui unele cu
altele pentru a libera pe debitor. În altă ordine de idei, bunurile
nefungibile sunt acele bunuri privite în mod individual şi care nu pot fi
înlocuite unele cu altele(un tablou de colecţie, un cal de cursă, o monedă
de aur veche, etc.). Cu toate acestea, alineatul (3) al art. 543 din NCC,
stabileşte că:”Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi
considerat ca nefungibil”.
Luând în considerare conţinutul definiţiilor, putem observa faptul
că aceste bunuri au o realitate fizică concretă. De aceea, în mod cotidian,
omul nu se raportează asupra bunului individual ci asupra genului din
care face parte. Bunurile care se determină prin cântărire, măsurare,
numărare, sunt denumite lucruri de gen (10 kg. de orez, 50 l de vin, etc.).
Lucrurile de gen sunt fungibile între ele, adică sunt interschimbabile (de
exemplu, acţiunile şi obligaţiile, valorile imobiliare, etc.)
Având în vedere celălalt tip de bunuri, putem reţine că există
anumite lucruri care chiar dacă fac parte din acelaşi gen, diferă prin
caracteristica lui individuală. Cu alte cuvinte, fiecare bun poate fi unic
deoarece, în identitatea sa, el constituie un lucru cert. Lucrurile sau
bunurile certe, sunt în opoziţie cu lucrurile sau bunurile de gen mai sus
exemplificate. Lucrurile certe prin caractere individuale, nu pot fi
interschimbabile(fungibile) cu nicio altă categorie de bunuri. Această
fungibilitate lipseşte constant la imobile, de exemplu, pentru că şi dacă ar
fi asemănătoare, acestea nu ar putea ocupa acelaşi loc în spaţiu(de
exemplu, două clădiri sau două terenuri). În cazul bunurilor mobile,
atunci când există caracteristici suficiente pentru ca simţurile umane să
nu se poată înşela, interschimbabilitatea (fungibilitatea)lor, nu poate fi
incidentă( de exemplu, costumele de comandă, animale, etc.).
Cu toate acestea, aşa cum am amintit legiuitorul a considerat util ca
părţile unui act juridic, să stabilească natura fungibilă sau nefungibilă a
unui bun.
Dacă ne raportăm la interesul acestei clasificări pentru practica
judiciară, putem aprecia în primul rând, că acesta rezultă din instituţia
compensaţiei(art. 1.617 din NCC), în care putem admite existenţa
fungibilităţii ca obiect între obligaţiile supuse compensării.
În continuare, acest interes practic poate fi relevat prin prisma
vânzării. Această operaţiune poate avea efecte diferite în funcţie de cum
ea devine incidentă asupra bunurilor fungibile sau asupra celor
nefungibile. În cazul vânzării unui bun cert, nefungibil, vânzătorul
trebuie să predea cumpărătorului chiar lucrul vândut fără a-l putea
schimba cu altul echivalent valoric şi cantitativ( de exemplu, tabloul de
colecţie). Contrar acestei situaţii,vânzătorul unui bun fungibil poate să
facă această înlocuire întrucât obligaţia sa nu priveşte un lucru
determinat. De asemenea, cumpărătorul unui bun nefungibil, cert, devine
imediat proprietar şi nu acelaşi lucru se poate întâmpla în cazul
cumpărătorului lucrurilor de gen atâta timp cât ele nu au fost indi-
vidualizate. Până la momentul individualizării lor, vânzătorul rămâne
proprietar, dar în acelaşi timp suportă riscul pieirii lor numai din cauză de
forţă majoră.
În ultimul rând, importanţa practică a acestei distincţii rezultă şi din
instituţia acţiunii în revendicare. În cazul în care bunurile fungibile au
fost amestecate cu alte bunuri fungibile ale debitorului, de acelaşi tip,
cantitate şi calitate, executarea va fi posibilă în natură sau în mod direct
asupra acestora. Dacă ele nu mai sunt în posesia debitorului, el va putea
fi obligat să le înlocuiască cu alte bunuri fungibile pentru că astfel
creditorul să obţină o reparaţie în natură. Dacă se constată lipsa acestor
bunuri fungibile, debitorul va fi obligat la plata echivalentului bănesc al
acestora, iar obiectul acţiunii în revendicare a bunului, se transformă în
recunoaşterea unui drept de creanţă al creditorului.
B) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile. Definiţie.

42 | Adrian STOICA
Sunt bunuri consumptibile acele bunuri care nu pot fi folosite
conform destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma substanţa, ori fără
a fi înstrăinate de la prima lor întrebuinţare. Bunurile neconsumptibile,
sunt acele bunuri care pot fi întrebuinţate în mod continuu fără ca prin
aceasta să se consume substanţa lor sau să fie implicată înstrăinarea.
Potrivit alineatului (3) al art. 544 din NCC, părţile pot conveni ca un
bun consumptibil prin natura sa să devină neconsumptibil dacă prin act
juridic, i se schimbă întrebuinţarea.
Această distincţie pe care o găsim implicit în art. 544 din NCC, îşi
are explicaţia în realitatea fizică a bunurilor. Într-adevăr, sunt bunuri care
se consumă, se distrug de la prima folosire(de pildă, alimentele,
cărbunele, benzina) şi altele care, dimpotrivă, rezistă la o folosire
îndelungată şi repetată (exemplu, hainele, televizoarele, autoturismele,
etc.).
Pe lângă consumarea materială a bunurilor dreptul ia în considerare,
pentru monedă, consumarea juridică, adică înstrăinarea. Moneda nu
poate fi utilizată altfel pentru efectuarea unei plăţi decât înstrăinând-o
(cheltuind-o).
Această distincţie suscită şi un interes practic deosebit. În primul
rând, putem lua drept exemplu cazul în care o persoană are dreptul de a
folosi temporar un lucru cu obligaţia de a-l restitui(împrumutul,
uzufructul, etc). Dacă discutăm despre bunuri neconsumptibile de la
prima întrebuinţare, la sfârşitul împrumutului sau uzufructului va trebui
să se restituie chiar acel lucru care a fost dat cu titlu de împrumut sau
uzufruct. Nu acelaşi lucru se poate întâmpla în cazul bunurilor
consumptibile. În acest caz, restituirea se poate face prin echivalent, deci,
va fi suficient să fie restituite bunuri asemănătoare în aceeaşi calitate,
cantitate şi valoare. De fapt, în cazul bunurilor consumptibile, împru-
mutul şi uzufructul, recunosc în realitate un drept de proprietate pentru că
astfel este imposibil să întrebuinţezi astfel de bunuri fără prerogativele
proprietăţii(de exemplu, dreptul de a distruge).
C) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Definiţie.

Bunurile divizibile sunt acele bunuri care pot fi împărţite fără a le fi
schimbată destinaţia.
Bunurile indivizibile, sunt bunurile care nu pot fi împărţite în natură
fără a li se schimba destinaţia.
Cu toate acestea, alineatul (3) al art. 545 din NCC, stabileşte că prin
act juridic un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Această clasificare, are drept criteriu măsura în care bunurile pot fi
împărţite în fragmente fără ca prin aceasta să-şi schimbe destinaţia
economică. Spre exemplu, o parcelă de teren este, în principiu, un bun
divizibil, ca şi o tonă de grâu sau o bucată de stofă. Banii sunt asimilaţi
bunurilor divizibile.
Dar de exemplu, sunt bunuri care nu pot fi împărţite fără ca să-şi
schimbe destinaţia economică anterioară( o haină, o maşină, un animal
viu, etc.).
Importanţa acestei clasificări, se manifestă cu deosebire în materia
partajului.
D) Bunuri principale şi bunuri accesorii. Definiţie.

Bunurile principale, sunt acele bunuri care au o existenţă de sine
stătătoare şi care pot fi folosite în mod independent.
Bunurile accesorii, sunt acele bunuri care au o existenţă legată de
un bun principal şi folosesc la întrebuinţarea bunului principal.
Prevederile art. 546 din NCC, evocă acest tip de bunuri dar şi unele
situaţii juridice. Astfel, destinaţia comună a bunului principal şi al celui
accesoriu poate fi stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri. Însă,
încetarea calităţii de bun accesoriu nu poate fi opusă unui terţ care a
dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal. Dacă se va
realiza o separare temporară a unui bun accesoriu de bunul principal,
primului nu îi înlătură această calitate.
Sunt situaţii când între două bunuri, chiar dacă din punct de vedere
material sunt distincte, unul îl completează într-o oarecare măsură pe
celălalt; spunem că el este accesoriu bunului principal. Cu titlu exem-
plificativ, am putea aminti, rama pentru un tablou, cheile pentru lacăt,
căpăstrul pentru cal, roata de rezervă pentru automobil, etc. Accesoriul
nu este întotdeauna indispensabil bunului principal dar îi aduce acestuia
o utilitate suplimentară. Pot fi situaţii în care este dificil să se determine
care este principalul şi care este accesoriul. În acest caz va trebui să avem
în vedere un criteriu funcţional:accesoriul este în serviciul principalului
şi nu invers.
44 | Adrian STOICA
Din mai multe texte ale Noului Cod civil, rezultă raportul dintre
principal şi accesoriu exprimat prin maxima accesorium sequitur
principale(accesoriul urmează soarta principalului). Această maximă are
două consecinţe:
• dacă două bunuri complementare, aparţinând la doi proprietari
diferiţi se vor reuni material, iar proprietarul principal va dobândi şi
proprietatea accesorului. Acest mod de dobândire a proprietăţii se
numeşte accesiune, prin el i se transmite accesoriului condiţia juridică a
principalului;
• dacă într-un contract sau într-un testament se prezumă că s-a
dispus de bunul principal, atunci, cu excepţia unei clauze contrarii, se
prezumă că s-a dispus şi de bunul accesoriu.
3. 5. Produsele bunurilor
În sens larg, această noţiune poate fi considerată o ipostază a
raportului dintre principal şi accesoriu. Cu titlu exemplificativ, potrivit
art. 547 din NCC: ‚Produsele bunurilor sunt fructele şi productele’.
Conform prevederilor art. 548 din NCC, rezultă faptul că unele
bunuri produc în mod periodic fructe1(în sens juridic), fără consumarea
substanţei lor(de exemplu, terenul agricol care dă anual o recoltă sau o
casă care este închiriată). Există însă şi bunuri care nu produc niciun
venit, denumite bunuri sterile(de exemplu: bijuteriile, lingourile de aur,
etc.).
Aşadar, fructul, în sensul art. 548 NCC, reprezintă acel produs
care derivă din folosirea unui bun principal, fără ca substanţa acestuia
să se diminueze(teren, pomi, capital, etc.). Textul amintit, în conţinutul
alineatului (1), clasifică fructele în trei categorii şi anume: fructe
naturale, fructe industriale si fructe civile.
Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun,
obţinute fără intervenţia omului(ex. ciupercile, fructele copacilor,
capitalul, sporul animalelor, etc).
Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun,
obţinute ca rezultat a activităţii sau intervenţiei omului (legumele
obţinute prin cultură şi orice recoltă).
1
O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pp.101-102;
Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către
o altă persoană în virtutea unui act juridic. Aceste fructe pot proveni din:
chirii, arenzi, dobânzi, dividende, etc.
În continuare, art. 549 NCC reglementează „Productele” bunurilor.
Putem reţine că acestea reprezintă produsele obţinute dintr-un bun cu
consumarea sau diminuarea substanţei acestuia. Productul presupune
consumarea substanţei şi este produs de bunul principal la intervale
neregulate; el nu se mai reproduce. De exemplu, pietrele desprinse
episodic dintr-o carieră neexploatată sau, arborii tăiaţi izolat. Aceste
bunuri odată separate de fond nu se vor mai reproduce. Fructul se
distinge de product deoarece el este produs în mod periodic şi
diminuează substanţa.
46 | Adrian STOICA
Capitolul II. Teoria generală a proprietăţii potrivit

noului Cod civil
 1. Aspecte generale privind dreptul de proprietate
În general, proprietatea1 reprezintă fundamentul oricărei orânduiri

sociale, a oricărui sistem statal. Evoluţia fiecărei societăţii, are in
principal în vedere proprietatea, fie că a fost privită în mod individual,
ori în general, la nivelul acelui sistem.
Din proprietate derivă în mod colateral, marile instituţii juridice şi
de aici, cele mai importante raporturi pe care un individ sau o instituţie le
pot încheia. Proprietatea a simbolizat întotdeauna, putere, libertate,
bogăţie şi prin urmare trebuie observată mişcarea şi transformarea
acesteia de-a lungul timpului.
Când discutăm despre proprietate, ne gândim mereu la un lucru, la
dreptul care primează asupra-i şi de asemenea la posesiunea care poate fi
exercitată asupra lui.
Dacă în decursul timpului, mijloacele de apărare a proprietăţii erau
lipsite de maleabilitate, proprietatea neputând fi sub niciun motiv ştirbită,
în schimb în contemporaneitate, constatăm existenţa unor norme care
reglementează anumite situaţii în care aceasta poate fi limitată, sau chiar
când titularul dreptului de proprietate poate fi expropriat.
De aceea, proprietatea poate fi privită prin prisma unei perspective
sociologice, economice şi nu în ultimul rând juridice.
În Codul nostru civil, aproape toate articolele gravitează în jurul
proprietăţii; dreptul de proprietate fiind, matricea2drepturilor subiective.
La începutul acestei secţiuni, vom analiza noţiunea de proprietate,
dar şi cea legată de dreptul de proprietate, după aceea, vom studia
1
Pentru mai multe amănunte referitoare la proprietate, a se vedea: O.
Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 107 -364; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat,
op.cit., pp. 10-62.
2
O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 107.
definiţia şi formele proprietăţii aşa cum sunt prezentate de Noul Cod
civil.
1. 1. Noţiunile de proprietate şi drept de proprietate
Din punct de vedere juridic, prin noţiunea de „proprietate”

înţelegem acea putere juridică aplicabilă tuturor drepturilor. „Proprie-
tatea" interesează dreptul civil din momentul în care a devenit o realitate
juridică, respectiv un raport juridic. Realitatea socio-economică a
proprietăţii, încadrată de norma juridică, devine realitatea juridică a
proprietăţii, adică dreptul de proprietate. Dacă ar fi să transpunem
afirmaţia şi în planul ştiinţei dreptului, ar rezulta că „proprietatea” – din
punct de vedere tehnico-juridic desemnează obiectul dreptului subiectiv
real de proprietate. De aceea, a fi proprietar înseamnă a deţine un bun în
mod exclusiv, a avea libertatea de a-l folosi şi de a-i da utilizarea dispusă
de nevoi, potrivit naturii acestuia. În dreptul roman expresia dominium
(stăpânire, proprietate) se referea nu numai la proprietatea propriu-zisă
(dominium proprietatis), dar şi la alte drepturi reale cum ar fi, de pildă,
proprietatea unui drept de uzufruct (dominium uzufructus).
Faţă de aceste aspecte, noi vom evoca în cadrul materiei noastre
termenul de proprietate ca fiind proprietatea asupra bunurilor mobile sau
imobile, corporale sau necorporale. Acest sens este întrebuinţat şi de
legiuitor în Noul Cod civil, mai precis în conţinutul art. 552.
În Constituţie, dar şi în Noul Cod civil(titlul II şi IV), termenul de
„proprietate” şi cel de „drept de proprietate” sunt sinonime.
Dreptul de proprietate este cel mai important şi mai amplu drept
real, fiind considerat „prototipul” drepturilor reale, iar prin drept real,
înţelegând puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru şi care
permite titularului de a reţine în tot sau în parte din utilităţile sale
economice. El este un drept real tip care absoarbe toate utilităţile
lucrului sau bunului şi care nu are limită decât lucrul însuşi. Proprietatea
este un drept complet(plena in re potesta). Dreptul de proprietate este un
drept total pentru că proprietarul său are toate puterile asupra bunului
său. Acest ansamblu de puteri, după cum vom remarca, se descompune
în trei atribute: usus sau just utendi (posesia); fructus sau jus fruendi
(folosinţa) şi abusus sau jus abutendi (dispoziţia). După cum spunea
48 | Adrian STOICA
Ihering, în cadrul proprietăţii: „dreptul şi obiectul sunt intim legate. Nu
pot coexista asupra aceluiaşi lucru două raporturi de proprietate;
unitatea lucrului, unitatea dreptului ”.
1. 2. Formele şi definiţiile proprietăţii
Ţinându-se cont de regimul juridic stabilit de prevederile art. 552

din NCC, formele1 dreptului de proprietate, sunt:
a) dreptul de proprietate privată;
b) dreptul de proprietate publică.
Această clasificare este cea mai importantă deoarece şi Constituţia
consacră aceste două forme în conţinutul art. 136 alin.(1) care statuează
că:”Proprietatea este publică sau privată”.
Într-o accepţiune largă prin drept de proprietate privată înţelegem
dreptul de proprietate particulară aparţinând persoanelor fizice şi juridice
de tip particular, dreptul de proprietate al societăţilor comerciale cu
capital integral sau majoritar de stat şi dreptul de proprietate privată al
statului, unităţilor administrativ-teritoriale şi al persoanelor juridice
înfiinţate de autorităţile centrale ale Statului sau de autorităţile
locale(cum sunt regiile autonome).
În egală măsură, prin drept de proprietate publică, înţelegem dreptul
de proprietate aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,
asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz
ori de interes public şi care sunt dobândite prin modurile stabilite de
legiuitor.
Noul Cod civil, alocă două definiţii formelor de proprietate. Astfel,
pentru dreptul de proprietate privată, art. 555 din NCC, consacră faptul
că acesta reprezintă: „Dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune
de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de
lege”. Tot acest text, stabileşte că dreptul de proprietate privată, în
condiţiile legii, este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după
caz.
Dreptul de proprietate privată poate fi dobândit prin convenţie,
moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efecte al
posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin
1
O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. p. 229; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B.
Nazat, op.cit., p.11.
ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, când
obiectul său se referă la recunoaşterea unui drept de proprietate, ori prin
efectul unui act administrativ(art. 557 NCC).
Dreptul de proprietate privată se stinge prin pierirea bunului,
abandon şi în condiţiile legii prin expropriere sau confiscare(art. 562
NCC).
Definiţia dreptului de proprietate publică este prezentată în
conţinutul art. 858 din NCC, care stabileşte că: „Proprietatea publică
este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi
administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin
declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie
dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege”.
Dreptul de proprietate publică poate fi dobândit prin achiziţie
publică ori expropriere pentru cauză de utilitate publică, efectuate în
condiţiile legii, donaţie sau legat, acceptate în condiţiile legii, prin
convenţie cu titlu oneros, prin transferul unui bun din domeniul privat în
cel public, sau prin alte moduri stabilite de lege(art. 863 NCC).
Dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit, sau
dacă a fost trecut în domeniul privat dacă a încetat uzul sau interesul
public, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
 2. Dreptul de proprietate privată

2.1. Titularii şi obiectul dreptului de proprietate privată
Prevederile constituţionale stabilesc fără echivoc că proprietatea
privată1 este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular
[art. 41 alin.(2) din Constituţie].
Proprietăţii private i se aplică regimul juridic de drept comun
reglementat în Noul Cod civil şi în alte acte normative. Într-o economie
de piaţă, bazata pe libera circulaţie a mărfurilor şi a bunurilor, ea trebuie
să constituie forma dominantă de proprietate. Aşa cum am observat, dacă
pentru proprietatea publică există dispoziţii ale Noului Cod civil, dar şi o
1
O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 255-260; G. Boroi, C. A. Anghelescu,
B. Nazat, op.cit., pp.12-37.
50 | Adrian STOICA
lege organică(Legea nr. 213/1998), pentru proprietatea privată nu există
o asemenea lege specială.
Sediul materiei dreptului de proprietate privată, îl constituie
art. 41 alin.(2) şi art. 136 alin.(1) din Constituţie; Noul Cod civil,
art. 553, 555-692; Legea nr. 18/1991, modificată; Legea nr. 10/2001,
modificată; Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală,
actualizată, etc.
Or, noţiunea de proprietate privată, cuprinde pe lângă domeniul
privat al statului şi dreptul de proprietate privată aparţinând persoanelor
fizice sau juridice.
Titularii(subiecţii) acestui drept pot fi: persoanele fizice,
persoanele juridice de drept privat, statul şi unităţile administrativ-
teritoriale; acestea din urmă având, aşadar, calitatea de persoane juridice
civile. Dar, unităţile administrativ-teritoriale pot avea şi calitatea de
persoane juridice de drept public atunci când sunt proprietare ale
bunurilor din domeniul public de interes local şi atunci dreptul de
proprietate va fi unul public.
În consecinţă, trebuie să reţinem că proprietatea privată, poate
aparţine oricărui subiect de drept. În categoria persoanelor juridice de
drept privat sunt incluse: societăţile comerciale(Legea nr. 31/1990,
republicată), societăţile comerciale cu participare străină cu sediul în
România(Legea nr. 31/1990, republicată), societăţile agricole(Legea nr.
36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură, modificată), organizaţiile cooperatiste(de exemplu, Legea nr.
169/1996 privind cooperaţia de consum şi de credit precum şi Decretul-
lege nr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperativelor
meşteşugăreşti), asociaţiile şi fundaţiile(O.G. nr. 26/2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii care a abrogat expres Legea nr. 21/1924 pentru
persoanele juridice), cultele religioase(Decretul nr. 177/1948 privind
regimul cultelor religioase). De dată recentă a apărut un nou subiect de
drept: grupul de interes economic(Legea nr. 161/2003).
Obiectul dreptului de proprietate privată. Aici, trebuie deosebit
între persoana fizică şi persoana juridică. Regula este că o persoană fizică
poate avea în proprietate orice bun mobil sau imobil mai puţin bunurile
care fac parte din domeniul public. Dacă actualmente o persoană fizică
poate avea un număr nelimitate de construcţii, în ce priveşte terenul,
acesta este limitat în unele cazuri. Astfel potrivit Legii nr. 18/1991,
constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
poate fi făcută, de regulă, pentru suprafeţe minime şi maxime, în funcţie
de zona în care se află terenul retrocedat.
De exemplu, în conformitate cu art. 42 din această lege, (1) în
localităţile cu deficit de teren, în care terenurile foştilor proprietari se află
în proprietatea statului şi aceştia nu optează pentru acţiuni in condiţiile
art. 37 din acelaşi act normativ şi nu li se pot atribui lor sau moşte-
nitorilor suprafaţa minima prevăzută de prezenta lege, comisiile judeţene
vor hotărî atribuirea unei suprafeţe de 5.000 mp de familie, în echivalent
arabil, la cerere, din terenurile proprietatea statului.
Însă, trebuie reţinut faptul că persoanele fizice pot dispune liber de
dreptul lor de proprietate, inclusiv prin crearea unor dezmembrăminte.
Clădirile pot fi închiriate iar terenurile arendate, după bunul plac.
În ce priveşte dreptul de proprietate privată al persoanelor juridice
cum ar fi societăţile comerciale, regimul lor este reglementat de Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comercial, modificată, cu precizarea că
acestea sunt proprietare asupra patrimoniului lor.
2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată
Potrivit definiţiei mai sus enunţate, putem reţine următoarele

caractere1 juridice aplicabile dreptului de proprietate privată:
a) Dreptul de proprietate este un drept exclusiv.
Exclusivitatea dreptului de proprietate relevă faptul că puterile
conferite de acest drept sunt independente de orice alte puteri ale altei
persoane externe asupra bunului respectiv. De la această regulă, există şi
unele excepţii. În primul rând situaţia în care legea(exproprierea pentru
cauză de utilitate publică) sau voinţa proprietarului de a dispune altfel(de
exemplu, în cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate - uzul,
uzufructul, superficia, servitutea şi abitaţie).
1
52 | Adrian STOICA
Caracterul exclusiv implică, după opinia noastră, caracterul deplin
al dreptului de proprietate, adică faptul că el conferă proprietarului cele
trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Din momentul în care este apropriat, un bun poate fi considerat
unul propriu, nu comun. Acesta aparţine individual, exclusiv unuia sau
mai multor proprietari. Înlăturarea oricărei alte persoane, poate fi
reversul recunoaşterii plenitudinii dreptului de proprietate privată. De
aceea, exclusivitatea proprietăţii în materie imobiliară impune terţelor
persoane interdicţia de a pătrunde într-un imobil, asigurând prin aceasta
o garanţie patrimonială. Garanţia patrimonială nu trebuie să fie
confundată cu inviolabilitatea domiciliului în sensul art. 27 din Consti-
tuţia României.
Această exclusivitate, face ca proprietatea să apară pentru titularul
său, ca un adevărat monopol, în sensul că terţele persoane nu au, în
principiu, nici o parte din utilitatea lucrului care aparţine altuia. Aceştia
nu pot nici să-l posedeze, nici să-l folosească şi nici dispună în vreun fel
de el. Caracterul exclusiv operează nu numai faţă de terţele persoane ci şi
faţă de stat sau unităţile administrativ-teritoriale.
b) Dreptul de proprietate este un drept absolut.
Chiar dacă nu există un punct de vedere unitar asupra acestui
caracter, putea afirma că dreptul de proprietate este un drept absolut
deoarece el este dreptul cel mai complet dintre toate celelalte drepturi
reale. El conferă titularului său totalitatea prerogativelor, adică posesia,
folosinţa şi dispoziţia. Din punct de vedere fonetic, absolut înseamnă
nelimitat. De aceea, legiuitorul civil a consacrat acest caracter dreptului
de proprietate în ideea că proprietarul nu poate fi subiectul nici unei
restricţii, nici din partea persoanelor fizice şi nici chiar din partea
statului. Însă acest caracter stabileşte doar o regulă generală are, aşa cum
vom observa, are şi anumite excepţii.
În acest sens, absolutismul proprietăţii afirmat de art. 555 NCC este
considerat unul relativ, deoarece este dezminţit de textul invocat care
adaugă:’în limitele prevăzute de lege’. Oricum, această dispoziţie nu
este o noutate fiind menţionată şi în vechiul art. 480 din Codul civil de la
1865. De aceea, pare puţin contradictoriu să începi prin a spune că
dreptul de proprietate este absolut şi în continuare să adaugi că acest
caracter suferă limitări prin lege. În acest sens, pretinsa proprietate
absolută poate fi mai degrabă una iluzorie şi limitată la dispoziţiile legii.
De aceea, caracterul ‚absolut’ nu trebuie înţeles ca fără limite,
deoarece proprietatea privată suferă nenumărate îngrădiri. Cu alte
cuvinte, s-a spus că dreptul de proprietate fiind un drept social, conţine el
însuşi nucleul propriei limitări. Pe de altă parte, putem reţine că el este
absolut, pentru că este opozabil tuturor (erga omnes). Aceasta opoz-
abilitate, face ca în cazul în care bunul ajunge în detenţia sau posesia
nelegitimă a altei persoane, proprietarul are dreptul să-l revendice prin
acţiunea în revendicare. Caracterul absolut al dreptului de proprietate îi
conferă acestuia dreptul de urmărire şi de preferinţă.
Or, proprietatea poate fi o libertate recunoscută titularului său
deoarece, din interpretarea art. 555 NCC rezultă că acesta întrebuinţează,
foloseşte şi dispune de un bun în cadrul acestor limite legale. În opoziţie
cu dreptul de proprietate, titularul oricărui alt drept real nu poate face
decât ceea ce i s-a acordat în mod expres să facă(de exemplu, abitaţia,
uzufructul, etc.).
c) Dreptul de proprietate este un drept perpetuu.
Perpetuitatea dreptului de proprietate ilustrează acea trăsătură a
dreptului de proprietate privată prin faptul că el durează atâta timp cât
există şi bunul şi nu se pierde prin neuz. Cu certitudine, această trăsătură
este necesară dreptului de proprietate privată deoarece, el nu poate fi
numai exclusiv ci şi perpetuu.
Proprietatea este perpetuă în trei sensuri:
 sub aspectul ereditar;
 sub aspectul imprescriptibilităţii;
 sub aspectul inviolabilităţii.
Ce trebuie să înţelegem prin sensul perpetuităţii ereditare a
proprietăţii? În primul rând, proprietatea nu este viageră întrucât, ea nu se
stinge odată cu moartea titularului său. Proprietatea trece moştenitorilor
pe care autorul(de cujus) i-a desemnat prin testamentul său, în lipsa unui
asemenea act, celor pe care legea îi cheamă să-i succeadă. Prin
intermediul acestei proceduri se efectuează o transmitere, o perpetuare a
dreptului de proprietate de la autor( de cujus), la moştenitori.
54 | Adrian STOICA
Din cel de-al doilea sens, proprietatea este numită perpetuă
pentru că ea nu este susceptibilă de a se pierde prin neuz, prin
nefolosinţă [art. 562 alin. (1) NCC]. Proprietarul care din diverse
motive este împiedicat să-şi exercite dreptul, nu îl pierde pentru că el
sau moştenitorii săi, chiar după o perioadă îndelungată, pot să
revendice proprietatea. Dreptul de proprietate nu se stinge în caz de
neexercitare, prin efectul prescripţiei1 extinctive.
Regula este că acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate
este imprescriptibilă. Această regulă, nu înseamnă că proprietarul care
nu şi-a exercitat dreptul timp de 20 de ani poate întotdeauna să revendice
acel bunul deoarece, în acest interval, o terţă persoană ar putea exercita
posesia şi să devină proprietar prin uzucapiune(prescripţia achizitivă).
În consecinţă, în acest caz, acţiunea în revendicare a proprietarului
poate rămâne fără obiect, în faţa uzucapiunii intervenite. Pentru a reţine
mai bine acest sens, trebuie avut în vedere faptul că principiul impre-
scriptibilităţii dreptului de proprietate privată nu prezintă interes practic,
decât în cazul în care nicio persoană nu poate demonstra intervenţia
uzucapiunii(prescripţia achizitivă). Acest principiu nu se aplică nici din
punctul de vedere al reconstituirii dreptului de proprietate privată în
temeiul Legii nr. 10/2000 privind regimul juridic al imobilelor preluate
abuziv, modificată sau al Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată,
deoarece prin perpetuitate, i se poate recunoaşte dreptul unui titular
deposedat în mod abuziv de vechiul regim comunist. De aceea, în toate
cazurile de acest gen, proprietarul este preferat statului.
Dintr-un ultim sens, proprietatea este perpetuă şi pentru că ea este,
în principiu, inviolabilă. Dispoziţiile art. 136 alin.(5) din Constituţie
statuează că: ‚Proprietatea privată este, inviolabilă, în condiţiile legii
organice’. Prin prisma acestui sens, putem presupune că proprietatea nu
poate fi cedată prin forţă[art. 562 alin.(3) NCC]. După cum vom
remarca, prin prisma atributului dispoziţiei, dreptul de proprietate este
1
Pentru o cercetare mai amănunţită privind instituţia prescripţiei, a se vedea,
M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
2
transmisibil prin acte între vii (inter vivos) şi în mod obligatoriu,
proprietatea se va transmite şi pentru cauză de moarte.
De asemenea, acest caracter al perpetuităţii dreptului de proprietate
privată are incidenţă chiar şi în cazul abandonului unui bun( de exemplu,
abandonul unui vehicul potrivit Legii nr. 421/2002).
2.3. Analiza atributelor dreptului de proprietate privată
Fiind un drept total, dreptul de proprietate privată înglobează

diverse atribute care, prin reunirea lor, constituie deplina proprietate a
titularului. Aceste atribute determinate de alineatul (1) al art. 555 din
NCC, sunt puteri inerente proprietăţii private, considerate prerogativele
acesteia în număr de trei: jus utendi sau usus( dreptul de a poseda), jus
fruendi sau fructus (dreptul de a folosi) şi jus abutendi sau
abusus( dreptul de a dispune). Exerciţiul acestor atribute poate fi limitat
prin lege(alin.2, art. 556 NCC), sau în unele cazuri prin voinţa proprie-
tarului[alin. (3), art. 556 NCC].
a) Jus utendi sau usus ( atributul posesiei unui bun)
Acest atribut constă în prerogativa titularului dreptului de
proprietate privată de a se servi sau utiliza bunul. Uzul poate aparţine fie
proprietarului bunului care îl exercită în putere proprie şi în interes
propriu, fie unei alte persoane care îl exercită cu acordul proprieterului în
numele şi interesul acestuia.
Doctrina1 ilustrează usus în beneficiul proprietarului, ca fiind
contactul direct cu obiectul apropriat, puterea de a se servi personal de
lucrul său după destinaţia acestuia. Utilizarea unei clădiri de către
proprietar, constă în faptul de a o locui el însuşi. Utilizarea sau uzul este
ca o alternativă a folosinţei. Deoarece reprezintă o opţiune, dreptul de
utilizare include pentru proprietar şi dreptul de a nu se servi de lucrul său
după bunul plac(de exemplu, dintr-un cal de tracţiune, stăpânul său îl
poate face cal de curse).
2
O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. p. 165; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B.
Nazat, op.cit., p.18.
1
O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. p. 167.
56 | Adrian STOICA
De aceea, uzul, reprezintă mijlocul indispensabil fiecărui proprietar
pentru a realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietăţii sale.
Această alternativă a folosinţei se va referi întotdeauna la un bun
neexploatat.
b) Jus fruendi sau fructus (atributulde a folosi un bun)

Reprezintă acel atribut al dreptului de proprietate privată în temeiul
căruia, proprietarul poate folosi bunul în interesul său culegând inclusiv
fructele.
Atributul folosinţei sau fructus, este în primul rând dreptul
proprietarului de a exploata bunul său sau de a-l lăsa neproductiv. În
acest caz, folosinţa include un drept de opţiune, care îi corespunde un
drept de inacţiune recunoscut proprietarului. Astfel, dreptul de a nu folosi
bunul, de a-l lăsa neexploatat, trebuie şi el inclus în acest atribut.
De aceea, trebuie să reţinem faptul că folosinţa constă în dreptul de
a percepe fructele de orice fel pe care le produce bunul respectiv. Altfel
spus, folosinţa este dreptul de a culege veniturile unui lucru, fie prin acte
materiale de folosinţă (de exemplu, proprietarul îl valorifică direct,
culegând el însuşi fructele - cules de ciuperci, de fructe, de cereale, de
struguri, etc.), ori prin acte juridice de folosinţă(de exemplu cazul în care
acesta percepe fructele, dând bunul în arendă sau în chirie).
De asemenea, dreptul de folosinţă priveşte şi dreptul de a păstra sau
consuma fructele percepute, după bunul plac al proprietarului. Aceasta
poate fi făcută printr-un un act material de consumare sau de un act
juridic de înstrăinare întrucât, titularul folosinţei nu trebuie să dea
explicaţii cu privire la modul de utilizare a veniturilor obţinute, decât în
cazurile prevăzute de lege.
c) Jus abutendi sau abusus( atributul de a dispune de un bun)

Reprezintă atributul care îi conferă proprietarului, dreptul de a
dispune liber de bunul său. Acest atribut, face din dreptul de proprietate
privată un drept total. Lipsa acestuia ne facem să fim în prezenţa unui
dezmembrământ al proprietăţii.
Dreptul de dispoziţie este relevat ca dreptul de dispune în sens
material sau juridic de un bun. Acest atribut face din proprietar un
adevărat „stăpân” al bunului deoarece, el găseşte în puterea de dispoziţie
conferită de lege, cele mai importante mijloace de a-şi realiza dorinţa sa
de suveranitate asupra lucrului său. Acestă putere de dispoziţie se
înfăţişează prin efectuarea de către titularul dreptului de proprietate a
unor acte materiale de dispoziţie, respectiv, a unor acte juridice de
dispoziţie.
Actele materiale de dispoziţie. Titularul dreptului de proprietate
privată, în virtutea atributului abusus, are dreptul de a-şi demola o
construcţie sau o parte din aceasta, a-şi dărâma un zid, de a-şi distruge
recolta, etc. Această atitudine o poate avea, cu excepţia cazurilor în care
norme prohibitive interzic distrugerea. Însă deseori, interesul
proprietarului face ca această atitudine distructivă să fie înfrânată.
Actele juridice de dispoziţie. Titularul dreptului de proprietate are
dispoziţia juridică a bunului său. În spiritul acestei puteri de dispoziţie,
proprietarul este cel care poate să vândă sau să dea gratuit ceea ce
are(vânzare, donaţie, testament, etc.). Însă, titularul dreptului de
proprietate poate să îndeplinească în mod valabil, cu privire la bunul său,
orice acte de dispoziţie chiar dacă nu sunt acte de înstrăinare
(înstrăinarea nu trebuie să se confunde cu dispoziţia). De exemplu,
constituirea unei ipoteci mobiliare sau imobiliare. De asemenea, acesta
poate să încheie orice acte juridice privind bunul său, adică: contracte de
întreţinere; contracte de asigurare; contracte de închiriere; să dea anumite
bunuri în administrarea altei persoane. Totodată, el poate să-şi dezmem-
breze dreptul de proprietate privată prin constituirea unui drept de
uzufruct în interesul unei terţe persoane sau să cedeze nuda proprietate
reţinând uzufructul, etc. Anumite acte de înstrăinare nu sunt acte de
dispoziţie deoarece, acestea se referă la fructele sau la productele
bunurile(de exemplu: vânzarea unor recolte).
Tot aici trebuie de reţinut faptul că acestui atribut, i se recunoaşte şi
un drept de opţiune care se înfăţişează ca un drept de refuz. Această
opţiune presupune un aspect negativ în cazul în care proprietarul refuză
înstrăinarea unui bun său. Însă, dreptul de dispoziţie trebuie exercitat de
titularul său în condiţiile legii şi cu bună-credinţă deoarece în caz contrar,
vom fi în prezenţa abuzului de drept în sensul art. 15 din NCC.
58 | Adrian STOICA
2. 4. Limitări sau îngrădiri în exerciţiul dreptului de proprietate
privată
În cadrul acestei secţiuni, vom analiza succint limitele1 aplicabile

atât exerciţiului proprietăţii private cât şi a celei publice.
Aşa cum rezultă şi din finalul definiţiei consacrate în art. 555 din
NCC, proprietatea privată conferă dreptul titularului său de a poseda,
folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, „în
limitele prevăzute de lege”. Însă, aceste limite nu pot fi stabilite numai de
lege ci, după cum vom observa şi prin convenţie sau de către instanţa de
judecată.
Astfel, limitele sau limitările care privesc exerciţiul dreptului de
proprietate privată, sunt reglementate de art. 602-630 din NCC şi pot fi:
a) legale; b) convenţionale; c) judiciare;
a) Limitele legale ale exercitării dreptului de proprietate privată

(art.602-625 NCC).
În această categorie, legea poate limita exercitarea dreptului de
proprietate, fie în interes public, ori în interes privat. Însă, limitele legale
în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate temporar prin acordul
părţilor, nu înainte ca pentru opozabilitate faţă de terţi, acestea să facă
obiectul formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. Astfel de limite
ale dreptului de proprietate privată pot privi următoarele situaţii:
 Folosirea apelor(art. 604-610 NCC). În această situaţie,
legiuitorul a instituit reguli pentru proprietarii fondurilor de teren aflate
în apropierea unor ape curgătoare ori necurgătoare. Din raţiuni didactice,
vom fi destul de succinţi cu aceste teme motiv pentru care vom efectua
scurte consideraţii. Astfel, potrivit art. 604 din NCC, proprietarul
fondului inferior nu poate împiedica în niciun fel curgerea firească a
apelor provenite de pe fondul superior. Dacă această curgere cauzează
prejudicii fondului inferior, proprietarul acestuia poate cere autorizarea
justiţiei să efectueze pe fondul său, lucrările necesare schimbării direcţiei
apelor, suportând toate aceste cheltuieli. În acest caz şi la rândul său,
1
B. Nazat, op.cit., p.18-26.
proprietarul fondului superior este obligat să nu efectueze nicio lucrare
de natură să agraveze situaţia fondului inferior. În cazul curgerii
provocate a apelor, art. 605 din NCC stabileşte faptul că, proprietarul
fondului inferior nu poate împiedica nici curgerea unor astfel de ape
provenite de pe un fond superior sau de la alte persoane. În acest caz,
proprietarul fondului superior este obligat să aleagă mijloacele de
scurgere de natură să aducă prejudicii minime fondului inferior,
rămânând dator la plata unei despăgubiri juste şi prealabile către
proprietarul acestui din urmă fond. De asemenea, considerăm util să
amintim că legiuitorul civil a prevăzut şi reglementat în Noul Cod civil,
cazul cheltuielilor referitoare la irigaţii(art. 606), dar şi obligaţia
proprietarului căruia îi prisoseşte apa(art. 607), precum şi dispoziţii
privind întrebuinţarea izvoarelor(art. 608) sau modul în care se pot
acorda despăgubirile datorate proprietarului fondului pe care se află
izvorul(art. 609);
 Picătura streşinii casei(art. 611 NCC). Obligaţia instituită de
această normă, cade în sarcina proprietarilor de construcţii care trebuie
să-şi edifice streaşina acesteia, astfel încât apele provenind de la ploi să
nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin;
 Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite
construcţii, lucrări şi plantaţii(art. 612-613 NCC). Cu privire la acest
caz, legiuitorul distinge între distanţa minimă în construcţii şi cea pentru
arbori. Astfel, potrivit art. 612 NCC, orice construcţii, lucrări sau
plantaţii se pot face de către proprietarul fondului numai cu respectarea
unei distanţe minime de 60 de cm. faţă de linia de hotar, dacă nu se
prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât să
nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin. Însă, prin acordul
părţilor exprimat într-un înscris autentic, această distanţă minimă poate fi
modificată.
În privinţa distanţei minime pentru arbori(art. 613 NCC), dacă nu
există dispoziţii exprese în regulamentul de urbanism sau a obiceiului
locului, aceştia trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia
de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor sau a
gardurilor vii. Dacă această distanţă nu va fi respectată, proprietarul
vecin va fi îndreptăţit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea, la
60 | Adrian STOICA
înălţimea cuvenită, a arborilor, plantaţiilor ori a gardurilor vii, pe
cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate, având
totodată şi dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul
său;
 Vederea asupra proprietăţii vecinului(art. 614-616 NCC). În
situaţia în care un zid comun desparte două proprietăţi, nu va fi permis să
se facă o fereastră sau o deschidere în acesta, decât cu acordul
proprietarului vecin. Între fondul îngrădit ori neîngrădit aparţinând unui
proprietar, este obligatorie păstrarea unei distanţe de 2 metri pentru
edificarea unei ferestre de vedere, balcon sau alte asemenea lucrări
care ar putea fi orientate către acest fond, de la graniţa fondului vecin.
 Dreptul de trecere (art. 617-620 NCC). Acest caz, este
reglementat de către legiuitor în două situaţii distincte: exercitarea
dreptului de trecere al unui proprietar care este lipsit de acces la calea
publică şi exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale. În prima
situaţie, proprietarul unui fond(fond dominant) care este lipsit de accesul
la calea publică, are dreptul să i se permită trecerea pe fondul(fond
aservit) vecinului său pentru exploatarea fondului propriu în condiţii de
natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate
asupra fondului ce are acces. Dacă vor exista mai multe fonduri în
această situaţie, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce mai
puţine prejudicii. Acest drept de trecere este imprescriptibil şi se stinge în
cazul în care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publică.
Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale poate avea loc
dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt
act juridic. În această situaţie, dreptul de trecere nu poate fi cerut decât
celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea.
Întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere în toate
cazurile, pot fi determinate prin înţelegerea părţilor, sau prin hotărâre
judecătorească de către instanţa de judecată, sau printr-o folosinţă
continuă pe timp de 10 ani.
În caz de prejudicii, proprietarul unui fond aservit poate cere
despăgubiri împotriva proprietarului unui fond dominant.
De asemenea, Noul Cod civil instituie câteva reglementări incidente
şi altor situaţii privind dreptul de trecerecum ar fi: dreptul de trecere
pentru utilităţi (art. 621), dreptul de trecere pentru efectuarea unor
lucrări (art. 622), sau dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie
(art. 623).
b) Limitele convenţionale(art. 626-629 NCC).
Aceste categorii de limite, pot fi aplicabile dreptului de proprietate
privată prin două moduri: prin acte juridice şi prin clauza de
inalienabilitate.
Limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice, se poate
efectua prin acordul consimţit de către proprietarul unui bun, dacă acesta
nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri(art. 626 NCC).
Cu privire la clauza de inalienabilitate, trebuie să reţinem că în
general, bunurile proprietate privată sunt alienabile(pot fi înstrăinate)
însă, inalienabilitatea acestora, reprezintă imposibilitatea ca un bun să
fie urmărit de către creditorii titularului acelui bun, sau mai putem spune
că inalienabilitatea reprezintă indisponibilitatea acelui bun.
În principal sunt inalienabile lucrurile nesusceptibile de apropriere
privată(aerul, apa, razele soarelui, etc.), bunurile domeniului public,
drepturile de uzufruct, uz, abitaţie, etc.
Există apoi bunuri proprietate privată care sunt declarate de lege
temporar inalienabile sau alienabile condiţionat precum:
• locuinţele dobândite în proprietate de chiriaşi în temeiul Legii nr.
112/1995;
• locuinţele realizate cu subvenţii de la bugetul de stat în baza
art.19 din Legea nr. 114/1996; ele nu pot fi înstrăinate decât după
restituirea sumelor actualizate primite cu acest titlu.
Unele bunuri nu pot fi indisponibilizate. Astfel, terenurile cu privire
la care există litigii la instanţele judecătoreşti; sau imobilele construite,
cumpărate, realizate, consolidate sau extinse prin utilizarea unor credite
acordate de instituţiile financiare autorizate, nu pot fi înstrăinate până la
rambursarea integrală a creditului, decât cu acordul prealabil al
creditorului ipotecar (art. 5 din Legea nr. 190/1999 privind creditul
ipotecar pentru investiţii imobiliare)
Bunuri care au un circuit civil restrâns sunt:
62 | Adrian STOICA
• armele şi muniţiile(Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi
al muniţiilor);
• materialele explozive(Legea nr. 126/1995 privind regimul
materialelor explozive);
• deşeurile toxice(Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor),
etc.
Noul Cod civil, stabileşte în conţinutul art. 627 că, prin convenţie
sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru
o perioadă de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios şi legitim.
Acest termen, va curge de la momentul dobândirii bunului. Această
clauză, denumită clauză de inalienabilitate, pentru a fi opozabilă, trebuie
înscrisă în registrele de publicitate. De asemenea, potrivit textului mai
sus enunţat, această clauză este subînţeleasă în convenţiile din care se
naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană
determinată sau determinabilă. Totodată, clauza de inalienabilitate nu
poate opri transmiterea bunului pe calea succesiunii.
Dacă această clauză va fi încheiată cu nerespectarea condiţiilor
prevăzute de lege şi va fi considerată nulă, atunci va atrage nulitatea
întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia, iar în
contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la
proba contrară.
c) Limitele judiciare(art. 630 NCC).
Acest tip de limitare a dreptului de proprietate privată, se realizează
doar de către instanţa de judecată şi priveşte numai cazurile de
vecinătate1. Atunci când două fonduri aparţin unor proprietari diferiţi, se
crează o situaţie de fapt, iar vecinătatea va fi întotdeauna un fapt.
Exploatarea celor două fonduri vecine dă naştere unor raporturi juridice
între titulari, denumite raporturi de vecinătate.
În situaţia depăşirii exercitării dreptului de proprietate în raporturile
de vecinătate, instanţa de judecată, poate să îl oblige la despăgubiri pe
proprietarul care a cauzat, în exercitarea dreptului său, inconveniente mai
mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate. De asemenea, instanţa
1
O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 197-201.
de judecată poate interveni şi limita exercitarea dreptului de proprietate
al acestuia, în cazul în care constată aceste inconveniente.
2.5. Regimul juridic al construcţiilor proprietate privată
Construcţiile pot fi înstrăinate prin simplul acord de voinţă al

părţilor(solo consensu), fără a mai fi necesar pentru validitatea actului o
anumită formă sau obţinerea unei autorizaţii. De la această regulă există
unele excepţii cuprinse în Noul Cod civil, dar şi în anumite legi
speciale(Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor,
Legea nr.114/1992, denumită - Legea locuinţei, Legea nr. 350/2001
privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, etc.).
Aceste excepţii sunt:
A) Forma autentică pentru actul de înstrăinare între vii:
De exemplu, în materia donaţiilor când cerinţa formei autentice a
actului de înstrăinare este cerută de lege ad validitatem (art. 1.011 NCC).
Aceeaşi cerinţă este incidentă şi în cazul testamentului autentic(1043
NCC). Nerespectarea acesteia în ambele exemple prezentate, se
sancţionează cu nulitatea absolută a actelor respective.
B) Obţinerea unei autorizaţii sau aprobări prealabile pentru
înstrăinarea dreptului de proprietate asupra construcţiei. Această
condiţie este impusă în următoarea situaţie:
a) Executarea lucrărilor de construcţii sau desfiinţarea acestora.
Construcţiile pot fi realizate numai pe baza unei autorizaţii de
construire sau desfiinţare care se eliberează de către delegaţiile per-
manente ale consiliilor judeţene, de primarul general al municipiului
Bucureşti sau de primari (art. 4 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea
executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor).
Autorizaţia de construire reprezintă un act administrativ al
administraţiei publice locale, în temeiul căruia se asigură respectarea
măsurilor legale cu privire la amplasarea, proiectarea, executarea şi
funcţionarea construcţiilor.
Ca acte ale administraţiei publice locale, atât autorizaţia de
construcţie cât şi cea de desfiinţare a construcţiilor sunt supuse con-
64 | Adrian STOICA
trolului judecătoresc conform Legii nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ.
Prin legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul, s-a instituit obligativitatea obţinerii şi eliberării certificatului
de urbanism pentru adjudecarea prin licitaţie a lucrărilor de proiectare şi
execuţie a lucrărilor publice şi pentru legalizarea actelor de înstrăinare,
partajare sau comasare a bunurilor imobile.
Certificatul de urbanism este actul de informare, cu caracter
obligatoriu, prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau
locale face cunoscut regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi
alte operaţiuni imobiliare potrivit legii. El se eliberează la cerere de către
preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului
Bucureşti sau de primari, iar scopul eliberării este de a obţine autorizaţia
de executare a lucrărilor de construcţii sau de desfiinţare a construcţiilor.
2.6. Regimul circulaţiei juridice a terenurilor proprietate privată
Regimul comunist, în perioada anilor 1947-1989, a îngrădit pro-

gresiv dreptul de proprietate asupra terenurilor ajungându-se până acolo
încât, prin Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a
localităţilor urbane şi rurale, s-a interzis înstrăinarea terenurilor prin acte
între vii.
După anul 1989, odată cu revenirea societăţii româneşti la sistemul
statului de drept, a fost necesar să se adopte măsuri reparatorii pentru cei
ce au pierdut proprietatea imobiliară pe nedrept. În privinţa terenurilor,
considerăm deosebit de util să amintim două acte normative, care în
actualul sistem de drept au o importanţă aparte.
În primul rând, trebuie amintit faptul că legea de bază care
reglementează restituirea terenurilor şireconstituirea drepturilor de
proprietate asupra acestora, este Legea nr.18/1991 privind fondul funciar.
Potrivit acestui act normativ, terenurile sunt împărţite pe de o parte, din
punct de vedere al destinaţiei lor iar, pe de altă parte, din punctul de
vedere al formei de proprietate.
În funcţie de primul criteriu terenurile se împart în:
a) terenuri cu vegetaţie agricolă;
b) terenuri cu destinaţie forestieră;
c) terenuri aflate permanent sub apă;
d) terenuri intravilane;
e) terenuri cu destinaţie specială.
Potrivit celui de-al doilea criteriu, putem deosebi între:
a) terenuri aflate în proprietate privată;
b) terenuri aflate în proprietate publică.
Cel de-al doilea act normativ de o importanţă deosebită în materia
terenurilor proprietate privată îl constituie Legea1 nr. 17/2014 privind
unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole
situate în extravilan. Aşa cum rezultă şi din denumirea sa, legea se referă
numai la raporturile de înstrăinare prin vânzare-cumpărare care
privesc terenuri agricole situate în extravilanul unei localităţi.
Prezentul act normativ consacră câteva caracteristici speciale
incidente vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilanul
unei localităţi din România, în sensul că:
 cetăţenii şi persoanele juridice aparţinând unui stat membru al
UE sau statelor care sunt parte la Acordul privind Spaţiul Economic
European (ASEE) sau la Confederaţia Elveţiană, pot achiziţiona astfel
de terenuri în condiţii de reciprocitate;
 cetăţenii unui stat terţ şi apatridul cu domiciliul într-un stat terţ,
precum şi persoanele juridice având naţionalitatea unui stat terţ pot
dobândi drept de proprietate asupra acestor terenuri în condiţiile
reglementate prin tratatele internaţionale, pe bază de reciprocitate, dar şi
în condiţiile acestei legi;
 obţinerea unui aviz special din partea Ministerului Apărării
Naţionale eliberat în urma consultării cu organele de stat cu atribuţii în
domeniul siguranţei naţionale când se pune în discuţie vânzarea-
cumpărarea unui teren agricol situat în extravilan aflat pe o adâncime de
30 km faţă de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, precum şi cele de
până la 2.400 m faţă de obiectivele speciale; sau din partea Ministerului
Culturii, respectiv a serviciilor publice deconcentrate în cazul în care se
1
A fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 178 din 12 martie 2014.
66 | Adrian STOICA
pune în discuţie vânzarea-cumpărarea unui teren agricol situat în
extravilan pe care sunt situate situri arheologice;
 operaţiunea de vânzare-cumpărare a unor astfel de terenuri, se
face cu respectarea dreptului de preemţiune în următoarea ordine:
coproprietarii; arendaşii; proprietarii vecini; statul român prin Agenţia
Domeniilor Statului;
 potrivit art. 6 din lege, Primăria în raza căreia se află acest bun
imobil are următoarele obligaţii: în termen de o zi de la înregistrarea
cererii privind vânzarea-cumpărarea unui teren agricol să afişeze timp
de 30 de zile oferta de vânzare depusă de vânzător, la sediul său sau pe
pagina de internet; în termen de 3 zile de la înregistrarea cererii
vânzătorului să transmită Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
şi structurilor teritoriale ale acestuia, un dosar care să cuprindă lista
preemptorilor, respectiv copiile cererii de afişare şi a ofertei de vânzare;
 acelaşi text de lege, impune şi Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale, precum şi structurilor teritoriale ale acestuia,
obligaţia ca în termen de 3 zile lucrătoare de la înregistrarea dosarului
transmis de Primărie, să afişeze pe site-urile oferta de vânzare, timp de
15 zile.
Pentru a fi valabilă operaţiunea de vânzare-cumpărare a terenurilor
agricole situate în extravilan, aceasta trebuie să respecte condiţiile de
fond şi de formă prevăzute de NCC, dar şi a dreptului de preemţiune
recunoscut persoanelor mai sus amintite. Singura excepţie reglementată
de lege, va fi cazul în care vom fi în prezenţa unei vânzări-cumpărări a
unui teren agricol extravilan, pe care sunt situate situri arheologice
clasate. În această situaţie, vânzarea-cumpărarea se va face potrivit Legii
nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată.
 3.Dreptul de proprietate publică
3.1. Titularii şi obiectul dreptului de proprietate publică

1
Sediul materiei dreptului de proprietate publică îl consituie
Constituţia(art.136), Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi
regimul juridic al acesteia, Noul Cod civil(art.554, art. 858-875), Legea
apelor nr.107/1996, etc.
Conform definiţiei mai sus enunţate, subiecţii, sau titularii
dreptului de proprietate publică sunt: statul cu privire la bunurile din
domeniul public de interes naţional şi unităţile administrativ-
teritoriale(comuna, oraşul, municipiul şi judeţul) asupra bunurilor din
domeniul public de interes local.
În acest sens, Constituţia statuează că proprietatea publică aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Apoi, Legea nr.18/1991
stabileşte în art.4 alin.2 că: ’Domeniul public poate fi de interes naţional,
caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine
statului, sau de interes local, caz în care de asemenea, în regim de drept
public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor’(s.n.).
Obiectul dreptului de proprietate publică este reglementat de NCC,
dar şi de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea
publică.
Astfel, potrivit art. 859 din NCC, obiect exclusiv al proprietăţii
publice îl constituie:
- bogăţiile de interes public ale subsolului;
- spaţiul aerian;
- apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional;
- plajele;
- marea teritorială;
- resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului con-
tinental;
- alte bunuri stabilite prin lege organică.
Legea organică, nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia, în art.3 prevede că: „domeniul public este alcătuit din
bunurile prevăzute de art.136 alin.3 din Constituţie, din cele stabilite prin
Anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi orice bunuri care,
potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi sunt
1
O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp.231-251; G. Boroi, C. A. Anghelescu,
68 | Adrian STOICA
dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile
prevăzute de lege’.
Trebuie să precizăm că anexa acestei legi enumeră bunurile care fac
parte din: a) domeniul public al statului; b) domeniul public judeţean; c)
domeniul public local(comune, oraşe, municipii).
Din categoria bunurilor de uz public, fac parte acele bunuri care
prin natura lor sunt de folosinţă generală adică: pieţele, podurile,
parcurile publice, etc; iar din cea a bunurilor de interes public, acele
bunuri care prin natura lor sunt destinate pentru a fi folosite sau
exploatate în cadrul unui serviciu public precum: căile ferate, reţelele de
distribuire a energiei electrice, clădirile instituţiilor publice, etc.
Desigur, bunurile exemplificate trebuie să fi intrat în proprietatea
statului cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data dobândirii
lor, excepţie făcând numai bunurile care potrivit art.136 alin.(3) din
Constituţie fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Aceste bunuri
sunt: ’bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu
potenţialul energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică’. Legea
organică la care se referă textul este Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Noţiunea de domeniu public naţional, judeţean şi local nu este
reglementată doar de dispoziţiile legii speciale nr. 213/1998 ci şi de art.
860 din NCC. Acest text, face referire în alineatul (1) la faptul că,
bunurile proprietate publică fac parte din domeniul public naţional,
judeţean sau, după caz, local.
Delimitarea dintre domeniul public naţional, judeţean şi cel local se
face potrivit dispoziţiilor legale speciale. De asemenea, bunurile care
formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a
unităţilor administrativ-teritoriale potrivit legii speciale(Legii nr.
213/1998), nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul
public al unităţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a
modificării legii organice respective. În celelalte cazuri, adică, pentru
bunurile care nu sunt prevăzute în mod expres în dispoziţiile legii
speciale, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul
public al unităţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile
legii( prin Hotărâre de Guvern pentru bunurile aflate în domeniul public
al statului, respectiv prin hotărârea Consiliului Local sau, după caz, a
Consiliului Judeţean, pentru bunurile aflate în domeniul public al unităţii
administrativ-teritoriale).
3.2. Caracterele juridice specifice dreptului de proprietate

publică
În privinţa dreptului de proprietate publică, art. 861 din NCC

stabileşte următoarele caractere juridice incidente acestuia:
a) Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Acest caracter
este înscris în primul rând în conţinutul art. 136 alin. 4 din Constituţie
care stabileşte că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt
inalienabile; aşadar, ele nu pot fi înstrăinate prin acte juridice nici în
mod voluntar, nici prin expropriere, de aceea putem afirma că ele sunt
scoase din circuitul civil. Mai mult decât atât, cu unele excepţii, dreptul
de proprietate publică nu poate fi dezmembrat prin constituirea
drepturilor reale derivate: uz, uzufruct, abitaţie, servitute, etc. - aşadar,
noţiunea de inalienabilitate include şi interdicţia de a înstrăina unele
prerogative ale dreptului de proprietate publică. De asemenea, bunurile
nu pot fi gajate sau ipotecate.
b) Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Într-adevăr,
el este imprescriptibil extinctiv şi achizitiv; extinctiv pentru că acţiunea
în revendicare poate fi introdusă oricând, dreptul la acţiune în sens
material nu se stinge şi achizitiv deoarece bunurile aflate în proprietate
publică nu pot fi dobândite de nicio persoană prin uzucapiune. Regula
imprescriptibilităţii dreptului de proprietate publică, este consacrată şi de
Legea nr. 18/1991 şi de asemenea de Legea nr. 213/1998. Imprescrip-
tibilitatea este de fapt o consecinţă a inalienabilităţii dreptului de
proprietate publică.
c) Dreptul de proprietate publică este insesizabil. Aceasta
înseamnă că bunurile ce formează obiectul acestui drept nu pot fi
urmărite de către creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le
posedă pe temeiul dreptului real de administrare ori cu alt titlu. Acest
70 | Adrian STOICA
caracter este o consecinţă firească a caracterului inalienabil al dreptului
de proprietate publică deoarece, dacă el nu ar opera, s-ar ocoli regula
inalienabilităţii. În adevăr, dacă această categorie de bunuri ar fi supusă
executării silite, atunci s-ar ajunge la vânzarea lor silită şi deci la
înstrăinarea lor. Aşa cum am mai arătat, Statul este întotdeauna prezumat
ca solvabil şi de aceea nu se aplică asupra bunurilor sale regimul comun
privind urmărirea silită.
3. 3. Moduri de dobândire1 şi de stingere a proprietăţii publice.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică
Până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, modurile de dobân-

dire a proprietăţii publice erau reglementate în dispoziţiile art. 7 din
Legea nr. 213/1998, privind bunurile proprietate publică. Odată cu
intrarea în vigoare a dispoziţiilor Noului Cod civil, practic, cea mai mare
parte a cazurile de dobândire a proprietăţii publice prezentate de
dispoziţiile legii speciale amintite, au fost preluate în noile norme de
drept material.
Cert este că dobândirea proprietăţii publice se face numai prin
operaţiuni juridice şi întotdeauna asupra unuor bunuri proprietatea
privată a unei persoane de drept public sau privat. Cu ocazia schimbării
regimului juridic al bunurilor respective ,din privat în public autoritatea
beneficiară nu poate fi alte decât o structură administrativă centrală sau
locală. Prin intermediul acestor mecanisme juridice de dobândire a
proprietăţii publice, bunurile asupra cărora se va purta dreptul de
proprietate publică va face parte din domeniul public al acelei autorităţi
administrative.
Faţă de aceste aspecte, legiuitorul nostru civil a reglementat într-un
mod deosebit de judicios, cazurile în care se poate dobândi proprietatea
publică şi în mod natural şi cele prin intermediul cărora se poate stinge
acest tip de proprietate. În acest context, considerăm că este foarte util să
efectuăm o prezentare generică a modurilor de dobândire şi respectiv de
stingere a proprietăţii publice. De asemenea, în continuare ne vom opri la
1
A se vedea, M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul acesteia, în Dreptul nr.6/1999, p.15-16.
o prezentare concisă, dar succintă a procedurii de expropriere pentru
cauză de utilitate publică, ca fiind cea mai exponenţială procedură prin
intermediul căreia se poate dobândi dreptul de proprietate publică asupra
unor bunuri.
3. 3. 1. Enumerarea modurilor de dobândire şi de stingere a pro-

prietăţii publice
Potrivit art. 863 din NCC, dreptul de proprietate publică se
dobândeşte prin:
a) achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;
b) expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;
c) donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii;
d) convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin
voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
e) transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul
public al acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi administrativ-
teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.
În privinţa stingerii dreptului de proprietate publică(art. 864 NCC),
aceasta se poate efectua prin:
a) pieirea bunului pe cale naturală sau prin intervenţia omului;
b) trecerea bunului în domeniul privat (ea se face prin hotărâre a
guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local);
c) trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat
pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată, pentru retrocedarea
lor foştilor proprietari sau pentru a fi vândute.
Proprietatea publică poate fi de domeniu public sau de domeniu
privat; fiecare din aceste domenii pot fi de interes naţional sau de interes
local(judeţean, municipal, orăşenesc sau comunal).
Deoarece, exproprierea pentru cauză de utilitate publică implică
derularea unei proceduri mai complexe, considerăm din punct de vedere
didactic, că această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate
publică, prezintă un interes mai larg, motiv pentru care va fi dezvoltată în
rândurile următoare.
72 | Adrian STOICA
3. 3. 2. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică
Autorităţile publice pot să-şi mărească patrimoniul imobiliar prin
modurile de dobândire de drept comun(prin vânzare-cumprare sau prin
liberalităţi). Dar ele pot recurge şi la un alt procedeu care le este specific
şi care are la bază însăşi ideea de putere publică: cedarea forţată care
aplicată imobilelor proprietate privată, se înfăţişează sub forma
exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Alineatul (3) al art. 562 din NCC prevede că: „Exproprierea se
poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit
legii, cu justă şi prealabilă despăgubire, fixată de comun accord între
proprietar şi expropriator. În caz de divergenţă asupra cuantumului
despăgubirilor, aceasta se stabileşte pe cale judecătorească”.
Textele constituţionale dar şi cele din Noul Cod civil, stabilesc pe
de o parte, premisele cedării forţate a dreptului de proprietate, iar pe de
altă parte, o garanţie dată proprietăţii individuale deoarece exproprierea
este subordonată: a) existenţei unei cauze de utilitate publică; b) plata
unei despăgubiri juste şi prealabile.
Despăgubirea trebuie plătită, în principiu, înainte ca expropriatorul
să intre în posesia imobilului expropriat, de comun acord între proprietar
şi expropriator, iar în caz de divergenţă, ea nu poate fi pronunţată decât
de autoritatea judecătorească.
Deci, exproprierea constă în trecerea forţată în proprietatea
publică prin hotărâre judecătorească, după caz, a unor imobile aflate în
proprietate privată cu o justă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de
utilitate publică.
Bunurile supuse exproprierii, sau bunurile expropriabile, sunt
numai bunurile imobile proprietate privată. În acest sens, putem discuta
de două acte normative speciale care reglementează proceduri de
expropriere pentru cauză de utilitate publică:
a) Legea1 nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică;
1
Prezenta lege, a fost republicată în M. Of. nr. 472 din 5 iulie 2011.
1
b) Legea nr.255/2010, privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional,
judeţean şi local.
Prin intermediul acestor acte normative speciale, se stabilesc cazuri
în care anumite bunuri imobile pot fi expropriate şi în mod implicit, se
reglementează proceduri speciale de dobândire a dreptului de proprietate
publică, asupra unor imobile care anterior, au avut un regim de pro-
prietate privată.
Dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 33/1994 scot în evidenţă faptul că:
„Pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau
a persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în
proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor”.
În acelaşi spirit, art. 3 din Legea nr. 255/2010, statuează faptul că
pot fi expropriate, bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau
juridice precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor,
oraşelor, municipiilor, judeţelor.
Referitor la bunurile imobile proprietate publică, ele sunt şi pot fi
oricând afectate unei utilităţi publice prin actul de putere al autorităţii
competente. Nu pot fi supuse exproprierii nici bunurile imobile aflate în
proprietatea privată a statului deoarece, în calitatea sa de proprietar
acesta poate să afecteze utilităţii publice oricare din bunurile pe care le
are în proprietate privată. Putem spune în acest sens, că se va schimba
doar regimul juridic al imobilelor respective. În acelaşi mod, se pune
problema şi pentru bunurile imobile proprietatea privată a unităţilor
administrativ-teritoriale, când utilitatea publică se declară pentru lucrări
de interes local.
Utilitatea publică se declară pentru pentru lucrări de interes naţional
sau pentru lucrări de interes local( art. 5 din Legea nr. 33/1994). Atât
Legea nr. 33/1994(art. 6), cât şi Legea nr.255/2010(art. 2), enumeră
principalele categorii de lucrări de utilitate publică într-o listă
nelimitativă.
1
A fost publicată în M. Of. nr. 853 din 20 decembrie 2010 şi ulterior a fost
completată şi modificată prin mai multe acte normative şi anume: Legea nr.
205/2011 ; Legea nr. 90/2011, etc.
74 | Adrian STOICA
Pentru lucrările de interes naţional utilitatea publică se declară de
către Guvern iar pentru cele de interes local de către consiliile judeţene,
Consiliile Locale,de Consiliul General al municipiului Bucureşti, după
caz.
Actul de declarare a utilităţii publice se aduce la cunoştiinţă publică
prin afişare la sediul Consiliului Local în a cărui rază este situat imobilul
şi prin publicare în Monitorul Oficial al României sau în presa locală,
după cum este vorba despre utilitate publică de interes naţional sau
local(art. 11 dinLegea nr. 33/1994).
Fiind un act administrativ, declaraţia de utilitate publică este supusă
controlului judiciar în baza Legii nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ.
Deoarece, procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică
reglementată de Legea nr. 33/1994, reprezintă o instituţie judiciară de
drept public care completează şi dispoziţiile Legii nr. 255/2010,
considerăm util să prezentăm doar etapele cele mai importante prevăzute
de acest act normativ astfel:
A) Măsuri premergătoare exproprierii. Întotdeauna, exproprierea
pentru cauză de utilitate publică, debutează cu Declaraţia de utilitate
publică asupra bunurilor, care aşa cum am mai amintit, reprezintă un act
administrativ supus controlului judiciar. Înainte de a fi declanşată
procedura propriu-zisă a exproprierii, sunt necesare derularea unor
măsuri premergătoare acesteia. În primul rând, expropriatorul va întocmi
planurile care cuprind imobilele expropriate, cu indicarea numelui
proprietarilor şi a ofertelor de despăgubiri. În termen de 15 zile de la
publicare titularilor drepturilor reale asupra imobilelor în cauză li se va
notifica propunerile de expropriere şi procesul-verbal întocmit de
comisia de cercetare prealabilă (art.13), ei putând face întâmpinare în
termen de 45 de zile de la primirea notificării (art.14 alin.1). Întâm-
pinările se soluţionează în termen de 30 de zile de către o comisie a
cărei componenţă, mod de funcţionare şi procedură sunt prevăzute
de art. 15-17 din lege.
Prin hotărârea motivată a comisiei se poate accepta sau respinge
punctul de vedere al expropriatorului. În cazul respingerii acesteia, acesta
are posibilitatea să revină cu noi propuneri. În cazul în care şi acestea
sunt respinse, expropriatorul, proprietarul ori titularii altor drepturi reale
asupra imobilului, pot introduce o contestaţie împotriva hotărârii
comisiei la Curtea de Apel în raza căreia este situat imobilul propus
pentru expropriere.
B) Exproprierea propriu-zisă şi stabilirea despăgubirilor. Acestea

sunt reglementate în Capitolul IV al Legii nr.33/1994. Soluţionarea
cererilor de expropriere este de competenţa Tribunalului în raza căruia
este situat imobilul. Instanţa va verifica dacă sunt întrunite condiţiile
cerute pentru expropriere, fără a putea repune în discuţie, în principiu,
problemele de fond privitoare la expropriere(de ex., necesitatea acesteia,
întinderea, faptul că nu a fost contestată hotărârea comisiei, etc.). Prin
excepţie, Tribunalul va putea exercita un control asupra problemelor de
fond în cazul în care expropriatorul cere o expropriere parţială iar
proprietarul solicită exproprierea totală.
Tot Tribunalul va hotărî şi asupra despăgubirilor cuvenite fiecăreia
dintre persoanele interesate; şi în această fază părţile se pot învoi asupra
întinderii despăgubirilor cuvenite, caz în care instanţa va pronunţa o
hotărâre definitivă. Dacă părţile nu se înţeleg referitor la cuantumul
despăgubirilor, acesta se va stabili de către o comisie formată din 3
experţi(unul desemnat de expropriator, unul numit de instanţă şi unul din
partea persoanelor supuse exproprierii). Despăgubirea se compune atât
din valoarea reală a imobilului, cât şi din prejudiciul cauzat proprietarului
sau altor persoane. La stabilirea valorii reale a imobilului se va ţine
seama de valoarea de piaţă a unui imobil similar la data întocmirii
raportului de expertiză. Despăgubirea stabilită de instanţă va trebui să nu
fie mai mică decât cea oferită de expropriator dar nici mai mare decât cea
solicitată de proprietar şi alte persoane.
Hotărârea pronunţată în materie de expropriere este supusă căilor
de atac prevăzute de lege(apel, recurs).
C) Efectele exproprierii. Exproprierea produce următoarele efecte

juridice:
a) imobilul expropriat trece în proprietatea publică liber de orice
sarcini;
76 | Adrian STOICA
b) se sting drepturile reale derivate din dreptul de proprietate-uzul,
uzufructul, abitaţie, superficie precum şi orice alte drepturi reale. De
asemenea se sting drepturile de concesiune şi dreptul de folosinţă.
Titularii acestor drepturi au drept la despăgubiri;
c) în ce priveşte dreptul de ipotecă şi privilegiul care grevează
bunul expropriat, acestea se strămută de drept asupra despăgubirii
stabilite de instanţă (art.28 alin.2).
d) se sting orice drepturi personale dobândite de alte persoane
asupra imobilului expropriat(de exemplu: cele născute din contractul de
locaţiune, de comodat).
D) Retrocedarea şi dreptul de preemţiune la cumpărarea
imobilului. Dispoziţiile Legii nr. 33/1994, reglementează două drepturi
în favoarea proprietarului imobilului expropriat (art. 35-37) şi anume:
a) dreptul de a cere şi de a obţine retrocedarea imobilului
expropriat. Dacă imobilele nu au fost utilizate în termen de 1 an potrivit
scopului în considerarea căruia au fost preluate de la expropriat,
respectiv lucrările nu au fost începute, şi nici nu s-a făcut o nouă
declaraţie de utilitate publică, foştii proprietari pot cere retrocedarea
lor(art.35). Cererea de retrocedare se va introduce la Tribunalul care a
hotărât exproprierea. Retrocedarea imobilului se va face în schimbul
unui preţ care nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată;
b) dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului în ipoteza în
care expropriatorul s-ar hotărî să-l înstrăineze. Acest drept este
recunoscut fostului proprietar atunci când expropriatorul s-a hotărât să
înstrăineze imobilul şi dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea
nu s-au realizat (art.37).
În scopul realizării acestui drept, expropriatorul este obligat să
notifice în scris fostului proprietar oferta sa de înstrăinare. Titularul
dreptului de preemţiune îl poate exercita în termen de două luni de la
data comunicării notificării. Orice act de înstrăinare încheiat de către
expropriator cu încălcarea dreptului de preemţiune este lovit de nulitate
relativă deoarece ocroteşte un interes personal.
3.4. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice

Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, pot fi
considerate şi modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică
deoarece, este de competenţa organelor centrale ale puterii executive
pentru bunurile din domeniul public de interes naţional şi autorităţile
publice locale pentru bunurile din domeniul public de interes local, să
decidă asupra situaţiei juridice ale acestor bunuri. În viziunea Noului
Cod civil, aceste modalităţi ale proprietăţii publice, reprezintă drepturi
reale principale, derivate din dreptul deproprietate publică(art. 866-875
NCC). În concret aceste modalităţi, sau drepturi reale derivate, sunt:
A)Dreptul de administrare a bunurilor din proprietate publică

(art. 867-870 NCC)
El se referă la patrimoniul autorităţilor centrale sau locale. Dar acest
drept poate fi atribuit şi altor subiecte de drept public precum regiile
autonome şi instituţiile centrale. Dreptul de administrare acordat în
favoarea unor persoane juridice de drept public, constituie principala
modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public
pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor,
a autorităţilor publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes
naţional, judeţean şi local. Aşadar, titularii dreptului de administrare
sunt: regiile autonome, prefecturile şi autorităţile publice centrale şi
locale cu personalitate juridică(ministere, comisii judeţene şi consilii
locale), instituţiile publice de interes naţional, judeţean sau, după caz,
local.
Dreptul de administrare ia naştere în temeiul unor acte de drept
administrativ. Aşadar, dreptul de administrare este un drept real
principal şi el este constituit pe temeiul proprietăţii publice. El are o
natură mixtă: astfel, în raport cu titularii dreptului de proprietate publică
are o natură administrativă şi o natură civilă faţă de celelalte subiecte de
drept. Dreptul de administrare este un drept real corespunzător dreptului
de proprietate publică.
În ceea ce priveşte caracterele juridice ale dreptului de administrare,
ele sunt aceleaşi cu cele ale dreptului de proprietate publică, anume: este
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil;
78 | Adrian STOICA
B) Dreptul de concesiune (art. 871-873 NCC)

Acest drept, reprezintă un mijloc juridic de utilizare a proprietăţii
publice care rezultă în primul rând din prevederile art.136 alin.(4) din
Constituţie, care statuează că bunurile proprietate publică pot fi
concesionate sau închiriate, potrivit legii.
Noul Cod civil, reglementează acest drept real corespunzător
dreptului de proprietate publică, în prevederile art. 871-873. Aceste texte,
stabilesc conţinutul, exercitarea şi titularul acţiunii în justiţie pentru
apărarea acestui drept.
De asemenea, Legea nr.215/2001 privind administraţia publică
locală, prevede că bunurile ce aparţin domeniului public sau privat de
interes local pot fi concesionate sau închiriate. Legea nr.213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, statuează faptul
că, operaţiunea de concesionare a bunurilor proprietate publică, se va
face prin licitaţie publică, în condiţiile legii.
Concesionarea este reglementată prin anumite dispoziţii speciale.
Este vorba de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind
atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune
de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, precum şi
de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul
contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică. În concepţia
acestor dispoziţii legale, contractul de concesiune este contractul prin
care o persoană numită concedent transmite pentru o perioadă deter-
minată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane numită concesionar,
care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de
exploatare a unui bun, a unei activităţi saua unuiserviciupublic,înschim-
buluneiredevenţe.Concesiuneapoate fi de trei feluri:
a) Concesiunea de bunuri; b) Concesiunea de servicii publice; c)
Concesiunea de lucrări publice. În ceea ce priveşte natura acestui
contract, majoritatea doctrinarilor consideră că el are o natură mixtă.
Dreptul de concesiune este un drept real, temporar şi inalienabil. El nu
poate fi subconcesionat; deci contractul de concesiune are un caracter
intuitu personae.
Subiecţii, sau titularii acestui drept sunt: concedentul care poate fi
autoritatea publică care acţionează în numele statului, al judeţului, al
oraşului ori al comunei, şi concesionarul care poate fi orice persoană
fizică sau juridică de drept privat(română sau străină) cât şi de drept
public. (A se vedea în acest sens art. 871 NCC, precum şi art 6 din OUG
nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri)
Pentru perioada concesiunii, concesionarul are posesia şi folosinţa
bunului şi totodată dreptul de a culege fructele acestuia. Aşadar,
concesionarul nu are drept de dispoziţie juridică asupra bunului.
Durata concesiunii poate fi de 49 de ani, dar termenul poate fi
prelungit cu cel mult jumătate din durata iniţială.
Încetarea concesiunii are loc prin:
- împlinirea termenului, când contractul încetează de drept;
- prin denunţarea unilaterală a contractului de către concedent;
- prin rezilierea contractului;
- prin dispariţia bunului concedat ori printr-o imposibilitate
obiectivă de a-l exploata;
C) Dreptul de folosinţă gratuită asupra unor bunuri din domeniul

public(art. 874-875 NCC)
Noul Cod civil, reglementează acest drept real corespunzător
dreptului de proprietate publică prin intermediul căruia se poate acorda
folosinţa cu titlu gratuit, a unui bun mobil sau imobil, pe termen limitat,
în favoarea instituţiilor de utilitate publică.
Totodată art.136 alin.(4) din Constituţie, stabileşte că: ’(n.r.
bunurile proprietate publică). De asemenea ele pot fi date în folosinţă
gratuită instituţiilor de utilitate publică’.
Dreptul de folosinţă gratuită poate fi definit ca fiind acel drept real
principal, esenţialmente temporar, asupra unor bunuri proprietate
publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în
favoarea unor instituţii de utilitate publică. Prin utilitate publică, se poate
întelege orice activitate care vizează atingerea unor scopuri benefice în
domenii de interes public general şi/sau comunitar.
Definiţia enunţată pune în lumină caracterele dreptului de folosinţă
gratuită, care pot fi:
a) este un drept real corespunzător dreptului de proprietate publică;
b) este un drept cu titlu gratuit, deoarece titularul nu trebuie să
plătească vreo chirie, redevenţă sau taxă;
80 | Adrian STOICA
c) este un drept care se poartă asupra unor bunuri mobile sau
imobile, normele legale fac referire, in lato sensu la bunuri
proprietate publică;
d) este un drept temporar întrucât este constituit numai pentru
o anumită perioadă de timp;
e) este un drept revocabil, autoritatea care l-a constituit putând
reveni asupra acestui act;
f) poate fi apărat de către titularul său, în faţa instanţei de
judecată, prin intermediul acţiunii confesorii.
Mai trebuie subliniat că acest drept este opozabil erga omnes
mai puţin titularului dreptului de proprietate publică. Acest drept
presupune posesia şi folosinţa de care se bucură titularul său. Însă,
potrivit dispoziţiilor regăsite în conţinutul articolului 874 alin.(2)
NCC, în lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire,
titularul nu beneficiază de fructele civile ale bunului.
Capitolul III. Modalităţile1 juridice ale dreptului

de proprietate privată
1. Consideraţii generale
Aşa cum am studiat în rândurile anterioare, dreptul de proprietate

privată este cel mai important şi complex drept real deoarece, titularul
său se bucură de totalitatea atributelor sau a prerogativelor care îl
compun. Aşadar, dreptul de proprietate este un drept total tocmai pentru
faptul că proprietarul are toate puterile asupra bunului său, iar din punct
de vedere teoretic, putem denumi această stare ca, deplina proprietate a
titularului.
De asemenea, am mai putea afirma că dreptul de proprietate privată
poate fi pur şi simplu, în cazul în care are ca titular o singură persoană
sau afectat de modalităţi. Pentru a înţelege mai bine noţiunea, moda-
lităţile dreptului de proprietate, trebuie să avem în vedere faptul că, în
unele situaţii, dreptul de proprietate are o anume complexitate care poate
rezulta din aceea că dreptul nu mai este pur şi simplu, sau că acesta nu
mai reprezintă un drept total pentru titularul său. El poate fi afecta de
modalităţi în sensul că, fie este un drept de proprietate asupra unuia sau
mai multor bunuri care aparţin simultan şi concomitent mai multor
titulari, fie existenţa viitoare a dreptului din patrimoniul titularului este
legată de un eveniment sau de o împrejurare prevăzută de legiuitor, ori
care poate fi stabilită de voinţa omului.
În concluzie, putem defini modalităţile dreptului de proprietate ca
fiind acele moduri care afectează dreptul de proprietate, în sensul că
aduc puterii proprietarului anumite restricţii, fără ca proprietatea să fie
dezmembrată.
1
Pentru mai multe amănunte privind modalităţile juridice ale dreptului de
proprieate privată, a se vedea : O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp.290-364; G.
Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op.cit., pp.63-94.
82 | Adrian STOICA
Din punct de vedere didactic, putem reţine că modalităţile dreptului
de proprietate privată sunt:
a) Proprietatea comună cu variantele ei:
- Proprietatea comună pe cote-părţi, care la rândul ei poate fi:
coproprietatea sau proprietatea obişnuită sau temporară şi copro-
prietatea sau proprietateaforţată şi perpetuă;
- Proprietatea comună în devălmăşie;
b) Proprietatea rezolubilă sau condiţională;
c) Proprietatea anulabilă;
d) Proprietatea periodică.
Având în vedere aceste modalităţi ale dreptului de proprietate
privată, în cele ce urmează vom încerca o succintă analiză a fiecăreia
dintre ele.
 2. Generalităţi privind proprietatea comună
Una dintre cele mai complexe modalităţi ale dreptului de pro-

prietate privată o reprezintă proprietatea comună. Acest drept de
proprietate se manifestă asupra unuia sau mai multor bunuri mobile sau
imobile care aparţin simultan şi concomitent mai multor titulari. Dar care
sunt titularii care pot exercita proprietatea comună? În general, sunt
persoanele fizice sau juridice de drept privat însă, pot fi şi persoane de
drept public, atunci cănd proprietatea comună se poartă asupra unor
bunuri aflate în domeniul privat al acestora. De asemenea, proprietatea
comună poate fi exercitată şi în mod mixt, de către una sau mai multe
persoane de drept privat şi una sau mai multe persoane de drept
public( de exemplu, asupra unei părţi dintr-un imobil are un drept de
proprietate o persoană fizică şi pe cealaltă parte a imobilului o instituţie
publică).
Aşa cum vom putea remarca în rândurile următoare, proprietatea
comună are o complexitate particulară în sensul că, se poate constitui
prin voinţa omului sau printr-o împrejurare stabilită de legiuitor.
2.1. Definiţia şi formele proprietăţii comune

Fiind cea mai complexă modalitate a dreptului de proprietate
privată, proprietatea comună are alocat un loc destul de important în
dispoziţiile Noului Cod civil şi în acest sens, am putea spune că regimul
juridic al acesteia este mult mai judicios reglementat.
Definiţia proprietăţii comune, arată faptul că reprezintă acea
proprietate care se caracterizează prin aceea că prerogativele dreptului
de proprietate aparţin împreună şi concomitent mai multor persoane.
Formele proprietăţii comune potrivit art. 632 NCC sunt urmă-
toarele:
a) Proprietatea comună pe cote-părţi, cu variantele ei:
A. Proprietatea comună pe cote-părţi obişuită;
B. Proprietatea comună pe cote-părţi forţată;
b) Proprietatea în devălmăşie .
De asemenea, în cadrul formelor proprietăţii comune am mai putea
aminti şi despre proprietatea periodică, care, în teorie mai este denumită
şi proprietatea partajabilă în timp. Întrucât această formă a proprietăţii
comune are pentru prima oară o reglementare normativă în Codul civil şi
mai mult decât atât, câteva particularităţi specifice, am considerat util ca
prezentarea teoretică să fie făcut distinct de celelalte forme ale
proprietăţii comune, în ultima secţiune a acestui capitol.
2. 1. 1. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi

Dacă am defini dreptul de proprietate comună pe cote-părţi, am
putea reţine că reprezintă acea modalitate a dreptului de proprietate
care se caracterizează prin faptul că un bun aparţine concomitent mai
multor titulari, fiecare dintre aceştia având o cotă-parte ideală din
dreptul de proprietate(de aceea, mai este denumită şi coproprietate).
Referitor la drepturile coproprietarilor, acestea pot fi inegale (de
ex., 1/8, 7/8, etc.). În cazul în care proprietatea comună are ca obiect nu
un bun determinat, ci o universalitate de bunuri, ea se numeşte
indiviziune. Coproprietatea se deosebeşte de indiviziune în sensul că
prima este o modalitate a dreptului de proprietate, iar indiviziunea
constituie o modalitate a patrimoniului.
84 | Adrian STOICA
Din punctul de vedere al duratei sale, proprietatea comună la
rândul său este de două tipuri: A) Proprietatea comună pe cote-părţi
obişnuită (art. 634-645 NCC) şi B) Proprietatea comună pe cote-părţi
forţată (art. 646-666 NCC).
A) Proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită

În esenţă, în ceea ce priveşte proprietatea comună pe cote-părţi
obişnuită, trebuie reţinut faptul că fiecare coproprietar, este titularul
exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate şi poate dispune cu
privire la menţinerea sau la încetarea acesteia. Putem spune că aceste
persoane se găsesc într-o stare de indiviziune.
Pentru a înţelege mai bine acest tip de proprietate comună, este bine
să reţinem următoarele exemple: a) când defunctul lasă mai mulţi
moştenitori şi când aceştia devin coproprietarii bunului sau bunurilor
succesorale, dar şi debitorii comuni ai datoriilor existente; b) când două
persoane cumpără în comun un autoturism, un apartament, etc. Cotele
părţi ale proprietarilor comuni sunt prezumate a fi egale până la proba
contrarie.
În consecinţă, caracteristica acestui tip de proprietate comună este
faptul că ea se menţine decât prin voinţa tuturor coproprietarilor(oricare
dintre ei are libertatea de a-i pune capăt oricând cerând partajul potrivit
art. 669-686 NCC), de aceea se mai numeşte şi temporară.
Proprietatea comună obişnuită sau aşa cum am denumit-o,
proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită, se poate constitui:
- printr-o moştenire când în urma autorului (de cujus) rămân mai
mulţi moştenitori;
- printr-un act juridic (contract) în care mai multe persoane
dobândesc împreună un bun;
- ca efect al desfacerii căsătoriei când proprietatea devălmaşă a
soţilor se transformă în coproprietate obişnuită pe cote-părţi.
- printr-o coposesiune exercitată de mai multe persoane asupra
unuia sau mai multor bunuri (uzucapiunea);
Exercitarea dreptului de proprietate comună pe cote părţi cu
caracter obişnuit sau temporar, scoate în evidenţă două principii
esenţiale:
a) Primul principiu stabileşte că un coproprietar nu are un drept
exclusiv asupra unei părţi determinate din bunul privit în materialitatea
sa.
Din acest principiu, rezultă că niciun act nu poate fi făcut cu privire
la bun, fără acordul unanim al celorlalţi coproprietari, de aceea trebuie să
distingem între actele materiale şi actele juridice cu privire la acel bun
sau la acele bunuri.
* Actele materiale constau în acte materiale de folosinţă şi acte
materiale de dispoziţie.
Actele materiale de folosinţă privesc atributul folosinţei (usus)
bunului sau bunurilor din coproprietate. Putem afirma că în cadrul
acestei modalităţi există o pluralitate de posesii ce se exercită asupra
aceluiaşi bun comun. Dacă, însă, coproprietarii nu se înţeleg cu privire la
folosirea materială a bunurilor, dispoziţiile art. 639 NCC prevăd
posibilitatea acestora de a se adresa instanţei în vederea pronunţării unei
hotărâri judecătoreşti în acest sens. Acțiunea respectivă va avea
denumirea de partaj de folosință.
Cu privire la fructele şi productele bunului indiviz, acestea pot
reveni fiecărui coproprietar în funcţie de cota parte pe care o are din
dreptul de proprietate(art. 637 NCC). Însă, este util să facem o distincţie
între fructele civile şi cele fructele industriale, deoarece, acestea din urmă
presupun o activitate a omului în producerea lor. De aceea, trebuie
reţinut faptul că fructele civile se cuvin tuturor coproprietarilor pentru că
ele nu sunt rodul muncii unuia sau altuia dintre coproprietari (bineînţeles
în limita cotelor lor), iar în privinţa fructelor industriale, acestea pot fi
culese de un coproprietar care a depus o muncă în obţinerea lor însă, ele,
vor face parte din masa partajabilă. În aceste condiţii, acel coproprietar
care a suportat singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor, va
avea dreptul la restituirea cheltuielilor respective din partea celorlalţi
coproprietari.
Actele materiale de dispoziţie, au incidentă aceeaşi regulă a
unanimităţii, întrucât un singur coproprietar nu poate decide împotriva
86 | Adrian STOICA
voinţelor celorlalţi coproprietari cu privire lucrări ce ar conduce la
schimbarea destinaţiei bunului.
*Actele juridice constau în acte de conservare, acte de administrare
şi acte de dispoziţie.
- actele juridice de conservare: potrivit dispoţiilor art. 640 din NCC,
fiecare coproprietar poate să facă acte de conservare cu privire la bunul
comun fără acordul celorlalţi coproprietari;
- actele juridice de administrare: pot fi încheiate de regulă cu
acordul majorităţii coproprietarilor; ca excepţie, alineatul 2 al art. 641
prevede faptul că actele de administrare care limitează îm mod
substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în
raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin
raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalţi
coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestora;
- actele juridice de dispoziţie: vor fi încheiate numai cu acordul
tuturor coproprietarilor sub sancţiunea inopozabilităţii faţă de
coproprietarul care nu a consimţit expres sau tacit la încheierea actului,
aşa cum prevede art. 642 alin. 1.
b) Cel de-al doilea principiu recunoaşte faptul că orice copro-
prietar poate înstrăina sau greva cota sa parte din dreptul de
proprietate asupra bunului, în favoarea unui terţ sau a unuia dintre
coproprietari.
Este normal să fie aşa deoarece, fiecare dintre copărtaşi are un drept
de proprietate propriu, exclusiv asupra cotei sale. Această înstrăinare
poate avea loc deopotrivă atât prin acte cu titlu oneros, cât şi prin acte cu
titlu gratuit;prin acte între vii sau prin acte pentru cauză de moarte.
Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor scot în evidenţă urmă-
toarele aspecte deosebit de importante referitoare la exercitarea acestui
tip de proprietate comună. În calitatea lor de coproprietari, aceştia au şi
unele drepturi sau obligaţii. Astfel, coproprietarii vor împărţi beneficiile,
dar în acelaşi timp, vor suporta sarcinile coproprietăţii în raport cu cota
lor parte din drept.
Încetarea coproprietăţii obişnuite poate avea loc oricând şi prin
diverse modalităţi. Astfel, încetarea coproprietăţii poate avea loc în
următoarele moduri:
a) în cazul în care toate cotele-părţi din dreptul de proprietate sunt
dobândite, prin acte juridice sau prin uzucapiune, de unul dintre copărtaşi
sau de o terţă persoană;
b) prin pieirea totală a bunului sau prin expropriere;
c) prin partaj (conveţional sau judiciar).
B) Proprietatea comună pe cote-părţi forţată (art. 646-666 NCC)

Este o coproprietate forţată deoarece există şi se menţine indiferent
de voinţa coproprietarilor. De asemenea, este considerată şi perpetuă
deoarece scopul său este unul permanent.
Obiectul proprietăţii comune pe cote-părţi forţate şi perpetue este
format numai din bunuri imobile, care prin natura lor nu pot fi împărţite.
De asemenea, aceste bunuri imobile care fac obiectul prezentei varietăţi
de proprietate comună, sunt accesorii şi pot fi folosite în mod permanent
de doi sau mai mulţi proprietari imobiliari, dar şi asupra unor bunuri
mobile. Această coproprietate urmează soarta juridică a bunului principal
(accesorium sequitur principale) şi de aici concluzia că aceasta nu poate
fi înstrăinată decât odată cu bunul principal.
Cu privire la regimul juridic general al proprietăţii comune pe
cote-părţi forţate şi perpetue, este util să reţinem că fiecare coproprietar
poate utiliza bunul aflat în stare de coproprietate forţată, cu condiţia să
respecte destinaţia acestuia şi să permită exercitarea folosinţei de către
ceilalţi coproprietari. Când bunul comun are caracter accesoriu în raport
cu bunul principal, fiecare coproprietar poate să dispună cu privire la
cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun numai
odată cu exercitarea dreptului de dispoziţie asupra bunului principal. De
asemenea, cheltuielile pentru întreţinerea şi conservarea bunului comun
se suportă proporţional cu cota parte din drept a fiecărui coproprietar.
Astfel, limitele exercitării acestui tip de coproprietate sunt
următoarele:
88 | Adrian STOICA
a) prin folosinţă să nu aducă atingere dreptului egal şi reciproc al
celorlalţi coproprietari;
b) folosinţa trebuie exercitată numai pentru utilizarea bunului
principal pentru care a fost afectat bunul accesoriu.
Un coproprietar nu poate face acte de dispoziţie prin care să
înstrăineze bunul aflat în coproprietate forţată, dar poate înstrăina oricând
bunul principal, fără consimţământul celorlalţi(de exemplu, înstrăinarea
unui apartament care presupune implicit şi înstrăinarea părţilor comune,
holul comun al scării, uscătorul, etc.).
Cazurile de coproprietate forţată prevăzute de Noul Cod civil sunt
următoarele:
a) părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau aparta-
mente (art. 649). Sunt considerate părţi comune următoarele bunuri:
terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafaţa construită, cât
şi din cea neconstruită; fundaţia, curtea interioară, structura clădirii,
structura de rezistenţă, pereţii perimetrali şi despărţitori dintre proprietăţi
şi/sau spaţiile comune, acoperişul, terasele, scările şi casa scărilor,
holurile, pivniţele, ascensoarele; instalaţiile de apă şi canalizare,
electrice, de telecomunicaţii, de încălzire şi de gaze, canalele pluviale,
etc. Încetarea destinaţiei de folosinţă comună pentru părţile comune din
clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotărî cu acordul
tuturor coproprietarilor.
b) despărţiturile comune (art.660). În acest caz, ne putem referi la
zidul comun(înălţarea acestuia se stabileşte de părţi, fără a depăşi 2 m,
socotindu-se şi coama zidului),şanţul comun, precum şi orice altă
despărţitură între două fonduri.Vecinul care nu a contribuit la realizarea
despărţiturii comune poate dobândi un drept de proprietate asupra
acesteia, plătind jumătate din valoarea actualizată a materialelor şi
manoperei folosite şi, după caz, jumătate din valoarea terenului pe care
despărţitura a fost construită;
De asemenea, este foarte util să reţinem că în sensul art. 661 NCC,
sunt semne de necomunitate următoarele: când culmea zidului este
dreaptă şi perpendiculară spre un fond şi înclinată spre celălalt fond,
zidul este prezumat a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului
fondului către care este înclinată coama zidului; când pământul este
aruncat sau înălţat exclusiv pe o parte a şanţului, se prezumă că şanţul
este în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului pe care este
aruncat pământul; sunt considerate semne de necomunitate orice alte
semne care fac să se prezume că zidul a fost construit exclusiv de unul
dintre coproprietari:
- proprietarii fondurilor învecinate pot fi obligaţi la construirea unei
despărţituri comune;
- înălţimea zidului comun se stabileşte de către părţi, dar fără a
depăşi 2 metri, socotindu-se şi coama zidului;
- cheltuielile de întreţinere şi reparare a despărţiturilor comune sunt
suportate de coproprietari, proporţional cu dreptul fiecăruia; în lipsa
participării la cheltuieli coproprietarul renunţă la dreptul său de
proprietate asupra despărţiturii comune;
- oricare dintre coproprietari are dreptul să sprijine construcţii ori să
instaleze grinzi în zidul comun cu obligaţia de a lăsa 6 centimetri spre
celălalt coproprietar şi fără a afecta dreptul acestuia de a sprijini
construcţiile sale ori de a instala propriile grinzi în zidul comun;
- înălţarea zidului peste limita zidului comun poate fi făcută de către
oricare dintre coproprietari, cu obligaţia de a suporta singur cheltuielile
de înălţare peste limita zidului comun, precum şi cheltuielile de reparare
a părţii comune a zidului ca urmare a înălţării acestuia;
c) proprietatea periodică(art.687). Acest tip de coproprietate
forţată, va fi analizat în mod separat, datorită importanţei sale teoretice şi
practice asupra proprietăţii unui bun;
d) bunurile care constituie amintiri de familie (art.1141). În
această catgorie, putem include următoarele bunuri: corespondenţa
purtată de membrii familiei, arhivele familiale, decoraţiile, armele de
colecţie, portretele de familie, etc.;
e) bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a două
imobile vecine, situate pe linia de hotar între acestea. De exemplu,
potecile, drumurile, fântânile şi izvoarele. Este foarte util de reţinut faptul
că, acestea trebuie să fie situate chiar pe linia despărţitoare a
proprietăţilor;
90 | Adrian STOICA
f) bunurile comune afectate utilizării a două sau mai multor
fonduri. De exemplu, o centrală termică sau alte instalaţii care deservesc
două sau mai multe clădiri, un drum comun într-un cartier de locuinţe,
etc;
Încetarea coproprietăţii forţate. Principiul general este că această
coproprietate este permanentă, dar poate înceta în următoarele cazuri:
a) prin acordul coproprietarilor(de exemplu: curtea unei case cu mai
multe apartamente, podul unei cladiri comune, etc.);
b) când menţinerea acesteia nu se mai impune(de exemplu: deşi
coproprietarii nu au ajuns la o înţelegere pentru un partaj, podul unei
case poate fi partajat de instanţa de judecată fără a fi lezate interesele
vreunuia);
c) când un coproprietar dobândeşte proprietatea exclusivă a
întregului imobil de la ceilalţi coproprietari;
d) când intervine exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
e) pieirea integrală a bunului aflat în coproprietate.
2. 1. 2. Proprietatea comună în devălmăşie

Reprezintă, acel tip de proprietate comună potrivit căruia obiectul
ei aparţine nefracţionat titularilor. Cu toate că oricând două sau mai
multe persoane pot dobândi anumite bunuri împreună printr-o convenţie,
sau prin efectul legii, în momentul de faţă, legislaţia noastră prevede
singurul caz de devălmăşie ca fiind cel legat de dreptul de proprietate în
devălmăşie al soţilor, care îşi are temeiul în comunitatea de bunuri a
acestora. Regimul juridic al bunurilor comune ce aparţin soţilor, este
reglementat de art. 339 NCC.
Proprietatea devălmaşă a soţilorare ca obiect numai acele bunuri
care au fost dobândite de ei sau de oricare dintre ei în timpul căsătoriei şi
care potrivit legii pot constitui bunuri comune, cu excepţia bunurilor
proprii reglementate de art. 340 NCC.
Încetarea dreptului de proprietate în devălmăşie, se face odată cu
încetarea regimului comunităţii legale. Această operaţiune poartă
denumirea de lichidare a comunităţii(partaj convenţional sau judiciar) şi
este reglementată de art. 357 NCC. Excepţie de la acest caz, constituie
situaţia partajului( conveţional sau legal) în timpul regimului comunităţii
legale potrivit art. 358 NCC.
 3. Partajul potrivit Noului Cod civil(art. 669-686)

Partajul sau împărţeala, este aceea operaţiune juridică prin care
încetează starea de coproprietate sau de indiviziune, în sensul că bunul
sau bunurile stăpânite pe cote-părţi sunt împărţite materialmente între
copărtaşi, fiecare devenind proprietar exclusiv asupra unei părţi
determinate asupra unui anume bun dintre acelea care formau obiectul
coproprietăţii. Potrivit dispoziţiilor art. 669 NCC, încetarea copro-
prietăţii poate fi cerută oricând de orice copărtaş, afară de cazul în care
partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească,
sau când acţiunea de partaj este paralizată prin invocarea uzucapiunii.
Obiect al procedurii partajului îl pot constitui bunurile ca fac obiect
al proprietăţii comune pe cote-părţi obişnuită şi a proprietăţii comune în
devălmăşie1, cu excepţia proprietăţii comune pe cote-părţi forţate.
Totodată, nu poate face obiect al partajului bunul comun folosit şi
dobândit de unul dintre coproprietari prin uzucapiune.
Regulile privitoare la modul de efectuare a partajului sunt
reglementate de art. 676 NCC. Acest text, relevă ca regulă generală
faptul că, partajul bunurilor comune se va face în natură, proporţional
cu cota-parte a fiecărui coproprietar.( de exemplu,1/2, sau 1/4, ori 1/8,
etc.) Însă, acest text stabileşte şi anumite reguli speciale atunci când
bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură. În aceste
situaţii se vor ţine cont de următoarele reguli speciale:
a) atribuirea întregului bun se va face, la cerere, în favoarea unuia
sau a mai multor coproprietari, în schimbul unei sulte;
1
Procedura partajului poate fi efectuată asupra tuturor bunurilor devălmaşe, cu
excepţia bunurilor dobândite în temeiul Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate
conform prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu
modificări ulterioare, cu privire la regimul terenurilor forestiere aflate în proprietatea
devîlmaşă sau indiviză a obştilor de moşneni, de răzeşi, composesoratelor, pădurlor
grănicereşti şi alte forme asociative reconstituite în condiţiile legii.
92 | Adrian STOICA
b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari, se va face cu
respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 1.650 NCC ori, în caz de
neînţelegere, la licitaţie publică prin intermediul executorului judecă-
toresc, potrivit art. 990 şi 991 din noul Cod de procedură civilă 1.
Distribuirea preţului obţinut, se va face de către instanţa de judecată,
către coproprietari, proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre aceştia.
De asemenea, este foarte util să reţinem faptul că partajul poate fi
făcut prin buna învoială a coproprietarilor (partajul convenţional sau
împărţeala voluntară), sau pe cale judecătorească(partajul judiciar sau
împărţeala judiciară).
Bunul comun aflat în coproprietate, poate fi urmărit cu respectarea
dispoziţiilor art. 678 NCC. Potrivit acestui text, creditorii personali ai
unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului
comun(dacă aceasta este determinată), sau pot cere instanţei de judecată
partajul(împărţeala) bunului, caz în care executarea silită se va face
asupra părţii de bun sau, după caz, asupra sultei cuvenite coproprietarului
debitor. În cazul vânzării silite a unei cote-părţi determinate proprietatea
copărtaşului, executorul judecătoresc îi va notifica pe ceilalţi copro-
prietari cu cel puţin două săptămâni înainte de vânzare despre ziua, ora şi
locul licitaţiei. Coproprietarii vor avea un drept de preemţiune în faţa
celorlalţi participanţi la licitaţie, în sensul că, la preţ egal, coproprietarii
vor fi preferaţi la adjudecarea cotei-părţi respective.
Un aspect deosebit de important este prevăzut de dispoziţiile art.
674 NCC, cu privire la condiţiile speciale ale partajului prin buna
învoială referitoare la capacitatea de exerciţiu. Acest text, se aplică
situaţiei în care un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori
1
A fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie
2010 şi republicat în temeiul art. 80 din Legea de punere în aplicare nr. 76/2012,
publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012. Ultima modificare a Legii nr. 134/2010
privind Noul Cod de procedură civilă, a avut loc prin Legea nr. 138 /15 octombrie
2014, publicată în M. Of. Nr.753/16.10.2014. Noul Cod de procedură civilă a fost
republicat în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012 şi va fi denumit în continuare breviatis
causa, NCPC. A intrat în vigoare prin dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2013 privind
modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative conexe, publicată în M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013.
are capacitate de exerciţiu restrânsă. Partajul în acest caz, va putea fi
efectuat prin bună învoială numai cu autorizarea instanţei de tutelă
prevăzute de art. 107 NCC şi dacă este cazul, a ocrotitorului legal
(părinte, tutore sau curator special).
Partajul pe cale judecătorească(judiciar) se realizează prin urmă-
toarele modalităţi:
a) prin partajarea în natură a bunului sau bunurilor;
b) prin atribuirea bunului comun în proprietatea exclusivă a unuia
dintre copărtaşi. Atribuirea bunului se face numai cu acordul
copărtaşului, iar dacă acesta acceptă, va fi obligat la plata unei sulte către
ceilalţi copărtaşi.
c) prin vânzarea bunului şi împărţirea echivalentului bănesc.
Această modalitate se realizează când bunul comun nu este dorit de nici
unul dintre copărtaşi. Instanţa de judecată va dispune vânzarea lui
stabilind totodată dacă vânzarea se va face de părţi prin bună învoială ori
de către executorul judecătoresc.
Efectele partajului (art. 680 NCC). Împărţeala are caracter
constitutiv de drepturi. Din caracterul constitutiv decurge consecinţa că
fiecare copărtaş este considerat proprietar exclusiv al bunurilor sau, după
caz al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data
stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului,
în cazul împărţelii voluntare, sau după caz, de la data rămânerii definitive
a hotărârii judecătoreşti; prin urmare actul de partaj producându-şi
efectele doar pentru viitor iar nu şi pentru trecut (ex nunc). În cazul
imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de
partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă
definitivă, au fost înscrise în Cartea funciară.
Desfiinţarea partajului(art. 684 NCC). Partajului prin buna
învoială (conveţional) poate fi desfiinţat pentru cauze de nulitate 1
1
Potrivit art. 1.247 din NCC privind nulitatea absolută:
„(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite
pentru ocrotirea unui interes general:
(2) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de
acţiune sau de excepţie.
(3) Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.
94 | Adrian STOICA
absolută sau de nulitate2 relativă, practic pentru cauze similare
contractelor,dar şi prin intermediul rezoluţiunii/rezilierii potrivit art.
1.516 alin. (2) pct. 2 NCC. De asemenea, este util să reţinem faptul că,
partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de
nulitate absolută.
În cazul în care partajul a fost efectuat pe cale judecătorească,
hotărârea judecătorească pronunţată, va putea fi desfiinţată doar pe calea
revizuirii şi numai pentru motivele arătate în dispoziţiile art. 509 din
NCPC.
 4. Proprietatea rezolubilă şi proprietatea anulabilă
Alte două modalităţi ale dreptului de proprietate privată vor fi

prezentate în rândurile următoare. Proprietatea rezolubilă, respectiv
proprietatea anulabilă nu au o reglementare proprie oferită de dispo-
ziţiile Noului Cod civil, aşa cum se bucură proprietatea comună sau cea
periodică însă, aceste două modalităţi ale dreptului de proprietate privată
după cum vom observa prezintă o importanţă deosebită pentru sistemul
nostru de drept material.
Este foarte util să reţinem încă de la aceste prezentări preliminarii
că, atât proprietatea rezolubilă sau condiţională (A), cât şi proprietatea
anulabilă (B), sunt modalităţi ale dreptului de proprietate privată care pot
fi transmise numai dacă se indeplineşte o condiţie sau un eveniment
viitor.
A) Proprietatea rezolubilă sau condiţională

Sunt cazuri când, fie prin voinţa celui care transmite, fie prin voinţa
legiuitorului, proprietatea se dobândeşte sub o anumită condiţie.
(4) Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât
în cazurile prevăzute de lege.”
2
Referitor la nulitatea relativă, art. 1. 248 din NCC stabileşte:
“(1) Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru
ocrotirea unui interes particular este anulabil.
(2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit
prin dispoziţia legală încălcată.
(3) Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească.
(4) Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.”
De aceea putem spune că, proprietatea rezolubilă, este aceea
proprietate care poate fi transmisă numai dacă se realizează un
eveniment(o condiţie) care poate fi în interesul celui care transmite sau
în interesul celui care dobândeşte.
Următorul exemplu va fi edificator: o persoană vinde un imobil cu
condiţia de a primi preţul în două tranşe, în caz contrar va reintra în
posesia acelui bun. Cumpărătorul la data semnării contractului de
vânzare-cumpărare devine proprietar al imobilului, sub condiţie rezo-
lutorie (art. 1.401 NCC). Până la achitarea întregului preţ, cumpărătorul
este proprietar sub condiţie rezolutorie. Dacă nu plăteşte preţul în
tranşele stabilite, vânzătorul redevine proprietarul imobilului respectiv.
Dacă cumpărătorul plăteşte preţul la tranşele stabilite, atunci la data
achitării integrale a preţului, va deveni proprietar pur şi simplu.
Un alt exemplu, ne poate edifica cum poate afecta o condiţie
suspensivă(art. 1.400 NCC), proprietatea rezolubilă: în exemplul de mai
sus, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul nu
transmite dreptul de proprietate ci doar stipulează o dată ulterioară, după
plata preţului. Până la momentul plăţii preţului, vânzătorul este proprietar
sub condiţie rezolutorie, iar cumpărătorul sub condiţie suspensivă. Dacă
cumpărătorul plăteşte preţul la termenul stabilit, atunci condiţia
suspensivă a cumpărătorului a fost realizată, iar bunul va trece din
patrimoniul vânzătorului în cel al cumpărătorului care se va bucura de un
drept de proprietate pur şi simplu asupra acelui bun, din momentul
încheierii actului juridic de transmitere.
Din cele expuse rezultă că întotdeauna când un bun este transmis
sub condiţie vor exista doi proprietari dintre care unul sub condiţie
suspensivă iar celălalt sub condiţie rezolutorie. Proprietarul sub condiţie
suspensivă poate face acte de conservare a dreptului său, ca un adevărat
creditor al celeilalte persoane(art.1.409 NCC). Dar proprietarul sub
condiţie rezolutorie este acela care, de regulă, are posesia bunului şi are
aparenţa proprietăţii; ori tocmai prin această situaţie recunoscută lui, ar
putea fi superior celeilalte părţi.
Proprietatea rezolubilă poate lua naştere nu numai prin voinţa
părţilor dar şi prin voinţa legiuitorului. Astfel:
96 | Adrian STOICA
- donaţiile dintre soţi sunt revocabile numai în timpul căsătoriei(art.
1.031 NCC);
- situaţia donaţiilor simulate(art. 1.033 NCC);
- cazul de rezoluţiune a contractului prevăzut de art.1.700 NCC;
- etc.
B) Proprietatea anulabilă
Proprietatea anulabilă reprezintă acea modalitate juridică a dreptului
de proprietate care apare în situaţia în care transferul proprietăţii se face
în temeiul unui act lovit de nulitate relativă (anulabil).
Dacă acţiunea în anulare a dreptului de proprietate este admisă,
dreptul dobânditorului va fi desfiinţat retroactiv. În cazul în care actul
translativ anulabil a fost confirmat, dreptul de proprietate al dobân-
ditorului va fi consolidat. Trebuie subliniat că efectul retroactiv al
anulării actului translativ se referă nu numai la părţile actului ci şi la
raporturile cu terţii.
Elementele de apropriere cu proprietatea rezolubilă constau în aceea
că, pe de o parte, proprietatea dobânditorului este incertă timp de 3
ani(termenul general de prescripţie prevăzut de art. 2.517 NCC), iar pe
de altă parte, efectul anulării este retroactiv(ex tunc).
 5. Proprietatea periodică
Prezentarea acestui tip de proprietate comună poate începe cu
următorul exemplu: un student şi un avocat, cumpără în comun un
apartament pe litoralul Mării Negre; primul va locui zece luni dintr-un
an pentru a urma cursurile, cel de-al doilea două luni, pentru a se
odihni.
În concepţia legiuitorului Noului Cod civil(art.687-692), această
modalitate a dreptului de proprietate trebuie să se bucure de o
reglementare individuală. Articolul 687 NCC, stabileşte faptul că, poate
fi considerată proprietate periodică situaţia în care, ori de câte ori mai
multe persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei dreptului
de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp
determinate, egale sau inegale.
Obiectul proprietăţii periodice îl poate constitui orice bun mobil sau
imobil, fiind considerată şi o variantă a proprietăţii comune De
asemenea, după cum am observat această modalitate a dreptului de
proprietate prrivată, este inclusă în cadrul coproprietăţii forţate, deoarece,
există ori de câte ori mai multe persoane exercită succesiv prerogativele
dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de
timp determinate, egale sau inegale.
Această formă de proprietate comună se naşte în temeiul unui act
juridic(art. 688 NCC), iar referitor la actele de dispoziţie, orice
coproprietar va putea încheia(pentru intervalul său de timp) acte de
vânzare- cumpărare, închiriere, ipotecare(art. 689 NCC). Orice alt act de
dispoziţie sau de închiriere care priveşte un alt interval de timp, va fi
lovit de nulitate relativă. De precizat este faptul că nulitatea nu va fi
invocată de coproprietarul căruia îi revine cota-parte aferentă intervalului
de timp cu privire la care s-a încheiat actul juridic, deorece acestuia actul
juridic nu îî este opozabil, însă va putea exercita împotriva terţului
contractant o acţiune posesorie. Acesta din urmă fiind cel ce va putea
invoca nulitatea relativă.
Obligaţia de despăgubire şi excluderea. Dacă unul dintre copro-
prietari va tulbura în mod grav exercitarea proprietăţii periodice, acesta
va putea fi obligat la plata unor despăgubiri sau va putea fi exclus prin
hotărâre judecătorească, la cererea coproprietarului vătămat, cu
respectarea procedurii stabilite de dispoziţiile art. 691 NCC.
Încetarea proprietăţii periodice. Acest tip de proprietate comună
va înceta, prin radiere din cartea funciară în temeiul dobândirii de către o
singură persoană a tuturor cotelor-părţi din dreptul de proprietate
periodică, precum şi în alte cazuri determinate de lege(art. 692 NCC).
98 | Adrian STOICA
Capitolul IV. Mijloace1 procesuale privind apărarea dreptului

de proprietate şi a celorlalte drepturi reale
1. Consideraţii generale
În România contemporană, aşa cum am mai arătat şi în rândurile

anterioare, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului,
sunt garantate potrivit art. 44 din Constituţia României. În continuarea
acestui text, mai precis în dispoziţiile alineatului (3) cu referire la
proprietatea privată, se arată că nimeni nu poate fi expropriat decât
pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire.
Realitatea arată că dreptul de proprietate privată, poate fi afectat
mai adesea decât dreptul de proprietate publică, de aceea, ca orice drept
subiectiv, dreptul de proprietate privată, dar şi celelalte drepturi reale, pot
fi apărate prin diferite mijloace procesuale.
În afara reglementarii de principiu din dreptul intern, anterior
enunţate prin textul constituţional, trebuie să mai arătăm faptul că dreptul
de proprietate este apărat şi prin norme de drept internaţional. În acest
sens, art. 17 din Declaraţia2 Universală a drepturilor omului adoptată în
anul 1948 de Adunarea Generală a ONU, prevede că: „orice persoană,
privită ca subiect unic sau ca asociat în colectivităţi, are drept de pro-
prietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa".
1
Pentru mai multe amănunte referitoare la această materie, a se vedea: O.
Ungureanu, C. Munteanu, op.cit. pp. 422-463; G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat,
op.cit., pp. 96-127.
2
Acest document internaţional a fost adoptat prin Rezoluţia 217 A, din 10
decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ţărilor membre ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite(O.N.U.).
De asemenea, o veritabilă protecţie este reglementatăşi în
conţinutul art. 1, alin.(1), din Protocolul l la Conventia 1 Europeana a
Drepturilor Omului, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are
dreptul de a-i fi protejate bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de
proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publica şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional.
Afirmăm că acest text, reprezintă o veritabilă protecţie a dreptului de
proprietate privată, deoarece există şi posibilitatea sancţionării
nerespectării prevederilor de către statele semnatare ale Convenţiei, prin
cererile adresate Curţii2 Europene a Drepturilor Omului, de diferite
persoane care se consideră prejudiciate.
Chiar dacă există garanţii ale dreptului de proprietate în diverse
ramuri ale dreptului, cele mai multe se regăsesc în dreptul civil şi în
dreptul procesual civil. Din punctul de vedere al doctrinei dreptului civil,
mijloacele de apărare a dreptului de proprietate privată şi a celorlalte
drepturi reale au fost definite ca fiind, totalitatea acţiunilor în justiţie
prin care titularul dreptului de proprietate sau a altui drept real, solicită
instanţei de judecată, să pronunţe o hotărâre în scopul de a înlătura
orice atingere sau încălcare aduse acestor drepturi, de către diferite
subiecte de drept.
Aceste mijloace de apărare a dreptului de proprietate privată sau a
celorlalte drepturi reale, creează ceea ce numit o protecţie a proprietăţii
sau a celorlalte drepturi reale, împotriva terţilor şi implică două ipostaze:
a) protecţia împotriva atingerilor materiale aduse proprietăţii
private sau a celorlalte drepturi reale(care vizează nu însuşi dreptul de
proprietate ci doar bunul corporal care este obiectul dreptului de
proprietate privată sau a unui alt drept real(degradări, distrugeri,
deteriorări materiale, etc);
1
A fost semnată la Roma, la data de 4 noiembrie 1950 de către reprezentanţii
statelor membre ale Consiliului Europei şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
România a ratificat această Convenţie, la data de 20 iunie 1994.
2
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg, Franţa,
numită informal "Curtea de la Strasbourg" sau "Instanţa europeană supremă", a fost
creată în anul 1959 pentru sistematizarea procedurii plângerilor în materia drepturilor
omului provenite din statele membre ale Consiliului Europei. Misiunea Curţii este să
vegheze la respectarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a
Protocoalelor suplimentare de către statele semnatare.
100 | Adrian STOICA
b) protecţia împotriva atingerilor juridice aduse proprietăţii
private sau a celorlalte drepturi reale (acestea sunt îndreptate
împotriva dreptului de proprietate privată sau a unui alt drept real şi pot
fi însoţite uneori de o atingere materială, fiind de fapt o intenţie posesivă
rezultată dintr-o pretenţie la dreptul de proprietate sau la un anume drept
real - animus domini).
Mijloacele procesuale de apărare a dreptului de proprietate privată
sau a celorlalte drepturi reale, au fost grupate în două mari categorii:
a) mijloacele procesuale directe, realizate prin intermediul aşa
numitelor acţiuni reale, adică, acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii.
• acţiunile petitorii sunt acele acţiuni prin care reclamantul cere
instanţei de judecată să statueze că el este titularul dreptului de
proprietate sau al altui drept real cu privire la un bun(acţiunea în
revendicare, acţiunea în grăniţuire, acţiunea negatorie, acţiunea confe-
sorie şi acţiunea în prestaţie tabulară).
• acţiunile posesorii sunt acţiunile în justiţie prin care reclamantul
solicită apărarea posesiei sale ca simplă stare de fapt, împotriva oricărei
tulburări, după caz, fie pentru a o menţine, fie pentru a o redobândi dacă
a pierdut-o (acţiunea generală sau în complângere şi acţiunea specială
sau în reintegrare).
b) mijloace procesuale indirecte, realizate prin intermediul acţiu-
nilor în justiţie întemeiate pe drepturile de creanţă (acţiunile în
executarea contractelor, în răspundere contractuală, în restituirea plăţii
nedatorate, etc.).
 2.Noţiunea şi caracterele generale specifice acţiunii

în revendicare
Din punctul de vedere al doctrinei 1 dreptului procesual civil,

acţiunea civilă are o conotaţie largă. Astfel, ea poate fi definită ca
reprezentând, „totalitatea mijloacelor procesuale organizate de lege
pentru protecţia dreptului subiectiv civil sau a altor interese care se
pot realiza numai pe calea justiţiei”.Aceste mijloace procesuale pot
1
Pentru mai multe amănunte referirtoare la instituţia acţiunii civile, a se vedea:
I. Leş, op.cit., pp. 190-224; V. M. Ciobanu, T. Briciu, C. C. Dinu, op.cit., pp.119-132.
cuprinde: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, mijloace
asiguratorii, mijloace de apărare, căile de atac, executarea silită, etc.
În privinţa acţiunii în revendicare, obiectul acesteia va fi întot-
deauna un drept subiectiv de proprietate şi de aceea am putea defini ca
fiind, aceea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut bunul
său, cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate
asupra bunului şi restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.
Pe scurt, este o acţiune prin care proprietarul neposesor reclamă
bunul de la posesorul neproprietar. Această acţiune poate fi introdusă
numai de titularul dreptului de proprietate, care de asemenea, are dreptul
la despăgubiri.
Acţiunea în revendicare este consacrată de dispoziţiile NCC, în
conţinutul art. 563-566. Potrivit definiţiei mai sus enunţate, dar şi a
dispoziţiilor materiale amintite, am putea avea în vedere următoarele
caractere juridice specificeacţiunii în revendicare:
a) este o acţiune reală deoarece se referă la un bun mobil sau imobil
determinat;
b) este o acţiune petitorie întrucât prin ea se pune în discuţie însuşi
dreptul de proprietate al reclamantului. Dacă reclamantul nu va face
dovada dreptului de proprietate se va respinge chiar dacă pârâtul deţine
bunul fără titlu;
c) acţiunea în revendicare este, imprescriptibilă sub aspect extinctiv.
Înseamnă că oricât timp nu ar fi exercitată acest drept la acţiune nu se
stinge decât odată cu stingerea dreptului de proprietate, care se face în
condiţiile art. 562 al NCC.
2.1. Delimitarea acţiunii în revendicare de alte acţiuni reale
Pentru o mai bună înţelegere a instituţiei acţiunii în revendicare, am

considerat deosebit de util să preluăm delimitarea doctrinară1 a acesteia,
de celelalte acţiuni reale cunoscute. În acest sens, conform opiniilor
doctrinare amintite, putem circumscrie acțiunea în revendicare, astfel:
1
Pentru mai multe detalii în acest sens, a se vedea G. Boroi, C. A. Anghelescu, B.
Nazat, op.cit. pp. 96-101.
102 | Adrian STOICA
a) Acţiunea în revendicare de acţiunea posesorie;
În cazul admiterii acţiunii în revendicare, reclamantul redobândeşte
posesia asupra bunului revendicat, însă este vorba doar de un efect
accesoriu al admiterii acţiunii în revendicare, cel principal fiind
recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. Tocmai
de aceea, o asemenea acţiune nu trebuie confundată cu acţiunea
posesorie, prin care reclamantul urmăreşte să păstreze ori să redobân-
dească posesia, ca simplă stare de fapt, fără a pune în discuţie existenţa
dreptului de proprietate asupra bunului.
Dacă acţiunea posesorie poate fi exercitată de simplul posesor,
indiferent dacă acesta este sau nu şi titularul dreptului real principal, în
schimb, admiterea acţiunii în revendicare implică, printre altele,
dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului
revendicat.
Acţiunea posesorie trebuie exercitată într-un interval scurt de
timp(un an de la tulburare sau deposedare), în vreme ce acţiunea în
revendicare este imprescriptibilă extinctiv.
Hotărârea pronunţată în materie posesorie nu are putere de lucru
judecat în petitoriu1, astfel încât cel care a pierdut într-o acţiune posesorie
este îndreptăţit să introducă o acţiune în revendicare cu privire la acelaşi
bun, însă hotărârea prin care s-a admis acţiunea în revendicare are putere
de lucru judecat şi în posesoriu, ceea ce înseamnă că partea care a pierdut
într-o acţiune în revendicare, nu este îndreptăţită să solicite, printr-o
acţiune posesorie, ocrotirea posesiei pe care a exercitat-o asupra bunului
respectiv.
b) Acţiunea în revendicare de acţiunea confesorie;

Acţiunea confesorie este acea acţiune în justiţie prin care se
urmăreşte apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate
(privată), solicitându-se instanţei să îl oblige pe pârât să permită
reclamantului exercitarea deplină şi netulburată a dreptului real
principal.
1
Despre o cerere, prin care se solicită unei instanţe recunoaşterea proprietăţii sau a
unui alt drept. (fr. pétitoire,lat. petitorius).
Dacă persoana care pretinde că este proprietar, are poziţia
procesuală de reclamant într-o acţiune în revendicare, în schimb, în
acţiunea confesorie, poziţia procesuală de reclamant este deţinută fie de
proprietar, fie de altă persoană care contestă existenţa altui drept real în
favoarea reclamantului.
Spre deosebire de acţiunea în revendicare, care, în principiu, este
imprescriptibilă extinctiv, acţiunea confesorie(cu excepţia celei înte-
meiate pe dreptul de superficie care de asemenea este imprescriptibilă),
se prescrie într-un termen limitat( 30 de ani sau în termenul de constituire
a uzufructului).
c) Acţiunea în revendicare de acţiunea negatorie;

Acţiunea negatorie este acea acţiune în justiţie prin care se
contestă existenţa unui dezmembrământ al dreptului de proprietate
privată, ceea ce înseamnă că, indirect, prin intermediul ei se apără şi
dreptul de proprietate(art. 564 NCC). Printr-o asemenea acţiune nu se
pune în discuţie dreptul de proprietate, ci numai existenţa sau inexistenţa
altui drept real în cauză(a dreptului de uzufruct, de uz, de abitaţie, de
servitute sau de superficie), pe care pârâtul pretinde că îl are. Dreptul la
acţiunea negatorie este imprescriptibil(art. 564 alin.2 NCC).
d) Acţiunea în revendicare de acţiunea în grăniţuire;

Acţiunea în grăniţuire( sau în hotărnicie) este acea acţiune în
justiţie prin care se solicită instanţei, determinarea prin semne
exterioare, a liniei despărţitoare dintre două fonduri vecine.
Acţiunea în grăniţuire poate fi introdusă nu numai de către
proprietar, ci şi de către titularul altui drept real consituit asupra fondului
respectiv, precum şi de simplul posesor; ea poate fi exercitată împotriva
proprietarului fondului vecin, a titularului unui alt drept real sau chiar a
titularului unui drept de folosinţă, ca drept personal(de creanţă).
Prin acţiunea în grăniţuire se urmăreşte constituirea sau recons-
tituirea hotarului real dintre cele două fonduri, fără a se contesta dreptul
de proprietate asupra fondului vecin şi faţă de care se va face delimitarea.
Aşadar, acţiunea în grăniţuire nu implică dovedirea dreptului de
104 | Adrian STOICA
proprietatea asupra fondurilor cu privire la care se va stabili hotarul
despărţitor. Dacă însă, cu ocazia grăniţuirii, reclamantul pretinde o parte
determinată din terenul vecin(limitrof), grăniţuirea este dublată de o
revendicare a porţiunii respective de teren,astfel încât va trebui în mod
imperativ să se facă dovada dreptului de proprietate cu privire la aceasta.
 4.Calitatea procesuală în cadrul acţiunii în revendicare
Din punct de vedere fonetic, prin calitate, putem desemna ansamblul

însuşirilor în virtutea cărora un lucru se particularizează faţă de celelalte.
Însă, pe noi ne interesează percepţia juridică a acestei noţiuni. Astfel, în
accepţiune materială, subiectivă, prin calitate putem înţelege poziţia
părţilor dintr-un raport juridic şi anume: calitatea de proprietar, creditor,
superficiar, uzuar, etc. Din punct de vedere procesual, prin calitate 1
înţelegem dreptul unei persoane fizice sau juridice de a participa la
activitatea judiciară. Prin calitate din punct de vedere procesual putea
reţine şi calitatea procesuală pe care o persoană fizică sau juridică
trebuie să o aibă în cadrul unei activităţi judiciare.
În atare condiţii, într-o acţiune în revendicare, calitatea procesuală
activă aparţine proprietarului (reclamantul acţiunii), iar calitatea
procesuală pasivă(pârâtul acţiunii) revine celui care stăpâneşte, ca
posesor sauchiar ca detentor, bunul revendicat.
Dacă la data intentării acţiunii reclamantul nu maieste proprietar al
bunului pe care-l revendică, întrucât dreptul de proprietate asupra acelui
bun fusese anterior dobândit de o altă persoanăprin oricaredintre
modurile de transmitere( dobândire) a proprităţii prevăzute de lege,
acţiunea în revendicare se va respinge ca fiind introdusă de o persoană
fără calitate procesuală activă. Cu alte cuvinte, admiterea acţiunii în
revendicare presupune că reclamantul a pierdut numai stăpânirea
materială a bunului respectiv. Desigur, în cazul în care, anterior intentării
acţiunii în revendicare, o altă persoană dobândise dreptul de
proprietate,fostul proprietar va putea invoca, inclusiv pe cale incidentală
1
I. Leş, op.cit., pp. 119; V. M. Ciobanu, T. Briciu, C. C. Dinu, op.cit., pp.126.
în cadrul acţiunii în revendicare, nevalabilitatea dobândirii dreptuluide
proprietate de către terţa persoană.
În raporturile dintre coproprietari nu poate fifolosită acţiunea în
revendicare, titularii având drepturi simultane şi concurente asupra
bunului proprietate comună, niciunul neavândvreun drept exclusiv până
la efectuarea partajului.
Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună pe
cote-părţi, calitatea procesuală activă aparţine în principiu,tuturor
titularilor dreptului de proprietate comună, deci acţiunea în revendicare a
bunului proprietate comună deţinut de o terţă persoană trebuie introdusă
de toţi coproprietarii. Totuşi, se poate recunoaşte calitatea procesuală de
a revendicabunul comun doar unuia dintre coproprietari, dacă acesta face
dovada că a fost în imposibilitate dea obţine consinţământul tuturor,
inclusiv atunci când unul dintre titulari nu este de acord cu introducerea
acţiunii.
Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună în
devălmăşie, trebuie distins după cumbunul revendicat este mobil sau
imobil.Acţiunea în revendicarea unui bun mobil, proprietate în
devălmăşie poate fi introdusă numai de către unul dintre soţi, fără
acordul expres al celuilalt întrucât se aplică prezumţia de mandat
tacitreciproc; în schimb , această prezumţie nu se mai aplică în cazul
acţiunii în revendicare a unui bun imobil proprietate comună asoţilor,
deci o asemenea acţiune trebuie introdusă de ambii soţi.
 5.Acţiunea în revendicare imobiliară
Din punct de vedere conceptual, revendicarea bunurilor imobile

pune în discuţie două probleme esenţiale:
A) Proba dreptului de proprietate;

Aceasta incumbă reclamantului care pretinde că este proprietarul
imobilului. Este de fapt o regulă generală de purtare a proceselor.
Art.565 N. C. civ. statuează că, ”În cazul imobilelor înscrise în cartea
106 | Adrian STOICA
funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte
funciară”.
În sistemul Noului Cod civil, dovadă deplină şi absolută a dreptului
de proprietate o constituie atât extrasul de carte funciară, cât şi
uzucapiunea.
În materie de conflict de probe ierarhia stabilită este: prescripţia
achizitivă, titlurile, indiciile şi prezumţiile de fapt. Dificultăţile survin
atunci când cele două părţi invocă probe, în principiu, de aceeaşi valoare.
Practica judiciară şi doctrina au cristalizat câteva reguli, şi anume:
a) Titlu contra titlu( conflictul între titluri). Atunci când cele două
părţi au câte un titlu care provine de la acelaşi autor, va avea preferinţă
acela care a transcris primul titlul în registrul de publicitate imobiliară.
Când titlurile provin de la autori diferiţi se compară titlurile între
ele şi va fi mai puternic acela care are la bază un autor care are un drept
preferenţial, de aceea instanţele vor aprecia în funcţie de circumstanţe
caredintre părţi invocă „un titlu mai bun”. Dacă şi titlurile autorilor
provin la rândul lor de la autori diferiţi se va coborî până la
identificarea unui autor comun sau până la identificarea unui autor care
a dobândit dreptul de proprietate printr-un mod originar. În situaţia în
care se va ajunge la un autor comun se vor aplica regulile aplicabile
conflictului de titluri cu autor comun. În a doua situaţie va câştiga
partea care va proba că unul dintre autorii săi succesivi are cel mai
recent titlu originar de dobândire. Dacă nu se ajunge la autorul comun şi
nu este identificat un autor care a dobândit proprietatea printr-un mod
originar se vor aplica regulile stabilite pentru ipoteza în care nicio parte
nu are titlu;
b)Titlu contra posesie. În cazul în care numai una dintre părţi are
titlu şi acesta aparţine reclamantului, acesta câştigă cu condiţia ca titlul să
emane de la un terţ şi să poarte o dată anterioară începerii posesiei
pârâtului. Dacă posesia pârâtului era anterioară titlului invocat de
reclamant va trebui să câştige pârâtul deoarece această posesie anterioară
face suspect titlul obţinut de reclamant de la un autor neposesor. Totuşi,
dacă reclamantul este în măsură să producă titlul autorului său sau al
autorilor precedenţi şi dacă acest titlu ar fi el însuşi mai vechi decât
posesia pârâtului, el va avea câştig de cauză;
c) Posesie contra posesie. Dacă nici una dintre părţi nu are titlu şi
nu poate face dovada uzucapiunii, trebuie să se dea câştig de cauză
posesorului iar dacă ambele părţi au avut succesiv posesia bunului, se
compară cele două posesii şi va câştiga acela care dovedeşte o posesie
caracterizată(mai îndelungată, neviciată, de bună-credinţă, etc.).
Faţă de aceste aspecte trebuiesc făcute următoarele precizări:
- prin titlul de proprietate, se înţeleg atât actele translative de
proprietate(vânzare, donaţie, testament, schimb, etc.), cât şi cele
declarative(hotărârea judecătorească, actul de partaj voluntar, tranzacţia,
etc.);
- posesia poate fi posesia actuală a pârâtului sau posesia anterioară,
pierdută a reclamantului. Ea poate fi mai mult sau mai puţin
caracterizată, ceea ce depinde de durata sa şi de calităţile sale şi de
asemenea de orice prezumţii de fapt care pot sprijini(adeverinţe privind
plata impozitului, situaţia cadastrală, etc.).
B) Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare [art. 563

alin.(2) NCC]. Acest principiu, caracteristic acţiunii în revendicare
imobiliară, decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate
privată care nu se stinge prin neuz, indiferent de timpul cât titularul său
nu l-a exercitat. Acţiunea în revendicare se stinge numai odată cu
stingerea dreptului de proprietate privată. Însă, aceasta poate fi paralizată
numai prin invocarea şi proba uzucapiunii, în faţa instanţei de judecată,
de către actualul posesor.
Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare, îşi are originea în
caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată. Principiul
imprescriptibilităţii dreptului de proprietate privată nu prezintă interes
practic decât în cazul în care nimeni nu poate justifica uzucapiunea, caz
în care proprietarul este preferat statului. Invers, dreptul de proprietate
privată nu mai este protejat prin acţiunea în revendicare atunci, aşa cum
am mai amintit, când un terţ face dovada prescripţiei achizitive
(uzucapiunii).
De la caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare putem
regăsi şi excepţii, cum este cazul art. 572 din NCC, avulsiunea, când
proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o
108 | Adrian STOICA
porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu
pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în
termen de un an de la data faptului.
 6.Acţiunea de revendicare mobiliară
Alături de alte instituţii creeate de legiuitorul Noul Cod civil şi

instituţia revendicării bunurilor mobile, reprezintă un element novator al
acestui act normativ.
Pornind de la principiul consacrat de art.935 NCC) potrivit căruia,
„oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil corporal,
este prezumat că are titlu de dobândire a dreptului de proprietate
asupra bunului”, putem reţine faptul că, posesia de bună-credinţă
reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii asupra mobilelor (aceasta
fiind o funcţie achizitivă a principiului). Totodată, posesia face să se
prezume până la proba contrară, o dobândire regulată a proprietăţii în
persoana posesorului(aceasta este funcţia probatorie a principiului).
În consecinţă, pentru mobilele corporale, posesia poate valora titlu
(de proprietate) potrivit principiului mai sus enunţat din dispoziţiile
art.935 NCC. Condiţia valabilităţii acestei posesii este că trebuie
exercitată cu bună-credinţă, iar dispoziţiile art. 936 NCC, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege stabilesc că, „posesia de bună-credinţă a
bunului mobil, asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice
constitutive sau translative de drepturi reale”.
Putem concluziona prin afirmaţia că, explicaţia soluţiei date de art.
935 NCC, pare a rămâne securitatea şi rapiditatea circuitului mobiliar.
Cu privire la dobândirea proprietăţii mobliliare prin posesie de
bună-credinţă, art. 937 alin.(1) din NCC, statuează că, „persoana care,
cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de
proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine
proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”. În
consecinţă, potrivit textului enunţat, posesia trebuie să fie reală, adică să
cuprindă ambele elemente ale sale, animus şi corpus, să fie utilă, adică
neviciată, şi de bună-credinţă, cu alte cuvinte, posesorul să creadă că a
dobândit bunul respectiv, de la adevăratul proprietar.
De aceea, putm afirma faptul că acţiunea de revendicare mobiliară,
este total diferită faţă de revendicarea bunurilor imobile.
Regimul revendicării bunurilor mobile diferă după cum pârâtul este
un posesor de rea-credinţă, un hoţ sau un găsitor, ori un posesor de bună-
credinţă al bunului.
Posesia de rea-credinţă a unui terţ dobânditor, precum şi a hoţului
sau a găsitorului nu poate avea ca efect dobândirea dreptului de
proprietate asupra unui bun mobil, indiferent de durata de timpul cât a
fost exercitată.
De asemenea, acţiunea în revendicare având ca obiect bunurile
mobile este imprescriptibilă împotriva unui hoţ, găsitor sau terţ de rea-
credinţă, dar numai în măsura în care posesia acestuia nu îndepli-
neşte condiţiile unei posesii utile şi neviciate. Revendicarea bunurilor
mobile de la un posesor de bună-credinţă este, de cele mai multe ori,
imposibilă, pentru că, aşa cum am mai amintit, posesia de bună-credinţă
a unui bun mobil valorează titlu de proprietate.
Pentru ca posesia de bună-credinţă a unui bun mobil să valoreze
titlu de proprietate, sunt necesare îndeplinirea mai multor condiţii:
a) proprietarul să fi renunţat voluntar la bunul său mobil,
încredinţându-l printr-un contract unui detentor precar;
b) detentorul precar să înstrăineze cu titlu oneros bunul mobil
respectiv unei terţe persoane, fără să aibă consimţământul proprietarului
care i l-a încredinţat;
c) terţul să dobândească bunul mobil cu bună-credinţă de la
detentorul precar şi nu de la adevăratul proprietar, printr-un act translativ
de proprietate cu titlu oneros;
d) posesia terţului dobânditor de bună-credinţă a bunului mobil să
fie efectivă sau reală, utilă şi de bună credinţă.
Proprietarul iniţial are la dispoziţie o acţiune în despăgubire
împotriva detentorului precar. Cu privire la revendicarea bunurilor
mobile de la un posesor de bună-credinţă care le-a dobândit de la un hoţ
sau găsitor, trebuie să reţinem faptul că este necesară introducerea unei
110 | Adrian STOICA
acţiuni în revendicare, în termen de 3 ani calculaţi din momentul
sustragerii sau pierderii bunului respectiv[art. 937 alin.(2) NCC].
 7.Efectele acţiunilor în revendicare(art. 566 NCC)
În situaţia în care instanţa de judecată admite acţiunea în

revendicare formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului
neproprietar, în mod implicit, recunoaşte şi existenţa dreptului de
proprietate în persoana reclamantului, ceea ce dă naştere la o serie de
efecte juridice pentru ambele părţi(reclamant şi pârât). Aceste efecte
juridice pot avea în vedere următoarele:
a) Restituirea bunului revendicat. Când acţiunea de revendicare
este admisă prin hotărâre judecătorească, instanţa va recunoaşte dreptul
de proprietate reclamantului şi pe cale de consecinţă, va dispune
obligarea pârâtului la restituirea bunului(cu toate accesoriile lui) sau,
după caz, îl va obliga pe pârât de a se abţine a mai aduce atingere
exerciţiului dreptului de proprietate.Restituirea bunului se face în natură
şi liber de orice sarcini. Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă(fie
că bunului a pierit, fie că a fost dobândit de un terţ, fie expropriat), atunci
pârâtul este obligat să-i plătească reclamantului echivalentul
bănesc(despăgubiri);
b) Restituirea fructelor. Dacă bunul revendicat a produs fructe,
regimul lor va fi în funcţie de buna sau reaua credinţă a posesorului.
Astfel, dacă pârâtul a fost de bună credinţă el are dreptul să păstreze
fructele(alin.2 art. 566 NCC), iar dacă a fost de rea-credinţă, va fi obligat
să restituie fructele în natură iar dacă nu mai este posibil, în echivalentul
lor bănesc;
c) Restituirea cheltuielilor. Atât posesorul de bună credinţă cât şi
cel de rea credinţă au dreptul de a cere reclamantului-proprietar
restituirea cheltuielilor necesare şi a celor utile pe care le-au făcut cu
privire la bunul respectiv. Cu privire la noţiunea de cheltuieli efectuate
asupra unui bun, dispoziţiile art. 566 din NCC, reglementează trei astfel
de tipuri de cheltuieli şi anume:
 Cheltuielile utile, sunt acelea care deşi nu erau necesare au avut
ca efect sporul de valoare sau creşterea gradului de utilitate a bunului.
Acestease restituie numai în limita sporului de valoare.;
 Cheltuielile necesare sunt acelea făcute pentru conservarea
bunului. Acest tip de cheltuieli trebuiesc făcute deoarece fără ele
conservarea bunului nu poate fi exercitată şi oricum ar fi fost făcute şi de
către proprietar şi se restituie în întregime posesorului bunului respectiv.
Justificarea obligaţiei de restituire a acestor cheltuieli are la bază
principiul îmbogăţirii fără justă cauză a proprietatrului revendicant;
 Cheltuielile voluptoare(de plăcere, de înfrumuseţare sau de lux),
sunt acelea pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea sa personală.
Acest tip de cheltuieli nu se restituie, însă, posesorul este în drept să
ridice acele lucruri fără a deteriora bunul respectiv. Proprietarul nu este
dator să acopere cheltuielile voluptoare.
De asemenea, este foarte util să reţinem că proprietarul reclamant,
va putea fi obligat la cererea posesorului pârât,, la restituirea cheltuielilor
necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor.
Pârâtul posesor are un drept de retenţie asupra produselor până la
restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu
excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie
îndestulătoare.
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra
bunului care a produs fructe sau când intrarea în stăpânirea materială a
bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt bunuri
perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de
timp, unei scăderi semnificative a valorii lor. Dreptul de retenţie este
definit ca fiind,posibilitatea juridică recunoscută de lege pârâtului, de a
reţine temporar bunul care urmează a se restitui reclamantului, până
când acesta îşi va îndeplini obligaţia de plată privind cheltuielile
necesare, parţial cele utile şi pe cele ocazionate de obţinerea fructelor,
atunci când primul a fost posesor de rea-credinţă.
 8.Regimul revendicării bunurilor proprietate publică

112 | Adrian STOICA
Proprietatea publică, indiferent de titular, se caracterizează prin
imprescriptibilitate, inalienabilitate şi insesizabilitate. Aceste caractere
sunt împrumutate şi de acţiunea în revendicare în materia proprietăţii
publice şi de aceea apărarea acestui drept de proprietate are un regim
special.
Apărarea dreptului de proprietate publică are o consacrare materială
în dispoziţiile art. 865 din NCC. Potrivit acestui text, obligaţia
promovării unei asemenea acţiuni îi revine titularului dreptului de
proprietate publică.
În aceste condiţii, acţiunea în revendicare a bunurilor proprietate
publică are la bază următoarele principii:
a) principiul imprescriptibilităţii sub aspect extinctiv. Aceasta
înseamnă că acţiunea în revendicare privind bunului proprietate publică
nu se prescrie fără nicio excepţie;
b) principiul imprescriptibilităţii sub aspect achizitiv a acţiunii în
revendicare a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale cu privire
la bunurile din domeniul public indiferent dacă acestea sunt mobile sau
imobile.De aici rezultă că, într-o acţiune în revendicare a unui bun imobil
proprietate publică, pârâtul nu va putea invoca uzucapiunea iar atunci
când se revendică un bun mobil corporal proprietate publică, nu va putea
invoca în favoarea sa posesia de bună credinţă.
În ceea ce priveşte revendicarea drepturilor reale corespunzătoare
dreptului de proprietate publică(dreptul real de administrare, dreptul
real de concesiune şi dreptul real de folosinţă a bunurilor imobile)
acestea au aceleaşi caractere juridice, adică sunt inalienabile, imprescrip-
tibile şi insesizabile, aceasta deoarece ele nu reprezintă altceva decât
modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică.
De aceea, potrivit alineatului (2) al art. 865 din NCC, titularii
drepturilor reale corespunzătoare proprietăţii publice, în vederea
apărării proprietăţii publice, au următoarele obligaţii:
a) să-l informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă
dreptului de proprietate publică; b) să-l introducă în proces, pe titularul
dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură civilă referitoare la intervenţie.
Capitolul V. Dezmembrămintele1 dreptului

de proprietate privată
 1. Generalităţi
Aşa cum am prezentat în rândurile de mai sus, dreptul de

proprietate reprezintă un drept real total, deoarece îi conferă titularlui
său cele trei atribute, şi anume posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste
atribute au un caracter absolut deoarece există în raporturile titularului
dreptului de proprietate cu toate celelalte subiectele de drept.
Caracterul amintit, scoate în evidenţă faptul că numai proprietarul
poate exercita atributele dreptului de proprietate în plenitudinea lor,
indiferent de puterile şi drepturile pe care altă persoană le- ar putea avea
asupra aceluiaşi bun.
Exista si exceptii când unele dintre atributele recunoscute de lege
proprietarului sunt desprinse din conţinutul juridic al dreptului său,
alcătuind un alt drept real constituit ori recunoscut în favoarea altei
persoane, drept independent, opozabil tuturor, inclusiv proprietarului. În
acest mod, se realizează ceea ce numim dezmembramintele dreptului de
proprietate privată( art. 693-772 NCC), întrucât unele atribute ale
proprietăţii se exercită cu titul de drept real, distinct asupra unui bun de
către o altă persoană decât proprietarul. Denumirea acestora ne sugerează
ideea că prin intermediul unor asemenea drepturi reale se limitează,
atunci când legea permite, în privinţa unor atribute, caracterul absolut al
dreptului de proprietate privată.
În aceste condiţii, putem afirma faptul că dreptul de proprietate
poate fi unitar, când toate utilităţile bunului şi toate puterile se află în
mâinile proprietarului, sau dezmembrat sau eterogen, când acestea sunt
dispersate între diverşi titulari ai drepturilor dezmembrate.
1
114 | Adrian STOICA
Aşa cum am mai amintit, dreptul de proprietate este prototipul
drepturilor reale, este dreptul real cel mai deplin pentru că conferă
proprietarului suma celor trei atribute: posesia(usus), folosinţa(fructus) şi
dispoziţia(abusus). Dar, există şi situaţii când unele din aceste atribute
sunt desprinse din dreptul de proprietarului pentru a se bucura de ele alte
persoane. Această desprindere sau dezmembrare a dreptului de
proprietate privată în alte drepturi reale în favoarea unei persoane, poartă
denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată.
Amintim faptul că, proprietatea publică are drepturi reale corespun-
zătoare (dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de
folosinţă cu titlu gratuit), care au fost prezentate în secţiunile anterioare.
Aşadar, dezmembrămintele dreptului de proprietate privată sunt
drepturile reale rezultate prin desprinderea ori limitarea unor atribute
din conţinutul dreptului de proprietate asupra bunurilor. Ele sunt
opozabile atât terţilor cât şi proprietarului.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată sunt: dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul
de servitute, dreptul de superficie. Aceste dezmembrăminte pot fi
constituite numai pentru bunurile proprietate privată, nu şi pentru cele
care fac obiectul proprietăţii publice.
 2. Dreptul de superficie
2. 1. Considerente introductive. Definiţie şi titulari
Noul Cod civil, reglementează expres dreptul de superficie, astfel

încât, existenţa acestui drept, destul de controversat în vechea legislaţie
civilă, se bucură în acest moment de dispoziţii deosebit de judicioase.
Constituirea dreptului de superficie, se face printr-un act juridic
oneros sau gratuit, prin uzucapiune sau printr-un alt mod prevăzut de
lege.
Definiţia dreptului de superficie este dată de alin.(1) al art. 693 din
NCC. Astfel, superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o
construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren,
asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.
Aşa fiind, rezultă că, în cazul acestui drept real imobiliar, se
suprapun două drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate al
superficiarului asupra construcţiilor sau a plantaţiilor edificate şi dreptul
de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcţii şi
care aparţine altei persoane decât constructorului, denumit nud
proprietar1.
Existenţa dreptului de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau
altor lucrări situate pe terenul proprietatea altei persoane atrage după sine
un drept de folosinţă asupra terenului respectiv, aceste drepturi
concretizând dreptul real de superficie. În consecinţă, dreptul de
superficie este alcătuit dintr-un drept de proprietate asupra construcţiei
şi un drept de folosinţă asupra terenului, de care se bucură un singur
titular, supeficiarul.
Aşadar, constructorul are în ce priveşte terenul altei persoane, doar
posesia şi folosinţa, atributul dispoziţiei rămânând la proprietarul
terenului (nudului proprietar), ceea ce îi conferă caracterul de dezmem-
brământ al dreptului de proprietate.
Aşa cum am amintit, dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul
unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de
lege. Putem fi în prezenţa unui drept de superficie şi în cazul în care,
printr-un act juridic, proprietarul întregului fond transmite exclusiv
construcţia, în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a
stipulat expres constituirea superficiei.
De asemenea, dacă s-a construit pe terenul altuia, superficia se
poate înscrie în cartea funciară, pe baza renunţării proprietarului
terenului la dreptul de a invoca accesiunea imobiliară ca mod de
dobândire a dreptului de proprietate asupra acelei construcţii. Aceaşi
operaţiune se poate face şi în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului
de a invoca accesiunea.
1
Este persoana titulara unui drept de proprietate, care nu se bucura (vremelnic)
de uzufructul ei( este titularul unui singur atribut aflat în componenţa dreptului de
proprietate, în acest caz, cu abusus).
116 | Adrian STOICA
Privitor la termenul dreptului de superficie, trebuie să reţinem că,
potrivit art. 694 din NCC, acesta poate avea o durată de cel mult 99 de
ani. La împlinirea acestui termen, dreptul de superficie poate fi reînoit.
De asemenea, în privinţa evaluării prestaţiei superficiaruluitrebuie
să reţinem următoarele aspecte deosebit de importante. În primul rând,
dreptul de superficie poate fi constituit prin acte juridice gratuite sau
oneroase. Dacă superficiaa fost constituită printr-un titlu oneros,
superficiarul va datora, sub formă de rate lunare, o sumă egală cu chiria
stabilită de preţul zonei, în favoarea proprietarului terenului. Dacă
această sumă nu a fost stabilită la momentul încheierii actului constitutiv,
în conţinutul acestuia, iar părţile(superficiarul şi proprietarul terenului)
nu se înţeleg, suma pe care o va datora superficiarul către proprietarul
terenului va fi stabilită de către instanţa de judecată.
2.2. Caracterele juridice specifice dreptului de superficie
Dacă în rândurile anterioare, am prezentat definiţia dreptului de

superficie, titularii, durata şi evaluarea prestaţiei superficiarului, în cele
ce urmează, vom efectua o succintă prezentare a caracterelor juridice
incidente acestui drept. Caracterele juridice specifice dreptului de
superficie, îl reliefează ca fiind un:
a) drept real imobiliar, având ca obiect numai construcţii, plantaţii
sau lucrări aşezate pe solul, sau în subsolul unui teren;
b) drept imprescriptibil din punct de vedere extinctiv, astfel că
acţiunea confesorie de superficie poate fi promovată oricând, până la
stingerea dreptului de superficie;
c) drept limitat, ceea ce înseamnă că nu se stinge prin neuz, dar
există cel mult 99 de ani, cu posibilitatea reînnoirii sale;
d) este un drept care nu poate înceta pe calea ieşirii din indiviziune,
deoarece dreptul superficiarului şi dreptul proprietarului terenului nu
sunt în stare de indiviziune.
2.3. Exercitarea, apărarea şi stingerea dreptului de superficie
Este foarte important de reţinut faptul că, dreptul de superficie se
exercită în limitele şi în condiţiile actului constitutiv. Dacă nu există o
dispoziţie contrară, exercitarea dreptului de superficie va fi delimitată de
suprafaţa de teren pe care urmează să se construiască şi de cea necesară
exploatării construcţiei.
Dacă în actul constitutiv nu există o prevedere contrară, titularul
dreptului de superficie(superficiarul) nu poate modifica structura
construcţiei însă, el o poate demola dar cu obligaţia de a o reconstrui în
forma iniţială [alin.(2), art. 695 NCC].
Cu toate acestea, dacă superficiarul va modifica structura
construcţiei, proprietarul terenului poate să ceară, în termen de 3 ani,
încetarea dreptului de superficie sau repunerea construcţiei în situaţia
anterioară. În acest din urmă caz, scurgerea termenului de 3 ani se
suspendă până la expirarea duratei superficiei. Trebuie reţinut faptul că
termenul de 3 ani, este un termen de prescripţie.
Superficiarul poate dispune în mod liber de dreptul său. Cât timp
există construcţia, dreptul de folosinţă asupra terenului se poate înstrăina
ori ipoteca numai odată cu dreptul de proprietate asupra construcţiei.
În ceea ce priveşte apărarea dreptului de superficie, aceasta poate
interveni în cazul în care se aduc vătămări sau încălcări ale dreptului
respectiv.
Potrivit art. 696 din NCC, dreptul de superficie poate fi apărat prin
acţiunea confesorie de superficie. Această acţiune, poate fi intentată
împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea acestui drept, dar
chiar şi împotriva proprietarului terenului. Dreptul la acţiunea confesorie
de superficie, este imprescriptibil.
Stingerea dreptului de superficie, potrivit art. 698 din NCC, poate
avea loc într-unul din următoarele cazuri:
a) la expirarea termenului prevăzut în actul constitutiv;
b) prin consolidare, atunci când terenul şi construcţia devin
proprietatea aceleiaşi persoane;
c) prin pieirea construcţiei edificate pe terenul nudului proprietar;
d) în alte cazuri prevăzute de lege(de exemplu, prin expropriere
pentru cauză de utilitate publică).
118 | Adrian STOICA
2.4. Efectele încetării superficiei
Cu privire la efectele stingerii dreptului de superficie, putem reţine

trei situaţii care pot produce cele mai semnificative consecinţe. Acestea
sunt reglementate şi de dispoziţiile Noului Cod civil şi anume: încetarea
superficiei prin expirarea termenului(art. 699), încetarea superficiei prin
consolidare (art. 700) şi încetarea superficiei prin pieirea construcţiei
(art. 701).
A. Efectele încetării superficiei prin expirarea termenului.

Din punct de vedere juridic, expirarea termenului superficiei
produce următoarele efecte:
a) proprietarul terenului dobândeşte dreptul de proprietate asupra
construcţiei, dacă în actul constitutiv al dreptului de superficie nu a fost
stipulat altfel, cu obligaţia de a plăti valoarea de circulaţie asupra
construcţiei edificate;
b) dacă construcţia nu exista la momentul constituirii dreptului de
superficie, iar valoarea acesteia va fi mai mare sau egală decât aceea a
terenului, proprietarul poate cere obligarea constructorului să cumpere
terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi
existat construcţia. În situaţia în care constructorul refuză cumpărarea
terenului, acesta va fi obligat, pe cheltuiala sa, să ridice contrucţia
edificată pe acel teren şi repunerea terenului în situaţia anterioară;
c)dacă nu există o înţelegere încheiată între proprietarul terenului şi
superficiar, dezmembrămintele constituite de acesta din urmă, se vor
stinge odată cu încetarea dreptului de superficie;
d) ipotecile care grevează dreptul de superficie se vor strămuta de
drept asupra sumei primite de la proprietarul terenului, în cazul în care
acesta din urmă plăteşte contravaloarea construcţiei edificate de
superficiar. De asemenea, ipotecile constituite pe durata existenţei
superficiei asupra terenului, nu se vor extinde asupra întregului imobil ci,
se vor strămuta asupra sumei de bani primite de proprietarul terenului în
situaţia în care superficiarul îi plăteşte contravaloarea terenului la
valoarea e circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat
construcţia.
B. Efectele încetării superficiei prin consolidare.

În cazul în care dreptul de superficie se stinge prin consolidare, se
pot produce următoarele efecte juridice:
a) dezmembrămintele consimţite de superficiar, se vor menţine pe
durata care au fost constituite, dar nu mai târziu de împlinirea termenului
iniţial al superficiei, dacă nu există o stipulaţie contrară;
b) ipotecile născute pe durata existenţei superficiei se menţin
fiecare în funcţie de obiectul asupra căruia s-au constituit.
C. Efectele încetării superficiei prin pieirea construcţiei.

Dacă dreptul de superficie se stinge datorită pieirii construcţiei, se
pot produce următoarele efecte juridice:
a) drepturile reale care grevează dreptul de superficie, se vor stinge,
dacă nu există o dispoziţie legală contrară;
b) ipotecile născute cu privire la nuda proprietate asupra terenului
pe durata existenţei dreptului de superficie, se vor menţine asupra
dreptului de proprietate reîntregit.
 3. Dreptul de uzufruct
3. 1. Domeniul de aplicare şi definitia uzufructului
Uzufructul este reglementat prin dispoziţiile art.703-748 NCC. În

teorie, se mai spune că uzufructul este un drept real de folosinţă asupra
lucrului altuia. Din cele trei atribute întruchipate ale proprietăţii, usus şi
fructus trec la uzufructuar. Pentru această detrunchizare a dreptului de
proprietate privată, trebuie deosebit de situaţia rezultată dintr-un contract
de închiriere, de arendare ori de împrumut. Nudul proprietar are atât
obligaţii personale(obligaţii pozitive) faţă de uzufructuar, cât şi o
obligaţie negativă de a respecta acest drept real.
Definiţia uzufructului, scoate în evidenţă faptul că acesta reprezintă
dreptul real care conferă titularului său(numit uzufructuar) atributele de
120 | Adrian STOICA
posesie şi folosinţă asupra bunului ce aparţine altei persoane(numit nud
proprietar), cu obligaţia de a-i conserva substanţa(art. 703 NCC).
Persoana titulară a dreptului de uzufruct, poate fi fizică sau juridică.
3. 2. Constituirea, termenul şi obiectul uzufructului
Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte

moduri prevăzute de lege, numai în favoarea unei persoane existente
(cunoscute).
Uzufructul constituit în favoarea unei persoane fizice, poate fi cel
mult viager iar, cel al cărui titular este o persoană juridică, poate avea o
durată de cel mult 30 de ani.
Dacă uzufructul esteconstituit până la data la care o altă persoană va
ajunge la o anumită vârstă, acest drept va dura până la aceea dată chiar
dacă, aceea persoană ar muri înainte de împlinirea vârstei stabilite.
Pot face obiect al uzufructului, orice bunuri mobile sau imobile,
corporale ori incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate
de fapt ori o cotă-parte din aceasta. Uzufructul se poartă şi asupra tuturor
accesoriilor bunului care face obiectul acestui drept, precum şi a tot ce se
uneşte sau se încorporează în acesta.
Cu privire la uzufructul bunurilor incorporale, acestea cunosc o
importanţă tot mai mare. Este vorba despre uzufructul creanţelor,
valorilor mobiliare, rentelor, fondului de comerţ, etc. Aşadar, un bun
incorporal, adică un drept, este susceptibil de uzufruct.
De ceea, în privinţa uzufructului asupra drepturilor de creanţă, el
se poate purta asupra creanţelor civile, asupra acţiunilor sau părţilor
sociale dintr-o societate şi în general asupra valorilor mobiliare.
3. 3. Caracterele juridice ale uzufructului
Complexitatea şi utilitatea uzufructului, rezultă cu destulă uşurinţă

din conţinutul definiţiei mai sus enunţate. Tot din conţinutul definiţiei,
dar şi din conţinutul normelor legale care îl reglementează, putem reţine
următoarele caractere juridice specifice uzufructului:
a) Este un drept real asupra bunului sau bunurilor aflate în
proprietatea altuia(jus in re alliena). Uzufructul are ca obiect un bun
material, mobiliar sau imobiliar care aparţine unui terţ care este
proprietar, iar între uzufructuar şi proprietar nu este vorba despre o
indiviziune, deoarece fiecare din cele două părţi au drepturi diferite şi
independente. Fiind un drept real, atunci când este constituit asupra
bunurilor corporale uzfructul are cele două atribute esenţiale ale
drepturilor reale:dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. În situaţia
în care creditorii nudului proprietar urmăresc bunul dat în uzufruct,
dreptul de preferinţă al uzufructuarului îi va sili să reducă executarea
numai la nuda proprietate. Tot aşa, dreptul de urmărire îi dă posibilitatea
uzufructuarului să facă opozabil uzufructul său faţă de toată lumea.
b) Este un drept temporar. Această trăsătură trebuie înţeleasă în
sensul că dacă titularul său este o persoană fizică, uzufructul poate fi cel
mult viager [art.708 alin.1 NCC, adică pe durata vieţii], iar dacă este
vorba de o persoană juridică, uzufructul nu poate dura mai mult de 30 de
ani [art. 708 alin. (2) NCC].
c) Pe durata sa, uzufructul acordă proprietarului bunului puteri
reduse. Această trăsătură de caracter constă în faptul că folosinţa şi
fructele aparţin uzufructuarului, proprietarul are doar un titlu nud (lipsit
de eficacitate) ceea ce a făcut ca el să se numească nud proprietar. Însă,
proprietarul poate înstrăina această nudă proprietate (prin vânzare,
donaţie, etc.) dar valoarea economică este de obicei redusă. Numai la
moartea uzufructuarului(imprimă uzufructului un caracter aleatoriu),
nudul proprietar va dobândi plenitudinea prerogativelor unui proprietar
devenind proprietar deplin.
d) Uzufructul se poate constitui nu numai asupra unui lucru, ci
şi asupra unui drept. Prevederile art.706 NCC, stabilesc că uzufructul
poate privi bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale, inclusiv
o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea.
Uzufructul poate avea ca obiect toate accesoriile bunului, precum şi
tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta.
e) Este un drept transmisibil (poate fi transmis prin cesiune).
Potrivit art.714 NCC, uzufructuarul are posibilitatea de a ceda altei
persoane, dreptul său fără acordul nudului proprietar, dar cu obligaţia de
a-i notifica cesiunea. Uzufructuarul va rămâne obligat faţă de nudul
122 | Adrian STOICA
proprietar numai pentru obligaţiile născute înainte de cesiune. De
precizat este faptul ca uzufructul este intransmisibil mortis causa.
3.4. Exercitarea dreptului de uzufruct
Teoria clasică, vede în uzufruct un dezmembrământ al dreptului de

proprietate privată, practic, un veritabil drept real conform actualelor
prevederi de drept material. După cum ştim, atributele proprietăţii sunt
repartizate între uzufructuar care deţine usus şi fructus şi nudul proprietar
care are abusus. Acesta din urmă nu are decât dreptul de a dispune de
nuda proprietate, nu însă şi dreptul de a distruge bunul; dreptul său există
chiar dacă bunul este inalienabil în perioada în care este afectat acestui
drept. Totuşi, această teorie devine discutabilă în cazul în care uzufructul
poartă asupra bunurilor incorporale(creanţele).
În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de uzufruct, trebuie să
avem în vedere drepturile şi obligaţiile uzufructuarului (A) şi ale
nudului proprietar (B).
A) Corespunzător prerogativelor pe care le are, usus şi fructus,

uzufructuarul are unele drepturi şi obligaţii.
Astfel, drepturile uzufructuarului sunt:
a) Dreptul să ceară predarea în folosinţa sa a bunului supus
uzufructului, iar în caz de refuz uzufructuarul are la dispoziţie acţiunea
confesorie, asemănătoare cu acţiunea în revendicare;
b) Dreptul să se folosească de bun precum şi de a-i culege fructele.
Fructele naturale şi cele industriale sunt dobândite pe măsura perceperii
lor. Fructele civile se dobândesc zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în
proporţie cu durata uzufructului său;
c) Dreptul de a cesiona drept său de uzufruct, fără acordul nudului
proprietar rămânând faţă de acesta, dator numai pentru obligaţiile
născute înainte de cesiune;
d) Are la îndemână – pentru protejarea dreptului său – pe lângă
acţiunea confesorie şi acţiunile posesorii;
e) Dreptul de a închiria, sau după caz, arenda bunul primit în
uzufruct. Dacă uzufructul s-a stins prin expirarea termenului, în toate
cazurile şi locaţiunile vor înceta;
f) Când uzufructul are ca obiect bunuri care se consumă prin
folosinţă (bani, grâne, băuturi), uzufructuarul poate dispune de ele dar la
sfârşitul uzufructului trebuie să le restituie în aceeaşi cantitate, calitate şi
valoare ori preţul obţinut (în acest caz, vom fi în prezenţa
cvasiuzufructului).
g) Uzufructuarul poate ipoteca uzufructul constituit asupra unui
imobil şi al al cărui titular este [art. 2379 alin.(1) lit. b NCC].
h) Dreptul de vot aferent unei acţiuni sau altei valori mobiliare, unei
cote-părţi din dreptul de proprietate, sau oricărui alt bun [art. 741 alin.1
NCC];
În privinţa obligaţiilor uzufructuarului, vom distinge următoarele:
a) Uzufructuarul are obligaţia de a proceda la inventarierea
mobilelor şi a constata starea imobilelor, cu excepţia cazului în care
uzufructul unui bun mobil este dobândit prin uzucapiune(art.723 NCC).
Acest inventar trebuie făcut în prezenţa nudului proprietar ori după
notificarea acestuia;
b) Uzufructuarul este obligat de a da o cauţiune(art. 726 NCC).
Vânzătorul sau donatorul care şi-au rezervat uzufructul şi au transmis
doar nuda proprietate, nu sunt obligaţi a da cauţiune. Dacă uzufructuarul
este scutit de garanţie, instanţa la cererea părţii interesate poate dispune
depunerea unei garanţii sau luarea unei măsuri conservatorii, atunci când
uzufructuarul prin faptele sale ori prin starea sa de solvabilitate, pune în
pericol drepturile nudului proprietar. Dacă uzufructuarul nu poate oferi o
garanţie, instanţa, la cererea nudului proprietar, va numi un administrator
al imobilelor. Totodată, instanţa va dispune ca fructele încasate şi sumele
ce reprezintă contravaloarea fructelor naturale şi industriale percepute, să
fie depuse de administrator la o instituţie de credit aleasă de părţi. În
acest caz, uzufructuarul va încasa numai dobânzile aferente acelor sume.
Dacă totuşi se va întârzia depunerea garanţiei, uzufructuarul poate
percepe fructele care i se cuvin de la data constituirii dreptului său.
124 | Adrian STOICA
c) Uzufructuarul este obligat să respecte destinaţia dată bunurilor de
nudul proprietar, cu excepţia cazului în care se asigură o creştere a valorii
bunului sau cel puţin nu se prejudiciază în niciun fel drepturile
proprietarului(art.724 NCC);
d) Obligaţia de a despăgubi nudul proprietar, pentru orice prejudiciu
cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în uzufruct(art.
725 NCC);
e) Uzufructuarul trebuie să suporte reparaţiile obişnuite(de
întreţinere), a lucrului(art. 729 NCC), dar şi celeocazionate de litigiile
privind folosinţa bunului, culegerea fructelor ori încasarea veniturilor(art.
733 NCC). Dacă bunul care face obiectul uzufructului necesită reparaţii
mari, uzufructuarul are obligaţia să-l înştiinţeze pe nudul proprietar. În
situaţia în care acesta din urmă nu efectuează la timp aceste reparaţii
mari, uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind
obligat să restituie contravaloarea lor până la sfârşitul anului în curs,
actualizată la data plăţii(art. 730 NCC);
f) Uzufructuarul este obligat să aducă la cunoştiinţa nudului
proprietar orice uzurpare a fondului şi orice contestare a dreptului de
proprietate, sub sancţiunea obligării la plata de daune-interese(art.734
NCC);
g) Dacă turma dată în uzufruct a pierit în întregime din cauze
neimputabile uzufructuarului, acesta este obligat să restituie numai pieile
ori valoarea acestora. Dacă turma nu a pierit în întregime, uzufructuarul
este obligat să înlocuiască animalele pierite cu cele de prăsilă.
B) Din momentul constituirii dreptului de uzufruct, nudul

proprietar va avea la rândul său o serie de drepturi şi obligaţiile
specifice acestei calităţi.
Referitor la drepturile nudului proprietar putem distinge:
a) Dreptul proprietarului de a dispune de lucru dar numai cu
respectarea atributelor care revin uzufructuarului;
b) Dreptul proprietarului de a exercita toate acţiunile care privesc
proprietatea lucrului supus uzufructului(ex., acţiunea în revendicare sau
acţiunile posesorii) şi de asemenea de a beneficia de productele acestuia;
c) Dreptul de a spori capitalul care face obiectul
uzufructului( dobândirea de valori mobiliare);
d) Dreptul de vot care are ca efect modificarea substanţei bunului
principal(capitalul social, încetarea societăţii, reoarganizarea, schimbarea
destinaţiei unui bun, etc.)
Obligaţiile nudului proprietar sunt:
a) Obligaţia de a efectua reparaţiile mari ale bunului(consolidarea,
reabilitarea, înlocuirea motorului, etc.), sau de a restitui contravaloarea
acestora, în cazul în care acestea au fost efectuate de către uzufructuar;
b) Obligaţia de a suporta sarcinile şi cheltuielile proprietăţii, sau de
a le rambursa uzufructuarului când acesta le-a suportat;
3.5. Stingerea dreptului de uzufruct
În opoziţie cu constituirea uzufructului care are o singură normă de

reglementare,stingerea acestui drept poate avea loc în cazuri, prevăzute
de mai multe articole (art. 746-748 NCC), ale legislaţiei noastre
materiale şi anume:
a) prin moartea uzufructuarului, sau prin încetarea personalităţii
juridice în cazul persoanelor juridice;
b) la împlinirea termenului pentru care a fost constituit, dar nu mai
mult de 30 de ani de la data la care a fost constituit;
c) atunci când uzufructuarul dobândeşte şi nuda proprietate, adică
prin consolidarea dreptului;
d) prin renunţare la uzufruct;
e) prin neuz în timp de 10 ani, sau, după caz, timp de 2 ani în cazul
unui drept constituit asupra unei creanţe;
f) prin decesul ori, după caz, încetarea existenţei juridice a
uzufructuarului chiar dacă termenul nu s-a împlinit;
g) prin abuz de folosinţă dacă prin acest abuz uzufructuarul a
provocat stricăciuni sau deteriorări fondului. Acest abuz va fi stabilit de
către instanţă la cererea nudului proprietar;
h) în cazul în care lucrul a pierit în totalitate;
De asemenea, prevederile Noului Cod civil, reglementează şi
situaţia în care datorită vechimii ori a cazului fortuit, bunul asupra căruia
este constituit uzufructul, se distruge(art. 731 NCC).
126 | Adrian STOICA
Astfel, uzufructuarul şi nudul proprietar nu vor fi obligaţi în aceste
cazuri, să reconstruiască ceea ce s-a distrus.
 4. Dreptul de uz şi de abitaţie
4. 1. Noţiuni introductive
Aceste drepturi sunt reglementate de Noul Cod civil în prevederile

art. 749-754. Ambele, sunt strâns legate de uzufruct, fiind denumite în
doctrină şi uzufructuri cu prerogative limitate. Aceste drepturi se
particularizează prin aceea că titularul lor se bucură de atributele
posesiei şi folosinţei bunului, numai pentru nevoile lui şi ale familiei
sale. Ceea ce distinge aceste drepturi, este caracterul lor strict personal.
Titularul lor, nu poate ceda (vinde, sau închiria) bunul care face obiectul
lor, iar creditorii săi nu pot să le sechestreze.
Dreptul de uz poate avea ca obiect orice bun, mobil sau imobil, iar
dreptul de abitaţie are ca obiect numai o casă de locuit sau o locuinţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 751 NCC, cu referire la constituirea
acestor drepturi, această operaţiune se poate efectua prin act
juridic(vânzare, donaţie) sau prin alte moduri prevăzute de
lege(testament, prescripţie achizitivă).
4.2. Definiţia şi subiecţii dreptului de uz şi de abitaţie
Dreptul de uz,reprezintă acel drept real care conferă titularului

atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun proprietatea altuia,
dar numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
Dreptul de abitaţie este un drept real imobiliar care are ca obiect
o locuinţă şi conferă titularului său posesia şi folosinţa acelei locuinţe,
pentru el, familia sa şi alte persoane pe care le are în întreţinere.
Culegerea fructelor, sau după caz, ocuparea întregii locuinţe,poate
fi făcută numai în măsura în care acest aspect a fost prevăzut în actul de
constituirea a dreptului, titularul dreptului de uz sau după caz de abitaţie,
fiind obligat să plătească toate cheltuielile de cultură şi reparaţiile de
întreţinere, întocmai ca şi uzufructuarul(art. 753 NCC).Dreptul de uz şi
cel de abitaţie, se exercită şi se stinge, în acelaşi mod ca şi
uzufructul(art.754 NCC).
 5. Dreptul de servitute
5.1. Consideraţii generale
Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau

utilitatea unui alt proprietar. (de exemplu, să presupunem că un fond nu
are cale de acces facilă ceea ce incomodează exploatarea sa; o servitute
de trecere asupra fondului învecinat rezolvă problema, exploatarea
primului fond devenind normală).
Definiţie. Dreptul de servitute este dreptul real, perpetuu şi
indivizibil constituit asupra unui imobil numit fond aservit sau dominat
pentru uzul şi utilitatea altui imobil numit fond dominant, imobile care
aparţin unor proprietari diferiţi. Servitutea se poate constitui în temeiul
unui act juridic ori, prin uzucapiune.
Sediul materiei, acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate
privată îl constituie prevederile art.755-772 NCC.
Evoluţia istorică a servituţilor, scoate în evidenţă faptul că acestea
au fost menţionate pentru prima oară în dreptul roman. Normele
dreptului roman suprapuneau mai multe drepturi de natură diferită asupra
aceluiaşi bun, pentru a-i spori posibilităţile de exploatare. Dreptul roman
cunoştea distincţia dintre servituţile personale şi cele prediale; aşadar
servituţile erau drepturi asupra unui lucru al altuia (praedium serviens),
stabilite în profitul unei persoane (praedium dominans), sau al unui fond.
Înainte de a deveni urbane ele au fost prin excelenţă rurale
(servitutes prediorum rusticorum). Cele mai importante au fost cele
relative la apă: apeduct, apa din fântână, adăpătoare, etc.
Începând cu sec.al XVI-lea s-a reluat regula romană, adăugându-se
însă unele drepturi senioriale cum ar fi corvezile şi dijmele care se
deosebeau de servituţile reale deoarece erau servituţi personale.
128 | Adrian STOICA
Servituţile personale au fost abolite prin Codul civil francez de la 1804 şi
Codul civil român de la 1864.
5. 2. Caracterele juridice, termenulşi clasificarea servituţilor
Pentru o mai amplă înţelegere teoretică a servituţilor, am considerat

deosebit de util ca în continuare, să efectuăm o prezentare succintă a
caractererelor juridice specifice, precum şi câteva precizări referitoare la
termenul de exercitare sau la clasificarea lor.
Astfel, caracterele juridice specifice dreptului de servitute sunt:
a) servitutea este un drept real imobiliar. Servitutea nu crează un
raport juridic între o persoană anume şi o altă persoană anume, ci între
proprietari actuali. Servitutea existentă va subzista în acelaşi fel şi în
cazul în care proprietatea va fi vândută. Dreptul de servitute este
considerat ca un dezmembrământ al proprietăţii deoarece într-o anumită
măsură fondul aservit este lipsit de plenitudinea prerogativelor sale în
profitul fondului dominant. Este un drept real imobiliar, deoarece ea se
constituie în mod obligatoriu numai în folosul, respectiv sarcina, unor
bunuri imobile prin natura lor(nu va putea fi constituită asupra arborilor,
nici asupra imobilelor prin destinaţie şi nici asupra altei servituţi). De
asemenea, servituţile se pot constitui şi în vederea unei utilităţi viitoare.
Obiectul lor trebuie să fie unul corporal;
b) servitutea este o sarcină reală impusă fondului aservit. Proprie-
tarul fondului dominat(aservit), trebuie să suporte o sarcină care,
corespuzător, se află în patrimoniul proprietarului fondului dominant(un
drept real), sarcina fiind impusă unui bun, nu unei persoane. Facem
precizarea că în cazul servituţii de trecere, aceasta poate fi răscumpărată1
1
Potrivit dispoziţiilor art. 772 din NCC, răscumpărarea servituţii de trecere,
poate fi considerată o instituţie novatoare, implementată de legiuitorul de drept
material în noile norme civile. Servitutea de trecere va putea fi răscumpărată de
proprietarul fondului aservit dacă există o disproporţie vădită între utilitatea de care
beneficiază fondul dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocată fondului
aservit. În caz de neînţelegere între părţi, instanţa poate suplini consimţământul
proprietarului fondului dominant. La stabilirea preţului de răscumpărare, instanţa de
judecată va ţine cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două
fonduri.
de proprietarul fondului aservit dacă există o disproporţie vădită între
utilitatea care o procură fondului dominant şi inconvenientele sau
deprecierea provocată fondului aservit;
c) servitutea este perpetuă, întrucât ea există atâta timp cât există
cele două fonduri, dar şi situaţia care a determinat constituirea ei. Sub
condiţia notării în cartea funciară,servitutea constituită se transmite
dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit[art. 759 alin.(2) NCC].
Desfiinţarea ei este posibilă, deoarece servituţile sunt create prin voinţa
proprietarilor, iar ceea ce a fost creat prin voinţă, poate fi desfiinţat tot
prin voinţă. Perpetuitatea servituţii, rezultă din caracterul său accesoriu,
în sensul că ea este legată de fondul dominant fiind, în principiu,
perpetuă ca şi acest fond;
d) servitutea este indivizibilă, ceea ce înseamnă că de ea se bucură
întregul fond dominant şi grevează în întregime fondul aservit. Dacă
bunul imobil respectiv ar aparţine mai multor proprietari(coproprietate),
servitutea nu se poate constitui asupra acelui bun decât cu consim-
ţământul unanim al titularilor. Dacă fondul dominant se împarte,
servitutea va putea fi exercitată pentru folosinţa şi utilitatea fiecărei părţi,
fără ca situaţia fondului aservit să poată fi agravată. Dacă fondul aservit
se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul şi folosinţa fondului
dominant, pe toate părţile rezultate din împărţire;
e) servitutea este inalienabilă, deoarece nu poate fi înstrăinată,
urmărită sau ipotecată independent de fondul al cărui accesoriu este, ea
transmiţându-se o dată cu fondul. În consecinţă, nu este posibil ca o
servitute să fie vândută, sechestrată sau ipotecată.
Referitor la termenul servituţilor, dispoziţiile Noului Cod civil nu
prevăd o durată imperativă de exercitarea a lor însă, limita de timp, poate
fi menţionată de către părţi în actul de constituire. Chiar şi dispoziţiile
art. 770 alin.(1) lit. c) din NCC, prevăd că una din cauzele de stingere a
servituţilor poate fi şi „ajungerea la termen”.
În ceea ce priveşteclasificarea servituţilor, trebuiesc avute în vedere
criteriile stabilite de prevederile Noului Cod civil.Ca atare, servituţile se
potclasifica astfel:
130 | Adrian STOICA
a) servituţile aparente şi neaparente( art. 760 NCC). Servituţile
aparente sunt acelea a căror existenţă este atestată de un semn vizibil de
servitute(o uşă, o fereastră, un apeduct). Servituţile neaparente sunt
acelea a căror existenţă nu este atestată de vreun semn vizibil de
servitute(servitutea de a nu construi, ori de a nu construi peste o anumită
înălţime);
b) servituţile continue şi necontinue(art. 761 NCC)). Servituţile
continue sunt acelea al căror exerciţiu este sau poate fi continuu fără a fi
necesar faptul actual al omului(servitutea de vedere, servitutea de a nu
construi). Servituţile necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă este
necesar faptul actual al omului(servitutea de trecere cu piciorul ori cu
mijloace de transport);
c) servituţile pozitive şi negative. Servituţile pozitive sunt acelea
prin care proprietarul fondului dominant exercită o parte din prero-
gativele dreptului de proprietate asupra fondului aservit(servitutea de
trecere pe un anume teren). Servituţile negative sunt acelea prin care
proprietarul fondului aservit este obligat să se abţină de la exercitarea
unora dintre prerogativele dreptului său de proprietate( servitutea de a nu
construi).
5.3. Exercitarea dreptului de servitute
După cum am mai amintit în rândurile anterioare, dreptul de

servitute reprezintă o sarcină reală impusă asupra unui imobil pentru uzul
şi utilitatea unui alt imobil vecin având alt proprietar. Spre deosebire de
celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată,servitutea
reprezintă o simplă limitare a dreptului de proprietate, o îngrădire
efectivă înexercitarea dreptului său, de către un titular. Însă, înainte de
toate, este foarte util să distingem între drepturile şi obligaţiile
proprietarului fondului dominant (A), respectiv, drepturile şi obligaţiile
proprietarului fondului aservit (B).
A) Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant.
Drepturile proprietarului fondului dominant sunt următoarele:
- dreptul de a se folosi de servitute numai în conformitate cu
actuluide constituire, fără a face vreo schimbare împovărătoare pentru
fondul aservit;
- dreptul de a exercita şi o servitute accesorie, dacă exercitarea
servituţii principale o impune;
- dreptul de a exercita o acţiune în justiţie specifică acestei materii,
prin care se apără dreptul de servitute, anume acţiunea confesorie de
servitute;
- dreptul de a exercita împotriva proprietarului fondului aservit şi o
acţiune contractuală, în măsura în care servitutea a fost constituită prin
convenţie;
Obligaţia principală a proprietarului fondului dominant, de care
acesta este ţinut indiferent de modul în care s-a constituit servitutea, este
aceea de a efectua, pe cheltuiala sa, toate lucrările necesare pentru
exercitarea dreptului de servitute. Este însă posibil ca în actul de
constituire a servituţii să se prevadă că aceste cheltuieli sau o parte din
ele să fie suportate de proprietarul fondului aservit. Dacă de conservarea
servituţii beneficiază ambii proprietari, acele cheltuieli le revin în mod
proporţional cu avantajele pe care le obţin şi în măsura în care lucrările
efectuate sunt necesare. O altă obligaţie a proprietarului fondului
dominant, este aceea că nu poate agrava situaţia fondului aservit şi nu
poate produce prejudicii proprietarului fondului aservit prin exercitarea
servituţii.
B) Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului aservit

Doar dacă are un interes serios şi legitim, proprietarul fondului
aservit are dreptul să schimbe locul prin care se exercită servitutea în
măsura în care exercitarea sa rămâne la fel de comodă pentru
proprietarul fondului dominant.
De asemenea, proprietarul fondului aservit are dreptul de a exercita
anumite acţiuni în justiţie şi anume:
132 | Adrian STOICA
- acţiunea negatorie( de ex., atunci când proprietarul fondului
dominant continuă să exercite servitutea, deşi a intervenit o cauză de
stingere a acesteia);
- acţiunea posesorie(prin care se solicită să se înlăture tulburarea ce
i se aduce de o persoană care pretinde a exercita o servitute);
- acţiunile personale ce izvoresc din actul juridic de constituire a
servituţii.
Proprietarul fondului aservit are obligaţia să se abţină de la orice
act care limitează ori împiedică exerciţiul servituţii.
Dacă prin actul juridic constitutiv s-a stabilit obligaţia pentru
proprietarul fondului aservit de a face unele cheltuieli pentru folosirea şi
păstrarea servituţii, există posibilitatea de a fi exonerat de această
sarcină, prin renunţarea la dreptul de proprietate asupra fondului
aservit, în favoarea proprietarului fondului dominant.
5. 4. Stingerea servituţilor
Îngrădirea sau limitarea dreptului titularului dreptului de proprietate

a fondului aservit,realizată prin intermediul servituţilor potrivit normelor
Noului Cod civil, se poate stinge ori răscumpăra în anumite condiţii. De
asemenea, am mai amintit faptul că în caz de împărţire a fondurilor,
situaţia exercitării servituţilor nu poate fi modificată decât dacă
proprietarul fondului dominant poate agrava situaţia fondului aservit. De
aceea, prevederile art. 770 din NCC, evocă două căi de stingere a
servituţilor, una principală şi cealaltă excepţională. Stingerea servituţilor
se va face în mod imperativ prin radierea lor din cartea funciară.
De aceea, putem reţine că potrivit alineatului (1) al textului amintit,
servituţile se sting pe cale principală, pentru una din următoarele cauze:
a) prin consolidare, atunci când ambele fonduri ajung să aibă
acelaşi proprietar;
b) prin renunţarea proprietarului fondului dominant;
c) prin ajungerea la termen;
d) prin răscumpărare( în cazul servituţilor de trecere);
e) prin imposibilitatea definitivă de exercitare;
f) neuzul timp de 10 ani;
g) dispariţia oricărei utilităţi a acestora.
Pe cale excepţională, potrivit alineatului (2) al art. 770 NCC,
servitutea se poate stinge,prin exproprierea fondului aservit, dacă
servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul
expropriat.
134 | Adrian STOICA
Capitolul VI. Posesia
 1. Consideraţii generale privind posesia

De-a lungul vremii, instituţia posesia1 a primit numeroase definiţii şi
conotaţii juridice. Astfel, în Roma Antică, posesiunea propriu-zisă se
numea posesiune interdictală sau pretoriană deoarece, apărarea ei se
făcea pe cale dreptului2 pretorian((ius praetorium). Dintre aceşti posesori,
unii puteau invoca un titlu juridic(de exemplu, proprietarii, posesorii de
bună credinţă, arendaşii pe termen lung, etc, adică emfiteoţii), în timp ce
alţii nu pot invoca un astfel de titlu, ei având o posesie injustă(de
exemplu, hoţul care a dobândit un imobil prin violenţă, etc).
Surprinzător, în vechiul drept medieval posesia era considerată un
drept subiectiv. Jus possesiones, era atât un atribut al proprietăţii cât şi
un drept al posesorilor(chiar şi neproprietari); jus possesiones era aşadar
un drept real care rezulta din posesia de un an a imobilelor, drept ce era
garantat prin acţiunile posesorii.
1
Pentru mai multe amănunte teoretice privind instituţia posesiei, a se vedea : O.
op.cit., pp.185-202.
2
Dreptul pretorian era un ansamblu de norme autonome, distinct de dreptul
civil, el aându-şi sursa în edictul pretorului. Edictul emis de pretor, sau edictum
perpetuum cum era cunoscut în dreptul roman, stabilea regulile de procedură pe care
acesta intenţiona să le urmeze pe parcursul unui an, cât urma să se afle în funcţie şi
de asemenea, definea condiţiile în care pretorul îşi va exercita puterile pentru a
acorda diverse acţiuni. Pentru mai multe amănunte, a se vedea, A. Berger,
Encyclopedic Dictionary of Roman Law, Philadelphia, The American Philosophical
Society, 1953, p.529.
Abia în secolul al XIX-lea, s-au conturat cele două teorii celebre
asupra posesiei: cea subiectivă1, a lui Savigny, şi cea obiectivă2, a lui
Ihering.
În actualul drept civil, prevederile art.916 alin.(1) din Noul Cod
civil românesc, definesc posesia astfel:’Posesia este exercitarea în fapt a
prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către
persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar’.
Încă din conţinutul definiţiei, putem reţine faptul că posesia este o
stare de fapt, nu o stare de drept, deoarece există independent de
dispoziţiile legale care se referă la dobândirea sau stingerea drepturilor şi
în consecinţă aceasta nu poate face obiectul unei transmisiuni( de
exemplu, stăpânirea în fapt a unei case, a unui automobil, exercitarea în
fapt al unui drept de uzufruct, servitute, etc).
Având în vedere cele câteva consideraţii istorice, dar şi actuala
definiţie dată de Noul Cod civil, în rândurile următoare vom ilustra
instituţia posesiei cu cele mai importante elemente caracteristice ale sale
din punct de vedere teoretic, urmând a face totodată şi unele scurte
referiri la exemple practice. După evocarea acestor elemente, în mod cert
vom ajunge la concluzia că posesia reprezintă cea mai importantă stare
de fapt sau mai bine spus, cea mai spectaculoasă aparenţă de proprietate
recunoscută şi reglementată de normele civile în interesul unei persoane
pe care aceasta o poate purta asupra unui bun mobil sau imobil.
Această stare de fapt sau aparenţă de proprietate pe care o creează,
justifică ocrotirea juridică a posesiei care se relevă prin intermediul
numeroaselor efecte juridice produse, cum ar fi: posesia de bună-credinţă
1
În viziunea lui Savigny, elementul fundamental al posesiei este reprezentat de
voinţa posesorului de a se comporta ca un proprietar, chiar dacã în realitate el nu
este şi nici nu poate fi proprietar. În concepţia juristului menţionat, posesia nu poate
exista în lipsa elementului corpus, dar cu toate acestea elementul fundamental este
animus.
2
În viziunea teoriei obiective, susţinutã de juristul Ihering, elementul material
are preferinţã faţã de cel intenţional. În viziunea acestei teorii, voinţa de a poseda
trebuie prezumatã atunci când o persoanã îndeplineşte acte materiale de
stãpânire pentru sine. Voinţa de a poseda nu era indiferentã pentru Ihering, însã ea
este cuprinsã în elementul material şi poate constitui un element separat numai în
mod accidental sub forma diferitelor causae detentionis, în vederea transformãrii
posesiei în detenţie.
136 | Adrian STOICA
valorează proprietate în materia bunurilor mobile (art. 935-940 NCC)
sau, dobândirea dreptului de proprietate privată asupra unui imobil prin
uzucapiune(art. 930-934 NCC), ori, dobândirea în proprietate a fructelor
bunului frugifer de către posesorul de bună-credinţă (de exemplu,
art. 948 NCC) şi nu în ultimul rând, protejarea posesiei prin inter -
mediul acţiunilor posesorii(art. 949-952 NCC).
 2. Conţinutul structural al posesiei

Importanţa şi complexitatea instituţiei posesiei pentru un sistem
modern de drept substanţial, ne obligă să includem în conţinutul său
structural, cele mai relevante aspecte referitoare la natura juridică şi
exercitarea sa, caracterele juridice specifice, dar şi elementele com-
ponente ale posesiei.
Înainte de a releva aceste noţiuni, considerăm deosebit de util să
ilustrăm singura situaţie reglementată de Noul Cod civil, când nu poate
constitui posesie.
Astfel, potrivit art. 918 din NCC, nu poate constitui posesie,
stăpânirea unui bun corporal de către un detentor1 precar, precum:
a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau
servitute, faţă de nuda proprietate;
c)fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celor-
lalţi coproprietari;
d) orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia,
este obligată să îl restiuie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia.
Însă, potrivit alineatului (2) al textului menţionat, detentorul precar
poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi limitele
prevăzute de lege( de exemplu, cazurile de intervertire a detenţiei precare
în posesie, prevăzute de art. 920 NCC).
2.1. Natura juridică şi exercitarea posesiei
1
Posesia în cazul detenţiei precare rezultă întotdeauna dintr-un act juridic, titlu.
Detentorul, subiectul activ al detenţiei precare, este îndreptăţit să deţină posesia unui
bun, în temeiul unui titlu.
Doctrina atribuie posesiei natura juridică a unui fapt, căruia trebuie
să i se recunoască anumite efecte juridice. Posesia nu este totuşi un fapt
pur şi simplu. Înseamnă mai mult decât atât deoarece, i se recunosc
efecte juridice considerabile şi anume: posesia este un fapt juridic
voluntar şi licit, din care se naşte o situaţia juridică specifică posesorului.
Posesorul, în cazul nostru, este întotdeauna persoana care exercită
posesia unui bun fără a avea un titlu( de proprietate, locaţiune, arendare,
etc.).
Cu privire la exercitarea posesiei, potrivit art. 917 alin.(1) din NCC
stabileşte că: „Posesorul poate exercita prerogativele dreptului de
proprietate asupra bunului fie nemijlocit, prin putere proprie, fie prin
intermediul unei alte persoane”. Din punctul nostru de vedere, aceste
prerogative ale dreptului de proprietate ar putea fi exercitate în totalitate
doar în cazul bunurilor mobile, atunci când posesia a fost exercitată cu
bună-credinţă. În cazul bunurilor imobile, acest lucru nu este posibil
deoarece, de exemplu, pentru a folosi atributul dreptului de proprietate
privată abusus,în cazul unei vânzări, trebuie să respectăm în mod
imperativ forma ad validitatem a actului de vânzare-cumpărare şi în
aceste condiţii, nu am putea face dovada dreptului de proprietate asupra
acelui bun..
Însă, aşa cum am mai arătat, posesia este o stare de fapt şi nu una de
drept, în consecinţă crează o prezumţie de posesie şi una de proprietate.
Cu referire la acest aspect, art. 919 alin.(1) din NCC, lămureşte atât
situaţia în care este creeată o prezumţie de posesie cât şi cazul în care
posesia la rândul său, creează o prezumţie de proprietate. Astfel:
a) acela care stăpâneşte bunul, este prezumat posesor până în
cazul în care o presoana poate face dovada contrară printr-un titlu;
b) detenţia precară, odată dovedită, se presupune că se menţine
până la proba intervertirii ( răsturnării, schimbării ordinii titlurilor) sale;
c) posesorul unui bun, este considerat a fi proprietar până la
proba contrarie, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară.
2.2. Caracterele juridice ale posesiei

138 | Adrian STOICA
După cum am putut remarca până în acest moment, instituţia
posesiei, ca stare de fapt poate crea pe de-o parte o prezumţie de posesie
şi pe alta, o prezumţie de proprietate. Din conţinutul definiţiei
reglementate de dispoziţiile art. 916 alin.(1) din NCC, putem reţine
următoarele caractere juridice specifice posesiei:
a) posesia se bazează pe intenţia unei persoane de a poseda bunul
pentru el; în cazul în care această intenţie lipseşte, posesia nu mai
există, va fi vorba despre o deţinere sau o detenţie precară;
b) posesia intervine numai în cazul drepturilor reale, nu şi celor
de creanţă(personale); apoi, posesia nu se poate exercita asupra
universalităţilor de bunuri cum ar fi moştenirea sau fondul de comerţ, ci
asupra unor bunuri individualizate;
c) posesia exercitată cu bună-credinţă, facesă nască un drept
probabil de proprietate sau un alt drept real. Efectul juridic cel mai
important al exercitării unei posesii cu bună-credinţă, îl constituie
posibilitatea dobândirii proprietăţii asupra bunului posedat(prin
uzucapiune pentru imobile, sauprin posesia de bună-credinţă pentru
cele mobile).
2.3. Elementele posesiei
Chiar dacă posesia reprezintă o stare de fapt, pentru a produce efecte

juridice, aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ două elemente.
Astfel, pentru existenţa posesiei, aceste două elemente necesare sunt:
unul material(corpus) şi altul psihologic(animus).
Elementul material(corpus) presupune contactul exercitat în mod
direct asupra lucrului, inclusiv prin anumite acte materiale ori juridice(de
exemplu, acte de comodat, de locaţiune, de depozit, etc.).
Doctrina, scoate în evidenţă faptul că acest elementul corpus, poate
varia în funcţie de doi factori:
a) în primul rând, în funcţie de natura fizică a lucrului(de exemplu,
posesia unui tractor se deosebeşte de posesia unui animal, etc.);
b) în al doilea rând, în funcţie de dreptul real invocat de cel ce
exercită corpus(de exemplu, este posesor cu aparenţă de proprietar acela
care se comportă în exterior faţă de lucrul posedat aşa cum ar face-o
proprietarul,sau este posesor cu aparenţă de superficiar acela care se
comportă în exterior ca un superficiar, etc.).
Elementul psihologic sau intenţional(animus sau animus domini),
constă în intenţia sau voinţa celui care deţine lucrul, de a exercita posesia
pentru sine, aşa cum ar fi exercitat-o proprietarul sau titularul unui drept
real(animus possidendi). Sub acest aspect, art.917 alin.(1) NCC, teza
finală, precizează faptul că posesia se exercită de către posesor‚ ”fie în
mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte
persoane’.
Elementul animus, nu reprezintă neapărat voinţa persoanei
posesorului de a se comporta ca un adevărat proprietar ci, aşa cum am
arătat, numai intenţia efectivă de a poseda pentru el. Lipsa acestui
element psihologic specific posesiei echivalează cu lipsa calităţii de
posesor, deţinătorul bunului respectiv va avea calitatea de detentor
precar, care deţine lucrul respectiv pentru proprietar, având aşadar
animus detinendi. În această situaţie va deţine lucrul de cele mai multe
ori în temeiul unui contract, care după cum vom observa, constituie titlu
sau causa detentionis. Considerăm util să precizăm faptul că, animus,
este un element al posesiei, în timp ce buna sau reaua credinţă,
reprezintă o calitate a acesteia.
 3. Posesia şi detenţia precară
3.1. Precizări prealabile
Precaritatea sau detenţia precară, în opoziţie cu posesia este o stare

de drept. Aşa cum am mai amintit, ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu,
care poate fi: convenţional, legal sau judiciar. În temeiul acestui titlu,
detentorul este îndreptăţit să stăpânească un lucru(de exemplu, pot fi
detentori precari: comodatarul, locatarul, depozitarul, creditorul ipotecar
asupra unui bun mobil, etc.).
Precaritatea poate fi definită ca fiind, folosinţa exercitată în fapt
asupra unui lucru, cu permisiunea proprietarului, ori în temeiul unui
140 | Adrian STOICA
titlu încheiat cu acesta. Putem afirma că detenţiei îi lipseşte elementul
animus domini (elementul psihologic al posesiei). Ţinând cont de
conţinutul definiţiei mai sus prezentate, putem spune că detenţiei precare,
îi pot fi incidente următoarele caractere juridice:
a) folosirea în fapt. Potrivit acestei trăsături, exercitarea detenţiei
precare, se efectuează printr-o stăpânire sau folosire efectivă a lucrului
respectiv. Persoana detentor precar, va avea întotdeauna lucrul(corpus)
care din punct de vedere juridic aparţine proprietarului. Astfel, putem
exemplifica cazul locatarului, comodatarului, depozitarului, cărăuşului,
etc. Toate aceste persoane au lucrul în stăpânirea lor;
b) folosirea în drept. Acest caracter juridic specific detenţiei
precare, scoate în evidenţă faptul că folosirea lucrului se exercită cu
permisiunea proprietarului( de exemplu când o persoană este tolerată
să locuiască într-un imobil pe o anumită durată, fără a plăti vreo sumă de
bani proprietarului) ori, în temeiul unui titlu(în sens juridic) recunoscut
de acesta. De exemplu, permisiunea verbală făcută de proprietar
detentorului, pentru folosirea unui lucru proprietatea primului, îi va crea
acestuia din urmă un drept asupra lucrului respectiv. De asemenea,
înscrisul care va constitui titlu, poate avea o natură diferită. De exemplu,
el poate fi un contract(titlul detenţiei precare al locatarului, este un
contract de închiriere încheiat potrivit art. 1.777- 1.850 NCC) ori, un act
unilateral(executorul testamentar, potrivit art. 1.079 NCC, are dreptul să
administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult 2 ani), sau
o dispoziţie legală(uzufructul),etc;
c) restituirea bunului. Această ultimă trăsătură, nu rezultă din
conţinutul definiţiei însă, în mod firesc, ea se poate subînţelege cu
destulă uşurinţă. Practic, obiectul precarităţii îl constituie lucrul folosit
sau stăpânit de către detentor cu permisiunea proprietarului, ori cel care a
fost menţionat în conţinutul titlului. Termenul de restituire va fi
specificat întotdeauna în conţinutul acelui titlu, sau dacă discutăm despre
permisiunea făcută de către proprietar detentorului, aceasta se face în
toate cazurile precizându-se o durată de folosire a lucrului de către
detentor. De aceea, trebuie subliniat faptul că precar, nu înseamnă fără
titlu, ori fără permisiunea proprietarului. Precaritatea presupune
întotdeauna un fundament juridic deoarece, durata acesteia şi data
restituirii lucrului, sunt reliefate în titlu(de exemplu, durata comodatului
este stabilită în contractul de comodat).
3.2. Comparaţie între posesie şi detenţia precară
Pornindu-se de la chestiunea elementelor constitutive ale posesiei,

de la preeminenţa unuia sau altuia în definirea acestui concept, vom
remarca faptul că între posesiei şi detenţia precară există o deosebire de
natură juridică.
La prima vedere, detentorul precar ca şi posesorul are, privitor la
lucrul deţinut, o putere de fapt. Şi unul şi celălalt exercită o stăpânire
efectivă asupra bunului deţinut, motiv pentru care putem afirma că şi
unul şi celălalt au elementul material al posesiei, ‚corpus’.
Totuşi, posesia şi detenţia precară se diferenţiază sensibil:
• în primul rând, trebuie făcută diferenţa între starea de fapt sau
existenţa unui titlu. Posesia nu este decât o stare de fapt, un simplu
fapt(res facti), pe când detenţia este o stare de drept(res juris). Această
diferenţă o va face întotdeuna elementul psihologic, animus;
• în al doilea rând, trebuie făcută diferenţa între pretenţia la
proprietate sau recunoaşterea dreptului proprietarului. Atât timp cât
între detentor şi proprietar există un titlu, detentorul recunoaşte dreptul
proprietarului, pe când posesorul, nu. De asemenea, dacă se are în vedere
elementul intenţional (animus), atunci posesorul are prin definiţie
animus possidendi, adică intenţia de a se afirma ca proprietar, iar în
opoziţie, detentorul precar recunoaşte că nu el este proprietar, nu este
animat de o voinţă de apropriere, lipsindu-i acel element.
3.3. Regimul juridic al detenţiei precare
Specificul detenţiei precare constă în faptul că stăpânirea sau

folosirea lucrului respectiv, este lipsită de elementul psihologic,
intenţional al posesiei, aşa cum l-am denumit termeni latini în rândurile
anterioare, animus.
142 | Adrian STOICA
În cazul detenţiei precare, stăpânirea materială a lucrului se exercită
pentru altul (animus detinendi) şi nu pentru sine. De aceea, raporturile
detentorului precar cu proprietarul, vor fi întotdeauna guvernate de titlul
care fundamentează detenţia(ex. contractul de închiriere, contract de
depozit, etc.).
În ceea ce priveşte modalitatea dobândirii proprietăţii prin
prescripţie achizitivă(uzucapiune), detentorul precar nu va beneficia
niciodată de acest beneficiu deoarece el nu are possesio ad
usucapionum. De acest beneficiu, aşa cum am prezentat, va beneficia
posesorul printr-o folosinţă îndelungată în cazul bunurilor imobile sau
printr-o folosinţă de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile. De
asemenea, detentorul precar nu se poate prevala de protecţia posesorie
împotriva proprietarului însuşi, deoarece, titlul încheiat între ei, stabileşte
drepturile şi obligaţiile lor. În schimb, detentorul se poate bucura de
această protecţie posesorie faţă de terţi, în sensul că, dacă-i tulbură în
vreun fel posesia, el se va bucura de protecţia posesorie (possesio ad
interdicta).
Totodată, este foarte util să reţinem faptul că în materia precarităţii,
operează principiul imutabilităţii, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că
detentorul nu poate să se transforme prin voinţa sa (solo animo) în
posesor, iar, pe de altă parte, că precaritatea titlului este ereditară
(transmisiunea succesorală nu poate aduce nicio schimbare titlului).
Un alt aspect deosebit de important în materia precarităţii îl
constituie intervetirea detenţiei precare(răsturnarea, schimbarea ordinii
titlurilor). În acest sens, dispoziţiile art.920 din NCC, stabilesc cazurile
de intervertire a detenţiei precare în posesie. Aceste cazuri sunt
următoarele:
a) dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ
de proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât proprietarul
bunului(de exemplu, depozitarul care cumpără bunul deţinut în depozit
de la o persoană pe care o crede moştenitor al deponentului, sau cazul
locatarului care după decesul proprietarului cumpără bunul de la acela pe
care îl crede moştenitor. De la încheierea actului de vânzare-cumpărare
el poate deveni posesor deoarece se modifică elementul psihologic şi va
avea animus sau animus domini);
b) când detentorul precar săvârşeşte acte de rezistenţă neechivoce
împotriva posesorului, deoarece acesta din urmă are intenţia să se
comporte ca un proprietar. În acest caz, intervertirea nu se va produce
mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului;
c) când detentorul precar înstrăinează bunul, prin act translativ de
proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de
bună-credinţă. Din momentul încheierii actului translativ de proprietate,
cumpărătorul de bună credinţă începe să stăpânească bunul în calitate de
posesor şi în consecinţă va avea o posesie utilă.
 4. Dobândirea şi încetarea posesiei
Aşa cum am prezentat în rândurile anterioare, posesia se dobân-

deşte prin întrunirea cumulată a celor două elemente(corpus şi animus).
Referitor la elementul material(corpus), acesta poate fi exercitat fie
personal de către posesor, fie prin reprezentant(de exemplu, mandatarul,
depozitarul, etc.). Însă, în ceea ce priveşte elementul psihologic(animus)
al posesiei, acesta trebuie să fie exercitat în mod imperativ de către
persoana posesorului şi nu a reprezentantului său. Excepţie de la acesta
regulă, o fac reprezentanţii legali ai persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu sau persoanele juridice [art. 917 alin. (2) NCC].
Dacă pentru dobândirea posesiei, condiţiile sunt simple şi din punct
de vedere teoretic trebuie să avem în vedere existenţa celor două
elemente, dispoziţiile art. 921 din NCC, ilustrează toate cazurile de
încetare a posesiei şi anume:
a) transformarea sa în detenţie precară;
b) înstrăinarea bunului;
c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a
declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun
imobil;
d) pieirea bunului;
e) trecerea bunului în proprietate publică;
f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau
municipiului prin renunţarea unui proprietar la dreptul său de
144 | Adrian STOICA
proprietate consacrată printr-o declaraţie notarială înregistrată la
biroul de carte funciară. În acest caz, comuna, oraşul sau municipiul,
poate cere înscrierea dreptului de proprietate în folosul său, în temeiul
hotărârii consiliului local, dacă o altă persoană nu a solicitat înscrierea în
temeiul uzucapiunii [art. 889 alin.(2) NCC];
g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai
mult de un an.
 5. Dovada posesiei
In mod natural dovada posesiei se face prin probaţiunea celor două

elemente ale sale. Dovada elementului material este relativ simplă şi ea
se face prin orice mijloc de probă inclusiv, martori şi prezumţii1; de
exemplu, plata taxelor şi a impozitelor pentru un anumit bun imobil,
înscrierea terenului în registrul agricol, sau în cartea funciară, etc.
Însă, elementul psihologic este mai dificil de probat, cel puţin în
privinţa mobilelor, iar efectele pe care le produce posesia faţă de detenţie
au la bază doar elementul animus, adică intenţia celui care exercită
elementul material corpus şi din acest punct de vederetrebuie să avem în
vedere două tipuri de prezumţii:
a) în primul rând putem aminti despre prezumţia de neprecaritate.
În cazul acestei prezumţii, animus domini2 este prezumat şi este
reglementată de art. 919 alin.(3) din NCC, cu excepţia imobilelor înscrise
în cartea funciară. Acest text vizează situaţia în care orice persoană care
posedă bunul este prezumată până la proba contrară a fi proprietar, şi nu
detentor(de exemplu, dacă imobilul este ocupat de către un locatar,
sarcina probei pentru a demonstra că ocupantul nu este decât un detentor,
revine reclamantului care trebuie să dovedească existenţa contractului de
închiriere);
1
Reprezintă, procedee logice cum sunt inducţia(formă fundamentală de
raţionament care realizează trecerea de la particular la general) şi deducţia.
2
Animus domini= posesie exclusivă(AD), iar animus condomini = posesie
comună(AC).
- în al doilea rând, putem aminti despre prezumţia de
neintervertire1 de titlu, prevăzută de dispoziţiile art.919 alin.(2) NCC.
Acest text, reglementează cazul în care posesorul a început a poseda
pentru altul, şi se presupune că acesta a conservat această calitate dacă nu
există proba contrară. Dar această prezumţie este una relativă(iuris
tantum) şi poate fi răsturnată prin proba contrară, dacă ocupantul poate
dovedi că pe parcurs din detentor, cum era iniţial, a devenit posesor.
 6. Calităţiile şi viciile posesiei
Chiar dacă posesia este o stare de fapt, aceasta poate produce efecte
juridice considerabile. Astfel, faţă de existenţa celor două elemente
(corpus şi animus), posesia trebuie să mai fie şi utilă, adică neviciată.
Posesia poate fi utilă, atunci când îndeplineşte anumite calităţi contrare
celor prevăzute de dispoziţiile art. 922-927 NCC şi anume: să fie,
continuă, netulburată şi publică. Odată îndeplinite aceste calităţi, alături
de existenţa celor două elemente învăţate, posesia îşi va produce efectele
juridice specifice, inclusiv dobândirea proprietăţii prin uzucapiune
(prescripţie achizitivă).
Viciile posesiei, reprezintă reversul calităţilor sale şi ele sunt:
discontinuitatea, violenţa şi clandestinitatea. Dacă una din acestea
există, posesia este considerată a fi viciată şi în consecinţă nu va putea
produce efectele juridice scontate. De aceea, pentru o mai bună
înţelegere a acestor vicii ale posesiei, vom trece la examinarea lor în mod
individual.
a) Discontinuitatea posesiei. Conform art.923 NCC: ’Posesia este
discontinuă atât timp cât posesorulo exercită cu intermitenţe anormale
în raport cu natura bunului’. Textul citat, stcoate în evidenţă faptul că
acest viciu va exista ori de câte ori faptele şi actele materiale se vor
exercita la intervale mai mari decât este normal. Posesorul nu trebuie
1
Neinversare; în această situaţie este vorba despre posedarea în temeiul unui
titlu pentru o altă persoană, pe o perioadă de timp, când acest posesor şi-a conservat
această calitate dobândită, nu a încercat să se poarte ca şi proprietar, adică el a rămas
un detentor precar şi se va comporta ca atare.
146 | Adrian STOICA
însă să se afle în contact permanent cu bunul pentru ca posesia să fie
continuă deci utilă, altfel spus întreruperile pasagere nu antrenează viciul
discontinuităţii. Discontinuitatea apare în cazul în care posesia este
exercitată la intervalle foarte mari de timp. Cu titlu de exemplu, am putea
aminti despre cazul în care posesia continuă asupra unui teren poate
exista atunci când, la intervale diferite, se fac asupra sa lucrările specifice
pentru obţinerea recoltelor. Discontinuitatea ar apărea în caul în care
aceste lucrări nu sunt efectuate într-o perioadă anormală de timp.De
aceea, am putea reţine următoarele trăsături specifice discontinuităţii. în
sensul că este:
• un viciu absolut, deoarece ea poate fi invocată de orice persoană
interesată să anihileze efectele posesiei[art.926 alin.(1) din NCC];
• un viciu temporar pentru că încetează dacă posesorul începe o
posesie utilă(art.927 NCC).
b) Violenţa. Pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie începută,
menţinută sau conservată în mod paşnic, fără violenţă. În acest sens,
dispoziţiile art.924 din NCC statuează că: ’Posesia este tulburată atât
timp cât este dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau
morală, care nu au fost provocate de o altă persoană’. Viciul violenţei
se aplică atât în materia bunurilor imobile cât şi în cea a mobilelor.
Faţă de aceste aspecte, putem prezenta următoarele caracterele
juridice specifice viciului violenţei:
• este un viciu temporar, pentru că odată încetată violenţa posesia
utilă reîncepe;
• este un viciu relativ, deoarece produce efecte numai între părţile
dintre care a intervenit. De aceea el a poate fi invocat numai de persoana
împotriva căreia s-a manifestat violenţa[art. 926 alin.(2) NCC].
c) Clandestinitatea. Referitor la viciul clandestinităţii, prevederile
art.925 NCC statuează că: ”Posesia este clandestină, dacă se exercită
astfel încât nu poate fi cunoscută”. În această situaţie, putem afirma
faptul că, posesorul a avut intenţia de disimulare1. Clandestinitatea este
un viciu relativ şi temporar. Doctrina scoate în evidenţă faptul că este
relativă, deoarece nu există decât cu privire la anumite persoane, acestea
1
A ascunde adevărata faţă a situaţiei.
fiind singurele îndreptăţite să le invoce şi este temporară, fiindcă
încetează imediat ce posesia a devenit publică.
După cum am mai arătat, ca posesia să producă efecte juridice, în
plus faţă de existenţa celor două elemente (corpus şi animus), ea trebuie
să fie utilă, adică neviciată. De aceea, viciile mai sus enunţate în
perioada exercitării posesiei pot înceta şi din acel moment, posesia
redevine utilă. În acest sens, prevederile art. 927 din NCC, stabilesc
faptul că: ”posesia viciată devină utilă îndată ce viciul încetează”.
 7. Efectele posesiei
Aşa cum am prezentat, din punct de vdere juridic, posesia este o

stare de fapt care constă în exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului
de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, de către persoana care îl
stapâneşte şi care se comportă ca un proprietar.
De asemenea, am mai precizat faptul că o posesie utila produce în
virtutea legii toate efectele sale juridice. Un prim efect este acela ca
posesia creaza o prezumţie de posesie dar şi de proprietate în favoarea
posesorului(art. 919 NCC).
Întrucât posesia este o stare de fapt, ea produce anumite efecte
juridice care sunt variabile şi ţin de anumiţi factori. Aceste efecte pot fi
următoarele:
A. posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea
posesorului;
B. posesorul de bună credinţă dobândeşte în proprietate fructele
bunului asupra căruia exercită posesia;
C. posesia poate fi apăratăprin acţiunile posesorii;
D. posesia exercitată în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege
conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
În consecinţă, vom trata individual efectele posesie, tocmai pentru a
înţelege mai bine rolul acesteia atât din punct de vedere teoretic, cât şi
din cel practic.
A. Posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea
posesorului. Acest efect are loc întrucât, posesia creează o aparenţă în
148 | Adrian STOICA
favoarea posesorului că ar fi şi proprietarul bunului [art.919 alin.(2)
NCC]. Această aparenţă, potrivit legii este valabilă până la proba
contrară, posesorul fiind prezumat a fi proprietarul bunului pe care îl
posedă. Această prezumţie de proprietate este una relativă(juris tantum)
deoarece ea poate fi răsturnată prin proba contrarie şi este operantă atât
în cazul bunurilor imobile, cât şi în cazul bunurilor mobile. Beneficiarul
prezumţiei de proprietate, adică posesorul bunului respectiv, are
avantajul că în cazul unui litigiu este scutit de a aduce probe în sprijinul
dreptului său, avantaj care însă este limitat deoarece, pentru a răsturna
situaţia, reclamantul poate să demonstreze existenţa unui viciu care
afectează posesia .
Prezumţia de proprietate încetează să mai opereze în situaţia în care
se face dovada că posesorul este de rea credinţă;
B. Posesorul de bună credinţă dobândeşte în proprietate fructele

bunului frugifer asupra căruia exercită posesia. Prevederile art.948 din
NCC, stabilesc principiul potrivit căruia, numai posesorul de bună
credinţă dobândeşte în proprietate fructele(naturale, industriale şi civile)
produse de bunul frugifer pe care îl posedă.
Buna credinţă constă în convingerea pe care o are posesorul
bunului, care nu cunoştea şi nici nu trebuia după împrejurări să
cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului. Buna-credinţă
trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului(art.938
NCC). De asemenea, acest principiu poate fi completat cu prevederile
art. 948 alin.(2) din NCC, care stabileşte faptul că posesorul trebuie să fie
de bună-credinţă, inclusiv la data perceperii fructelor.
Cu referire la fructele civile, textul amintit stabileşte că acest tip de
fructe, percepute anticipat, revin posesorului în măsura în care buna sa
credinţă se menţine la data scadenţei acestora. În cazul fructelor produse
de imobilele înscrise în cartea funciară, buna-credinţă va fi apreciată în
raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a respinge o acţiune
în rectificare în sensul art. 901 alin.(2) din NCC. In celelalte cazuri,
posesorul este de bună-credinţă atunci când are convingerea că este
proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate şi ale
cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte.
Doctrina arată că această situaţie, poate deveni incidentă numai în
prezenţa a două condiţii şi anume:
• existenţa unui titlu de dobândire a bunului(poate fi o vânzare, o
donaţie, un testament, etc.);
• în cazul unui titlu viciat. Aceasta înseamnă că un viciu afectează
titlul de dobândire şi că datorită lui titlul nu-şi poate produce
efectul(transferul proprietăţii ). De exemplu, nulitatea (relativă sau
absolută) a actului translativ: o vânzare sau o donaţie afectată de o
cauză de nulitate, pot fi neadecvate pentru a transfera proprietatea.
În ipoteza în care posesorul este de rea credinţă(atunci când
cunoaşte viciile titlului său), el va fi obligat să restituie proprietarului o
dată cu lucrul toate fructele percepute sau chiar acelea pe care trebuia să
le perceapă(chiar şi contravaloarea celor industriale sau a celor civile).
C. Posesia poate fi apărată prin acţiunile posesorii;

Acţiunile posesorii, sunt acele acţiuni în justiţie prin care
posesorul unui bun imobil sau titularul unui alt drept real principal
imobiliar, susceptibil de a fi dobândit prin uzucapiune, urmăresc să-şi
apere posesia împotriva oricăror tulburări sau deposedări. Atât Noul
Cod civil, (art. 949-952), cât şi Noul Cod de procedură civilă(art. 1 002-1
004), prevăd dispoziţii incidente acţiunilor posesorii. Este bine de
precizat faptul că, în privinţa bunurilor mobile, acţiunile posesorii sunt
inutile deoarece în materia lucrurilor mişcătoare, se aplică regula
conform căreia posesiunea de bună-credinţă valorează titlu de
proprietate.
Scopul acestor acţiuni este acela de a restabili situaţia de fapt
existentă anterior tulburării sau deposedării, prin ele se apără o situaţie de
fapt, posesia, fără a se pune în discuţie dreptul de proprietate sau un alt
drept real.
În situaţia unui litigiu în care se discută dreptul de proprietate asupra
lucrului, atunci vom fi în prezenţa acţiunilor petitorii şi nu posesorii.
150 | Adrian STOICA
Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii sunt:
a) prin ele poate fi apărată numai posesia asupra bunurilor imobile;
b) exerciţiul acestora este recunoscut şi detentorului precar;
c) au ca scop apărarea simplului fapt al posesiei, nu pun în discuţie
dreptul asupra bunului;
d) se judecă după o procedură specială prevăzută de art. 1 002-1 004
din NCPC;
e) acţiunile posesorii, sunt acţiuni reale imobiliare sau după caz,
mobiliare.
Acţiunile posesorii se pot clasifica în:
a) acţiunea posesorie generală numită şi acţiune posesorie în
complângere(complenda);
Reprezintă acţiunea de drept comun în materie de posesie
deoarece la ea se recurge pentru orice tulburare, cu excepţia cazului în
care posesorul este deposedat prin violenţă.
Doctrina arată că tulburările în materia posesiei pot fi: de fapt,
atunci când încălcarea posesiei se face prin acte materiale(de exemplu,
trecerea fără drept pe terenul vecin) sau de drept care constau într-o
pretenţie juridică exercitată împotriva posesorului(de exemplu, somaţia
făcută chiriaşului de către un terţ care pretinde să i se plătească lui chiria
şi celui cu care a încheiat contractul de închiriere).
Pentru exercitarea acestei acţiuni, art.949 si art. 951 din NCC
stabilesc următoarele condiţii:
• să nu fi trecut 1 an de la tulburare sau deposedare;
• reclamantul trebuie să facă dovada că înainte de tulburare sau
deposedare a posedat bunul cel puţin 1 an;
• posesia reclamantului să fie utilă, adică neviciată(să fie continuă,
neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar);
b) acţiunea posesorie specială numită şi în reintegrare (reinter-
granda);
La această acţiune se poate apela numai în situaţia în care tulbu-
rarea sau deposedarea are loc prin violenţă. Potrivit dispoziţiilor art. 951
alin.(2) din NCC, această acţiune poate fi introdusă şi de cel care a
exercitat o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale, dacă
tulburarea ori deposedarea a fost violentă.
Prin violenţă vom înţelege orice faptă contrară ordinii de drept
care implică rezistenţă din partea adversarului şi care tinde la
deposedarea posesorului.Violenţa nu presupune numai loviri, insulte,
etc. ci şi alte procedee abuzive cum ar fi: ocuparea unui teren, a unei
case, ridicarea unui zid, ridicarea sau dărâmarea unui gard, distrugerea
recoltelor, etc.
Singura condiţie cerută pentru acţiunea în reintegrare este aceea ca
să nu fi trecut mai mult de 1 an de la data tulburării sau deposedării [art.
951 alin.(2) din NCC].
La final, putem preciza faptul că acţiunile posesorii pot fi exercitate
nu numai de către posesori ci şi de către detentorii precari, dar şi de către
proprietari sau alţi titulari ai drepturilor reale.
D. Posesia exercitată în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege

conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune
Acest efect al posesiei constă în faptul că, posesorul poate dobândi
dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele sale, dacă
posesorul cu bună-credinţă a folosit bunul respectiv timp de 10 ani (art.
930 NCC). Totodată, posesorul de bună credinţă a unui imobil a cărui
posesie nu a fost viciată timp de 5 ani şi care are dreptul înscris în cartea
funciară, dobândeşte dreptul de proprietate prin uzucapiune tabulară (art.
931 NCC). Important este să reţinem faptul că viciile posesiei, suspendă
termenul uzucapiunii.
În cazul bunurilor mobile, persoana care posedă cu bună-credinţă
bunul altuia, timp de 10 ani poate dobândi dreptul de proprietate asupra
acelui bun, prin uzucapiune(art. 939 NCC).
152 | Adrian STOICA
Capitolul VII. Moduri1 de dobândire a dreptului de

proprietate privată sau ale dezmembrămintelor acestuia
 1. Precizări prealabile
În sens larg, prin moduri de dobândire a dreptului de proprietate sau

a dezmembrămintelor acestuia trebuie să înţelegem, totalitatea
mijloacelor juridice prin care se poate dobândi dreptul de proprietate
privată sau dezmembrăminte ale acestuia.
Aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată sau
ale dezmembrămintelor acestuia sunt:
a) convenţia sau contractul translativ sau constitutiv de drepturi
reale;
b) succesiunea legală şi cea testamentară;
c) accesiunea;
d) posesia de bună-credinţă(pentru dobândirea unor bunuri
mobile);
e) uzucapiunea(pentru bunurile imobile sau mobile);
f) dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă;
g) ocupaţiunea(pentru bunurile mobile);
h) hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi.
De asemenea, este util să adăugăm faptul că, potrivit art. 557 alin.
(2) NCC, în cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi și
prin efectul unui act administrativ.
Dintre toate aceste moduri, ne vom opri doar la studierea acce-
siunii, hotărârii judecătoreşti constitutive de drepturi, a uzucapiunii şi
ocupaţiunii, deoarece în practică, sunt considerate cele mai importante
1
Pentru mai multe amănunte referitoare la această aterie, a se vedea: O.
op.cit., pp.204-238.
operaţiuni de dobândire a dreptului de proprietate privată sau ale
dezmembrămintelor acestuia.
În cazul proprietăţii publice, operează moduri specifice de
dobândire: exproprierea pentru cauză de utilitate publică, achiziţiile
publice(O.U.G. nr. 34/2006, modificata) sau trecerea unor bunuri din
domeniul privat al statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, în
domeniul public al acestora pentru cauză de utilitate publică.
 2. Accesiunea sau incorporaţiunea
Considerat ca fiind cel mai spectaculos mod de dobândire a

dreptului de proprietate, accesiunea sau incorporaţiunea, păstrează
acceaşi importanţă şi în dispoziţiile NCC. De aceea, pentru o mai bună
înţelegere a materiei, am considerat util să prezentăm definiţia acestui
mod de dobândire a dreptului de proprietate, iar prin clasificare, să
ilustrăm tipurile de accesiune reglementate de actualele dispoziţii civile.
2.1. Definiţie şi clasificare
Accesiunea sau incorporaţiunea poate fi definită ca fiind, încorpo-

rarea sau unirea unui lucru cu un alt lucru fiecare având proprietari
diferiţi. De asemenea, accesiunea se poateclasifica în funcţie de obiectul
ei şi anume:
1. accesiunea imobiliară [care la rândul său poate fi, naturală(A) şi
artificială (B)];
2. accesiunea mobiliară.
Reglementarea legală a acestui mijloc juridic de dobândire a
dreptului de proprietate privată, este prevăzută de către Noul Cod civil,
în dispoziţiile art. 567-601.
Trebuie să facem precizarea că prin intermediul accesiunii, se poate
dobândi numai dreptul de proprietate privată asupra unui bun, mobil sau
imobil, nu şi vreun dezmembrământ al acestuia.
1. Accesiunea imobiliară. După denumirea sa, accesiunea
imobiliară(art. 569-597 NCC) nu poate avea ca obiect decât un bun
154 | Adrian STOICA
imobil, cu o singură excepţie, în cazul accesiunii naturale asupra
animalelor(art. 576 NCC). La rândul său, accesiunea imobiliară poate fi
împărţită în accesiune imobiliară naturală(A) şi accesiunea imobiliară
artificială(B).
A) Accesiunea imobiliară naturală. Accesiunea imobiliară natu-

rală, constă în unirea sau încorporarea în mod natural a două bunuri
având proprietari diferiţi, dintre care cel puţin bunul principal este
imobil. Principiul general care domină textele Noului Cod civil în
materia accesiunii imobiliare naturale este acela că pământul se
consideră întotdeauna ca un lucru principal. Singura excepţie a
principiului enunţat o reprezintă, aşa cum am mai amintit, accesiunea
naturală asupra animalelor.
Revenind, vă prezentăm cele două cazuri de accesiune imobiliară
naturală care la rândul lor creează anumite situaţii juridice care şi acestea
la rândul lor, pot reprezenta modalităţi de dobândire a dreptului de
proprietate şi anume: accesiunea pământurilor depuse sau create de
ape(a) şi accesiunea naturală asupra animalelor(b).
a) Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape. Este acea
formă de accesiune ce ia naştere în următoarele cazuri reglementate de
lege: aluviunea(art. 569 NCC); avulsiunea(art. 572 NCC); albiile
râurilor, insulele şi prundişurile(art. 573 NCC).
• Aluviunea. Constă în adăugirile de teren care se formează
treptat, în timp, fără intervenţia omului, pe malurile apelor curgătoare.
Aluviunile sunt reglementate de art. 569 din Noul Cod civ.
Aceste creşteri de pământ rezultate din depunerea de către apele
curgătoare pe unul din maluri, aparţin, după cum prevede art. 569 NCC,
proprietarului riveran pe fondul căruia s-au depus, indiferent de natura
cursului de apă, dacă ele s-au format în mod treptat.
Însă, aceste creşteri de pământ pot rezulta şi din retragerea apelor,
în timp, de la un mal la altul. Astfel, potrivit art. 570 din NCC:
Proprietarul fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat de
apele curgătoare care s-au retras treptat de la ţărmul respectiv.
• Avulsiunea. Constă în ruperea bruscă a unei bucăţi de pământ
dintr-o proprietate şi alipirea ei de apa curgătoare la altă proprietate
riverană (art. 572 NCC).
Prin urmare, spre deosebire de aluviune, care presupune o creştere
progresivă a terenului, prin adăugarea în timp de pământ, nisip etc.,
avulsiunea presupune ruperea dintr-o dată a unei bucăţi compacte de
pământ dintr-un fond riveran aparţinând altei persoane, care se alipeşte
altui fond riveran situat în aval, aparţinând altui proprietar.
Proprietarul terenului de la care s-a smuls suprafaţa de teren o va
putea însă revendica în termen de un an, dată până la care proprietarul
fondului la care s-a alipit nu dobândeşte proprietatea asupra sa. Dacă însă
nu a fost revendicată în termenul de un an prevăzut de art. 572 NCC,
porţiunea de teren alipită devine proprietatea fondului la care s-a
adăugat.
În situaţia în care bucata de teren smulsă aparţine domeniului
public, nu va putea opera accesiunea imobiliară naturală întrucât acţiunea
în revendicare a imobilelor ce fac parte din domeniul public este
imprescriptibilă, astfel încât titularul va putea să-şi revendice oricând
bucata de pământ.
• Albiile râurilor, insulele şi prundişurile. Dispoziţiile art. 573-575
NCC, reglementează situaţia insulelor şi prundişurilor formate de
cursurile de apă. Ele sunt o formă a accesiunii imobiliare naturale
constând în întinderile de uscat rezultate din retragerea apelor, râurilor
neplutitoare şi nenavigabile.
Potrivit art. 573 alin.(2) NCC: „Insulele şi prundişirile care nu sunt
în legătură cu terenurile având malul la niveliul mediu al apei revin
proprietarului albiei”. De asemenea, în continuare ultimul alineat al
textului amintit stabileşte faptul că, „dacă insula aparţine proprietarilor
riverani şi trece peste jumătatea apei, fiecare dintre ei are dreptul de
proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el pornind de la
jumătatea apei”. Această din urmă dispoziţie, face ca proprietatea asupra
acelui teren să revină indiferent cine este titularul dreptului de proprietate
a părţii riverane adică, persoane fizice, juridice, sau statul.
b) Accesiunea naturală asupra animalelor. Este reglementată de
art.576 NCC şi reprezintă acele situaţii în care animale domestice trec
sau rămân pe un fond, proprietatea unei persoane.
156 | Adrian STOICA
Acest mod de accesiune, are incidenţă strictă asupra animalelor,
care în situaţia în care rămân sau trec pe un teren proprietatea unei
persoane, iar proprietarul lor nu le revendică în termen de 30 de zile de la
data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului, fiind un
termen de prescripţie. Acesta din urmă poate dobândi dreptul de
proprietate asupra animalelor proprietatea unei alte persoane care s-au
rătăcit pe terenul proprietatea sa, după trecerea termenului arătat.
Excepţiile o fac cazurile în care trecerea animalelor, s-a făcut prin fraudă.
O situaţie aparte este atunci când roiul de albine trece pe terenul
altei persoane. Acesta va reveni în proprietatea persoanei titulare a
dreptului asupra terenului dacă, în termen de două zile proprietarul
roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească, fiind de această
data în prezenţa unui termen de decădere.
B) Accesiunea imobiliară artificială. Spre deosebire de accesiunea

naturală care se realizează fără intervenţia omului, accesiunea imo-
biliară artificială se realizează numai prin activitatea omului.
În acest sens, dispoziţiile art. 577 alin.(1) din NCC statuează faptul
că: „ Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui
imobil, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic
nu se prevede altfel”.
Aşadar, art. 577 alin.(1) din NCC, instituie o dublă prezumţie
potrivit căreia orice construcţie şi plantaţie făcută pe un fond se prezumă
că aparţine proprietarului fondului şi că a fost edificată pe cheltuiala sa.
Această prezumţie nu este însă una absolută, ci este o prezumţie relativă,
ce poate fi răsturnată prin proba contrarie, prin dispoziţiile legii sau ale
unui act juridic. Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu
materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra
lucrării se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul
începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin dispoziţiile legii sau
ale unui act juridic nu se prevede altfel.
Accesiunea artificială are loc numai în ipoteza în care există o
încorporare materială, respectiv materialul mobiliar întrebuinţat îşi pierde
individualitatea mobiliară, devenind imobil prin natura sa. În caz contrar,
accesiunea nu va avea loc şi proprietarul materialului va păstra dreptul
său.
În acest sens, dispoziţiile art. 578 NCC, prevăd o serie de categorii
de lucrări incidente accesiunii imobiliare artificiale:
d) lucrările autonome, care pot fi numai cu caracter durabil
(construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări cu caracter de sine stătător
asupra unui imobil). În acest caz, am putea distinge între lucările
autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credinţă (art. 581
NCC) şi lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-
credinţă (art. 582 NCC). În cazul primelor, proprietarul imobilul va
avea următoarele drepturi: să ceară instanţei să dispună înscrierea în
cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind autorului, valoarea
materialelor şi a manoperei, ori sporul de valoare adus acelui imobil sau,
obligarea autorului să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care
acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat. În cel de-al doilea caz,
proprietarul imobilului va avea ca drepturi: să ceară instanţei să
dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata,
la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor
şi a manoperei ori din sporul adus imobilului, ori, să ceară obligarea
autorului la desfiinţarea acesteia, sau să ceară obligarea autorului lucrării
să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o
dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat. Desfiinţarea lucrărilor în acest din urmă
caz, se va face întotdeauna pe cheltuiala autorului, care va fi obligat şi la
repararea oricărui prejudiciu, inclusiv pentru lipsa de folosinţă;
e) lucrările adăugate, care pot fi numai cu caracter durabil. După
cum reglementează normele Noului Cod civil, aceste lucrări pot fi de
trei feluri:
• Lucrările necesare reglementate de dispoziţiile art. 583 NCC.
Acestea sunt lucrările care atunci când în lipsa lor, imobilul s-ar
deteriora. Dacă aceste lucrări sunt realizate cu bună-credinţă, atunci
proprietarul va achita autorului lor, cheltuielile rezonabile făcute de cel
de-al doilea, chiar dacă imobilul nu mai există. În cazul în care aceste
lucrări au fost efectuate cu rea-credinţă, din suma datorată de proprietarul
imobilului, se va deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu
158 | Adrian STOICA
costul obţinerii acestora, iar dacă va exista o diferenţă de suma, aceasta
va fi achitată autorului;
• Lucrările utile prevăzute de art. 584 NCC. Aceste lucrări sporesc
valoarea economică a imobilului. Şi în această situaţie, dispoziţiile
Noului Cod civil fac diferenţa între lucrările utile efectuate cu bună-
credinţă şi lucrările utile realizate cu rea-credinţă. În primul caz,
proprietarul imobilului va deveni proprietarul lucrării din momentul
efectuării acesteia cu plata la alegerea sa: a valorii materialelor şi a
manoperei ori, a sporului de valoare adus imobilului. În cel de-al doilea
caz, proprietarul imobilului are următoarele drepturi: să devină
proprietarul lucrării, cu sau fără înscrierea în cartea funciară, după caz,
plătind, la alegerea sa autorului lucrării fie jumătate din valoarea
materialelor şi a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus
imobilului ori, să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea
acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioară şi plata la daune
interese. În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă,
proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului să îl cumpere la
valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi
efectuat;
• Lucrările voluptuare menţionate în conţinutul art. 585 NCC.
Acestea sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără
a spori valoarea economică a imobilului. În acest caz, proprietarul
imobilului are următoarele drepturi: să devină proprietarul lucrării, fără
înscrierea în cartea funciară şi fără nicio obligaţie către autorul lucrării,
fie că acesta a fost de bună ori de rea-credinţă sau să ceară obligarea
autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia, cu readucerea
imobilului în situaţia anterioară şi la plata de daune-interese. Facem
precizarea că autorul de bună-credinţă al lucrării, poate să o ridice înainte
de restituirea imobilului către proprietar, cu condiţia de a readuce
imobilul în situaţia anterioară.
De asemenea, este important să amintim faptul că art. 580 din
NCC, reglementează regimul juridic privind realizarea lucrării cu
materialele altuia. Astfel, dacă o lucrare a fost realizată cu materialele
altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi
obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor
întrebuinţate. Proprietarul materialelor folosite de o altă persoană la
realizarea unei lucrări, are dreptul numai la contravaloarea materialelor şi
la repararea potrivit legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.
2. Accesiunea mobiliară. Poate fi definită ca fiind, producerea sau
obţinerea unui bun de către o persoană prin munca sa, folosind
materialele altuia, ori unirea a două bunuri mobile care aparţin la
proprietari diferiţi. Accesiunea mobiliară este clasificată de noul Cod
civil, în trei categorii şi anume:
a) Specificaţiunea (art.598-599 NCC), constă în prelucrarea unei
materii astfel încât se obţine un obiect nou, materia primă sau bunul
fiind proprietatea altuia (de exemplu, un croitor confecţionează un
costum dintr-o stofă proprietatea altuia, acesta din urmă plătind
manopera).
Dacă manopera este atâtde importantă încât trece cu mult valoarea
materiei prime întrebuinţate, cel care a confecţionat lucrul devine
proprietar. Proprietarul bunului datorează despăgubiri egale cu valoarea
manoperei, ori după caz, cu valoarea materialelor.
Dacă valoarea materialelor va fi egală cu valoarea manoperei, sau
există o diferenţă nesemnificativă, proprietatea asupra bunului va fi
exercitată pe cote-părţi potrivit art. 634-645 din NCC.
b) Adjoncţiunea(art.600 NCC), constă în unirea a două bunuri
mobile având proprietari diferiţi astfel încât deşi ele formează un singur
tot, pot fi despărţite şi conservate separat fără a-şi pierde
individualitatea (de exemplu, tabloul şi rama în care este încadrat, o
piatră preţioasă şi inelul la care este montată, etc.). În acest caz, fiecare
dintre proprietari pot pretinde separarea bunurilor dacă, prin aceasta
celălalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de 1/10 din
valoarea bunului său;
c) Confuziunea (art.601 NCC), are loc atunci când două sau mai
multe mişcătoare aparţin unor proprietari diferiţi s-au unit astfel încât
nu se mai pot recunoaşte. Prin această situaţie, bunul realizat nu va putea
fi separat fapt pentru care, legiuitorul a considerat necesar să facă
trimitere la dispoziţiile art. 598 şi 599 din NCC, astfel încât, unul dintre
proprietari să-l despăgubească pe celălalt ori, după caz, să-şi poată
exercita în mod egal dreptul asupra acelui bun.
160 | Adrian STOICA
 3. Hotărârea judecătorească
Hotărârea judecătorească1 reprezintă actul final şi de dispoziţie al

instanţei de judecată prin care se soluţionează, cu putere de lucru judecat,
litigiul dintre părţi2. Potrivit art. 424 din NCPC, hotărârile judecătoreşti
pot avea denumiri diferite şi anume: sentinţe, decizii sau încheieri.
Hotărârea judecătorească constituie un mod de dobândire a
dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale numai atunci când ea
are un caracter constitutiv sau atributiv de drepturi. Un astfel de drept
recunoscut de către instanţa de judecată în conţinutul unei hotărâri
judecătoreşti, va intra în sfera drepturilor patrimoniale.
Cu titlu exemplificativ am putea aminti despre: hotărârea jude-
cătorească care ţine loc de act autentic în cazul în care s-a încheiat un
antecontract de vânzare-cumpărare(suplinirea consimţământului), sau
hotărârea prin care se dispune exproprierea pentru cauză de utilitate
publică, etc.
 4. Uzucapiunea
Un alt mijloc deosebit de important de dobândire a dreptului de

proprietate privată, îl constituie uzucapiunea sau prescripţia achizitivă,
aşa cum mai este denumită în teorie. Uzucapiunea poate fi considerată
mijlocul juridic cel mai eficient de dobândire a dreptului de proprietate
privată, dar şi unul dintre cele mai importante efecte ale poseisiei.
Trebuie să facem precizarea că prin intermediul uzucapiunii, se poate
dobândi numai un drept de proprietate privată asupra unui bun, mobil
sau imobil şi nu bunuri care fac obiectul unui domeniu public.
1
Pentru un studiu mai amplu asupra instituţiei, a se vedea: I. Leş, op.cit., pp.
651-672; V. M. Ciobanu, T. Briciu, C. C. Dinu, op.cit., pp.331-341.
2
I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, ediţia a III-a revizuită,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.112.
De asemenea, fiind considerată şi un mod originar de dobândire a
proprietăţii, uzucapiunea face dovada absolută a dreptului de proprietate
privată, uzucapantul fiind scutit de acea probatio diabolica, specifică
dovedirii proprietăţii dobândită printr-unul dintre modurile derivate, spre
exemplu, contractul de vânzare-cupărare. Din punctul de vedere al
fostului proprietar, uzucapiunea poate fi considerată şi o sancţiune a
pasivităţii sale, pasivitate care crează posibilitatea unei alte persoane să
se comporte o perioadă îndelungată faţă de bun ca un adevărat proprietar
În acest sens, pentru o mai bună înţelegere a materiei, considerăm
necesar să relevăm cele mai importante noţiuni specifice uzucapiunii.
4.1. Noţiunea şi domeniul de aplicare al uzucapiunii
Ca mod de dobândire a proprietăţii private, uzucapiunea se înte-

meiază pe starea de fapt creeată de posesie, pe o perioadă de timp
cerută de lege, asupraunui bun imobilul sau după caz, a unui bun mobil.
În consecinţă, putem aprecia că în absenţa posesiei asupra unui bun
imobil sau mobil, nu se poate vorbi despre dobândirea dreptului de
proprietate privată prin intermediul acestui mijloc juridic.
Când posesia asupra unui bun imobil sau mobil se prelungeşte pe o
anumită durată, în anumite condiţii impuse de lege, acest fapt nu rămâne
fără consecinţe juridice. Astfel, cea mai importantă consecinţă juridică
fiind aceea că la epuizarea termenului, această stare de fapt dobândeşte o
recunoaştere juridică, în sensul că duce la naşterea dreptului de pro-
prietate asupra imobilului sau după caz a bunului mobil, în patrimoniul
persoanei care a avut posesia utilă a acestora.
Aşadar, când posesia unui imobil sau a unui bun mobil se prelun-
geşte o anumită perioadă de timp, legea o consideră izvor al proprietăţii,
iar posesorul va fi considerat proprietar. În consecinţă, starea de fapt a
posesiei asupra unui bun posedat în condiţiile legii o perioadă de timp,
face să se transforme într-o stare de drept specifică dreptului de
proprietate privată.
În literatura juridică amintită, prescripţia achizitivă sau uzucapiunea
a fost definită ca fiind, acel mijloc juridic prin intermediul căruia se
162 | Adrian STOICA
poate dobândi proprietatea unui lucru prin posesiunea acestuia în
timpul fixat de lege.
Deci până la împlinirea termenului, în timpul posesiei exercitată de
către posesorul neproprietar există numai o aparenţă de proprietate; în
toată această perioadă, posesorul se află într-o situaţie incertă, existând
permanent pericolul ca adevăratul proprietar să facă acte prin care să
întrerupă uzucapiunea.
În mod imperativ, numai după împlinirea termenelor fixate de lege,
faptul posesiei de până atunci se transformă într-o stare de drept şi se
consolidează în dreptul de proprietate privată, în sensul că posesorul
respectiv va deveni proprietar. Consecinţa intervenţiei uzucapiunii va
face ca proprietarul iniţial să nu mai poată revendica imobilul sau bunul
mobiluzucapat, putându-i fi opusă, pe calea excepţiei, dobândirea
proprietăţii prin acest mijloc juridic.
Aşadar, uzucapiunea dă naştere dreptului de proprietate privată
asupra unor bunuri, prin posedarea lor de către una sau mai multe per-
soane, în condiţiile şi termenele prevăzute de lege.
În dreptul nostru civil, dobândirea dreptului de proprietate privată
prin uzucapiune, asupra unui imobil, este reglementată în mod diferit, în
funcţie de modul în care s-a efectuat publicitatea imobiliară asupra acelui
bun.. Astfel, în regimul de publicitate imobiliară extratabulară(prin
intermediul vechilor registre de inscripţiuni şi transcripţiuni), proba
dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune are un rol extrem de
important, fiind singura dovadă absolută a dobândirii unui asemenea
drept, astfel că odată făcută dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de
lege pentru a uzucapa, dreptul se consolidează în mod absolut. Tocmai
de aceea, după cum vom observa, procedura de uzucapiune extratabulară
este una specifică. În cazul bunurilor mobile, posesia exercitată cu bună
credinţă în termenul prevăzut de lege, constituie elementul fundamental
al uzucapiunii.
În schimb, în sistemul de publicitate imobiliară prin intermediul
cărţilor funciare – sistem real de publicitate – drepturile reale imobiliare
se dobândesc în principiu numai prin înscrierea în cartea funciară,
înscrierea având efect constitutiv de drepturi. Prin înscrierea imoblilui în
cartea funciară, legiuitorul a prevăzut şi reglementat, cazul special de
uzucapiune tabular, ca mod distinct de dobândire a dreptului de
proprietate asupra unui bun imobil.
Cu referire la sediul materiei, Vechiul Cod civil român intrat în
vigoare la 1864, reglementa uzucapiunea în Cartea a III-a titlul XX, prin
dispoziţii care se completau cu unele prevederi ale Decretului nr.
167/1958 privind prescripţia extinctivă.
În acest moment, Noul Cod civil reglementează uzucapiunea
imobiliară în Secţiunea a 2-a, Capitolul III, Titlul VIII, Cartea a III-a,
mai precis în conţinutul art. 930-934 despre „Uzucapiunea imobiliară”,
iar pentru dobândirea unui bunului mobil în temeiul uzucapiunii, trebuie
să avem în vedere dispoziţiile art.939, ce are ca denumire marginală,
„Dobândirea bunului mobil în temeiul uzucapiunii”.
4.2. Uzucapiunea în sistemul noului Cod civil
Cu referire la prescipţia achizitivă sau uzucapiune, am putea afirma

faptul că sistemul Noului Cod civil, a revoluţionat în totalitate acest
mijloc juridic de dobândire a dreptului de proprietate. Noile dispoziţii de
drept material, pe de-o parte condiţii mult mai judicios prezentate de
normele legale, iar pe de altă parte termene mai scurte. Dacă în
reglementarea civilă veche, pentru a fi împlinit termenul de prescripţie
achizitivă, posesorul trebuia să aştepte 30 de ani în cazul uzucapiunii de
lungă durată sau între 10 până la 20 de ani în cazul uzucapiunii
prescurtate,odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, aceste
termene s-au scurtat semnificativ.
De aceea, pentru o cât mai bună înţelegere a uzucapiunii trebuie să
amintim faptul că potrivit dispoziţiilor actuale civile este de trei feluri,
respectiv:
• uzucapiunea extratabulară, reglementată de prevederile art. 930
NCC;
• uzucapiunea tabulară, reglementată de dispoziţiile art. 931 NCC;
• uzucapiunea mobiliară, prevăzută în conţinutul art. 939 din NCC.
a) Uzucapiunea extratabulară. Pentru ca o persoană să dobân-
dească dreptul de proprietate privată sau dezmembrămintele ale sale prin
164 | Adrian STOICA
uzucapiunea extratabulară, în afara exercitării posesiei tmp de 10 ani,
acesta trebuie să îndeplinească una din următoarelecondiţii impuse de
art. 930NCC şi anume:
• proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-
a încetat existenţa;
• a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la
proprietate;
• imobilul nu era înscris în nicio carte funciară .
Dacă persoana care a exercitat o posesie utilă, se va afla în faţa
uneia din aceste condiţii, poate dobândi dreptul de proprietate prin
uzucapiune asupra acelui imobil, numai dacă şi-a înregistrat cererea de
înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat
propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei clauze
legitime, în cursul ori chiar după împlinirea termenului de uzucapiune.
După cum ştim, pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie lipsită de
vicii, deci să fie continuă, netulburată şi publică. Numai dacă pe lângă
cele două elemente ale sale – corpus şi animus, posesia îndeplineşte şi
calităţile cerute de lege, ea produce unul din efectele sale principale, şi
anume prescripţia achizitivă(uzucapiunea).
Dacă posesia exercitată este utilă, uzucapiunea se consideră
împlinită după trecerea termenului de 10 de ani.
Acest termen se calculează pe zile întregi, astfel că ziua de începere
şi cea de împlinire a prescripţiei nu intră în calcul (art. 2. 553 NCC).
Uzucapiunea se consideră împlinită după trecerea celei din urmă zi a
termenului. De asemenea, în cazurile în care proprietarul înscris în cartea
funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa juridică sau a fost
înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate,
termenului uzucapiunii nu va curge înainte de aceste evenimente, chair
dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară(art. 932 NCC).
Odată exercitată posesia utilă în perioada de 10 ani prevăzută de
lege, prin efectul acesteia se dobândeşte dreptul de proprietate, aşa cum a
fost exercitat asupra bunului, respectiv liber de sarcina unui uzufruct sau
a unei servituţi existente anterior, pentru că posesia utilă s-a exercitat şi
împotriva acestor sarcini care grevau proprietatea ce a fost dobândită
prin efectul prescripţiei achizitive. De reţinut faptul că, viciile posesiei va
suspenda cursul uzucapiunii.
b) Uzucapiunea tabulară. Dispoziţiile art.931 NCC evocă faptul că
o persoană de buna credinţă, care fără cauză legitimă( adică se află în
posesia unui titlu nevalabil) a înscris dreptul său(drept real) în cartea
funciară şi a posedat imobilul timp de 5 ani, după momentul
înregistrării cererii de înscriere, poate dobândi pe calea uzucapiunii
tabulare, dreptul de proprietate sau un alt dezmembrământ asupra
acelui bun. Şi în această situaţie, posesia trebuie să nu fie viciată.
Condiţiile esenţiale incidente acestei uzucapiunii sunt:
• posesia să se întemeieze fără cauză legitimă(pe un titlu nevalabil);
• posesia să fie de bună-credinţă;
Condiţia potrivit căreia posesia să se întemeieze fără cauză
legitimă (adică pe untitlu nevalabil), evocă o serie de aspecte teoretice şi
practice. Astfel, art.931 alin.(1) din NCC stabileşte prin expresia „fără
cauză legitimă”, ipoteza în care o persoană se află cu bună-credinţă în
posesia unui act juridic, translativ de proprietate precum vânzarea-
cumpărarea, donaţia, schimbul, etc., act poate fi contestat din diferite
motive de orice persoană interesată. Acest act juridic pe care trebuie să-l
deţină persoana respectivă, trebuie să fie un just titlu, adică un act juridic
translativ de proprietate, dar care a fost încheiat cu o persoană
neproprietară. Justul titlu poate fi considerat totodată, un element
fundamental al bunei-credinţe a persoanei care deţine bunul ce va face
obiectul uzucapiunii tabulare.
Cea de-a doua condiţie, posesia să fie de bună-credinţă, se poate
realiza atunci când posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după
împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului
bunului respectiv. În mod obligatoriu, buna-credinţă trebuie să existe la
data inrării în posesia efectivă a bunului.
c) Dobândirea proprietăţii mobiliare în temeiul uzucapiunii
Introdusă pentru prima dată în dispoziţiile Noului Cod civil
(art.939), dobândirea proprietăţii mobiliare în temeiul uzucapiunii, poate
constitui o operaţiune juridică extrem de utilă dar în acelaşi timp şi
controversată.
166 | Adrian STOICA
Condiţiile pe care uzucapantul trebuie să le îndeplinească pentru a
dobândi o proprietate mobiliară în temeiul uzucapiunii sunt următoarele:
• să exercite o posesie utilă a unui bun mobil timp de 10 ani;
• să-şi înregistreze cererea de dobândire a dreptul de proprietate în
cartea funciară, înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria
cerere de înscriere în folosul său.
Şi în cazul dobândirii proprietăţii mobiliare în temeiul uzucapiunii,
viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii.
4.3. Joncţiunea posesiilor
Dispoziţiile articolului 933 din NCC, reglementează joncţiunea

posesiilor. Noţiunea de joncţiune, semnifică unirea, alipirea sau legătura
posesiilor însă, pe noi ne interesează strict dispoziţia menţionată în
conţinutul alineatului (2) al normei amintite în sensul că, "(…) posesorul
actual poate să unească propria posesie cu aceea a autorului său".
Aşadar, joncţiunea posesiilor constă în adăugarea la termenul
posesiei actuale a posesorului, a timpului cât lucrul a fost posedat de
autorul său. Prin autor, în sensul legii, se înţelege cel care, deşi nu era
proprietarul bunului, i l-a transmis uzucapantului, iar nu adevăratul
proprietar.
Deşi posibilă totdeauna, joncţiunea posesiilor este însă facultativă,
aşa cum reglementează şi textul în sensul că posesorul actual are de ales
între a începe o nouă posesie şi a invoca joncţiunea posesiilor.
În situaţia în care optează pentru joncţiune, posesorul actual va fi
obligat să continue posesia autorului cu toate viciile sau calităţile
acesteia, neputând să schimbe în avantajul său, natura posesiei
anterioare.
Din punct de vedere didactic trebuie să reţinem că unirea celor două
posesii are loc dacă vor fi îndeplinite următoarele condiţii:
• să fie vorba de o posesie propriu-zisă, şi nu de o detenţie precară;
• cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi al auto-
rului, adică să fi dobândit posesia în baza unui raport juridic şi nu prin
uzurparea posesiei altuia.
4.4. Efectele uzucapiunii
Principalul efect al uzucapiunii este acela că prin împlinirea ter-
menului se naşte dreptul de proprietate privată al uzucapantului şi
concomitent se stinge dreptul de proprietate al fostului proprietar.
Uzucapiunea trebuie invocată pe cale de acţiune în justiţie sau pe
cale de excepţie într-o acţiune în justiţie. De aceea, prin simpla împlinire
a termenului de prescripţie uzucapantul nu devine în temeiul dreptului
(ipso iure), titularul dreptului uzucapat, ci dobândeşte numai dreptul de
a invoca beneficiul uzucapiunii în faţa instanţei de judecată.
De asemenea, creditorii uzucapantului pot invoca şi ei uzucapiunea
pe calea acţiunii oblice1. Dacă renunţarea s-a făcut în frauda intereselor
creditorilor, aceştia au dreptul să solicite revocarea renunţării prin
acţiunea pauliană2.
Însă, este important să reţinem faptul că, uzucapiunea invocată pe
calea acţiunii în justiţie, trebuie să respecte procedura reglementată de
dispoziţiile art. 1.049-1.052 NCPC.
 5. Ocupaţiunea
1
Reprezintă, acel mijloc juridic prin care creditorul chirografar exercită
drepturile şi acţiunile patrimoniale ale debitorului sau atunci când acesta refuză sau
neglijează să şi le exercite.
Acţiunea oblică se fondează pe dreptul de gaj general al creditorului, constituie
un mijloc preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilităţii debitorului, şi
urmăreşte ca scop conservarea patrimoniului acestuia.
Domeniul de aplicare al acţiunii oblice cuprinde numai drepturile şi acţiunile
patrimoniale care sunt în pericol de a se pierde datorită pasivităţii debitorului.
2
Sau actiunea revocatorie. Este acea actiune prin care creditorul solicită
revocarea sau desfiinţarea judiciară a actelor încheiate de debitor în frauda drepturilor
sale. Vizând existenţa acelor acte, acţiunea pauliană este îndreptată împotriva terţului
care a beneficiat de pe urma lor; fundamentul ei juridic faţă de debitor rezidă, pe de o
parte, din garanţia comună oferită de legea civilă creditorului, iar pe de altă parte, în
ideea că prin actele frauduloase debitorul comite un delict civil împotriva
creditorului, delict ale cărui consecinţe negative este obligat a le repara. Faţă de terţul
beneficiar al actului, dacă acesta a fost complice la fraudă (deci de rea credinţă),
acţiunea pauliană se fondeaza pe regula responsabilităţii delictuale, iar dacă a fost de
bună credinţă, în măsura în care a tras foloase de pe urma actului ce a prejudiciat pe
creditor, terţul este ţinut să suporte consecinţele desfiinţării acelui act pe baza regulei
că nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept in detrimentul altuia.
168 | Adrian STOICA
Ocupaţiunea sau ocuparea, poate fi definită astfel: modul de dobân-
dire a proprietăţii private care constă în luarea în posesie a unui bun
care nu aparţine cuiva, a unui bun fără stăpân. Trebuie să reţinem că
prin noţiunea de bun fără stăpân, putem înţelege toate bunurile mobile
abandonate ori alte bunuri care nu au un proprietar( de exemplu,
animalele sălbatice, peştele şi alte resurse acvative din bazinele piscicole
naturale, fructele de pădure, etc. Acest mijloc de dobândire a dreptului de
proprietate privată, este reglementat de dispoziţiile art. 941-947 din
NCC.
Aceasta este forma cea mai primară de a dobândi proprietatea prin
luarea în posesie a unui lucru pe care nimeni nu-l are în proprietate(de
exemplu, perla unei scoici aflată într-un peşte mare, puiul unui câine fără
stăpân, etc.). Ocupaţiunea poate fi considerată un mod originar de
dobândire a proprietăţii(animo domini), în sensul că, dobânditorul este
primul proprietar care va fi cunoscut.
Ocupaţiunea presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii:
• luarea în posesie a bunului;
• intenţia de a-l face propriu (animus occupandi).
Totuşi, credem că intenţia nu trebuie să fie calificată, aşa cât şi o
persoană lipsită de capacitate să fie beneficiara ocupaţiunii (de exemplu,
un minor sau un alienat mintal).
Referitor la acest mod de dobândire a proprietăţii, putem distinge
între bunurile fără stăpân(res nullius) şi drepturile asupra tezaurului
găsit (comoara).
a) Bunurile fără stăpân. Noul Cod civil, stabileşte sfera bunurilor
fără stapân (res nullius), ca fiind destul de limitată. Deoarece aceste
bunuri nu sunt destinate folosinţei tuturor, în principiu oricine, poate să
pună stăpânire pe ele. Din interpretarea dată art.941 alin.(2) din NCC,
rezultă faptul că pot fi considerate bunuri fără stăpân, bunurile mobile
abandonate, precum şi bunurile care prin natura lor, nu au proprietar,
cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din
bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din
flora spontană, plantele medicinale şi aromatice.
Bunurile abandonate, sunt bunurile mobile pe care proprietarul lor
le-a abandonat în mod voluntar, cu intenţia de a le lăsa să fie dobândite
de alte persoane.
Dobândirea proprietăţii lor are loc prin ocupaţiune şi este imediată
(de exemplu, obiectele aruncate la pubela de gunoi), de aceea trebuie să
existe voinţă de abandonare a lor din partea proprietarului anterior. Dar
există şi abandonuri prohibite cum ar fi obiectele poluante sau
periculoase care au un regim special de depozitare, sau părăsirea
animalelor.
De asemenea, vehiculele fără stăpân sau abandonate au un regim
juridic destul de clar, reglementat prin dispoziţiile Legii nr.421/2002
privind regimul juridic al vehiculelor fără stăpân sau abandonate pe
terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului ori al
unităţilor administrativ-teritoriale, modificată. În concepţia dispoziţiilor
acestei legi, vehicul fără stăpân, reprezintă vehiculul de orice categorie,
fără plăcuţă de înmatriculare staţionat pe domeniul public sau privat al
statului, al cărui proprietar sau deţinător legal este de necunoscut. În
opoziţie, vehiculul abandonat, este acela care se află pe domeniul public
sau privat al statului de cel puţin un an, al cărui proprietar sau deţinător
legal este cunoscut, dar există indicii temeinice(de exemplu, starea de
deteriorare a vehicolului) de renunţare din partea unuia dintre aceştia
asupra exercitării drepturilor sale de proprietar.
b)Drepturile asupra tezaurului găsit(comoara). În definiţia dată de
Noul Cod civil, tezaurul este, orice lucru ascuns sau îngropat, chiar
involuntar, în privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar
[art. 946 alin.(1)].
Proprietatea unui tezaur este a aceluia ce l-a găsit în propriul său
fond, iar dacă acesta este găsit într-un imobil sau mobil străin, se împarte
pe din două între cel ce l-a descoperit şi proprietarul bunului imobil ori
mobil [art.946 alin.(2) NCC]. Noţiunea de tezaur este legată de noţiunile
de uitare şi hazard. Descoperirea tazaurului nu poate constitui un mod
de dobândire a proprietăţii private, decât dacă ea este făcută din
întâmplare de un terţ.
Descoperirile arheologice nu pot avea regimul juridic al tezaurului.
Astfel, indiferent de faptul că aceste bunuri au fost descoperite pe
domeniul public al unei autorităţi administrative sau pe cel privat al unei
persoane fizice, vor intra în proprietateapublică a statului(Legea
nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional).
Persoanele fizice care au descoperitîntâmplător aceste bunuri sunt
170 | Adrian STOICA
obligate să le predea autorităţilor în termen de 72 de ore de la desco-
perire, având dreptul la o recompensă bănească de 30% din valoarea
bunului, calculată la momentul acordării recompensei, iar în cazul
descoperirii unor bunuri culturale de valoare excepţională se poate
acorda şi o bonificaţie de până la 15% din valoarea bunului(art. 49 din
Legea nr. 182/2000).
În materia ocupaţiunii, Noul Cod civil reglementează într-un mod
deosebit de judicios despre proprietatea şi vânzarea bunului găsit sau,
după caz, restituirea bunului găsit proprietarului(art. 942-945).
În acest sens, este util să reţinem faptul că potrivit art. 942 din
NCC, bunul pierdut continuă să aparţină proprietarului său iar găsi-
torul, este obligat ca în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului
de drept. Dacă acesta din urmă nu poate fi cunoscut, găsitorul are
obligaţia să-l predea organului de poliţie din localitatea în care a fost
găsit. Organul de poliţie are obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni,
iar în această perioadă va afişa la sediul său şi pe pagina de internet un
anunţ privitor la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor
distinctive ale acestuia.
În continuare, art. 943 din NCC, având denumirea marginală,
„Proprietatea asupra bunului găsit în loc public”, statuează faptul că
dacă bunul a fost găsit într-un loc public, acesta va fi predat pe baza de
proces-verbal, persoanei care deţine o calitate oficială în cadrul locului
respectiv. Această persoană, este obligată ca în termen de 3 zile de la
data preluării bunului, să îl predea, pe bază de proces-verbal organelor
de poliţie din localitate. Tot în termen de 3 zile de la intrarea în posesia a
acelui bun, organul de poliţie, va afişa la sediul său şi pe pagina de
internet un anunţ cu privire la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor
elementelor distinctive ale acestuia.
Dacă bunul găsit, în ambele cazuri prezentate, datorită împreju-
rărilor sau a naturii sale nu poate fi păstrat deoarece prin acesta îşi pierde
din valoare, sau procedura de păstrare este prea costisitoare, bunul va fi
vândut la licitaţie publică conform legii(art. 944 NCC). Vânzareala
licitaţie publică se va desfăşura conform Codului de procedură fiscală, de
către organele fiscale competente şi în acest caz, drepturile şi obligaţiile
asupra bunului se vor exercita asupra preţului obţinut în urma vânzării.
Restituirea bunului sau a preţului către proprietar, dacă acesta îl
pretinde, se va face în termen de 6 luni, nu mai înainte de a se achita
cheltuielile legate de păstrarea bunului. Acest termen pentru proprietar,
este un termen de decădere.
Totodată, în cazul bunurilor cu valoare comercială, proprietarul
este obligat să plătească găsitorului o recompensă reprezentând a zecea
parte din preţ sau din valoarea din acel moment a bunului.
172 | Adrian STOICA

Adrian Stoica Reale Modificat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adrian Stoica Reale Modificat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept civil.

DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE

DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CAPITOLUL I. PATRIMONIUL, DREPTURILE

CAPITOLUL II. TEORIA GENERALĂ A PROPRIETĂŢII

CAPITOLUL III. MODALITĂŢILE JURIDICE ALE

CAPITOLUL IV. MIJLOACE PROCESUALE PRIVIND

CAPITOLUL V. DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI

CAPITOLUL VI. POSESIA..................................................................136

CAPITOLUL VII. MODURI DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI

PROBLEME TEORETICE ŞI SPEŢE CORESPUNZĂTOARE

GRILE CORESPUNZĂTOARE MATERIEI......................................179

RĂSPUNSURILE CORECTE ALE GRILELOR.................................193

Capitolul I. Patrimoniul, drepturile patrimoniale şi bunurile,

 1.Structura generală a noţiunii de patrimoniu

Noul1 Cod civil, schimbă într-o oarecare măsură linia impusă de

1.2. Elementele patrimoniului

Aşa cum am evocat în rândurile precedente, patrimoniul este

1.3. Caracterele patrimoniului

Instituţia patrimoniului potrivit Noului Cod civil, în mare parte şi-a

2. Unicitatea patrimoniului. Aceasta presupune că o persoană fizică

3. Inalienabilitatea patrimoniului. Aceasta înseamnă că persoa-

4. Divizibilitatea şi afectaţiunea1 patrimoniului. Ca regulă ge-

1.4. Funcţiile patrimoniului

Patrimoniul prezintă o importanţă practică deosebită. Această

1. Patrimoniul şi garanţia comună a creditorilor

2. Subrogaţia reală cu titlu universal

3. Transmisiunea universală şi cu titlu universal

 2. Aspecte generice privind drepturile patrimoniale

În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile şi obligaţiile civile

2.1. Drepturile şi obligaţiile reale. Definiţie şi clasificare

Drepturile reale (jus in re) - sunt acele drepturi subiective

2.2. Drepturile de creanţă. Definiţie

Putem defini drepturile de creanţă(sau personale), ca fiind acele

3.2. Criteriile de clasificare a bunurilor

B) Bunurile necorporale absolute(bunuri pur necorporale). O

3. 3. Distincţia principală a bunurilor: bunuri mobile şi bunuri

Aceasta este diviziunea fundamentală cunoscută atât de vechile

3. 4. Distincţia secundară a bunurilor prevăzută de Noul Cod

Dacă în principal, bunurile sunt mobile sau imobile, în continuarea

A) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Definiţie.

B) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile. Definiţie.

C) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Definiţie.

D) Bunuri principale şi bunuri accesorii. Definiţie.

Capitolul II. Teoria generală a proprietăţii potrivit

 1. Aspecte generale privind dreptul de proprietate

În general, proprietatea1 reprezintă fundamentul oricărei orânduiri

1. 1. Noţiunile de proprietate şi drept de proprietate

Din punct de vedere juridic, prin noţiunea de „proprietate”

1. 2. Formele şi definiţiile proprietăţii

Ţinându-se cont de regimul juridic stabilit de prevederile art. 552

 2. Dreptul de proprietate privată

2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

Potrivit definiţiei mai sus enunţate, putem reţine următoarele

2.3. Analiza atributelor dreptului de proprietate privată

Fiind un drept total, dreptul de proprietate privată înglobează

b) Jus fruendi sau fructus (atributulde a folosi un bun)

c) Jus abutendi sau abusus( atributul de a dispune de un bun)

În cadrul acestei secţiuni, vom analiza succint limitele1 aplicabile

a) Limitele legale ale exercitării dreptului de proprietate privată