Sunteți pe pagina 1din 238

DREPTUL FAMILIEI

NOTE DE CURS PENTRU FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT ID


AUTORI:
Prof.univ.dr. Alexandru Bacaci
Lector univ.dr. C. Hageanu
Lector univ.dr. V. Dumitrache

Editura Universităţii Lucian Blaga Sibiu


GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conținutului disciplinei


Dreptul familiei, care este comună învățământului la forma de zi și la forma de
învățământ la distanță, conform planurilor de ănvățământ în vigoare.
El este destinat studenților de la forma de învățământ la distanță (ID) și
constituie materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însușirea și
evaluarea disciplinei respective.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele și procedurile de uz
larg în învățământ național și internațional, care se adresează învățării individuale
pe baze interactive.
Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucțiuni asigură reținerea
informațiilor de bază, înțelegerea fenomenelor fundamentale și aplicarea
cunosștinețor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.
Manualul este structurat pe capitole de studiu care reprezintă o parte omogenă
din componența manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referință
(cuvinte-cheie), care poate fi parcurs și însușit printr-un efort continuu de concentrare
intelectuală care să nu depășească 2-3 ore (intervalul se referă la conținutul de idei al
modulului de studiu și nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă,
testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigențelor
autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele
așteptate doar cu condiția respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor
de studiu, procedură care este prezentate în cele ce urmează.

Procedura de învățare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de


autoinstruire.
Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de
autoinstruire pe baza manualului de față:
1. Modulele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual,
chiar în cazul în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de
studiu. Criteriile și modalitatea de ”înlănțuire” a modulelor de studiu sunt prezentate
la fiecare modul de studiu și ele trebuie respectate întocmai, sub sancțiunea
nerealizării la parametrii maximali a programului de autoinstruire;
2. Fiecare modul de studiu conține și un test de evaluare și/sau temă pentru
acasă pe care studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului și
corectitudinii înțelegerii fenomenelor și proceselor descrise sau prezentate în
modulul de studiu;
3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt
de perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate cotra cronometru;
4. Ordinea logică a parcurgerii unității de studiu este următoarea:
se citesc obiectivele și competenețele modulului de studiu
se citesc cuvintele cheie
se parcurg ideile principale ale capitolului sintetizate în rezumat
se parcurge conținutul dezvoltat de idei al capitolului
se parcurge bibliografia recomandată
se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conținutul
dezvoltat de idei
se efectuează testul de autoevaluare și se verifică, prin confruntare cu răspunsurile
date la sfârșitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
se efectuează testul de evaluare și/sau tema de control (după caz)
OBS.: este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă
o pauză de 30 de minute sau o oră.
5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un capitol de studiu pe zi,
pentru a nu se periclita însușirea temeinică și structurală a materiei. În funcție de
necesitățile și posibilitățile de studiu ale studentului, studiul unui capitol poate fi
fracționat pe mai multe zile, dedicând cel puțin 30 de minute pe zi studiului.

PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ȘI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu ”Dreptul familiei” reprezintă o sinteză realizată în manieră


interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învățământ zi.
Conținutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră
mai accentuat enunțiativă, elementele de detaliu sau de explicație (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării și corelării cunoștințelor) putînd fi găsite de
către student în bibliografia de specialitate recomandată.
Obiectul cursului:
Obiectul cursului îl reprezintă prezentarea şi analiza principalelor instituţii ce
fac obiectul de studiu al dreptului familiei, respectiv: căsătoria, efectele acesteia,
rudenia, adopţia şi ocrotirea părintească.

Obiectivele disciplinei:
- formarea deprinderilor de a analiza instituţiile specifice acestei materii,
individual şi sistematic;
- studiul istoric şi comparat al instituţiilor specifice, aprofundarea unor
noţiuni privind căsătoria, rudenia, adopţia şi protecţia copilului;
- dezvoltarea aptitudinilor de a analiza interdisciplinar aceste instituţii.
- identificarea si definirea principalelor institutii ale dreptului familiei;
- corelarea notiunilor studiate in anii anteriori la dreptul civil cu cele din
dreptul familiei;
- cunoasterea legislatiei in materie si a propunerilor de modificare a legislatiei
interne pentru a se realiza acordul acesteia cu conventiile europene si
internaţionale.

Descrierea structurii manualului:


Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual
(autoinstruire) și este compartimentat în capitole de studiu. Structura fiecărui capitol
de studiu este următoarea:
1. Obiective (rezultatele modulului)
2. Competențele dobândite de student
3. Cuvinte cheie
4. Rezumat al ideilor principale
5. Conținutul dezvoltat de idei al modulului
6. Bibliografie
7. Întrebări recapitulative
8. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă

CUPRINS

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE FAMILIE ŞI DREPTUL FAMILIEI

CAPITOLUL II
CĂSĂTORIA

CAPITOLUL III
EFECTELE CĂSĂTORIEI I
CAPITOLUL IV
EFECTELE CĂSĂTORIEI II

CAPITOLUL V
NULITATEA CĂSĂTORIEI

CAPITOLUL VI
ÎNCETAREA ŞI DESFACEREA CĂSĂTORIEI

CAPITOLUL VII
RUDENIA ŞI FILIAŢIA

CAPITOLUL VIII
FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ

CAPITOLUL IX
ADOPŢIA

CAPITOLUL X
EFECTELE ADOPŢIEI

CAPITOLUL XI
OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

CAPITOLUL XII
ORDINEA ÎN CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREŢINEREA ŞI PERSOANELE ÎNTRE CARE
SE DATOREAZĂ
CAPITOLUL XIII
OCROTIREA PĂRINTEASCĂ
CAPITOLUL IV
OCROTIREA COPILULUI ÎN CAZURI SPECIALE

Cursul I

Obiective: Introducerea studenţilor în materia studiată, identificarea şi fixarea


noţiunilor de bază, a sediului materiei, a principiilor şi a legăturilor dreptului familiei
cu alte ramuri de drept.

Competenţe: Studenţii dobândesc noţiuni care să îi ajute să delimiteze dreptul


familiei de alte ramuri de drept şi să îl fixeze în cadrul sistemului de drept actual.
Cuvinte cheie: familie, dreptul familiei, principii.

Rezumat: Dreptul familiei s-a desprins relativ recent din dreptul civil cu care are cele
mai strânse legături. Codul familiei nu cuprinde o definiţie a familiei, dar definiţii mai
largi sau mai restrânse găsim în legile speciale. Principiile sunt: monogamiei, al
egalităţii în drepturi şi în obligaţii a soţilor, al ocrotirii căsătoriei şi
familiei, mamei şi copilului, al căsătoriei liber consimţite între soţi.
Se mai analizează relaţiile sociale ocrotite, metoda care este în
principal cea a egalităţii în drepturi a părţilor şi metoda statut legal,
izvoarele şi legăturile dreptului familiei cu alte ramuri de drept.

Capitolul I

Noţiuni generale despre familie

Secţiunea I. Noţiunea de familie

Definirea exactă a noţiunii de familie comportă, indiscutabil, dificultăţi determi-


nate, pe de-o parte, de faptul că acest fenomen social, familia, constituie obiect de
cercetare pentru multiple ştiinţe ca: sociologia, dreptul, psihologia, medicina, ştiinţele
istorice etc., fiecare încercând să surprindă aspectele caracteristice din propriul unghi
de vedere, iar, pe de altă parte, fiindcă însuşi legiuitorul nu este consecvent, dând,
astfel cum vom arăta în cele ce urmează, accepţiuni diferite acestei noţiuni.
În doctrină1 se vorbeşte de familie ca de o realitate socială, prin ea realizându-se o
comunitate de viaţă între soţi, între părinţi şi copii, precum şi, uneori, între alte rude.
Familia este şi o realitate biologică, în sensul că, în cadrul ei se realizează
procreaţia prin unirea biologică dintre bărbat şi femeie şi, în fine, familia este şi o
realitate juridică, pentru că, prin norme juridice, se reglementează cele mai importante
relaţii din cadrul acesteia.
Legiuitorul nu dă, în nici o reglementare, o definiţie generală a noţiunii de familie.

1
A se vedea: I. A l b u , Dreptul familiei, E.D.P., Bucureşti, 1975, p. 7; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat de dreptul familiei,
ed. a VII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 1;
M. B a n c i u , Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, p. 5-7.
Cercetând, însă, diferitele categorii de reglementări, se constată că noţiunii de
familie i se atribuie atât un înţeles restrâns, în sensul că familia îi cuprinde pe soţi şi
pe copiii lor minori, cât şi un înţeles larg, atunci când părinţilor şi copiilor lor minori
li se alătură şi alte categorii de persoane. Cel mai adesea legiuitorul vizează înţelesul
restrâns al noţiunii de familie. O asemenea accepţiune se regăseşte în dispoziţiile
art. 1-44, 100-112 din Codul familiei şi în cele ale art. 1491 C.pen., care arată ce se
înţelege, în concepţia legii penale, prin „membru de familie” şi în Titlul IX, Capitolul
I al Codului penal, intitulat: „Infracţiuni contra familiei”.
Accepţiunea noţiunii de familie1, astfel cum se regăseşte în Codul familiei, este cea
de drept comun.
În legi speciale, funcţie de scopul urmărit de legiuitor şi de domeniul relaţiilor
sociale reglementate, noţiunea de familie primeşte accepţiuni mai largi. Aşa fiind,
potrivit dispoziţiilor Legii locuinţei nr. 114/19962 (art. 117) „prin familie (…) se
înţelege soţul, soţia, copiii şi părinţii soţilor, care locuiesc şi gospodăresc împreună”.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 a fondului funciar3 (modificată şi completată
prin Legea nr. 169/1997), „prin familie se înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă
gospodăresc împreună cu părinţii lor” [art. 8 alin. (4) din lege].
Dintr-o altă perspectivă este privită noţiunea de familie în contextul dispoziţiilor art.
305 C.pen., fiind incluse în aceasta toate persoanele între care există obligaţia legală
de întreţinere. Pe lângă delictul de abandon de familie, în acelaşi Capitol I al Titlului
IX − „Infracţiuni contra familiei”, legiuitorul mai incriminează şi relele tratamente
aplicate minorului şi nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, în
ambele situaţii faptele putând fi săvârşite fie de către părinţi, fie de către persoanele
cărora minorul le-a fost încredinţat spre creştere şi educare (art. 306 şi 307).
Într-un sens larg, de data aceasta, legiuitorul român a avut în vedere familia în
dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. c) C.pen. când a făcut referire la „rude apropiate”. În
această categorie sunt incluşi, astfel cum se indică în cuprinsul art. 149 C.pen.,

1
Pentru un amplu articol privind noţiunea de familie, a se vedea T. B o d o a ş c ă , Contribuţii la definirea juridică a familiei şi la
stabilirea conţinutului acesteia, Dreptul nr. 12/2004,
p. 123-143. Autorul face o analiză interesantă, corelând termenii cu legislaţia internaţională, totuşi, unele propuneri de lege
ferenda făcute în studiul menţionat sunt criticate ca fiind contrare normelor Constituţiei şi Convenţiei O.N.U. cu privire la
drepturile copilului (I. Imbrescu, Reflecţii în legătură cu folosirea eronată a unor temeni din sfera dreptului familiei, Dreptul nr.
8/2005, p. 110-115).
2
M. Of. nr. 254 din 21 octombrie 1996 şi republicată în M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997.
3
M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991 şi republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.
ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele
devenite prin adopţie astfel de rude.
Concluzionând, se constată că reglementarea juridică a relaţiilor de familie,
respectiv a celor rezultate din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie, precum şi a
relaţiilor asimilate cu cele de familie este cuprinsă în Codul familiei şi în legi
speciale, dintre care unele au fost menţionate mai sus.
Familia este, aşadar, principala formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor
legaţi prin căsătorie sau rudenie.1
Secţiunea a II-a. Funcţiile familiei
Relaţiile de familie au un caracter complex, implicând atât legături de natură
afectivă, cu caracter nepatrimonial, dar şi unele relaţii patrimoniale.
În doctrina juridică sunt menţionate trei funcţii ale familiei: cea de perpetuare a
speciei, cea economică şi cea educativă2.
2.1. Funcţia de perpetuare a speciei
Omenirea este de neconceput fără continua perpetuare a speciei umane, astfel că
această funcţie a familiei are un caracter primordial în raport cu celelalte.
Familia are la bază, în primul rând, deşi nu exclusiv, atracţia biologică dintre
bărbat şi femeie, determinată de diferenţierea de sex. În plus, trebuie evidenţiată şi
dorinţa firească a omului de a lăsa urmaşi, de a avea şi de a creşte copii. Hotărârea
unui cuplu tânăr de a avea copii este, desigur, una personală, dar determinată şi de
realităţile social-economice, acestea din urmă generând, în prezent, o scădere a ratei
natalităţii.
2.2. Funcţia educativă
Familia nu numai că dă copilului primele noţiuni despre conduită, morală, bine şi
rău, dar imprimă personalităţii sale în formare reguli şi deprinderi, principii ce
constituie fundamentul pe care apoi se clădeşte personalitatea omului matur.
Părinţii sunt datori să crească copilul îngrijind, pe lângă sănătatea şi dezvoltarea lui
fizică, şi de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia în raport de
însuşirile lui (art. 101 C.fam.). Aceasta reprezintă, de altfel, o aplicaţiune, în planul
relaţiilor de familie, a unor drepturi şi a unor libertăţi fundamentale, edictate în
Constituţia României [art. 29 alin. (6)].
1
A se vedea T.R. P o p e s c u , Dreptul familiei, tratat, vol. I, E.D.P., Bucureşti, 1965, p. 17.
2
Ibidem, p. 97; I. A l b u , op. cit., p. 9; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 5; M. B a n c i u , op. cit., p. 8.
În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor părin-
teşti, inclusiv a celor educative, intervin anumite sancţiuni ca: decăderea din drep-
turile părinteşti, potrivit dispoziţiilor art. 109 C.fam., darea copilului în plasament etc.
2.3. Funcţia economică
Funcţia economică a familiei este influenţată de gradul de dezvoltare social-eco-
nomică a societăţii şi, pe de altă parte, importanţa acesteia diferă de la o societate la
alta1. Din punct de vedere al dreptului familiei, ea îşi găseşte aplicaţiunea în regimul
comunităţii de bunuri al soţilor, precum şi în obligaţia legală de întreţinere în anumite
cazuri speciale.

Noţiuni generale despre dreptul familiei


Secţiunea I. Noţiunea, obiectul şi izvoarele dreptului familiei
Dreptul familiei reprezintă acea ramură a sistemului de drept care cuprinde totali-
tatea normelor juridice ce reglementează relaţiile (patrimoniale şi personale) de
familie, pe care societatea are interes să le îndrume juridiceşte.
Existenţa unei ramuri de drept, independentă faţă de celelalte, este dată de un obiect
distinct de reglementare şi o metodă proprie.
Relaţiile de familie au o deosebită importanţă, rezultând şi din reglementarea dis-
tinctă pe care legiuitorul le-a dat-o. Ele s-au individualizat şi s-au delimitat în sufi-
cientă măsură de relaţiile de drept civil2, constituind un obiect distinct, de sine-stătă-
tor, vizat de dreptul familiei.
În ceea ce priveşte metoda, dată fiind aplicaţiunea principiului egalităţii între soţi,
aceasta prezintă multe asemănări cu cea a dreptului civil. Relaţiile dintre părinţi şi
copii, însă, şi, în general, relaţiile de ocrotire sunt reglementate printr-o metodă speci-
fică, anume aceea a subordonării drepturilor persoanelor care ocrotesc interesului

1
A se vedea M. B a n c i u , op. cit., p. 10.
2
În sensul că relaţiile de familie au fost scoase din Codul civil „în mod nefiresc” şi pentru a promova o reglementare de tip
sovietic, a se vedea şi V.D. Z l ă t e s c u , Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei, Dreptul nr. 2/1999, p. 15.
persoanelor ocrotite3. De asemenea, se foloseşte şi metoda de reglementare „statut
legal”, normele juridice având un caracter imperativ în majoritatea lor.
Tot ca element specific al metodei de reglementare în dreptul familiei, s-a mai
arătat1 că, datorită naturii relaţiilor de familie, legea cuprinde numai o reglementare
generică, de principiu, a conduitei de urmat, iar conţinutul concret al relaţiilor de
familie urmează a fi determinat de către instanţele judecătoreşti sau de către alte
instituţii cu competenţă în domeniu.
Următoarele categorii de relaţii sociale sunt reglementate de dreptul familiei:
a) Relaţiile de căsătorie. După ce, dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Constituţia
României conturează conţinutul dreptului fundamental al fiinţei umane de a se
căsători, normele dreptului familiei vizează aspectele legate de încheierea, desfiin-
ţarea şi desfacerea căsătoriei, precum şi raporturile personale şi patrimoniale dintre
soţi (art. 3-44 C.fam.).
b) Raporturile rezultate din rudenie. Rudenia este de două feluri: de sânge, bazată
deci pe legătura de sânge între mai multe persoane, fie în linie dreaptă, fie în linie
colaterală, şi civilă, rezultată din adopţie. Între persoane legate prin rudenie există
raporturi personale şi unele raporturi patrimoniale. Codul familiei se ocupă de rudenie
în art. 45-65, iar de obligaţia legală de întreţinere, ca un efect al rudeniei, în art.
86-96. Adopţia este, în prezent, reglementată de Legea nr. 273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei2.
c) Relaţiile privitoare la ocrotirea părintească rezidă în totalitatea drepturilor şi a
obligaţiilor pe care părinţii le au pentru realizarea intereselor personale şi patrimo-
niale ale copiilor, precum şi cele relative la creşterea şi educarea lor. Codul familiei
reglementează această instituţie în art. 97-112.
d) Mai există unele relaţii care, prin asimilare cu relaţiile de familie, formează, de
asemenea, obiect de reglementare al dreptului familiei. În această categorie se includ:
obligaţia de întreţinere între foştii soţi, la care se referă art. 41 C.fam.; obligaţia de
întreţinere între soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ şi acel
copil, la care se referă art. 87 C.fam.; raporturile care se nasc în legătură cu plasa-
mentul la care se referă Legea nr. 272/2004. Tutela, interdicţia şi curatela, de care

3
A se vedea I. A l b u , op. cit., p. 33.
1
A se vedea T.R. P o p e s c u , op. cit., vol. I, p. 11.
2
M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.
Codul familiei se ocupă în art. 113-157, deşi fac parte din ramura dreptului civil, fiind
studiate în capitolul referitor la „Persoane”, au şi ele strânse legături cu raporturile de
familie. În trei articole (158-160), Codul familiei face referire şi la competenţa şi
atribuţiile autorităţii tutelare cu privire la ocrotirea părintească, tutelă, interdicţie şi
curatelă, instituţie mai pe larg studiată de ramura dreptului administrativ.
e) Izvoarele dreptului familiei. Prin dispoziţiile ce consacră principiul egalităţii femeii
cu bărbatul, a ocrotirii de către stat a căsătoriei şi a familiei, precum şi a intereselor
mamei şi ale minorilor, Constituţia devine izvor de prim ordin al dreptului familiei,
Codul familiei1 constituie însă izvorul organic principal al dreptului familiei.
Alături de cod trebuie amintite unele dintre cele mai importante acte normative ce
cuprind dispoziţii cu privire la relaţiile de familie:
- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a decretului
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;
- Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
- Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.
Reglementările din Codul familiei şi actele normative indicate mai sus sunt
completate cu dispoziţiile Codului civil, ale Codului de procedură civilă, ale Codului
muncii, ale Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale unor acte normative
de natură administrativ-financiară.
Secţiunea a II-a. Principiile generale ale dreptului familiei
Din analiza prevederilor legale care reglementează relaţiile de familie, rezultă că,
la baza lor, stau următoarele principii:
2.1. Principiul monogamiei (art. 5 C.fam.)
Acest principiu constă în posibilitatea de a încheia o căsătorie numai de către
persoanele necăsătorite, legiuitorul stabilind că „Este oprit să se căsătorească bărbatul
care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.” Considerându-l atât de evident în
tradiţia acestui popor, principiul monogamiei nici nu mai este amintit de către toţi
autorii2. Fiind formulat expres de către legiuitor, el trebuie, evident, cuprins în

1
Modificat prin Legea nr. 25/1999 (M. Of. nr. 35 din 28 ianuarie 1999).
2
A se vedea T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 15-16.
categoria principiilor. Încălcarea lui este sancţionată cu nulitatea absolută a celei de a
doua căsătorii încheiate de aceeaşi persoană.
Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care este deja căsătorită este
considerată infracţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 303 C.pen.
2.2. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi
Raţiunea care a justificat instituirea acestui principiu a fost aceea ca încheierea
căsătoriei să aibă ca unic temei sentimentele de dragoste şi de preţuire dintre soţi.
Importanţa acestuia rezultă şi din aceea că el este înscris, ca un drept fundamental, în
Constituţia României, art. 48 alin. (1) stabilind că „Familia se întemeiază pe căsătoria
liber consimţită între soţi …” Aceeaşi formulare este reluată şi în Codul familiei, în
dispoziţiile art. 1 alin. (3). Aceasta înseamnă că, la încheierea căsătoriei, soţii îşi vor
manifesta liber consimţământul, fără vreo îngrădire.
Necesitatea respectării acestui principiu a făcut ca el să fie stipulat expres şi în
actele internaţionale relative la drepturile omului, amintind dintre ele: Declaraţia uni-
versală a drepturilor omului (art. 25 şi art. 26), Pactul internaţional privind dreptu-
rile civile şi politice [art. 23 alin. (3)], Pactul internaţional privind drepturile econo-
mice, sociale şi culturale [art. 10 alin. (1)].
Dispoziţiile constituţionale fac, de asemenea, distincţia între căsătoria civilă şi cea
religioasă, stabilind că, cea religioasă poate fi celebrată numai după încheierea celei
civile [art. 48 alin. (2)].
2.3. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei, mamei şi copilului
Principiul este formulat chiar în dispoziţiile art. 1 alin. (1) C.fam., arătându-se că
„În România statul ocroteşte căsătoria şi familia”. Ca şi în cazul principiului anterior
menţionat, în actele internaţionale în materie1 s-a stabilit că „familia constituie
elementul natural şi fundamental al societăţii şi are drept la ocrotire din partea
societăţii şi a statului”.
Ocrotirea mamei şi a copilului, principiu pe care unii autori îl tratează distinct de
cel al ocrotirii căsătoriei şi al familiei2, este statuat (ca principiu) în dispoziţiile art.
1 alin. (2) C.fam., menţionându-se că „statul apără interesele mamei şi copilului
…”.
1
Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. la
10 decembrie 1948, art. 16 alin. (3).
2
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat…, op. cit., p. 10; M. B a n c i u , op. cit., p. 13; E. F l o r i a n , Dreptul
familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 9.
2.4. Principiul egalităţii în drepturi şi în obligaţii a soţilor
Acest principiu derivă din egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate domeniile
vieţii sociale, egalitate ce este consacrată de Constituţia României. În ceea ce-i
priveşte pe soţi, legea fundamentală arată că familia se întemeiază şi pe egalitatea
soţilor [art. 48 alin. (1)]. Egalitatea femeii cu bărbatul este prevăzută şi în diferite acte
internaţionale1.
Codul familiei, în art. 1 alin. (4), conţine reglementarea de principiu care consacră
egalitatea femeii cu bărbatul atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în exercitarea drepturilor
faţă de copii. Apoi, în art. 25, se arată că „Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii
egale în căsătorie”, iar în art. 26 că „Soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte
căsătoria”. În privinţa numelui, legea permite soţilor fie să-şi păstreze, fiecare,
numele avut înainte de încheierea căsătoriei, fie să-şi aleagă numele unuia dintre ei
sau numele lor reunite.
Şi în raporturile patrimoniale ale soţilor îşi face aplicaţiunea acelaşi principiu al
egalităţii.
Părinţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri raportat la copiii lor minori (art. 97 C.fam.)
şi, de asemenea, toate măsurile privind persoana şi bunurile copiilor se iau de către
părinţi în comun, potrivit art. 98 C.fam. Soţii au obligaţii egale în ce priveşte
întreţinerea copiilor şi îşi datorează, totodată, reciproc întreţinere, în caz de nevoie
(art. 86 şi art. 89 C.fam.).
Secţiunea a III-a. Legăturile dreptului familiei
cu alte ramuri de drept
3.1. Legătura dreptului familiei cu dreptul constituţional
Principiile fundamentale ale familiei, astfel cum s-a arătat deja, sunt enunţate în
Constituţie, şi anume: principiul egalităţii în drepturi a femeii cu bărbatul [art. 48
alin. (1)]; protecţia copiilor şi a tinerilor (art. 45) etc.
3.2. Legătura dreptului familiei cu dreptul administrativ
Există multiple legături ale dreptului familiei cu dreptul administrativ, îndeosebi
dacă luăm în considerare faptul că o serie de organe ale administraţiei publice au
atribuţii începând chiar cu actul încheierii căsătoriei, ce are loc în faţa ofiţerului de

1
Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 16 alin. (1); Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi
culturale, art. 3; Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, art. 23 alin. (4); în diferitele declaraţii ale Adunării
Generale a O.N.U. şi convenţii internaţionale privind lupta împotriva discriminării.
stare civilă. Am amintit deja, într-o secţiune anterioară, despre atribuţiile autorităţii
tutelare, care supraveghează modul în care se exercită ocrotirea părintească sau a
celor în privinţa cărora s-a instituit tutela.
3.3. Legătura dreptului familiei cu dreptul civil
Susţinerea că între dreptul familiei şi dreptul civil există numeroase apropieri
rezultă din aceea că dreptul familiei, ca ramură de sine stătătoare în cadrul sistemului
de drept, s-a desprins din dreptul civil; Codul civil de la 1864 a reglementat
raporturile de familie ca făcând parte din ramura dreptului civil (art. 127-460).
Deseori, dispoziţiile dreptului familiei se completează cu cele ale dreptului civil,
ca, de pildă, reglementările privitoare la: capacitatea soţilor şi a copiilor, numele
soţilor, actele de stare civilă, regimul juridic al bunurilor comune sau proprii ale soţi-
lor.
3.4. Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil
Soluţionarea litigiilor de familie se face de instanţele de judecată, potrivit
procedurii civile. Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil este în mare
măsură asemănătoare cu cea care se stabileşte cu dreptul civil. Normele dreptului
procesual-civil sunt cele prin intermediul cărora se asigură realizarea normelor de
drept material pe calea constrângerii judiciare, în cazul neîndeplinirii lor, de bună-
voie, de către subiecte raportului juridic.
Cu toate acestea, în vederea ocrotirii mai eficiente a relaţiilor de familie, există şi o
serie de derogări de la procedura de drept comun.
3.5. Legătura dreptului familiei cu dreptul muncii
Unele dispoziţii ale dreptului muncii vin a ocroti familia, interesele mamei şi ale
copilului. Astfel sunt prevederile din Codul muncii şi legi speciale privind munca
tinerilor şi a femeilor, concediile de maternitate şi pentru îngrijirea copiilor bolnavi,
alocaţiile de stat şi alte prevederi din domeniul asigurărilor sociale etc.
3.6. Legătura dreptului familiei cu dreptul internaţional privat
Normele dreptului internaţional privat, reglementând raporturile juridice cu ele-
mente de extraneitate, vizează şi raporturi juridice specifice dreptului familiei, cum
sunt: căsătoria şi divorţul (art. 18-24 din Legea nr. 105/1992), filiaţia (art. 25-33
Legea nr. 105/1992), obligaţia de întreţinere (art. 34-35 Legea nr. 105/1992), ocro-
tirea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (art. 36-39 din aceeaşi lege).
3.7. Dreptul familiei mai prezintă o serie de legături şi cu dreptul financiar, penal
şi procesual-penal.

Test de evaluare

1. În ce acte normative se regăseşte reglementarea juridică a relaţiilor de


familie?
2. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt funcţiile familiei?
3. Care sunt categoriile sociale reglementate de dreptul familiei?
4. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt principiile generale ale dreptului familiei.
5. Cu ce ramuri de drept prezintă legături dreptul familiei?

TEST GRILA:
1. Rudenia poate fi:
a.civilă.
b.de sânge.
c.de sânge sau civilă.

2. Căsătoria religioasă se poate încheia:


a.oricând, înainte sau după cea civilă.
b.înaintea celei civile.
c.numai după încheierea celei civile.

3.Principiul monogamiei înseamnă:


a.că se pot căsători persoane de acelaşi sex.
b.că se poate căsători numai persoana necăsătorită, divorţată sau văduvă.
c. că o persoană se poate căsători o singură dată.

4.Cu ce ramură de drept are dreptul familiei cele mai strânse legături:
a. cu dreptul civil.
b. cu dreptul constituţional.
c. cu dreptul administrativ şi dreptul muncii.

5. Metoda principală de reglementare a dreptului familiei este:


a. metoda eglităţii în drepturi a subiectelor de drept.
b. metoda subordonării subiectelor.
c.metoda subordonării ierarhice.

Bibliografie complementară:
1.Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All
Beck, Ediţia a V a, Bucureşti, 2006.
2.I.P. Filipescu, A.I.Filipescu,Tratat de dreptul familiei, Editura All
Beck, Bucureşti, ed. a VII-a
(Răspunsurile corecte la grila sunt: 1.c, 2.c, 3.b, 4.a, 5.a.)
Cursul nr. 2
Capitolul II Căsătoria

Obiective: Delimitarea noţiunilor referitoare la principala instituţie a dreptului


familiei, căsătoria. Fixarea condiţiilor de fond şi formă necesar a fi îndeplinite pentru
încheierea valabilă a unei căsătorii.

Competenţe: Studenţii vor aprofunda condiţiile de fond şi de formă, deci


procedura încheierii căsătoriei civile în România.

CUVINTE CHEIE: căsătorie, caracter civil, condiţii de fond, impedimente,


nulitate.

Rezumat: Căsătoria are un caracter civil, ceremonia releigioasă fiind subordonată


celei laice. Condiţiile a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic sunt: vârsta,
consimţământul şi diferenţierea sexuală; se mai cere comunicarea stării sănătăţii, iar
impedimente sunt: existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute, rudenia, adopţia,
tutela, alienaţia sau debilitatea mintală. Procedura include condiţiile de formă, dintre
care unele sunt sancţionate cu nulitatea absolută: lipsa publicităţii, a solemnităţii etc.

Secţiunea I. Noţiunea, natura juridică şi caracterele căsătoriei


1.1. Noţiunea de căsătorie
Accepţiunea dată de Codul familiei noţiunii de căsătorie este diferită, după cum
legiuitorul se referă la actul juridic al căsătoriei sau la starea juridică a soţilor în
timpul căsătoriei. Căsătoria este, într-adevăr, în primul rând, un act juridic pentru
încheierea căruia este nevoie ca viitorii soţi să-şi exprime consimţământul valabil în
condiţiile stabilite de lege. În art. 3-18 C.fam., reglementând încheierea căsătoriei,
legiuitorul foloseşte noţiunea de căsătorie în acest sens, de act juridic care se încheie
între soţi.
După încheierea căsătoriei, soţii au un statut legal, de persoane căsătorite, în tot
timpul cât durează aceasta. Codul familiei foloseşte noţiunea de căsătorie în acest al
doilea sens, anume de statut legal al soţilor, în art. 25-36, prin care se reglementează
raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi.
Căsătoria este deci uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată în
concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi reglementată
de normele imperative ale legii1.
1.2. Natura juridică
În concepţia Codului civil, care reglementa raporturile de familie ca făcând parte
din ramura dreptului civil, căsătoria avea un caracter prin esenţă contractualist, fiind
acel acord de voinţă al viitorilor soţi, ce se exprima într-o formă solemnă, în faţa
ofiţerului stării civile (art. 61). O asemenea reglementare juridică a determinat juriştii
epocii2 să considere căsătoria un contract solemn prin care bărbatul şi femeia stabi-
lesc, între ei, o uniune, consacrată de lege, cu scopul de a trăi împreună.
Caracterul de contract civil al căsătoriei a fost contestat şi la acea vreme, unii
doctrinari susţinând caracterul de instituţie care nu poate fi catalogată în domeniul
juridic al contractelor, întrucât părţile nu pot stipula, în privinţa uniunii lor, întocmai
ca părţile unui contract3.
Caracterul contractualist al căsătoriei este corect refuzat şi de actuala literatură
juridică de specialitate4.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că între actul juridic al căsătoriei şi contractul civil
există deosebiri numeroase şi de esenţă, care fac astfel inacceptabilă, sub actuala
reglementare legală, teoria caracterului contractualist al căsătoriei. Astfel:
a) în timp ce, în cazul contractului, conţinutul obligaţiilor pe care părţile şi le asumă
este determinat prin voinţa lor, în cazul actului juridic al căsătoriei, statutul de
persoană căsătorită este stabilit, în mod imperativ, de lege, iar cei care se căsătoresc
trebuie să-l accepte;
b) în cazul contractului, părţile urmăresc un scop diferit, pe când, în ceea ce priveşte
căsătoria, scopul comun al soţilor este acela de a-şi întemeia o familie;
c) căsătoria nu poate fi afectată de modalităţi (termen sau condiţie), aşa cum poate fi
contractul;

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat…, op. cit., p. 14.
2
Ibidem, p. 183.
3
L e f e b v r e , profesor de istoria dreptului, din Paris, citat după C. Hamangiu ş.a., op. cit.,
p. 184.
4
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 14.
d) contractul poate fi modificat şi desfăcut prin acordul părţilor, pe când căsătoria nu
poate fi desfăcută decât de instanţa de judecată, cu respectarea condiţiilor legale;
e) nulităţile, în cazul căsătoriei, prezintă anumite particularităţi faţă de nulităţile
contractelor şi ale actului juridic în general.
S-a mai susţinut şi o altă teorie în privinţa naturii juridice a căsătoriei, şi anume aceea
a actului mixt, potrivit căreia, căsătoria are o dublă natură, contract şi instituţie.
Această teorie a fost exprimată în mai multe variante, în funcţie de ponderea unuia
sau altuia dintre elementele componente. Astfel, o parte a autorilor au considerat
căsătoria ca un contract ce dă naştere unei asociaţii de persoane, la fel ca şi în cazul
contractului de societate, de mandat sau de locaţiune; un alt autor apreciază căsătoria
ca fiind, în egală măsură, contract şi instituţie şi, în fine, alţii acordă o mai mare
importanţă caracterului său instituţional în dauna celui contractual1.

1.3. Caracterele căsătoriei


În dreptul nostru, căsătoria are următoarele caractere:
a) Este un act civil (sau laic), în opoziţie cu caracterul dominant religios pe care l-a
avut în trecut, încheierea şi înregistrarea ei fiind exclusiv de competenţa autorităţii de
stat. Constituţia României prevede posibilitatea celebrării religioase a căsătoriei, dar
numai după încheierea celei civile [art. 48 alin. (2)] şi fără a avea vreun efect juridic.
Aceasta este o reflectare a libertăţii conştiinţei şi a cultelor religioase, consacrată de
legea fundamentală.
b) Este un act solemn, legea stipulând, pentru validitatea căsătoriei, solemnităţi
deosebite, începând cu prezenţa personală, împreună, a viitorilor soţi pentru expri-
marea consimţământului în faţa ofiţerului de stare civilă (art. 16 C.fam.).
Prin solemnitatea căsătoriei nu trebuie înţeleasă şi publicitatea acesteia, care este o
condiţie diferită, pe care legiuitorul o cere a fi întrunită alături de cea a solemnităţii2.
c) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, concluzie desprinsă din
conţinutul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) C.fam. Deşi, în mod obişnuit, prin familie se
înţeleg părinţii şi copiii, chiar şi numai cei doi soţi compun o familie. Căsătoria
încheiată cu un alt scop decât cel al întemeierii unei familii este sancţionată cu nuli-
tatea absolută, având în vedere încălcarea unei norme cu caracter imperativ. Se pot
1
A se vedea I. A l b u , op. cit., p. 54.
2
Ibidem, p. 51.
încheia căsătorii între oameni de vârstă înaintată sau între persoane incapabile de a
procrea sau chiar în ultimele momente ale vieţii, pentru a legaliza o uniune de fapt
preexistentă, deşi, în aceste cazuri, scopul căsătoriei este limitat.
Alături de aceste caractere, alţi autori1 amintesc şi următoarele trăsături: căsătoria este
o uniune dintre un bărbat şi o femeie; căsătoria este monogamă; căsătoria se întemeiază
pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie etc.

1.4. Uniunea liberă sau concubinajul


Concubinajul este o convieţuire de fapt, între un bărbat şi o femeie, o perioadă
relativ îndelungată de timp. Ea nu este o uniune juridică, nefiind reglementată de
lege2, astfel că se deosebeşte esenţial de căsătorie, care are statut legal, determinat
prin norme juridice.
Concubinajul nu este interzis de lege, dar nici nu i se pot aplica, prin analogie,
dispoziţiile legale referitoare la căsătorie3. Între concubini se pot face convenţii, dacă
acestea ar respecta condiţiile de valabilitate din dreptul comun.
Bunurile dobândite împreună de concubini fac obiectul proprietăţii comune pe
cote-părţi, iar proba calităţii acestor bunuri şi a cotelor ce revin exclusiv fiecăruia se
va face conform dreptului comun, atât între concubini, cât şi între aceştia şi terţi4.
Secţiunea a II-a. Condiţii de fond şi impedimente la căsătorie
2.1. Terminologie. Clasificare
Pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, legiuitorul a prevăzut necesitatea
îndeplinirii anumitor condiţii de fond, precum şi respectarea unor condiţii de formă,
după cum, în prezenţa anumitor împrejurări, expres determinate, a interzis încheierea
căsătoriei.
În ceea ce ne priveşte, considerăm utilă delimitarea condiţiilor de fond de impedi-
mente, întrucât, aşa cum s-a arătat5, condiţiile de fond trebuie dovedite ca fiind înde-
plinite de cei care vor să se căsătorească, pe când impedimentele nu trebuie dovedite,
1
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 15; T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 87 şi urm.; M. B a n c i u ,
op. cit., p. 21; E. F l o r i a n , op. cit., p. 12-13.
2
În unele state, amploarea fenomenului a impus cuprinderea sa în legislaţie: de exemplu, art. 515-518 C.civ. francez care
reglementează concubinajul, precum şi pactele civile de solidaritate (P.A.C.S.), acestea din urmă fiind contracte încheiate între
persoane majore de sex diferit sau de acelaşi sex în vederea organizării vieţii lor comune. Dispoziţiile amintite au fost criticate,
susţinându-se că afectează grav prestigiul căsătoriei (Fr. T e r r é , Introduction générale au droit, Dalloz, Paris, 2000, p. 69-70).
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1047/1981, R.R.D. nr. 2/1982, p. 60; T.M.B, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 22/1990,
Dreptul nr. 3/1992, p. 64; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2426/1992, Dreptul nr. 10-11/1993, p. 22.
4
A se vedea F. P o p e s c u , I. V i d u , Proprietatea comună a concubinilor asupra bunurilor imobile dobândite împreună prin
acte cu titlu oneros. Proba acesteia, Dreptul nr. 11/2001, p. 62-68.
5
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 57.
fiind suficient ca viitorii soţi să declare că ele nu există (art. 13 C.fam.). Existenţa
impedimentelor poate fi invocată de către terţi pe calea opoziţiei la căsătorie (art. 14
C.fam.) sau din oficiu, de către ofiţerul de stare civilă (art. 15 C.fam.).
Prin condiţii de fond se înţeleg acele împrejurări care trebuie să existe la încheierea
căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă. Sunt condiţii de fond: vârsta legală pentru
căsătorie; consimţământul viitorilor soţi; comunicarea stării sănătăţii şi diferenţa de
sex.
Impedimentele desemnează acele împrejurări care nu trebuie să existe la încheierea
căsătoriei, ca: existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre soţi; rudenia
în grad prohibit de lege; adopţia; alienaţia sau debilitatea mintală. Deoarece căsătoria
se poate încheia numai dacă aceste împrejurări nu sunt prezente, unii autori le
denumesc şi condiţii de fond negative, după cum alţii afirmă că şi condiţiile de fond pot
fi considerate impedimente, întrucât şi ele pot fi formulate negativ.
Desigur că s-ar putea vorbi numai de condiţii de fond la încheierea căsătoriei,
incluzând în această noţiune şi inexistenţa impedimentelor, după cum s-ar putea
menţiona numai impedimentele, dacă în ele ar fi incluse şi condiţiile de fond formu-
late negativ.
Concluzionând, considerăm că, pentru raţiunile precizate mai sus, este bine a se
distinge impedimentele de condiţiile de fond, mai ales că şi legiuitorul consacră, în
art. 13-14 C.fam., conceptul de impedimente prin sintagma „piedică legală la
căsătorie”.
2.2. Condiţii de fond la încheierea căsătoriei
În mod expres, Codul familiei prevede trei condiţii de fond la încheierea căsătoriei:
vârsta matrimonială (art. 4 C.fam.); comunicarea stării sănătăţii (art. 10 C.fam.) şi
consimţământul viitorilor soţi (art. 16 C.fam.). La acestea ar mai putea fi adăugată,
deşi legea nu o prevede în mod expres, şi diferenţierea de sex. Necesitatea îndeplinirii
ei rezultă atât din aceea că unul dintre scopurile căsătoriei este procreaţia1, cât şi din
întreg ansamblul normelor legale care reglementează relaţiile de familie.
În doctrină, condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt clasificate în: dirimante
şi prohibitive, dintr-un punct de vedere, şi condiţii de ordin fizic, psihic şi moral,
dintr-un altul.

1
A se vedea C. H a m a n g i u ş.a., op. cit., p. 186.
Diferenţierea lor în dirimante şi prohibitive are la bază caracterul normei ce le
reglementează. Sunt considerate dirimante acele condiţii ce sunt stabilite prin norme
imperative şi a căror încălcare atrage, ca sancţiune juridică civilă, nulitatea, iar prohi-
bitive, acelea edictate prin norme cu caracter dispozitiv şi a căror încălcare nu duce la
nulitatea căsătoriei, ci numai la sancţiuni disciplinare aplicate funcţionarului care a
încălcat dispoziţiile legale. În categoria condiţiilor dirimante sunt cuprinse: vârsta
matrimonială, consimţământul la încheierea căsătoriei şi diferenţa de sex, iar în cate-
goria condiţiilor prohibitive este amintită o singură împrejurare, anume aceea de
comunicare a stării sănătăţii viitorilor soţi.
Clasificarea constând în condiţii de ordin fizic, psihic şi moral se face după scopul
pe care-l urmăresc şi elementele a căror existenţă, la încheierea căsătoriei, o vizează.
Sunt astfel considerate condiţii de ordin fizic: diferenţa de sex, vârsta matrimonială şi
comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi; existenţa consimţământului şi
exprimarea liberă este o condiţie de ordin psihic, iar împiedicarea încheierii unei
căsătorii între rude apropiate sau între persoane între care există relaţii rezultate din
adopţie sau tutelă constituie condiţii de ordin moral la încheierea căsătoriei.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt:

2.2.1. Vârsta matrimonială (vârsta legală pentru căsătorie)


Stabilirea vârstei minime la care se poate încheia căsătoria este determinată de
raţiuni de ordin biologic şi social-moral, urmărind a se asigura încheierea căsătoriei
între persoane apte de a întreţine relaţii sexuale normale şi de a înţelege însemnătatea
actului pe care-l realizează.
Vârsta minimă pentru căsătorie trebuie stabilită în relaţie directă cu pubertatea reală,
care depinde, după cum se cunoaşte, de diferiţi factori, printre care şi cei de ordin
climateric sau fiziologic. Potrivit dispoziţiilor art. 4 C.fam. „Vârsta minimă de
căsătorie este de optsprezece ani.
Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se poate
căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a
tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului
în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul.
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este
necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite
drepturile părinteşti.”1
Prin acest act normativ s-a înlăturat, în sfârşit, discriminarea pe motiv de sex care
exista la încheierea căsătoriei. Înlăturarea discriminării s-a realizat prin creşterea
1
Textul art.4 a fost modificat prin Legea nr.288/29 octombrie 2007 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.4/1953 – Codul familiei (M. Of. 749 din 5 noiembrie 2007).
vârstei minime la fete de la 16 la 18 ani, iar acesta este un plus al legislaţiei actuale.
De asemenea, considerăm că este pozitivă înlăturarea posibilităţii încheierii
căsătoriei, pentru motive temeinice, de la 15 ani, vârstă care era necorespunzătoare
datorită imaturităţii fizice, biologice şi intelectuale a persoanei care era astfel
incapacilă să exprime un consimţământ valabil, dar şi să realizeze finalitatea
căsătoriei, aceia a întemeierii unei familii.
Această reglementare are un minus, anume acela că permite ca, pentru motive
temeinice, bărbatul să se căsătorească de la 16 ani, deci cu doi ani mai devreme decât
era permis în legislaţia anterioară. Această scădere a vârstei minime legale pentru
căsătorie la bărbat, chiar şi numai ca excepţie, este contrară recomandărilor
Comitetului pentru Drepturile Copilului care a susţinut constant că egalizarea vârstei
minime legale pentru căsătorie trebuie să se facă prin ridicarea vârstei în cazul fetelor
şi nu prin scăderea ei în cazul băieţilor1.

O limită maximă până la care se poate încheia căsătoria nu este stabilită, ceea ce
înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar, in extremis,
înainte de moarte. În aceste cazuri se legalizează, de obicei, situaţii de fapt
preexistente.
Legea nu stabileşte nicio diferenţă maximă de vârstă între soţi, de unde concluzia
că încheierea căsătoriei poate avea loc indiferent de diferenţa de vârstă care există
între ei. Unii autori2 apreciază însă că o diferenţă de vârstă prea mare între viitorii soţi
poate fi un indiciu că se voieşte încheierea unei căsătorii fictive.

2.2.2. Consimţământul la căsătorie


Aşa cum am mai arătat într-o altă parte a expunerii noastre, consimţământul la
încheierea căsătoriei trebuie să aibă la bază relaţiile de ordin personal, de afecţiune şi
de încredere între viitorii soţi. Consimţământul, după cum rezultă din prevederile art.
16 şi 17 C.fam., se exprimă în anumite forme în faţa ofiţerului de stare civilă, care are
îndatorirea de a verifica să nu fie viciat prin eroare, dol sau violenţă. De obicei,
consimţământul se exprimă prin răspunsul afirmativ pe care îl dau viitorii soţi la
întrebarea ofiţerului de stare civilă, dacă doresc să se căsătorească unul cu celălalt. În
cazul persoanelor care nu pot vorbi, el se poate exprima şi în alt mod, însă trebuie să
fie neîndoielnic. Pentru atestarea consimţământului în cazul surdo-muţilor sau al
persoanelor care vorbesc o altă limbă este necesară prezenţa unui interpret, împreju-
rare în legătură cu care se încheie un proces-verbal.
2.2.2.1. Lipsa consimţământului la căsătorie. Încheierea unei căsătorii de către
ofiţerul de stare civilă în absenţa materială a consimţământului viitorilor soţi este greu
1
Paragraful 16 al Instrucţiunilor Generale privind forma şi conţinutul Concluziilor Finale ale celui de-al Doilea
Raport prezentat de Yemen, ţară în care vârsta minimă legală pentru căsătoria băieţilor a fost scăzută de la 18 la 15
ani.
2
Ibidem.
de imaginat, căci ar însemna ca, împotriva prevederilor art. 17 C.fam., ofiţerul de
stare civilă să încheie căsătoria, deşi una sau amândouă persoanele aflate în faţa aces-
tuia declară că nu doresc să se căsătorească sau nu răspund în niciun fel (deoarece la
actul juridic al căsătoriei tăcerea nu valorează consimţământ1).
Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
să fie neviciat, să fie actual, să fie dat personal, simultan şi public şi constatat de către
ofiţerul de stare civilă.
a) Consimţământul neviciat. Fiind vorba despre un act juridic care se încheie prin
acordul de voinţă al viitorilor soţi, consimţământul nu va fi valabil dacă este viciat
prin eroare, dol sau violenţă, o astfel de căsătorie, potrivit dispoziţiilor art. 21 C.fam.,
fiind lovită de nulitate. În general, în practică s-au constatat cazuri de vicierea
consimţământului prin dol (viclenie), în situaţii de ascundere de către femeie a stării
de graviditate, rezultată din relaţiile intime avute înainte de căsătorie cu alt bărbat
decât soţul ei2 ori de ascunderea unei boli grave, incompatibile cu desfăşurarea nor-
mală a vieţii de familie3 etc.
b) Consimţământul actual. Prin aceasta se înţelege necesitatea exprimării consimţă-
mântului în momentul celebrării căsătoriei, în public, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Promisiunile anterioare căsătoriei nu au valoare juridică şi nici chiar consimţământul
exprimat în scris, în declaraţia de căsătorie.
c) Consimţământul dat personal şi simultan de către viitorii soţi. Pe lângă aceea că
exprimarea consimţământului trebuie să se facă în faţa ofiţerului de stare civilă, el
trebuie exprimat şi personal, legea neîngăduind darea lui prin reprezentant.
Prin simultaneitatea exprimării consimţământului trebuie înţeles că el urmează a fi
exprimat de către ambii soţi la data celebrării căsătoriei, prin răspunsuri consecutive,
la întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă doresc să se căsătorească.
d) Consimţământul trebuie constatat direct de către ofiţerul de stare civilă. Ofiţerul
de stare civilă nu va putea declara căsătoria încheiată decât după ce va constata direct
că viitorii soţi şi-au exprimat liber, în faţa sa, consimţământul, fie la serviciul de stare
civilă, fie în locul prevăzut de legea specială, astfel cum rezultă din prevederile art.
16 C.fam.

1
A se vedea I. A l b u , Căsătoria … , op. cit., p. 55.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1049/1976, C.D. 1976, p. 160.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2042/1976, R.R.D. nr. 5/1977, p. 67.
Consimţământul părinţilor

Această condiţie de fond este cerută de legiuitor numai în cazul căsătoriei unui
minor între 16 şi 18 ani. Conform legii este necesară încuviinţarea ambilor părinţi, cu
excepţia cazurilor în care unul este decedat sau în imposibilitate de a-şi exprima
consimţământul, situaţie în care încuviinţarea unui părinte este suficientă. Dacă ambii
părinţi se găsesc în situaţiile de mai sus se cere încuviinţarea tutorelui sau a persoanei
ori autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
Condiţia analizată nu este o noutate în legislaţia noastră. Art.131 din Codul civil
(articol abrogat urmare a intrării în vigoare a Codului familiei) prevedea necesitatea
ca tatăl şi mama minorului ce urmează a se căsători să-şi dea consimţământul la
încheierea acelei căsătorii. În perioada amintită ( 1906-19741 ) consimţământul
părinţilor acoperea un număr mai mare de situaţii întrucât vârsta majoratului era de 21
de ani.
În opinia noastră trebuie să distingem planul etic, moral de cel juridic. Astfel, din
punct de vedere moral considerăm oportun a se cere încuviinţarea părinţilor pentru
încheierea căsătoriei de către un minor pentru că “ este natural să fie aşa. Părinţii sunt
mai în măsură să judece oportunitatea căsătoriei decât viitorii soţi, care sunt foarte
tineri, abia ieşiţi din copilărie şi adesea orbiţi de pasiune. Căsătoria este un act
generator de obligaţii trainice şi îndelungate: părinţii îşi pot da seama dacă persoana
aleasă de copilul lor este demnă să-i devină tovarăş de viaţă şi sunt în măsură să-l
îndrume prin sfaturile şi experienţa lor, cumpănind prezentul şi viitorul. Aprobarea
părinţilor este deci o garanţie căreia legea îi acordă cea mai mare importanţă.”2
Din punct de vedere juridic considerăm că impunerea acestei condiţii reprezintă o
limitare nejustificată a capacităţii de exerciţiu a persoanei minore ce doreşte să se
căsătorească, atât timp cât aceasta va dobândi capacitate deplină de exerciţiu imediat
după căsătorie.

2.2.3. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii


Potrivit prevederilor art. 10 C.fam., căsătoria nu poate fi încheiată dacă soţii nu
declară că şi-au comunicat, reciproc, starea sănătăţii. Considerentele instituirii unei
asemenea obligaţii sunt nu numai de protecţie a soţilor, ci şi unele de ordin medical,
eugenic3.
În practica judiciară4, s-a considerat că omisiunea voită a viitorului soţ de a aduce la
cunoştinţa celuilalt boala de care suferă constituie, în principiu, un motiv de anularea
căsătoriei. S-a mai făcut precizarea că, în cazul unor afecţiuni minore, obişnuite şi
1
Anterior anului 1906 consimţământul părinţilor era cerut, sub sancţiunea nulităţii, până la vârsta de 25 de ani
pentru bărbaţi şi până la 21 de ani pentru femei. Reducerea vârstei până la care se cerea consimţământul părinţilor
pentru bărbat de la 25 la 21 de ani a fost criticată la vremea respectivă întrucât s-a arătat că „nu ţine seamă nici de
gravitatea actului nici de primejdiile la care tinerii pot fi expuşi.” M.B.Cantacuzino, Elementele dreptului civil,
Editura All, Bucureşti, 1998, nr.675, p.670.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All, Bucureşti,
1996, nr.369, p.188.
3
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 23.
4
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 324/1990, în V. B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept …, op. cit., p. 161.
vindecabile, care nu afectează viaţa, sănătatea soţului sau finalitatea căsătoriei,
omisiunea comunicării nu este relevantă.
Acelaşi text (art. 10 C.fam.) face menţiunea că, în cazul în care, printr-o lege
specială, este oprită căsătoria unor persoane care suferă de anumite boli, se vor aplica
prevederile acelei legi.
Comunicarea stării sănătăţii se realizează cu certificatul medical, ce urmează a fi
anexat declaraţiei de căsătorie, şi care se eliberează în temeiul dispoziţiilor art. 23
lit. d) şi e) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii1. Necesitatea
prezentării certificatelor medicale care să ateste starea sănătăţii viitorilor soţi este
prevăzută, ca obligaţie, şi în cuprinsul art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă.
2.2.4. Diferenţierea de sex
Este o condiţie neprevăzută în mod expres de lege, dar care rezultă implicit din nu-
meroase prevederi legale (art. 1, 4, 5, 20, 25, 47, 52, 53 şi 60 din Codul familiei).
Diferenţierea de sex se dovedeşte prin certificatele de naştere care atestă şi sexul
persoanei.
Încheierea căsătoriei fără îndeplinirea acestei condiţii duce la nulitatea absolută a ei,
fiind o condiţie esenţială a acesteia2.
2.3. Impedimente la încheierea căsătoriei
Clasificarea impedimentelor la căsătorie se face în literatura juridică după criteriul
sancţiunii care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu ignorarea lor şi după acela al
persoanelor între care este oprită căsătoria. Astfel, după primul criteriu, impedimentele
se împart în: dirimante şi prohibitive, iar după cel de-al doilea, în absolute şi relative.
Sunt impedimente dirimante acelea care, prezente fiind la încheierea căsătoriei, atrag
nulitatea absolută a acesteia, şi anume: existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute;
rudenia firească în grad prohibit de lege; rudenia în linie dreaptă izvorâtă din adopţie;
alienaţia şi debilitatea mintală sau lipsa temporară a facultăţilor mintale.
Impedimentele prohibitive sunt acelea care nu atrag nulitatea căsătoriei, ci numai
sancţiuni de natură administrativă, aplicabile funcţionarului care a încheiat căsătoria
1
M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.
2
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 974/1972, Repertoriu II, p. 16; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1196/1972, C.D. 1972,
p. 199; Tr. B o d o a ş c ă , Aspecte critice sau controversate în legislaţia şi doctrina românească din domeniul dreptului familiei cu
privire la condiţiile încheierii căsătoriei, Dreptul nr. 5/2004, p. 129 şi urm. Autorul arată că dife renţierea sexuală nu este
prevăzută de lege expres ca o condiţie de fond, fapt ce generează o ambiguitate în legătură cu prohibirea, în sistemul de drept
românesc, a căsătoriilor dintre persoanele de acelaşi sex. Se concluzionează, totuşi, că astfel de căsătorii sunt lovite de nulitate
absolută, bazându-se pe textele actelor normative internaţionale.
în pofida reglementărilor legale. Sunt impedimente prohibitive: adopţia, respectiv
căsătoria dintre copiii adoptatorului şi adoptat sau copiii săi, precum şi între cei
adoptaţi de aceeaşi persoană şi relaţia izvorâtă din tutelă.
După cel de-al doilea criteriu, impedimentele se împart în: absolute şi relative. Sunt
impedimente absolute acelea care împiedică încheierea căsătoriei unei persoane cu
orice altă persoană, ca: starea de persoană căsătorită şi alienaţia sau debilitatea
mintală ori lipsa temporară a facultăţilor mintale. Impedimente relative sunt acelea
care opresc căsătoria unei persoane numai cu o anumită categorie de alte persoane,
ca: rudenia firească, adopţia şi tutela.
Ca şi în cazul condiţiilor de fond, unii autori mai reţin o clasificare, şi anume:
impedimente de ordin fizic, psihic şi moral. Clasificarea, fără a avea relevanţă juri-
dică, scoate în relief domeniul relaţiilor sociale din care izvorăsc anumite impedi-
mente. Astfel, relaţia de rudenie firească împiedică încheierea căsătoriei din raţiuni de
ordin moral şi biologic; tutela şi adopţia împiedică încheierea căsătoriei din consi-
derente de ordin moral, iar alienaţia sau debilitatea mintală, din considerente de ordin
biologic, psihic şi moral.
2.3.1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute
Împiedicarea căsătoriei unor persoane căsătorite este menită a realiza principiul
monogamiei, ca unul dintre principiile de esenţă ale căsătoriei.
Încălcarea acestui impediment are drept consecinţă nulitatea absolută1 a celei de-a
doua căsătorii (art. 19 C.fam.), atrăgând însă şi sancţiuni penale, fapta constituind
infracţiunea de bigamie (art. 303 C.pen.).
Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată (soţii, rudele
acestora sau alte persoane interesate), iar acţiunea este imprescriptibilă. Desfacerea
primei căsătorii, prin divorţ, nu înlătură nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii
încheiate cu încălcarea impedimentului pe care-l constituie calitatea de persoană
căsătorită a unuia dintre soţi. Starea de persoană căsătorită interesează la data
încheierii celei de-a doua căsătorii. Vor fi întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de bigamie dacă încheierea celei de-a doua căsătorii are loc înainte de a fi
desfăcută prima căsătorie prin divorţ. Nu va exista bigamie atunci când cea de-a doua
căsătorie a fost declarată nulă, dar pentru alt motiv decât bigamia.
1
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1572/1995, în Curtea Supremă de Justiţie, B.J.C.D. 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p.
67-71.
În cazul în care soţul din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecă-
torească, iar celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ulterior, soţul declarat mort se întoarce,
ceea ce duce la anularea hotărârii declarative de moarte, în temeiul dispoziţiilor art. 22
C.fam., prima căsătorie este considerată desfăcută pe data încheierii celei de-a doua.
Este o soluţie adoptată de legiuitor tocmai pentru evitarea bigamiei.
În situaţia în care încheierea celei de-a doua căsătorii are loc după pronunţarea
hotărârii declarative de moarte privitoare la soţul din prima căsătorie, iar declararea
nulităţii celei de-a doua căsătorii a avut loc înainte de rămânerea definitivă a hotărârii
declarative de moarte, deşi starea de bigamie a existat până în acel moment, nulitatea
se acoperă prin dispariţia ulterioară a cauzei care a determinat-o.
Impedimentul izvorât din existenţa unei căsătorii anterioare se impune şi străinilor
care ar dori să se căsătorească pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă, după legea lor
naţională, se admite căsătoria poligamă sau poliandră, principiul monogamiei fiind de
ordine publică. Cei căsătoriţi cu mai multe persoane (legea naţională permiţând
aceasta în temeiul dispoziţiilor de drept internaţional privat, statutul familial fiind
reglementat de lex patriae) nu vor fi consideraţi ca bigami în sensul legii noastre.
2.3.2. Rudenia
Legătura de rudenie este un impediment la încheierea căsătoriei din raţiuni de ordin
biologic, căci descendenţa din rude apropiate s-a constatat a fi nesănătoasă, şi de
ordin moral, fiindcă astfel de relaţii între rudele apropiate ar influenţa în mod negativ
familia.
Articolul 6 alin. (1) C.fam. prevede că „Este oprită căsătoria între rudele în linie
dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”, ceea
ce înseamnă că nu se vor putea căsători: tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicii cu
nepoţii etc.; fraţii şi surorile, unchii cu mătuşile, pe de-o parte şi nepoţii pe de alta şi,
de asemenea, verii primari. Acest impediment este valabil, deopotrivă, pentru rudenia
din căsătorie, cât şi pentru cea din afara căsătoriei.
Şi în cazul adopţiei, chiar dacă încetează legăturile de rudenie între adoptat şi
părinţii săi fireşti, căsătoria este oprită în aceleaşi condiţii cu cele expuse deja1.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) C.fam., primarul general al municipiului
Bucureşti sau preşedintele consiliului judeţean din localitatea în care îşi are domiciliul

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 25.
cel care formulează cererea este îndrituit a acorda dispensă de rudenie, pentru rudele
în linie colaterală de gradul patru.
2.3.3. Adopţia
Articolul 7 C.fam. interzice căsătoria implicând relaţiile de adopţie, între următoa-
rele categorii de persoane:
- între adoptator sau ascendenţii lui, pe de-o parte, şi cel adoptat ori descendenţii lui,
pe de altă parte;
- între copiii celui care adoptă, pe de-o parte, şi cel adoptat sau copiii lui, pe de altă
parte;
- între cei adoptaţi de către aceeaşi persoană.
În acelaşi sens, ca şi în cazul dispensei de rudenie, primarul general al municipiului
Bucureşti sau preşedintele consiliului judeţului în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul cel care cere încuviinţarea poate, pentru motive temeinice, să încuviinţeze
căsătoria între copiii adoptatorului şi cel adoptat sau copiii acestuia şi între cei
adoptaţi de către aceeaşi persoană (art. 7 alin. ultim C.fam.).
2.3.4. Tutela
Impedimentul rezultă din prevederile art. 8 C.fam., potrivit cărora căsătoria este
oprită în timpul tutelei între tutore şi persoana minoră, aflată sub tutela sa. Legiuitorul
a înţeles să oprească încheierea căsătoriei între tutore şi femeia minoră aflată sub
tutela sa (căci numai la ea se referă textul, bărbatul minor, aflat sub tutelă, nepu-
tându-se căsători pentru că nu are vârsta legală la căsătorie), deoarece perspectiva
unei astfel de căsătorii ar aduce minorei prejudicii morale (fiindcă tutorele trebuie să
se îngrijească de minor întocmai ca un părinte) sau chiar materiale.
2.3.5. Alienaţia sau debilitatea mintală ori lipsa temporară
a discernământului
Articolul 9 C.fam. interzice căsătoria debililor, alienaţilor mintal şi a celor lipsiţi
vremelnic de facultăţile mintale, în perioada cât nu au discernământ.
Alienaţii şi debilii mintali sunt opriţi să se căsătorească, atât pentru raţiuni legate de
consimţământ, neputând exprima un consimţământ valabil, cât şi din considerente de
ordin biologic şi social, în scopul de a se înlătura posibilitatea existenţei unor familii
nesănătoase şi naşterea unor copii cu deficienţe psihice. Astfel se explică şi faptul că
ei nu pot încheia căsătorii nici în perioadele de luciditate şi indiferent dacă au fost
puşi sau nu sub interdicţie1. Aşa cum am anticipat deja2, în cazul celor lipsiţi
vremelnic de facultăţile mintale opreliştea este temporară, limitată la perioadele cât,
din diferite cauze (starea de beţie, hipnoză etc.), persoana nu poate exprima un
consimţământ valabil. Într-o atare situaţie, pentru cazul în care se invocă asemenea
motive în scopul anulării căsătoriei, instanţa de judecată va trebui să verifice existenţa
lor în momentul încheierii căsătoriei şi dacă au dus la exprimarea unui consimţământ
formal, fără discernământ.
Sancţiunea de drept civil, aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul
sau debilul mintal, este nulitatea absolută, justificată tocmai de lipsa totală a discer-
nământului şi poate fi invocată pe calea acţiunii în constatarea nulităţii de orice
persoană interesată, acţiunea fiind imprescriptibilă. În ceea ce-l priveşte pe cel lipsit
vremelnic de facultăţile mintale, sancţiunea este nulitatea relativă şi poate fi invocată
de cel indus în eroare, prin acţiunea în anulare, care trebuie introdusă în termenul de 6
luni prevăzut de art. 21 C.fam.3
2.4. Dovada impedimentelor la căsătorie
Impedimentele la căsătorie fiind împrejurări ce nu trebuie să existe pentru a se
putea încheia valabil căsătoria, viitorii soţi au obligaţia ca, în temeiul dispoziţiilor
art. 13 C.fam., să precizeze, în declaraţia de căsătorie, că nu există nicio piedică
pentru încheierea acesteia. Terţele persoane sau ofiţerul de stare civilă, din oficiu, vor
putea însă face dovada existenţei unor asemenea împrejurări. Dacă în urma verificărilor
pe care ofiţerul de stare civilă este obligat să le facă, acesta va constata existenţa unuia
dintre impedimentele mai sus reţinute, cererea de încheiere a căsătoriei va fi respinsă.

Secţiunea a III-a. Condiţii de formă la încheierea căsătoriei


Condiţiile de formă, impuse de lege la încheierea căsătoriei, nu sunt un scop în
sine, ci urmăresc asigurarea respectării condiţiilor de fond şi verificarea inexistenţei
impedimentelor la căsătorie. Se mai afirmă, în literatura de specialitate, că impunerea
unor anumite condiţii de formă are drept scop recunoaşterea publică a căsătoriei (art. 3
C.fam.) şi asigurarea unui mijloc de dovadă a acesteia (art. 18 C.fam.).
3.1. Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1517/1967, C.D. 1967, p. 157-159; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 816/1985,
R.R.D. nr. 1/1986, p. 60.
2
A se vedea supra, pct. 2.2.2.1.
3
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 152/1990, Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie (decizii rezumate).
3.1.1. Declaraţia de căsătorie
În conformitate cu dispoziţiile art. 12 C.fam., cei care vor să se căsătorească
trebuie să facă, la serviciul de stare civilă, o declaraţie de căsătorie, prin aceasta
exprimându-se voinţa, din partea amândurora, de a încheia căsătoria. Declaraţia de
căsătorie se face în scris şi, după cum rezultă din dispoziţiile art. 12 alin. (1) C.fam.,
ea nu va putea fi dată prin reprezentare, ci numai personal.
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
- manifestarea de voinţă a declaranţilor că vor să se căsătorească;
- identificarea fiecăruia prin datele personale;
- declaraţia viitorilor soţi, în sensul că nu există nicio piedică la căsătorie dintre cele
prevăzute de dispoziţiile art. 4-10 C.fam.;
- declaraţia acestora privind numele pe care doresc a-l purta în timpul căsătoriei (art.
27 C.fam.). Această declaraţie poate fi făcută şi ulterior, până la încheierea căsătoriei,
în scris, urmând a fi anexată declaraţiei de căsătorie;
- declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor în mod reci-
proc;
- indicarea locului unde se va încheia căsătoria în situaţia în care declaraţiile au fost
făcute în localităţi diferite.
De regulă, declaraţia de căsătorie se întocmeşte de către cei care vor să se căsăto-
rească la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria şi care poate fi,
la alegere, cel al domiciliului sau al reşedinţei oricăruia dintre viitorii soţi. În aceeaşi
zi în care ofiţerul de stare civilă primeşte declaraţia de căsătorie, acesta va dispune
publicarea ei în extras, prin afişarea într-un loc special amenajat, la sediul primăriei
unde urmează a se încheia căsătoria.
3.1.2. Actele anexă declaraţiei de căsătorie
La declaraţia de căsătorie se anexează, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 13 C.fam.
şi ale art. 28 din Legea nr. 119/1996, următoarele acte:
- certificatele de naştere ale declaranţilor, în original, dar la dosar se reţin numai copii
legalizate sau certificate de către ofiţerul de stare civilă;
- actele de identitate, care, după verificare, se restituie de către ofiţerul de stare civilă,
urmând a fi prezentate în momentul încheierii căsătoriei;
- hotărârea judecătorească de desfacere sau anulare a căsătoriei anterioare sau
certificatul de deces al soţului anterior;
- certificatele medicale dovedind starea sănătăţii viitorilor soţi şi care sunt valabile 30
de zile de la eliberarea lor;
- decizia pentru încuviinţarea căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10 zile,
prevăzut de lege, dacă e cazul (art. 29 din Legea nr. 119/1996);
- decizia de acordare a dispensei de vârstă, de rudenie sau de adopţie, dacă e cazul.
3.1.3. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă în legătură cu declaraţia de căsătorie
După primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă citeşte declaranţilor
dispoziţiile art. 4-10 şi 27 din Codul familiei şi le atrage atenţia asupra sancţiunilor
legale aplicabile celor ce fac declaraţii false (art. 292 C.pen.).
Căsătoria se poate încheia, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr.
119/1996, în termen de 10 zile (ce cuprinde atât ziua în care se face declaraţia, cât şi
ziua în care se oficiază căsătoria) de la data când a fost făcută declaraţia de căsătorie.
În acest interval de timp, potrivit dispoziţiei art. 14 C.fam., se pot face opoziţii la
căsătorie, care urmează a fi verificate de către ofiţerul de stare civilă.
Declaraţia de căsătorie, chiar înregistrată, deşi exprimă în scris voinţa declaranţilor de
a se căsători, nu produce nicio consecinţă juridică, întrucât consimţământul viitorilor
soţi trebuie exprimat verbal în faţa ofiţerului de stare civilă în momentul celebrării
căsătoriei.
3.2. Opoziţii la căsătorie
Potrivit dispoziţiilor art. 14 C.fam., orice persoană poate face opoziţie la căsătorie,
fără a fi nevoită să dovedească vreun interes, dat fiind interesul general al societăţii în
încheierea unor căsătorii neafectate de vicii.
Opoziţia sau opunerea la căsătorie este, aşadar, actul prin care o persoană aduce la
cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unei împrejurări care constituie
impediment la căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru încheierea
valabilă a căsătoriei.
Pentru a fi valabilă, opoziţia la căsătorie trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie făcută în scris şi semnată de cel care o face;
- să precizeze dovezile pe care se întemeiază.
După efectuarea verificărilor necesare, ofiţerul de stare civilă va respinge opoziţia în
cazul în care ea nu este întemeiată, procedând la încheierea căsătoriei; dacă,
într-adevăr, constată că există o piedică la căsătorie, va refuza încheierea acesteia şi,
potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, la
cererea părţii, va înainta actele judecătoriei competente a hotărî, de urgenţă, asupra
refuzului de încheiere a căsătoriei.
3.3. Procedura încheierii căsătoriei
3.3.1. Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria
Potrivit dispoziţiilor art. 11 C.fam., localitatea în care se va încheia căsătoria este
determinată de domiciliul sau de reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.
În ceea ce priveşte locul încheierii căsătoriei, dispoziţiile art. 16 C.fam. prevăd că
soţii sunt obligaţi a se prezenta, împreună, la sediul serviciului de stare civilă (din loca-
litatea determinată prin cele mai sus arătate). În cazuri excepţionale, căsătoria poate fi
încheiată şi în afara sediului serviciului de stare civilă [art. 16 alin. (2) C.fam.]. Sunt
astfel de cazuri, bunăoară, situaţiile în care unul dintre viitorii soţi suferă de o boală
gravă, este infirm sau viitoarea soţie este însărcinată într-o fază avansată etc.
Căsătoria nu se poate încheia la bordul unei aeronave, întrucât orice fel de călătorie
cu acest mijloc de transport durează puţin, iar încheierea căsătoriei, în aceste condiţii,
nu-şi găseşte justificarea celerităţii.
3.3.2. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă
Potrivit art. 3 din Codul familiei, numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de
stare civilă produce efecte juridice, iar ofiţerul de stare civilă competent este acela al
consiliului local al comunei, al oraşului, al municipiului sau al sectorului dintr-un
municipiu în raza căruia domiciliază sau îşi au reşedinţa unul sau ambii soţi.
Dacă persoanele care se căsătoresc nu-şi au domiciliul sau reşedinţa, cel puţin
unul, în raza localităţii unde se încheie căsătoria, se încalcă normele de competenţă
rationae personae (competenţa personală) a ofiţerului de stare civilă, însă, o atare
împrejurare nu atrage nulitatea căsătoriei.
În cazul în care ofiţerul de stare civilă ar încheia căsătoria în afara razei teritoriale a
comunei, a oraşului, a municipiului sau a sectorului din municipiu corespunzătoare
primăriei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, se încalcă normele de competenţă
teritorială (rationae loci). O astfel de depăşire a competenţei teritoriale este, evident,
posibilă numai în cazul în care căsătoria nu se încheie la sediul serviciului de stare
civilă. Nici această încălcare a normelor de competenţă nu atrage nulitatea căsătoriei1.
3.3.3. Solemnitatea şi publicitatea căsătoriei
Din aceleaşi prevederi legale rezultă, deosebit de caracterul solemn al căsătoriei,
publicitatea acesteia, în sensul că publicul trebuie să aibă acces liber la locul în care
se celebrează căsătoria. Această condiţie este îndeplinită chiar dacă nu este prezentă
nicio persoană, dar s-au creat condiţii pentru accesul publicului2.
3.3.4. Momentul încheierii căsătoriei
Din dispoziţiile art. 16 alin. (1) C.fam., se desprinde concluzia că momentul
încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă constată că sunt
îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru încheierea unei căsătorii valabile şi îi
declară pe viitorii soţi căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei constituie, după cum s-a
arătat, numai un mijloc de probă (nefiind o condiţie cerută ad validitatem).
3.3.5. Proba căsătoriei
„Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza
actului întocmit în registrul actelor de stare civilă” spune art. 18 C.fam. Proba
căsătoriei, când se pretind efecte de stare civilă, se face, în exclusivitate, prin
certificatul de căsătorie, însă, atunci când dovada căsătoriei este necesară în alte
scopuri, căsătoria este considerată un simplu fapt juridic şi se vor putea utiliza orice
mijloace de probă.
Nu mai puţin este adevărat că o asemenea interpretare trebuie aplicată cu multă
prudenţă, pentru a nu se admite cu uşurinţă dovada căsătoriei3.

Test de autoevaluare

Întrebări:
1. Se poate susţine că actul juridic al căsătoriei are carecterul unui contract
civil?

1
A se vedea Tr. I o n a ş c u ş.a., Căsătoria în dreptul …, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 85.
2
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 443/1978, C.D. 1978, p. 142-143. Necesitatea prezenţei martorilor la încheierea căsătoriei a
fost semnalată în literatura de specialitate anterior modificărilor intervenite în Codul familiei (a se vedea C.L. P o p e s c u ,
Instituţia martorilor la încheierea căsătoriei, Dreptul nr. 11/1996, p. 51-56), urmărindu-se alinierea legislaţiei naţionale la Reco-
mandarea privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, adoptată prin
Rezoluţia nr. 2018 (XX)/1.11.1965 a Adunării Generale a O.N.U.
3
A se vedea M. E l i e s c u , Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R.S.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 194.
2. Care este diferenţa între căsătorie şi starea de concubinaj?
3. Care sunt condiţiile de fond la încheierea căsătoriei?
4. Care sunt impedimentele la încheierea unei căsătorii?

Test grilă:
1.Consimţământul la căsătorie trebuie să fie:
a. sincer şi serios.
b.sincer, dat de o persoană cu discernământ, personal.
c. neviciat, actual, personal şi dat simultan în faţa ofiţerului de stare
civilă.

2.Vârsta matrimonială este:


a.18 ani la bărbat şi 16 ani la femeie.
b.18 ani, atât la bărbat cât şi la femeie.
c. 16 ani, atât la bărbat cât şi la femeie.

3.În ce situaţie părinţii trebuie să-şi dea consimţământul la


căsătorie:
a. în cazul căsătoriei unui minor.
b. în cazul în care viitorul soţ este pus sub interdicţie.
c. în orice situaţie.

4.Comunicarea reciprocă a sănătăţii este:


a. condiţie de fond prohibitivă, pentru că nu atrage nulitatea
căsătoriei.
b. Condiţie de fond dirimantă.
c. Impediment la încheierea căsătoriei.

5. În cazul bigamiei, sancţiunea este:


a. nulitatea absolută a primei căsătorii.
b. nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii.
c. nulitatea absolută a ambelor căsătorii.

6. Rudele în linie dreaptă de gradul IV:


a. se pot căsători.
b. Nu se pot căsători.
c. Se pot căsători cu dispensă de rudenie.

7. Alienatul sau debilul mintal:


a. se poate căsători numai în perioadele de luciditate.
b. Nu se poate căsători.
c. Se poate căsători numai cu avizul unui medic specialist.

8. Nepublicarea declaraţiei de căsătorie în extras, prin afişare la


sediul primăriei atrage:
a. Nulitatea căsătoriei.
b. Sancţionarea funcţionarului vinovat.
c. Nicio sancţiune.
d. Nulitatea căsătoriei şi sancţionarea funcţionarului vinovat

Bibliografie complementară:
1.Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2006.
2. I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti,
ed. a VIII-a.

Răspunsurile corecte la grilă: 1.c,2.b, 3.a, 4.a, 5.b, 6.b, 7.b, 8.d.
Cursul nr. 3
Capitolul III
Efectele căsătoriei I
Obiective: Aprofundarea noţiunilor referitoare la efectele căsătoriei, realizarea
unor conexiuni cu instituţii de drept din ramuri înrudite ( bunuri, mod de dobânire a
drepturilor reale, uzucapiune, salariu etc.), dar şi cu istoria dreptului şi dreptul
comparat.
Competenţe:
Cuvinte cheie: regim matrimonial, comunitate matrimonială, proprietate
devălmaşă.
Rezumat: Efectele căsătoriei sunt personale şi patrimoniale. Sub aspect
patrimonal, în timpul căsătoriei soţii sunt supuşi regimului matrimonial al proprietăţii
comune devălmaşe, diferită de coproprietatea din dreptul comun şi care are ca
principală caracteristică faptul că nu se cunoaşte cota fiecărui soţ decât la partaj.
Regimul matrimonial actual este legal, unic, obligatoriu şi imuabil, iar regula
principală este că toate bunurile soţilor sunt comune, cu excepţia celor prevăzute de
art.31 din Codul familiei, fapt criticat de doctrină care susţine necesitatea
reintroducerii convenţiilor matrimoniale care sunt interzise în prezent în România.

Efectele nepatrimoniale ale căsătoriei.Raporturile personale dintre soţi


2.1. Numele soţilor
La încheierea căsătoriei, prevede art. 27 alin. (1) C.fam., viitorii soţi vor declara
ofiţerului de stare civilă numele pe care înţeleg să-l poarte în timpul căsătoriei. Men-
ţionata dispoziţie legală oferă trei posibilităţi:
a) soţii să-şi păstreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea căsătoriei;
b) să-şi aleagă, de comun acord, un nume comun al unuia sau altuia dintre ei; situaţie
în care se va schimba numai numele unuia dintre soţi;
c) să-şi aleagă ca nume comun numele lor reunite, situaţie în care se vor schimba
numele ambilor soţi.
Legiuitorul, făcând o enumerare limitativă a posibilităţilor de alegerea numelui la
încheierea căsătoriei, restrânge posibilitatea ca soţii să poată crea alte situaţii relative
la numele ce-l vor purta1. Opţiunea soţilor va fi făcută fie în cuprinsul declaraţiei de
căsătorie, fie ulterior, dar nu mai târziu de momentul încheierii căsătoriei, printr-un
înscris separat care se va ataşa la declaraţia de căsătorie.
Dacă viitorii soţi nu s-au pronunţat în niciun fel, până în momentul încheierii
căsătoriei, cu privire la numele ce-l vor purta în viitor, se prezumă că fiecare rămâne
la numele avut până atunci2.
2.2. Obligaţia de sprijin moral
Pornind de la aceea că la baza relaţiilor de familie stau prietenia şi afecţiunea
reciprocă, prin dispoziţiile art. 2 C.fam. este reglementată obligaţia de sprijin moral,
legiuitorul stabilind că soţii sunt datori a-şi acorda sprijin moral unul altuia.
Obligaţia de sprijin moral constă, aşadar, în îndatorirea pe care o are fiecare soţ de a
acorda celuilalt ajutor în cazul în care acesta, datorită vârstei sau sănătăţii, are
nevoie3, precum şi de a fi solidar cu celălalt, în toate împrejurările vieţii4.
2.3. Obligaţia de fidelitate
Soţii sunt datori, după încheierea căsătoriei, să întreţină împreună relaţii sexuale şi,
în acelaşi timp, să nu întreţină astfel de relaţii în afara familiei, adică să fie fideli unul
altuia.
Această obligaţie nu este prevăzută expres de legiuitor, considerându-se că ea este
o consecinţă firească a căsătoriei, ci se desprinde din întreg ansamblul normelor
juridice referitoare la familie.
2.4. Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare)
Pentru ca relaţiile de familie să capete conţinut şi finalitate, este necesar ca . Deşi
nemenţionat expres, domiciliul comun al soţilor se deduce, indirect, din ansamblul
reglementărilor legate de căsătorie. Astfel, ideea unui domiciliu comun al soţilor ar
rezulta din dispoziţiile art. 100 alin. (1) C.fam., prin care se stabileşte că minorul
locuieşte la părinţii săi.

1
Enumerarea limitativă a opţiunilor soţilor, în acest sens, a fost criticată ca încălcând dreptul la viaţa privată şi familială, aşa
cum acesta este reglementat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În articol se face trimitere, în mod nefericit, la o
cauză soluţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – cazul Burghartz contra Elveţiei –, deşi paralela nu este posibilă,
datorită diferenţelor dintre legislaţia română şi cea elveţiană în acest sens, I.C. D u m i t r e s c u , Un aspect privind reglementarea
alegerii numelui de familie de către soţi, Dreptul nr. 10/2004, p. 132-135.
2
Pentru o privire critică asupra O.G. nr. 41/2003 privitoare la dobândirea şi schimbarea, pe cale administrativă, a numelui, a
se vedea E. C h e l a r u , Privire critică asupra noii reglementări a numelui, Dreptul nr. 7/2003, p. 5-17.
3
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 40.
4
A se vedea I. D e l e a n u , notă la sentinţa civilă nr. 515/1966 a fostului Trib. rai. Gherla, R.R.D. nr. 4/1967, p. 144.
Este posibil ca, pentru motive temeinice, soţii să aibă, de obicei pentru perioade
limitate de timp, domicilii separate. Fosta instanţă supremă1 s-a pronunţat în sensul că
împrejurări ca cele impuse de: exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregătirii de
specialitate, îngrijirea sănătăţii sau chiar situaţia în care nici una dintre locuinţele
soţilor nu asigură norma locativă2, justifică domiciliile separate ale soţilor.
Acestea sunt situaţii, după cum s-a remarcat şi în literatura de specialitate3, în
care sunt posibile domiciliile separate ale soţilor, justificate tocmai de temeinicia
motivelor care au stat la baza alegerii unei asemenea soluţii. În lipsa unor motive
temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt poate constitui
motiv de divorţ.
Alungarea din locuinţa comună a unui soţ de către celălalt, precum şi părăsirea
acestuia, aşa încât soţul este supus unor suferinţe fizice şi morale, constituie infrac-
ţiunea de abandon de familie, aşa cum legiuitorul a incriminat-o prin dispoziţiile art.
305 lit. a) din Codul penal.
În ceea ce ne priveşte, acceptăm ca întemeiată acţiunea în evacuarea unui soţ,
atunci când acesta, prin comportarea sa violentă, ar pune în pericol grav viaţa sau
sănătatea celuilalt soţ (sau a membrilor de familie) şi ar duce la imposibilitatea
continuării convieţuirii. Ea este admisibilă şi în situaţia de excepţie în care soţul, a
cărui evacuare se solicită, este coproprietarul locuinţei, fiindcă evacuarea dispusă,
chiar dacă duce la lipsirea acestui soţ de unele dintre atributele dreptului său de pro-
prietate, este vremelnică şi nu generează pierderea dreptului la proprietate.

Raporturile patrimoniale dintre soţi


3.1. Consideraţii generale
3.1.1. Categorii de raporturi patrimoniale

1
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 26/1962, C.D. 1962, p. 37.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 546/1973, C.D. 1974, p. 169; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1334/1970, C.D.
1970, p. 114-117; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 643/1982, R.R.D. nr. 3/1983, p. 65.
3
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 41.
Numeroasele raporturi patrimoniale care iau fiinţă între soţi în timpul căsătoriei pot fi
cuprinse în trei categorii:
a) raporturi care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei;
b) raporturi cu privire la bunurile lor;
c) raporturi privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere.
Bunurile soţilor, în legătură cu care se creează raporturile care au cea mai mare
pondere în ansamblul relaţiilor patrimoniale dintre ei, sunt, potrivit Codului familiei,
împărţite în: bunuri comune, care constituie regula, şi bunuri proprii, care constituie
excepţia. Această afirmaţie îşi are temeiul în aceea că toate bunurile dobândite de soţi
în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi comune. În schimb, pentru ca un bun
să poată fi considerat propriu al unuia dintre soţi, va trebui să se facă dovadă în acest
sens. Prezumţia de comunitate are la bază realitatea că, în mod obişnuit, soţii
dobândesc bunuri în timpul căsătoriei din veniturile ce sunt rezultatul muncii lor.
Legiuitorul a înţeles să acorde prioritate comunităţii de bunuri tocmai datorită faptului
că aceasta este destinată acoperirii sarcinilor rezultate din căsătorie, precum şi
creşterii şi educării copiilor.
3.1.2. Regimul matrimonial în dreptul român actual. Caracteristici
Regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile
dintre soţi privitoare la bunurile lor, precum şi acelea ce se formează în relaţiile cu
terţii.
O primă caracteristică a regimului juridic al bunurilor soţilor este aceea că este în
exclusivitate legal, nefiind îngăduit ca în locul regimului legal sau paralel cu acesta să
existe un regim convenit de părţi. Bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul
căsătoriei sunt bunuri comune, orice convenţie contrară fiind lovită de nulitate, în
temeiul dispoziţiilor art. 30 C.fam. Numai anumite bunuri, limitativ determinate de
lege prin art. 31 C.fam., sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre soţi.
3.1.3. Natura juridică a comunităţii de bunuri a soţilor
Pentru a califica juridic comunitatea matrimonială a soţilor, doctrina a consacrat
noţiunea de proprietate comună în devălmăşie.
S-a propus însă1, justificat credem noi, noţiunea de comunitate matrimonială în
devălmăşie, întrucât conţinutul acestei categorii juridice este determinat nu numai de

1
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 120.
dreptul de proprietate, ci şi de alte drepturi reale, ca: dreptul de uzufruct, de uz, de
abitaţie, de servitute, de superficie, creanţele comune şi garanţiile acestor drepturi.
Soţii răspund, potrivit art. 32 C.fam., împreună şi pentru datoriile lor comune.
Desigur, este corectă noţiunea de proprietate comună în devălmăşie, atunci când ne
referim la dreptul de proprietate al soţilor, sintagma de comunitate matrimonială
urmând a fi folosită atunci când este vorba de întregul comunităţii matrimoniale.
Proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin aceea că dreptul fiecăruia
dintre soţi asupra bunurilor lor nu este determinat prin cote-părţi, la fel ca şi în cazul
coproprietăţii de drept comun.
Ea cuprinde atât drepturi, cât şi obligaţii (având pasiv şi activ), asemănându-se deci
cu indiviziunea, dar de un alt tip, fără cote-părţi, aparţinând ambilor soţi în
devălmăşie până la desfacerea căsătoriei sau la împărţirea
Proprietatea comună în devălmăşie se deosebeşte de proprietatea comună pe
cote-părţi în mai multe privinţe:
a) în timp ce, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, sunt determinate, abstract,
cotele fiecărui copărtaş, în ceea ce priveşte proprietatea comună în devălmăşie, cota
fiecăruia dintre soţi nu este determinată în niciun fel, aceasta stabilindu-se numai cu
ocazia unei eventuale împărţiri a bunurilor comune;
b) în cazul coproprietăţii, oricare dintre coproprietari poate dispune de cota sa
abstractă de proprietate, înstrăinând-o total sau parţial, fără consimţământul celorlalţi.
Nici unul dintre soţi însă nu poate dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de
dreptul său asupra bunurilor comune, acesta nefiind determinat;
c) potrivit art. 35 C.fam., oricare dintre soţi poate face singur acte de folosinţă şi de
administrare asupra bunurilor comune, chiar şi acte de dispoziţie, prezumându-se că
are mandat de la celălalt soţ, cu excepţia actelor de dispoziţie privitoare la imobile,
când este necesar consimţământul expres al ambilor soţi, pe când, coproprietarii nu
pot îndeplini astfel de acte decât cu acordul tuturor;
d) proprietatea comună în devălmăşie îşi are izvorul în actul juridic al căsătoriei, pe
când proprietatea comună pe cote-părţi poate rezulta din multiple cauze precum:
legea, succesiunea, convenţia părţilor;
e) împărţirea proprietăţii comune pe cote-părţi se face în raport de cotele dinainte
cunoscute, pe când, în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, cotele nefiind cunos-
cute, ele urmează a fi stabilite chiar cu ocazia împărţirii, în funcţie de contribuţia
fiecărui soţ la achiziţionarea bunurilor comune;
f) proprietatea devălmaşă a soţilor este legată exclusiv de persoana lor, respectiv de
calitatea de soţ, pe când, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, titular al dreptului
de proprietate poate fi orice persoană. Calitatea de coproprietar poate fi şi transmisă
prin acte juridice, ceea ce nu e posibil în cazul proprietăţii comune în devălmăşie a
soţilor;
g) exercitarea acţiunilor posesorii şi în revendicare are loc în mod diferit la cele două
forme de proprietate.
Soţii nu pot intenta, unul faţă de celălalt, acţiunea posesorie, întrucât nici unul nu
exercită o posesie exclusivă, nefiind îndeplinite cerinţele art. 674 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, de vreme ce bunurile comune sunt în
detenţia ambilor soţi, nici unul dintre ei nu are acţiune în revendicare împotriva
celuilalt. Pentru motive temeinice, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) C.fam., soţul
interesat are la îndemână acţiunea în împărţirea bunurilor comune1.

Test de autoevaluare
Întrebări:
1. Ce variante pot alege viitorii soţi în legătură cu numele pe care fiecare
dintre ei urmează să-l poarte după căsătorie?
2. Este posibil ca soţii să aibă domicilii separate? Comentaţi răspunsul.
3. Prin ce se deosebeşte proprietatea comună în devălmăşie de proprietatea
comună pe cote-părţi?

Test grilă:
1. Soţii pot la încheierea căsătoriei să aleagă unul numele lor reunite, iar celălalt să-şi
păstreze numele anterior?
a.da.
b.nu.
c. în anumite situaţii, dacă au un copil.

1
Ibidem, p. 224.
2. La încheierea căsătoriei soţii pot încheia o convenţie matrimonială, un contract de
căsătorie care să le guverneze bunurile?
a. da.
b. nu.
c. nu, dar îl pot încheia ulterior, la cinci ani după căsătorie.
3. Regimul matrimonial în România este:
a. cel al preprietăţii comune în devălmăşie.
b. cel al coproprietăţii forţate a soţilor.
c. proprietatea comună pe cote părţi.

Bibliografie complementară:
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2006.
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti,
ed. a VIII-a
Răspunsuri grilă: 1.b, 2.b, 3.a.
Cursul nr. 4
Capitolul IV

Obiective: Aprofundarea noţiunilor referitoare la efectele căsătoriei, realizarea


unor conexiuni cu instituţii de drept din ramuri înrudite ( bunuri, mod de dobânire a
drepturilor reale, uzucapiune, salariu etc.), dar şi cu istoria dreptului şi dreptul
comparat.

Competenţe: Studenţii vor deprinde noţiuni pentru a cunoaşte comunitatea


matrimonială şi pentru a putea soluţiona practic speţe având ca obiect împărţirea de
bunuri a soţilor.
Cuvinte cheie: regim matrimonial, comunitate matrimonială, proprietate
devălmaşă, împărţirea bunurilor comune, mandat tacit reciproc, bunuri comune
şi bunuri proprii, datoriile soţilor.

Rezumat: regimul matrimonial actual presupune că bunurile dobândite de oricare


dintre soţi în timpul căsătoriei sunt comune, iar prin excepţie, anumite categorii
prevăzute expres şi limitativ de art. 31 din Codul familiei sunt proprii. Regimul
datoriilor este invers: toate datoriile sunt comune, cu excepţia categoriilor prevăzute
de art. 32 din Codul familiei. Natura juridică a unor bunuri este controversată.
Împărţirea bunurilor în timpul căsăoriei nu e permisă decât ca excepţie.

Efectele căsătoriei II (continuare)


3.2. Bunurile soţilor
3.2.1. Noţiune şi categorii de bunuri ale soţilor
Din analiza prevederilor art. 30 şi 31 C.fam. rezultă că legiuitorul a instituit două
categorii de patrimonii legate de persoana soţului: pe de o parte, categoria bunurilor
comune ambilor soţi, iar pe de altă parte, categoria bunurilor proprii fiecăruia.
Regula este, deci, că bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri
comune, însă, prin excepţie, soţii au, cum rezultă din prevederile art. 31 C.fam., şi
bunuri proprii.
Sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară
numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii1, precum şi
alte asemenea bunuri;
e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

1
Conform noii legislaţii în materie, inovaţia nu mai este reglementată.
f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut
această valoare.
3.2.2. Bunurile comune ale soţilor
Categoria bunurilor comune exprimă, pe plan juridic, comunitatea de interese a
celor doi soţi; ele sunt destinate să asigure mijloacele materiale necesare susţinerii
familiei.
Prezumţia de comunitate are un caracter relativ (iuris tantum. Pentru determinarea
conţinutului noţiunii de bunuri comune se folosesc trei criterii care izvorăsc din
prevederile art. 30 alin. (1) şi art. 31 C.fam., şi anume:
a) bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre ei;
b) dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei;
c) bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri proprii enumerate de art. 31 C.fam.
Pentru ca aceste criterii să devină funcţionale, se cuvin lămurite câteva noţiuni
implicate în conţinutul lor: noţiunea de dobândire; calitatea de soţ a dobânditorului
legată de timpul căsătoriei; data sau momentul dobândirii şi modul în care bunurile
devin comune.
a) Noţiunea de dobândire. Întrucât Codul familiei foloseşte, fără nicio altă precizare,
noţiunea de „dobândire”, urmează să înţelegem că vor fi considerate bunuri comune
acelea care au intrat în patrimoniul soţilor prin oricare din modurile de dobândire
reglementate de legea civilă, indiferent dacă au fost achiziţionate de unul sau de
ambii soţi şi indiferent de natura bunului.
Bunurile vor fi considerate comune numai dacă au fost dobândite prin acte juridice
oneroase, căci cele dobândite prin moştenire, legat sau donaţie sunt, în temeiul
dispoziţiilor art. 31 lit. b) C.fam., bunuri proprii, afară de cazul în care dispunătorul
nu a precizat că acele bunuri urmează să fie comune.
În acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate, considerăm că, de vreme
ce, potrivit legii, în noţiunea de bun se includ şi creanţele, acestea devin bunuri
comune, dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei, şi proprii, dacă sunt dobândite în
afara acesteia1.

1
A se vedea T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 68. În sensul că acele creanţe născute înainte de căsătorie în patrimoniul unui soţ, dar
realizate în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri comune, iar cele născute în timpul căsătoriei, dar realizate după căsătorie, sunt bunuri
comune, a se vedea M. E l i e s c u , op. cit., p. 199.
Concluzionând, aşadar, prin dobândire se înţelege obţinerea, sub semnul prezum-
ţiei de comunitate, de către oricare din soţi sau de ei împreună, a unui drept patrimo-
nial, real sau de creanţă, în temeiul legii, al unui act sau fapt juridic1.
b) Calitatea dobânditorului. Vor fi considerate bunuri comune, astfel cum rezultă din
prevederile art. 30 alin. (1) C.fam., acelea ce sunt dobândite fie de către soţi împreună,
fie de către oricare dintre soţi, singur.
Despărţirea în fapt a soţilor nu face să înceteze comunitatea matrimonială, aşa încât
vor fi considerate bunuri comune şi acelea achiziţionate în astfel de perioade2. Faptul
că unul dintre soţi nu a contribuit cu nimic la achiziţionarea unor bunuri în perioada
despărţirii în fapt va fi luat în considerare la stabilirea părţii din bunurile comune ce
se cuvine fiecărui soţ3.
Deoarece numai căsătoria generează prezumţia de comunitate, în cazul concubina-
jului aceasta nu funcţionează, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de concubini
vor deveni proprietatea fiecăruia, în proporţia în care au contribuit la achiziţionarea
lor4.
c) Momentul dobândirii
În cazul drepturilor de creanţă, în virtutea cărora se poate pretinde transmiterea
dreptului de proprietate asupra unui lucru, din perspectiva caracterului de bun comun
sau propriu, problemele se complică, atât în literatura juridică, cât şi în practica
judiciară exprimându-se păreri diferite, uneori iremediabil divergente.
Într-o primă opinie, s-a susţinut că simpla dobândire a unui drept de creanţă mar-
chează momentul în care bunul a intrat în comunitate, chiar dacă dreptul de proprie-
tate asupra bunului ce alcătuieşte obiectul acelei creanţe este dobândit ulterior5.
Într-o altă opinie, s-a susţinut, fără nicio distincţie, că, de vreme ce în dreptul nostru
orice bun, inclusiv dreptul de creanţă, poate deveni comun, din momentul în care

1
A se vedea I. A l b u , Căsătoria …, op. cit., p. 128.
2
A se vedea: D. R i z e a n u , D. P r o t o p o p e s c u , op. cit., p. 32; Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 19/1960, L.P.
nr. 9/1960, p. 56; V.D. Z l ă t e s c u , Semnificaţia şi consecinţele juridice ale unor situaţii de fapt ivite între soţi, în lumina
legislaţiei privitoare la întărirea familiei, R.R.D. nr. 7/1967, p. 49-50.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 800/1972, R.R.D. nr. 2/1972, p. 172; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1130/1973, Repertoriu II, p. 21; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 630/1974, C.D. 1974, p. 167; Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 123/1983, R.R.D.
nr. 12/1983, p. 94; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1868/1982, R.R.D. nr. 11/1983, p. 67.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 183/1980, R.R.D. nr. 9/1980, p. 57-58; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1241/1980, R.R.D. nr. 1/1981, p. 64; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1047/1981, R.R.D. nr. 2/1982, p. 60.
5
A se vedea M. E l i e s c u , op. cit., p. 199.
dreptul de creanţă, având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui
lucru, a intrat în patrimoniul unuia dintre soţi, bunul respectiv devine comun1.
În fine, s-a mai susţinut că dreptul de creanţă şi, respectiv, dreptul de proprietate
intră în comunitate succesiv, în momente diferite, bunurile dobândite astfel devenind,
prin efectul legii, bunuri comune2.
Aceste opinii oferă, după cum cu uşurinţă se poate observa, soluţii numai pentru
ipoteza în care ambele momente, atât cel al naşterii dreptului de creanţă, cât şi cel al
dobândirii, pe baza acestuia, a dreptului de proprietate se situează în timpul
căsătoriei, când ambele vor fi, evident, bunuri comune, sau în afara ei, când ambele
vor fi bunuri proprii. Există, însă numeroase situaţii când dreptul de creanţă, având ca
obiect transmiterea unui drept de proprietate, este dobândit de unul din soţi înainte de
încheierea căsătoriei, iar dreptul de proprietate asupra acelui lucru se dobândeşte în
timpul acesteia sau invers.
3.2.3. Sfera bunurilor comune
În principiu, prezumţia de comunitate se aplică oricăror categorii de bunuri, dacă
au fost dobândite de soţi în timpul căsătoriei, cu excepţia acelora care sunt consi-
derate de lege bunuri proprii.
a) Venitul din muncă.
Opinia dominantă în literatura juridică este aceea potrivit căreia, venitul din muncă
este bun comun al soţilor3, în sprijinul ei aducându-se argumente desprinse mai ales
din prevederile art. 30 şi 31 C.fam., din care prezentăm mai jos pe cele mai
importante.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că se impune distincţia între salariul neîncasat,
când el apare ca un drept de creanţă, iar regimul aplicabil lui este guvernat în exclu-
sivitate de normele dreptului muncii, şi regimul juridic al salariului încasat, când
acesta se evidenţiază ca un drept real de proprietate4. În această a doua fază se
observă tendinţa autorilor, chiar şi a acelora care au susţinut că salariul este bun

1
A se vedea T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 168.
2
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 66.
3
A se vedea: M. E l i e s c u , op. cit., p. 235-253; T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 185-191; C. O p r i ş a n , Salariul fiecăruia dintre
soţi este bun comun sau bun propriu?, L.P. nr. 10/1957, p. 1189 şi urm.; A. I o n a ş c u ş.a., op. cit., p. 137.
4
A se vedea P. A n c a , nota II la decizia civilă nr. 516/1980 a Trib. jud. Gorj, R.R.D. nr. 10/1981, p. 53-57.
propriu1, precum şi a practicii judiciare2, de a considera că salariul este guvernat de
prezumţia de comunitate instituită de Codul familiei, fiind, aşadar, bun comun.
Nu putem ignora ceea ce s-a arătat în literatura de specialitate3 şi în practica
judiciară4, anume că din salariu se pot dobândi atât bunuri proprii, cât şi bunuri
comune, aşa încât, ceea ce îi determină în ultimă instanţă caracterul este actul de
afectare, destinaţia sa economică. Împărtăşim astfel părerea că, nici după ce a fost
încasat, salariul nu devine, ipso facto, bun comun, păstrându-şi caracterul de bun
propriu până în momentul în care din el s-au achiziţionat bunuri care pot fi comune
sau proprii.
Deşi în legătură cu remuneraţia autorilor se aplică aceleaşi reguli, se impun totuşi
anumite precizări determinate de specificul dreptului de autor.
Potrivit prevederilor art. 31 lit. d) C.fam., manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte
asemenea creaţii sunt bunuri proprii, în considerarea efortului şi calităţilor legate
strict de persoana celui care le-a creat. Din momentul valorificării lor se nasc anumite
drepturi patrimoniale cu privire la care se pune problema încadrării lor în categoria
bunurilor proprii sau comune.
Opinia dominantă în literatura de specialitate, împărtăşită şi de o parte a practicii
(inclusiv cea a fostului Tribunal Suprem), este aceea că remuneraţia cuvenită autorilor
pentru operele de creaţie intelectuală constituie bun comun al ambilor soţi, dacă a fost
încasată în timpul căsătoriei, chiar dacă opera a fost realizată înainte de încheierea ei,
după cum remuneraţia încasată după desfacerea căsătoriei constituie bun propriu,
chiar dacă opera a fost realizată în timpul ei5.
În cazul despăgubirilor datorate autorului pentru folosirea fără drept a operei,
momentul în care acestea devin comune este cel al naşterii dreptului de creanţă
respectiv6.

1
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 96; P. A n c a , Încheierea căsătoriei …, op. cit., p. 110.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1977/1975, C.D. 1975, p. 142; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 672/1978,
R.R.D. nr. 11/1978, p. 59.
3
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 141.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2016/1976, C.D. 1976, p. 163.
5
A se vedea P. A n c a , Încheierea căsătoriei …, op. cit., p. 112; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1309/1976, C.D. 1976,
p. 170. De menţionat că, dacă valorificarea unui drept patrimonial de autor implică prerogative nepatrimoniale ce se află la
dispoziţia efectivă a autorului operei, nu se poate vorbi de bun comun al soţilor – T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 194.
6
A se vedea O. C ă p ă ţ î n ă , În legătură cu bunurile comune ale soţilor şi opera de creaţie intelectuală, L.P. nr. 6/1960, p. 48.
De lege ferenda, considerăm că remuneraţia pentru opere de creaţie intelectuală, de
orice natură ar fi, trebuie considerată bun propriu al celui care realizează astfel de
opere. O atare activitate nu poate fi asimilată, în opinia noastră, cu oricare altă
activitate obişnuită al cărei rezultat – salariul – este considerat bun comun. Tocmai
caracterul excepţional al acestei activităţi, strict legată de calităţile, talentul şi efortul
deosebit al celui care creează opere de acest fel, pledează pentru considerarea remu-
neraţiei dreptului de autor ca bun propriu.
b) Imobilele. Deşi prezumţia de comunitate funcţionează şi în cazul bunurilor imobile
dobândite în timpul căsătoriei, anumite precizări se impun, întrucât, uneori, numai
unul dintre soţi figurează în actul de dobândire sau doar unul dintre soţi este înscris în
cartea funciară ori în registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni.
Dacă, aşadar, actele juridice de dobândire se pot încheia pe numele unui singur soţ,
tot astfel se poate face şi înscrierea bunului în cartea funciară. Soţii pot însă, de
comun acord, potrivit art. 44 din Decretul nr. 32/1954, să ceară înscrierea dreptului
celuilalt soţ. Dacă soţul care figurează singur în cartea funciară se opune, celălalt soţ
va putea să obţină înscrierea dreptului său pe calea acţiunii în prestaţie tabulară1.
Fostul Tribunal Suprem a hotărât2 că soţul interesat este în drept să ceară, pe calea
acţiunii în constatare, prevăzută de art. 111 C.proc.civ., să se stabilească dreptul de
proprietate în devălmăşie asupra unui bun care figurează numai pe numele celuilalt
soţ. Interesul său este determinat de împrejurări ca aceea că bunul sau bunurile sunt în
posesia celuilalt soţ care ar putea să le înstrăineze, neputându-se obţine, în timpul
căsătoriei, împărţirea lor, astfel că stabilirea neechivocă a drepturilor sale, cu putere
de lucru judecat, este admisibilă.
• Construcţiile efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei
Regula ce urmează a se aplica în cazul despre care facem vorbire nu va fi cea izvorâtă
din prevederile art. 492 şi 494 C.civ. sau, cel puţin, nu în întregime aceasta, ci aceea a
regimului comunităţii, care are prioritate, astfel că, de principiu, indiferent căruia
dintre soţi îi aparţine terenul asupra căruia s-a construit, dacă acea construcţie a fost
edificată de soţi în timpul căsătoriei, ea va deveni bun comun în devălmăşie al soţilor.
Dată fiind însă complexitatea situaţiilor de fapt, regula enunţată urmează a fi aplicată
cu anumite nuanţări:
1
A se vedea S. B r ă d e a n u , Probleme de drept cu privire specială asupra dreptului de superficie, J.N. nr. 1/1957, p. 47.
2
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1974, C.D. 1974, p. 11.
a) În situaţia în care, unul dintre soţi construieşte cu mijloace comune pe terenul pro-
prietatea celuilalt soţ, cu acordul acestuia, soţul proprietar al terenului nu va deveni şi
proprietar al construcţiei, ci aceasta va fi bun comun în devălmăşie al ambilor soţi.
Soţul constructor având un drept de superficie, soţul proprietar al terenului rămâne pe
mai departe proprietar asupra acestuia, dar dreptul său de proprietate este grevat de
dreptul de folosinţă al celuilalt soţ1.
b) Dacă unul dintre soţi ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, cu mij-
loace comune, dar fără consimţământul sau chiar împotriva voinţei soţului proprietar
al terenului, soţul constructor va fi considerat constructor de rea-credinţă, în sensul
art. 494 C.civ., iar drepturile care i se cuvin vor fi considerate bunuri comune.
c) Construcţia edificată de soţi împreună, cu mijloace comune, pe terenul proprietatea
unuia dintre ei, va fi, evident, bun comun al soţilor, soţul neproprietar asupra
terenului având un drept de superficie, respectiv drept de proprietate comună în
devălmăşie asupra construcţiei şi un drept de folosinţă asupra porţiunii din teren
aferentă construcţiei2.
d) În cazul în care unul dintre soţi ridică acea construcţie cu mijloace proprii, pe
terenul proprietate a celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun
propriu al soţului constructor, care este titularul unui drept de superficie ce grevează
dreptul de proprietate asupra terenului, al cărui titular rămâne, pe mai departe, celălalt
soţ.
e) Dacă o construcţie este edificată de unul din soţi cu mijloace proprii pe terenul
celuilalt soţ, dar fără consimţământul acestuia sau chiar împotriva voinţei sale, soţul
constructor este de rea-credinţă, nedobândind dreptul de superficie şi urmează a se
aplica dispoziţiile art. 494 C.civ.
f) Când construcţia este edificată de către unul din soţi cu mijloace proprii pe terenul
proprietate comună a ambilor soţi, dacă a existat şi consimţământul celuilalt soţ,
construcţia rămâne bun propriu al soţului constructor. Dacă nu a avut şi consim-
ţământul celuilalt soţ sau a construit chiar împotriva voinţei acestuia, soţul constructor
are numai drepturile izvorâte din art. 494 C.civ.
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2065/1956, L.P. nr. 6/1957, p. 727; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1457/1956,
L.P. nr. 6/1957, p. 750; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 70/1960, L.P. nr. 10/1960, p. 98; S. B r ă d e a n u , notă, L.P. nr.
6/1957, p. 750; D. R i z e a n u , Observaţii pe marginea deciziei de îndrumare nr. 13/1959 a Plenului Tribunalului Suprem cu privire
la aplicarea dispoziţiei art. 494 din Codul civil, L.P. nr. 10/1961, p. 674.
2
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 19/1960, L.P. nr. 9/1960, p. 50-60; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 566/
1979, C.D. 1979, p. 15; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1261/1982, R.R.D. nr. 7/1983, p. 58.
• Construcţii edificate de soţi pe terenul proprietatea unei terţe persoane
Dacă soţii constructori au fost de bună-credinţă, proprietarul terenului nu este în
drept să ceară dărâmarea construcţiei, ci este obligat să păstreze construcţia şi să-i
despăgubească pe constructori, la alegerea sa, cu echivalentul valoric al materialelor
şi cu preţul muncii sau cu sporul de valoare adus fondului prin edificarea construcţiei.
Contravaloarea materialelor şi preţul manoperei urmează a fi calculate avându-se în
vedere preţurile din momentul edificării construcţiei, şi nu acelea din momentul
procesului dintre constructor şi proprietarul terenului1.
În ceea ce ne priveşte, împărtăşim opinia – exprimată în literatura juridică2 –
potrivit căreia, constructorul pe terenul altei persoane are un drept de proprietate
rezolubilă, deci un drept de proprietate afectat de un eveniment viitor şi nesigur, şi
anume manifestarea de voinţă a proprietarului terenului, care apare, astfel, ca o
adevărată condiţie rezolutorie3.
În concluzie, soţii care au construit în timpul căsătoriei pe terenul proprietatea unui
terţ au un drept de proprietate rezolubilă în devălmăşie, cu caracteristicile pe care
le-am precizat mai sus. În cazul în care proprietarul terenului exercită împotriva lor o
acţiune petitorie izvorâtă din accesiune, raporturile dintre soţii constructori şi
proprietarul terenului se vor soluţiona după cum ei au fost constructori de bună sau
rea-credinţă, după distincţiile prevăzute de art. 494 C.civ.
• Construcţiile edificate de concubini
Bunurile dobândite pe durata concubinajului vor fi proprietatea aceluia care le-a
achiziţionat, în afara cazului în care, la dobândirea lor a contribuit şi celălalt
concubin, când fiecare va avea o cotă de proprietate proporţională cu contribuţia sa,
care va trebui dovedită, nefiind prezumată4.
• Dreptul de folosinţă asupra locuinţei
Deşi natura juridică a dreptului de folosinţă asupra locuinţei este controversată,
substanţa sa patrimonială fiind în afară de orice îndoială, se pune problema încadrării
într-una din cele două categorii de bunuri ale soţilor. În cazul contractelor de

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 723/1979, C.D. 1979, p. 51.
2
A se vedea: C. S t ă t e s c u , În legătură cu practica judiciară privind partajul unor construcţii clădite fără autorizaţia legală,
R.R.D. nr. 12/1982, p. 21 şi urm.; C. B î r s a n , Regimul juridic al …, op. cit., p. 36-37.
3
A se vedea C. B î r s a n , Regimul juridic al …, op. cit., p. 37.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2581/1974, Repertoriu II, p. 31; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1047/1979,
C.D. 1979, p. 146; D. R a d u , Examen teoretic al practicii judiciare privind unele probleme de drept civil şi al familiei, R.R.D. nr.
9/1984, p. 47-54.
închiriere accesorii contractului de muncă, drepturile celorlalţi membrii ai familiei
(inclusiv ale soţului) sunt derivate din dreptul titularului contractului de închiriere.
Este vorba, aşadar, de o stare de indiviziune sui generis1, ale cărei subiecte sunt toţi
membrii familiei, fără însă a fi stabilită vreo cotă-parte cuvenită fiecăruia, chiar şi
atunci când împărţirea în fapt a locuinţei ar fi posibilă.
Noua lege a locuinţei (Legea nr. 114/1996, republicată2) aduce unele nuanţări
drepturilor locative deţinute în temeiul acestui act normativ şi stabileşte condiţii de
continuarea locaţiunii în favoarea unor alte persoane şi în cazuri limitativ
determinate de legiuitor. Astfel, drept locativ dobândeşte, potrivit prevederilor art.
21 lit. k) din lege, atât titularul contractului de închiriere, cât şi alte persoane care
locuiesc împreună cu acesta.
Nici în această nouă reglementare, considerăm noi, nu se poate aprecia că dreptul
de folosinţă a locuinţei este bun comun3.
În privinţa contractului de închiriere supus dispoziţiilor Codului civil (art. 1410 şi
urm.), dreptul de folosinţă asupra locuinţei poate fi categorisit ca bun propriu sau
comun după cum contractul a fost încheiat înainte sau în timpul căsătoriei4.
c) Sumele economisite, depuse la C.E.C. sau la bănci. S-a impus
opinia, justificată în ceea ce ne priveşte, potrivit căreia aceste sume
sunt bunuri comune5, dacă sunt depuse în timpul căsătoriei, indiferent
dacă sunt numai pe numele unuia dintre soţi sau al amândurora, cu
excepţia cazului când se încadrează în vreuna din categoriile de bunuri
prevăzute de art. 31 C.fam. ca bunuri proprii.
Unele precizări credem că s-ar mai impune, cu atât mai mult cu cât practica judi-
ciară s-a confruntat cu asemenea cazuri, relative la sumele de bani depuse de către
soţi la C.E.C. pe numele copiilor şi caracterul câştigurilor obţinute din aceste sume.
Curtea Supremă de Justiţie6 s-a pronunţat, corect considerăm noi, în sensul că, dacă
soţii au depus aceste sume pe numele copiilor, doar în speranţa că, astfel, şansele
de câştig vor fi mai mari, atunci sumele de bani nu au ieşit din patrimoniul comun;
1
A se vedea P. A n c a , Încheierea căsătoriei …, op. cit., p. 105.
2
M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997.
3
În acelaşi sens, I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 131.
4
A se vedea P. A n c a , Încheierea căsătoriei …, op. cit., p. 105.
5
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2016/1976, C.D. 1976, p. 163; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1309/1976,
C.D. 1976, p. 170.
6
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, nr.
58/1968, decizia civilă nr. 132/1991, Dreptul nr. 6/1992, p. 84.
dacă, însă, prin depunerea acelor sume, soţii au avut intenţia de a-i gratifica pe
copii, actul lor echivalează cu un dar manual, iar sumele de bani sunt, de la data
depunerii lor, proprietatea minorilor. Funcţie de natura actului juridic pe care soţii
l-au efectuat, în contextul celor deja menţionate, se va stabili şi caracterul
câştigurilor.
d) Câştiguri la diferite sisteme de loterie şi pe librete C.E.C.
Hotărâtoare în realizarea câştigurilor nu este, în opinia noastră, provenienţa sumei
cu care s-a jucat şi câştigat, ci hotărârea de a juca şi şansa, motiv pentru care conside-
răm că bunurile câştigate în acest mod trebuie considerate ca fiind proprii ale aceluia
dintre soţi care le-a câştigat. Fac excepţie câştigurile pe librete C.E.C. de o valoare
mai mare, a căror provenienţă se poate cu uşurinţă determina. Câştigul realizat în
acest fel va avea acelaşi regim juridic cu cel al sumelor depuse pe livret1.
e) Fructele şi productele. În ceea ce priveşte fructele bunurilor comune, făcându-se
aplicarea regulii accesiunii, instituită de art. 483 C.civ., nu au existat discuţii în
literatură; fără nicio îndoială, fructele bunurilor comune au fost, la rândul lor,
considerate bunuri comune.
Păreri contradictorii au existat în legătură cu fructele bunurilor proprii.
În ceea ce ne priveşte, împărtăşim opinia potrivit căreia fructele urmează soarta
bunului care le-a produs, cu amendamentul, exprimat în literatura juridică2, că ele
urmează a fi, totuşi, considerate bunuri comune, dacă sunt rezultatul muncii comune a
soţilor3.
În ceea ce priveşte productele, ele sunt considerate bunuri comune sau proprii după
categoria de bunuri care le-a produs, întrucât reprezintă valoarea de înlocuire a
bunurilor respective4, consumând însăşi substanţa acestora.
3.2.4. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune
Drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt circumscrise de prevederile art. 35
C.fam., potrivit cărora: „(1) Soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune
şi dispun tot astfel de ele. (2) Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi,
1
Pentru mai multe amănunte, a se vedea P. P o p ovici, Natura juridică a câştigurilor realizate la diferite sisteme de joc de
noroc, Dreptul nr. 5/2003, p. 83 şi urm.
2
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 144-145.
3
Într-o decizie de speţă s-a considerat că, în cazul unui teren aflat în coproprietatea mai multor persoane, fructele produse pe acel
teren nu vor fi incluse în masa partajabilă, dacă sunt rezultatul muncii depuse numai de către unul dintre coproprietari, ele urmând a
profita numai acestuia. Pentru ca acele fructe să profite şi celorlalţi, aceştia urmează să facă dovada că au cerut şi ei să muncească
terenul, dar au fost împiedicaţi. În acest sens, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 777/1984, nepublicată.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 72/1972, citată; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2135/1979, R.R.D. nr. 4/1980,
p. 61; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 136; E. F l o r i a n , op. cit., p. 108.
este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre
soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte
din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ”.
a) Actele de administrare. Actele de administrare sunt acelea prin care bunurile se
întreţin şi se pun în valoare, ca, de pildă: contractul de închiriere pe o durată
determinată1, acţiunea în evacuare2, contractul de repararea unui imobil etc.
b) Actele de folosinţă. Conceptul de acte de folosinţă la care se referă, în al doilea
rând, textul art. 35 alin. (1) C.fam. cuprinde, în conţinutul său, atât facultatea folosirii
în natură a bunurilor comune, cât şi aceea de a culege şi percepe fructele pe care
bunurile le produc3.
c) Actele de conservare. Codul familiei nu face nicio referire la o atare categorie de
acte. În practica judiciară s-a hotărât4 că astfel de acte pot fi făcute de oricare dintre
soţi, chiar dacă celălalt se opune, întrucât profită masei de bunuri ce alcătuiesc
comunitatea.
d) Actele de dispoziţie. În categoria acestora se cuprind atât actele de dispoziţie juri-
dică, ca cele de înstrăinare sau cele de grevare a unui bun, de renunţare la un drept
patrimonial, cât şi cele de dispoziţie materială asupra bunului, precum şi actele de
consumare, de stabilire a destinaţiei lor economice, de transformare a lor etc.
e) Prezumţia de mandat tacit reciproc. Exercitând acte de administrare, de folosinţă
şi de dispoziţie, oricare dintre soţi este prezumat că are mandat din partea celuilalt soţ
[art. 35 alin. (2) C.fam.], astfel că el lucrează nu numai în numele său, ci şi al
celuilalt.
Această prezumţie are un caracter relativ, ceea ce înseamnă că soţul neparticipant la
actul juridic respectiv poate face dovada că s-a opus la încheierea acestuia, fapt ce va
duce la anularea sa.

1
A se vedea: C. S t ă t e s c u , Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, E.D.P., Bucureşti, 1970, p.
237-238; P. A n c a , Drepturile soţilor cu privire la bunurile lor comune, R.R.D. nr. 9/1976, p. 18.
2
Trib. reg. Iaşi, decizia civilă nr. 621/1966, R.R.D. nr. 5/1968, p. 129, cu notă de Sp. P r o c a ; Trib. Cluj, decizia civilă nr.
347/1957, L.P. nr. 12/1957, p. 1503, cu notă de C. Iluţiu,
S. Ş e r b ă n e s c u ; A. S i t a r u , În legătură cu dreptul soţilor de a administra şi de a folosi împreună bunurile comune, R.R.D. nr.
5/1976, p. 26-29. În sensul că nici unul dintre soţi nu poate introduce acţiune în evacuarea celuilalt atunci când se ivesc dificultăţi
în legătură cu exercitarea posesiei, a folosinţei sau a dispoziţiei, a se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1581/1979,
R.R.D. nr. 1/1980, p. 62.
3
În privinţa neînţelegerilor dintre soţi privind folosinţa bunurilor comune, a se vedea Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr.
966/1972, R.R.D. nr. 4/1973, p. 174; Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru
organizarea judecătorească, nr. 58/1968, decizia nr. 89/1972, cu notă de R. P e t r e s c u , R.R.D. nr. 8/1973, p. 128.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1315/1972, C.D. 1972, p. 212.
Prezumţia de mandat tacit va putea fi chiar înlăturată prin convenţia soţilor, însă nu
în general şi definitiv, ci pentru fiecare act în parte, fiindcă altfel ar însemna să se
modifice, prin convenţia soţilor, însuşi regimul juridic impus de lege în privinţa
comunităţii matrimoniale, ceea ce este inadmisibil. Evident că o astfel de modificare
cu atât mai mult nu poate fi făcută prin actul unilateral al unuia din soţi1.
• Limitele mandatului tacit reciproc
- Limitele legale ale mandatului tacit
O primă limitare, pe care art. 35 alin. (2) C.fam. o prevede expres, este în privinţa
terenurilor sau a construcţiilor care, dacă fac parte din categoria bunurilor comune, nu
vor putea fi înstrăinate sau grevate2 de niciunul dintre soţi fără consimţământul expres
al celuilalt. Raţiunea instituirii unei asemenea limitări se găseşte în importanţa acestor
acte juridice, ce produc efecte notabile relativ la comunitatea matrimonială.
În fine, deşi s-a acreditat ideea că, de lege lata, necesitatea consimţământului
expres nu poate fi extinsă şi la bunuri mobile, chiar dacă sunt de valoare deosebită,
socotim, alături de alţi autori3, că, cel puţin de lege ferenda, o atare soluţie s-ar
impune, întrucât unele bunuri mobile au, prin valoarea lor ridicată, aceeaşi însem-
nătate (dacă nu cumva superioară – de exemplu, o operă de artă) ca bunurile imobile.
O a doua limitare a mandatului tacit reciproc, neprevăzută expres de lege, dar care
rezultă implicit din interpretarea textelor, priveşte actele cu titlu gratuit între vii. S-a
hotărât că, dacă un soţ dispune cu titlu gratuit de un bun comun, existenţa con-
simţământului celuilalt soţ nu se prezumă, întrucât prin astfel de acte se ajunge la
micşorarea comunităţii de bunuri4.
Oricare dintre soţi însă poate efectua, fără consimţământul celuilalt, daruri manuale
care, prin valoarea lor redusă, nu afectează comunitatea matrimonială.
- Limitări ale mandatului tacit reciproc prin voinţa soţilor

1
A se vedea M. E l i e s c u , op. cit., p. 319.
2
Contractul de garanţie ipotecară asupra unui imobil bun comun, încheiat de unul dintre soţi fără consimţământul celuilalt,
este lovit de nulitate, deoarece încalcă prevederile art. 35 alin. (2) teza a II-a C.fam., chiar dacă ipoteca a fost intabulată în cartea
funciară (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 419/2000, Dreptul nr. 7/2001, p. 215).
3
A se vedea D. R i z e a n u , A. L e s v i o d a x , C. O p r i ş a n , I. B ă c a n u , M. I o n e s c u , Consideraţii pe marginea unor probleme
de drept civil, de familie, R.R.D. nr. 7/1968, p. 108.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2267/1974, R.R.D. nr. 8/1975, p. 67. S-a susţinut, cu deplin temei, că prezumţia
instituită de art. 35 alin. (2) C.fam. nu se aplică nici în cazul liberalităţilor şi nici în cel al actelor dezinteresate (între vii). A se
vedea: L. M i h a i , Este aplicabilă şi actelor dezinteresate prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi?, R.R.D. nr. 8/1984, p.
44-47;
I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 142.
Soţii pot conveni ca anumite acte juridice care ar putea fi încheiate numai de către
unul dintre soţi, în virtutea mandatului tacit reciproc, să fie îndeplinite numai cu
consimţământul expres al ambilor.
Acţiunea în revendicare1.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, atunci când procesul se poartă cu privire la
bunuri imobile, ambii soţi trebuie să participe ca părţi atât în situaţia în care sunt
reclamanţi, cât şi atunci când sunt pârâţi.
• Cazuri speciale de exercitarea mandatului tacit reciproc
a) Despărţirea în fapt a soţilor. Cu toate că în literatura juridică s-a susţinut că,
întrucât legea nu face în această privinţă nicio distincţie (fiindcă ubi lex non distinguit
nec nos distinguere debemus), mandatul tacit, prezumat de legiuitor, funcţionează pe
toată durata căsătoriei, chiar dacă soţii trăiesc despărţiţi, practica judiciară, în mod
întemeiat socotim noi, a consacrat punctul de vedere opus, în sensul că, în perioada
despărţirii în fapt a soţilor (şi cu atât mai mult dacă este introdusă acţiunea de divorţ),
consimţământul nu mai poate fi presupus, ci trebuie dovedit2.
b) Dispariţia unui soţ sau punerea sub interdicţie. Dreptul de reprezentare pe care
soţii îl au între ei nu se stinge în situaţiile amintite, neputându-se face analogie cu
situaţia despărţirii în fapt a soţilor.
Actele de dispoziţie vor putea fi încheiate de tutore sau de curator numai cu con-
simţământul expres al celuilalt soţ şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare
(art. 129 şi art. 147 C.fam.).
c) Rectificarea datei morţii sau anularea hotărârii declarative de moarte.
Întrucât data morţii stabilită printr-o hotărâre judecătorească poate fi rectificată,
după cum, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declararea morţii,
se poate constata că persoana declarată moartă este în viaţă, se pot ivi situaţii când,
retroactiv, o persoană necăsătorită apare ca fiind căsătorită sau invers, situaţii care au
anumite implicaţii şi în privinţa exercitării mandatului tacit prezumat de lege.
Iniţial, persoana care a încheiat actul avea calitatea de persoană căsătorită, iar,
ulterior, ea apare retroactiv ca persoană necăsătorită. Actele de dispoziţie încheiate cu
1
Pentru o analiză amănunţită a problematicii acţiunii în revendicare, cu privire specială asupra posibilităţii intentării ei de
către un singur coindivizar sau doar cu respectarea regulii unanimităţii, a se vedea: D. C h i r i c ă , Posibilitatea exercitării acţiunii
în revendicare de către un singur coindivizar, Dreptul nr. 1/1998, p. 23-30; I. L u l ă , Opinii privitoare la posibilitatea exercitării
acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar, Dreptul nr. 4/2002, p. 75-84.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 534/1975, C.D. 1975, p. 150; decizia nr. 2267/1974, R.R.D. nr. 8/1975, p. 67; decizia
civilă nr. 1153/1978, R.R.D. nr. 1/1979, p. 51; decizia nr. 640/1982, C.D. 1982, p. 126-127. A se vedea şi R. D u m i t r u ,
Prezumţia de mandat tacit de vânzare a bunurilor comune mobile în cazul soţilor despărţiţi în fapt, R.R.D. nr. 4/1977, p. 24.
privire la bunuri care, la acea dată, apăreau ca bunuri comune vor fi considerate
valabile, fie că au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale privind consim-
ţământul soţilor, fie că nu.
Într-o a doua situaţie, persoana care a încheiat actul apărea ca o persoană necăsă-
torită, iar, ulterior, ea are retroactiv calitatea de persoană căsătorită. Actele încheiate,
în acest caz, cu privire la bunurile aparţinând comunităţii ar urma să fie anulate, dacă
bunurile se încadrează în categoria acelora pentru valabilitatea cărora era nevoie de
consimţământul expres al celuilalt soţ. Având în vedere însă aparenţa creată, terţul cu
care s-a contractat se afla într-o eroare comună, invincibilă, astfel că, nefiind de
rea-credinţă, el este apărat de o eventuală acţiune în anularea acelui act (error
communis facit ius).
• Sancţiunile aplicabile actelor încheiate cu încălcarea prevederilor art. 35 C.fam.
În opinia care a beneficiat de cea mai largă susţinere1 (probabil şi ca urmare a
adoptării ei de către fostul Tribunal Suprem2), s-a acreditat ideea nulităţii relative şi
integrale a actelor de dispoziţie încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2)
partea finală din Codul familiei, cu motivarea, în esenţă, că este vorba despre „o
nulitate de protecţie” a soţului care nu şi-a exprimat consimţământul, singurul în
măsură să invoce dispoziţiile art. 35 alin. (2) C.fam., putând însă şi să confirme
expres sau tacit actul juridic.
Alţi autori au susţinut şi teza nulităţii absolute3.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că un act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor
art. 35 alin. (2) C.fam. este lovit de nulitatea absolută. Argumentele pe care ne
sprijinim ideea sunt, cel puţin în parte, altele decât cele exprimate în literatura juridică.
Legiuitorul nu numai că a preferat regimul comunităţii de bunuri în devălmăşie a
soţilor celui al separaţiei de bunuri, dar i-a conferit un caracter imperativ prin regle-
mentările consacrate, impunându-l ca atare. Literatura juridică este unanimă în a

1
A se vedea: D. R i z e a n u , D. P r o t o p o p e s c u , op. cit., p. 66; T.R. P o p e s c u , Dreptul familiei, vol. I, Bucureşti, 1960, p.
233-234; C. O p r i ş a n , Probleme ale lichidării comunităţii de bunuri a soţilor, L.P. nr. 4/1960, p. 57; C. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p.
84; M. E l i e s c u , op. cit., p. 325-327; D. R i z e a n u , Consideraţii în legătură cu caracterul nulităţii actelor de dispoziţie încheiate
de unul din soţi cu privire la anumite bunuri comune, J.N. nr. 2/1965, p. 49-54; V. P a n ţ u r e s c u , Câteva probleme privind
regimul juridic al bunurilor comune, J.N. nr. 7/1963, p. 103-104; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1100/1992, în D. C r i ş u ş.a.,
Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română, vol. II, 1989-1994, Ed. Argessis, Bucureşti, 1995, p. 139.
2
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 18/1963, C.D. 1963, p. 27.
3
A se vedea: C. S a s u , Valabilitatea actelor de dispoziţie făcute de unul din soţi asupra bunurilor comune fără
consimţământul expres al celuilalt soţ, J.N. nr. 1/1962, p. 94-98; Al. B a c a c i , Raporturile..., op. cit., p. 73-79; idem, Sancţiunea
actelor juridice de dispoziţie cu privire la imobilele bunuri comune, încheiate de unul dintre soţi fără consimţământul expres al
celuilalt soţ, R.R.D. nr. 11/1985, p. 36-37; T. B o d o a ş c ă , Opinii referitoare la nulitatea actelor juridice prin care sunt
nesocotite unele dispoziţii legale privind reginul juridic matrimonial, R.R.D. nr. 9/2004, p. 70 şi urm.
considera că prevederea din art. 30 alin. (1) C.fam. este numai o dispoziţie de
principiu ce se realizează prin celelalte reglementări privind raporturile patrimoniale
dintre soţi cuprinse de art. 30-36 C.fam. În aceste condiţii, dispoziţia din art. 30 alin.
(2) C.fam., prin care se instituie sancţiunea nulităţii absolute pentru orice convenţie
contrară comunităţii de bunuri, priveşte toate actele juridice încheiate cu încălcarea
oricăreia din dispoziţiile ce organizează comunitatea matrimonială1. Dacă nulitatea
instituită prin art. 30 alin. (2) C.fam. vizează orice convenţie încheiată între soţi, între
aceştia şi terţe persoane, prin care se eludează dispoziţiile relative la comunitatea
matrimonială, nu ar exista motive ca această sancţiune să nu se aplice convenţiilor
încheiate cu încălcarea prevederilor art. 35 alin. (2) partea finală din Codul familiei2.
Pe de altă parte, acceptând teza nulităţii relative, acţiunea în anulare a soţului
neparticipant la încheierea actului juridic apare ca inadmisibilă după regulile consa-
crate în materia nulităţilor3. În plus, având în vedere că, de cele mai multe ori, o
asemenea acţiune se intentează după desfacerea căsătoriei (când relaţiile dintre soţi
sunt deteriorate), dacă s-ar accepta că este vorba de nulitate relativă, termenul de
prescripţie ar fi, în majoritatea situaţiilor, împlinit.
Desigur, problema sancţiunilor aplicabile în cazul depăşirii mandatului tacit
reciproc nu trebuie limitată numai la domeniul specific al reglementărilor din Codul
familiei, fiind necesar a se avea în vedere şi sancţiunile de drept penal, în cazul
săvârşirii infracţiunilor de furt între soţi şi de abuz de încredere.
3.2.5. Datoriile comune ale soţilor
Potrivit dispoziţiilor art. 32 C.fam., „Soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;
b) obligaţiile ce au contractat împreună;
c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale
căsniciei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul din soţi a unor bunuri
proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.”
a) Cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune [art. 32 lit. a) C.fam.].

1
A se vedea: M. E l i e s c u , op. cit., p. 176; T.R. P o p e s c u , op. cit., vol. I, p. 160; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 120.
2
Pentru detalii, a se vedea Al. B a c a c i , Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986,
p. 75-77.
3
A se vedea C. S a s u , op. cit., p. 96; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 2207/1967, R.R.D. nr. 6/1968, p. 162.
Din această categorie fac parte cheltuielile făcute pentru conservarea, întreţinerea
şi repararea bunurilor comune. Deşi textul vorbeşte numai de cheltuielile făcute cu
administrarea bunurilor comune, tot în această categorie trebuie incluse şi cheltuielile
făcute cu însăşi dobândirea lor.
S-a apreciat în doctrină că, întrucât textul legii menţionează cheltuielile „făcute”,
nu este suficient numai ca scopul sau cauza impulsivă să fie o cheltuială de
administrarea bunurilor comune, ci este necesar ca acest scop să fie îndeplinit .
Analizând dispoziţiile art. 32 C.fam., se poate formula concluzia că legiuitorul,
pentru a determina care anume obligaţii urmează a fi satisfăcute din bunurile comune, a
folosit, în principal criteriul naturii acestora, dar şi pe cel al modului de contractare.
Astfel, pe de o parte, se menţionează cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor
comune sau obligaţiile privind nevoile obişnuite ale căsniciei, iar, pe de altă parte,
obligaţiile „contractate împreună” sau de „fiecare din soţi”.
b) Obligaţiile contractate de soţi împreună [art. 32 lit. b) C.fam.]
Trebuie considerate comune, potrivit art. 32 lit. b)
C.fam., acele obligaţii pentru asumarea cărora art. 35 alin. (2) C.fam. cere parti-
ciparea efectivă a soţilor la încheierea actului juridic pentru a-şi exprima un consim-
ţământ expres. Dacă s-ar accepta ideea că dispoziţiile art. 35 lit. b) C.fam. vizează
orice fel de obligaţii, indiferent de cauza lor, cu singura condiţie de a fi asumate de
soţi împreună, înseamnă că soţii pot, prin convenţii încheiate cu terţe persoane, să
prejudicieze interesele comunităţii de bunuri, ceea ce nu este admisibil1.
Legiuitorul menţionând că este vorba despre obligaţii contractate, înseamnă că vor
intra în această categorie nu numai obligaţiile asumate prin acte juridice bilaterale, ci
şi cele constatate prin acte juridice unilaterale, întrucât legea prezumă că s-au făcut în
interesul comun al căsniciei2.
c) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite
ale căsătoriei [art. 32 lit. c) C.fam.]
Scopul pentru care sunt contractate aceste datorii este elementul determinant în
considerarea lor ca datorii comune. Aceste obligaţii îşi pot avea originea fie într-un
act juridic unilateral, fie într-unul bilateral, însă asumate de un singur soţ, fiindcă

1
A se vedea: M. E l i e s c u , op. cit., p. 176; P. A n c a , Încheierea căsătoriei …, op. cit., p. 87-88;
M. M u r e ş a n , Familia …, op. cit., p. 115; Al. B a c a c i , Relaţiile …, op. cit., p. 150.
2
A se vedea: M. E l i e s c u , op. cit., p. 292-293; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 164-165.
dacă ar fi contractate de ambii soţi, ar face parte din categoria celor reţinute de art. 32
lit. b) C.fam.
Dintre „nevoile obişnuite ale căsătoriei”, aflate, evident, în permanentă schimbare
în funcţie de evoluţia societăţii, fac parte: procurarea de alimente, plata taxelor şi a
impozitelor, cheltuielile făcute cu achiziţionarea obiectelor casnice, pentru medica-
mentele necesare tratării unor boli de care suferă un membru al familiei şi chiar şi
cele făcute cu procurarea unor obiecte de uz personal (îmbrăcăminte etc.), deşi
acestea din urmă sunt bunuri proprii [art. 31 lit. c) C.fam.].
d) Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri
proprietate publică [art. 32 lit. d) C.fam.]
Categoria de obligaţii la care se referă art. 32 lit. d) C.fam. nu izvorăşte din acte
juridice reprezentând manifestări licite de voinţă, ci îşi au sursa în comiterea, de către
unul dintre soţi, a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii avutului public.
Considerăm şi noi, alături de alţi autori1, că, de lege ferenda, o atare răspundere se
impune a fi instituită nu numai pentru ipoteza însuşirii unor bunuri aparţinând
proprietăţii publice, ci şi în cazul bunurilor proprietate privată, cu atât mai mult cu cât
legea fundamentală ocroteşte şi garantează în mod egal proprietatea, indiferent de
titular.
3.2.5.1. Regimul juridic al datoriilor comune ale soţilor
Aşa cum rezultă din prevederile art. 33 şi 34 C.fam., există o corespondenţă între
natura creanţei şi categoria de bunuri din care poate fi satisfăcută. Bunurile comune
nu pot fi urmărite decât de creditorii comuni ai soţilor. Creditorii personali se pot
îndrepta, în principiu, numai asupra bunurilor proprii ale soţului debitor, însă, dacă
acestea sunt neîndestulătoare, ei pot cere împărţirea bunurilor comune în proporţia
necesară pentru acoperirea creanţei lor. Se observă că nu se realizează o abatere de la
regulă fiindcă, în măsura în care bunurile comune s-au împărţit, ele au devenit proprii
ale soţului debitor şi astfel pot fi urmărite de creditorii personali.
La rândul lor, creditorii comuni ai soţilor îşi pot îndrepta pretenţiile şi asupra
bunurilor proprii ale acestora, dacă cele comune nu sunt îndestulătoare pentru satis-
facerea creanţelor lor.

1
A se vedea P. A n c a , Încheierea căsătoriei …, op. cit., p. 138.
Această ordine de urmărire a bunurilor soţilor are un caracter imperativ şi, prin
urmare, nu se pot accepta abateri de la ea, nici în cazul în care obligaţia ar fi solidară.
Contribuţia soţilor la datoriile comune în timpul căsătoriei trebuie să fie egală. Cu
ocazia împărţirii bunurilor comune se va stabili şi contribuţia la datoriile comune,
desigur, proporţională cu partea din comunitate cuvenită fiecărui soţ.
3.2.6. Aspecte patrimoniale în dreptul familiei derivând din Legea nr. 31/19901
privind societăţile comerciale
Soţii pot fi asociaţi sau, respectiv, acţionari în orice tip de societate comercială.
O primă situaţie ce poate apărea este aceea în care ambii soţi participă cu bunuri
comune la constituirea sau la majorarea capitalului social al unei societăţi comerciale.
Profitul2 obţinut din activitatea comercială, precum şi cota-parte ce revine soţilor
asociaţi în cazul excluderii sau al retragerii din societate ori în cazul dizolvării
societăţii comerciale vor fi bunuri comune.
A doua situaţie este aceea în care numai unul dintre soţi participă la constituirea
capitalului social al unei societăţi comerciale cu bunurile comune.
Soluţia diferă după cum bunul comun este unul mobil sau imobil.
a) Când este vorba de un bun mobil, actul prin care bunul este adus la capitalul social
poate fi încheiat de către soţul asociat sau acţionar fără consimţământul celuilalt soţ
în baza mandatului tacit instituit prin art. 35 alin. (2) C.fam. În acest caz însă,
beneficiile obţinute şi cota-parte ce se cuvine soţului asociat la dizolvarea societăţii
sau la retragerea ori la excluderea sa din societatea comercială vor fi tot bunuri
comune, întrucât sunt dobândite în timpul căsătoriei, ca fructe civile ale unor bunuri
comune.
b) Când bunul comun adus la capitalul social este imobil, unul dintre soţi nu va putea
dispune de el fără consimţământul expres al celuilalt.
Dacă acest consimţământ a fost obţinut, iar bunul a intrat în patrimoniul societăţii
comerciale în mod valabil, profitul şi sumele acordate la dizolvarea societăţii comer-
ciale vor fi bunuri comune.
Relativ la profitul obţinut, urmează a se face distincţie asemănătoare aceleia care
apare în doctrină în legătură cu salariul.Cât timp profitul nu a fost încasat, soţul

1
Republicată (M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004).
2
Prin Legea nr. 161/2003, referitor la societăţile comerciale, s-a înlocuit noţiunea de beneficiu cu cea de profit.
asociatului nu le poate revendica, pentru că dreptul la dividende este unul social,
fundamental al fiecărui asociat şi nu poate fi înstrăinat decât prin convenţia părţilor1.
După încasarea lor de către soţul asociat, profitul intră în patrimoniul comun al
soţilor.
În cazul în care asociatul a dispus de bunul comun fără consimţământul soţului,
clauza corelativă din contractul de societate va fi lovită de nulitate absolută, întrucât au
fost încălcate limitele mandatului tacit reciproc prevăzute expres în Codul familiei.

3.2.7. Împărţirea bunurilor comune ale soţilor


a) Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
În timpul căsătoriei, împărţirea bunurilor are caracter de excepţie, putându-se face
la cererea unuia dintre soţi sau a creditorilor personali ai soţilor, însă numai pentru
„motive temeinice”. Legiuitorul nu determină ce se va înţelege prin „motive
temeinice”, clarificarea conţinutului acestei noţiuni rămânând în sarcina doctrinei şi a
practicii judiciare.
• Împărţirea cerută de unul dintre soţi
Aşa cum rezultă din prevederile art. 36 alin. (2) C.fam., bunurile comune se pot
împărţi la cererea unuia dintre soţi, pentru motive temeinice, fie în întregime, fie
numai în parte. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, iar cele care nu au fost
împărţite, precum şi cele care se vor dobândi ulterior, rămân bunuri comune.
Practica judiciară a apreciat, în diferitele soluţii de speţă, că este, spre exemplu,
motiv temeinic împiedicarea, după despărţirea în fapt, a unui soţ de către celălalt de a
participa la folosirea sau la administrarea bunurilor comune2. Simpla despărţire în fapt
nu constituie un motiv temeinic pentru împărţirea bunurilor comune, decât coroborată
cu alte împrejurări, ca aceea că unul dintre soţi înstrăinează sau distruge bunurile
comune rămase în posesia sa sau le ascunde cu intenţia de a şi le însuşi3. Reprezintă,
de asemenea, împrejurare de natură a justifica împărţirea bunurilor comune în timpul
căsătoriei, faptul că sumele de bani ce constituie bun comun sunt depuse la C.E.C. pe
numele unuia din soţi, care-l împiedică pe celălalt să le folosească pentru nevoile

1
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 191/1996, B.J.C.D. 1996, op. cit., p. 218.
2
Trib. reg. Bucureşti, decizia nr. 1219/1959, L.P. nr. 11/1959, p. 97.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 769/1969, C.D. 1969, p. 172; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 138/1971, C.D.
1993, p. 133; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2091/1981, R.R.D. nr. 9/1982, p. 66; T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr.
408/1990, în I. M i h u ţ ă , C.P.J. 1990, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1991, p. 26.
căsniciei1, sau că, după despărţirea în fapt, prin alungarea de la domiciliu a soţiei,
soţul trăieşte în concubinaj cu o altă femeie în casa construită în timpul căsătoriei2.
Folosirea, după separaţia în fapt, înstrăinarea, degradarea bunurilor comune de
către unul din soţi sunt considerate „motive temeinice”, justificând împărţirea
bunurilor comune în timpul căsătoriei3.
Fostul Tribunal Suprem s-a pronunţat în sensul că, în cazul săvârşirii de către unul
dintre soţi a infracţiunilor de furt sau de abuz de încredere, cererea de împărţire a
bunurilor comune este justificată prin existenţa hotărârii de condamnare4.
Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face numai prin hotărâre
judecătorească. Convenţia soţilor în această privinţă este inadmisibilă, fiind lovită de
nulitate absolută5.
„În timpul căsătoriei” reprezintă perioada la care se referă art. 36 alin. (2) C.fam. şi
înseamnă intervalul cuprins între încheierea căsătoriei şi rămânerea irevocabilă a
hotărârii de divorţ6.
• Împărţirea cerută de creditori
Astfel cum am arătat deja, creditorii personali ai unuia dintre soţi, în măsura în care
nu-şi pot satisface creanţa prin urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, pot cere
împărţirea bunurilor comune, pentru ca, partea ce va reveni soţului debitor, să poată fi
urmărită până la satisfacerea în întregime a creanţei.
Acest drept de urmărire, credem şi noi alături de alţi autori7, aparţine tuturor credi-
torilor personali, şi nu numai celor chirografari, întrucât legea nu face nicio distincţie8.
Creditorii personali vor putea cere împărţirea bunurilor comune numai în măsura
necesară acoperirii creanţei lor, ei fiind în acelaşi timp obligaţi să urmărească, în
prealabil, bunurile proprii ale soţului debitor, ordinea instituită de lege având un

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 802/1973, C.D. 1973, p. 249.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1738/1968, R.R.D. nr. 4/1969, p. 177.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 138/1971, R.R.D. nr. 10/1971, p. 168; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1862/1992, în
V. B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept …, p. 176-179; Trib. jud. Constanţa, decizia civilă nr. 159/1992, Dreptul nr. 5/1992, p.
82
4
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 7/1974, C.D. 1974, p. 49.
5
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 214/1966, J.N. nr. 5/1966, p. 152.
6
În literatura juridică s-a exprimat şi părerea, pe care n-o împărtăşim, în sensul că, după intentarea acţiunii de divorţ,
împărţirea bunurilor comune în temeiul art. 36 alin. (2) C.fam. nu mai poate avea loc, ea urmând a se face odată cu soluţionarea
acţiunii de divorţ, I.P. Filipescu,
A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 151.
7
A se vedea P. A n c a , Încheierea căsătoriei …, op. cit., p. 141.
8
În sens contrar, I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 167.
caracter imperativ, astfel că, dacă nici unul dintre soţi nu invocă beneficiul de
discuţiune, el va trebui ridicat de instanţă din oficiu1.
b) Împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei
La desfacerea căsătoriei, potrivit art. 36 alin. (1) C.fam., bunurile comune se pot
împărţi prin învoiala soţilor şi numai în cazul în care aceştia nu se înţeleg va hotărî
instanţa de judecată.
În ceea ce priveşte forma convenţiei pe care soţii pot să o încheie cu privire la
împărţirea bunurilor comune, legea nu distinge, astfel încât ea va trebui supusă nor-
melor dreptului comun, fără a se omite că, în unele cazuri, forma autentică a acesteia
este cerută ad validitatem.
• Stabilirea cotei cuvenite fiecărui soţ
Codul familiei nu prevede niciun criteriu după care instanţele judecătoreşti să
procedeze la stabilirea cotelor ce se cuvin soţilor din bunurile comune. Pornindu-se
de la existenţa relaţiilor de căsătorie, ca un prim criteriu, coroborat şi cu egalitatea
soţilor din toate punctele de vedere, concluzia ar putea fi stabilirea, în toate cazurile, a
unor cote egale pentru fiecare. Această concluzie nu poate fi acceptată, întrucât s-ar
putea ajunge la situaţia inechitabilă ca, oricât de mică ar fi contribuţia unui soţ la
dobândirea bunurilor comune sau chiar dacă aceasta ar lipsi în totalitate, el să bene-
ficieze, totuşi, de o cotă de jumătate din aceste bunuri. Criteriul care se impune a fi
folosit, acceptat fiind şi de practica noastră judecătorească, este acela al contribuţiei
efective a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, astfel încât, cu ocazia parta-
jului se poate ajunge la situaţia unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soţi să nu
primească nimic, atâta vreme cât nu a avut vreo contribuţie la dobândirea bunurilor2.
Tot practica judiciară a fost aceea care a stabilit că trebuie recunoscută şi contri-
buţia acelui soţ care nu a fost angajat şi nu a avut venituri, luându-se în considerare
munca depusă în gospodărie; tot astfel se va lua în calcul şi munca femeii pentru
creşterea copiilor3.
• Procedura împărţirii bunurilor comune
1
A se vedea M. E l i e s c u , op. cit., p. 377.
2
Fostul Tribunal Suprem s-a pronunţat în sensul că instanţele judecătoreşti nu trebuie să pornească „de la premisa că
drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt egale, potrivit art. 36 C.fam.; drepturile subiective sunt în funcţie de contribuţia
soţilor la achiziţionarea bunurilor comune (…). Numai în cazul în care contribuţia nu ar putea fi determinată, instanţa va fi
îndreptăţită să conchidă că părţile în cauză au drepturi egale” − secţia civilă, decizia nr. 865/1960, C.D. 1960, p. 28; Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 1542/1970, R.R.D. nr. 8/1971, p. 156.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 753/1980, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1990, p. 22; T.M.B., secţia a III-a
civilă, decizia nr. 1054/1992, cu notă de I. M i h u ţ ă , Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, Casa de editură şi presă
„Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 32-33.
Dispoziţiile legale care guvernează procedura de soluţionarea cererilor care au ca
obiect împărţirea bunurilor comune sunt cele de drept comun, respectiv art. 6731-67314
din Codul de procedură civilă1, la care se adaugă dispoziţiile Codului familiei şi ale
Codului civil (art. 728 şi urm.).
La început, se cuvine făcută precizarea că dreptul la acţiunea în împărţirea bunu-
rilor comune nu se prescrie2.
Instanţa competentă material este judecătoria, indiferent de valoarea masei parta-
jabile şi indiferent dacă împărţirea bunurilor comune se solicită concomitent cu
acţiunea principală de desfacerea căsătoriei sau separat3.
Potrivit art. 6736 din Codul de procedură civilă, dacă pentru formarea loturilor sunt
necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele, pentru care instanţa nu are date
suficiente, va pronunţa o încheiere prin care va stabili calitatea de copărtaşi a părţilor,
cotele ce li se cuvin, bunurile supuse împărţelii şi creanţele născute din starea de
proprietate comună pe care codevălmaşii le au unii faţă de alţii. Dacă, după
pronunţarea acestei încheieri şi înainte de darea hotărârii de împărţeală, se constată că
au fost omise unele bunuri, instanţa va putea da o nouă încheiere care va cuprinde
bunurile omise. Scoatere unui bun cuprins din eroare în masa de împărţit va putea fi
făcută de instanţă cu acordul codevălmaşilor. Toate aceste încheieri pot fi atacate cu
apel sau, după caz, cu recurs, odată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de atac ca şi
hotărârea dată asupra fondului procesului.
În continuare, instanţa va trece la formarea şi la atribuirea loturilor sau la vânzarea
bunurilor prin bună învoială ori la licitaţie publică, în cazul în care împărţirea în
natură nu este posibilă4. La formarea loturilor, instanţele de judecată trebuie să ţină
seama de acordul părţilor, mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia
1
Procedura împărţelii judiciare face obiectul Cap. VII 1 al Cărţii a VI-a C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.
138/2000 şi O.U.G. nr. 59/2001.
2
Trib. reg. Maramureş, decizia civilă nr. 824/1963, J.N. nr. 9/1964, p. 109-110, cu notă de
V. A l m a ş i .
3
Această interpretare a art. 17 C.proc.civ. a fost dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. VIII/2000
de către C.S.J. (M. Of. nr. 84 din 19 februarie 2001). Decizia C.S.J. a fost considerată a fi „o gravă eroare”, o încălcarea
principiului separaţiei puterilor în stat, prin care C.S.J. modifică „texte de lege de o claritate fără reproş, urmărind, în esenţă, să-şi
restrângă competenţa fără intervenţia legiuitorului”. Conform autorilor acestei critici, soluţia corectă este aceea că judecătoria
este competentă în soluţionarea împărţirii bunurilor comune numai când aceasta se solicită prin aceeaşi cerere cu acţiunea de
divorţ, iar când formează obiectul unei acţiuni civile separate competenţa urmează a se determina funcţie de prevederile dreptului
comun, respectiv de criteriul valoric. Aceasta este, şi în opinia noastră, soluţia justă; în caz contrar, s-ar ajunge, cum s-a arătat în
opinia menţionată, ca, mergând pe logica C.S.J., acţiunile în împărţirea bunurilor comune în caz de nulitatea căsătoriei să fie
judecate de tribunal în primă instanţă, indiferent de criteriul valoric şi de caracterul principal sau accesoriu al cererii (V.M.
C i o b a n u , G. B o r o i , M. N i c o l a e , notă la decizia nr. VIII/2000 a C.S.J., Dreptul nr. 5/2001, p. 220-227. În acelaşi sens, a se
vedea Gh. C o m ă n i ţ ă , Partajul judiciar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 35 şi urm.).
4
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 4/1967, C.D. 1967, p. 23; în sensul că vânzarea la licitaţie este o modalitate
extremă, a se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 224/1980, R.R.D. nr. 7/1980, p. 52.
părţilor, de faptul că unul dintre codevălmaşi, înainte de a se cere împărţeala, a făcut
construcţii, îmbunătăţiri cu acordul celuilalt sau altele asemenea.
În cazul în care împărţeala nu se poate realiza în niciuna din modalităţile prevăzute
de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului.
Hotărârea de partaj rămasă definitivă şi învestită cu formulă executorie constituie
titlu executoriu, putând fi pusă în executare, chiar dacă prin acţiune nu s-a cerut şi
instanţa n-a dispus predarea efectivă a bunurilor.
Dreptul de proprietate în devălmăşie se menţine şi după desfacerea căsătoriei până
la realizarea împărţirii bunurilor comune, pentru argumentul hotărâtor că şi în această
perioadă dreptul fiecăruia din foştii soţi este numai determinabil sau, cum afirma un
alt autor1, „dreptul de proprietate asupra bunurilor comune ale foştilor soţi (…) nu
este încă divizat, ci numai de esenţă divizibilă”.
c) Împărţirea bunurilor în cazul încetării căsătoriei
În situaţia încetării căsătoriei ca urmare a morţii unuia dintre soţi, împărţirea bunu-
rilor comportă două operaţii succesive, prima constând în determinarea cotei care se
cuvine soţului supravieţuitor din masa bunurilor comune şi a doua în determinarea
cotei acestuia în calitate de moştenitor, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 319/19442.
d) Împărţirea bunurilor comune în cazul desfiinţării căsătoriei
Căsătoria declarată nulă sau anulată fiind considerată că niciodată nu a existat,
efect de esenţa sancţiunii nulităţii, nu se pune problema împărţirii bunurilor comune,
regimul bunurilor dobândite sub durata căsătoriei aparente fiind acela de drept
comun, la fel ca în cazul concubinilor. Nu mai puţin însă trebuie precizat că actele
juridice de conservare, de administrare ori de dispoziţie, încheiate de cei formal
căsătoriţi cu terţe persoane, trebuie considerate valabile, interesul care se impune
ocrotit fiind acela al terţilor care erau puşi în faţa unei aparenţe pe care nu aveau
cum să o ignore.
De la regula generală a retroactivităţii nulităţilor, Codul familiei consacră o
însemnată derogare în favoarea soţilor care au fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei, ignorând viciul care a atras anularea acesteia.
Astfel cum rezultă din prevederile art. 23 şi art. 24 C.fam., „Soţul care a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarate nulă sau anulată, păstrează, până la
1
A se vedea D. L u p u l e s c u , Dreptul …, op. cit., p. 167.
2
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 12/1968, C.D. 1968, p. 30.
data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o
căsătorie valabilă” şi, ca o consecinţă, „cererea de întreţinere a soţului de bună-cre-
dinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare,
dispoziţiilor privitoare la divorţ”.
În situaţia anulării căsătoriei, când doar unul dintre soţi a fost de bună-credinţă, la
împărţirea bunurilor se va face aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la divorţ.

3.2.8. Bunurile proprii ale soţilor


Dacă, de regulă, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt prezumate a fi bunuri
comune, prin art. 31 C.fam. se determină şase categorii de bunuri care sunt
considerate proprii ale fiecăruia dintre cei doi soţi.

a) Categoriile bunurilor proprii


• Bunurile dobândite înainte de căsătorie [art. 31 lit. a) C.fam.]
Faţă de prevederile art. 30 C.fam., potrivit cărora sunt considerate bunuri comune
cele dobândite în timpul căsătoriei, categoria bunurilor prevăzute în art. 31 lit. a)
C.fam. se înţelege a fi formată din bunuri proprii, chiar dacă legea nu ar fi prevăzut în
mod expres aceasta. Pe linia aceluiaşi raţionament, sunt bunuri proprii şi cele
dobândite după desfacerea sau încetarea căsătoriei, deşi textul art. 31 C.fam. nu se
referă la ele. Chiar dacă bunurile au fost dobândite înainte de căsătorie sau după
desfacerea acesteia de către soţi împreună, ele se califică tot ca proprii, dreptul soţilor
asupra lor fiind acela de proprietate comună pe cote-părţi, şi nu în devălmăşie1.
• Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie [art. 31 lit. b) C.fam.]
Raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să confere acestei categorii de bunuri
caracterul de bunuri proprii este, în cazul moştenirii legale, legătura de rudenie sau de
căsătorie dintre moştenitor şi cel care lasă moştenirea, împrejurare strict personală, iar
în cazul legatelor sau al donaţiilor, caracterul lor intuitu personae, ele fiind efectuate
în considerarea persoanei gratificate.
Astfel cum s-a precizat în literatura juridică2, voinţa dispunătorului ca bunul să fie
comun nu trebuie să fie neapărat expresă, ea putând fi şi tacită, dar neîndoielnică.
1
A se vedea T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 173; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 147/1979, C.D. 1979, p. 146-147.
2
A se vedea M. E l i e s c u , op. cit., p. 205.
Voinţa dispunătorului prin care acesta a înţeles ca bunurile donate să devină
comune ambilor soţi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv prin martori
sau prezumţii. În lipsa unor asemenea dovezi, bunul va fi considerat, în temeiul art.
31 lit. b) C.fam., bun propriu al soţului gratificat1. În general, contribuţia părinţilor la
achiziţionarea unor bunuri în timpul căsătoriei este considerată a fi o donaţie în
favoarea exclusivă a copilului lor, dacă nu s-a specificat expres că s-a dorit
gratificarea ambilor soţi2.
În privinţa darurilor de nuntă, în practica judiciară s-a decis că ele urmează a fi
considerate bunuri comune ale soţilor, cu motivarea că sunt dobândite în timpul căsă-
toriei, iar scopul lor este acela de a constitui un patrimoniu comun, necesar soţilor la
începutul căsătoriei3. În doctrină4 s-a exprimat şi părerea contrară, în sensul că bunu-
rile donate, indiferent de momentul primirii lor, trebuie considerate bunuri proprii,
dacă dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că problema ridicată trebuie privită nuanţat.
Atunci când, cu ocazia sărbătoririi căsătoriei, se fac de către participanţi daruri
obişnuite, ele, într-adevăr, se prezumă a fi făcute ambilor soţi, în ideea enunţată deja,
a constituirii minimului patrimonial necesar în căsnicie. Ar fi excesiv să se pretindă,
în astfel de împrejurări, precizări exprese, în sensul că darul se efectuează în consi-
derarea numai a unuia sau a ambilor soţi. Dacă însă este vorba de bunuri având valori
ridicate sau sume de bani foarte mari, astfel de bunuri trebuie considerate proprii ale
soţului care le primeşte, neputându-se presupune, numai datorită momentului la care
donaţia a avut loc, că voinţa donatorilor a fost de a-i gratifica pe ambii soţi.
În cazul donaţiilor efectuate prin înscris autentic sau al legatelor din cuprinsul unui
testament, voinţa dispunătorului – dată fiind forma solemnă a actului – va fi cea care
va stabili şi natura de bun comun sau propriu.
• Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii [art. 31 lit. c)
C.fam.]
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1490/1974, C.D. 1974, p. 179-185. S-a considerat, de exemplu, că o garnitură de
mobilă este bun propriu al soţiei, deşi a fost cumpărată în timpul căsătoriei cu plata în rate, de vreme ce, s-a dovedit că ratele au
fost plătite din sumele de bani primite de către aceasta de la părinţii ei. A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1289/1978, R.R.D. nr. 3/1979, p. 52.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2078/1977, R.R.D. nr. 5/1978, p. 36. În sens contrar,
B. D i a m a n t , V. L u n c e a n , notă la sentinţa civilă nr. 3916/1995 a Jud. Mediaş, Dreptul nr. 2/1997, p. 113-114; T.M.B., secţia a
III-a civilă, decizia nr. 529/1991, în I. M i h u ţ ă , Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, Ed. Proema, Bucureşti, 1992,
p. 26-27.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 786/1979, C.D. 1979, p. 141-143; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 79/1973, în
I.G. M i h u ţ ă , Repertoriu II, p. 19.
4
A se vedea Fr. D e a k , St.D. C ă r p e n a r u , op. cit., p. 82.
- Bunurile de uz personal. Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Bunul să fie dobândit de unul dintre soţi. Se poate întâmpla ca bunul să aparţină
unuia din soţi, dar să fie folosit de celălalt, situaţie în care bunul poate fi considerat
aparent ca fiind propriu al aceluia care îl foloseşte. Bunăoară, obiectele de
îmbrăcăminte feminină moştenite de soţ, dar folosite de soţia acestuia, nu vor putea fi
considerate ca bunuri proprii ale soţiei, ci vor fi bunuri proprii ale soţului în temeiul
art. 31 lit. b) C.fam. În consecinţă, trebuie precizat că, dacă, în general, destinaţia
bunului şi folosinţa lui efectivă sunt în măsură să ne ofere criteriul de bază în deter-
minarea caracterului de bunuri proprii în sensul art. 31 lit. c) C.fam., uneori, totuşi,
este nevoie şi de alte criterii, ca, de exemplu, acela al modului de dobândire.
b) Bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseşte, indiferent de modul de
dobândire, în afară de cazul în care modul de dobândire îl aşează într-o altă categorie
din cele enumerate în art. 31 C.fam., astfel cum am arătat mai sus. Deci, bunul va fi
propriu chiar dacă a fost procurat cu mijloace comune. Dacă unul dintre soţi a contri-
buit cu munca sa la achiziţionarea unui bun propriu al celuilalt soţ, el are împotriva
acestuia din urmă un drept de creanţă fundamentat pe îmbogăţirea fără just temei1.
c) Bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de unul
dintre soţi2. Singură, destinaţia după natura bunului nu este suficientă pentru cali-
ficarea acestuia ca propriu, fiind necesară şi folosinţa efectivă a bunului de către unul
dintre soţi.
Obiectele de lux, datorită valorii lor mari, nu sunt considerate bunuri proprii, chiar
dacă îndeplinesc toate condiţiile arătate mai sus. Chestiunea nu trebuie însă
absolutizată, ci avută în vedere întotdeauna situaţia de fapt, nivelul de viaţă al soţilor
în funcţie de care valoarea bijuteriilor etc. poate sau nu părea disproporţionată.
Accentuând în mod excesiv caracterul de bunuri comune al bijuteriilor, considerate
obiecte de lux cu o valoare deosebită, s-a ajuns la concluzia3, eronată socotim noi, că
bijuteriile oferite de părinţi sau de rudele apropiate ale unuia dintre soţ celuilalt soţ
sau cele oferite de prieteni sau rudele comune oricăruia dintre aceştia sunt bunuri
comune, dacă donaţia a fost făcută cu ocazia nunţii. În primul rând, se impune a se
1
A se vedea D. R i z e a n u , D. P r o t o p o p e s c u , op. cit., p. 111.
2
A se vedea P. A n c a , Încheierea căsătoriei …, op. cit., p. 119.
3
A se vedea L. P î r v u , Regimul juridic al bunurilor de valoare deosebită dobândite în timpul căsătoriei, Dreptul nr. 10/1992,
p. 45-49; pentru opinii contrare, a se vedea şi nota a-II-a la acelaşi articol, de S. Ş e r b a n .
observa că aceste obiecte, destinate a fi purtate de o anumită persoană (şi nu în
comun de către ambii soţi), nu sunt cadouri făcute ambilor soţi, chiar cu ocazia nunţii,
ci unuia dintre ei. Pe de altă parte, nu putem accepta nici ideea că astfel de bunuri
sunt „destinate să formeze începutul patrimoniului comun al soţilor”. Cu atât mai
mult, opinăm noi, dacă bijuteriile sunt donate cu ocazia nunţii de către părinţi, ele vor
fi considerate bunuri proprii ale celui gratificat.
- Bunurile destinate exercitării profesiei. Sunt considerate astfel de bunuri cele
destinate exercitării efective a profesiei unuia dintre soţi, ca: uneltele pentru înde-
plinirea unei meserii, instrumentele muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de
pictură sau sculptură etc.
- Situaţia pluralităţii de profesiuni. Dacă unul dintre soţi exercită două sau mai multe
profesiuni, bunurile destinate exercitării lor trebuie considerate bunuri proprii, chiar
dacă o profesiune este principală şi alta secundară sau una este permanentă, iar alta
temporară, afară dacă ele nu sunt destinate exercitării unor îndeletniciri cu totul
vremelnice1.
- Situaţia profesiunilor succesive. Într-o primă părere2, de mai largă audienţă, s-a
apreciat că, în cazul mai multor profesiuni exercitate succesiv, vor fi considerate
bunuri proprii toate bunurile destinate realizării profesiei, cu condiţia să nu se fi
dovedit că soţul a abandonat definitiv una din ele. Urmează deci a se cerceta în
concret situaţia soţului cu mai multe profesiuni, pentru a se evita ca acesta, în cazul
revenirii la profesia anterioară, să fie pus în situaţia de a nu o mai putea exercita.
- Situaţia profesiunii comune a soţilor. În această privinţă s-a impus, atât în literatura
de specialitate, cât şi în practica judiciară, părerea că bunurile nu sunt comune, ci
proprii, sub forma coproprietăţii în cote-părţi, egale pentru ambii soţi3.
Oricare dintre soţi însă va putea dovedi că are o cotă mai mare din aceste bunuri,
ţinând seama de contribuţia sa la achiziţionarea lor, sau că anumite bunuri sunt în
întregime proprii dacă, de pildă, au fost dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau
prin donaţie4.

1
În acelaşi sens, M. E l i e s c u , op. cit., p. 209-210; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 133; I.P. F i l i p e s c u , A.I.
F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 77.
2
A se vedea D. R i z e a n u , D. P r o t o p o p e s c u , op. cit., p. 110-111.
3
A se vedea: M. E l i e s c u , op. cit., p. 211; T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 179; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 134; Trib.
Capitalei, decizia civilă nr. 3109/1956, L.P. nr. 5/1957, p. 607.
4
A se vedea: M. E l i e s c u , op. cit., p. 211; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 134.
• Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau de recompensă, manuscrisele ştiin-
ţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum
şi alte asemenea bunuri [art. 31 lit. d) C.fam.]
Această categorie de bunuri este considerată a fi proprie în virtutea caracterului
excepţional al muncii care le-a creat, care reclamă un efort deosebit şi calităţi intelec-
tuale aparte.
O primă grupă o constituie premiile şi recompensele. În interpretarea practicii
judiciare1 şi a doctrinei2, aici se vor include nu premiile din cadrul sistemului premial
de salarizare, care au acelaşi regim juridic ca salariul, ci numai acelea care se acordă
pentru merite deosebite. Tot astfel va fi şi situaţia recompenselor, care sunt premii
acordate pentru merite deosebite, regăsindu-se, de exemplu, în cazul invenţiilor.
În literatura juridică mai veche3 s-a exprimat şi opinia că, într-o viitoare reglemen-
tare legală, această categorie de bunuri ar trebui inclusă în bunurile comune. Nu
achiesăm la acest punct de vedere, motivat tocmai de caracterul deosebit al acestor
bunuri, care îşi are izvorul în efortul personal al soţului care le-a obţinut, fiind rezul-
tatul unor creaţii şi activităţi ce exced cadrului celor obişnuite.
O a doua grupă din cadrul acestei categorii o constituie manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii.
Caracteristica comună tuturor acestor bunuri este aceea că sunt rezultatul unei activi-
tăţi excepţionale, care materializează capacitatea creatoare, artistică, literară sau ştiin-
ţifică a unuia sau altuia dintre soţi. Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate, nu
este vorba aici de însăşi opera de creaţie intelectuală ori de drepturile cu caracter per-
sonal nepatrimonial, căci diviziunea în bunuri proprii şi comune reglementată în Codul
familiei are în vedere exclusiv categoria drepturilor patrimoniale.
Astfel de bunuri la care se referă textul sunt numai lucrurile materiale în care s-a
materializat opera de creaţie intelectuală, fiindcă, aşa cum a stabilit practica fostului
Tribunal Suprem4, sumele dobândite pentru realizarea operelor literare, artistice, ştiin-
ţifice şi altor opere de creaţie intelectuală constituie bun comun, şi nu bun propriu al
celui care l-a realizat.
1
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 698/1955, L.P. nr. 5/1955, p. 550.
2
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 134-135.
3
A se vedea P. A n c a , Încheierea căsătoriei …, op. cit., p. 118-119; în sens contrar, şi I.P. F i l i p e s c u , A . I . F i l i p e s c u ,
Tratat …, op. cit., p. 78.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 581/1974, R.R.D. nr. 2/1975, p. 67; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1309/1976, C.D. 1976, p. 170-171.
Deşi această opinie este, cum am arătat, împărtăşită de doctrina şi de practica
judiciară, în ceea ce ne priveşte considerăm că sumele de bani primite pentru opere
de creaţie intelectuală, de orice natură ar fi, ar trebui socotite bun propriu al celui
care a realizat aceste opere, şi nu bun comun. O astfel de activitate nu poate fi
asimilată, în opinia noastră, cu activitatea obişnuită al cărei rezultat să fie
considerat bun comun.
• Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirea pentru pagubele pricinuite per-
soanei [art. 31 lit. e) C.fam.]
Sumele de bani încasate ca urmare a asigurării contractuale sau prin efectul legii
sunt bunuri proprii, fiind destinate să repare pagube exclusiv personale, să refacă
capacitatea de muncă sau să asigure existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile
de a munci. La fel sunt considerate şi despăgubirile cuvenite soţului care a suferit un
delict civil.
În consecinţă, raţiunea ce face ca aceste sume să fie bunuri proprii constă în aceea
că prin ele se repară pagube intim legate de persoana celui vătămat1.
• Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a
trecut această valoare [art. 31 lit. f) C.fam.]
Prin prevederea de la art. 31 lit. f) se evită confuziunea între grupa bunurilor proprii
şi aceea a bunurilor comune, făcându-se aplicarea subrogaţiei reale cu titlu universal
la celelalte categorii de bunuri enumerate în acelaşi text.
Potrivit art. 31 lit. f) C.fam., devin bunuri proprii: bunurile dobândite în schimbul
altor bunuri proprii, sumele încasate ca preţ al vânzării unor bunuri proprii, creanţele
preţului de vânzare a unor bunuri proprii, sulta obţinută în caz de schimb al unui bun
propriu, bunurile cumpărate din sumele obţinute ca preţ din vânzarea unor bunuri
proprii, indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unor bunuri proprii, despă-
gubirile datorate pentru daunele cauzate unor bunuri proprii.
Desigur, enumerarea de mai sus nu are caracter exhaustiv.
b) Dovada bunurilor proprii
Prin instituirea prezumţiei de comunitate a bunurilor dobândite de soţi în timpul
căsătoriei, legiuitorul a răsturnat sarcina probei, întrucât „calitatea de bun comun nu
trebuie dovedită” [art. 30 alin. (3) C.fam.], ceea ce ne îndreptăţeşte la concluzia că, în

1
A se vedea M. E l i e s c u , op. cit., p. 214-215.
cazul în care unul dintre soţi susţine că un anumit bun este propriu, trebuie să facă şi
dovada în acest sens. Prezumţia de comunitate având un caracter iuris tantum, dovada
contrară, respectiv a calităţii de bun propriu, este admisibilă prin orice mijloc de
probă (art. 5 din Decretul nr. 32/1954).
În ceea ce ne priveşte, considerăm că este în afară de orice îndoială faptul că, prin
dispoziţia analizată, legiuitorul a voit să faciliteze dovada, între soţi, a calităţii de bun
propriu, înlăturând unele restricţii existente în dreptul comun, de vreme ce toate
bunurile dobândite de aceştia stau sub semnul prezumţiei de comunitate. Stabilirea
înţelesului art. 5 din Decretul nr. 32/1954 nu trebuia făcută, în opinia noastră, printr-o
interpretare strict literală şi rigidă a termenilor utilizaţi, ci având în vedere atât
normele dreptului probator comun, cât şi cele privitoare la existenţa specifică a
categoriilor de bunuri proprii, stabilite de legiuitor, cu care se interferează în mod
necesar.
În privinţa acelor bunuri a căror calitate de bunuri proprii rezultă din fapte juridice
stricto sensu, prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954 nu aduc nicio derogare
dreptului comun, căci faptele juridice se pot dovedi şi în dreptul comun prin orice
mijloc de probă.
Libertatea deplină în materie de probă se păstrează şi cu privire la acele bunuri a
căror calitate de a fi proprii unuia din soţi izvorăşte din principiul subrogaţiei reale
[art. 31 lit. f) C.fam.]. Această substituire de bunuri, care are drept scop conservarea
valorică a patrimoniului propriu al fiecărui soţ, se înfăţişează tot ca un fapt juridic
stricto sensu, a cărui dovadă este permisă prin orice mijloc de probă.
Nu mai puţin se cuvine a se observa disocierea făcută şi în literatura juridică între
dovada acestei substituiri valorice, pe de-o parte, şi dovada actelor juridice prin
intermediul cărora astfel de bunuri se dobândesc sau se înstrăinează, pe de altă
parte.Împrejurarea că din cuprinsul înscrisului ce atestă actul juridic prin care bunul
a fost dobândit rezultă că bunul este comun sau că preţul a fost plătit de ambii soţi
nu constituie un impediment în administrarea oricărui mijloc de probă pentru a se
dovedi că bunul este propriu ca urmarea subrogaţiei reale, chiar dacă înscrisul este
autentic1.

1
A se vedea V. P a n ţ u r e s c u , notă la decizia civilă nr. 120/1962 a Trib. reg. Argeş, J.N. nr. 11/1963, p. 117-120.
Dovada actului juridic de dobândire sau de înstrăinare nu se poate face însă decât
în condiţiile dreptului comun.
Dacă dobândirea bunurilor este legată de îndeplinirea unor solemnităţi cerute ad
validitatem, nu se pune problema dovedirii aparte a caracterului propriu al bunului,
dacă actul juridic în sine nu a fost întocmit potrivit legii, fiindcă nu s-a realizat
condiţia prealabilă dobândirii acestora.
Atunci când legiuitorul admite că, între soţi, dovada că un bun este propriu se
poate face prin orice mijloc de probă, el se referă, neîndoielnic, şi la mărturisire.
Concluzionând, arătăm că, în privinţa dovedirii, între soţi, a calităţii de bun propriu
are loc o interferenţă şi, totodată, un impact între reglementarea din dreptul comun în
materie de probaţiune şi prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954, precum şi între
cele care alcătuiesc regimul juridic al bunurilor soţilor. Neclarităţile textului legal fac,
în mod necesar, intervenţia legiuitorului într-o viitoare modificare legislativă.
În raporturile dintre soţi şi terţi. Determinarea calităţii de bun propriu se poate pune
nu numai în raporturile dintre soţi, ci şi între soţi şi terţe persoane ori numai între alte
persoane.
Terţele persoane, atât în raporturile dintre ele, cât şi în raporturile lor cu soţii, vor
putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de probă, întrucât, în mod
obiectiv, ele nu posedă înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în acest sens.

Test de autoevaluare
Întrebări:
1. Care bunuri intră în categoria celor comune ale soţilor şi cum se
determină acestea?
2. Venitul obţinut din muncă este considerat a fi bun comun sau propriu al
fiecăruia dintre soţi?
3. Care este egimul juridic al construcţiilor edificate de soţi pe terenul
unuia dintre ei?
4. Care sunt sancţiunile aplicabile actelor juridice încheiate cu
nerespectarea prevederilor art. 35 din Codul familiei?
5. Care sunt categoriile de bunuri proprii ale soţilor. Enumerare.

Test grilă:
1. Momentul faţă de care se stabileşte calitatea de bun comun sau propriu al unui
imobil dobândit prin uzucapiune este:
a. începutul posesiei.
b. împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.
c. desfacerea căsătoriei.
2. Care este natura juridică a fructelor produse de un bun propriu.
a. fructele sunt tot proprii.
b. fructele sunt comune.
c. fructele sunt proprii, cu excepţia situaţiei în care ele sunt rezultatul muncii comune
a celor doi soţi.
3. Limitele mandatului tacit reciproc dintre soţi se referă la:
a. actele de dispoziţie având ca obiect bunurile comune.
b. actele de dispoziţie având ca obiect bunurile imobile comune.
c. actele de administrare şi de dispoziţie a bunurilor proprii.
4. Cheltuielile făcute de un soţ în timpul căsătoriei cu administrarea oricăruia dintre
bunurile lor comune sunt:
a. datorii comune.
b. datorii personale.
c. singurele datorii comune ale soţilor.
5. Ce caracter au hotărârile de partaj?
a. Hotărârile de partaj au un caracter declarativ, fiecare coproprietar fiind considerat
proprietarul exclusiv al bunurilor ce i s-au atribuit de la data dobândirii lor.
b. Hotărârile de partaj au un caracter constitutiv.
C. Hotărârile de partaj au un caracter declarativ sau constitutiv, după caz.
6. În ce situaţii este admisibilă acţiunea de partaj în timpul căsătoriei?
a. La cererea unui soţ, indifferent de situaţie.
b. la cererea creditorilor.
c. pentru motive temeinice, la cererea creditorilor unuia dintre soţi sau a unuia dintre
soţi.
7. Bunurile dobândite de unul dintre soţi prin testament, în timpul căsătoriei este bun
comun sau propriu?
a. bun comun.
b. bun propriu.
c. bun propriu, dacă prin testament nu se prevede altfel.

Bibliografie complementară:
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2006.
Al. Bacaci, Raporturile patrimoniale între soţi, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti,
ed. a VIII-a

Răspunsuri corecte la grilă: 1.a, 2.c,3.b, 4.a,5.a,6.c,7.c.

Cursul nr. 5

Obiective: Analiza sancţiunilor ce intervin în cazul nerespectării condiţiilor de


fond sau de formă la încheierea căsătoriei.

Cuvinte cheie: nulitatea căsătoriei, nulitate absolută şi relativă, efectele


nulităţii, căsătoria putativă.
Rezumat: Nulitatea este sancţiunea care loveşte căsătoria încheiată cu
nerespectarea condiţiior de fond sau de formă prevăzute de lege pentru încheierea sa
valabilă. Regimul juridic este diferit de cel din dreptul comun, respectiv este mai
atenuat, urmărindu-se menţinerea unor căsătorii chiar dacă nu s-a respectat o condiţie,
în scopul protejării intereselor copiilor rezultaţi din căsătoria respectivă.

Capitolul al V-lea
Nulitatea căsătoriei
Secţiunea I. Consideraţii generale privind nulitatea căsătoriei
Dacă ofiţerului de stare civilă, care nu şi-a îndeplinit atribuţiile în conformitate cu
dispoziţiile legale, cu ocazia încheierii căsătoriei, i se vor aplica sancţiuni de ordin
administrativ şi dacă soţilor care au făcut declaraţii false la încheierea căsătoriei li se
pot aplica sancţiuni de drept penal, căsătoria încheiată cu nerespectarea unor condiţii
ce ţin de esenţa acesteia este lovită de nulitate.
Nulitatea căsătoriei nu trebuie confundată cu divorţul. Este adevărat că atât
nulitatea, cât şi divorţul pun capăt căsătoriei, dar între aceste două instituţii există
deosebiri esenţiale. Cauzele care determină nulitatea căsătoriei constau în
nerespectarea unor condiţii impuse de lege, anterior sau concomitent încheierii ei,
efectele nulităţii fiind retroactive (ex tunc), pe când cauzele care duc la divorţ sunt
posterioare încheierii căsătoriei, care a fost valabil încheiată, şi produc efecte numai
pentru viitor (ex nunc).

Secţiunea a II-a. Clasificarea nulităţilor


Articolul 19 C.fam.1 prevede că „Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea
dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7 lit. a), art. 9, 131 şi 16”. De asemenea, potrivit
art. 21 C.fam., „Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a
fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin
violenţă”, iar art. 7 din Legea nr. 119/1996 prevede că este nulă căsătoria încheiată de
către un ofiţer de stare civilă incompetent, afară numai dacă, exercitând această

1
Articolul 19 C.fam. a fost modificat prin Legea nr. 23/1999 (M. Of. nr. 35 din 28 ianuarie 1999).
îndeletnicire în public, nu a creat o aparenţă invincibilă că este competent în acest sens,
caz în care căsătoria, în temeiul regulii error communis facit ius, este valabilă.
În concluzie, o primă clasificare a nulităţilor în materia căsătoriei este aceea în
nulităţi exprese, care sunt cele prevăzute expres de lege, şi nulităţi virtuale, care nu au
fost consacrate în vreun text de către legiuitor.
O a doua clasificare a nulităţilor are în vedere nulităţile absolute şi nulităţile
relative, la fel ca în dreptul comun.
Secţiunea a III-a. Cazuri de nulitate absolută
Deşi se păstrează clasificarea din dreptul comun, în nulităţi absolute şi relative,
astfel cum am arătat, legiuitorul a căutat să atenueze consecinţele pe care efectul
retroactiv al nulităţii le produce potrivit dreptului comun. Acesta este motivul pentru
care, în unele cazuri, deşi actul este sancţionat cu nulitatea absolută, în interesul
menţinerii familiei, el poate fi confirmat, spre deosebire de dreptul comun. Soţul de
bună-credinţă este apărat, în sensul că efectele nulităţii se vor produce faţă de el
numai de la data când a rămas definitivă hotărârea prin care s-a declarat nulă sau
anulată căsătoria, iar în privinţa copiilor, în toate cazurile, anularea căsătoriei nu are
niciun efect [art. 23 alin. (2) C.fam.].

3.1. Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale


cu privire la vârsta matrimonială (art. 19 şi art. 4 C.fam.)
Dacă soţul sau soţia nu aveau împlinită, la încheierea căsătoriei, vârsta de 18 ani,
această căsătorie este lovită de nulitate absolută. Soţia sau soţia, potrivit art. 4 alin.
(2) C.fam., pot încheia căsătoria şi la vârsta de 16 ani împliniţi, dacă au obţinut avizul
unui medic, încuviinţarea părinţilor şi autorizarea Direcţiei pentru protecţia copilului.
Deşi, în acest caz, nulitatea este absolută, ea poate fi acoperită în următoarele situaţii,
prevăzute de art. 20 C.fam.:
a) dacă soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie a împlinit-o între timp, până
la constatarea nulităţii;
b) dacă soţia a dat naştere unui copil;
c) dacă soţia impuberă a rămas însărcinată.
Primul caz se referă atât la bărbat, cât şi la femeie, astfel că împlinirea vârstei
cerute de lege pentru încheierea căsătoriei duce la înlăturarea considerentelor care ar
justifica interzicerea căsătoriei, legiuitorul înţelegând să menţină familia, chiar dacă la
momentul încheierii căsătoriei nu era îndeplinită această condiţie a legii.
Celelalte două împrejurări, naşterea unui copil şi sarcina soţiei, se referă numai la
femeie.
În cazul în care s-a născut un copil, există justificarea menţinerii familiei, mai ales în
interesul minorului, care, şi în această situaţie, capătă prioritate în viziunea legiui-
torului.
Căsătoria se menţine, potrivit legii, şi în cazul în care copilul s-a născut mort sau
femeia a întrerupt cursul normal al sarcinii, întrucât şi prin aceste împrejurări s-a
dovedit că, în pofida neîmplinirii vârstei cerute de lege, soţia este puberă şi, deci, aptă
de a avea relaţii conjugale normale.
În cazul în care numai bărbatul nu a avut vârsta cerută de lege, iar soţia a născut un
copil sau a rămas însărcinată, nulitatea se acoperă şi în privinţa sa. În adevăr, ţinând
cont de prezumţia de paternitate cuprinsă în art. 53 C.fam., potrivit căreia copilul
născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, s-a dovedit şi pubertatea
bărbatului, iar desfiinţarea căsătoriei nu ar avea niciun rost1.
3.2. Căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită (art. 19 şi
art. 5 C.fam.)
Principiul monogamiei este unul de bază în dreptul familiei, fiind apărat şi pe calea
sancţionării cu nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii. Momentul în funcţie de
care se verifică starea de bigamie este acela al încheierii celei de a doua căsătorii, şi
nu momentul ulterior, eventual al pronunţării hotărârii judecătoreşti asupra acţiunii în
nulitate2. În cazul declarării morţii prin hotărâre judecătorească, cea de a doua
căsătorie este valabilă, dacă a fost încheiată în intervalul de timp de la data fixată prin
hotărâre ca fiind aceea a morţii şi data rămânerii definitive a hotărârii declarative de
moarte.
Pentru a ne afla în prezenţa bigamiei, se mai cere ca cea de a doua căsătorie să fi
fost efectiv încheiată potrivit legii, căci numai depunerea declaraţiei de căsătorie nu
1
Ibidem, p. 322.
2
Instanţa sesizată cu acţiune în anularea celei de-a doua căsătorii a unei persoane, condamnată pentru bigamie, este obligată
să pronunţe nulitatea acestei căsătorii, chiar dacă, între timp, prima căsătorie a fost desfăcută printr-o sentinţă de divorţ,
nedefinitivă − Trib. jud. Caraş-Severin, decizia civilă nr. 1/1982, R.R.D. nr. 9/1982, p. 66.
este suficientă, fiind, sub aspectul infracţiunii de bigamie prevăzute de art. 303 C.pen.,
numai o tentativă care nu se pedepseşte.
O situaţie care a fost avută în vedere de legiuitor este şi aceea reglementată de art.
22 C.fam., şi anume când, după declararea morţii unuia din soţi prin hotărâre
judecătorească, s-a încheiat o nouă căsătorie, iar soţul declarat mort s-a întors.
Legiuitorul, prin textul precizat, a dat prioritate celei de a doua căsătorii, dispunând
că prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii celei de a doua. În legislaţia ante-
rioară Codului familiei (Decretul nr. 173/1940 modificat prin Legea nr. 293/1944),
situaţia nu era aceeaşi, soţii din prima căsătorie, ca urmarea întoarcerii soţului
declarat mort şi a anulării hotărârii declarative de moarte, aveau posibilitatea să ceară
anularea celei de a doua căsătorii pentru menţinerea celei dintâi care, în atare situaţie,
era considerată că a existat tot timpul, chiar pe durata existenţei celei de a doua. Se
recunoştea în acest mod, pentru trecut, existenţa concomitentă a două căsătorii, deci,
implicit, şi starea de bigamie.
Cu toate acestea ni se pare superioară reglementarea anterioară faţă de cea actuală,
întrucât se dădea posibilitate soţilor din prima căsătorie să hotărască cu privire la
menţinerea căsătoriei lor, neimpunându-li-se de către legiuitor, ca în prezent, cea de a
doua căsătorie, care nu în toate împrejurările se justifică a fi menţinută în detrimentul
celei dintâi, mai ales atunci când prima a durat în timp, a dus la naşterea de copii, iar
a doua este abia la început. Legăturile statornicite între soţii din prima căsătorie s-ar
putea ca, în astfel de împrejurări, să fie mai puternice şi să justifice menţinerea primei
căsătorii.
Cererea de anularea celei de-a doua căsătorii ar fi fără obiect numai în ipoteza în
care prima căsătorie ar fi fost declarată nulă (şi nu desfăcută prin divorţ), pentru un
oricare alt motiv de nulitate prevăzut de lege1.
Acţiunea în nulitate poate fi intentată de orice persoană interesată, este imprescrip-
tibilă şi nu e condiţionată de exercitarea acţiunii de divorţ2.
3.3. Căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege
(art. 19 şi art. 6 C.fam.)

1
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 76/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 85; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1572/1995, Dreptul nr.
3/1996, p. 85.
2
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1602/1992, Dreptul nr. 8/1993, p. 70; C.S.J, secţia civilă, decizia nr. 1572/1995, în Curtea
Supremă de Justiţie, B.J.C.D. 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 67-71.
Căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între rudele în linie colaterală până
la gradul IV inclusiv, este oprită potrivit art. 6 şi art. 19 C.fam. Încheierea unei astfel
de căsătorii, în pofida interdicţiei instituite de legiuitor, duce pe planul dreptului
familiei la nulitatea absolută a acesteia, iar, în conformitate cu prevederile dreptului
penal, constituie infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 C.pen.
O asemenea căsătorie este prohibită, indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie
sau din afara căsătoriei, tot astfel fiind oprit să se căsătorească cu rudele sale fireşti şi
adoptatul.
Sancţiunea care intervine este nulitatea absolută, întrucât relaţiile sexuale între rude
sunt prohibite din considerente de ordin biologic şi moral, interesul ocrotit fiind unul
general, al întregii societăţi.
3.4. Căsătoria încheiată între persoane legate prin adopţie
[art. 19 C.fam. şi art. 1 şi 50 alin. (2) din Legea nr. 273/2004]
Articolul 7 lit. a) C.fam. a fost modificat, implicit, de dispoziţiile art. 1 şi art. 50
din Legea nr. 273/2004. Dispoziţiile Codului familiei opreau încheierea căsătoriei
între cel care adoptă sau ascendenţii lui, pe de o parte, şi cel adoptat sau descendenţii
acestuia, pe de altă parte. Sancţiunea încheierii unei astfel de căsătorii rezultă din
prevederile art. 19 C.fam. şi este nulitatea absolută.
Noua modificare legislativă stabileşte că adoptatul devine rudă cu rudele adopta-
torului, ca şi un copil firesc al acestuia, iar drepturile şi obligaţiile izvorâte din filiaţie
între adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestuia încetează. Consecinţa logică ce se
impune este aceea că este nulă atât căsătoria încheiată între adoptator şi ascendenţii
săi, pe de-o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte, cât şi căsătoria între
adoptat şi descendenţii săi, pe de-o parte, şi alte rude ale adoptatorului decât ascen-
denţii, pe de altă parte1.
3.5. Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal
(art. 19 şi art. 9 C.fam.)
Căsătoria persoanelor alienate sau debile mintal este interzisă pentru motive de
ordin biologic şi pentru faptul că acestea nu-şi pot exprima consimţământul în mod
conştient. Căsătoria unei astfel de persoane este nulă absolut2, chiar dacă a fost
1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 191.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 816/1985, R.R.D. nr. 1/1986, p. 60. Pentru omisiunea declarării bolii de care suferă
viitorul soţ, C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 324/1990, Dreptul
nr. 9-12/1990, p. 232; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2980/1995, în B.J.C.D. 1995, p. 71-73.
încheiată într-un moment de luciditate, legiuitorul nefăcând în acest sens nicio
distincţie. De asemenea, nu are importanţă dacă aceste persoane au fost sau nu puse
sub interdicţie.
Persoanele lipsite temporar de facultăţile mintale nu se pot căsători în intervalul de
timp în care discernământul le lipseşte, întrucât nu pot exprima un consimţământ
valabil (art. 19 C.fam.)1. Există deci o deosebire de tratament între situaţia persoane-
lor care sunt alienate sau debile mintal şi cea a persoanelor lipsite numai temporar de
discernământ, în sensul că, în cazul primelor, interdicţia este absolută din motive de
ordin biologic-social, iar în cazul celor din urmă acestea pot să se căsătorească, cu
excepţia momentelor în care le lipseşte discernământul, interdicţia fiind justificată
numai pentru exprimarea unui discernământ valabil2.
3.6. Lipsa de solemnitate
Căsătoria va fi lovită de nulitate absolută atât în situaţia în care lipseşte numai un
element al solemnităţii, cât şi, evident, atunci când solemnitatea lipseşte integral (art.
19 C.fam.)3.
Un element al solemnităţii este şi prezenţa a doi martori la încheierea căsătoriei,
astfel că lipsa acestora va atrage nulitatea absolută a căsătoriei.
În ceea ce priveşte prezenţa ofiţerului de stare civilă, considerăm, alături de alţi
autori4, că acest element face parte din cel al solemnităţii căsătoriei, astfel că, dacă
ofiţerul de stare civilă lipseşte, nu este asigurată această condiţie esenţială la încheie-
rea căsătoriei.
3.7. Lipsa de publicitate
Publicitatea, aşa cum am mai arătat, este o condiţie de formă distinctă de solem-
nitate, a cărei lipsă la încheierea căsătoriei duce tot la nulitatea absolută, potrivit art.
19 C.fam.
Prin urmare, considerăm că, în prezent, clandestinitatea prin ea însăşi nu ar putea
să ducă la nulitatea absolută a căsătoriei, decât în cazul în care prin aceasta s-au
ascuns lipsuri esenţiale, de fond, la încheierea căsătoriei5.
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 779/1981, citată supra.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1805/1972, C.D. 1973, p. 193. În sensul că cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale
nu se poate căsători cât timp se află în această stare, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 667/1970, R.R.D. nr. 2/1972, p. 122.
În sensul că, în aceste condiţii, căsătoria este lovită de nulitate relativă, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 152 1990 apud I.P.
F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 191.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 595/1981, R.R.D. nr. 12/1981, p. 99.
4
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 91. În sens contrar, T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 327.
5
În acelaşi sens, I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 92.
3.8. Necompetenţa ofiţerului de stare civilă
Necompetenţa ofiţerului de stare civilă trebuie cercetată dintr-un întreit punct de
vedere: cu privire la calitatea sa de ofiţer de stare civilă; cu privire la teritoriul pe care
îşi are competenţa şi cu privire la persoanele a căror căsătorie o poate încheia.
În ce priveşte necompetenţa sa rationae materiae, aceasta duce în mod indiscutabil
la nulitatea absolută. Prin excepţie, dacă înregistrările au fost făcute în registrul de
stare civilă de o persoană necompetentă, care a exercitat în mod public atribuţia de
ofiţer de stare civilă, creând o stare de eroare comună invincibilă, căsătoria este
valabilă (art. 7 din Legea nr. 119/1996, ca o aplicaţiune a principiului error commu-
nis facit ius).
Instanţa care va judeca o acţiune pentru constatarea nulităţii unei astfel de căsătorii
va trebui să stabilească două împrejurări esenţiale: una de ordin obiectiv, respectiv
dacă persoana necompetentă a exercitat în mod public atribuţia de ofiţer de stare
civilă, şi alta de ordin subiectiv, anume dacă soţii au cunoscut sau nu împrejurarea că
acea persoană nu are calitatea de ofiţer de stare civilă. Dacă au cunoscut acest fapt, ei
nu vor mai putea fi consideraţi în eroare, chiar dacă toate celelalte persoane prezente
au fost în eroare.
Dacă în privinţa necompetenţei ofiţerului de stare civilă cu privire la persoane toţi
autorii sunt de acord că o căsătorie încheiată în astfel de împrejurări nu este lovită de
nulitate, în ceea ce priveşte necompetenţa privind teritoriul pe care instrumentează
ofiţerul de stare civilă (rationae loci), se susţine că ea duce la nulitatea căsătoriei1.
Trebuie observat că, în ambele situaţii, este vorba în ultimă instanţă de acelaşi
rezultat, adică încheierea unei căsătorii de un alt ofiţer decât cel competent după
domiciliul sau reşedinţa viitorilor soţi, astfel că şi în cazul necompetenţei teritoriale,
considerăm noi, nu este cazul să se prefigureze sancţiunea atât de gravă a nulităţii
absolute, afară dacă nu ne aflăm în prezenţa altor încălcări ale legii.
3.9. Căsătoria fictivă
Atunci când prin încheierea căsătoriei se urmăresc alte scopuri decât întemeierea
unei familii ne aflăm în prezenţa căsătoriei fictive. Părţile, în realitate, nu doresc să se
căsătorească, să stabilească între ele raporturi personale şi patrimoniale specifice
familiei, ci urmăresc realizarea unor interese pe care altfel nu le-ar fi atins.

1
În sens contrar, ibidem, p. 13. În sensul că sancţiunea este nulitatea absolută a căsătoriei, T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 328.
Invocarea acestui caz de nulitate a căsătoriei nu va putea fi făcută dacă între soţi,
ulterior încheierii căsătoriei, s-au stabilit relaţii conjugale. Această împrejurare duce
la acoperirea nulităţii, căci în acest mod s-a realizat scopul specific încheierii
căsătoriei1.
Mai subliniem, de asemenea, ideea reţinută şi de alţi autori2, că dovada fictivităţii
căsătoriei este foarte greu de făcut, astfel că soţii ar putea, în scopul eludării
prevederilor legale privitoare la divorţ, să se folosească de această cale fără a exista o
posibilitate de verificare reală.
Conchizând, apreciem că o căsătorie poate fi considerată fictivă atunci când
încheierea ei a fost determinată de atingerea altor scopuri decât acelea specifice căsă-
toriei, de către unul sau amândoi dintre soţi, dar numai dacă, ulterior, nu s-au stabilit
raporturi conjugale între cei ce au încheiat-o.
Aşadar, va trebui ca instanţele judecătoreşti să verifice îndeplinirea cumulativă a
acestor condiţii, fiind admise, în această materie, orice mijloace de probă şi numai în
aceste cazuri să pronunţe nulitatea căsătoriei.
3.10. Frauda la lege
Frauda la lege este, de asemenea, admisă ca un caz distinct de nulitate absolută a
actelor juridice. În materie de căsătorie, realizarea fraudei la lege duce neapărat şi la
fictivitatea căsătoriei întrucât se urmăresc efecte secundare cum ar fi folosinţa
locuionţei, dobândirea unei alte cetăţenii sau sustragerea de la răspunderea penală a
autorului violului. Această ultimă posibilitate de fraudare a legii a fost înlăturată prin
abrogarea acestea cauze de nepedepsire din Codul penal.
3.11. Lipsa diferenţierii de sex
Aşa cum am mai arătat, la condiţiile de fond privind încheierea căsătoriei, nedi-
ferenţierea de sex fiind o condiţie atât de evidentă nu este amintită de legiuitor.
Inexistenţa acestei condiţii duce, indiscutabil, la nulitatea absolută a căsătoriei, fiind
un caz de nulitate virtuală. Aşadar, va fi lovită de nulitate absolută căsătoria persoa-
nelor de acelaşi sex, precum şi a acelora al căror sex nu este bine precizat, astfel că,
din acest motiv, este cu neputinţă consumarea căsătoriei.
3.12. Lipsa consimţământului
1
Într- soluţie s-a arătat că nu se pune problema acoperirii nulităţii absolute a căsătoriei fictive, chiar dacă din căsătorie a
rezultat un minor, deoarece raporturile de căsătorie dintre părţi existau anterior acestei căsătorii, iar între aceleaşi părţi mai exista
o căsătorie, valabilă, încheiată în Grecia. Prin a doua căsătorie soţul urmărise doar schimbarea numelui pentru a evita o interdicţie
de intrare în acel stat, deci, evident, o fraudă la lege.(Trib. Iaşi, sentinţa civilă nr. 60/2003, citată supra.).
2
A se vedea P. A n c a , Analiza cursului de Dreptul familiei, de T.R. P o p e s c u , S.C.J. nr. 2/1958, p. 239.
Lipsa consimţământului duce la nulitate absolută în temeiul art. 19 şi al art. 16
C.fam., atât atunci când este vorba de lipsa sa materială, cât şi atunci când este vorba
de lipsa psihică a acestuia, în cazul celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale. La
fel, debilii şi alienaţii mintali nu pot exprima un consimţământ valabil, însă, în acest
caz, căsătoria va fi nulă şi din motive de ordin biologic şi social.
Secţiunea a IV-a. Cazurile de nulitate relativă
Căsătoria este sancţionată cu nulitatea relativă în cazul viciilor de consimţământ:
eroarea, dolul şi violenţa. Articolul 21 alin. (1) C.fam. are următorul conţinut: „Căsă-
toria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare
cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau violenţă”.
Eroarea, spre deosebire de dreptul comun, nu duce la anularea căsătoriei, după
cum rezultă din textul precizat, decât dacă se referă la identitatea fizică a celuilalt soţ.
Această restrângere este menită a evita cazurile în care s-ar putea cere anularea căsă-
toriei pentru eroare asupra identităţii civile a celuilalt soţ sau asupra calităţilor esenţiale
ale acestuia, situaţie în care, practic, s-ar încerca o eludare a dispoziţiilor legale
privitoare la divorţ, iar dovada unor chestiuni atât de relative ar fi foarte greu de făcut.
În practica judiciară s-a hotărât că nu ne aflăm în cazul erorii asupra identităţii
fizice a celuilalt soţ dacă reclamantul nu a cunoscut că soţia sa era însărcinată la data
încheierii căsătoriei, de vreme ce, cu acea persoană a voit să se căsătorească1, această
împrejurare, ascunsă de către pârâtă, fiind însă un dol omisiv, poate duce la anularea
căsătoriei.
Eroarea provocată prin viclenie – dol duce la anularea căsătoriei, chiar dacă ea nu
poartă asupra calităţilor esenţiale ale soţului care a provocat-o, dacă această împreju-
rare a determinat consimţământul celuilalt soţ.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că este un dol comisiv, care duce la anularea
căsătoriei, faptul unuia dintre soţi care, suferind de o boală gravă şi de durată, a indus
în eroare pe celălalt în privinţa stării sale de sănătate, prin prezentarea unui certificat
prenupţial, întocmit pe baza certificatului medical, eliberat de o rudă. La fel, este dol
prin reticenţă faptul de a fi ascuns faţă de celălalt soţ, cu bună-ştiinţă, boala de care
suferă sau numai amploarea acesteia, dacă boala afectează grav relaţiile normale

1
Trib. jud. Timiş, decizia nr. 37/1970, R.R.D. nr. 6/1971, p. 150; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1381/1986, R.R.D.
nr. 5/1987, p. 6.
dintre soţi1. Malformaţia care nu constituie o nediferenţiere de sex, dar are caracterul
unei maladii care nu a fost cunoscută de celălalt soţ, întrucât i-a fost ascunsă, consti-
tuie motiv de anularea căsătoriei care s-a încheiat ca urmare a unui dol reticent2.
Violenţa poate constitui motiv de anulare a căsătoriei, însă, date fiind condiţiile
impuse de lege la încheierea căsătoriei şi obligativitatea verificării prealabile a
acestora, în practică astfel de cazuri se întâlnesc foarte rar. În acest sens, s-ar putea
aminti constrângerea exercitată de către părinţi asupra fiicei, în sensul încheierii
căsătoriei cu o anumită persoană3. De asemenea, literatura de specialitate a opinat4 în
sensul că violenţele exercitate asupra soţului al cărui consimţământ a fost viciat
trebuie să aibă o anumită intensitate şi gravitate, care să-l pună în situaţia obiectivă de
a nu se putea opune căsătoriei. În plus, violenţele trebuie apreciate raportat la starea
psihică a soţului respectiv5.
Nulitatea este relativă, s-a mai decis în practica judiciară6, şi în cazul încheierii
unei căsătorii de către o persoană lipsită vremelnic de facultăţile mintale; nulitatea
poate fi invocată numai de către cel indus în eroare pe calea unei acţiuni care trebuie
formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 C.fam.
Secţiunea a V-a. Efectele nulităţilor
Atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă, deşi produse de cauze diferite şi având
regim juridic diferit, generează acelaşi efect, şi anume desfiinţarea, atât pentru trecut,
cât şi pentru viitor a căsătoriei, ca şi cum ea nu ar fi existat.
Ca o consecinţă, în privinţa raporturilor nepatrimoniale dintre soţi, rezultă următoa-
rele efecte:
- dacă numele soţilor s-a schimbat prin căsătorie, ei redobândesc numele avut înainte.
Soţul care a luat numele celuilalt, nu-l va putea menţine şi pentru viitor, aşa cum este
posibil în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ;
- încetează toate obligaţiile specifice căsătoriei, fiecare soţ putându-se căsători cu
altcineva sau chiar între ei, dacă motivul de nulitate a dispărut;

1
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 324/1990, în V. B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept …, op. cit., p. 161.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1196/1972, C.D. 1972, p. 199; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 779/1981,
R.R.D. nr. 1/1982, p. 53.
3
A se vedea Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 38.
4
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 201.
5
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1005/1974, C.D. 1974, p. 166-167.
6
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 152/1990, în V. B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept …, op. cit., p. 158-160.
- se consideră că n-au avut niciodată calitatea de soţi, astfel că nicio acţiune penală
pentru bigamie sau adulter n-ar mai putea continua7;
- dacă unul dintre soţi nu a atins vârsta majoratului, el nu va fi considerat, la fel ca
după desfacerea căsătoriei, că are capacitate deplină de exerciţiu [art. 8 alin. (3) din
Decretul nr. 31/1954].
În privinţa raporturilor patrimoniale, consecinţele sunt:
- regimul comunităţii patrimoniale va fi retroactiv desfiinţat, bunurile dobândite în
această perioadă vor fi considerate coproprietatea celor a căror căsătorie a fost
desfiinţată;
- obligaţia de întreţinere se consideră că n-a existat;
- nu poate exista dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, dacă nulitatea a fost
pronunţată după decesul unuia dintre cei aparent căsătoriţi.
Prin excepţie, art. 23 alin. (2) C.fam. dispune că desfiinţarea căsătoriei nu are nicio
urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie, iar art. 24
alin. (2) C.fam. prevede că, în privinţa relaţiilor dintre părinţi şi copii, se vor aplica
dispoziţiile privitoare la divorţ.
Legiuitorul, în preocuparea sa de a ocroti interesele copiilor rezultaţi din căsătorii
lovite de nulitate, a voit să creeze o derogare de la regula desfiinţării retroactive a
căsătoriei şi, evident, a tuturor efectelor sale. Este de observat însă că, în dreptul
nostru, copiii din afara căsătoriei sunt pe deplin asimilaţi celor din căsătorie, astfel că
derogarea se referă propriu-zis numai la stabilirea filiaţiei, copiii rezultaţi dintr-o
căsătorie anulată nemaifiind puşi în situaţia de a-şi stabili filiaţia la fel ca cei din afara
căsătoriei. De asemenea, aceste prevederi mai prezintă interes din perspectiva art. 53
alin. (2) C.fam., în conformitate cu care, copilul născut după declararea nulităţii
căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, cu condiţia să fi fost conceput în timpul
căsătoriei, iar naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Ca urmare a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) C.fam., instanţa de judecată, pronunţând
nulitatea căsătoriei, va trebui, la fel ca în cazul divorţului, să dispună încredinţarea
copiilor unuia din părinţi, stabilind în acelaşi timp contribuţia părinţilor la cheltuielile
de creştere şi de educare.

7
Dacă printr-o hotărâre judecătorească căsătoria a fost anulată pentru bigamie, acţiunea de divorţ este inadmisibilă. A se
vedea Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 427/1982, R.R.D.
nr. 4/1983, p. 71.
Vocaţia succesorală reciprocă dintre părinţi şi copii nu suferă nicio atingere.
Secţiunea a VI-a. Regimul juridic al nulităţilor
Acţiunea având ca scop constatarea nulităţii absolute a căsătoriei poate fi intentată
de orice persoană interesată, adică de soţi, terţii care pot justifica un interes,
procurorul sau, incidental, în cadrul unui proces început, poate fi invocată chiar de
instanţa de judecată din oficiu.
Acţiunea în anularea căsătoriei nu poate fi pornită decât de către soţul al cărui con-
simţământ a fost viciat, procurorul neputând introduce în temeiul art. 45 C.proc.civ. o
astfel de acţiune1. Dreptul material la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la înce-
tarea violenţei sau de la descoperirea erorii sau a dolului, potrivit art. 21 alin. (2) C.fam.
În preocuparea sa de a nu desfiinţa cu uşurinţă căsătoriile, chiar viciate la
momentul încheierii lor, dar ale căror vicii sunt remediabile, legiuitorul a instituit un
regim juridic atenuat al nulităţilor faţă de dreptul comun. Astfel, nu numai căsătoria
anulabilă poate fi confirmată, dar, în anumite cazuri, chiar căsătoriile lovite de
nulitate absolută.
Articolul 20 C.fam. prevede că o căsătorie încheiată fără ca unul dintre soţi să fi
împlinit vârsta legală nu va fi declarată nulă, dacă, între timp, soţul a împlinit vârsta
cerută de lege pentru căsătorie sau soţia a dat naştere unui copil ori a rămas însărcinată.
Hotărârile judecătoreşti prin care se pronunţă nulitatea căsătoriei au efecte
constitutive şi sunt opozabile erga omnes.
Se mai impune o precizare, anume aceea că acţiunea prin care se solicită anularea
căsătoriei sau constatarea nulităţii acesteia este admisibilă, indiferent de faptul că,
anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, acea căsătorie fusese desfăcută
prin divorţ2.

Secţiunea a VII-a. Căsătoria putativă


Căsătoria putativă este aceea căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii vala-
bile, chiar dacă ea este nulă sau anulabilă, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, pentru soţul sau soţii de bună-credinţă la încheierea ei. Ea îşi are
reglementarea în prevederile art. 23 alin. (1) C.fam., potrivit cărora „Soţul care a fost
de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până
1
A se vedea I. T u ş i n s c h i , notă la sentinţa civilă nr. 373/1961 a Trib. pop. rai. Sighişoara, L.P. nr. 12/1961, p. 103-106.
2
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1602/1992, în V. B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept …, op. cit., p. 163-164.
la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ
dintr-o căsătorie valabilă”.
După cum rezultă din prevederea textului, pentru a ne afla în prezenţa unei căsă-
torii putative, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, două condiţii:
- existenţa unei căsătorii nule sau anulabile;
- buna-credinţă a unuia sau a ambilor soţi.
În privinţa celei de a doua condiţii, se cuvine a fi menţionat că buna-credinţă constă,
aici, într-o eroare a unuia sau a ambilor soţi cu privire la cauza nulităţii căsătoriei.
Eroarea poate privi fie un fapt, ca, bunăoară, ignorarea relaţiilor de rudenie în grad
prohibit de lege existente între soţi, fie o dispoziţie legală, ca aceea care interzice
încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă la infinit şi în linie colaterală până la
gradul IV inclusiv.
Buna-credinţă trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei, când se apreciază
îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru căsătorie, reaua-credinţă survenită după
acest moment neavând nicio influenţă cu privire la putativitatea
căsătoriei.Buna-credinţă, la fel ca în dreptul comun, este prezumată, dovada
relei-credinţe fiind deci în sarcina acelora care o invocă. Fostul Tribunal Suprem a
decis că, odată cu anularea căsătoriei, instanţa de judecată este obligată să stabilească
buna sau reaua-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei1.
7.1. Efectele căsătoriei putative
Efectele căsătoriei putative se regăsesc în prevederile art. 23 alin. (1) C.fam., care
consacră excepţia de la regula retroactivităţii nulităţilor în favoarea soţului de
bună-credinţă.
În cazul în care ambii soţi au fost de bună-credinţă, în ceea ce priveşte raporturile
personale dintre aceştia, se disting următoarele efecte:
- între soţi, până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat
nulitatea, a existat obligaţia de sprijin moral reciproc şi de fidelitate, încălcarea
acesteia din urmă constituind adulter;
- în privinţa numelui nu se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la divorţ, art. 24 alin.
(1) C.fam. făcând trimitere la aceste dispoziţii numai în privinţa raporturilor patri-

1
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1974, C.D. 1974, p. 11.
moniale, astfel că soţul care şi-a schimbat numele prin căsătorie îşi va recăpăta
numele avut anterior;
- între soţi prescripţia a fost suspendată, ei având pentru trecut această calitate;
- soţul care s-a căsătorit înainte de vârsta de 18 ani îşi va păstra capacitatea de
exerciţiu, dacă este minor la data când căsătoria a fost anulată.
În privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi, se impun anumite precizări:
- împărţirea bunurilor comune se face potrivit dispoziţiilor legale privitoare la divorţ;
- tot astfel, obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi, de asemenea, va exista şi în
viitor, făcându-se, ca urmarea trimiterii din art. 24 alin. (1) C.fam., aplicarea art. 41
alin. (2) şi (3) C.fam.;
- dacă unul din soţi a decedat înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de declararea
nulităţii căsătoriei, celălalt are dreptul la moştenire în calitate de soţ supravieţuitor.
Dacă însă numai unul din soţi a fost de bună-credinţă, raportat la relaţiile
personale, numai soţul de bună-credinţă va beneficia de derogarea creată de legiuitor.
Existenţa bunei-credinţe la unul dintre soţi este în măsură să justifice aplicarea
regimului comunităţii cu privire la ambii soţi, înlăturând în întregime efectul
retroactiv al desfiinţării actului juridic al căsătoriei.

Test de evaluare

Întrebări:
1. Enumeraţi cauzele de nulitate absolută a căsătoriei şi detaliaţi-l pe cel
rezultând din încheierea unei căsătorii de către o persoană care este deja
căsătorită.
2. Căsătoria putativă
3. Care sunt cauzele de nulitate relativă în privinţa căsătoriei. Dezvoltaţi
răspunsul.

Test grilă:
1. În ce situaţii se poate menţine căsătoria încheiată cu nerespectarea vârstei
matrimoniale?
a. dacă soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie a împlinit-o între timp, până
la constatarea nulităţii;dacă soţia a dat naştere unui copil sau dacă soţia impuberă a
rămas însărcinată.
b. dacă s-a obţinut dispensa de vârstă.
c. dacă s-a născut un copil.
2. Căsătoria încheiată cu încălcarea competenţei materiale, de o persoană care nu
este ofiţer de stare civilă:
a. este valabilă.
b. este lovită de nulitate relativă doar dacă se dovedeşte o vătămare.
c. este lovită de nulitate absolută.
3. Eroarea ca viciu de consimţământ atrage nulitatea căsătoriei când poartă:
a. asupra identităţii civile a celuilalt soţ.
b. asupra stării de graviditate a soţiei.
c. asupra identităţii fizice a celuilalt soţ.
4. Acţiunea în anularea căsătoriei se prescrie.
a. în termen de trei ani de la căsătorie.
b. în termen de 6 luni de când cel interesat a cunoscut cauza de nulitate.
c. este imprescriptibilă.
5. Ce este căsătoria putativă?
a. căsătoria încheiată cu nerepectarea dispoziţiilor legale.
b. căsătoria care a încetat ca urmare a decesului unuia dintre soţi.
c. căsătoria căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii valabile, chiar dacă ea este
nulă sau anulabilă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, pentru soţul
sau soţii de bună-credinţă la încheierea ei.

Bibliografie complementară:
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2006.
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti,
ed. a VIII-a

Răspunsuri corecte grilă: 1.a,2.c,3.c,4.b,5.c.

Cursul nr. 6
Obiective: Studiul doctrinei şi jurisprudenţei în materia divorţului cu accent pe
procedură şi pe întocmirea acţiunii şi a hotărâri de divorţ.

Cuvinte cheie: încetarea căsătoriei, divorţ, motive de divorţ, procedura


divorţului.

Rezumat: Căsătoria încetează prin deces şi se desface prin divorţ. În


reglementarea actuală condiţiile în care se obţine divorţul sunt mai uşoare decât în
reglementarea anterioară, astăzi fiind permis şi divorţul prin consimţământ. Motivele
de divorţ nu sunt prevăzute în legislaţie, iar procedura are prevederi derogatorii de la
dreptul comun, prevederi cuprinse în partea referitoare la proceduri speciale din
Codul de procedură civilă.

Capitolul al VI-lea

Încetarea şi desfacerea căsătoriei

Secţiunea I. Încetarea căsătoriei

Potrivit art. 37 alin. (1) C.fam., căsătoria încetează prin moartea sau prin
declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.
1.1. Efectele încetării căsătoriei
a) Soţul supravieţuitor care, în timpul căsătoriei, a purtat numele soţului decedat,
poate să poarte acest nume şi după încetarea căsătoriei1. De asemenea, s-a decis, în
practica judecătorească, că soţul supravieţuitor poate să poarte acest nume şi după
recăsătorirea sa şi chiar împreună cu noul său soţ2.
b) Dacă soţul supravieţuitor nu împlinise 18 ani, îşi menţine capacitatea de exerciţiu
dobândită prin căsătorie.
c) Comunitatea de bunuri încetează. Partea din bunurile comune care se cuvenea
soţului decedat formează masa succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-au
aparţinut şi se va deferi moştenitorilor. Soţul supravieţuitor are chemare la moştenire
conform prevederilor Legii nr. 319/19443.
d) Ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă, potrivit
art. 98 alin. (2) C.fam.
Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru viitor (ex nunc).

Secţiunea a II-a. Desfacerea căsătoriei


2.1. Noţiune. Consideraţii generale
Divorţul reprezintă, aşa cum prevede art. 38 C.fam., mijlocul de desfacere a căsăto-
riei, pentru motive temeinice, care fac să nu mai fie posibilă continuarea căsătoriei.
Tot din definiţia dată divorţului rezultă că acesta nu se poate realiza decât pe cale
judecătorească; chiar în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 38 alin. (2) C.fam., când
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1396/1963, C.D. 1963, p. 151-153; T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 275-276; I. A l b u ,
Dreptul familiei, op. cit., p. 207.
2
A se vedea C. B î r s a n , notă la decizia civilă nr. 755/1868 a Trib. Suprem, R.R.D. nr. 5/1969, p. 143-147.
3
Pentru amănunte, a se vedea capitolul referitor la împărţirea bunurilor comune în cazul încetării căsătoriei.
divorţul are la bază acordul soţilor, instanţa de judecată este aceea care-l pronunţă,
după verificarea îndeplinirii condiţiilor legale.
2.3. Motive de divorţ şi criterii de apreciere a acestora
Pentru a se putea declara desfăcută căsătoria în temeiul dispoziţiilor art. 38 alin. (1)
C.fam. – exceptând deci divorţul având la bază consimţământul soţilor – trebuie să
existe motive temeinice, care să fi dus la vătămarea gravă a raporturilor dintre soţi şi
la imposibilitatea continuării căsătoriei.
Legiuitorul nefăcând o enumerare a motivelor de divorţ, instanţele judecătoreşti
sunt cele care, în funcţie de situaţiile de fapt şi de probatoriul administrat, vor aprecia
temeinicia motivelor invocate. Este însă cert că acestea trebuie să prezinte o anumită
gravitate de natură să adâncească neînţelegerile dintre soţi şi să justifice desfacerea
căsătoriei1.
În practica judiciară au fost recunoscute, spre exemplu, a fi motive temeinice de
divorţ:
- despărţirea în fapt a soţilor, precum şi refuzul nejustificat al unuia dintre ei de a
locui împreună cu celălalt. Pentru a fi considerată motiv temeinic de divorţ, despăr-
ţirea în fapt trebuie să aibă caracter definitiv, iar refuzul convieţuirii să-i fie imputabil
soţului pârât, ambele de natură să facă imposibilă continuarea căsătoriei pentru soţul
reclamant2;
- infidelitatea, încălcarea de către unul dintre soţi a obligaţiei de a nu întreţine relaţii
sexuale în afara familiei3;
- neînţelegeri grave între soţi, generate de o atitudine necorespunzătoare a unuia
dintre ei, exprimată prin jigniri sau prin alte manifestări violente şi care au condus la
o deteriorare iremediabilă a relaţiilor dintre ei, de natură a face imposibilă continuarea
căsătoriei4;

1
Într-o decizie de speţă, s-a reţinut că neînţelegerile dintre soţi au intervenit abia în ultimul timp, după o convieţuire de 24 de
ani în care soţii s-au înţeles bine, au avut copii care au devenit majori, cu excepţia unuia, încă minor şi bolnav, situaţie în care, s-a
apreciat de către instanţă, că soţii au posibilitatea depăşirii acestei stări de lucruri şi nu se impune desfacerea căsătoriei − T.M.B.,
secţia a III-a civilă, decizia nr. 87/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1990, p. 17.
2
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 10/1969, C.D. 1969, p. 47; Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 882/1979, C.D. 1979, p. 158; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 636/1981, R.R.D. nr. 1/1982, p. 55;
I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 195; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 1181/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul
1990, p. 18.
3
A se vedea T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 252; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1084/1969, R.R.D. nr. 12/1969, p. 173-174.
Pentru necesitatea reorientării practicii judecătoreşti, în sensul lărgirii posibilităţilor individuale de a renunţa la căsătorie, printr-o
mai largă interpretare a motivelor de divorţ (care, uneori, nici nu este cazul să fie dezvăluite public), a se vedea V. P ă t u l e a ,
Nota II la sentinţa civilă nr. 6388/2001, Dreptul nr. 12/2002, p. 220-224.
4
A se vedea: T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 252; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1823/1971, C.D. 1971, p. 143; T.M.B.,
secţia a III-a civilă, decizia nr. 18/1992, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1992, p. 25-26.
- nepotriviri de ordin fiziologic care afectează normala desfăşurare a raporturilor
intime dintre soţi1;
- existenţa unei boli grave, incurabile, a unuia dintre soţi. Prezenţa unei boli grave nu
constituie, în sine, motiv de divorţ; mai mult, celălalt soţ are chiar obligaţia morală de
a-i acorda sprijin soţului bolnav2. Împrejurarea că boala de care suferă unul dintre soţi
afectează grav raporturile fireşti dintre ei, astfel încât continuarea căsătoriei să nu mai
fie posibilă, coroborată şi cu ascunderea de către soţul bolnav a maladiei de care suferă
constituie temeinic motiv de divorţ3.
S-a mai arătat în literatura de specialitate4 şi în practica judiciară5 că refuzul unuia
dintre soţi de a contribui material la susţinerea căsătoriei nu poate constitui motiv de
divorţ, existând alte sancţiuni pentru acesta decât desfacerea căsătoriei.
2.4. Procedura divorţului
Deşi această procedură este obiect de studiu al dreptului procesual civil, date fiind
particularităţile pe care le prezintă faţă de dreptul comun, vom prezenta, în această
parte a expunerii, unele dintre acestea.
Sediul materiei îl reprezintă dispoziţiile art. 607-619 din Codul de procedură civilă,
articole grupate în Capitolul VI −„Divorţul”.
2.4.1. Acţiunea de divorţ şi cererea de chemare în judecată
Acţiunea de divorţ, având un caracter strict personal, aparţine în exclusivitate
soţilor. Soţul alienat mintal, care nu a fost pus sub interdicţie, va putea intenta
acţiunea în momentele de luciditate. Se susţine în literatura juridică6 că şi cel pus sub
interdicţie poate formula în momentele de luciditate acţiunea de divorţ, întrucât, în
caz contrar, o incapacitate de exerciţiu s-ar transforma într-o incapacitate de folosinţă,
tutorele neputând nici el exercita acţiunile cu caracter personal ale celui interzis.
Ulterior, dacă cel pus sub interdicţie îşi pierde luciditatea, tutorele îl va putea
reprezenta, continuând acţiunea7.

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1823/1971, C.D. 1971, p. 173.
2
Trib. jud. Bistriţa Năsăud, decizia civilă nr. 538/1970, R.R.D. nr. 4/1971, p. 135; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
716/1989, Dreptul nr. 3/1990, p. 65.
3
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 10/1974, citată.
4
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 228.
54
Trib. Iaşi, decizia civilă nr. 701/1966, R.R.D. nr. 2/1967, p. 156.
6
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 233; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 2849/1982,
R.R.D. nr. 6/1984, p. 48.
7
În sens contrar, T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 258.
Soţul alienat sau debil mintal, pus sub interdicţie, va putea figura ca pârât în
procesul de divorţ, prin tutorele său.
În cazul în care unul dintre soţi declară că nu are cunoştinţă despre situaţia şi
domiciliul celuilalt (de obicei când soţii sunt despărţiţi în fapt de mai mulţi ani), el va
putea intenta acţiunea de divorţ, citarea soţului pârât, dispărut în fapt, urmând a se
face prin publicitate, după prevederile art. 95 din Codul de procedură civilă.
Cererea de chemare în judecată va trebui să cuprindă elementele prevăzute de art.
112 C.proc.civ. şi numele şi data naşterii copiilor minori născuţi din căsătorie sau care
se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie1. Se vor anexa cererii
certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor minori, în copii legalizate.
Soţul pârât poate formula, şi el, cerere reconvenţională în cazul în care consideră
că soţul reclamant sau că şi acesta se face vinovat de destrămarea relaţiilor de căsă-
torie, pe care o poate introduce până la prima zi de înfăţişare.
2.4.2. Instanţa competentă
Legiuitorul a stabilit dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în materia compe-
tenţei teritoriale. Conform prevederilor art. 607 C.proc.civ., cererea de divorţ este de
competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al
soţilor. Dacă, însă, soţii nu au avut un domiciliu comun sau dacă, la data introducerii
cererii de divorţ, nici unul dintre soţi nu mai domiciliază în circumscripţia instanţei în
care au avut ultimul domiciliu comun, competenţa va aparţine instanţei de la
domiciliul pârâtului. Dacă pârâtul nu mai are domiciliul în ţară sau dacă reclamantul
dovedeşte că a făcut toate demersurile, însă fără succes, pentru aflarea domiciliului
pârâtului, competenţa va reveni instanţei de la domiciliul reclamantului2.
Se mai impune precizarea că nu ne aflăm, în situaţiile evidenţiate mai sus, în pre-
zenţa unei competenţe alternative, reclamantul fiind obligat a formula cererea la
instanţa competentă, în ordinea şi în condiţiile deja arătate, deoarece normele de com-
petenţă în materia divorţului au un caracter imperativ, neputându-se deroga de la ele3.
În ceea ce priveşte competenţa materială, aceasta aparţine, în primă instanţă, jude-
cătoriei.

1
Potrivit alin. (1) al art. 612 C.proc.civ., modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, în cererea de divorţ trebuie menţionat şi numele
copiilor „care se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie”.
2
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 238/1961 apud V.M. C i o b a n u , op. cit., p. 513.
3
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 229/1996, Dreptul nr. 6/1997, p. 111.
De obicei, când soţii consimt la desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de
voinţă, tot ei se înţeleg şi cu privire la soluţionarea cererilor accesorii divorţului.
Legiuitorul a şi avut în vedere această împrejurare, arătând, în cuprinsul alin. (1) al
art. 6131 C.proc.civ., că soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie
soluţionate cererile accesorii divorţului. Despre ce anume cereri este vorba se
specifică în alin. (3) al aceluiaşi articol. Această din urmă dispoziţie legală oferă şi
calea de urmat pentru instanţă în cazul în care, deşi soţii consimt la desfacerea
căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă, nu se înţeleg la numele pe care-l vor purta,
la pensia de întreţinere sau la atribuirea locuinţei, situaţie în care instanţa urmează să
administreze probe pentru a putea hotărî.
2.4.3. Prezenţa personală a soţilor
Prin derogare de la procedura de drept comun, în cazul divorţului, potrivit dispo-
ziţiilor art. 614 C.proc.civ., părţile au obligaţia de a se prezenta personal în faţa
instanţelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul la apărare prin avocat. Numai că, în
această din urmă ipoteză, avocatul nu poate reprezenta partea în proces, ci numai o
asistă. Regula fiind prevăzută expres numai pentru instanţa de fond, înseamnă că ea
nu se aplică şi la judecata în căile de atac.
De la această regulă, textul prevede o serie de excepţii:
a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
d) unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
Pentru toate aceste împrejurări, legiuitorul acordă posibilitatea înfăţişării soţului
prin mandatar, chiar şi în faţa instanţei de fond.
Raţiunea instituirii unor astfel de prevederi constă în aceea că procesul se poate
desfăşura în mai bune condiţii atunci când părţile sunt prezente, mai ales că aspectele
în discuţie sunt intim legate de persoana soţilor. Pe de altă parte, în acest mod,
instanţa îşi poate realiza obligaţia legală de a încerca împăcarea soţilor1.
2.4.3.1. Prezenţa obligatorie a reclamantului.
În faza judecării pricinii la prima instanţă, prezenţa reclamantului este obligatorie,
fiindcă, potrivit dispoziţiilor art. 616 C.proc.civ., dacă la termenul de judecată se

1
A se vedea I. S t o e n e s c u , Gr. P o r u m b , op. cit., p. 364.
înfăţişează numai pârâtul, iar reclamantul lipseşte nejustificat, cererea se va respinge
ca nesusţinută. Este singurul caz în procedura noastră când acţiunea se poate respinge
ca nesusţinută, prin derogare de la normele dreptului comun, care dau posibilitatea
judecării cauzei în lipsa uneia sau a ambelor părţi (art. 152 şi art. 242 alin. ultim
C.proc.civ.)1.
Lipsa pârâtului nu împiedică judecarea procesului, fiindcă el este obligat să fie
prezent numai dacă a introdus cerere reconvenţională2.
În ipoteza divorţului prin consimţământul părţilor, prezenţa acestora este obligatorie
la termenul fixat în primă instanţă, dată la care instanţa va verifica dacă soţii mai
stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă.
2.4.4. Şedinţa de judecată
Judecata cererii de divorţ are loc, respectându-se principiul publicităţii, în şedinţă
publică, însă legiuitorul (art. 615 C.proc.civ.) oferă posibilitatea ca instanţa să treacă
la soluţionarea pricinii în camera de consiliu, dacă prin aceasta se asigură o mai bună
judecare şi administrare a probelor. În toate cazurile însă, hotărârea se pronunţă în
şedinţă publică.
2.4.5. Regimul probelor
Mijloacele de probă admisibile în acţiunea de divorţ prezintă particularităţi faţă de
dreptul comun. Spre deosebire de dreptul comun, unde, potrivit art. 189 C.proc.civ.,
rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv nu pot fi ascultaţi ca martori, în
conformitate cu dispoziţiile art. 190 C.proc.civ., în procesele de divorţ, acestor
categorii de persoane li se vor putea lua declaraţii, exceptându-i pe descendenţi.
Derogarea s-a creat pornindu-se de la ideea că, discutându-se aspecte legate de viaţa
de familie a părţilor, uneori de natură intimă, rudele şi persoanele cele mai apropiate
părţilor sunt cele mai în măsură să le cunoască.
Instanţele judecătoreşti trebuie să dea dovadă de perspicacitate şi de discernământ
în evaluarea acestor probe, dată fiind tendinţa de părtinire ce se manifestă deseori în
practică.
2.4.6. Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorţ

1
A se vedea I. S t o e n e s c u , Gr. P o r u m b , op. cit., p. 365; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1372/1989, Dreptul nr.
4/1990, p. 64.
2
A se vedea I. S t o e n e s c u , Gr. P o r u m b , op. cit., p. 365.
Mai ales, atunci când procesul de divorţ durează un timp mai îndelungat, se impun
a fi luate, funcţie de condiţiile concrete ale cauzei deduse judecăţii, anumite măsuri
vremelnice al căror conţinut este determinat de art. 6132 C.proc.civ. Textul se referă
la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii şi
folosinţa locuinţei. Textul mai face precizarea că mijlocul procedural prin care se vor
putea lua aceste măsuri este procedura specială a ordonanţei preşedinţiale1.
2.4.7. Hotărârea de divorţ
În principal, instanţa judecătorească se pronunţă prin hotărârea de divorţ asupra
admiterii sau respingerii cererii de desfacere a căsătoriei. Dacă există motive temei-
nice, în sensul prevederilor art. 38 C.fam., cererea va fi admisă, iar căsătoria desfă-
cută, fie din vina soţului pârât, dacă se dovedeşte că este exclusiv răspunzător de
destrămarea relaţiilor de căsătorie, fie din vina ambilor soţi, dacă şi reclamantului îi
revine o parte din vină.
Instanţa de judecată, aşa cum am arătat deja, nu va putea pronunţa divorţul din vina
exclusivă a soţului reclamant, urmând ca, atunci când se constată că numai acesta
este culpabil de neînţelegerile intervenite, să respingă acţiunea2. Dacă există cerere
reconvenţională sau acţiunea conexă a pârâtului, instanţa va putea, respingând
acţiunea principală şi admiţând, după caz, cererea reconvenţională sau cea conexă, să
pronunţe divorţul.
Dacă divorţul este cerut pentru alienaţie sau debilitate mintală cronică sau pentru o
boală gravă, incurabilă, survenită înaintea sau în timpul căsătoriei, instanţa va declara
desfăcută căsătoria, fără a reţine vina unuia sau a altuia dintre soţi. În acelaşi mod se
va pronunţa divorţul şi în cazul prevăzut de art. 38 alin. (2) C.fam.
Acţiunea de divorţ se mai poate „stinge”, arată legiuitorul [art. 618 alin. (2)
C.proc.civ.], prin împăcarea părţilor.
Reclamantul poate să renunţe la cererea de divorţ în tot cursul procesului, chiar
dacă pârâtul se împotriveşte, dar numai înaintea instanţei de fond, ceea ce a
îndreptăţit concluzia, exprimată în literatura de specialitate, că, în faţa instanţei de
apel, o asemenea renunţare se va face numai cu învoirea pârâtului3. Considerăm, ală-
1
Cu privire la cazul special al evacuării unui soţ pentru imposibilitatea convieţuirii, ca măsură admisibilă în timpul
procesului de divorţ, a se vedea şi C. T u r i a n u , Cu privire la dreptul unui soţ de a solicita, în anumite situaţii, evacuarea celuilalt
soţ din locuinţa comună, Dreptul
nr. 3/1993, p. 42 şi urm.
2
Jud. Mediaş, sentinţa civilă nr. 6388/2001, P.R. nr. 2/2002, p. 103-104, cu notă critică de B. D i a m a n t , V. L u n c e a n .
3
A se vedea B. D i a m a n t , V. L u n c e a n , Divorţ. Retragerea acţiunii în apel. Inadmisibilitate, Dreptul nr. 1/1996, p. 136 şi
urm.; în sensul că renunţarea la judecată a reclamantului se poate face, fără încuviinţarea pârâtului, şi în faţa instanţei de apel, a
turi de alţi autori1, că renunţarea reclamantului la divorţ, fără încuviinţarea pârâtului,
se va putea face şi în faţa instanţei de apel. Oricum, renunţarea reclamantului nu
produce niciun efect asupra cererii pârâtului [art. 618 alin. (1) C.proc.civ.].
Prin hotărârea prin care se pronunţă divorţul, instanţa de judecată urmează a
soluţiona şi alte cereri, accesorii divorţului.

2.4.8. Nemotivarea hotărârii de divorţ


În situaţia în care ambele părţi solicită instanţei, potrivit dispoziţiilor art. 617 alin. (2)
C.proc.civ., hotărârea de divorţ nu se va motiva.
2.4.9. Căile de atac
Împotriva hotărârii de divorţ se pot exercita ambele căi de atac ordinare, apelul şi
recursul, termenul fiind de 30 de zile de la comunicarea hotărârii [art. 619 alin. (1)
C.proc.civ.].În ceea ce priveşte capetele de cerere accesorii, întrucât legea nu
distinge, s-a concluzionat2 că termenul de 30 de zile se aplică şi acestora.
Divorţul pronunţat în temeiul dispoziţiilor art. 6131 C.proc.civ. nu este supus
niciunei căi de atac, hotărârea pronunţată fiind definitivă şi irevocabilă [art. 619 alin. (4)
C.proc.civ.]. Totuşi, în cazul în care, prin aceeaşi hotărâre, instanţa dispune şi cu
privire la alte cereri, accesorii divorţului, relativ la care părţile nu s-au înţeles, acele
dispoziţii ale instanţei pot fi atacate cu apel sau cu recurs, însă tot în termenul special
de 30 de zile prevăzut pentru divorţ. În acest din urmă caz, considerăm că va trebui să
se procedeze şi la comunicarea hotărârii, chiar dacă în ceea ce priveşte capătul
principal nu se poate exercita nicio cale de atac ordinară.
Alte particularităţi ale apelului şi ale recursului în materia divorţului rezultă din
cuprinsul art. 619 C.proc.civ. şi sunt următoarele:
- dacă la soluţionarea apelului sau, după caz, a recursului formulat de către reclamant
se prezintă numai pârâtul, acesta va fi respins ca nesusţinut;
- apelul sau recursul pârâtului se va judeca însă chiar dacă se prezintă numai
reclamantul;

se vedea V.M. C i o b a n u , op. cit., p. 527; în acelaşi sens, F. G â r b a c i , Din nou despre admisibilitatea renunţării la judecată
într-un proces de divorţ, în faţa instanţei de apel, Dreptul nr. 6/1996, p. 56 şi urm.
1
A se vedea: G. B o r o i , D. R ă d e s c u , Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 848; V.M.
C i o b a n u , op. cit., p. 527.
2
Ibidem, p. 234; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1599/1987, R.R.D. nr. 4/1988, p. 76.
- hotărârea pronunţată în materia divorţului nu este supusă revizuirii. În literatura de
specialitate s-a opinat1 că această prevedere se referă numai la cererea principală, res-
pectiv la divorţ, astfel încât capetele de cereri accesorii vor putea fi supuse revizuirii.
2.4.10. Data desfacerii căsătoriei
Potrivit legislaţiei române, căsătoria se consideră desfăcută pe data la care hotă-
rârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă [art. 39 alin. (1) C.fam.]. În
acest context, înscrierea pe marginea actului de căsătorie a hotărârii de divorţ are ca
efect numai opozabilitatea faţă de terţi cu privire la raporturile patrimoniale [art. 39
alin. (2) C.fam.], deoarece, în privinţa statutului civil al persoanei, hotărârea judecă-
torească are efect constitutiv erga omnes2.
Hotărârea de divorţ se va comunica, din oficiu, serviciului de stare civilă
competent pentru a face menţiunea pe marginea actului de căsătorie3.
2.4.11. Efectele desfacerii căsătoriei
Actul juridic al căsătoriei producând efecte de ordin patrimonial şi perso-
nal-nepatrimonial între soţi, pe de-o parte, şi între aceştia şi copii, pe de altă parte,
evident că desfacerea căsătoriei generează o serie de efecte contrare. Deşi, astfel cum
vom arăta în cele ce urmează, în general, drepturile şi obligaţiile născute din căsătorie
între soţi dispar odată cu desfacerea acesteia, între părinţi şi copii ele se menţin,
primind o altă înfăţişare.

a) Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi


• Numele
Odată cu divorţul, fiecare dintre soţi îşi va relua numele avut înainte de încheierea
căsătoriei [art. 40 alin. (3) C.fam.]. Soluţia îşi găseşte aplicarea în cazul în care unul
dintre soţi sau ambii şi-au schimbat numele la încheierea căsătoriei. Dacă unul dintre
soţi a luat, la încheierea căsătoriei, numele celuilalt, după divorţ el va reveni la
numele purtat anterior. Acesta poate fi numele său de familie, al adoptatorului, dacă a
1
A se vedea V.M. C i o b a n u , op. cit., p. 531. Printr-o hotărâre, rămasă izolată, s-a admis revizuirea în materie de divorţ
pentru contrarietate de hotărâri, Trib. reg. Târnava Mare, sentinţa civilă nr. 196/1951, J.N. nr. 6/1951, p. 656, apud V.M.
C i o b a n u , op. cit., p. 436.
2
A se vedea: D. L u p u l e s c u , Actele de stare civilă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 80; E. C h e l e ,
Caracterul şi efectele înscrierii hotărârii de divorţ, R.R.D. nr. 2/1968, p. 89-95; I.P. F i l i p e s c u , Unele probleme în legătură cu
menţiunea despre hotărârea de divorţ în actul de căsătorie, R.R.D. nr. 9/1968.
3
A se vedea D. L u p u l e s c u , Actele ..., op. cit., p. 82; Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 10/1974, citată supra.
fost adoptat sau numele de familie al fostului soţ, dacă, urmare a unei căsătorii
anterioare, a păstrat acel nume1.
Pentru ca, prin revenirea la numele avut anterior încheierii căsătoriei, să nu se
aducă prejudicii morale acelei persoane, mai ales în situaţia în care a devenit cunos-
cută sub acest din urmă nume, există posibilitatea ca soţul care şi-a schimbat numele
să-şi păstreze numele dobândit la încheierea căsătoriei. Acest aspect va putea fi reali-
zat fie ca efect al înţelegerii soţilor, acord de care instanţa judecătorească va lua act
[art. 40 alin. (1) şi (2) C.fam.], fie urmare a hotărârii instanţei, atunci când există
motive temeinice care să justifice păstrarea numelui, în condiţiile opoziţiei celuilalt soţ.

• Obligaţia de sprijin moral, de fidelitate, precum şi cea de a locui împreună


încetează odată cu desfacerea căsătoriei.

• Capacitatea de exerciţiu dobândită de femeia minoră prin căsătorie se păstrează,


chiar dacă la data divorţului ea nu împlinise 18 ani.
Divorţul, de asemenea, nu are nicio influenţă în ceea ce priveşte cetăţenia2.

b) Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi


• Comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin împărţirea bunurilor comune.

• Locuinţa comună a soţilor. Şi cu privire la acest aspect ne-am referit anterior, când
am făcut vorbire despre modul de soluţionare, de instanţele judecătoreşti învestite cu
judecarea acţiunilor de divorţ, a unora din cererile accesorii acestuia.
Se impune precizarea că, în cazul în care locuinţa poate fi împărţită între foştii soţi
cu respectarea normelor legale, dacă se asigură funcţionalitatea ei şi având în vedere
şi atitudinea foştilor soţi (mai ales în cazul în care aceştia consimt la o atare împărţire
de locuinţă), se va proceda ca atare. Plenul fostului Tribunal Suprem s-a şi pronunţat
în acest sens3.

1
Trib. Cluj, decizia civilă nr. 1339/1961, J.N. nr. 5/1963, p. 134, cu notă de I. C i o c e a n u ; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 1398/1963, J.N. nr. 7/1964, p. 163.
2
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 239.
3
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 5/1975 (pct. 8), C.D. 1975, p. 28 şi urm.; Plenul Trib. Suprem, Decizia de
îndrumare nr. 5/1969, (pct. 5), C.D. 1969, p. 17 şi urm.
Dacă între soţi nu intervine nicio învoială, instanţele de judecată sunt chemate să
dispună căruia dintre soţi urmează a i se atribui locuinţa, funcţie de interesele mino-
rilor şi de celelalte criterii de preferinţă despre care am făcut vorbire anterior1.
Aceleaşi criterii vor fi avute în vedere şi atunci când se dispune atribuirea sau
partajarea în natură a locuinţei ce formează proprietatea comună a soţilor.

Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi de sprijin material încetează, de


asemenea, ca urmare a desfacerii căsătoriei.

• Obligaţia legală de întreţinere dintre soţi încetează, dar ia naştere, în anumite


condiţii, obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi.

• Dreptul la moştenire, pe care soţul supravieţuitor îl are potrivit Legii nr. 319/1944 cu
privire la bunurile rămase la moartea celuilalt soţ, se pierde.

c) Efecte cu privire la raporturile personale dintre părinţi şi copii


• Încredinţarea copiilor minori. Prin hotărârea de divorţ, aşa cum rezultă din
prevederile art. 42 C.fam., instanţa de judecată este obligată să se pronunţe şi
asupra încredinţării copiilor minori, dacă există. Aceasta înseamnă că instanţa va
dispune încredinţarea copiilor, chiar dacă prin acţiunea de divorţ acest lucru nu
s-a cerut. Soţii se pot învoi în legătură cu încredinţarea copiilor minori, însă,
potrivit prevederilor art. 42 alin. (4) C.fam., învoiala lor va produce efecte numai
dacă a fost încuviinţată de instanţa de judecată.
La încredinţarea copiilor unuia sau altuia dintre soţi, instanţa va avea în vedere, în
mod exclusiv, interesul minorilor, sens în care va cerceta posibilităţile materiale şi
garanţiile morale ale unei bune creşteri şi educări a copiilor minori, dispunând încre-
dinţarea aceluia dintre părinţi care oferă, din toate punctele de vedere, cele mai
optime condiţii2.
Posibilităţile materiale mai bune ale unuia dintre părinţi sunt un criteriu pe care
instanţele urmează a-l avea în vedere la încredinţarea minorilor, dar nu sunt de natură
1
Pentru dezvoltări în ceea ce priveşte situaţia locuinţelor cu regim special (locuinţe de serviciu, de intervenţie, de necesitate şi
de protocol), a se vedea: Ş. B e l i g r ă d e a n u , Regimul juridic actual …, op. cit., p. 38; Fr. D e a k , op. cit., p. 279-281.
2
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 19/1962, C.D. 1962, p. 34; Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 10/1969, C.D.
1969, p. 48.
a influenţa în mod decisiv hotărârea, atâta vreme cât se dovedeşte că, faţă de celălalt
părinte minorul este mult mai ataşat, iar acesta a manifestat o preocupare sporită în
educarea copilului şi, astfel, interesul minorului impune încredinţarea lui spre creştere
şi educare către acest din urmă părinte1.
Articolul 42 alin. (1) C.fam. prevede că instanţa va trebui să asculte părinţii şi
autoritatea tutelară şi pe copiii minori, dacă au împlinit vârsta de 10 ani. Autoritatea
tutelară trebuie citată obligatoriu în proces, dar absenţa sa nu împiedică instanţa să
treacă la soluţionarea cauzei, cu condiţia ca, în toate situaţiile, autoritatea tutelară
să-şi fi exprimat părerea în scris prin ancheta socială2. Opinia autorităţii tutelare nu
este obligatorie pentru instanţă, ea coroborând datele din ancheta socială cu celelalte
probe din dosar3.
Minorul care are vârsta de peste 10 ani va fi audiat în camera de consiliu, fără pre-
zenţa altor persoane. Opţiunea sa este relevantă şi instanţele vor ţine seama, în
general, de ea. Nu mai puţin important de observat este faptul că, la o asemenea
vârstă, minorii sunt uşor de influenţat, astfel încât hotărârea pe care instanţa de jude-
cată o va lua cu privire la încredinţarea minorului spre creştere şi educare unuia dintre
părinţi va ţine seama de interesul acestuia, chiar împotriva alegerii minorului4.
În aprecierea interesului copiilor minori, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere
un complex de factori, ca vârsta şi sexul copilului, ataşamentul acestuia pentru unul
sau altul dintre părinţi, posibilităţile materiale ale părinţilor, comportarea lor morală
etc.5
Se apreciază, de asemenea, că, în procesele în care sunt implicaţi copii minori, este
indicat ca şi procurorul să formuleze concluzii6.
O problemă delicată, ivită în faţa instanţelor de judecată în unele procese de divorţ,
este şi aceea de separare a copiilor, pentru ca fiecărui părinte să i se încredinţeze unul
sau mai mulţi minori.

1
T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 63/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1990, p. 49; T.M.B, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 330/1991 şi T.M.B, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 73/1991, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1991, p. 30-31; T.M.B,
secţia a IV-a civilă, decizia nr. 4/1992, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1992, p. 39-40. Cu privire la înţelesul noţiunii de
interes al minorului, a se vedea C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 2665/1991, în revista Dreptul nr. 7/1992, p. 82.
2
A se vedea D. P r o t o p o p e s c u , Ancheta socială în procesele civile cu minori, J.N. nr. 3/1964.
3
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, nr.
58/1968, decizia nr. 5/1987, R.R.D. nr. 11/1987, p. 71.
4
T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 2/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1990, p. 26.
5
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1843/1972, C.D. 1972, p. 215.
6
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 279.
Opinia pe care o susţinem şi care a fost adoptată şi de o mare parte a practicii1 este
aceea ca, pe cât posibil, să nu se procedeze la o separare a copiilor, mai ales atunci
când între ei s-au stabilit strânse legături de afecţiune, despărţirea lor fiind de natură a
le crea traume psihice.
În situaţiile în care creşterea şi educarea copiilor nu poate fi asigurată de niciunul
dintre părinţi, instanţa de judecată va putea, potrivit art. 42 alin. (2) C.fam., să dispună
încredinţarea copiilor minori unor rude ori altor persoane sau unor instituţii de ocrotire.
Aceste măsuri vor fi luate avându-se în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

• Exercitarea ocrotirii părinteşti

De regulă, la desfacerea căsătoriei, copiii minori sunt încredinţaţi unuia dintre


părinţi care, potrivit art. 43 alin. (1) C.fam., exercită faţă de ei drepturile părinteşti.
Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copiii şi de a veghea
la creşterea, la învăţătura şi la pregătirea lor profesională.
În practica judecătorească s-a decis că soluţionarea cererilor cu privire la modul de
exercitare a dreptului părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, de a avea legături
personale cu aceasta, este de competenţa instanţelor judecătoreşti2. Aceste legături
personale se realizează prin vizitarea copilului de către părinte, luarea copilului de
către acesta în anumite zile la domiciliul său, vizitarea la şcoală etc.3
Deşi textul legal [art. 43 alin. (3) C.fam.] vorbeşte numai de dreptul părintelui de a
avea legături personale cu copilul, iar în practica judiciară s-a decis4 că alte rude
apropiate, cum ar fi bunicii, nu pot revendica dreptul de a avea legături personale cu
copilul, ni se pare greşită o atare concluzie şi, în orice caz, ea nu este conformă
intereselor copilului minor, care, şi în situaţia divorţului dintre părinţii săi, este bine
să aibă raporturi fireşti atât cu aceştia, cât şi cu rudele sale. Socotim, aşadar, că o
1
Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 517/1978, R.R.D. nr. 1/1979, p. 56; Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 82/1984,
R.R.D. nr. 7/1984, p. 64; T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 720/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1990, p. 27-28;
T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 803/1981, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1991, p. 28-29; T.M.B., secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 336/1992, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1992, p. 40.
2
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 20/1964, C.D. 1964, p. 41; T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 679/1992, în I.
M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1992, p. 47-48.
3
A se vedea O. P o p a , P. A n d r e a , Exerciţiul dreptului unui părinte de a avea legături personale cu minorul care nu i-a fost
încredinţat spre creştere şi educare cu ocazia divorţului, J.N. nr. 12/1965, p. 112; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1884/1979, C.D. 1979, p. 167; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 150/1990, Dreptul nr. 5/1992, p. 65.
4
Trib. pop. rai. Lugoj, sentinţa civilă nr. 65/1966, cu note de S. B o n a , V. L ă z ă r e s c u , R.R.D. nr. 6/1967, p. 141.
acţiune a bunicilor sau a altor rude apropiate pentru vizitarea minorului ar trebui
admisă, fixându-se anumite date rezonabile în acest sens, aceasta având efecte bene-
fice asupra echilibrului sufletesc al minorului1.
Potrivit art. 44 C.fam., în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la
încredinţarea copilului minor, instanţa judecătorească va putea modifica măsurile
luate printr-o hotărâre anterioară cu privire la modul de exercitare a drepturilor părin-
teşti.
d) Efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii
Conform art. 42 alin. (3) C.fam., prin hotărârea de divorţ, instanţa judecătorească
trebuie să stabilească şi contribuţia ambilor părinţi la cheltuielile de creştere şi edu-
care a minorilor. De regulă, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul este obligat la
o anume cotă din venitul său net, pe care urmează să o plătească pentru minor părin-
telui căruia copilul i-a fost încredinţat. Instanţa de judecată va lua măsuri pentru
înfiinţarea popririi [potrivit art. 453 alin. (2) C.proc.civ.]. Părinţii vor putea conveni şi
cu privire la cuantumul contribuţiei fiecăruia la cheltuielile de creştere şi educare a
copilului, însă, învoiala lor trebuie încuviinţată de instanţa de judecată, care va
veghea ca sumele stabilite să corespundă nevoilor reale ale minorului. Părintele
căruia i s-a încredinţat copilul nu va putea, în principiu, renunţa la pensia de între-
ţinere ce se cuvine minorului din partea celuilalt părinte, decât dacă s-ar constata că
are mijloace îndestulătoare pentru a asigura condiţii bune pentru creşterea şi educarea
minorului2. Chiar în situaţia în care fiecare părinte a primit câte un copil pentru
creştere şi educare, dacă unul din părinţi are posibilităţi materiale mai mari, el va
putea fi obligat să plătească celuilalt părinte o sumă stabilită de instanţă, astfel ca
ambii copii să beneficieze de condiţii aproximativ egale3. Dacă nevoile copilului
minor sau posibilităţile materiale ale părinţilor s-au schimbat, instanţa poate stabili,
printr-o nouă hotărâre judecătorească, o altă contribuţie de întreţinere, neputându-se
opune excepţia autorităţii de lucru judecat.
Exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la bunurile copilului şi actele sale
patrimoniale se face, astfel cum rezultă din art. 43 alin. (1) C.fam., de către părintele
căruia copilul i-a fost încredinţat. Dacă, însă, el a fost încredinţat unei terţe persoane
1
T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 723/1978, R.R.D. nr. 4/1979, p. 58; T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr.
1735/1992, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1992, p. 50-51.
2
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 10/1969, C.D. 1969, p. 48.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 779/1974, C.D. 1975, p. 192.
sau unei instituţii de ocrotire, instanţa va trebui să stabilească care dintre părinţi îi va
administra bunurile şi-l va reprezenta sau îi va încuviinţa actele juridice [art. 43 alin.
(2) C.fam.].

Test de evaluare
Întrebări:
1. Ce sisteme sau concepţii cunoaşteţi în legătură cu divorţul?
2. Care sunt motivele care pot duce la desfacerea căsătoriei?
3. Este obligatorie prezenţa reclamantului la procesul de divorţ? Dar a
pârâtului? Ce sancţiune intervine în cazul lipsei reclamantului de la
judecarea pricinii?
4. Ce particularităţi prezintă regimul probelor în procesul de divorţ?
5. Exercitarea ocrotirii părinteşti după divorţ.

Test grilă:
1. Căsătoria încetează prin:
a. divorţ.
b. decesul unuia dintre soţi.
c.constatarea nulităţii.
2. În ce condiţii se poate pronunţa divorţul prin consimţământ?
a. până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi
nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.
b. până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;
c. nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.
3. Care este instanţa competentă să judece cererea de divorţ
a. tribunalul de la domiciliul pârâtului.
b. instanţa în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor.
c. judecătoria de la domiciliul pârâtului.
4. Ce persoane pot fi ascultate ca martori în procesele de divorţ şi nu pot fi ascultate
în dreptul comun?
a. rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, cu excepţia descendenţilor, pot fi
ascultaţi ca martori.
b. orice persoană.
c.nicio rudă a părţilor.
5. În ce termen poate fi atacată hotărârea de divorţ?
a. 15 zile.
b. 20 de zile.
c.30 de zile.

Bibliografie:
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2006.
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti,
ed. a VIII-a

Răspunsuri corecte grilă: 1.b, 2.a, 3.b,4.a, 5.c.


Cursul VII

Obiective: Aprofundarea instituţiilor privind rudenia, afinitatea şi filiaţia.


Comparatie între modalitatea în care se stabileşte maternitatea, cu accent pe
situaţiile practice.

Cuvinte cheie: afinitate, rudenie, filiaţie faţă de mamă: stabilire şi dovadă.

Rezumat: Capitolul de faţă se referă la rudenie şi afinitate cu accent pe clasificare,


dovadă şi efecte, dar şi la maternitate care este mai uşor de dovedit pentru că se
bazează pe faptul naşterii.
Capitolul al VII-lea
Rudenia şi filiaţia
Secţiunea I. Rudenia
1.1. Noţiune. Clasificare
Rudenia este definită de art. 45 C.fam. ca fiind legătura care se bazează pe des-
cendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascen-
dent comun.
Ceea ce defineşte Codul familiei este rudenia firească, bazată pe legătura de sânge
dintre două persoane, respectiv pe faptul naşterii, însă rudenia mai izvorăşte şi din
actul juridic al adopţiei, în acest caz fiind vorba de rudenie civilă. Ea constă în
legătura izvorâtă din adopţie între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adop-
tator şi rudele sale, pe de altă parte.
O primă clasificare a rudeniei se poate face, aşadar, după izvorul ei, în:
- rudenie de sânge şi
- rudenie civilă.
O a doua clasificare se face după linia de rudenie, în:
- rudenie în linie dreaptă, care se bazează pe descendenţa unei persoane din alta, (de
exemplu: bunic-nepot);
- rudenie în linie colaterală, bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun, ca, bunăoară, rudenia dintre fraţi, veri primari etc.
Rudenia de sânge se mai poate clasifica în:
- rudenie din căsătorie, ca aceea dintre părinţi şi copiii rezultaţi din căsătorie;
- rudenie din afara căsătoriei, ca aceea dintre părinţi şi copiii concepuţi în afara
căsătoriei.
În dreptul nostru, ca urmare a asimilării depline a copilului din afara căsătoriei cu
cel din căsătorie (art. 63 C.fam.), nu există deosebiri esenţiale de regim juridic între
cele două categorii de rude. Unele diferenţe, asupra cărora vom reveni, apar însă în
ceea ce priveşte stabilirea filiaţiei şi a numelui copilului din afara căsătoriei.

1.2. Gradele, întinderea şi efectele rudeniei


Legătura de rudenie este exprimată prin gradele de rudenie, care stabilesc
întinderea, dar şi măsura apropierii rudeniei între două persoane.
Potrivit art. 46 C.fam., gradul de rudenie se stabileşte, în linie dreaptă, după
numărul naşterilor, fiul fiind, aşadar, ruda de gradul întâi, nepotul şi bunicul de gradul
doi ş.a.m.d., iar în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la persoana al
cărei grad de rudenie se stabileşte, până la ascendentul comun şi apoi coborând până
la persoana faţă de care gradul de rudenie se stabileşte, astfel că, fraţii sunt rude de
gradul doi, verii primari sunt rude de gradul patru etc. Deşi art. 46 C.fam. se referă
numai la rudenia de sânge, în mod asemănător se va stabili şi întinderea rudeniei
civile, izvorâte din adopţie.
Durata rudeniei este permanentă, dacă vorbim despre legătura de sânge, deci
despre rudenia firească. Rudenia bazată pe adopţie durează atâta timp cât fiinţează
actul juridic al adopţiei.
Afinitatea
Legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ este desemnată prin noţiunea de
afinitate. Această alianţă nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, iar între
soţi nu există nici rudenie, nici afinitate.
Pentru stabilirea gradelor afinităţii, în tăcerea legii, se vor aplica prin asemănare
regulile de la rudenie, soţul fiind afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi grad în care soţul
său este rudă cu persoanele în cauză. Astfel, unul din soţi este afin de gradul întâi cu
părinţii celuilalt soţ sau de gradul doi în linie colaterală cu fraţii şi surorile celuilalt soţ.
Secţiunea a II-a. FILIAŢIA. Noţiune
Filiaţia poate fi definită fie ca şirul descendenţei unei persoane, una din alta, fie
ca legătura directă dintre părinţi şi copii.
Filiaţia faţă de tată se numeşte paternitate şi se bazează pe faptul concepţiei, iar
filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate şi are la bază faptul naşterii.
Filiaţia poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Filiaţia faţă de mamă
2.1. Elemente
Cum filiaţia faţă de mamă are la bază faptul uşor de dovedit al naşterii, stabilirea ei
nu ridică atâtea probleme ca filiaţia faţă de tată. Certitudinea maternităţii este
exprimată şi prin adagiul latin mater in iure semper certa est.
Elementele de stabilire a maternităţii sunt prevăzute în art. 47 C.fam.
Primul element este „faptul naşterii”, iar al doilea este „identitatea copilului”,
respectiv copilul a cărui filiaţie se stabileşte trebuie să fie acela pe care femeia faţă de
care se stabileşte filiaţia l-a născut.
În consecinţă, stabilirea maternităţii se face prin certificatul de naştere, prin recu-
noaştere şi prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face numai prin certificatul
de naştere şi hotărâre judecătorească.
Probleme mai deosebite pot să apară în practică datorită dezvoltării şi în ţara
noastră a procreării medicale asistate. În condiţiile în care, de lege lata, nu există o
reglementare în domeniu, stabilirea maternităţii poate fi dificilă atunci când, prele-
vând material genetic (ovul) de la o femeie – mamă donatoare – şi folosind fecun-
darea in vitro, embrionul format este implantat unei alte femei – mamă purtătoare1.
2.2. Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de naştere
Filiaţia faţă de mamă se dovedeşte, potrivit art. 47 alin. (2) C.fam., „prin certifi-
catul constatator al naşterii”. Din formularea textului ar rezulta că certificatul de
naştere face dovada numai cu privire la faptul că mama a născut, nu şi cu privire la
identitatea copilului, de vreme ce el „constată” naşterea. Problema este delicată în
sine şi a format obiect de controversă în doctrină.
Este evident astfel că atât faptul naşterii, cât şi identitatea copilului se înregistrează
1
A se vedea V. D o b o z i (I), G. L u p ş a n , I. A p e t r e i (II), Filiaţia în cadrul asistenţei medicale a procreării, Dreptul nr.
9/2001, p. 41 şi urm.
pe baza declaraţiei unuia dintre părinţi, ceea ce înseamnă că puterea doveditoare a
certificatului de naştere în privinţa ambelor aspecte este aceeaşi, adică până la proba
contrară. Totuşi, potrivit art. 51 C.fam., starea civilă a copilului nu poate fi contestată
atâta timp cât el foloseşte o stare civilă conformă cu certificatul de
naştere.Neconformitatea stării civile cu acest certificat este deci o condiţie impusă de
lege pentru ca maternitatea să poată fi luată în discuţie. Aşa cum s-a arătat în
doctrină1, conformitatea stării civile nu poate exista decât în ipoteza în care
certificatul de naştere dovedeşte ambele elemente, adică atât faptul naşterii, cât şi al
identităţii copilului. În acelaşi sens considerăm şi noi că, într-adevăr, certificatul de
naştere dovedeşte nu numai faptul că femeia a născut, dar şi că acel copil despre a
cărui stare civilă este vorba este copilul pe care ea l-a născut.
Când însă copilul nu este cel născut de mamă, ca în cazul substituirii de copii,
împrejurări care se întâmplă uneori2, posesia de stat a acelui copil nu mai este
conformă cu certificatul de naştere, fiind admisibilă acţiunea în justiţie pentru stabili-
rea situaţiei reale. În cadrul acesteia se va putea folosi orice mijloc de probă.
Dacă nu se dovedeşte o stare civilă neconformă certificatului de naştere, puterea
doveditoare a acestuia este absolută şi nu este admisă nicio acţiune în reclamaţie de
maternitate sau în contestare de maternitate. Rezultă deci că art. 51 C.fam. instituie o
prezumţie absolută de filiaţie.
Conformitatea stării civile cu certificatul de naştere se realizează prin trei elemente:
- nomen – copilul poartă numele mamei;
- tractatus – copilul este considerat ca atare de mamă şi de familia lui;
- fama – respectiv, copilul este tot astfel considerat şi de alte persoane3.
De la această putere doveditoare a certificatului de naştere există o singură excep-
ţie, în cazul adopţiei, când, potrivit legii, se întocmeşte un nou act de naştere pentru
cel adoptat, în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti4.
2.3. Stabilirea maternităţii prin recunoaştere
Recunoaşterea este actul prin care o femeie mărturiseşte legătura de filiaţie dintre
ea şi un copil pe care-l declară că este al său.

1
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 299.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 809/1979, C.D. 1979, p. 7 şi decizia nr. 731/1970, C.D. 1970, p. 183.
3
Pentru sensul aceloraşi noţiuni, în general, în ceea ce priveşte starea civilă a unei persoane, a se vedea Gh. B e l e i u , op. cit.,
p. 332.
4
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 35.
a) Recunoaşterea are un caracter declarativ, întrucât are efecte retroactive, copilul
fiind considerat că are ca mamă pe femeia care l-a recunoscut din momentul naşterii
sale.
b) Recunoaşterea este irevocabilă. Ca urmare, femeia care a făcut mărturisirea nu mai
poate reveni asupra ei, chiar dacă a făcut-o prin testament (art. 48 alin. ultim C.fam.).
c) Recunoaşterea are caracter personal, ceea ce înseamnă că nu poate fi îndeplinită
decât de către mamă. Nici moştenitorii, după moartea mamei, nici rudele şi nici
reprezentantul legal al femeii incapabile nu pot efectua o astfel de recunoaştere. Ea
poate fi însă făcută de un mandatar cu procură specială, autentică.
d) Recunoaşterea este facultativă, ea trebuind să fie voluntară şi liberă de orice
constrângere.
e) Recunoaşterea este un act unilateral, respectiv o manifestare unilaterală de voinţă.
f) Recunoaşterea nu poate fi făcută decât în formele prevăzute de lege.
Formele în care se poate face recunoaşterea, prevăzute expres şi limitativ în art. 48
alin. (2) C.fam., sunt următoarele:
1. Declaraţia la serviciul de stare civilă, care poate fi făcută la orice serviciu de stare
civilă, însă, se poate înregistra doar în localitatea de naştere a copilului (art. 17 Legea
nr. 119/1996).
2. Înscrisul autentic notarial sau alt înscris considerat de lege autentic (art. 1171
C.civ.).
3. Testamentul, în oricare din formele sale, autentic, olograf, mistic sau privilegiat.
Deşi testamentul este esenţialmente revocabil1, recunoaşterea făcută în cadrul său
este, aşa cum rezultă din art. 48 alin. (3) C.fam., irevocabilă. Ca urmare, revocarea
testamentului prin care s-a făcut şi o recunoaştere de maternitate nu produce efecte
asupra acesteia din urmă.
2.3.2. Capacitatea cerută pentru recunoaştere
Singura condiţie care se cere pentru valabilitatea recunoaşterii, sub acest aspect,
este ca manifestarea de voinţă să fie făcută de o persoană conştientă, cu discernământ.
Recunoaşterea va putea fi valabil făcută chiar de o persoană fără capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă2.
1
A se vedea Fr. D e a k ş.a., Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p.
5.
2
A se vedea Tr. I o n a ş c u , Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect patrimonial a lipsei şi a
restrângerii acestei capacităţi în lumina recentei legislaţii a R.P.R., S.C.J. nr. 1/1956, p. 69.
2.3.3. Cazurile de recunoaştere a maternităţii
Articolul 48 C.fam. prevede limitativ două cazuri în care recunoaşterea poate avea
loc:
a) dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă şi
b) în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi
necunoscuţi.
2.3.4. Copiii care pot fi recunoscuţi
Întrucât art. 48 C.fam. face referire în privinţa recunoaşterii numai la copilul născut,
s-a pus problema dacă poate fi recunoscut copilul conceput sau copilul decedat.
a) În privinţa recunoaşterii copilului conceput s-au conturat două opinii. Într-o părere
s-a susţinut că recunoaşterea acestuia nu este compatibilă cu dispoziţiile art. 48
C.fam.1 A doua opinie însă, pe care o împărtăşim şi noi, afirmă că recunoaşterea
copilului conceput este admisibilă în lumina prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul
nr. 31/1954, dar va produce efecte numai dacă, la naştere, copilul se află în una din
situaţiile la care se referă art. 48 C.fam.2
b) Cu privire la copilul decedat există, de asemenea, mai multe opinii.
Într-o primă opinie, se arată că dispoziţiile art. 57 C.fam., potrivit cărora recu-
noaşterea copilului decedat de către tată se poate face numai dacă a lăsat descendenţi,
ar trebui aplicate prin analogie şi pentru cazul recunoaşterii de către mamă, în această
privinţă codul neprevăzând nimic3.
După o altă părere, recunoaşterea copilului mort s-ar putea face, chiar dacă nu a
lăsat descendenţi, recunoaşterea fiind un act unilateral pentru care nu se cere consim-
ţământul celui recunoscut4.
În ceea ce ne priveşte, de vreme ce Codul familiei nu prevede nimic în această
privinţă, dar, prin art. 57 alin. (1), reglementează recunoaşterea copilului decedat de
către tată, cu condiţia să fi lăsat descendenţi fireşti, nu vedem de ce nu s-ar aplica prin
analogie aceste dispoziţii, realizându-se astfel simetria necesară între situaţia tatălui şi
cea a mamei. În plus, o soluţie unitară este cerută şi pentru a nu se face recunoaşteri
interesate sub aspect patrimonial, deci există identitate de motive cu cele care au dus

1
A se vedea: Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 157; P. A n c a , op. cit., p. 37.
2
A se vedea: Al.I. O p r o i u , Cazurile de nulitate absolută a recunoaşterii filiaţiei, J.N. nr. 1/1961, p. 133; I.P. F i l i p e s c u , A.I.
F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 304-305.
3
A se vedea P. A n c a , op. cit., p. 38.
4
A se vedea: T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 29-30; Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 157.
la adoptarea dispoziţiei din art. 57 alin. (1) C.fam. (ubi eadem est ratio, eadem lex
esse debet)1.
2.4. Stabilirea şi dovada maternităţii prin hotărâre judecătorească
2.4.1. Condiţii pentru exercitarea acţiunii
Articolul 50 C.fam. prevede că stabilirea maternităţii prin hotărâre judecătorească
poate avea loc:
a) în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate
face prin certificatul constatator al naşterii şi
b) în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al
naşterii.
Acţiunea în stabilirea maternităţii făcând parte din categoria acţiunilor de stat şi
având un caracter strict personal, fapt ce se desprinde din însăşi formularea art. 52
C.fam., poate fi introdusă numai de copil.
Nici o altă persoană2 nu pot exercita o atare acţiune, de vreme ce textul precizează că
ea „aparţine” numai copilului.
Copilul, chiar cu capacitate de exerciţiu restrânsă, poate introduce acţiunea în
stabilirea maternităţii fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal3.
Dacă însă copilul este lipsit de capacitate de exerciţiu, fiind sub 14 ani sau pus sub
interdicţie, acţiunea va fi exercitată, potrivit art. 52 alin. (1) C.fam., de reprezentantul
său legal, fără ca acesta să aibă nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare.
Moştenitorii copilului decedat nu pot introduce acţiunea, dar o pot continua pe cea
introdusă de copil în timpul vieţii [art. 52 alin. (2) C.fam.].
Acţiunea se exercită împotriva femeii despre care se pretinde a fi mamă a copilului,
iar dacă aceasta a decedat, se poate exercita şi împotriva moştenitorilor acesteia,
astfel cum prevede art. 52 alin. (3) C.fam.
Acţiunea este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului (art. 52 alin. ultim C.fam.).

1
Soluţia contrară a fost criticată în doctrină şi pentru că ar crea o situaţie mai favorabilă pentru pretinsa mamă în raport cu
situaţia pretinsului tată, T. B o d o a ş c ă , Unele aspecte critice..., loc. cit., p. 110-111.
2
În ceea ce priveşte procurorul credem că formularea actuală a articolului 45 C.proc.civ. permite acestuia să intenteze această
acţiune, cu respectarea condiţiilor legale. Redactarea actuală a art.45 este în sensul că Ministerul Public poate introduce acţiunea
civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor (…). În redactarea anterioară
textul interzicea procurorului să introducă acţiunile strict personale şi, cu toate acestea au existat păreri că procurorul ar putea
introduce acţiunea în stabilirea maternităţii (P. Anca, op. cit.,
p. 54-55; E. P o e n a r u , Rolul procurorului în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 94; V. P ă t u l e a , Cu privire la
dreptul procurorului de a introduce acţiunea în stabilirea filiaţiei copiilor minori din afara căsătoriei, L.P. nr. 10/1961, p. 56; P.A.
S z a b o , Probleme legate de acţiunea civilă a procurorului, J.N. nr. 7/1956, p. 127).
3
În acelaşi sens, I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 315-316; P. A n c a ,
op. cit., p. 53, iar în sens contrar, că este nevoie de încuviinţarea prealabilă a tatălui sau a tutorelui, T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 37.
Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în stabilirea maternităţii are
caracter declarativ, ea constatând un fapt anterior, şi anume raportul de filiaţie care se
stabileşte retroactiv, de la naşterea copilului. Copilul dobândeşte faţă de mamă şi
rudele acesteia poziţia copilului născut în afara căsătoriei.
Potrivit art. 23 din Decretul nr. 31/1954, o atare hotărâre este opozabilă erga omnes.
2.5. Contestarea maternităţii
2.5.1. Contestarea maternităţii stabilite prin recunoaştere
Articolul 49 C.fam. prevede că „Recunoaşterea care nu corespunde adevărului
poate fi contestată de orice persoană interesată”.
În consecinţă, contestarea s-ar putea face de copilul recunoscut care consideră că
nu femeia autoare a recunoaşterii este mama sa; de către moştenitorii care au interesul
de a-l înlătura pe cel recunoscut de la moştenirea mamei lor; de însăşi femeia care a
făcut recunoaşterea, dacă aceasta s-a aflat în eroare; de către orice alte persoane care
ar putea dovedi un interes legitim în acest sens şi de către procuror, atunci când este
necesar pentru protejarea drepturilor minorilor sau ale interzişilor, căci starea civilă
interesează întreaga ordine de drept.
De vreme ce legea nu cuprinde nicio dispoziţie cu privire la termenul în care o
astfel de acţiune s-ar putea introduce, înseamnă că ea este imprescriptibilă. În dove-
direa acţiunii se pot folosi orice mijloace de probă.
Dacă acţiunea este admisă, legătura de filiaţie care s-a stabilit prin recunoaştere
este desfiinţată retroactiv şi se poate introduce acţiunea în stabilirea maternităţii, cele
două acţiuni fiind distincte1.
2.5.2. Contestarea maternităţii stabilite prin certificatul de naştere
Acţiunea în contestarea maternităţii are ca scop înlăturarea legăturii de filiaţie ates-
tată în certificatul de naştere. Condiţia admisibilităţii ei constă, astfel cum am mai
precizat, în existenţa unei discordanţe între folosirea stării civile a copilului şi certifi-
catul de naştere2, împrejurare prevăzută expres în art. 51 alin. (2) C.fam.
Acţiunea are ca obiect, în primul rând, înlăturarea legăturii de filiaţie care rezultă din
certificatul de naştere, ce nu corespunde realităţii şi, în al doilea rând, stabilirea
legăturii de filiaţie faţă de altă femeie, care se pretinde a fi adevărata mamă. Aceasta

1
Din punct de vedere procesual, cele două acţiuni pot fi formulate succesiv sau simultan, chiar în cadrul aceluiaşi proces, de
aceeaşi persoană sau de persoane diferite, însă caracterul lor distinct nu dispare (V.M. C i o b a n u , op. cit., p. 290).
2
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , V.M. C i o b a n u , Aspecte ale contestării maternităţii, R.R.D. nr. 3/1968, p. 15-25.
este situaţia când acţiunea este pornită de copil, pentru că numai el poate cere şi
stabilirea adevăratei maternităţi, după contestarea aceleia din certificatul de naştere.
Când însă acţiunea în contestare este introdusă de alte persoane, ea are ca obiect
numai contestarea, nu şi stabilirea maternităţii.
Şi această acţiune este imprescriptibilă şi se poate dovedi prin orice mijloc de
probă. Situaţia vizată prin textele legale este, desigur, aceea în care certificatul de
naştere a fost eliberat ca urmare a declaraţiei de naştere şi a înregistrării acesteia în
registrul de stare civilă. Când însă certificatul de naştere s-a eliberat ca urmare a recu-
noaşterii şi aceasta nu corespunde realităţii, contestarea maternităţii se face aşa cum
am arătat mai sus.
În doctrină s-a pus întrebarea dacă se poate contesta maternitatea atunci când
certificatul de naştere a fost eliberat ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti.
S-a răspuns că, într-o astfel de situaţie, vor putea intenta acţiune în contestarea
recunoaşterii numai persoanele care nu au fost părţi în litigiul anterior, întrucât, deşi
hotărârea judecătorească le este opozabilă şi lor, ei pot face dovada contrară. Pentru
părţile din proces, acţiunea este inadmisibilă, ele trebuind să respecte autoritatea de
lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, pe care o pot ataca numai prin căile de atac
prevăzute de lege1.

Test de evaluare:

1. Stabiliţi ce grad de rudenie există între următoarele categorii de persoane: -


bunic – nepot;
- veri primari;
- o persoană şi vărul primar al tatălui său.
2. Indicaţi formele în care se poate face recunoaşterea de maternitate.
3. Care sunt elementele prin care se realizează conformitatea stării civile cu
certificatul de naştere?
4. Indicaţi situaţiile în care se poate stabili maternitatea prin hotărâre
judecătorească.
5. Contestarea maternităţii stabilite prin recunoaştere este diferită de revocarea

1
A se vedea: P. A n c a , op. cit., p. 58; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 319.
recunoaşterii?

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ:

1. Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a V a, Editura


CH Beck, Bucureşti, 2005 Capitolul RUDENIA ŞI AFINITATEA şi capitolul
Filiaţia;
2. A.Filipescu, I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII a, Editura
CH BECK, Bucureşti, Capitolele corespunzătoare;

3. V.Dobozi, G.Lupşan, I.Apetrei, Filiaţia în cadrul asistenţei medicale a


procreerii, în revista Dreptul nr.9/2001, p.41 şi urm.

Cursul VIII
Obiective: Analiza paternităţii din căsătorie şi din afara ei, cu accent pe situaţiile
practice şi pe întocmirea cererilor către instanţă ce rezultă din filiaţie.

Cuvinte cheie: filiaţie faţă de tată din căsătorie şi din afara


căsătoriei, stabilire, dovadă, prezumţia de paternitate,
tăgada paternităţii, dovada paternităţii.

Rezumat: Paternitatea este mai greu de stabilit pentru că se


bazează pe faptul concepţiei. Paternitatea se stabileşte diferit dacă
este din căsătorie sau din afara ei, însă drepturile copilului sunt
identice. Prezumţia de paternitate acţionează în favoarea copilului
din căsătorie, iar prezumţia aplicată greşit sau din eroare se înlătură
prin tăgada de paternitate sau prin acţiunea în contestarea
paternităţii.
Capitolul VIII. Filiaţia faţă de tată
1. Consideraţii introductive
Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul
concepţiei, care există între tată şi fiu.
Deşi sub aspectul statutului juridic, copilul din afara căsătoriei are aceeaşi situaţie
cu cel din căsătorie, Codul familiei reglementează distinct paternitatea copilului din că-
sătorie (art. 53-55 C.fam.) de aceea a copilului din afara căsătoriei (art. 56-60 C.fam.),
întrucât, aşa cum vom arăta, paternitatea se stabileşte deosebit în cele două situaţii.
În timp ce filiaţia faţă de mamă, având la bază faptul material şi neîndoielnic al
naşterii, se poate dovedi mult mai uşor, filiaţia faţă de tată, rezultând din faptul
concepţiei, se stabileşte mai anevoios.
Această dificultate decurge din aceea că faptul concepţiei nu poate fi dovedit
direct, ci trebuie probate împrejurări conexe, certe, din care să se poată deduce pro-
creaţia.
Astfel, în ce priveşte copilul din căsătorie, faptul conex, cert, este căsătoria, iar în
privinţa copilului din afara căsătoriei, faptul conex constă în relaţiile sexuale
întreţinute de mamă cu pretinsul tată în perioada timpului legal al concepţiei.
Stabilirea paternităţii din căsătorie are loc prin prezumţiile legale de paternitate,
astfel cum sunt consacrate prin art. 53 C.fam., iar a copilului din afara căsătoriei, prin
recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, potrivit art. 56 C.fam.
2. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
2.1. Prezumţia de paternitate
Articolul 53 alin. (1) C.fam. prevede: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca
tată pe soţul mamei”. Instituirea prezumţiei se explică prin aceea că faptul concepţiei
nu poate fi dovedit nemijlocit, astfel că se dovedeşte un fapt conex – naşterea, din
care se trage apoi concluzia în privinţa concepţiei1.
În literatura juridică2 s-a arătat că această prezumţie este realistă şi suplă.
Este realistă, întrucât, îndeobşte, copilul născut în timpul căsătoriei este conceput de
mamă cu soţul ei şi este suplă, pentru că, atunci când soţul mamei nu este tatăl

1
Prezumţiile sunt definite de lege drept consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut (art. 1199 C.civ.).
2
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 230.
copilului, el poate răsturna prezumţiile prin acţiunea în tăgada paternităţii.
Prezumţia, astfel cum este instituită de art. 53 alin. (1) C.fam., include şi pe copilul
conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut în timpul acesteia, legiuitorul
presupunând că bărbatul care se căsătoreşte cu o femeie însărcinată, ipso facto, se
consideră a fi tatăl acelui copil. Este deci vorba de prezumţia de recunoaştere tacită a
paternităţii copilului conceput înainte de încheierea căsătoriei, care este mai puternică
decât recunoaşterea expresă a filiaţiei. Soluţia adoptată de legiuitor în privinţa
copilului conceput înainte de căsătorie, dar născut în timpul acesteia, are meritul de a
fi şi practică, întrucât dovada filiaţiei faţă de tată se face, astfel, prin dovada naşterii
copilului în timpul căsătoriei, nefiind necesară proba mai greu de făcut a concepţiei
copilului. Aceasta din urmă se va dovedi cu ajutorul altei prezumţii, aceea a timpului
legal al concepţiei1.
Alineatul (2) al art. 53 C.fam. prevede: „Copilul născut după desfacerea, declararea
nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost
conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat
într-o nouă căsătorie.” Se instituie astfel prezumţia de paternitate în favoarea copilului
născut după încetarea căsătoriei, dar care a fost conceput în timpul acesteia. Aceasta
este cea de-a doua prezumţie cuprinsă în art. 53 C.fam. şi diferă de prima prin temeiul
său. Astfel, prima prezumţie se bazează pe naşterea copilului în timpul căsătoriei, iar
cea de-a doua se bazează pe concepţia lui în timpul căsătoriei.
În situaţia în care femeia însărcinată din prima căsătorie se recăsătoreşte, ne aflăm
în cazul aşa-numitei duble paternităţi sau a conflictului de paternitate, care se
soluţionează aplicând prezumţia prioritară stabilită de lege sau de instanţa de
judecată2.
Un alt caz de dublă paternitate semnalat în literatura juridică3 ar fi acela al biga-
miei mamei copilului, când prezumţia prioritară este considerată cea a paternităţii
faţă de cel de-al doilea soţ al mamei, deşi cea de a doua căsătorie este lovită de
nulitate.
2.2. Timpul legal al concepţiei
Pentru a suplini faptul că nici în prezent ştiinţa nu poate stabili cu maximă precizie

1
Ibidem, p. 61.
2
A se vedea: P. A n c a , Rudenia …, op. cit., p. 101, I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 232-233.
3
Ibidem.
momentul concepţiei, legiuitorul a instituit, prin art. 61 C.fam., prezumţia timpului
legal al concepţiei, care se stabileşte făcând diferenţa dintre durata maximă a
gestaţiei, fixată de legiuitor la 300 de zile, şi durata minimă, fixată la 180 de zile.
Rezultă, aşadar, că perioada legală de concepţie este de 120 de zile1.
Articolul 61 C.fam. prevede: „Timpul cuprins între a trei sute şi a o sută optzecea
zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiei. El se socoteşte de la zi la
zi”.În cazul paternităţii din afara căsătoriei, pentru a se admite acţiunea în stabilirea
paternităţii, este nevoie să se dovedească existenţa relaţiilor sexuale dintre mamă şi
pretinsul tată, în perioada legală de concepţie2.
2.3. Caracterul prezumţiei
Doctrina este unanimă în a aprecia că prezumţia timpului legal al concepţiei are un
caracter absolut. Sensul în care trebuie să se interpreteze acest caracter nu este însă
acelaşi.
Concluzionând, arătăm, aşadar, că, în măsura în care, pe cale ştiinţifică, se stabileşte
cu certitudine că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită parte din timpul legal al
concepţiei, trebuie să acceptăm toate consecinţele ce, pe plan juridic, decurg din
această împrejurare, întrucât, prin aceasta, nu se înfrânge caracterul irefragabil al
prezumţiei3.

3. Tăgada de paternitate
Tăgada de paternitate desemnează acţiunea prin care se urmăreşte răsturnarea în
justiţie a prezumţiei de paternitate care operează împotriva soţul femeii căsătorite care
a născut un copil (art. 54-55 C.fam.).
Acţiunea în tăgada paternităţii se deosebeşte de contestarea paternităţii, întrucât, în
cazul celei dintâi, prezumţia a fost bine aplicată, copilul fiind născut sau conceput în
timpul căsătoriei, dar fiind o prezumţie relativă, se permite dovada contrară, pe când,
în cazul celei de-a doua, prezumţia a fost greşit aplicată, urmărindu-se nu răsturnarea,
ci înlăturarea ei4.
Deşi o prezumţie relativă5, prezumţia de paternitate nu poate fi răsturnată în orice
condiţii, pentru aceasta fiind necesară, potrivit legii, acţiunea în justiţie6. Nu este deci
1
Aceste perioade s-au stabilit prin generalizarea datelor biologice, potrivit cărora cea mai scurtă gestaţie a fost de 186 de zile,
iar cea mai lungă de 286 de zile. Legiuitorul le-a fixat totuşi la 300 şi, respectiv, 180 de zile, pentru a evita erori în defavoarea
copilului.
2
C.S.J., secţia civilă, decizia civilă nr. 2264/1992, în V. B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept ..., p. 184-186.
3
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 329.
4
A se vedea I. Albu, Dreptul familiei ..., op. cit., p. 235; Trib. Suprem, decizia civilă
nr. 755/1978, C.D. 1978, p. 172-173.
5
Curtea Constituţională, în Decizia nr. 78/1995 (M. Of. nr. 294 din 20 decembrie 1995), a arătat că: „susţinerea că
această prezumţie ar avea un caracter relativ trebuie înlăturată, deoarece ea este contrazisă de întreaga economie a art. 53 şi a
art. 54 C.fam.”
6
Acţiunea în tăgada paternităţii este singura cale pe care soţul mamei o are pentru a înlătura prezumţia de paternitate, în
acest scop nefiind admisă contestarea recunoaşterii. A se vedea Trib. jud. Bacău, decizia civilă nr. 68/1981, R.R.D. nr.
eficientă simpla declaraţie a soţului de tăgăduire a paternităţii, admisă în unele
legislaţii, şi nici convenţia soţilor în acest sens. De asemenea, în privinţa subiectelor
care pot intenta această acţiune, legea este restrictivă, permiţând numai soţilor şi
copilului să o exercite. Prezumţia nu poate fi înlăturată nici prin înregistrarea directă a
copilului la serviciul de stare civilă pe numele altui bărbat, bunăoară a concubinului1,
şi nici prin recunoaşterea paternităţii de către un alt bărbat2.

3.1. Acţiunea în tăgada paternităţii


Articolul 54 C.fam.3 în formularea actuală a lărgit cercul persoanelor care pot
introduce această acţiune, îngăduind exercitarea ei de către soţi şi de către copil.
Moştenitorii acestora nu pot introduce acţiunea, dar o pot continua, cu condiţia să nu
se fi perimat sau titularul să nu fi renunţat la judecată. Prin continuarea acţiunii de
către moştenitorii tatălui, aceasta îşi interverteşte în parte caracterul, căci, în cazul
moştenitorilor prevalează interesele de ordin patrimonial, hotărârea pronunţată în
acest caz păstrându-şi însă toate efectele pe planul statutului civil al copilului, la fel
ca şi în cazul exercitării acţiunii de către titular.
În redactarea anterioară, art.54 conferea acţiunii în tăgada paternităţii un pronunţat
caracter personal, în condiţiile în care titular era doar soţul mamei.
În literatura juridică s-au semnalat situaţii când soţul mamei, în pofida evidenţei că,
date fiind anumite împrejurări, nu poate fi tatăl copilului născut de soţia sa, nu
înţelegea sau nu avea posibilitatea să intenteze acţiunea în tăgada paternităţii.
Concluzionând, urmare a declarării ca neconstituţional a art. 54 C.fam., caracterul
personal al acţiunii în tăgada paternităţii a fost înlăturat, astfel că se impunea
modificarea legislaţiei în acord cu practica instanţei europene. Această modificare a
survenit prin Legea nr.288/2007.
În anumite situaţii, acţiunea poate fi exercitată şi prin reprezentare. Astfel, tutorele
soţului pus sub interdicţie poate exercita acţiunea, cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Când tutore al bărbatului căsătorit este chiar mama copilului, dată fiind contrarietatea
de interese între ei, se va numi un curator, potrivit art. 132 şi 147 C.fam., curator care
va putea exercita acţiunea.
Acţiunea în tăgada paternităţii se introduce împotriva copilului care, fiind de regulă
minor, este reprezentat de mama sa. Dacă mama a decedat sau nu are capacitate de
exerciţiu, copilul va fi reprezentat de un tutore. Între 14-18 ani, copilul va participa
singur la proces, acţiunea având caracter strict personal. Mama copilului participă,
aşadar, la proces în dublă calitate: de reprezentat al copilului şi în nume propriu, căci,
potrivit art. 54 alin. (4) C.fam., ea trebuie citată în toate situaţiile în proces, deci şi
atunci când nu are calitatea de a-l reprezenta pe copil. Dacă acţiunea e este introdusă
de copil sau de mama acestuia calitatea de pârât o va avea soţul mamei sau
moştenitorii acestuia.
Această dispoziţie care asigură participarea mamei în proces, în toate cazurile este
în măsură să contribuie la apărarea intereselor copilului, dar şi la descoperirea adevă-
rului, mama fiind cea care cunoaşte împrejurări esenţiale în acest sens.

10/1981, p. 70.
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 664/1977, Repertoriu III, p. 29.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 775/1978, C.D. 1978, p. 172-173.
3
Modificat prin Legea nr.288/2007 ( M.Of. nr.749 din 5 noiembrie 2007).
3.2. Termenul de introducere a acţiunii
Potrivit art. 55 C.fam., termenul de introducere a acţiunii este de 3 ani1 de la data
naşterii copilului. Pentru soţul mamei termenul curge de la data la care a luat
cunoaştinţă de naşterea copilului. Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul
minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data
majoratului său. Aşa cum rezultă din chiar textul legii, termenul de 3 ani este un
termen de prescripţie, supus dispoziţiilor Decretului
nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă referitoare la suspendarea, întreruperea şi
repunerea în termen2.
Deşi principiul enunţat în literatura juridică este acela conform căruia acţiunile
având ca obiect drepturi personale nepatrimoniale sunt, ca regulă, imprescriptibile3,
legea a prevăzut în cazul acţiunii în tăgada paternităţii un termen de prescripţie relativ
scurt, datorită necesităţii sociale de a clarifica statutul civil al persoanelor, statut care
trebuie să reflecte realitatea.

3.3. Dovada nepaternităţii

Articolul 54 alin. (1) C.fam. prevede că „Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este
cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”. Din modul de redactare a textului,
rezultă că legiuitorul a înţeles să fie destul de restrictiv în privinţa posibilităţilor
recunoscute soţului mamei de a răsturna prezumţia de paternitate, căci acesta este pus
în situaţia de a dovedi nu orice împrejurări care ar fi în măsură să facă îndoielnică
paternitatea sa, ci altfel de împrejurări care impun concluzia imposibilităţii acesteia.
În dovedirea acestor împrejurări nu există restricţii, putând fi folosite orice mijloace
de probă.
Care sunt împrejurările de natură a forma o astfel de convingere nici legiuitorul nu
le putea determina exhaustiv, cum nici noi nu putem decât să amintim unele dintre
ele, care s-au conturat ca atare în doctrină şi mai ales în practica judiciară.
Imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată fie de
neputinţa fizică4, respectiv impotenţa bărbatului sau depărtarea dintre soţi, determi-
nată de împrejurări care au împiedicat pe soţi să se întâlnească (de exemplu, starea de
1
În forma anterioară a legii, termenul era de 6 luni. Sub această reglementare am propus, de lege ferenda, prelungirea
acestui termen, aşa cum s-a întâmplat în majoritatea ţărilor europene. Am arătat chiar că, în unele legislaţii se prevede că
pentru copil începe să curgă un nou termen de la vârsta majoratului, iar în alte state, dreptul la acţiune nu se prescrie, de
exemplu, în Danemarca, Suedia şi Norvegia; a se vedea R. Frank, L’etablisement et les conséquences de la filiation
maternelle et paternelle en droit européen, Revue internationale de droit comparé nr. 1/1999, p. 29 şi urm.
2
Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr. 279/1988 cu note de (I) B. Diamant, V. Lunceanu, (II) T. Pamblică, A. Ciucă, (III) S.
Şerban, Dreptul nr. 8/1990, p. 57 şi urm. În sens contrar, că acţiunea în tăgada paternităţii, ca orice acţiune cu caracter
nepatrimonial, se supune Codului civil care nu cunoaşte repunerea în termen, a se vedea P. Anca, op. cit., p. 78-79.
3
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 60-61.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2518/1973, în I.G. M i h u ţ ă , Repertoriu II, p. 40; T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia
nr. 150/1991, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1991, p. 59.
detenţie), fie de neputinţa morală1, care există în situaţia unor neînţelegeri grave, a
unor relaţii atât de mult deteriorate încât, moralmente, au făcut imposibile relaţiile
intime între soţi2.
Simpla despărţire în fapt a soţilor nu este, prin ea însăşi, în măsură să ducă la con-
cluzia că soţul mamei nu este tatăl copilului, mai ales dacă se dovedeşte că între soţi
relaţiile intime au continuat şi în această perioadă3.
Faptul că, în timpul legal al concepţiei, soţia a avut relaţii sexuale cu alţi bărbaţi nu
este suficient pentru admiterea acţiunii în tăgada paternităţii, întrucât acest fapt nu
exclude, prin el însuşi, paternitatea soţului. Dovada relaţiilor adulterine este însă un
indiciu care obligă instanţa să administreze şi alte probe, ca expertizele ştiinţifice,
pentru a verifica temeinicia acţiunii4.
Expertizele medico-judiciare se folosesc ca mijloace de probă atât în cazul
acţiunilor în tăgada paternităţii, cât şi în acela al acţiunilor în stabilirea paternităţii
copilului din afara căsătoriei. Ele au la bază analiza pe cale ştiinţifică a transmiterii
caracterelor ereditare de la părinţi la copii.
În stadiul actual de dezvoltare a ştiinţelor biologice şi medicale, expertizele
medico-legale clasice (serologică, antropologică şi dermatoglifică) pot stabili cu certi-
tudine nepaternitatea în cazul în care există incompatibilitate între grupa sanguină a
copilului şi cea a părinţilor săi, respectiv combinaţia grupei sanguine a mamei cu
aceea a tatălui, dar nu pot stabili cu certitudine paternitatea. Ele oferă numai indicii
care, coroborate cu alte probe, pot ajuta instanţele în stabilirea paternităţii5.
Expertizele genetice efectuate în sistemul HLA, care se bazează pe analiza
transmiterii genetice a caracterelor, pot stabili cu o probabilitate de 99% paternitatea
unui copil.
Aşa cum am arătat deja, expertizele medico-legale eredo-biologice sunt de mai multe
feluri: serologice, antropometrice-somatice, dermatoglifice şi genetice.
Expertiza serologică constă în analiza grupelor sanguine ale copilului, mamei

1
A se vedea P. A n c a , Rudenia ..., op. cit., p. 30; T.R. P o p e s c u , op. cit., vol. II, p. 48; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 741/1969, în I.G. Mihuţă, Repertoriu II, p. 40; decizia civilă
nr. 243/1982, R.R.D. nr. 12/1982, p. 68 şi decizia civilă nr. 737/1985, R.R.D. nr. 2/1986, p. 75.
2
Această imposibilitate există când, de exemplu, între soţi, în perioada concepţiei, au fost două procese, iar soţul a întreţinut
relaţii extraconjugale cu o altă femeie (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2223/1977, C.D. 1977, p. 110).
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 484/1976, C.D. 1977, p. 172.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 81/1961, J.N. nr. 4/1962, p. 144.
5
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 912/1966, C.D. 1966, p. 178-183; J.B. I a n c o v e s c u , Stabilirea paternităţii şi proba
grupului sanguin, J.N. nr. 4/1957, p. 651.
acestuia şi tatălui prezumat, în cazul paternităţii din căsătorie, sau a celui presupus, în
cazul paternităţii din afara căsătoriei. Concluziile sale sunt certe, în sensul că, în
anumite cazuri, paternitatea unui bărbat se exclude datorită incompatibilităţii grupelor
sanguine. În sensul stabilirii legăturii de filiaţie, concluziile sale nu sunt decât
probabile1.
Expertiza antropologică se bazează pe transmiterea, pe cale ereditară, a unor parti-
cularităţi anatomice, ca: fizionomia feţei, conformaţia nasului, a urechilor, malformaţii,
boli ereditare etc.2 Metodele senzorial-subiective au început a fi suplinite printr-o
prelucrare matematică. Neajunsul acestui tip de expertiză este acela că ea se poate
efectua doar după ce copilul a împlinit vârsta de trei ani.
Expertiza dermatoglifică se bazează pe analiza tabloului dermatoglific al copilului
a cărui entitate distinctă este rezultatul combinaţiei programelor genetice ale ascen-
denţilor3.
Expertiza genetică, cea mai nouă metodă de stabilire a paternităţii, este singura
care poate concluziona cu o probabilitate de 98-99% că un anumit bărbat este tatăl
unui copil. Această expertiză se bazează pe analiza factorului genetic HLA, ale cărui
caracteristici se transmit şi pe cale ereditară. Studiile HLA au valoare în sfatul genetic
prenatal şi în terapia preventivă a bolilor congenitale şi de familie, însă, constituie,
aşa cum am arătat, şi un instrument puternic pentru testarea paternităţii4.
În plus, pentru a completa aceste probe, se practică şi expertiza capacităţii de pro-
creare. Atunci când prin această expertiză se constată impotenţa sexuală de coabitare
a bărbatului sau sterilitatea sa, care poate fi congenitală sau dobândită, paternitatea
acestuia este evident exclusă5.
Ca metode indirecte pentru dovedirea paternităţii se utilizează şi cercetarea duratei
sarcinii. Prin aceasta se pot preciza, ştiinţific, timpul dintre raportul fecundant şi data
naşterii, gradul de dezvoltare a copilului şi particularităţile sale la naştere sau, ulterior
acestei date, greutatea placentei, dimensiunile copilului pe luni de sarcină, tulburările
sarcinii etc.6
1
A se vedea I. Q u a i , V. M ă r g i n e a n u , M. T e r b a n c e a , L. P o p a , Introducere în teoria şi practica medico-legală, vol. II,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 186 şi urm.
2
A se vedea C. V u l p e , Cercetarea filiaţiei în lumina progreselor înregistrate de expertiza antropologică, R.R.D. nr. 10/1977,
p. 39.
3
A se vedea I. E n e s c u , Valoarea probatorie a expertizei dermatoglifice în cercetarea filiaţiei, R.R.D. nr. 3/1981, p. 24-27.
4
A se vedea H a r r i s o n ’ s , Principals of internal medicine, Tenth Edition, London, 1983, p. 332.
5
A se vedea V. B e l i ş , Îndreptar de practică medico-legală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990, p. 134-136.
6
A se vedea M. K e r n b a c h , Medicina judiciară, Ed. Medicală, Bucureşti, 1958, p. 308.
3.4. Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii
Dacă acţiunea în tăgada paternităţii s-a admis, copilul devine, retroactiv, copil din
afara căsătoriei, modificându-i-se, în acest sens, statutul civil1. În cazul existenţei
aşa-numitului conflict de paternitate, dacă soţul mamei din cea de-a doua căsătorie, în
cursul căreia copilul s-a născut, tăgăduieşte cu succes paternitatea, copilul nu dobân-
deşte statutul juridic al copilului din afara căsătoriei, întrucât funcţionează prezumţia de
paternitate faţă de fostul soţ al mamei, potrivit art. 53 alin. (2) C.fam. 2 Numai dacă şi
acesta din urmă ar obţine o hotărâre judecătorească, prin care s-ar admite acţiunea sa în
tăgăduirea paternităţii, copilul devine retroactiv din afara căsătoriei.
Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii va produce efecte asupra numelui, ocrotirii
şi domiciliului copilului, precum şi asupra obligaţiei de întreţinere.
4. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
Aşa cum am arătat mai sus, tăgada paternităţii presupune răsturnarea prezumţiei de
paternitate ce îl vizează pe soţul femeii care a născut copilul, pe când contestarea
paternităţii urmăreşte înlăturarea prezumţiei de paternitate care a fost aplicată greşit
sau fraudulos. Se pot ivi astfel de situaţii atunci când numai aparent copilul s-a născut
sau a fost conceput în timpul căsătoriei, dacă, bunăoară, părinţii copilului au trăit în
concubinaj, sau copilul s-a născut înainte de încheierea căsătoriei părinţilor sau după
300 de zile de la data desfacerii sau a desfiinţării ei.
Contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie nu este reglementată de
Codul familiei, dar, în mod unanim, doctrina acceptă admisibilitatea ei ca singura cale
de înlăturare a prezumţiilor de paternitate aplicate fără temei3.
Spre deosebire de acţiunea în tăgada paternităţii, care poate fi intentată numai de soţul
mamei, acţiunea în contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie poate fi
introdusă de orice persoană interesată, chiar şi de copil.
Dreptul la acţiunea în contestarea paternităţii este considerat imprescriptibil, iar în
dovedirea acţiunii se admite orice mijloc de probă.
5. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei
Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate face, astfel cum rezultă
1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 340 şi urm.; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2186/1990, în
V. B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept ..., p. 189.
2
Aceasta este situaţia în care mama intră într-o nouă căsătorie înainte de naşterea copilului şi înainte de a se fi împlinit 300 de
zile de la încetarea, desfiinţarea sau desfacerea căsătoriei precedente.
3
A se vedea: P. A n c a , Rudenia …, op. cit., p. 83-84; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 257 şi I.P. F i l i p e s c u , A.I.
F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 348; A. I o n a ş c u ş.a., op. cit., p. 64.
din art. 56 C.fam., prin recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească.
5.1. Recunoaşterea de paternitate
Recunoaşterea este actul personal al unui bărbat prin care acesta mărturiseşte că
este tatăl unui copil conceput şi născut în afara căsătoriei. Recunoaşterea este un act
personal, care nu poate fi efectuat decât de tată sau de un mandatar al tatălui cu pro-
cură specială, autentică.
A) Copiii care pot fi recunoscuţi
Copiii născuţi sau concepuţi în timpul căsătoriei, aşa cum am văzut, beneficiază de
prezumţia de paternitate reglementată de art. 53 alin. (1) şi (2) C.fam.
a) Copilul conceput. Mai întâi, s-a susţinut că nu se poate recunoaşte un copil numai
conceput1, însă, ulterior, în doctrină s-a impus părerea că un copil conceput poate fi
recunoscut cu singura condiţie ca, la naştere, el să aibă situaţia de copil din afara
căsătoriei2.
b) Copilul decedat. Articolul 57 alin. (1) C.fam. prevede expres că poate fi recunoscut
copilul din afara căsătoriei după ce a decedat, dar numai dacă a lăsat descendenţi
fireşti.
c) Copilul recunoscut. Împărtăşim părerea acelor autori3 care susţin că nu se poate
face recunoaşterea unui copil deja recunoscut, câtă vreme filiaţia acestuia, anterior
stabilită, nu este înlăturată pe o cale recunoscută de lege.
B) Forma recunoaşterii
Potrivit art. 57 alin. (2) C.fam., recunoaşterea de paternitate se poate face fie prin
declaraţie la serviciul de stare civilă, odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, fie
după această dată, prin înscris autentic4 sau prin testament5. Nerespectarea acestor
forme atrage, la fel ca în cazul recunoaşterii de maternitate, nulitatea absolută a actului.
C) Capacitatea cerută pentru recunoaştere

1
A se vedea Al. O p r o i u , Cazurile de nulitate ..., op. cit., p. 131; Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 177, pct. 3.
2
A se vedea: P. A n c a , Rudenia ..., op. cit., p. 86; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 245;
I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 350. Aşa, de exemplu, recunoaşterea unui copil încă nenăscut făcută prin
testament de tatăl care ar deceda înainte de naşterea copilului este valabilă dacă, la naştere, copilul are situaţia juridică de copil
din afara căsătoriei.
3
A se vedea P. A n c a , Rudenia ..., op. cit., p. 86.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2259/1977, C.D. 1977, p. 89-91. Prin decizia nr. 810/2001, pronunţată de secţia civilă
a C.A. Suceava (nepublicată), s-a hotărât că livretul militar constituie înscris autentic, prin asimilare, astfel că reclamanta a fost
recunoscută în forma legală, dacă în livretul tatălui său defunct, la rubrica „situaţia familială”, figurează „un copil minor în
întreţinere”. Soluţia a fost criticată, arătându-se că, în materie de recunoaştere a paternităţii, livretul militar nu constituie înscris
autentic în accepţiunea conferită de art. 57 alin. (2) C.fam., raportat la art. 1171 C.civ. (T. P u n g ă , Din jurisprudenţa Curţii …,
loc. cit., p. 141).
5
A se vedea E. P o e n a r u , Recunoaşterea prin testament a copilului din afara căsătoriei, J.N.
nr. 3/1956, p. 463.
Pentru efectuarea unei recunoaşteri valide de paternitate nu este necesară capaci-
tatea cerută în genere pentru actele juridice, fiind suficient ca persoana să aibă discer-
nământ. Aceasta înseamnă că recunoaşterea va fi valabil făcută şi de către tatăl minor
şi de cel pus sub interdicţie, dacă s-a aflat într-un moment de luciditate1. Minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă va putea face recunoaşterea fără nicio încuviinţare.
D) Efectele recunoaşterii
Ca urmare a recunoaşterii, copilul are stabilită filiaţia faţă de cel care a făcut recu-
noaşterea. El rămâne însă tot copil din afara căsătoriei. Efectele care decurg din
stabilirea filiaţiei privitoare la nume2, ocrotirea părintească, obligaţia de întreţinere etc.
se produc nu numai de la data recunoaşterii, ci retroactiv, din momentul concepţiei.
E) Contestarea recunoaşterii de paternitate
Dacă recunoaşterea de paternitate nu corespunde adevărului, ea poate fi contestată
de orice persoană interesată [art. 58 alin. (1) C.fam.].
5.2. Stabilirea paternităţii prin acţiune în justiţie
Spre deosebire de vechiul sistem al Codului civil, care condiţiona cercetarea pater-
nităţii de anumite împrejurări, ca răpirea mamei de pretinsul tată în perioada timpului
legal al concepţiei, convieţuirea notorie a mamei cu bărbatul care se pretinde a fi tatăl
copilului, violul, seducţia etc., Codul familiei, prin reglementarea adusă cercetării de
paternitate (art. 59-60 C.fam.), consacră principiul libertăţii depline în această
materie, intentarea acţiunii în stabilirea paternităţii necunoscând nicio îngrădire.
Obiectul unei atare acţiuni îl constituie stabilirea filiaţiei faţă de tatăl copilului născut
în afara căsătoriei.
A) Dreptul la acţiune
Art. 59 C.fam.3 prevede că acţiunea în stabilirea paternităţii aparţine copilului şi se
porneşte în numele său de mamă sau de reprezentantul său legal.
Odată ce mama copilului sau reprezentantul său legal a introdus acţiunea, nici unul
dintre aceştia nu poate renunţa la ea, nici chiar cu avizul autorităţii tutelare, întrucât

1
A se vedea Tr. I o n a ş c u , op. cit., p. 69. În sens contrar, că minorii şi interzişii nu pot face o recunoaştere valabilă, a se
vedea I. S t o e n e s c u , S. Z i l b e r s t e i n , Drept procesual civil, teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 1977, p. 387.
2
T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1486/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1990, p. 20. Când filiaţia faţă de tatăl
din afara căsătoriei a fost stabilită, ulterior, prin recunoaştere, instanţa va putea încuviinţa copilului să poarte numele tatălui său.
3
Articolul 59 C.fam. a fost atacat ca neconstituţional, pe considerentul că acest text contravine art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin.
(1) din Constituţie, prin aceea că instituie femeia printre persoanele care pot porni acţiunea, încălcând astfel egalitatea în drepturi
dintre un bărbat şi o femeie. Excepţia a fost respinsă prin Decizia nr. 262/2001 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 3 din 7
ianuarie 2002), întrucât dispoziţia reglementează dreptul la acţiune al copilului împotriva presupusului tată, drept care se exercită
în numele său de mamă, în calitate de reprezentant legal al copilului. Această normă nu instituie vreo discriminare între cetăţeni
pe considerente de sex şi nici nu încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi.
această acţiune aparţine copilului şi urmăreşte stabilirea stării civile a acestuia. Copilul
din afara căsătoriei, recunoscut, dar care şi-a pierdut paternitatea ca urmare a
contestării recunoaşterii, poate intenta acţiunea în stabilirea paternităţii1.
O problemă care, de asemenea, a fost discutată în literatura juridică este aceea dacă
un copil recunoscut poate sau nu introduce acţiunea în stabilirea paternităţii faţă de un
alt bărbat decât cel care a făcut recunoaşterea. S-a răspuns afirmativ, cu motivarea că
niciun text de lege nu se opune şi că hotărârea judecătorească prin care se stabileşte
paternitatea din afara căsătoriei îndeplineşte şi funcţia de contestare a recunoaşterii
făcute anterior, astfel că va rămâne valabilă ultima paternitate stabilită2.
Copilul din afara căsătoriei, adoptat, poate, de asemenea, intenta acţiunea în stabi-
lirea paternităţii.
Copilul din căsătorie, atâta timp cât acţiunea în tăgada paternităţii nu a fost admisă,
nu poate promova acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei. Dacă acţiunea
în tăgada paternităţii este intentată, instanţa sesizată cu acţiunea în stabilirea
paternităţii va trebui să suspende judecata până la soluţionarea definitivă a acţiunii în
tăgada paternităţii3.
Acţiunea în stabilirea paternităţii nu poate fi intentată pentru copilul conceput şi
nici pentru cel decedat, căci această acţiune aparţine copilului şi, deci, ea poate fi
pornită numai după naşterea sa şi numai cât timp el este în viaţă4. Acţiunea pornită de
copil în timpul vieţii poate fi continuată de moştenitorii săi [art. 59 alin. (2) C.fam.],
dar, în acest caz, acţiunea se interverteşte dintr-o acţiune personală într-o acţiune
patrimonială, astfel că ea va putea fi continuată atât de moştenitorii legali ai copilului,
cât şi de cei testamentari, precum şi de creditorii acestora5.
În ce priveşte procurorul, el poate interveni în procesul având ca obiect stabilirea
paternităţii, în temeiul art. 47 din Decretul nr. 32/1954 şi art. 45 C.proc.civ., şi chiar
poate intenta el însuşi acţiunea, ca, de pildă, în cazul în care mama refuză să
introducă această acţiune6.

1
A se vedea T. P o p , Termenul în care poate fi introdusă acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei în cazul
nulităţii actului de recunoaştere, R.R.D. nr. 11/1968, p. 81-83.
2
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Unele probleme în legătură ..., op. cit., p. 93-94.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 873/1971, R.R.D. nr. 2/1972; decizia nr. 1045/1981, C.D. 1981, p. 159.
4
A se vedea: T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 84-85; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 247.
5
A se vedea: V. E c o n o m u , op. cit., p. 94-95; Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 184; I.P. F i l i p e s c u , Unele probleme în legătură
..., op. cit., p. 95-97.
6
Această opinie a existat în doctrină şi înainte de modificarea art.45 C.proc.civ., a se vedea V. P ă t u l e a , Cu privire la dreptul
procurorului ..., op. cit., p. 56-58.
Acţiunea în stabilirea paternităţii se introduce împotriva bărbatului despre care
mama, reprezentantul legal al copilului sau copilul însuşi pretind a fi tată din afara
căsătoriei. Potrivit art. 59 alin. ultim C.fam., acţiunea poate fi introdusă şi împotriva
moştenitorilor pretinsului tată, chiar dacă ei au renunţat la moştenire, întrucât acţiunea
continuă să aibă caracter personal, tinzând la stabilirea legăturii de filiaţie.
B) Termenul de introducere a acţiunii

În ceea ce priveşte termenul, art.60 din Codul familiei distinge după cum acţiunea
este pornită de mamă sau de copil. Tocmai pentru că este vorba despre o acţine de
stare civilă, art.60 alin.4 din Codul familiei prevede că acţiunea aparţinând copilului
nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.
Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii pornită de mamă este supus prescripţiei
într-un termen scurt, de un an de zile, care, potrivit art. 60 C.fam., începe să curgă de
la naşterea copilului, de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care copilul şi-a
pierdut calitatea de copil din căsătorie [art. 54 alin. (1) C.fam.]; de la data încetării
convieţuirii mamei cu pretinsul tată sau de la încetarea întreţinerii prestate de acesta
copilului.
Instituirea acestui termen scurt de prescripţie1, prin excepţie de la regula că acţiu-
nile în materie de stare civilă sunt imprescriptibile2, se datorează dorinţei legiuitorului
de a ocroti interesele copilului minor, şi anume:
- pentru a asigura copilului întreţinerea necesară la care este îndatorat şi tatăl
acestuia;
- pentru a nu se pierde probele necesare acţiunii prin trecerea unui timp îndelungat3;
- pentru a nu lăsa loc eventualelor scandaluri şi şantaje4.
Articolul 60 alin. (2) şi (3) C.fam. reglementează trei situaţii distincte în care
termenul de un an curge de la o altă dată decât aceea a naşterii copilului:
- când copilul devine din afara căsătoriei, ca urmare a faptului că paternitatea a fost,
cu succes, tăgăduită, termenul pentru intentarea acţiunii în stabilirea paternităţii curge
din momentul rămânerii definitive a hotărârii care a admis acţiunea în tăgada
paternităţii, întrucât, înainte de această dată, copilul beneficia de prezumţia de

1
Termenul este unul de prescripţie, şi nu de decădere, deci i se aplică prevederile Decretului
nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă, în ceea ce priveşte suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 950/1977, C.D. 1977, p. 109.
3
Dimpotrivă, unii autori, tocmai în acest scop, s-au pronunţat pentru necesitatea măririi termenului; C. V u l p e , Cercetarea
filiaţiei în lumina ..., op. cit., p. 42 (motivat de împrejurarea că expertiza antropologică pentru stabilirea filiaţiei se poate efectua
numai după împlinirea vârstei de 3 ani a copilului).
4
A se vedea Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 195.
paternitate a soţului mamei, acţiunea în stabilirea paternităţii fiind inadmisibilă1;
- când mama a convieţuit cu pretinsul tată, termenul de un an curge de la încetarea
convieţuirii.
În practica judiciară s-a precizat că prin convieţuirea mamei cu pretinsul tată se
înţelege traiul în comun în aceeaşi locuinţă sau existenţa unor legături statornice, cu
caracter de continuitate. Deşi vizitele întâmplătoare, legăturile sporadice ale pretinsului
tată cu mama copilului nu pot fi considerate convieţuire în sensul legii, s-a decis că,
atunci când, din motive obiective, ca, bunăoară, din cauza serviciilor aflate în localităţi
diferite, pretinsul tată nu poate să convieţuiască cu mama copilului, vizitele făcute chiar
la intervale mai mari vor putea fi considerate ca relaţii de convieţuire2;
- când pretinsul tată a prestat întreţinere pe seama minorului, termenul de 1 an pentru
introducerea acţiunii în stabilirea paternităţii curge de la încetarea acestei
împrejurări3.
Întreţinerea, care face ca termenul de prescripţie să curgă de la încetarea ei, constă
în ajutorul material, substanţial şi continuu, acordat benevol de pretinsul tată al
copilului4. Continuitatea întreţinerii nu trebuie înţeleasă ca fiind lună de lună, ci în
raport de intenţia celui care o prestează şi de alte elemente de fapt, care dau caracterul
acestei întreţineri5.
Termenul se calculează de la data încetării convieţuirii sau a întreţinerii, chiar dacă
aceste împrejurări intervin după ce copilul a devenit major, întrucât, art. 60 alin. (3)
C.fam. nu distinge între copilul minor şi cel major6.
C) Dovada paternităţii
Întrucât legătura de filiaţie are la bază faptul concepţiei, trebuie făcută dovada
relaţiilor sexuale dintre mama copilului şi pretinsul tată, dovadă destul de greu de
făcut în mod direct.În dovedirea acestor împrejurări sunt admise orice mijloace de

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 873/1971, Repertoriu II, p. 40; Trib. reg. Craiova, colegiul I civil, decizia nr.
3891/1958, cu notă de C. D r ă n i c e a n u , L.P. nr. 5/1959, p. 120.
2
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1499/1964, C.D. 1964, p. 131; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 799/1990, în V.
B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept …, p. 180.
3
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1646/1992, Dreptul nr. 8/1993, p. 85. Situaţia este aceeaşi şi în cazul în care bunicul patern
al minorului, cu acordul şi în numele pretinsului tată, prestează întreţinere, mai ales, în cazul în care pretinsul tată se află în
armată.
4
A se vedea: V. E c o n o m u , op. cit., p. 97; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit.,
p. 373-376; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 254-255; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 186/1958, C.D. 1958, p. 225.
5
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 607/1978, C.D. 1978, p. 169; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 799/1990, citată supra.
Astfel, chiar dacă o perioadă de timp pretinsul tată a fost lipsit de libertate, atât înainte de aceasta, cât şi după punerea sa în
libertate, a oferit copilului exact ceea ce reclamau nevoile sale imediate.
6
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 280/1981, R.R.D. nr. 1/1982, p. 34.
probă1. În privinţa probei cu martori, se admite că pot fi audiate în cauză şi rudele
părţilor, de orice grad, cu excepţia descendenţilor (art. 190 C.proc.civ.), întrucât, dată
fiind natura împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite, aceste persoane sunt în măsură
a le cunoaşte mai bine2. Cu toate acestea, socotim noi, instanţele judecătoreşti trebuie
să manifeste vigilenţă în aprecierea acestor depoziţii şi să le înlăture pe acelea care ar
suferi de părtinire.
Tribunalul Suprem a stabilit că se poate folosi în proces şi mărturisirea, iar într-un
astfel de caz, când pârâtul recunoaşte la interogatoriu că el este tatăl copilului, nu mai
este nevoie să se judece acţiunea, instanţa urmând numai să constate recunoaşterea şi
să dispună înregistrarea ei la serviciul de stare civilă3.
Împrejurarea că, în timpul concepţiei, mama a avut legături intime cu mai mulţi
bărbaţi, nu numai cu pârâtul, nu poate duce prin ea însăşi la respingerea acţiunii,
exceptio plurium concubentium nefiind admisă4. O atare soluţie se impune numai
dacă, în raport cu probele administrate, legăturile respective sunt de natură să
formeze convingerea judecătorului în sensul că pârâtul nu este tatăl copilului5.
În astfel de situaţii, dar şi în altele, se impune folosirea obligatorie a expertizelor
medico-legale, iar dacă prin asemenea expertiză s-a exclus paternitatea, puterea
probatorie a acesteia este de neînlăturat6.
D) Efectele hotărârii de stabilire a paternităţii
Prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii,
bărbatul chemat în judecată este declarat tată al copilului, căruia i se eliberează, potri-
vit Legii nr. 119/1996, un alt certificat de naştere. Hotărârea judecătorească are efect
declarativ, deci şi pentru trecut, până la concepţia copilului, fiind opozabilă erga
omnes. Copilul rămâne tot copil din afara căsătoriei, dar, prin efectul legii, el este
asimilat pe deplin cu copilul rezultat din căsătorie. Hotărârea judecătorească produce
efecte cu privire la: numele copilului, domiciliu, drepturile părinteşti, obligaţia de
1
A se vedea: M. M a y o , Stabilirea judecătorească a paternităţii …, op. cit., p. 54-56; C. L u n g u , Unele probleme de drept ...,
op. cit., p. 133-134.
2
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 665/1967, C.D. 1967, p. 164; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2370/1993, Dreptul nr.
8/1994, p. 88; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2379/1993, în C. C r i ş u ş.a., Repertoriu ... pe anii 1989-1994, p. 637-638.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 962/1973, C.D. 1973, p. 259; Trib. jud. Dîmboviţa, decizia civilă nr. 3/1968, R.R.D.
nr. 10/1968 cu notă de M. B a r b u , T.M. D a n e , Gh. P ă r ă u ş a n u ; B. D i a m a n t , V. N e g r u , Recunoaşterea – mijloc de probă în
procesele de statut civil, R.R.D. nr. 10/1973, p. 57.
4
A se vedea Al. B a c a c i , Aspecte noi sau controversate în stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească, R.R.D. nr.
1/1988, p. 18 şi urm.
5
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 665/1956, C.D. 1956, vol. I, p. 423; decizia civilă nr. 1166/1970, decizia civilă nr.
770/1970 şi decizia civilă nr. 744/1970, Repertoriu II, p. 41-42.
6
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1504/1971, C.D. 1971, p. 146.
întreţinere şi încredinţarea lui pentru creştere şi educare. Dacă acţiunea este respinsă,
se poate intenta o nouă acţiune împotriva altui bărbat, dacă termenul de prescripţie nu
s-a împlinit.
e) Contestarea paternităţii copilului din afara căsătoriei
Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată. Prevederile
art. 58 C.fam., potrivit cărora recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi
contestată, se aplică numai dacă paternitatea a fost stabilită potrivit art. 57 C.fam.,
respectiv când recunoaşterea s-a făcut prin declaraţie la oficiul de stare civilă, prin
înscris autentic sau prin testament. Hotărârea prin care a fost stabilită paternitatea pe
cale judecătorească nu poate fi reformată decât prin mijlocirea căilor de atac recu-
noscute de lege1, ea beneficiind şi de autoritatea lucrului judecat.
Considerăm însă că, atunci când recunoaşterea de paternitate s-a făcut în cadrul
unui proces început, iar instanţa, fără să administreze alte probe, a luat numai act de
recunoaşterea făcută de pârât, contestarea recunoaşterii este admisibilă, întrucât, pe
de o parte, în acest caz paternitatea nu a fost stabilită de instanţă, ea constatând numai
recunoaşterea, iar, pe de altă parte, aici nu poate fi vorba de autoritatea lucrului
judecat, căci instanţa nu a judecat fondul, mărginindu-se să constate efectuarea, în
faţa sa, a actului juridic al recunoaşterii2.

TEST DE EVALUARE
1. Indicaţi prezumţiile ce stau la baza stabilirii paternităţii copilului din
căsătorie.
2. Caracterul prezumţiei timpului legal al concepţiei.
3. Cine poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii?
4. Care este motivul pentru care termenele de prescripţie stabilite pentru
acţiunile relative la paternitate sunt scurte, spre deosebire de alte acţiuni
de stare civilă care sunt imprescriptibile?
5. Copilul decedat poate fi recunoscut de tatăl său?
6. Cui aparţine sarcina probei în acţiunea în tăgada paternităţii şi cui, în
acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei?

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 764/1978, Repertoriu II, p. 31; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 986/1977,
R.R.D. nr. 5/1978, p. 58; decizia civilă nr. 1158/1981, R.R.D. nr. 5/1982, p. 60.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1171/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 79.
Speţe:
1. Este posibilă recunoaşterea unui copil din căsătorie cât timp paternitatea nu este
tăgăduită?
Nu, întrucât operează prezumţia de paternitate, necontrazisă pe calea acţiunii în
tăgadă, deci nici instanţa de judecată nu poate stabili o altă filiaţie ( T.S., secţia civilă,
dec.732/1970).
2. Dacă presupusul tată recunoaşte la interogator că este tatăl copilului care este
soluţia instanţei?
În acest caz nu mai este nevoie să se judece acţiunea în stabilirea paternităţii, iar
instanţa se va mărgini să constate recunoaşterea ( T.S., secţia civilă, decizia
962/1973).
3. Care este sensul sintagmei – dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl
copilului- din art.54 alin.1 C.fam.?
Prin noţiunea de neputinţă se înţelege nu numai imposibilitatea fizică ori biologică
de a procrea, ci şi imposibilitatea morală, derivată, de exemplu din relele raporturi
statornicite între soţi, în cursul unui proces de divorţ, datorită unor denunţuri la
autorităţi sau în alte situaţii similare ( T.S., secţia civilă, decizia 741/1969).

Test grilă:
1. Prezumţia de paternitate are următorul conţinut:
a. Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
b. Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
c. copilul nascut la 3oo de zile de la desfacerea căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
2.Prezumţia timpului legal al concepţiei este o prezumţie:
a. absolută.
b. relativă.
c.absolută, dar este admisibilă dovada că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită
parte din timpul stabilit de lege ca fiind al concepţiei.
3. Cine poate introduce acţiunea în tăgada paterintăţii:
a. numai soţul mamei.
b. orice persoană interesată.
c. soţul mamei, mama şi copilul.
4. Termenul pentru introducerea acţiunii în tăgada paternităţii este:
a. de 3 ani de la data naşterii copilului.
b. de trei ani de la data când soţul mamei a cunoscut naşterea copilului.
c. de 6 luni de la naşterea copilului.

5.Urmare a admiterii acţiunii în tăgada paternităţii:


a. copilul devine, retroactiv, copil din afara căsătoriei.
b. copilul pierde calitatea de copil din căsătorie.
c. soţul mamei nu mai este tatăl copilului.

6.În ce termen se prescrie acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei


pentru copil?
a. în termen de un an de la naşterea copilului.
b. Este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului.
c. În termenul general de trei ani.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ:

1.Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a V a, Editura CH


Beck, Bucureşti, 2005 Capitolul Filiaţia;
2. A.Filipescu, I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII a, Editura CH
BECK, Bucureşti, Capitolele corespunzătoare;
3. T. Bodoaşcă, Unele consideraţii juridice ce decurg din declararea neconstituţională
a dispoziţiilor art.54 alin.2 C.fam., în revista Dreptul nr.1/2004, p.89-98.
Răspunsuri corecte grilă: 1.b,2.c,3.c,4.a,5.a,b,c,6.b.
Cursul IX

Obiective: Fixarea unor concepte deosebit de importante în actualul context


internaţional privind protecţia copilului şi adopţia, cu accent pe adopţia
internaţională şi pe procedura adopţiei.

Cuvinte cheie: adopţie, condiţii de fond şi impedimente, procedura adopţiei.

Rezumat: Adopţia este o instituţie care a avut o importanţă specială încă din
dreptul roman. Ea este astăzi o măsură de protecţie a copilului, fapt ce se răsfrânge şi
asupra condiţiilor în care se poate încheia şi asupra procedurii. Adopţia se încheie pe
toată viaţa.

Capitolul IX
Adopţia
Secţiunea I. Consideraţii introductive
1.1. Noţiune
În ansamblul instituţiilor având ca scop ocrotirea copilului, un loc principal îl
ocupă adopţia.
Această instituţie s-a născut din nevoia socială de a ocroti copilul, chiar şi în afara
unor legături de sânge, iar legăturile ce iau naştere între persoane în baza ei sunt
denumite, generic, rudenie civilă.
Putem defini adopţia ca fiind actul juridic prin care se stabilesc relaţii de rudenie,
asemănătoare rudeniei fireşti, între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi
adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte.
Legislaţia actuală defineşte adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care se
creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie
între adoptat şi rudele adoptatorului (art. 1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei, denumită în continuare legea).
1.2. Principiile adopţiei (art. 2 din lege)
A) Principiul interesului superior al copilului
Consacrarea acestui principiu este urmarea firească a faptului că scopul adopţiei
este acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor
lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.
Legea nu prevede expres ce trebuie să se înţeleagă prin interesul superior al
copilului, dar, din întreaga reglementare cuprinsă în Legea nr. 272/2004 şi Legea nr.
273/2004, rezultă că acesta se realizează atunci când se asigură copilului o dezvoltare
fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia firească.
B) Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial
Întrucât, de-a lungul timpului, s-a constatat că instituţionalizarea copiilor lipsiţi de
ocrotire părintească sau a căror situaţie de familie este periclitată prin comporta-
mentul părinţilor, respectiv internarea lor în centre cu un număr crescut de copii aflaţi
în ocrotire este o soluţie greşită şi care nu a condus la bune rezultate, tendinţa actuală
este aceea de a asigura ocrotire în centre mici, de tip familial. În acest scop, se
urmăreşte creşterea numărului de asistenţi maternali şi, în timp, înlăturarea totală a
centrelor cu număr mare de copii ocrotiţi.
C) Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa
etnică, culturală şi lingvistică
Acest principiu trebuie avut în vedere la încuviinţarea adopţiei interne şi a consti-
tuit motivul pentru care adopţia internaţională a copilului cu domiciliul în România
este permisă numai în cazul în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia
adoptatoare, care domiciliază în străinătate, este bunicul copilului pentru care a fost
încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne.
D) Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia, în
raport cu vârsta şi gradul său de maturitate
Pentru punerea în practică a acestui principiu, Legile nr. 272 şi nr. 273/2004 au
prevăzut obligaţia organelor administrative, implicate în procedura adopţiei, dar şi în
protecţia specială a copilului, să-l informeze şi să-l consilieze în legătură cu orice
măsură ce urmează a se dispune cu privire la persoana sa, precum şi obligaţia
instanţelor de a asculta copilul mai mare de 10 ani, de fiecare dată când urmează a se
lua o măsură în privinţa acestuia. Se poate dispune şi ascultarea copilului mai mic de
10 ani, atunci când instanţa consideră necesar.
Când autoritatea competentă refuză ascultarea copilului mai mare de 10 ani, există
obligaţia emiterii unei decizii motivate în acest sens.
E) Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura
adopţiei
În scopul soluţionării cât mai rapide, cu caracter definitiv, a situaţiei unui copil, în
lege s-au prevăzut termene speciale foarte scurte, pentru îndeplinirea actelor şi opera-
ţiunilor necesare, atât în faţa autorităţilor administrative, cât şi în faţa celor judiciare.
1.3. Structura şi natura juridică a adopţiei
În vederea încheierii actului juridic al adopţiei, este nevoie de acordul de voinţă al
adoptatorului, al părinţilor celui adoptat şi al adoptatului, dacă a împlinit vârsta de 10
ani, precum şi de atestatul adoptatorului sau familiei adoptatoare.
După îndeplinirea acestor formalităţi, instanţele judecătoreşti încuviinţează, prin
hotărâre judecătorească, adopţia (art. 37 din lege).
Aşadar, se observă că, în vederea încheierii adopţiei, sunt necesare mai multe acte
şi operaţii juridice succesive, cu naturi juridice diferite.
Astfel, actele juridice prin care anumite persoane indicate de lege îşi exprimă con-
simţământul la adopţie sunt acte de dreptul familiei; atestatele şi confirmările orga-
nelor cu atribuţii în domeniul adopţiei sunt acte administrative, iar hotărârea
judecătorească de încuviinţare a adopţiei este un act de drept procesual civil.

Secţiunea a II-a. Cerinţe legale pentru încheierea adopţiei


Pentru încheierea actului juridic al adopţiei este necesară îndeplinirea a două cate-
gorii de condiţii:
- de fond şi
- de formă.
Condiţiile de fond pot fi subclasificate în:
- pozitive – care trebuie îndeplinite, deci să existe pentru naşterea acestui act juridic şi
- negative – în prezenţa cărora adopţia nu se poate încheia. Ele au fost denumite şi
impedimente la adopţie1.
2.1. Condiţiile de fond cerute la adopţie
2.1.1. Consimţământul
În cadrul procedurii adopţiei, trebuie să-şi exprime consimţământul părinţii fireşti
ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi,
declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, copilul care a împlinit 10 ani,
precum şi adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare [art. 11 alin. (1) din lege].
A) Consimţământul adoptatorului
Adopţia poate fi încheiată de o persoană sau de o familie, respectiv de doi soţi, caz
în care ambii vor fi denumiţi adoptatori.
O persoană, chiar căsătorită, poate încheia singură actul juridic al adopţiei, numai ea
devenind adoptator2.
Conform art. 9 alin. (1) şi art. 11 alin. (2) din lege, consimţământul adoptatorului tre-
buie să fie al unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu şi să fie neviciat. Aşa-
dar, minorul necăsătorit şi persoana pusă sub interdicţie nu pot exprima un consim-
ţământ valabil la adopţie (art. 8 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 117 din Codul familiei).
În legătură cu alienatul sau debilul mintal, s-au exprimat două păreri opuse în
literatura juridică.
Într-o primă opinie3, s-a susţinut că aceste persoane pot exprima, în perioadele de
luciditate, un consimţământ valabil la adopţie, la fel ca la încheierea oricărui act
juridic. În sprijinul acestei idei s-a susţinut că legislaţia, Codul familiei şi, în prezent,
Legea nr. 273/2004, nu cuprinde vreo dispoziţie derogatorie de la dreptul comun, aşa
cum prevede, bunăoară, în cazul încheierii căsătoriei (art. 9 C.fam.).
1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 7.
2
De exemplu, un soţ adoptă copilul celuilalt soţ, copil provenit dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei (Al.
Ţ i c l e a , Consideraţii privind înfierea copilului celuilalt soţ, Dreptul nr. 6/1991, p. 41).
3
A se vedea T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 126.
Într-o a doua opinie1, la care ne raliem, s-a susţinut că alienatul şi debilul mintal,
nepuşi sub interdicţie, nu pot exprima un consimţământ valabil pentru adopţie, întru-
cât aceste persoane nu pot realiza finalitatea adopţiei, care este creşterea şi educarea
celui adoptat, deci adopţia nu ar fi în interesul acestuia din urmă.
Controversa este astăzi soluţionată prin alin. (3) al art. 8 din lege, care prevede că
„Persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta”.
Făcându-se referire expresă la bolile psihice, evident că aici se includ şi alienaţia şi
debilitatea mintală, boli grave ce afectează discernământul persoanei respective.
Consimţământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se dă în faţa instanţei
judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţarea adopţiei [art. 18 alin. (1)
din lege].
B) Consimţământul soţului adoptatorului [art. 18 alin. (2)]
Articolul 7 alin. (1) prevede, ca dispoziţie de principiu, că adopţia unui copil de
către mai multe persoane este interzisă, însă, prin derogare, ea este îngăduită în cazul
în care se face de către soţ şi soţie, simultan sau succesiv. În acest caz, ambii soţi
exprimă, în condiţiile precizate mai sus, consimţământul lor ca adoptatori.
Este însă posibilă şi situaţia ca numai unul dintre soţi să aibă calitatea de adoptator.
În acest caz, legea cere, ca o condiţie de fond pentru încheierea adopţiei, şi consim-
ţământul celuilalt soţ, care nu devine, prin aceasta, adoptator. Pentru consimţământul
soţului persoanei care doreşte să adopte se prevede o cerinţă de formă, respectiv
exprimarea sa în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de
încuviinţarea adopţiei.
Justificarea acestei condiţii de fond se găseşte tot în finalitatea adopţiei, respectiv
normala dezvoltare şi interesul adoptatului. Acesta trebuie să se integreze în noua sa
familie şi, de aceea, este necesar ca soţul adoptatorului să consimtă la adopţie.
C) Consimţământul părinţilor fireşti ai celui care urmează a fi adoptat sau al
tutorelui, dacă este cazul [art. 11 lit. a) din lege]
Pentru încheierea valabilă a adopţiei, ambii părinţi fireşti ai copilului care urmează
a fi adoptat trebuie să-şi exprime consimţământul în acest sens, chiar şi atunci când
aceştia sunt divorţaţi sau copilul a fost încredinţat unei a treia persoane sau unei
familii, în condiţiile art. 42 C.fam. (când, la divorţ, copilul nu a fost încredinţat unuia

1
A se vedea: I. R u c ă r e a n u , Rudenia …, op. cit., p. 218-219; I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 8.
dintre părinţi)1.
Mai mult, chiar şi părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora
li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a
consimţi la adopţia copilului. În acest caz însă, consimţământul reprezentantului legal
este obligatoriu [art. 12 alin. (2) din lege].
Chiar părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-şi exprime
valabil consimţământul la adopţie, nefiind nevoie să fie reprezentat, dacă este sub 14
ani, sau încuviinţat în prealabil, dacă depăşeşte această vârstă2. S-a argumentat
această soluţie prin aceea că părintele este titularul ocrotirii părinteşti, iar autoritatea
tutelară (în prezent instanţa judecătorească) va încuviinţa sau nu adopţia în funcţie de
faptul dacă aceasta este sau nu în interesul celui care urmează să fie adoptat [art. 15,
14 şi 11 alin. (2) din lege].
În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor
fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte,
prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul
la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând
seama şi de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.
Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de
60 de zile de la naşterea copilului [art. 16 alin. (1)] şi poate fi revocat de aceştia în
termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat [art. 16
alin. (2)]. După expirarea acestui termen, consimţământul părintelui devine
irevocabil.Revocarea consimţământului după trecerea acestui termen nu mai produce
efecte. Totuşi, dacă motivele care au determinat-o sunt întemeiate, instanţa poate să
respingă încuviinţarea adopţiei3.
Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat în condiţiile legii
mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împrejurare, în
imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este
îndestulător.
Dacă ambii părinţi se găsesc în oricare dintre situaţiile prevăzute mai sus sau dacă
este adoptată o persoană majoră [art. 5 alin. (3)], consimţământul părinţilor fireşti ai
1
A se vedea E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 193-197.
2
A se vedea D. R u s u , C. Z i r a (I), I. A l b u (II), Validitatea consimţământului părintelui minor la înfierea copilului minor din
afara căsătoriei, R.R.D. nr. 8/1968, p. 61-69.
3
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 12.
copilului nu este necesar.
D) Consimţământul celui care urmează a fi adoptat
Acest consimţământ se cere, potrivit legii, dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani,
vârstă la care se apreciază că el este în măsură să judece dacă adopţia este în interesul
său sau nu.
Articolul 17 din lege prevede că acest consimţământ se dă în faţa instanţei şi
înseamnă o simplă ascultare a minorului.
În acelaşi sens, în literatura juridică1 s-a arătat că este vorba despre o capacitate
specială, instituită de lege în favoarea minorului care a împlinit 10 ani, consim-
ţământul acestuia având o puternică semnificaţie afectivă. Luarea consimţământului
minorului de instanţa de judecată, în mod nemijlocit, reprezintă încă o garanţie oferită
de lege că interesul minorului va fi corect apreciat. Anterior exprimării
consimţământului, direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a
împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi de
maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului său la
adopţie şi va întocmi un raport în acest sens.
2.1.2. Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului sau a familiei (a celor
doi soţi) care adoptă
Necesitatea îndeplinirii acestei condiţii rezultă din prevederile art. 9 alin. (1) din
lege, care arată că nu pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de
exerciţiu, dar şi din cerinţa legală ca adoptatorul să exprime un consimţământ valabil
la adopţie.
Persoana care are capacitate deplină de exerciţiu poate adopta, indiferent dacă este
căsătorită sau nu şi indiferent dacă are sau nu alţi copii. De asemenea, nu există nicio
restricţie în ceea ce priveşte sexul, naţionalitatea sau rasa adoptatorului.
2.1.3. Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât
adoptatul [art. 9 alin. (1) din lege]
Această diferenţă de vârstă urmăreşte să se creeze, prin adopţie, o situaţie similară
cu aceea din familia firească. Legea nu cere decât ca persoanele care adoptă să fie cu
cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care doresc să îi adopte. Nu se cere însă ca
adoptatorul să aibă o anumită vârstă după majorat şi nici nu este prevăzută o vârstă

1
A se vedea A. I o n a ş c u ş.a., Filiaţia …, op. cit., p. 99.
maximă a adoptatorului. Totuşi, dacă persoana care doreşte să adopte are o vârstă
prea înaintată, instanţa va putea refuza încuviinţarea adopţiei, considerând că scopul
acesteia nu poate fi realizat1.
Articolul 9 alin. (2) prevede însă că, pentru motive temeinice, instanţa judecăto-
rească va putea încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă între adoptat şi
adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nicio situaţie mai mică de 15 ani.
Legea nu enumeră nici exemplificativ acele împrejurări care ar putea constitui
motive temeinice, ele urmând să fie apreciate, de la caz la caz, de instanţa jude-
cătorească. O astfel de împrejurare ar putea fi aceea că femeia căsătorită, minoră, ar
dori să adopte2.
2.1.4. Cel ce urmează a fi adoptat să nu fi împlinit vârsta majoratului
Aşa cum dispune art. 5 alin. (2) din lege, „copilul poate fi adoptat până la dobân-
direa vârstei majoratului civil”.
Majoratul civil se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, deci aceasta este limita
până la care copilul poate fi adoptat, fără alte distincţii privind dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu, cum prevedea legislaţia anterioară.
Prin excepţie, alin. (3) al art. 5 prevede că persoana majoră poate fi adoptată numai
dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii sale.
În literatura juridică3 s-a arătat că prin noţiunea de creştere trebuie să înţelegem nu
numai prestarea întreţinerii, ci şi existenţa unor raporturi mai complexe între cel care
voieşte să adopte şi cel adoptat, raporturi similare cu cele dintre părinţi şi copii.
Creşterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate şi să fi fost de durată, deci să
nu fie ocazională sau făcută în alte scopuri decât cel al adopţiei4.
Tribunalul Suprem a decis, sub incidenţa vechii reglementări a adopţiei, cea din
Codul familiei, că nu este cazul să anuleze o adopţie, chiar dacă adoptatul avea 51 de
ani, iar adoptatorul 71 de ani, atât timp cât adoptatul a fost crescut de adoptator de la
vârsta de 11 ani, iar adopţia reprezenta o concretizare, sub formă legală, a raporturilor
existente anterior, încă din perioada minorităţii celui adoptat5.

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 13; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 578/1992, Dreptul nr. 2/1993, p. 68.
2
A se vedea: Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 213; I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 13.
3
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 14-15; E.I. P o p e s c u , A. S t e g ă r e s c u , Două probleme în legătură cu
înfierea, L.P. nr. 10/1958, p. 38-40; I. R u c ă r e a n u , Rudenia …, op. cit., p. 203; I. A l b u ş.a., op. cit., p. 37-40.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1271/1964, C.D. 1964, p. 147; decizia civilă nr. 111/1970, R.R.D. nr. 2/1971, p. 178
şi decizia civilă nr. 1774/1975, C.D. 1975, p. 160.
5
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 529/1976, C.D. 1976, p. 173.
2.1.5. Adopţia trebuie să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi
adoptat
Articolul 5 alin. (1) prevede că adopţia se face numai dacă este în interesul superior
al copilului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în lege rezultă că interesul superior
al adoptatului se realizează atunci când cel care adoptă este în măsură să-i asigure o
dezvoltare fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia firească.
Instanţa judecătorească este deci chemată să se convingă de faptul că adoptatorul
prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare unei dezvoltări armonioase
a copilului, în concordanţă cu interesele sale patrimoniale şi nepatrimoniale.
Articolul 52 alin. (1) prevede, pentru părinţii adoptivi, obligaţia de a informa copilul
că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit.
2.2. Impedimente la adopţie
Sunt socotite impedimente acele împrejurări care, dacă sunt prezente, opresc
încheierea actului juridic al adopţiei. După cum vom arăta, parte din aceste impedi-
mente sunt prevăzute expres de lege, iar altele rezultă din ansamblul reglementărilor
privind adopţia.
2.2.1. Impedimentul izvorând din rudenia firească
Articolul 8 alin. (1) prevede expres că „adopţia între fraţi este interzisă”. Raţiunea
acestui impediment constă în aceea că, prin adopţie, s-ar crea relaţii ce sunt incom-
patibile cu rudenia firească existentă între fraţi.
Impedimentul există, indiferent de faptul că este vorba de fraţi din căsătorie sau din
afara căsătoriei, de fraţi buni sau numai după unul dintre părinţi, legea nefăcând în
acest sens nicio distincţie.
Prevăzând o situaţie de excepţie, impedimentul la care ne referim va trebui strict
interpretat. Ca urmare, adopţia este permisă între alte rude1 şi, chiar mai mult, rudenia
constituie un criteriu de prioritate pentru adopţie sau încredinţarea copilului în
vederea adopţiei.
Adopţia este oprită şi între părintele firesc şi copilul său. Acest impediment rezultă
tot din prevederile legale. Articolul 11 alin. (1) lit. a) şi c) din lege cere, pentru
adopţie, pe de o parte, consimţământul celui care adoptă, iar, pe de altă parte, consim-
ţământul părinţilor fireşti ai copilului, ceea ce înseamnă că aceste două calităţi nu pot

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 22.
fi întrunite în una şi aceeaşi persoană. De altfel, în acest mod nu se realizează nici
scopul în vederea căruia se încheie adopţia1.
O atare problemă se pune atunci când, după încuviinţarea adopţiei, se stabileşte
legătura de filiaţie între adoptat şi adoptator sau se stabileşte că aceştia sunt fraţi din
afara căsătoriei2. În aceste situaţii, este necesară o hotărâre judecătorească pentru a
constata nulitatea adopţiei.
Concluzionând, arătăm că adopţia este oprită între rudele în linie dreaptă de gradul
întâi, ceea ce ar trebui prevăzut expres în legislaţie3, şi între rudele colaterale de
gradul doi.
2.2.2. Impedimentul izvorât din calitatea de soţ
Acest impediment este expres reglementat în art. 8 alin. (2), care prevede că
„Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare,
precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.”
Impedimentul a fost prevăzut, întrucât finalitatea adopţiei nu poate fi atinsă în
aceste cazuri, dar şi întrucât cei doi, fiind persoane cu capacitate deplină de exerciţiu,
adoptatul trebuie să fi fost crescut de celălalt soţ în timpul minorităţii, situaţie care
practic este imposibilă.
Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, întrucât nu
pot fi soţi, copiii aceleiaşi persoane (fraţii), chiar dacă este vorba de rudenie civilă.
2.2.3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară
Potrivit art. 7 din lege, copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau familia
care l-a crescut nu poate fi adoptat de mai mulţi adoptatori nici simultan, nici succe-
siv. Prin excepţie, poate fi încuviinţată, după caz, adopţia simultană sau adopţii succe-
sive, atunci când adoptatorii sunt soţ şi soţie.
Acest impediment se explică prin aceea că, odată cu adopţia, drepturile şi
îndatoririle părinteşti trec asupra adoptatorului şi, în cazul în care mai multe persoane
ar adopta acelaşi copil, ocrotirea părintească s-ar pulveriza inadmisibil, fapt contrar
scopurilor pentru care instituţia adopţiei a fost creată. Acelaşi text legal regle-
mentează şi excepţia în cazul soţilor, întrucât este firesc ca ei să exercite ocrotirea
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 252 prin care s-a stabilit că un copil recunoscut de o persoană
nu mai poate fi adoptat de către aceeaşi persoană.
2
A se vedea: T. C r ă c i u n , Posibilitatea stabilirii filiaţiei fireşti a înfiatului faţă de înfietor, R.R.D. nr. 3/1971, p. 84-87; I.P.
F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 23.
3
În acelaşi sens, a se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 22-23. În sens contrar, că adopţia nu se poate încuviinţa
între rudele în linie dreaptă, indiferent de grad, a se vedea: I. A l b u ş.a., op. cit., p. 62-63; D. R i z e a n u , Consideraţii în legătură
cu unele soluţii în materie civilă ale Tribunalului Suprem, R.R.D. nr. 7/1976, p. 36-37.
părintească împreună, alcătuind o familie.
Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor adopţii
încuviinţate, instanţa judecătorească neputând să exercite un drept de opţiune şi să
declare validă una dintre adopţii, atâta timp cât ele sunt nule de drept1.
Prin excepţie de la aceste dispoziţii, alin. (3) al art. 7 prevede că poate fi încuviin-
ţată o nouă adopţie atunci când:
- adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se
consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încu-
viinţare a noii adopţii;
- adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv. Acest ultim caz trebuie coroborat cu
dispoziţiile art. 54, care prevăd că adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a
declarării nulităţii acesteia.
2.3. Condiţiile de formă
Condiţiile de formă cerute pentru încheierea adopţiei se referă la:
- forma solemnă a actelor juridice ale părţilor şi la
- procedura adopţiei.
2.3.1. Actele juridice ale părţilor
Actul juridic al adopţiei este un act solemn, pentru validitatea sa fiind necesară
îndeplinirea unor formalităţi. Forma specifică, cerută pentru unele dintre acestea, a
fost instituită tocmai pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor de fond, pozi-
tive şi negative, obligatorii pentru încuviinţarea adopţiei.
a) Consimţământul adoptatorului sau al adoptatorilor.
b) Consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte.
c) Consimţământul părinţilor fireşti trebuie exprimat, conform art. 15 alin. (1), în faţa
instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii
adopţiei.Acesta nu poate fi exprimat mai devreme de 60 de zile de la data naşterii
copilului. Părintele poate să revoce consimţământul în termen de 30 de zile de la data
exprimării lui în condiţiile legii. După expirarea termenului, consimţământul
părintelui devine irevocabil.
d) Consimţământul copilului ce urmează a fi adoptat, dacă acesta a împlinit 10 ani, va
fi cerut de instanţă în faza încuviinţării adopţiei [art. 17 alin. (1)].

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 24.
2.3.2. Procedura adopţiei
Astfel cum este reglementată prin Legea nr. 273/2004, procedura adopţiei cuprinde
două faze:
– una administrativă şi
– una judiciară.
A) Procedura administrativă
Această fază presupune intervenţia anumitor organe administrative cu atribuţii spe-
cifice, care urmăresc ca, prin adopţie, să se realizeze interesul superior al adoptatului.
Organizarea şi funcţionarea acestor organe administrative sunt prevăzute de Legea nr.
272/2004 şi Legea nr. 273/2004.
Pentru a înţelege procedura administrativă propriu-zisă, este necesară o prezentare a
acestor organe cu atribuţii în materia adopţiei.
a) Oficiul Român pentru Adopţii
Acesta este un nou organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu perso-
nalitate juridică, şi care deţine evidenţa centralizată la nivel naţional a persoanelor
sau familiilor adoptatoare, atestate şi înscrise în Registrul Naţional pentru Adopţii.
b) Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului
Aceasta este o instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea
consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucu-
reşti, care preia, în mod corespunzător, funcţiile serviciului public de asistenţă socială
de la nivelul judeţului (sau sectorului municipiului Bucureşti).
Procedura administrativă propriu-zisă a adopţiei se realizează prin însumarea atri-
buţiilor organelor enumerate mai sus.
Ea se desfăşoară pe două planuri:
- unul priveşte copilul care ar putea fi adoptat şi
- celălalt priveşte persoanele sau familiile care doresc să adopte.
Din analiza dispoziţiilor legale în vigoare, se desprinde soluţia că pot fi adoptaţi
copiii aflaţi în evidenţele Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi
pentru care s-a elaborat un plan individualizat de protecţie, având ca finalitate adopţia.
Planul individualizat de protecţie reprezintă documentul prin care se realizează
planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe
baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului
care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil, permanent, în cel mai
scurt timp posibil.
Pe baza acestui plan, direcţia de la domiciliul copilului efectuează demersuri pentru
reintegrarea copilului în familie sau pentru plasamentul acestuia în familia extinsă
(părinţii, copilul şi rudele fireşti ale acestuia până la gradul IV inclusiv) sau substi-
tutivă (persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în condiţiile
legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului).
Dacă aceste demersuri au eşuat, se poate stabili ca finalitate a planului individualizat
de protecţie: adopţia internă.
În ceea ce priveşte persoanele care doresc să adopte, acestea trebuie să obţină un
atestat eliberat de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului în raza
căreia domiciliază.
În acest sens, persoana sau familia trebuie să depună o cerere de evaluare, asupra
căreia direcţia este obligată să se pronunţe în termen de 60 de zile de la depunere.
Evaluarea va privi garanţiile morale şi condiţiile materiale ale adoptatorului sau
familiei adoptatoare şi trebuie să aibă în vedere:
- personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau familiei
adoptatoare, viaţa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;
- motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte;
- motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită să
adopte un copil, celalalt soţ nu se asociază la cerere;
- impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.
Dacă evaluarea este favorabilă, direcţia trebuie să elibereze atestatul de persoană
sau familie aptă să adopte. Acesta este valabil un an şi poate fi prelungit, la cerere, în
aceleaşi condiţii.
Când evaluarea este nefavorabilă, adoptatorul sau familia respectivă au dreptul să
solicite reevaluarea în termen de 30 zile de la data comunicării rezultatului.
Rezultatul nefavorabil al reevaluării poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data
comunicării, la instanţa competentă în materia adopţiei de la domiciliul adopta-
torului.
Obţinerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:
a) pentru adopţia prevăzută la art. 5 alin. (3);
b) pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv.
B) Procedura în faţa instanţei judecătoreşti
a) Competenţa materială aparţine tribunalului, conform art. 61 alin. (3) din lege.
Referindu-ne la tribunal, avem în vedere tribunalele pentru minori şi familie ce
urmează a fi înfiinţate conform Legii nr. 304/2004 până la 1 ianuarie 2008.
b) Competenţa teritorială
Instanţa competentă să încuviinţeze cererea de adopţie este cea în a cărei rază
teritorială se găseşte domiciliul adoptatului [art. 61 alin. (3)], cu excepţia situaţiei în
care nu se poate determina domiciliul adoptatului, caz în care competenţa revine
Tribunalului Bucureşti.
a) Procedura propriu-zisă cuprinde trei etape:
- deschiderea procedurii adopţiei interne;
- încredinţarea în vederea adopţiei şi
- încuviinţarea adopţiei.
1. Deschiderea procedurii adopţiei interne se face numai dacă planul individua-
lizat de protecţie stabileşte că adopţia este necesară, iar părinţii sau, după caz, tutorele
îşi exprimă consimţământul în acest sens.
Evident, consimţământul nu este necesar atunci când unul sau ambii părinţi se află
în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 12 alin. (3) şi el poate fi suplinit de
instanţa judecătorească, dacă refuzul de a-şi da consimţământul este abuziv (art. 13).
Cererea este adresată instanţei, de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază
copilul, în termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor privind reintegrarea
copilului în familie şi se judecă cu citarea părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz,
a tutorelui şi a direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului.
Asupra cererii instanţa se pronunţă printr-o hotărâre ce poate fi atacată numai cu
recurs şi care produce următoarele efecte:
- drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele exer-
citate de persoane fizice sau juridice se suspendă;
- drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către consiliul judeţean sau,
după caz, consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială
domiciliază copilul.
Efectele hotărârii încetează de drept, dacă, în termen de un an de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii, direcţia nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare
pentru copil şi nu a iniţiat procedurile prevăzute de prezenta lege în vederea realizării
unei adopţii interne.
În acest caz, direcţia este obligată să revizuiască planul individualizat de protecţie a
copilului şi să solicite instanţei judecătoreşti, în funcţie de finalitatea acestuia, urmă-
toarele:
- menţinerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecţie a copilului;
- încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei.
Deschiderea procedurii adopţiei interne, ca etapă prealabilă încuviinţării adopţiei,
nu trebuie îndeplinită în cazul în care persoana majoră este adoptată de adoptatorul
sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii şi în cazul în care adoptatorul este
soţul părintelui firesc sau adoptiv.
În cazul admiterii cererii de deschidere a procedurii adopţiei interne, în dispozitivul
hotărârii judecătoreşti se va face menţiune despre constatarea existenţei
consimţământului ambilor părinţi, al unui singur părinte, al tutorelui sau, după caz,
despre suplinirea consimţământului în condiţiile art. 13 şi se va încuviinţa
deschiderea procedurii adopţiei interne.
Dacă, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de deschidere a
procedurii adopţiei, dispare cauza care, potrivit art. 12 alin. (3), a făcut imposibilă
exprimarea de către unul dintre părinţi a consimţământului la adopţie, împotriva
hotărârii se poate face cerere de revizuire.
Cererea de revizuire se poate introduce până la data pronunţării hotărârii de
încuviinţare a adopţiei de oricare dintre părinţii fireşti ai copilului sau de către direcţia
care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne.
Cererea de revizuire se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părinţilor
fireşti, a direcţiei care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne şi, dacă este
cazul, a direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul
adoptatorului sau al familiei adoptatoare. Participarea procurorului este obligatorie.
Cererea de revizuire suspendă soluţionarea cererii de încredinţare a copilului în
vederea adopţiei sau, după caz, de încuviinţare a adopţiei, dacă vreuna dintre acestea
se află pe rolul instanţei judecătoreşti.
Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia de a
informa de îndată instanţa prevăzută la alin. (1) despre depunerea cererii de revizuire.
Măsura de protecţie a copilului sau, după caz, încredinţarea în vederea adopţiei se
prelungeşte de drept pe perioada soluţionării revizuirii.
Dacă instanţa judecătorească dispune revocarea măsurii încredinţării, va hotărî, la
propunerea direcţiei generale în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul
copilului, o măsură provizorie de protecţie a copilului, până la soluţionarea revizuirii.
În cazul în care încuviinţează cererea de revizuire, instanţa va solicita
consimţământul părintelui care nu şi l-a dat anterior, numai după depunerea de către
direcţia în a cărei rază teritorială locuieşte acesta a unui raport de consiliere şi
informare în conformitate cu prevederile art. 14.
Efectuarea unei noi anchete sociale care să vizeze situaţia actuală a părinţilor
fireşti, precum şi potenţialul de reintegrare a copilului în familia biologică/extinsă
este obligatorie. Efectuarea anchetei sociale şi întocmirea raportului sunt de
competenţa direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială locuieşte părintele firesc.
În cazul în care, după suspendarea prevăzută de art. 23^2, părintele care s-a aflat
în imposibilitate de a-şi exprima consimţământul se opune adopţiei şi nu sunt motive
pentru aplicarea art. 13, cererea de încredinţare a copilului în vederea adopţiei sau,
după caz, de încuviinţare a adopţiei se repune pe rol la solicitarea direcţiei în a cărei
rază administrativ-teritorială se află domiciliul copilului şi se respinge.
Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia de a
formula de îndată cerere de revizuire sau, după caz, de a solicita suspendarea oricărei
proceduri judiciare, precum şi a oricărui alt demers privind adopţia, dacă ia
cunoştinţă, până la data pronunţării hotărârii de încuviinţare a adopţiei, despre
încetarea cauzei care a determinat imposibilitatea părintelui de a-şi exprima voinţa cu
privire la adopţie.
În ceea ce ne priveşte considerăm că modificările aduse legii privind adopţia sunt
numai în parte bine venite, respectiv în ceea ce priveşte posibilitatea de a cere
revizuirea atunci când s-a schimbat situaţia avută în vedere la deschiderea procedurii
adopţiei interne. În schimb, decizia Curţii Constituţionale şi modificarea legii în
sensul reluării consimţământului părinţilor fireşti în faza încuviinţării adopţiei,
considerăm că nu se impuneau întrucât forma în care a fost reglementat
consimţământul părinţilor fireşti la adopţie prin Legea nr.273/2004 era conformă atât
cu actele normative internaţionale, cât şi cu scopul şi finalitatea adopţiei.
Astfel, prin lege era prevăzută o procedură complexă cuprinzând trei etape, fiecare
finalizată cu câte o hotărâre judecătorească:
- prima etapă este cea a deschiderii procedurii adopţiei în care se
obţine consimţământul părinţilor fireşti NUMAI ÎN FAŢA INSTANŢEI;
- a doua etapă este una intermediară, a încredinţării în vederea
adopţiei, în care se determină compatibilitatea dintre copil şi familia sau
persoana care doreşte să adopte;
- ultina etapă este cea a încuviinţării adopţiei, etapă în care se
verifică de către instanţă consimţământul părinţilor adoptivi, dar şi
îndeplinirea celorlalte condiţii de fond şi de formă, inclusiv consimţământul
părinţilor fireşti care a fost dat în prima etapă.
Considerăm că întreaga procedură trebuie privită unitar, deci nu se poate
susţine că se încalcă drepturile părinţilor fireşti sau nu se respectă interesul copilului
cât timp consimţământul se ia în faţa instanţei şi nimic nu împiedică judecătorul ce va
încuviinţa adopţia să verifice aceste condiţii din nou atunci când apar situaţii
particulare de genul celei existente în speţa care a declanşat sesizarea Curţii
Constituţionale1. Scopul acestei reglementări a fost acela de a evita întâlnirea dintre
părinţii fireşti şi cei adoptivi în cadrul procedurii adopţiei şi deci de a evita
eventualele pretenţii materiale ale celor dintâi. Aplicând legea în forma sa actuală,
formă determinată de decizia Curţii Constituţionale, credem că va fi tot mai dificil să
se păstreze confidenţialitatea datelor părinţilor fireşti şi adoptivi şi se va ajunge,
inevitabil, la contacte nedorite între aceştia.

2. Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către instanţa de judecată de la


domiciliul copilului pentru o perioadă de 90 de zile [art. 28]. Cererea de încuviinţare a
adopţiei adresată instanţei prelungeşte de drept perioada de încredinţare până la
soluţionarea cererii prin hotărâre irevocabilă.
În primul rând, direcţia de la domiciliul copilului va analiza posibilitatea încredin-
ţării copilului în vederea adopţiei unei rude din familia extinsă, asistentului maternal
profesionist la care se află copilul ori unei alte persoane sau familii la care copilul se
află în plasament.
Dacă astfel de solicitări nu există, direcţia va face o selecţie dintre persoanele
1
În această speţă tatăl biologic al copilului adoptat îşi stabilise paternitatea după deschiderea procedurii adopţiei, deci nu-şi
dăduse consimţământul la adopţie.
atestate, aflate în evidenţa Oficiului Român pentru Adopţii, ţinând cont de interesul
superior al copilului, informaţiile înscrise în atestatul adoptatorului şi de evoluţia
copilului până la acea dată.
În urma procesului de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifică şi
constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare.
Determinarea compatibilităţii se realizează luându-se în considerare nevoile
copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de acesta, acordându-le importanţa cuvenită.
Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate.
Când se constată că există incompatibilitate, direcţia de la domiciliul copilului ses-
izează de îndată instanţa în vederea încetării măsurii.
Judecarea cererilor de încredinţare a copilului în vederea adopţiei interne se face cu
citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcţiei în a
cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare şi a persoanei ori
familiei adoptatoare.

3. Încuviinţarea adopţiei
Cererea se introduce direct de adoptator sau familia adoptatoare când se adoptă un
major sau copilul celuilalt soţ, în toate celelalte cazuri, cererea putând fi introdusă fie
de adoptator, fie de direcţia de la domiciliul acestuia, la sfârşitul perioadei de încre-
dinţare în vederea adopţiei.
Cererea trebuie să fie însoţită de următoarele acte:
a) certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată;
b) certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de unităţi
publice nominalizate de direcţia de sănătate publică;
c) atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;
d) hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei;
e) certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi soţiei din familia
adoptatoare, în copie legalizată;
f) certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în
copie legalizată;
g) cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei
adoptatoare;
h) certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medi-
cul de familie pe lista căruia este înscris;
i) documentele doveditoare cu privire la exprimarea consimţământului părinţilor
fireşti, în măsura în care nu s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească de încu-
viinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului.
Direcţia de la domiciliul adoptatorului este obligată să depună rapoartele finale
referitoare la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori în perioada de încredinţare şi
de a da orice lămuriri necesare pentru soluţionarea cererii.
Instanţa admite cererea doar dacă adopţia este în interesul superior al copilului.
Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei se face cu citarea direcţiei în a cărei
rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcţiei în a cărei rază teritorială
domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare şi a persoanei ori familiei
adoptatoare.
Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei prevăzute la art. 5 alin. (3) se face cu
citarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi a adoptatului, iar judecarea cererilor
de încuviinţare a adopţiei prevăzute la art. 20 lit. b) se face cu citarea adoptatorului şi
a părinţilor fireşti ai adoptatului.
Instanţa poate solicita din nou consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti, dacă
există indicii că după data la care consimţământul a devenit irevocabil au intervenit
elemente noi, de natură să determine revenirea asupra consimţământului iniţial.
Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia să aducă
la cunoştinţa instanţei, prin intermediul direcţiei în a cărei rază administrativ-
teritorială se află domiciliul adoptatorului/familiei adoptatoare, dacă este cazul,
existenţa oricăror elemente noi cu privire la situaţia părintelui firesc ori a familiei
extinse, care ar putea determina modificarea finalităţii planului individualizat de
protecţie.
Chemarea părinţilor fireşti în faţa instanţei competente să încuviinţeze adopţia se
face prin invitaţie adresată acestora, în camera de consiliu, fără a se indica date cu
privire la dosar sau alte date care ar permite, în orice fel, divulgarea identităţii sau a
altor informaţii cu privire la persoana ori familia adoptatoare.
Instanţa poate invita la aceeaşi dată direcţia competentă.
În cazul în care părinţii se prezintă personal în faţa instanţei şi îşi exprimă
refuzul de a mai consimţi la adopţie, instanţa suspendă soluţionarea cererii de
încuviinţare a adopţiei. Declaraţia părinţilor fireşti împreună cu încheierea de
suspendare se comunică direcţiei competente potrivit art. 22 alin. (3), care va formula
cerere de revizuire a hotărârii de deschidere a procedurii adopţiei.
Conform art. 61 alin. (4), toate cererile prevăzute în cadrul procedurii adopţiei se
judecă în primă instanţă potrivit regulilor Cărţii a III-a din Codul de procedură civilă,
„Dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase”, cu excepţiile prevăzute
de prezenta lege.
Cererile sunt scutite de taxă de timbru, se soluţionează cu celeritate, putându-se
administra orice mijloc de probă şi, în primul rând, rapoartele de anchetă socială
privind copilul.
Judecata se face de complete specializate, în camera de consiliu, cu participarea
obligatorie a procurorului.
Funcţie de faza procesuală în care se află cererea, se vor mai cita:
- părinţii fireşti ai copilului sau tutorele, după caz;
- direcţia de la domiciliul copilului şi cea de la domiciliul adoptatorului;
- persoana sau familia adoptatoare şi
- copilul adoptat, a cărui ascultare este obligatorie dacă a împlinit 10 ani.
Opinia copilului exprimată la judecarea cererilor prevăzute de prezenta lege va fi
luată în considerare şi i se va acorda importanţa cuvenită, avându-se în vedere vârsta
şi gradul acestuia de maturitate. În situaţia în care instanţa hotărăşte în contradictoriu
cu opinia exprimată de copil, aceasta este obligată să motiveze raţiunile care au
condus la înlăturarea opiniei copilului.
Hotărârile pronunţate în cauzele prevăzute de lege sunt supuse apelului. Exerci-
tarea recursului suspendă executarea.

TEST DE EVALUARE
1. Care este structura adopţiei conform legislaţiei actuale?
2. În ce situaţii nu este necesar consimţământul părinţilor fireşti ai
adoptatului la încheierea adopţiei?
3. O persoană majoră poate fi adoptată?
4. Care sunt etapele procedurii încuviinţării adopţiei în faţa instanţei?

5. Pentru ce perioadă se dispune încredinţarea în vederea adopţiei şi ce


efecte produce această hotărâre?

TEST GRILĂ:
1. În ce cazuri se desface adopţia:
a. În situaţia în care adoptatorul comite fapte deosebit de grave împotriva minorului.
b. în niciun caz.
c. în cazul decesului adoptatorului.
2. Părintele decăzut din drepturile părinteşti mai are dreptul de aconsimţi la adopţia
copilului său:
a. da.
b.nu.
c. doar în anumite situaţii.
3. Prsoana majoră poate fi adoptată:
a.da.
b.nu.
c. da, însă numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul
minorităţii sale.
4. Adopţia între fraţi este permisă
a. da, fiind chiar un criteriu de preferinţă.
b. adopţia între fraţi este interzisă.
c. numai dacă nu există altă variantă.
5. Consimţământul părinţilor fireşti se mai cere după etapa încuviinţării adopţiei?
a. da, dacă există indicii că după data la care consimţământul a devenit irevocabil au
intervenit elemente noi, de natură să determine revenirea asupra consimţământului
iniţial.
b. nu.
c.da.
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ:
1. Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a V a, Editura CH
Beck, Bucureşti, 2005 Capitolul Adopţia;
1. A.Filipescu, I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII a, Editura CH
BECK, Bucureşti, Capitolele corespunzătoare;
2. D.Lupaşcu, Aspecte teoretice şi de practică judiciară privind adopţia cu referire
specială la reglementarea stabilită prin Legea nr.273/2004, în revista Pandectele
Române nr.4/2004, p.119-150.

Răspunsuri corecte grilă: 1.c, 2.a, 3.c, 4.b, 5.a.

Cursul X
Obiective: Fixarea unor concepte deosebit de importante în actualul context
internaţional privind protecţia copilului şi adopţia, cu accent pe adopţia internaţională
şi pe procedura adopţiei.

Cuvinte cheie: efectele adopţiei, adopţia internţională.

Rezumat: Efectul principal este naşterea rudeniei civile cu toate


urmările acesteia referitoare la nume, cetăţenie, domiciliu,
moştenire etc. Adopţia internaţională este permisă numai în condiţii extrem de
restrictive.

Capitolul X. Efectele adopţiei


Aşa cum am arătat deja, momentul în care se produc efectele adopţiei este acela în
care hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei rămâne irevocabilă.
1. Primul efect este acela al întocmirii unui nou act de naştere pentru copil
Serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de
naştere, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti.
Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea
noului act [art. 53 alin. (5)].
2. Al doilea şi cel mai important efect al adopţiei este naşterea rudeniei civile
Rudenia civilă este legătura pe care legea o stabileşte între persoane determinate, ca
urmare a adopţiei.
Articolul 50 alin. (2) din lege prevede că prin adopţie se stabilesc filiaţia între
adoptat şi cel care adoptă şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
Deşi textul nu prevede expres, considerăm că raporturile de rudenie se nasc şi între
descendenţii adoptatului, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte1.
Un argument în acest sens este şi acela că noţiunea de filiaţie folosită în textul
legal se referă la un număr neîntrerupt de persoane între care faptul naşterii, respectiv

1
Aceasta şi datorită faptului că legislaţia actuală nu mai reglementează decât adopţia cu efecte depline.
actul adopţiei, a stabilit legătura de la părinte la copil1.
Această interpretare extensivă a textului legal pare a fi corectă, întrucât, din ansam-
blul reglementării privind adopţia, se desprinde intenţia legiuitorului de a asimila
rudenia civilă cu rudenia firească, mai puţin cazurile pe care le vom arăta şi care au
fost indicate de doctrină şi jurisprudenţă.
Astfel, potrivit art. 57 alin. (1) C.fam., recunoaşterea unui copil din afara căsă-
toriei, după decesul său, poate fi făcută numai dacă a lăsat descendenţi fireşti, nu şi
descendenţi din adopţie.
Apoi, conform art. 87 alin. (1) C.fam., soţul care a contribuit la întreţinerea copilului
celuilalt soţ este obligat a continua întreţinerea cât timp copilul este minor şi dacă
părinţii săi fireşti, nu şi cei din adopţie, au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.
Un exemplu apare şi în domeniul revocării donaţiei. Articolul 836 C.civ. prevede
că donaţia este revocabilă, dacă, ulterior acesteia, donatorul a dat naştere unui copil
din căsătorie sau din afara căsătoriei, fie chiar postum, însă nu şi în cazul în care el a
adoptat un copil2.
Ca urmare a naşterii rudeniei civile, legăturile de rudenie firească ale adoptatului şi
ale descendenţilor săi cu rudele sale de sânge încetează [art. 50 alin. (3)].
Singurul efect al rudeniei fireşti care se menţine este acela că ea constituie, în
continuare, impediment la căsătorie, potrivit legii [art. 50 alin. (4)].
Serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, precum şi ofiţerii de stare
civilă vor urmări respectarea acestei prevederi.
3.3. Drepturile şi obligaţiile părinteşti trec la adoptator
Conţinutul ocrotirii părinteşti trece la adoptator, care se va manifesta ca un părinte
firesc.
Acest efect al adopţiei rezultă din dispoziţiile art. 97 alin. (1) C.fam., potrivit
cărora ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori, indife-
rent dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
În plus, adopţia este instituită în interesul superior al copilului, care trebuie să se
integreze firesc în noua familie, iar adoptatorii trebuie să prezinte condiţiile materiale
şi garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.
Articolul 51 alin. (1) prevede în mod expres (spre deosebire de legislaţia ante-
1
A se vedea P. A n c a , Rudenia ..., op. cit., p. 8.
2
Trib. jud. Vîlcea, decizia civilă nr. 1384/1981, R.R.D. nr. 11/1982, p. 62.
rioară) că adoptatorul are, faţă de copilul adoptat, drepturile şi îndatoririle părintelui
firesc faţă de copilul său.
Ca regulă, aşadar, urmare a adopţiei, exercitarea ocrotirii părinteşti de către adop-
tator exclude exercitarea ei de către părinţii fireşti. Singura excepţie este cea prevă-
zută de art. 51 alin. (2) din lege, care se referă la situaţia în care adoptatorul este soţul
părintelui firesc al adoptatului. În acest caz, drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt
exercitate împreună de adoptator şi părintele firesc1 (conform art. 97 şi urm. C.fam.),
iar copilul rămâne în raporturi de rudenie firească cu acesta din urmă. Legăturile
încetează doar faţă de un singur părinte firesc şi rudele acestuia.
Dacă adoptatorul nu-şi exercită, potrivit legii, drepturile şi obligaţiile ce-i revin,
punând astfel în pericol sănătatea ori dezvoltarea fizică şi psihică a copilului adoptat,
întocmai ca şi părintele firesc, el poate fi decăzut din drepturile părinteşti (art. 109
C.fam.). Decăderea adoptatorilor din drepturile părinteşti nu echivalează şi nici nu
duce automat la desfacerea adopţiei, întrucât această sancţiune poate fi ridicată de
instanţa judecătorească în condiţiile art. 112 C.fam.
Totuşi, într-o atare situaţie se poate cere desfacerea adopţiei, hotărâtor fiind inte-
resul adoptatului.
Dacă decăderea a fost pronunţată doar faţă de unul dintre soţii adoptatori, celălalt
va exercita singur drepturile părinteşti. Când sancţiunea îi vizează pe ambii adopta-
tori, instanţa judecătorească ce pronunţă decăderea poate fie să redea părinţilor fireşti
exerciţiul drepturilor părinteşti, fie să ia o altă măsură de protecţie a copilului, în
condiţiile legii.
Măsurile de protecţie specială ce pot fi luate faţă de copilul lipsit temporar sau
definitiv de ocrotirea părinţilor săi sunt prevăzute de Legea nr. 272/2004 şi se stabi-
lesc în baza planului individualizat de protecţie.
În cazul divorţului soţilor adoptatori, ocrotirea părintească se va reglementa
conform art. 42-44 C.fam., întrucât copilul adoptat este asimilat celui din căsătorie,
bucurându-se de aceeaşi ocrotire.
Măsurile de protecţie pot fi dispuse:
a) de instanţa judecătorească:
- în cazul decăderii ambilor adoptatori din drepturile părinteşti (art. 109 C.fam.) şi

1
A se vedea Al. Ţ i c l e a , Consideraţii privind înfierea ..., op. cit., p. 41-45.
- în cazul divorţului (art. 42-44 C.fam.) sau
b) de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Toate problemele referitoare la ocrotirea părintească vizează adoptatul minor şi nu se
ridică în cazul în care acesta a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu.
3.4. Numele adoptatului
Copilul dobândeşte, prin adopţie, numele celui care adoptă. Dacă adopţia se face
de către soţi care au un nume de familie comun, adoptatul va lua acest nume.
Dacă există neînţelegeri între soţii adoptatori cu privire la nume, instanţa jude-
cătorească va hotărî, odată cu încuviinţarea adopţiei, ce nume va purta adoptatul.
Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului
sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10
ani, dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat1.
Aceleaşi situaţii se disting şi în cazul când un soţ adoptă copilul celuilalt soţ. Nu se
poate încuviinţa ca minorul adoptat să poarte vechiul său nume adăugat la cel
dobândit prin adopţie2.
Când, după încuviinţarea adopţiei, adoptatorul sau adoptatorii îşi schimbă numele,
situaţia numelui copilului adoptat este aceeaşi cu a copilului în propria familie3.
Dacă un soţ, care are numele de familie comun cu celălalt soţ, este adoptat, el va
rămâne în continuare cu numele comun dobândit cu ocazia căsătoriei, fără să dobân-
dească numele adoptatorului. În cazul în care celălalt soţ consimte, soţul adoptat
poate dobândi numele adoptatorului.
Atunci când căsătoria se desface prin divorţ, soţul adoptat, care a purtat numele
comun luat cu ocazia încheierii căsătoriei, va reveni la numele adoptatorului, şi nu la
numele avut înainte de căsătorie, conform art. 40 alin. (3) C.fam., pentru că rudenia
firească a încetat şi s-a născut rudenia civilă4. Soţul adoptat va putea însă purta, după
desfacerea căsătoriei, numele comun purtat în timpul căsătoriei, potrivit art. 40 alin.
(1) şi (2) C.fam.
După decesul celuilalt soţ, soţul supravieţuitor adoptat va purta numele din timpul
1
Sub vechea legislaţie, care nu cuprindea un text în acest sens, s-a decis că prenumele adoptatului nu poate fi schimbat prin
hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei. În acest sens, a se vedea şi I. I m b r e s c u , A. V a s i l e , Inadmisibilitatea
schimbării prenumelui adoptatului printr-o hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei, Dreptul nr. 6/2000, p. 82-85.
2
Această soluţie a fost adoptată de practică sub imperiul vechii legislaţii, referitor la adopţia cu efecte depline. Întrucât, în
prezent, acest tip de adopţie este singurul reglementat legislativ, considerăm că soluţia trebuie menţinută (C.S.J., decizia civilă nr.
2037/1991, în V. B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept ..., p. 205).
3
Adoptatul minor va dobândi numele de familie schimbat al adoptatorilor, dacă aceştia se înţeleg şi au făcut cerere în acest
sens. Cererea trebuie semnată de copilul care a împlinit 14 ani. Dacă adoptatorii nu se înţeleg, va decide instanţa judecătorească.
4
A se vedea I. D e l e a n u , notă critică la sentinţa civilă nr. 515/1966 a fostului Trib. rai. Gherla, R.R.D. nr. 4/1967, p. 145.
căsătoriei, şi nu numele adoptatorului.
3.5. Domiciliul şi locuinţa adoptatului
Prevederile legale privitoare la adopţie nu reglementează expres problemele legate
de domiciliul şi locuinţa copilului adoptat, astfel că se vor aplica, prin analogie,
normele de drept comun prevăzute de art. 100 şi art. 102 C.fam. şi cele ale art. 14 din
Decretul nr. 31/1954. Ca urmare, adoptatul are domiciliul la adoptator. Dacă soţii
adoptatori au domicilii separate, ei vor hotărî, de comun acord, la care dintre ei va
avea domiciliul adoptatul, iar dacă între ei există neînţelegeri în această privinţă, va
decide instanţa judecătorească. La stabilirea domiciliului, instanţa va avea în vedere
interesul minorului1.
Dacă numai unul dintre soţii adoptatori îl reprezintă pe adoptat sau îi încuviinţează
actele, adoptatul va avea domiciliul la acel adoptator.
Locuinţa celui adoptat este, de asemenea, la adoptator sau la adoptatori, iar dacă
aceştia locuiesc separat, ei decid la care va locui adoptatul. În caz de neînţelegere va
hotărî, conform art. 100 C.fam. şi ţinând cont de interesul minorului, instanţa
judecătorească2.
Potrivit art. 102 C.fam., în cazul minorului care a împlinit 14 ani, autoritatea
tutelară poate încuviinţa ca acesta să aibă o altă locuinţă decât adoptatorii, dacă
aceasta este cerută de desăvârşirea învăţăturii ori a pregătirii sale profesionale.
3.6. Obligaţia legală de întreţinere
Între rude există, potrivit art. 86 şi art. 89 C.fam., obligaţia legală de întreţinere.
Întrucât legea nu face nicio distincţie după cum rudenia este firească sau civilă,
rezultă că între persoanele determinate de lege ca fiind rude, urmare a adopţiei, există
şi această obligaţie.
3.7. Vocaţia succesorală
Rudele rezultate din adopţie au vocaţie succesorală reciprocă, la fel ca rudele
fireşti3.
Actuala reglementare a adopţiei impune soluţia conform căreia, adoptatorul are

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1019/1977, C.D. 1978, p. 127 (soluţia se referă la copilul minor din căsătorie când
părinţii sunt separaţi în fapt, dar se aplică şi adoptatului).
2
Minorul care a împlinit 10 ani va fi ascultat.
3
Pentru amănunte, a se vedea: M. E l i e s c u , Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 94; Fr. D e a k ,
Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 50.
dreptul de a-l moşteni pe adoptat, iar părinţii fireşti ai acestuia nu au acest drept1.
Aceasta rezultă din asimilarea deplină a rudeniei civile cu rudenia firească (cu excep-
ţiile pe care le-am arătat2) şi din aceea că, de la data încuviinţării adopţiei prin hotă-
râre judecătorească irevocabilă, legăturile adoptatului cu rudele fireşti încetează,
păstrându-se doar ca impediment la căsătorie.
3.8. Cetăţenia adoptatului
Minorul, străin sau fără cetăţenie, adoptat de un cetăţean român sau de doi soţi,
cetăţeni români, dobândeşte cetăţenia română (art. 6 din Legea nr. 21/1991 privind
cetăţenia română). Când doar unul dintre soţii adoptatori este cetăţean român, adopta-
torii vor decide cetăţenia adoptatului, iar în cazul în care nu se înţeleg, decizia va fi
luată de instanţa judecătorească ce va încuviinţa adopţia.
Minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română, dacă
adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit
legii străine, că a dobândit cetăţenia străină [art. 28 alin. (1) din Legea nr. 21/1991].
Schimbarea cetăţeniei adoptatorului produce aceleaşi efecte asupra cetăţeniei
adoptatului ca şi schimbarea cetăţeniei părinţilor fireşti.
Secţiunea a IV-a. Încetarea adopţiei3
Potrivit art. 54 din lege, adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării
nulităţii acesteia.
4.1. Desfiinţarea adopţiei
După cum am văzut, din structura adopţiei fac parte două acte juridice: actul juri-
dic al adopţiei, act de dreptul familiei şi hotărârea judecătorească de încuviinţare a
adopţiei, act de drept procesual civil, astfel că nulitatea oricăreia dintre acestea duce
la desfiinţarea adopţiei, căci nulitatea actului juridic al adopţiei lipseşte de obiect
hotărârea de încuviinţare, iar nulitatea hotărârii antrenează şi ineficacitatea actului
juridic al adopţiei4.
1
În vechea reglementare, s-a ridicat această problemă, întrucât existau două tipuri de adopţie – cu efecte depline şi cu efecte
restrânse. Opinia care s-a impus a fost aceea potrivit căreia, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatorii vin la succesiunea
adoptatului alături de părinţii fireşti ai acestuia (M. E l i e s c u , Moştenirea ..., op. cit., p. 95-125; I. A l b u , O problemă
controversată şi o propunere de legiferare – chemarea înfietorului la succesiunea înfiatului în cazul înfierii cu efecte restrânse de
filiaţie firească, J.N. nr. 10/1962, p. 105-109).
2
A se vedea supra, Secţiunea a III-a „Efectele adopţiei”.
3
Codul familiei nu reglementa nulitatea, ci doar desfacerea adopţiei. Ca urmare, s-a crezut că adopţia nu poate fi desfiinţată,
mai ales că, potrivit art. 80 C.fam., pentru lipsa consimţământului părinţilor fireşti care, în general, e sancţionată cu nulitatea, se
putea cere doar desfacerea adopţiei (V. N i c i u , Probleme în legătură cu desfacerea înfierii, J.N. nr. 4/1959, p. 745-747; I. A l b u
ş.a., op. cit., p. 171-172). Ulterior însă, Tribunalul Suprem a revenit, precizând că, deşi Codul familiei nu prevede, adopţia este
supusă regulilor de drept comun privind nulitatea, pentru că ea este un act juridic (Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr.
16/1955, C.D. 1955, vol. I, p. 242-245).
4
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 276.
Întrucât legea nu reglementează cauzele speciale care pot duce la nulitatea adop-
ţiei, se impune concluzia că aceasta este guvernată de regulile privind nulitatea abso-
lută şi relativă din dreptul comun.
Soluţia a fost adoptată şi sub vechea reglementare1, deşi aceasta nu se referea
expres la nulitatea, respectiv desfiinţarea adopţiei, iar principalul argument invocat în
acest sens a fost lipsa unei prevederi derogatorii, aşa cum există în alte domenii2.
Cauzele ce determină nulitatea adopţiei trebuie să fie anterioare sau, cel mult, con-
temporane cu hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei, aşa cum sunt
cauzele de nulitate şi în dreptul comun3.
4.1.1. Nulitatea absolută a adopţiei
Ca şi în dreptul comun, nulitatea absolută a adopţiei poate fi invocată de orice
persoană interesată.
După dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea
aparţine numai acestuia.
Sunt considerate persoane interesate: oricare din persoanele participante la actul
juridic al adopţiei, autoritatea tutelară, alte servicii publice cu atribuţii privind ocroti-
rea minorilor, precum şi procurorul. De asemenea, instanţa de judecată poate să
invoce nulitatea absolută a adopţiei din oficiu, în cursul unui proces început.
Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei este imprescriptibilă.
În principiu, nulitatea absolută a adopţiei nu poate fi acoperită. Cu toate acestea,
instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că
menţinerea acesteia este în interesul celui adoptat [art. 56 alin. (2) din lege].
4.1.2. Nulitatea relativă a adopţiei
Nulitatea relativă a adopţiei poate fi invocată numai de către persoanele ocrotite
prin această sancţiune. Există în această privinţă o excepţie faţă de dreptul comun, în
sensul că nulitatea relativă poate fi invocată, în cazul adopţiei, nu numai de persoa-
nele lipsite de capacitate de exerciţiu sau de cele al căror consimţământ a fost viciat,
ci şi de cele al căror consimţământ a lipsit4.
Acţiunea în anularea adopţiei se prescrie, potrivit dreptului comun în materie, în
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 422/1961, J.N. nr. 4/1963, p. 163.
2
Astfel, atunci când s-a dorit ca, într-o anumită materie, regimul nulităţilor să fie diferit de cel din dreptul comun, legiuitorul
a prevăzut reglementări speciale (aşa există, de exemplu, în Codul familiei referitor la nulitatea absolută şi cea relativă a
căsătoriei).
3
A se vedea Gh. B e l e i u , op. cit., p. 175-176.
4
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1976, C.D. 1976, p. 13-14.
termenul de 3 ani prevăzut de art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Credem că, în
această privinţă, întemeiat s-a făcut propunerea ca, de lege ferenda, termenul de
prescripţie să fie mai scurt, date fiind consecinţele pe care desfiinţarea adopţiei le
produce asupra copilului în special1.
Nulitatea relativă a actului juridic al adopţiei poate fi acoperită prin confirmarea
expresă a actului sau prin abţinerea persoanei îndreptăţite de a invoca nulitatea2. Şi în
cazul nulităţii relative, dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat,
instanţa va putea respinge cererea de anulare, cu atât mai mult cu cât, pentru acelaşi
motiv, se poate respinge şi cererea de declarare a nulităţii absolute.
• Cazuri de nulitate a adopţiei
Articolul 56 din lege prevede că adopţia este nulă dacă a fost încheiată în alt scop
decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror
condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu, vom enumera
câteva dintre cazurile de nulitate:
a) Lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la
adopţie, duce la nulitatea acesteia.3
În privinţa caracterului nulităţii care intervine, în literatura juridică4 s-a făcut o
distincţie, în sensul că:
- lipsa consimţământului părinţilor fireşti, al adoptatorului şi al adoptatului mai mare
de 10 ani este sancţionată cu nulitatea absolută, aceste elemente fiind de esenţă în
structura adopţiei, iar
- lipsa consimţământului soţului persoanei care adoptă este sancţionată numai cu
nulitatea relativă5. Acţiunea în anulare se poate introduce numai de către soţul persoa-
nei care a adoptat, acesta putând să şi acopere nulitatea. Tot cu nulitate relativă este
sancţionată şi lipsa consimţământului tutorelui6, deşi s-au exprimat şi păreri în sensul
că această lipsă nu ar trebui sancţionată7.
b) Adopţia multiplă
Prin adopţie se urmăreşte crearea, pentru cel adoptat, a unor relaţii de familie ase-
1
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 178.
2
A se vedea M. G i u g a r i u , Note de practică juridică, R.R.D. nr. 12/1972, p. 139.
3
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3064/1996, B.J. 1996, p. 79-82.
4
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 64.
5
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1974, C.D. 1974, p. 132; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2505/1995, B.J.
1995, p. 79-80.
6
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 188; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 2488/1983, R.R.D. nr. 7/1984, p. 63.
7
A se vedea I. R u c ă r e a n u , Rudenia …, op. cit., p. 146.
mănătoare cu cele din familia firească, ceea ce nu s-ar realiza în cazul unor adopţii
multiple cu privire la aceeaşi persoană, fie concomitent, fie succesiv, cu excepţia
cazului când adopţia este făcută de către doi soţi. Sancţiunea care intervine în acest
caz este nulitatea absolută a adopţiei1.
Prin excepţie, poate fi încuviinţată o nouă adopţie când adoptatorul sau soţii
adoptatori au decedat sau când adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.
c) Adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii de
adoptator
Prin excepţie de la regula că un copil poate fi adoptat până la împlinirea vârstei
majoratului civil, art. 5 alin. (3) din lege permite adopţia unei persoane majore, însă
numai de către persoana sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii. Dacă
această condiţie nu este îndeplinită, adopţia este sancţionată cu nulitatea absolută,
întrucât se încalcă o condiţie de fond cerută de lege pentru valabilitatea adopţiei, pri-
vitoare la persoana adoptatului2. În aceste cazuri, instanţa care soluţionează acţiunea
în constatarea nulităţii trebuie să stabilească în concret raporturile create între adoptat
şi adoptator şi să aprecieze dacă, în perioada în care adoptatul a fost crescut de
adoptator, între aceştia s-au creat legăturile afective care caracterizează o familie3.
d) Lipsa condiţiilor cerute de lege în persoana adoptatorului
Tot cu nulitatea absolută se sancţionează şi adopţia încheiată cu nerespectarea
condiţiilor prevăzute în art. 9 alin. (1) din lege, respectiv adoptatorul să aibă
capacitate deplină de exerciţiu4 şi să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adop-
tatul. Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia, chiar
dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în
nicio situaţie, mai puţin de 15 ani.
e) Rudenia în linie dreaptă şi colaterală
Rudenia în linie dreaptă duce la nulitatea absolută a adopţiei, deşi nu este expres
prevăzută de lege, însă, numai în privinţa adopţiei de către părinţi a propriilor copii.
Adopţia între celelalte rude în linie dreaptă, de pildă, între bunici şi nepoţi, este

1
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1482/1966, C.D. 1966, p. 194-196.
2
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 278; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2969/1973, Repertoriu II, p. 75;
Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 525/1981, R.R.D. nr. 3/1982, p. 62; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3095/1995, B.J. 1995,
p. 77-78.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1625/1981, R.R.D. nr. 8/1982, p. 57.
4
În această privinţă, reglementarea actuală diferă de cea anterioară în care se cerea ca adoptatorul să fie major (diferenţa
dintre persoana majoră şi cea cu capacitate deplină de exerciţiu am subliniat-o anterior).
permisă1. Soluţia se deduce din chiar raţiunile acestei instituţii.
În literatura juridică s-a susţinut că, de lege ferenda, se impune ca adopţia între rudele
fireşti în linie dreaptă să fie întotdeauna sancţionată cu nulitate absolută, întrucât
constituie o abatere de la rosturile adopţiei2. În ce ne priveşte, credem că adopţia între
rudele fireşti în linie dreaptă, cu excepţia celei făcute de către părinţii fireşti ai
copilului, trebuie menţinută, deoarece prin ea se urmăreşte crearea unor relaţii mai
apropiate decât cele determinate de rudenia firească, efectele juridice fiind multiple,
inclusiv cel asupra dreptului la moştenire.
Actuala legislaţie susţine această opinie şi prevede că rudenia dintre adoptator şi
adoptat este un criteriu de preferinţă pentru încuviinţarea adopţiei.
Potrivit art. 8 alin. (1) din lege, este prohibită adopţia între rudele colaterale de gradul
al doilea, adică între fraţi şi surori. Încheierea adopţiei cu încălcarea acestei prevederi
legale este sancţionată cu nulitate absolută.
f) Adopţia între soţi
Deşi adopţia între soţi nu este prohibită în mod expres, în mod unanim, în literatura
juridică se consideră că o astfel de adopţie se sancţionează cu nulitatea absolută,
existând incompatibilitate între raporturile izvorâte din căsătorie şi cele izvorâte din
adopţie.
g) Adopţia a doi soţi sau foşti soţi
Conform art. 8 alin. (2) din lege, adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către aceeaşi
persoană sau familie este interzisă. Anterior Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
25/1997, această interdicţie nu era expres prevăzută, însă, aproape unanim, s-a admis
că adopţia este inadmisibilă3.
h) Încălcarea scopului adopţiei
Scopul urmărit prin adopţie este acela al ocrotirii interesului superior al copilului,
respectiv de a-i asigura condiţiile materiale şi morale necesare dezvoltării sale
armonioase. Abaterile de la acest scop care constituie, aşadar, cauza actului juridic al
adopţiei, sunt sancţionate cu nulitatea absolută.
În practica judiciară au fost considerate astfel de abateri:
- adopţia unui copil de către tutorele său, dacă a fost încheiată în scopul sustragerii
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 262; I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 22-23.
2
A se vedea: I. A l b u ş.a., op. cit., p. 185; D. R i z e a n u , op. cit., p. 36; I. R u c ă r e a n u , Rudenia ..., op. cit., p. 211.
3
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 186. A existat însă şi opinia contrară, în sensul că adopţia a doi soţi este admisibilă (T.R.
P o p e s c u , op. cit., p. 123; I. R u c ă r e a n u , op. cit., p. 205).
tutorelui de la obligaţia de a prezenta periodic dări de seamă;
- adopţia încheiată pentru a obţine avantaje materiale şi pentru a eluda dispoziţiile
legale privind dreptul la moştenire1;
- cazul în care adoptatorii au urmărit realizarea unui profit prin munca ce urma a o
depune adoptata în gospodăria lor, iar părinţii ei fireşti au urmărit ca fiica lor să
devină unica moştenitoare a adoptatorilor în vârstă de peste 70 de ani2;
- adopţia încheiată pentru ca adoptatorul să obţină o suprafaţă locativă etc.3
i) Viciile de consimţământ
Deşi apar destul de rar, dată fiind procedura de încuviinţare a adopţiei, viciile de
consimţământ duc la nulitatea relativă a adopţiei.
În literatura juridică s-a precizat că eroarea constituie viciu de consimţământ numai
atunci când poartă asupra identităţii fizice a adoptatului4; dolul constituie viciu de
consimţământ când provine de la oricare dintre persoanele chemate să consimtă la
adopţie, iar simpla temere reverenţioasă nu constituie viciu de consimţământ5.
Eroarea asupra naturii actului încheiat, care s-a ivit în practica judiciară, adoptatorii
crezând că încheie un contract de întreţinere, este sancţionată cu nulitate absolută 6, în
acest caz nefiind vorba de o eroare-viciu de consimţământ, ci de o eroare obstacol,
echivalentă cu lipsa consimţământului.
4.1.3. Procedura de desfiinţare a adopţiei
Acţiunea în nulitatea sau în anularea adopţiei este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, competenţa materială aparţinând tribunalului.
Soluţia este întemeiată atât pe principiul simetriei actelor juridice, cât şi pe consi-
derentul că ar fi inadmisibil ca judecătoria, instanţă cu competenţă generală, să
desfiinţeze un act a cărui încheiere este încuviinţată de tribunal.
Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea:
- adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare;
- adoptatului care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;
- direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, în cazul adopţiilor

1
Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 250/1979, R.R.D. nr. 9/1979, p. 63.
2
Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 244/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 49.
3
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, nr. 58/1968,
decizia nr. 9/1976, Repertoriul III, p. 31.
4
A se vedea A. I o n a ş c u ş.a., Filiaţia ..., op. cit., p. 139 şi urm.
5
A se vedea I. R u c ă r e a n u , Rudenia …, op. cit., p. 150.
6
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 189.
internaţionale, a Oficiului.
Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna ascultat.
Hotărârile judecătoreşti privitoare la nulitatea adopţiei, rămase irevocabile, se
comunică Oficiului de către direcţie, în vederea efectuării menţiunilor necesare în
Registrul naţional pentru adopţii.
4.1.4. Efectele desfiinţării adopţiei
Atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă produc, în principiu, la fel ca în dreptul
comun, efecte retroactive. Totuşi, unele efecte ale adopţiei desfiinţate nu pot fi înlătu-
rate datorită specificului actului juridic analizat.
a) Rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată. Astfel, dacă declararea
nulităţii adopţiei are loc după decesul adoptatului sau al adoptatorului, aceasta va
influenţa succesiunea lor, respectiv nu va exista vocaţie succesorală între persoanele
care numai aparent erau rude la data deschiderii succesiunii.
b) Ocrotirea părintească este redobândită de părinţi fireşti, care vor exercita
drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului, pier-
dute de adoptator. Concluzia se impune datorită caracterului retroactiv al nulităţii,
adopţia considerându-se că nu a existat niciodată.
Instanţa poate decide, dacă este cazul, instituirea tutelei sau a altor măsuri de
protecţie specială a copilului, în condiţiile legii1.
Actele juridice cu caracter patrimonial încheiate de fostul adoptator cu terţe persoane
în numele adoptatului sau încheiate de adoptat cu încuviinţarea prealabilă a
adoptatorului rămân neafectate de desfiinţarea adopţiei.
c) Numele fostului adoptat
Prin desfiinţarea adopţiei, fostul adoptat va redobândi vechiul său nume de familie
[art. 59 alin. (1)]. Acest efect se produce doar pentru viitor.
În literatura juridică2 şi în practica instanţelor3, s-a apreciat că, atâta vreme cât nu
există o prevedere expresă, instanţa de judecată nu va putea încuviinţa ca fostul adop-
tat să poarte şi pentru viitor numele fostului adoptator. Aceeaşi soluţie se aplică şi
pentru soţul sau copii adoptatului, dacă aveau nume comun.

1
Aceasta a fost opinia susţinută în doctrină şi sub legislaţia anterioară, care nu prevedea expres această posibilitate. A se
vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 65.
2
A se vedea: E. L u p a n , D.A. P o p e s c u , op. cit., p. 107; I. A l b u ş.a., op. cit., p. 196; C. S t ă t e s c u , op. cit., p. 121.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 403/1982, R.R.D. nr. 1/1983, p. 6; Trib. pop. Orăştie, sentinţa civilă nr. 741/1964,
J.N. nr. 8/1966, p. 120-122.
De lege ferenda, credem însă că această posibilitate ar trebui recunoscută, fostul
adoptat putând avea motive temeinice să pledeze pentru păstrarea numelui purtat în
perioada adopţiei desfiinţate.
d) Domiciliul şi locuinţa adoptatului nu vor mai fi la adoptator după declararea
nulităţii adopţiei.
e) Obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator încetează însă numai pentru
viitor, fără să se pună problema restituirii a ceea ce, în trecut, s-a prestat, dat fiind
caracterul întreţinerii şi a modului ei de prestare succesivă.
f) Suprimarea impedimentelor la căsătorie. Impedimentele la căsătorie izvorâte din
adopţie, reglementate de art. 7 C.fam., dispar odată cu desfiinţarea adopţiei.
g) Cetăţenia adoptatului. În cazul desfiinţării adopţiei, copilul, cetăţean român,
adoptat de un cetăţean străin, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, este considerat că
nu a pierdut niciodată cetăţenia română [art. 28 alin. (3) din Legea nr. 21/1991].
Copilul, cetăţean străin, adoptat de un cetăţean român, dacă nu a împlinit 18 ani până
la desfiinţarea adopţiei şi dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara
pentru a domicilia în străinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român
[art. 7 alin. (1) din Legea nr. 21/1991]. Per a contrario, dacă adoptatul a împlinit 18
ani sau dacă domiciliază în ţară, chiar şi în cazul în care nu a împlinit această vârstă,
el va păstra cetăţenia română.
4.2. Desfacerea adopţiei
Conform art. 55 coroborat cu art. 7 alin. (3) lit. a) din lege, desfacerea adopţiei
intervine într-un singur caz, anume atunci când adoptatorul sau părinţii adoptatori au
decedat şi s-a încuviinţat o nouă adopţie. În această situaţie, adopţia anterioară se
consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviin-
ţare a noii adopţii. În legislaţia anterioară, desfacerea adopţiei era concepută ca o
sancţiune ce făcea să înceteze, pentru viitor, adopţia, întrucât menţinerea ei nu mai
corespundea intereselor adoptatului1.
Faţă de caracterul restrictiv al art. 55 din lege, credem că, în prezent, desfacerea
adopţiei intervine într-un singur caz, acela al decesului adoptatorului sau al soţilor
1
Legislaţia anterioară nu prevedea expres cazuri de desfacerea adopţiei, dar practica judecătorească şi doctrina au determinat
împrejurările ce puteau conduce la această finalitate, împrejurări ce trebuiau apreciate de la caz la caz. Astfel de exemple au fost
considerate cauze de desfacere a adopţiei: lipsa manifestă de afecţiune a adoptatorului faţă de adoptat; faptul că părintele
adoptator a încercat să întreţină relaţii sexuale cu adoptata minoră; asprimea nejustificată a adoptatorilor, care a determinat
părăsirea de către copil a domiciliului şi revenirea la părinţii fireşti; neasigurarea de către adoptator a condiţiilor materiale
necesare creşterii şi educării adoptatului etc.
adoptatori urmat de încuviinţarea unei noi adopţii, neexistând posibilitatea pronun-
ţării sale ca o sancţiune, pe cale judecătorească. În acest sens pledează şi dispoziţiile
art. 65 alin. (2) din lege care, indicând conţinutul Registrului naţional pentru adopţii,
se referă la deschiderea procedurii, încredinţarea în vederea adopţiei, încuviinţarea
adopţiei sau declararea nulităţii acesteia, dar nu face nicio referire la desfacerea
adopţiei.
Deşi, la o primă analiză, înlăturarea posibilităţii desfacerii adopţiei, oricare ar fi
cauzele ce intervin după încuviinţarea acesteia, pare contrară interesului adoptatului,
credem că soluţia legislativă este nu numai oportună, ci şi conformă cu raţiunea insti-
tuţiei analizate. Astfel, prin adopţie se urmăreşte, pe lângă ocrotirea interesului supe-
rior al adoptatului, crearea unor raporturi identice sau cât mai asemănătoare cu cele
ale filiaţiei şi rudeniei de sânge. Ca urmare, este firesc ca această legătură între adop-
tat şi adoptator să nu poată fi desfăcută, indiferent de neînţelegerile sau alte motive
grave ce pot apărea. În situaţia în care, prin atitudinea sa, adoptatorul ar pune în
primejdie dezvoltarea adoptatului, soluţia ar fi sancţionarea acestuia, prin decăderea
din drepturile părinteşti sau luarea măsurilor speciale de protecţie a copilului, măsuri
prevăzute de Legea nr. 272/2004.
Secţiunea a V-a. Adopţia internaţională
Reglementarea actuală a instituit condiţii speciale pentru adopţiile internaţionale, în
primul rând, pentru a alinia legislaţia naţională convenţiilor internaţionale la care
România este parte1, dar şi pentru a se putea urmări evoluţia copiilor români adoptaţi
în străinătate şi a se împiedica traficul cu copii.
Adopţia internaţională vizează două situaţii, şi anume:
- adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau familie cu
domiciliul în străinătate, caz în care se aplică dispoziţiile Legii nr. 273/2004, ce vor fi
analizate în continuare;
- adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau o familie cu
domiciliul în România, situaţie în care procedura adopţiei cade sub incidenţa Legii nr.
105/1992.
Adoptarea unui copil – cu domiciliul în România – de către o persoană sau o fami-
1
Astfel de convenţii sunt:
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 1967, la care România a aderat prin
Legea nr. 15/1993 (M. Of. nr. 67 din 31 martie 1993);
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993 şi
ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 84/1994 (M. Of. nr. 298 din 21 octombrie 1994).
lie cu domiciliul în străinătate presupune îndeplinirea unei proceduri în care se
cuprind, pe lângă condiţiile generale de fond şi de formă, necesare pentru orice adop-
ţie naţională, şi anumite cerinţe speciale.
5.1. Cerinţe de fond
În afara condiţiilor generale privind capacitatea, consimţământul, diferenţa de
vârstă sau lipsa rudeniei etc., pentru adopţiile internaţionale, Oficiul Român pentru
Adopţii şi apoi instanţa judecătorească trebuie să verifice şi dacă:
a) adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străină-
tate este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii
adopţiei;
b) există alte solicitări de adopţie din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu
domiciliul în România. Asupra acestui aspect, direcţia de la domiciliul copilului va
întocmi un raport care va fi analizat de instanţa judecătorească, sesizată cu cererea de
încuviinţare a adopţiei;
c) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru
adopţie şi este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor
şi a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopţiei în statul primitor; este
asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de cel puţin 2 ani;
sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor.
Îndeplinirea de către adoptator a acestor condiţii se atestă de autoritatea centrală
competentă din statul primitor sau de organizaţiile sale acreditate şi autorizate în
condiţiile legii1.
Numai după ce se face dovada acestor atestate, cererea adoptatorului este luată în
evidenţă de Oficiul Român pentru Adopţii.
5.2. Cerinţe de formă
Cererile de adopţie, formulate de adoptatorii cu domiciliul în străinătate, se trans-
mit Oficiului, prin intermediul autorităţii străine competente şi trebuie însoţite de
următoarele documente:
- un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând infor-
maţii cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea şi
1
În cazul statelor-părţi ale convenţiei de la Haga. Pentru statele ce nu sunt părţi ale acestei convenţii, Oficiul primeşte cererile
prin intermediul autorităţii desemnate, cu atribuţii în domeniul adopţiei internaţionale, sau prin intermediul organizaţiilor
acreditate în acest sens în statul de primire. Oricum, organizaţiile acreditate, indiferent dacă statul de primire este membru al
convenţiei de la Haga sau nu, trebuie să fie autorizate şi de Oficiu, în conformitate cu metodologia aprobată prin hotărâre a
Guvernului.
aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor personală, familială, materială şi medicală,
mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum şi
cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopţie; concluziile
raportului vor fi susţinute prin documentele eliberate de autorităţile competente din
statul primitor;
- certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care doresc
să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba română;
- cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;
- raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;
- actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre şi să
locuiască permanent în statul primitor.
Documentele prevăzute mai sus vor fi prezentate în original şi însoţite de tradu-
cerea legalizată în limba română.
5.3. Procedura şi efectele adopţiei internaţionale
Cererea de încuviinţare a adopţiei, însoţită de documentele indicate anterior, se
înaintează instanţei judecătoreşti de către Oficiul Român pentru Adopţii.
Oficiul are obligaţia de a se asigura că adoptatul va beneficia în ţara străină de
garanţiile şi normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţii naţionale; la
pronunţarea asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, instanţa judecătorească va avea
în vedere şi documentul care atestă îndeplinirea acestei obligaţii.
Dispoziţiile procedurale incidente în cazul adopţiei interne se aplică în mod
corespunzător. În plus, în cadrul procesului va fi citat şi Oficiul Român pentru
Adopţii.
Efectele adopţiei internaţionale sunt identice cu cele ale adopţiei naţionale şi
vizează numele, domiciliul şi locuinţa adoptatului, obligaţia de întreţinere, vocaţia
succesorală şi cetăţenia adoptatului.
Articolul 50 alin. (5) din lege prevede că efectele adopţiei internaţionale şi cele ale
anulării adopţiei internaţionale asupra cetăţeniei adoptatului sunt prevăzute în Legea
cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată.
Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, Oficiul elibe-
rează, în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia, un certificat care atestă că
adopţia este conformă cu normele Convenţiei de la Haga.
Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu al adoptatorului sau al
familiei adoptatoare este posibilă numai atunci când hotărârea de încuviinţare a
adopţiei este irevocabilă. Adoptatul se deplasează numai însoţit de adoptator sau de
familia adoptatoare, în condiţii de siguranţă corespunzătoare nevoilor adoptatului.
Oficiul are obligaţia să urmărească evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi
părintele sau părinţii săi adoptivi cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei, prin
intermediul autorităţii centrale competente sau al organizaţiei acreditate ori autorizate
din statul de domiciliu al părinţilor adoptivi.
În scopul îndeplinirii obligaţiei prevăzute mai sus, Oficiul trebuie să solicite trans-
miterea de rapoarte trimestriale autorităţii centrale competente sau organizaţiei
acreditate şi autorizate din statul primitor.
În cazul în care, ulterior adopţiei internaţionale, adoptatorul sau familia adoptatoare
îşi stabileşte domiciliul în România, urmărirea evoluţiei copilului cade în sarcina
direcţiei în a cărei rază teritorială adoptatul îşi are domiciliul.

TEST DE EVALUARE
1. Care este cel mai important efect al adopţiei?
2. Enumeraţi cel puţin două cazuri de nulitate absolută a adopţiei.
3. În ce situaţii este posibilă desfacerea adopţiei?

4. Ce condiţii de fond trebuie să îndeplinească adopţia internaţională?

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ:

1. Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a V a, Editura CH


Beck, Bucureşti, 2005 Capitolul Adopţia;
2.A.Filipescu, I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII a, Editura CH
BECK, Bucureşti, Capitolele corespunzătoare;
3.Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale
încheiată la Haga la 23 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr.84/1994 ( M.
Of. nr.298/21.10.1994).
Cursul XI
Obiective: Fixarea şi analiza unor concepte privind obligaşia legală de întreşinere,
delimitarea acesteia faţă de obligaţia contractuală de întreţinere şi studi de caz.

Cuvinte cheie: Fundamentul şi caracterele obligaţiei, obligaţia de întreţinere


între părinţi şi copii, între soţi şi foştii soţi, procedură.

Rezumat: Fundamantul obligaţiei de întreţinere se află în solidaritatea familială,


această obligaţie fiind diferită de cea contractuală. Cea mai întâlnită este obligaţia
dintre părinţi şi copii, aceasta fiind şi cea care a creat cea mai bogată jurisprudenţă,
atât din punct de vedere material, cât şi procesual.

Capitolul XI
Obligaţia legală de întreţinere
1.1. Noţiunea obligaţiei legale de întreţinere
Prin obligaţie legală de întreţinere se înţelege îndatorirea stabilită de lege, între
anumite categorii de persoane, de a-şi asigura, la nevoie, întreţinerea, îndatorire
fundamentată pe solidaritatea ce trebuie să existe între persoane apropiate prin
raporturi de familie sau prin raporturi asimilate acestora1.
1.2. Caracterele generale ale obligaţiei de întreţinere
a) Obligaţia de întreţinere este o obligaţie imperativ prevăzută de lege
Prevederile legale privitoare la obligaţia legală de întreţinere au caracter imperativ,
determinat de scopul urmărit, şi anume un scop de ocrotire. Legiuitorul a determinat,
prin prevederi legale, persoanele între care se datorează întreţinerea, condiţiile în care
se datorează, limitele între care întreţinerea se stabileşte, ordinea în care persoanele
determinate datorează întreţinerea, modul ei de executare etc.
b) Obligaţia de întreţinere are caracter personal
1
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 473; A. L e s v i o d a x , op. cit., p. 64; I. D o g a r u , Între-
ţinerea, drept şi obligaţie legală, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p. 12.
Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere este determinat de faptul că ea există
între anumite categorii de persoane, strict determinate de lege, fiind destinată
satisfacerii nevoilor personale impuse creditorului obligaţiei de existenţa sa zilnică.
Caracterul personal al acestei obligaţii determină anumite particularităţi ale ei, şi
anume:
- obligaţia legală de întreţinere este incesibilă atât activ, cât şi pasiv, ceea ce
înseamnă că cesiunea de creanţă, novaţia prin schimbare de debitor sau stipulaţia
pentru altul sunt incompatibile cu ea;
- obligaţia de întreţinere este netransmisibilă la moştenitori, atât activ, cât şi pasiv.
Cu toate acestea, potrivit art. 96 C.fam., obligaţia de întreţinere trece la moştenitorii
celui care a fost obligat să întreţină un minor sau care l-a întreţinut fără să fi avut
această obligaţie, dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie.
Această excepţie nu schimbă însă caracterul personal şi netransmisibil al obligaţiei.
- creanţa de întreţinere poate fi urmărită până la jumătate din cuantumul său pentru
sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii şi până la
o treime pentru orice alte datorii. Alineatul al treilea al art. 409 C.proc.civ. prevede
că, în cazul în care suma primită cu titlu de întreţinere este mai mică decât cuantumul
salariului minim net pe economie, ea poate fi urmărită numai asupra părţii ce
depăşeşte jumătate din acest cuantum.
- creanţa de întreţinere este exceptată de la regula compensaţiei legale (art. 1147 pct.
3 C.civ.)1. S-a decis însă, în practica judiciară, că este admisibilă compensarea
judecătorească, eventual numai în parte, între părinţii divorţaţi, în cazul în care unii
copii minori sunt încredinţaţi unui părinte, iar ceilalţi celuilalt părinte2.
- obligaţia de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice.
c) Obligaţia de întreţinere este de regulă reciprocă (art. 2 şi art. 86 C.fam.)
Obligaţia de întreţinere are caracter reciproc între: soţ şi soţie; părinţi şi copii, în
cazul în care copiii nu sunt minori; între bunici şi nepoţi; între străbunici şi strănepoţi;
între fraţi şi surori; între adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi adoptat şi
descendenţii săi, pe de altă parte.
Prin excepţie, există însă anumite situaţii când obligaţia de întreţinere este unila-
terală:
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2252/1979, Repertoriu III, p. 36.
2
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 379/1952, C.D. 1952-1954, vol. I, p. 151.
- obligaţia de întreţinere a soţului de rea-credinţă faţă de soţul de bună-credinţă [art.
24 alin. (1) C.fam.]. Dacă însă, ambii soţi au fost de bună-credinţă, obligaţia de
întreţinere este reciprocă.
- obligaţia de întreţinere a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei prin divorţ, faţă de
celălalt soţ, după trecerea unui an de la data desfacerii căsătoriei, înainte de acest
moment obligaţia de întreţinere având caracter reciproc [art. 41 alin. (2) C.fam.];
- obligaţia de întreţinere a soţului divorţat şi recăsătorit faţă de celălalt soţ divorţat,
dar necăsătorit (art. 41 alin. ultim C.fam.);
- obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul minor [art. 86 alin. (1) şi art. 107
alin. (1) C.fam.] şi faţă de cel major, aflat în continuarea studiilor, până la vârsta de
25 de ani;
- obligaţia de întreţinere a soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ
faţă de acest copil [art. 87 alin. (1) C.fam.]. Dacă întreţinerea a fost acordată cel puţin
10 ani, ea devine reciprocă, întrucât copilul care a beneficiat de o astfel de întreţinere
poate fi obligat, la rândul său, la întreţinere în favoarea celui care l-a întreţinut1 [art.
87 alin. (2) C.fam.];
- obligaţia de întreţinere a moştenitorului persoanei obligate la întreţinerea unui minor
sau care l-a întreţinut, fără a avea această obligaţie, faţă de acel minor (art. 96
C.fam.);
Observăm astfel că, uneori, obligaţia de întreţinere are un caracter mixt, născân-
du-se ca o obligaţie reciprocă, pentru a deveni apoi unilaterală sau invers.
d) Obligaţia de întreţinere este o obligaţie cu executare succesivă
Executarea succesivă a obligaţiei de întreţinere este impusă de însăşi menirea ei de
a asigura existenţa de zi cu zi a celui îndreptăţit a o primi. Ea se execută prin
furnizarea periodică, de regulă lunară, a sumelor stabilite de instanţa judecătorească,
fiind deci, de principiu, interzisă prestarea ei anticipată, printr-o sumă globală, pe care
debitorul ar înmâna-o creditorului întreţinerii2.
Cu toate acestea, în practica judiciară mai veche, s-a admis înlocuirea prestaţiilor
periodice prin depunerea anticipată a sumelor datorate pentru întreaga perioadă stabi-
lită de instanţa judecătorească. Creditorul obligaţiei de întreţinere va fi îndreptăţit
însă, într-o atare ipoteză, să primească periodic sumele necesare, iar nu în întregime,
1
T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 1289/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1990, p. 47.
2
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 537; A. I o n a ş c u ş.a., op. cit., p. 204.
suma globală. Instanţele au decis, de asemenea, că pensia de întreţinere stabilită ca
prestaţie succesivă poate fi înlocuită cu o sumă globală, pentru toată perioada pe care
se datorează, în cazul în care unul dintre părinţi emigrează împreună cu copilul care
i-a fost încredinţat spre creştere şi educare şi executarea obligaţiei ar fi altfel
imposibilă1.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că plata globală a întreţinerii datorate nu este o
modalitate corectă de executare, pentru următoarele motive:
- plata globală nu se corelează cu scopul obligaţiei de întreţinere, care este acela de a
satisface nevoile zilnice ale creditorului obligaţiei;
- chiar şi în perioade de stabilitate economică şi monetară, criteriile după care se
calculează pensia, respectiv nevoia creditorului şi veniturile debitorului obligaţiei, se
pot schimba, astfel că, prin plata globală, anticipată, una sau cealaltă dintre părţile
raportului juridic obligaţional ar putea fi defavorizată;
- cu atât mai mult, în perioadele în care rata inflaţiei este mare, plata globală ar
defavoriza net pe creditorul obligaţiei, adică tocmai persoana în favoarea căreia
legiuitorul a instituit această obligaţie;
- nici argumentul emigrării unuia dintre soţi nu mai justifică, în prezent, plata pensiei
de întreţinere anticipat şi printr-o sumă globală, aceasta întrucât, prin Legea nr.
26/19912, România a aderat la Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere, de
la New York şi, ca atare, în astfel de cazuri urmează a se aplica dispoziţiile
Convenţiei;
- calcularea exactă, anticipată a sumelor datorate este, de cele mai multe ori, impo-
sibilă, întrucât, ca regula generală, obligaţia de întreţinere se datorează pe o perioadă
nedeterminată şi numai cu titlu de excepţie limita sa în timp este dintr-un început
cunoscută. Chiar şi în cazurile în care s-a admis plata globală, anticipată, instanţele au
statuat că creditorul obligaţiei de întreţinere îşi păstrează dreptul de a solicita mărirea
pensiei de întreţinere în raport cu schimbarea criteriilor avute în vedere la stabilirea
obligaţiei3.
e) Obligaţia de întreţinere este o obligaţie variabilă

1
Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr. 1234/1974, R.R.D. nr. 9/1975, p. 53. Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea şi V.
P ă t u l e a , Executarea întreţinerii în cazul când unul dintre părinţii divorţaţi emigrează împreună cu copii ce i-au fost încredinţaţi,
Dreptul nr. 1/1992, p. 100.
2
M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991.
3
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 17/1962, citată supra.
Întrucât pensia de întreţinere se stabileşte în funcţie de nevoile celui îndreptăţit să o
primească şi de posibilităţile materiale ale celui obligat, elemente variabile în timp,
obligaţia de întreţinere poate fi mărită sau micşorată prin hotărâre judecătorească [art.
94 alin. (2) C.fam.]1. Pe acest caracter se întemeiază şi faptul că hotărârile jude-
cătoreşti, pronunţate în acest domeniu, nu prezintă decât o relativă putere de lucru
judecat, astfel că se poate introduce o nouă cerere de majorare sau de reducere a
pensiei de întreţinere ori de câte ori starea de fapt s-a modificat2.
f) Obligaţia de întreţinere este o obligaţie divizibilă
Obligaţia de întreţinere este, de regulă, divizibilă atât activ, cât şi pasiv, regulă
aplicabilă, de altfel, în general obligaţiilor, căci solidaritatea nu se prezumă (art. 1041
C.civ.). În privinţa divizibilităţii active, art. 92 C.fam. prevede că, atunci când debi-
torul unic este obligat a presta întreţinere în favoarea mai multor creditori, instanţa de
judecată poate hotărî fie ca întreţinerea să se plătească numai unuia dintre ei, fie ca
întreţinerea să se împartă între creditori, de unde concluzia divizibilităţii creanţei, mai
ales că textul nu prevede solidaritatea creditorilor.
În privinţa divizibilităţii pasive, art. 90 C.fam., referindu-se la situaţia când mai multe
persoane sunt obligate să presteze întreţinere aceleiaşi persoane, prevede că vor
contribui la plata întreţinerii proporţional cu mijloacele de care dispun, de unde
concluzia divizibilităţii creanţei între debitori3.
Secţiunea a II-a. Condiţiile de existenţă a obligaţiei
de întreţinere
Condiţiile necesare pentru existenţa obligaţiei de întreţinere trebuie analizate
raportat la persoana creditorului obligaţiei şi, deopotrivă, la persoana debitorului aces-
tei obligaţii. Ele rezultă din prevederile art. 86 alin. (2) C.fam., potrivit cărora „Are
drept la întreţinere numai acela care se află în nevoie, neavând putinţa unui câştig din
muncă, din cauza incapacităţii de a munci” şi ale art. 94 alin. (1) C.fam., potrivit
cărora, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele
celui care urmează a o plăti.
2.1. Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei de întreţinere
Astfel cum rezultă din analiza textelor de mai sus, creditorul obligaţiei de între-
1
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 19/1964, C.D. 1964, p. 37.
2
A se vedea G. B o r o i , D. R ă d e s c u , op. cit., p. 233; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 913/1953, C.D. 1952-1954,
vol. I, p. 162.
3
Trib. jud. Braşov, decizia civilă nr. 145/1972, R.R.D. nr. 11/1972, p. 166.
ţinere trebuie să se afle în nevoie, iar această stare să fie determinată de neputinţa sa
de a obţine un câştig din muncă, datorită incapacităţii de a munci.

2.1.1. Starea de nevoie a creditorului


O persoană este considerată în nevoie atunci când nu-şi poate procura cele nece-
sare existenţei (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, medicamente, nevoi social-culturale
etc.) prin mijloace proprii, fie în totalitate, fie numai în parte.
Din modul de redactare a textelor, ar rezulta că se află în nevoie orice persoană
care nu poate realiza un câştig din muncă, datorită incapacităţii sale de a munci, or, în
realitate, acela care nu realizează câştiguri din muncă, dar dispune de alte resurse
materiale care îi asigură cele necesare traiului, nu poate fi considerat în nevoie şi,
deci, nu este îndreptăţit la întreţinere.
Astfel, în privinţa descendenţilor, legea prevede că ei au un drept de întreţinere pe
perioada cât sunt minori, oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Dreptul lor la
întreţinere se prelungeşte şi după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă se află în conti-
nuarea studiilor, deşi după această vârstă se presupune că ei nu mai sunt incapabili de
a munci. Temeiul acestei prevederi îl constituie situaţia specială a copilului major
care se află în cursul procesului de şcolarizare, situaţie care nu-i permite să mun-
cească, chiar şi atunci când ar avea capacitate de muncă1. Singura condiţie pe care
trebuie s-o îndeplinească pentru a avea drept la întreţinere este deci starea de nevoie.
Aşa cum am arătat, prezumţia stării de nevoie a minorului este o prezumţie relativă,
ce poate fi înlăturată prin dovada faptului că minorul este capabil să se întreţină
singur, întrucât fie are un patrimoniu independent care-i asigură întreţinerea, fie
lucrează şi realizează venituri în acest mod.
2.1.2. Incapacitatea de a munci
Pentru ca o persoană să fie îndreptăţită la întreţinere nu este suficient să se afle în
nevoie, ci se cere ca starea de nevoie să fie determinată de incapacitatea de a munci
[art. 86 alin. (2) C.fam.].
Incapacitatea de muncă poate să aibă multiple cauze, ca: o boală, o infirmitate
congenitală sau datorată unui accident, sarcina şi lehuzia la femei, bătrâneţea etc. Prin

1
A se vedea Al. B a c a c i , Dreptul familiei, op. cit., p. 330.
urmare, cel care se află în nevoie datorită viciului sau refuzului său de a se angaja nu
este îndreptăţit la întreţinere, căci starea în care se află nu numai că nu este de natură
a determina sprijinul şi solidaritatea altora, dar este rezultatul culpei sale, care nu
poate sta la temelia dreptului de întreţinere.
Excepţie de la această regulă face, potrivit art. 86 alin. (3) C.fam., descendentul
minor, a cărui stare de nevoie este prezumată, nefiind nevoie să se dovedească şi nici
nu trebuie să fie determinată de incapacitatea sa de muncă. În literatura juridică, se
susţine că această excepţie priveşte numai pe descendentul minor, şi nu pe orice minor,
astfel că minorul o poate invoca numai faţă de ascendenţii săi, dar nu şi atunci când ar
pretinde pensie de întreţinere de la alte persoane, de pildă de la fraţi sau surori1.
Mai trebuie avute în vedere unele situaţii speciale, când, deşi starea de nevoie nu
este determinată de incapacitatea de a munci, obligaţia şi dreptul de întreţinere există.
Astfel este situaţia soţului care, fiind ocupat cu îngrijirea copiilor2 sau a unor rude
apropiate, nu poate munci, a copilului major, aflat în continuarea studiilor.
2.2. Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere
Din prevederile art. 90 alin. (1), art. 91, art. 94 alin. (1) şi (2) C.fam., rezultă că,
pentru ca o persoană să poată fi obligată la întreţinere, se cere ca ea să dispună de
mijloacele necesare.
Legiuitorul nu precizează conţinutul acestei noţiuni, astfel că a fost sarcina doctri-
nei şi a practicii judecătoreşti să determine ce anume urmează a se înţelege prin
mijloacele debitorului obligaţiei.
S-a precizat astfel că se cuprind în cadrul acestei noţiuni toate resursele materiale
ale debitorului întreţinerii, precum câştigurile din muncă şi alte venituri, bunurile care
nu-i sunt necesare şi ar putea fi înstrăinate pentru asigurarea întreţinerii, dar şi
economiile realizate3. În principiu, s-a decis că debitorul obligaţiei de întreţinere, care
nu are mijloacele materiale necesare, dar este capabil de a munci, nu poate fi scutit de
plata pensiei de întreţinere4, întrucât aceasta ar constitui o modalitate de eludare cu

1
A se vedea: A. I o n a ş c u , Rudenia …, op. cit., p. 254; I.P. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 499.
2
Pentru părerea că femeia care se ocupă de îngrijirea copiilor nu este îndreptăţită la întreţinere, a se vedea A. I o n a ş c u ,
Rudenia …, op. cit., p. 251.
3
A se vedea: T.R. P o p e s c u , op. cit., vol. II, p. 234-235; A. I o n a ş c u , Rudenia …, op. cit., p. 57; A. L e s v i o d a x , op. cit., p.
48-59.
4
A se vedea A. I o n a ş c u ş.a., Familia ..., op. cit., p. 190; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1770/1968, R.R.D. nr.
4/1969, p. 179-180; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 258/1979, R.R.D. nr. 7/1979, p. 58.
rea-credinţă a unei obligaţii legale1. Nu va putea fi însă obligat la întreţinere cel care
nu realizează un venit din muncă datorită unor motive întemeiate, precum: executarea
serviciului militar obligatoriu2, executarea unei pedepse privative de libertate, alta
decât pentru abandon de familie3, continuarea studiilor la învăţământul de zi4 etc.
În ce priveşte veniturile din muncă ale celui obligat la întreţinere, s-a decis că se
vor avea în vedere veniturile nete, realizate în orice domeniu de activitate, care au
caracter de continuitate5, adică nu numai salariul propriu-zis, ci şi sporul de vechime,
indemnizaţia de conducere sau alt venit permanent. Nu se vor avea însă în vedere, la
stabilirea pensiei de întreţinere, sporurile speciale, ca: sporul pentru condiţii deosebite
de muncă6, indemnizaţia de zbor acordată piloţilor de avioane7 sau premiile
ocazionale8.
În cazul ţăranilor cu gospodării individuale sau membrilor în diferite asociaţii, se
va ţine seama, la calcularea pensiei de întreţinere, de veniturile în natură şi în bani
realizate în gospodăria personală sau din alte surse, dacă au caracter de continuitate9.
În literatura juridică nouă, s-a avansat ideea că, în noţiunea de „câştig din muncă”,
trebuie luate în considerare toate veniturile pe care debitorul obligaţiei le realizează
cu caracter permanent, deci şi compensările şi indexările salariilor şi pensiilor ca
urmare a liberalizării preţurilor.
3. Data de la care se acordă întreţinerea
Fiind întrunite condiţiile cerute de lege pentru existenţa dreptului şi a obligaţiei
întreţinerii, adică starea de nevoie a creditorului determinată de incapacitatea sa de
muncă şi posibilităţile materiale ale debitorului, obligaţia de întreţinere există în stare
latentă, ea devenind activă în momentul în care este cerută10. Pensia de întreţinere se
1
Considerăm că, în mod greşit, în aceste situaţii, instanţele judecătoreşti stabilesc în sarcina debitorului o contribuţie
calculată în funcţie de venitul minim pe economie. Soluţia corectă ar trebui să aibă în vedere starea reală de fapt şi să nu se
impună în sarcina debitorului nicio obligaţie de întreţinere dacă acesta face dovada că, deşi a încercat, nu a reuşit să se angajeze.
Această soluţie se impune mai acut în actualul context socio-economic.
2
Trib. jud. Argeş, decizia civilă nr. 185/1958 cu notă de A. H i l s e n r a d , L.P. nr. 11/1959,
p. 118-123.
3
A se vedea: C. L u n g u , Unele probleme de drept ..., op. cit., p. 116; A. L e s v i o d a x , op. cit., p. 57-58.
4
Trib. jud. Botoşani, decizia civilă nr. 23/1978, R.R.D. nr. 11/1978, p. 63; Trib. jud. Iaşi, decizia civilă nr. 8091/1969, R.R.D.
nr. 9/1969, p. 142.
5
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2047/1979, C.D. 1979, p. 164.
6
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 14/1963, C.D. 1963, p. 21-22.
7
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 26/1965, J.N. nr. 6/1965, p. 161-162.
8
Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 1673/1971, R.R.D. nr. 11/1972, p. 165-166.
9
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 4/1968, C.D. 1968, p. 14-17; Trib. Suprem, decizia civilă nr. 322/1971, C.D.
1971, p. 153-154. Acestea se refereau la ţăranii cooperatori, însă, în prezent, această formă de asociere în agricultură fiind desfiinţată,
considerăm că, prin analogie, argumentele acolo invocate pot fi aplicate formelor asociative actuale sau gospodăriilor individuale.
10
A se vedea: T.R. P o p e s c u , op. cit., vol. II, p. 228; A. I o n a ş c u , Rudenia …, op. cit., p. 270; I. A l b u , Dreptul familiei, op.
cit., p. 308; Colectiv, Probleme de drept din practica de casare a tribunalelor regionale raportată la practica de casare a
Tribunalului Suprem al R.P.R., J.N. nr. 7/1962, p. 58; Trib. p o p . , Probleme ivite în practica judecătorească în legătură cu
datorează, aşadar, de la data cererii de chemare în judecată, debitorul fiind pus prin
aceasta în întârziere, şi nu de la data pronunţării hotărârii sau a rămânerii definitive a
acesteia1.
Se poate acorda pensia de întreţinere şi pentru trecut, atunci când neintroducerea
acţiunii este imputabilă debitorului întreţinerii, ca, de pildă, în situaţia în care
debitorul a promis că va plăti de bunăvoie întreţinerea, însă n-a făcut-o, sau când
acesta şi-a schimbat domiciliul care, cu toate demersurile făcute, a rămas necunoscut
creditorului sau când creditorul dovedeşte că a făcut datorii pentru a se putea
întreţine2.
4. Obiectul şi întinderea întreţinerii
4.1. Obiectul întreţinerii
Legiuitorul nu determină în mod expres obiectul obligaţiei de întreţinere, dar el
este conturat în practica judiciară şi în doctrină ca desemnând acele elemente, cum
sunt: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, mijloace necesare satisfacerii nevoilor
social-culturale, medicamente şi asistenţă medicală la nevoie, care împreună sunt de
natură să asigure existenţa unui om. Conţinutul obiectului întreţinerii comportă o
anume specificitate raportat la categoria de persoane la care ne referim, ca,
bunăoară, în cazul copiilor minori, el cuprinde pe lângă elementele arătate mai sus
şi mijloacele necesare pentru educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională,
împrejurare care se desprinde din prevederile art. 101 alin. (2), art. 107 alin. (2) şi
art. 42 alin. (2)-(3) C.fam.3
4.2. Întinderea obligaţiei de întreţinere
În privinţa întinderii obligaţiei de întreţinere, legiuitorul precizează [art. 94 alin. (1)
C.fam.] factorii în funcţie de care se poate face o primă aproximare, anume nevoia
celui care o cere şi mijloacele celui care urmează a o plăti. În cazul când întreţinerea
se datorează de părinte sau de cel care adoptă, prin art. 94 alin. (3) C.fam. sunt
stabilite plafoanele maxime până la care instanţele pot stabili pensia de întreţinere.
Astfel, pentru un copil, întreţinerea se stabileşte până la 1/4 din câştigul din muncă,
pentru doi copii, până la 1/3 şi până la 1/2 din câştigul din muncă pentru trei sau mai

obligaţia de întreţinere a minorului, J.N. nr. 3/1966, p. 59; I. F i l i p e s c u , M. D i a c o n u , Soluţii privind unele probleme ..., op.
cit., p. 46; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1556/1976, C.D. 1976, p. 175.
1
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1169/1956, C.D. 1956, vol. I, p. 412.
2
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 19/1964, citată supra.
3
Trib. jud. Braşov, decizia civilă nr. 1/1971, R.R.D. nr. 11/1972, p. 165; E.A. B a r a s c h , op. cit., p. 218.
mulţi copii.
Întreţinerea pe care şi-o datorează foştii soţi [art. 41 alin. (3) C.fam.] se stabileşte
până la 1/3 din veniturile din muncă ale soţului obligat la plata ei, dar această
întreţinere nu va putea depăşi, împreună cu aceea datorată copiilor, jumătate din
venitul net din muncă al soţului obligat.
Astfel cum rezultă din prevederile legale enunţate mai sus, limitele maxime stabi-
lite de legiuitor se referă numai la câştigul din muncă al debitorului întreţinerii1, ceea
ce înseamnă că, atunci când acesta are şi alte surse de venit, instanţele judecătoreşti
vor putea depăşi aceste cote. La fel şi atunci când părintele debitor se obligă să
plătească o pensie mai mare, fără a prejudicia însă pe alţi creditori2.
Cu privire la durata ce trebuie avută în vedere pentru determinarea mijloacelor
debitorului întreţinerii, Codul familiei nu conţine nicio dispoziţie, însă Tribunalul
Suprem a statuat, prin Decizia de îndrumare nr. 10/19723, că instanţele judecătoreşti
vor stabili contribuţia persoanelor obligate la întreţinere, în raport de venitul mediu
realizat în ultimele 6 luni. În practica judecătorească s-a generalizat, de altfel, acest
mod de calcul al pensiei de întreţinere, în funcţie de veniturile nete din muncă reali-
zate în ultimele 6 luni4.
4.3. Stingerea obligaţiei de întreţinere
Astfel cum am văzut, obligaţia de întreţinere există între anumite categorii de
persoane care sunt legate prin relaţii de rudenie firească, căsătorie, adopţie etc. Dis-
pariţia acestor legături duce la stingerea obligaţiei de întreţinere. De asemenea, obli-
gaţia încetează dacă nu mai sunt prezente condiţiile pe care legea le cere pentru
existenţa obligaţiei de întreţinere, în cazul oricărei categorii de persoane între care
virtualmente întreţinerea există ca obligaţie, şi anume nevoia celui care o cere şi
posibilitatea celui de la care se pretinde de a o acorda.
Concretizând, putem enumera următoarele cauze care determină stingerea obliga-
ţiei de întreţinere:
- desfiinţarea, desfacerea şi încetarea căsătoriei;
1
Este vorba despre veniturile care au caracter permanent, nu şi despre cele care nu au caracter de continuitate (T.M.B., secţia
a III-a civilă, decizia nr. 853/1991, în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1991, p. 46; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
2047/1979, C.D. 1979, p. 164). Ca urmare, la stabilirea pensiei de întreţinere se va lua în calcul şi compensaţia acordată
salariaţilor sau pensionarilor, precum şi pensia suplimentară, întrucât au acest caracter (T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr.
864/1991 şi secţia a III-a civilă, decizia nr. 5/1991, ambele în I. M i h u ţ ă , Culegere ... pe anul 1991, p. 47).
2
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 138; A. S i t a r u , Notă de practică judiciară, R.R.D. nr. 7/1971, p. 119-122.
3
C.D. 1972, p. 15.
4
Această Decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem avea, la data apariţiei sale, şi un suport legislativ, anume Legea nr.
3/1970, în prezent abrogată.
- recăsătorirea fostului soţ îndreptăţit la întreţinere;
- nulitatea şi desfacerea adopţiei;
- dispariţia stării de nevoie a celui îndreptăţit la întreţinere sau a mijloacelor celui
obligat;
- încetarea din viaţă a creditorului sau a debitorului întreţinerii, cu excepţia situaţiei
reglementate de art. 96 C.fam., când obligaţia se transmite pasiv la moştenitorii
debitorului întreţinerii;
- expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a fost prevăzută de lege;
- executarea obligaţiei, ca modalitate de stingere a obligaţiilor în general.
În unele cazuri, odată cu stingerea unor obligaţii de întreţinere iau naştere sau pot
lua naştere noi obligaţii de întreţinere, fie între aceleaşi persoane, fie între una din ele
şi alte persoane. De pildă, odată cu încuviinţarea adopţiei, se stinge obligaţia de între-
ţinere între părinţii fireşti şi copil şi apare o nouă obligaţie, între adoptator şi copil,
după cum desfacerea sau nulitatea adopţiei naşte sau poate renaşte obligaţia de între-
ţinere a părinţilor fireşti faţă de acelaşi copil, ca urmare a stingerii obligaţiei de
întreţinere a adoptatorului. De asemenea, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, se stinge
obligaţia de întreţinere dintre soţi şi se naşte obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi1.
Unele cauze duc la încetarea definitivă a obligaţiei de întreţinere, altele, ca, de
exemplu, lipsa mijloacelor materiale ale debitorului, determină doar încetarea tempo-
rară a acesteia.
4.4. Probleme de procedură privind stabilirea obligaţiei de întreţinere
A. Competenţa
Stabilirea, modificarea şi încetarea întreţinerii este de competenţa materială a
instanţelor judecătoreşti, împrejurare care rezultă expres din numeroase texte ale
Codului familiei (art. 42, 44, 93, 94 şi 107).
Ca regulă generală, instanţa de judecată trebuie sesizată prin cererea de chemare în
judecată, introdusă de cel în drept la întreţinere, personal sau prin reprezentant,
instanţa nesesizându-se din oficiu.
De la această regulă există unele derogări. Astfel, odată cu pronunţarea divorţului,
instanţa judecătorească este obligată să se pronunţe, chiar dacă nu s-a cerut, şi cu
privire la încredinţarea copiilor minori şi la stabilirea contribuţiei părinţilor la întreţi-

1
A se vedea A. I o n a ş c u , Rudenia …, op. cit., p. 281.
nerea lor (art. 42 C.fam.). Această dispoziţie se aplică şi în cazul reîncredinţării
copiilor, a declarării nulităţii căsătoriei şi a stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei.
Competenţa materială aparţine, judecătoriei, care este instanţa de drept comun
pentru judecata în primă instanţă.
În ce priveşte competenţa teritorială, se aplică regula generală statornicită prin art.
5 C.proc.civ., instanţa competentă fiind cea de la domiciliul pârâtului. Există însă
unele excepţii de la această regulă:
- potrivit art. 10 pct. 7 C.proc.civ., soluţionarea cererilor formulate de ascendenţi sau
descendenţi, având ca obiect pensia de întreţinere, este şi de competenţa instanţei de
la domiciliul reclamantului. Este vorba de o competenţă teritorială alternativă.
- instanţa sesizată cu acţiunea de divorţ este competentă să soluţioneze şi cererea
pentru stabilirea contribuţiei de întreţinere, potrivit art. 65 C.fam.
B. Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti
Prin derogare de la principiul general, hotărârile judecătoreşti date în materia între-
ţinerii nu se bucură de autoritate de lucru judecat, în sensul că oricând, dacă împre-
jurările avute în vedere de instanţa judecătorească se modifică, se poate pronunţa o
nouă hotărâre care să modifice măsurile luate de prima instanţă, fără a se putea opune
excepţia autorităţii lucrului judecat. Acest lucru rezultă din prevederile art. 94 alin.
(2) şi art. 44 C.fam.1
C. Cheltuielile de judecată
Tribunalul Suprem a statuat, prin decizie de îndrumare2, că art. 274 C.proc.civ. se
aplică şi acţiunilor care au ca obiect stabilirea sau modificarea pensiei de întreţinere,
precizându-se, în acelaşi timp, că şi art. 275 C.proc.civ. are aplicare în această
materie.
Recunoaşterea pretenţiilor reclamantului la prima zi de înfăţişare duce, aşadar, la
exonerarea pârâtului de plata cheltuielilor de judecată, dacă el nu a fost pus în
întârziere anterior. Această soluţie a fost criticată, propunându-se, de lege ferenda, ca
debitorul pensiei de întreţinere să fie considerat de drept pus în întârziere [art. 1079
alin. (2) pct. 1 C.civ.], înlăturându-se astfel aplicarea art. 275 C.proc.civ.3, întrucât

1
A se vedea: Al. B a c a c i , Excepţiile ..., op. cit., p. 139; T.R. P o p e s c u , op. cit., vol. II, p. 261; Plenul Trib. Suprem, Decizia
de îndrumare nr. 2/1973, C.D. 1973, p. 13.
2
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1966, C.D. 1966, p. 15.
3
A se vedea nota redacţiei la nota critică a lui S. P r o c a la decizia civilă nr. 1329/1979 a Trib. jud. Iaşi, R.R.D. nr. 9/1980, p.
35; I.P. F i l i p e s c u , M. D i a c o n u , Soluţii privind unele probleme ..., op. cit., p. 48-49.
este vorba de o obligaţie legală.
Considerăm că şi în aceste cazuri trebuie analizată culpa procesuală, pârâtul fiind
în culpă doar dacă nu a prestat anterior întreţinere, în natură sau în bani, deci dacă
s-a sustras de la executarea unei obligaţii stabilite în sarcina sa prin lege.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt urmările caracterului personal al obligaţiei de întreţinere?
2. De la ce dată se datorează contribuţia de întreţinere?
3. Plăţile compensatorii se iau în calcul ca şi venituri ale debitorului la stabilirea
contribuţiei de întreţinere?
4. Ce are specific starea de nevoie a minorului creditor al obligaţiei de
întreţinere?

Test grilă:
1. Obligaţia de întreţinere se poate transmite la moştenitorii creditorului ?
a. nu, este incesibila activ si pasiv.
b. da.
c. da, dar se imparte intre acestia.
2.De la ce data se acorda intretinerea?
a. de la data nasterii copilului.
b. de la data la care exista conditiile in care se datoreaza intretinerea.
C. de la data introducerii cererii de chemare in judecata.
3. Hotărârile judecătoreşti din această materie au autoritate de lucru judecat?
a. da.
b.nu.
c.au autoritate relativă de lucru judecat, atât timp cât nu s-au schimbat împrejurările
avute în vedere la pronunţarea primei hotărâri.
Răspunsuri corecte grilă: 1.a,2.c,3.c.

Cursul XII
Capitolul XII Ordinea în care se datorează întreţinerea şi persoanele între care
se datorează
1. Ordinea în care se datorează întreţinerea
Întrucât vocaţia la întreţinere există faţă de mai multe persoane, este necesar a se
stabili împotriva cărei categorii de persoane urmează a se îndrepta cel îndreptăţit la
întreţinere la un moment dat, deci ordinea în care se datorează întreţinerea. Vocaţia la
întreţinere va produce efecte în privinţa persoanelor obligate, numai în ordinea stabi-
lită de lege. Cu alte cuvinte, creditorul întreţinerii va trebui mai întâi să ceară întreţine-
rea de la prima categorie de persoane din ordinea stabilită de legiuitor şi numai dacă
această categorie n-o poate presta, se va îndrepta împotriva categoriei următoare1.
Se poate întâmpla însă ca mai mulţi creditori să fie îndreptăţiţi la întreţinere sau
mai mulţi debitori să fie obligaţi la întreţinere concomitent, situaţie în care, astfel cum
vom arăta în cele ce urmează, operează regula divizibilităţii active sau pasive, cu
unele excepţii.
Potrivit art. 89 C.fam., întreţinerea se datorează în ordinea următoare:
a) soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai
mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui
mai îndepărtat2;

1
A se vedea A. L e s v i o d a x , op. cit., p. 18; Trib. jud. Argeş, decizia civilă nr. 700/1976, R.R.D. nr. 12/1977, p. 48.
2
Astfel, dacă minorul se află de fapt în îngrijirea bunicilor, aceştia au dreptul să solicite plata unei contribuţii de întreţinere
de la părinţii copilului, chiar dacă minorul nu le-a fost legal încredinţat spre creştere şi educare. În caz contrar, copilul ar fi
practic lipsit de mijloacele de întreţinere pe care i le datorează părintele, ca primă persoană obligată la întreţinere, ceea ce este
inadmisibil (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1212/1989, Dreptul nr. 6/1990, p. 76).
c) cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti;
d) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor1.
În situaţia specială când adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, obli-
gaţia de întreţinere a adoptatului revine, în egală măsură, părintelui firesc şi
adoptatorului2.
Ordinea între celelalte categorii de persoane obligate la întreţinere
a) Astfel cum rezultă din art. 24 alin. (1) şi din art. 41 alin. (2)-(5) C.fam., obligaţia
de întreţinere dintre foştii soţi are la bază relaţiile care s-au statornicit între ei în
timpul căsătoriei, aşa încât ei îşi datorează întreţinere la fel ca soţii, înaintea oricăror
alte persoane, atât în caz de divorţ, cât şi în caz de căsătorie putativă. În această
privinţă, împărtăşim opinia exprimată în literatura juridică3, că actuala reglementare
dă, în mod nejustificat, preferinţă fostului soţ la întreţinere chiar faţă de copii, ceea ce
este inadmisibil, mai ales că, aşa cum am văzut, în caz de divorţ, acordarea
întreţinerii nu este străină de ideea de culpă.
b) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ (art. 87 C.fam.) şi
moştenitorul sau moştenitorii celui care a fost obligat la întreţinerea unui minor
sau care a prestat întreţinere fără a avea o astfel de obligaţie (art. 96 C.fam.)
sunt obligaţi la întreţinere, cât timp copilul este minor şi numai dacă părinţii lui
fireşti au murit, sunt dispăruţi ori în nevoie. Aceste categorii de persoane, în
raport cu ceilalţi obligaţi, stau în ordinea părinţilor fireşti pe care îi înlocuiesc 4,
însă obligaţia lor se
2. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere
Cercul persoanelor între care există obligaţia legală de întreţinere este determinat
de lege. Articolul 86 alin. (1) C.fam. prevede că: „Obligaţia de întreţinere există între

1
A se vedea, pentru aplicaţii ale art. 89 C.fam., Trib. pop. rai. Agnita, sentinţa civilă nr. 37/1958, cu notă de R. V i o r e l , L.P.
nr. 6/1960, p. 105-107; Trib. jud. Iaşi, decizia civilă nr. 809/1968, R.R.D. nr. 9/1969, p. 142-144, cu notă de E. O a n c e a ; Trib.
jud. Timiş, decizia civilă nr. 76/1972, R.R.D. nr. 2/1973, p. 164; Trib. jud. Cluj, decizia nr. 1051/1972, R.R.D. nr. 4/1973, p.
153-155, cu notă de G. V a s u ; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2108/1975, C.D. 1975, p. 162; Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 769/1977, C.D. 1977, p. 116; decizia nr. 524/1980, Repertoriu III, p. 36; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
2188/1977, C.D. 1977, p. 119.
2
A se vedea I. A l b u , Înfierea în situaţia când înfietorul este soţul părintelui firesc al înfiatului, R.R.D. nr. 10/1970, p. 83-85;
idem, Dreptul familiei, op. cit., p. 299.
3
A se vedea A. L e s v i o d a x , op. cit., p. 19.
4
A se vedea: N. S u r d u l e s c u , Obligaţia de întreţinere a copilului luat spre creştere fără întocmirea formelor cerute pentru
înfiere, R.R.D. nr. 8/1967, p. 93-96; idem, Obligaţia de întreţinere între un soţ şi copilul celuilalt soţ, J.N. nr. 10/1965, p. 92-97;
A. R e t e v o i e s c u , Dreptul celui care a luat spre creştere un copil, fără a-l înfia, de a cere obligarea părinţilor acestuia la plata
cheltuielilor de întreţinere, R.R.D. nr. 6/1968, p. 101-104; A. O p r o i u , Acţiunile pentru restituirea de la părinţi a cheltuielilor de
întreţinere a copilului luat spre creştere, R.R.D. nr. 8/1868,
p. 79-83; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 476/1978, C.D. 1978, p. 173; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 524/1980,
C.D. 1980, p. 121-123.
soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi
strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege”.
Deşi art. 86 alin. (1) C.fam. nu face o enumerare limitativă a persoanelor între care
există obligaţia legală de întreţinere, şi celelalte categorii obligate sunt determinate
prin dispoziţii exprese, tot de către legiuitor. Astfel, mai există obligaţia de întreţinere
între foştii soţi, în caz de căsătorie putativă [art. 24 alin. (1) C.fam.]; între părintele
vitreg şi copilul vitreg (art. 87 C.fam.); cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau
proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecţie; între moştenitorul sau
moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat
întreţinere fără a avea obligaţia legală şi copilul astfel întreţinut (art. 96 C.fam.).
Vom examina, pe rând, în cele ce urmează, obligaţia de întreţinere între aceste
categorii de persoane, stăruind, când va fi cazul, asupra specificului fiecăruia.
2.1. Obligaţia de întreţinere dintre soţi [art. 86 alin. (1) şi art. 41
alin. (1) C.fam.]
Obligaţia legală de întreţinere a soţilor îşi are temeiul în sentimentele de prietenie
şi afecţiune reciprocă dintre ei, în solidaritatea ce trebuie să caracterizeze în mod
firesc raporturile lor, iar, juridic, în chiar instituţia căsătoriei.
Când soţii convieţuiesc normal, problema obligaţiei de întreţinere între ei nu se
pune independent de satisfacerea obligaţiei lor de a contribui, potrivit cu mijloacele
pe care le au, la toate sarcinile căsniciei. Dacă apar neînţelegeri, chiar şi atunci când
nu se introduce acţiunea de divorţ, soţul în nevoie va putea cere obligarea celuilalt la
a-i presta întreţinerea necesară [art. 86 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) C.fam.]. Refuzul
unuia dintre soţi de a acorda celuilalt întreţinere poate constitui infracţiunea de
abandon de familie (art. 305 C.pen.).
Şi în cazul soţului, starea de nevoie este o chestiune de fapt, care trebuie apreciată
distinct, pentru fiecare situaţie în parte.
Starea de nevoie nu există atât timp cât soţul care nu realizează venituri are bunuri
proprii sau comune valorificabile. Bunurile comune fiind destinate să servească
sarcinilor comune ale căsniciei, deci şi întreţinerii unuia din soţi, pot fi chiar împărţite
în timpul căsătoriei, pentru acest motiv. Şi în aceste situaţii, se cere o apreciere
corectă a situaţiei, fiind inadmisibil să se pretindă ca, pentru a-şi asigura întreţinerea,
unul din soţi să vândă bunuri strict necesare traiului, ca mobilier, îmbrăcăminte etc.
Ca urmare, suntem de părere că numai acele bunuri care prisosesc unui trai decent pot
fi vândute, în cazul în care nu deţine astfel de bunuri, soţul trebuind a fi considerat în
nevoie.
Noţiunea de trai decent trebuie apreciată dinamic şi concret, adică în funcţie de
dezvoltarea generală a societăţii la un moment dat, dar şi de nivelul de trai anterior al
celui care solicită întreţinere şi de nivelul de trai al debitorului obligaţiei, urmând a se
păstra un echilibru între acestea.
În practică, s-a subliniat că primirea unei pensii de invaliditate sau de bătrâneţe nu
exclude starea de nevoie a unui soţ, întrucât acele pensii sunt stabilite pe baza altor
criterii, şi nu în funcţie de nevoia beneficiarului1.
Dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, cel care se află în nevoie din cauza incapacităţii
de a munci poate pretinde, de la celălalt, o pensie de întreţinere. S-a precizat însă, în
doctrină2 şi în practica judiciară,3 că soţul care a părăsit domiciliul conjugal este în
drept la întreţinere numai în situaţia în care părăsirea domiciliului a fost justificată.
Instanţa este obligată să stabilească motivele care l-au determinat pe soţul
reclamant să părăsească domiciliul, întrucât, dacă el însuşi este culpabil de aceasta,
nu se poate cere soţului pârât să facă faţă cheltuielilor de trai în două locuri diferite.
Părăsirea, fără motive temeinice, a domiciliului conjugal reprezintă o încălcare a
obligaţiei pe care o au soţii de a trăi împreună şi atrage, prin urmare, decăderea
soţului vinovat din dreptul de întreţinere4.
Problema culpei, a comportării creditorului întreţinerii, s-a pus şi în cazul săvârşirii
de către acesta a unor fapte grave, potrivnice moralei, ca cele prevăzute de art. 655
C.civ., care atrag nedemnitatea succesorală, sau a altora asemănătoare. Asupra acestei
probleme vom reveni în cadrul obligaţiei de întreţinere între foştii soţi.
În ce priveşte mama care se află în imposibilitate de a munci din cauza îngrijirii
copiilor, s-a precizat că ea va fi îndreptăţită la întreţinere, numai dacă îngrijirea
copiilor nu poate fi făcută de altcineva şi, deci, prezenţa mamei este absolut nece-

1
Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 651/1978, R.R.D. nr. 12/1978, p. 61; Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 1043/1978, C.D. 1978, p. 177-179.
2
A se vedea A. L e s v i o d a x , op. cit., p. 58.
3
Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 696/1976, R.R.D. nr. 5/1977, p. 68.
4
Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 933/1976, cu notă de P. A n c a , R.R.D. nr. 12/1977,
p. 36; I.P. F i l i p e s c u , M. D i a c o n u , Persoana cu comportare culpabilă pierde dreptul de a primi întreţinere, R.R.D. nr. 11/1981,
p. 10 şi urm. În sens contrar, Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 243/1969, cu notă de A. M i c i o r a , R.R.D. nr. 2/1970, p.
132. Această din urmă soluţie a rămas izolată în practica judiciară şi este, în opinia noastră, greşită.
sară1. Soţii îşi datorează, în condiţii de drept comun, întreţinere până la rămânerea
irevocabilă a hotărârii de divorţ [art. 41 alin. (1) C.fam.]. Pe durata divorţului, se pot
lua, pe cale de ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la pensia de
întreţinere.
În cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă are drept la întreţinere tot în
condiţiile dreptului comun, el păstrându-şi, până la rămânerea definitivă a hotărârii
prin care s-a constatat nulitatea, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
Articolul 90 alin. (1), art. 91 şi art. 94 alin. (1) C.fam. prevăd că o persoană poate fi
obligată la întreţinere, dacă dispune de mijloacele necesare. Această noţiune include
toate veniturile din muncă ale debitorului, venituri care au caracter de continuitate,
bunurile care nu-i sunt strict necesare şi ar putea fi înstrăinate, precum şi economiile
realizate.
La stabilirea mijloacelor materiale ale persoanei, se va ţine seama şi de sarcinile
sale, ca, de exemplu, alte obligaţii de întreţinere etc., sarcini care sunt de natură a-i
afecta posibilităţile materiale.
În ceea ce priveşte ordinea în care se datorează întreţinerea, art. 89 C.fam. prevede
că soţii îşi datorează reciproc întreţinere, înaintea celorlalte persoane obligate. În
practică, s-a stabilit că, dacă fiica aflată în continuarea studiilor şi care nu a împlinit
25 de ani s-a căsătorit, iar soţul ei are mijloacele necesare pentru a-i asigura cele
necesare traiului, părintele obligat anterior la plata unei pensii de întreţinere, prin
hotărâre judecătorească, va putea cere sistarea plăţii acesteia2. De asemenea, soţii îşi
datorează întreţinere şi înaintea descendenţilor3.
2.2. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
Obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi, după rămânerea definitivă a hotărârii de
divorţ, reglementată de art. 41 alin. (2)-(5) C.fam., nu este nici o continuare a obliga-
ţiei de întreţinere dintre soţi în timpul căsătoriei şi nici o obligaţie având la bază
răspunderea delictuală, ci o obligaţie distinctă, care păstrează totuşi, în configuraţia
sa, elementele generale ale obligaţiei de întreţinere, nefiind străină nici de unele
aspecte ale culpei unuia sau a altuia dintre soţi în relaţiile lor reciproce. Fundamentul
său se află în acele reguli morale de convieţuire, care impun celor care sunt sau au
1
A se vedea T.R. P o p e s c u , op. cit., vol. II, p. 232.
2
Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 76/1972, R.R.D. nr. 2/1973, p. 164.
3
Trib. jud. Argeş, decizia civilă nr. 700/1976, R.R.D. nr. 12/1977, p. 48; T.M.B., secţia a III -a civilă, decizia nr. 1151/1992,
în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1992, p. 52-53.
fost apropiaţi, să-şi acorde la nevoie sprijin moral sau material1.
Pentru existenţa acestei obligaţii de întreţinere, se cer a fi îndeplinite următoarele
condiţii:
a) Fostul soţ să se afle în nevoie datorită incapacităţii sale de a munci. Incapacitatea
de muncă a fostului soţ poate fi totală sau parţială, el poate primi pensie de bătrâneţe
sau de invaliditate2, împrejurări pe care instanţa de judecată urmează a le avea în
vedere la stabilirea cuantumului pensiei3.
b) Incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de căsătorie sau în timpul
acesteia. În cazul în care ea a intervenit după desfacerea căsătoriei, trebuie să fi fost
determinată de unele împrejurări în legătură cu căsătoria şi să fi intervenit nu mai
târziu de un an de la desfacerea acesteia.
c) Fostul soţ, din vina căruia s-a desfăcut căsătoria, este îndreptăţit la întreţinere
numai timp de un an de la desfacerea căsătoriei [art. 41 alin. (4) C.fam.]. Această
limitare a timpului cât fostul soţ beneficiază de întreţinere se datorează culpei sale
faţă de celălalt soţ, astfel că, aşa cum am precizat, această obligaţie de întreţinere nu
este cu totul scoasă în afara ideii de culpă în comportarea soţilor unul faţă de
celălalt. Precizăm, în această ordine de idei, că s-a discutat, în literatura juridică, în
ce măsură conduita culpabilă a soţului care cere pensie de întreţinere influenţează
asupra dreptului său la aceasta, bineînţeles dacă îndeplineşte celelalte condiţii cerute
de lege.
În cazul în care căsătoria s-a desfăcut din vina ambilor soţi, ei îşi datorează între-
ţinere nelimitat în timp, spre deosebire de situaţia existentă înainte de modificarea art.
41 C.fam., prin Decretul nr. 779/1966, când soţii îşi datorau reciproc întreţinere
numai timp de un an de zile. Orice convenţie contrară este nulă, dispoziţiile legale în
această materie având caracter imperativ.
d) Fostul soţ să nu se fi recăsătorit, căci dreptul la întreţinere încetează în acest
moment (art. 41 alin. ultim C.fam.). Dispoziţia se corelează cu cea din art. 86 alin. (1)
şi art. 89 lit. a) C.fam., conform cărora, în primul rând, îşi datorează întreţinere soţii,
astfel că fostul soţ recăsătorit, aflat în nevoie din cauza incapacităţii de a munci, este
1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Obligaţia de întreţinere între foştii soţi, R.R.D. nr. 20/1970, p. 67-80.
2
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi există şi în cazul în care reclamantul primeşte o pensie de invaliditate insuficientă
pentru a-i acoperi nevoile de trai, aceasta întrucât pensiile de asigurări sociale nu se acordă în raport de nevoile beneficiarului, ci
pe baza unor criterii de altă natură (vechime în muncă, salariul etc.) − Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 649/1983, C.D.
1983, p. 109; T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 181/1991, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1991, p. 54.
3
Trib. jud. Dolj, decizia civilă nr. 214/1980, R.R.D. nr. 12/1980, cu notă de N. Ş c h i o p u , P.Gh. A r m a ş u , p. 44-45.
în drept să pretindă întreţinere de la soţul său din căsătoria subsecventă.
Prin recăsătorire însă, fostul soţ nu este absolvit de obligaţia de a presta întreţinere
celuilalt soţ, necăsătorit, dacă acesta îndeplineşte condiţiile legale.
e) Fostul soţ datorează întreţinere dacă are mijloace materiale. Cuantumul întreţinerii
datorate de fostul soţ este, potrivit art. 41 alin. (3) C.fam. (introdus prin Decretul nr.
779/1966), de până la 1/3 din venitul net din muncă al fostului soţ. Întreţinerea
acordată fostului soţ împreună cu acea acordată copiilor sau unui fost soţ dintr-o altă
căsătorie, nu poate trece peste 1/2 din veniturile din muncă ale celui ţinut la
întreţinere.
Foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii, fiind situaţi, în privinţa ordinii în
primul rând, chiar înaintea părinţilor1.
În cazul căsătoriei putative, potrivit art. 24 alin. (1) C.fam., cererea de întreţinere a
soţului de bună-credinţă este supusă, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.

2.3. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii


Această obligaţie ocupă, prin finalitatea sa, un loc central în cadrul raporturilor
patrimoniale dintre părinţi şi copii, întrucât ea a fost instituită în special pentru a
asigura bune condiţii materiale de creştere şi de educare a minorilor.
În legătură cu obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii, în literatura juridică s-a
pus problema dacă avem de-a face cu o obligaţie legală unică, al cărei conţinut este
însă diferit, în funcţie de calitatea persoanelor între care ea există sau cu două
categorii de obligaţii, una între părinţi şi copiii minori, obligaţie unilaterală, care este
o îndatorire părintească şi alta între părinţi şi copiii lor majori, obligaţie reciprocă,
întemeiată pe rudenie.
S-au conturat două opinii, pornindu-se de la mai multe elemente de distincţie:
- mai întâi, s-a observat că starea de nevoie a copilului minor se apreciază altfel decât
aceea a copilului major;
- în al doilea rând, incapacitatea de muncă a minorului este prezumată, pe când în
cazul copilului major ea trebuie dovedită;
- în al treilea rând, reciprocitatea obligaţiei există numai între părinţi şi copilul major,
nu şi între părinţi şi copilul minor.

1
T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 1458/1991, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1991, p. 54-55.
Într-o primă opinie1, s-a susţinut că în Codul familiei sunt reglementate două
obligaţii de întreţinere, una între părinţi şi copiii lor minori şi alta între părinţi şi copiii
majori.
A doua opinie2 ce se distinge în literatură susţine că între părinţi şi copii există o
singură obligaţie de întreţinere, reglementată de art. 86 alin. (1) C.fam., iar art. 107
alin. (1) C.fam. se referă la aceeaşi obligaţie, dar sub alt aspect.
În ceea ce ne priveşte, socotim că această a doua opinie surprinde cu mai multă
obiectivitate realitatea juridică luată în discuţie, în dreptul nostru existând o obligaţie
legală de întreţinere unică, dar care poate avea caracteristici specifice, funcţie de cate-
goriile de persoane între care este instituită3. Fundamentul obligaţiei de întreţinere
între părinţi şi copii este acelaşi, căci împlinirea vârstei majoratului nu poate schimba
decât anumite elemente, ca starea de nevoie a copilului sau posibilităţile sale mate-
riale, dar nu înlătură filiaţia şi nici nu o transformă într-o simplă legătură de familie.
2.3.1. Trăsături specifice obligaţiei legale de întreţinere dintre părinţi şi copii cu
privire la persoanele între care se datorează
Această obligaţie de întreţinere există între părinţi şi copii astfel cum rezultă din
prevederile art. 86 alin. (1) şi art. 107 alin. (1) C.fam., atât în cazul în care copiii sunt
minori, cât şi atunci când sunt majori. Specific acestei categorii de obligaţii de
întreţinere este faptul că, în cazul copilului minor, starea de nevoie nu se datorează
incapacităţii de a munci, la fel ca la persoanele majore, ci împrejurării că el este în
etapa de formare şi urmează un proces de şcolarizare. Legiuitorul o şi spune în art.
86 alin. (3) C.fam., atunci când prevede textual că „Descendentul, cât timp este
minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află”. Minorul nu
trebuie să dovedească, aşadar, incapacitatea sa de muncă. Date fiind aceste împreju-
rări, de regulă, copilul minor este numai creditor al obligaţiei de întreţinere, întrucât el
nu realizează venituri din muncă, ceea ce face ca această obligaţie de întreţinere să fie
considerată unilaterală de unii autori.
Atingând vârsta majoratului, copilul are capacitatea de a munci şi, de regulă,
1
A se vedea: E.A. B a r a s c h , Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul lor minor, J.N. nr. 2/1956, p. 207 şi urm.;
E.A. B a r a s c h , I. N e s t o r , S. Z i l b e r s t e i n , Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 100 şi urm.; A. I o n a ş c u ,
Obligaţia legală de întreţinere în dreptul R.P.R., p. 110; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 290-291; I.P. F i l i p e s c u , A.I.
F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 501; idem, Unele probleme pe care le ridică reglementarea obligaţiei legale de întreţinere a
părinţilor faţă de copiii lor minori în dreptul socialist român, J.N. nr. 8/1966,
p. 60-63.
2
A se vedea: T.R. P o p e s c u , Caracterul reciproc al obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori, L.P. nr. 10/1958, p.
15-22; idem, Dreptul familiei, vol. II, p. 245 şi urm.; Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 244-245; I. D o g a r u , op. cit., p. 170-176.
3
A se vedea, în acest sens, I. D o g a r u , op. cit., p. 175-176.
realizează venituri din munca sa. Ca urmare, reciprocitatea obligaţiei de întreţinere
dintre părinţi şi copii capătă un contur mai pronunţat tocmai pentru că şi copilul
îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a fi obligat la întreţinere, şi nu pentru că
ar fi vorba de o obligaţie distinctă.
Reciprocitatea obligaţiei îşi are izvorul în lege, ca urmare, şi copilul are obligaţia
de a contribui la întreţinerea părintelui său aflat la nevoie, fără a se putea apăra cu
considerente de apreciere subiectivă asupra modului în care părintele l-a întreţinut cât
timp a fost minor1.
În măsura în care minorul însuşi, după împlinirea vârstei de 16 ani, realizează
câştiguri din muncă, el nu mai este considerat în nevoie şi pierde dreptul la întreţinere
din partea părinţilor săi. Mai mult, poate fi chiar obligat la întreţinere în favoarea
părinţilor, dacă aceştia sunt în nevoie2.
În cazul copiilor minori, debitori ai obligaţiei de întreţinere sunt părinţii, indiferent că
aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Referitor la copilul din căsătorie, problema întreţinerii se pune doar când relaţiile
de familie sunt compromise, iar părinţii sunt despărţiţi în fapt sau chiar divorţaţi. În
aceste cazuri, părintele la care nu locuieşte minorul sau căruia nu i-a fost încredinţat
spre creştere şi educare, îşi va îndeplini obligaţia de întreţinere prin plata unei sume
de bani, în limitele stabilite de art. 94 alin. (3) C.fam.
Părintele din afara căsătoriei3 va datora întreţinere numai dacă s-a stabilit filiaţia
faţă de el4. Odată cu acţiunea pentru stabilirea paternităţii faţă de tatăl din afara
căsătoriei se poate cere şi pensie de întreţinere pe seama copilului minor, numai că, în
acest caz, ea devine exigibilă la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a stabilit
paternitatea5. Data de la care pensia se acordă, în cazul admiterii acţiunii de stabilire a
paternităţii din afara căsătoriei, este data introducerii acţiunii.
Dacă, prin cererea de stabilire a paternităţii, ca şi prin cea de divorţ, cazurile fiind
similare, nu s-a solicitat pensia de întreţinere, instanţa se va pronunţa din oficiu şi

1
T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 57/1990, Dreptul nr. 3/1992, p. 68.
2
A se vedea, în acelaşi sens, I. D o g a r u , op. cit., p. 201-203.
3
Conform actualei reglementări cuprinse de Codul familiei, copilul din afara căsătoriei este asimilat în drepturi cu copilul din
căsătorie. Sub regimul Codului civil, copilul natural era considerat cu desăvârşire străin de tatăl său, chiar dacă a fost recunoscut
de acesta, el având dreptul la alimente doar faţă de mamă şi numai dacă raportul de filiaţie a fost stabilit într-unul din modurile
autorizate de lege (C. H a m a n g i u ş.a., op. cit., vol. I, p. 348-349).
4
A se vedea Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 189; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1567/1957, Repertoriu I, p. 63.
5
A se vedea D. R i z e a n u , L. Bogdanovici, Despre unele particularităţi ale obligaţiei de întreţinere în cadrul acţiunii de
stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei, J.N. nr. 10/1964, p. 709.
asupra acesteia, acordând-o, când este cazul, tot de la data introducerii acţiunii1.
În cazul în care părinţii minorului, ca primii care datorează întreţinere, din cauze
independente de voinţa lor, nu dispun de mijloace materiale sau acestea sunt insufi-
ciente, bunicii pot fi obligaţi la întreţinerea minorilor sau alte persoane, conform
ordinii de prioritate stabilite de art. 89 C.fam.2
Pentru copilul adoptat, debitor al obligaţiei de întreţinere este adoptatorul, şi nu
părinţii fireşti, afară de cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adopta-
tului, când ambii sunt ţinuţi a presta întreţinere copilului minor.
Întrucât, în urma adopţiei, rudeniei fireşti i se substituie rudenia civilă, obligaţia de
întreţinere între adoptat şi rudele sale fireşti încetează şi ia naştere o nouă obligaţie
între adoptat şi rudele sale din adopţie. Obligaţia are aceleaşi caractere şi funcţio-
nează în aceleaşi condiţii, ca aceea dintre părinţii fireşti şi copii.
La desfacerea adopţiei sau în cazul nulităţii acesteia, părinţii fireşti ai copilului
redobândesc drepturile şi obligaţiile părinteşti, deci şi obligaţia de întreţinere.
Părintele decăzut din drepturile părinteşti este, de asemenea, obligat a presta
întreţinerea copilului minor, precum şi adoptatorul decăzut din drepturile părinteşti.
Situaţia este aceeaşi şi în cazul părintelui pus sub interdicţie3.
2.3.2. Copiii minori cu regim asemănător celui al descendenţilor
A) Minorul la a cărui întreţinere a contribuit soţul părintelui firesc
Potrivit art. 87 alin. (1) C.fam., „Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului
celuilalt soţ este obligat să continue a da întreţinere copilului, cât timp acesta este
minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie”.
Din analiza prevederilor legale rezultă că, în acest caz, obligaţia de întreţinere
prezintă următoarele caracteristici:
- este concepută ca o continuare a contribuţiei pe care soţul părintelui firesc a
prestat-o copilului minor până atunci;
- această obligaţie are un caracter subsidiar, întrucât soţul părintelui firesc este obligat
numai dacă părinţii fireşti ai copilului au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie4;

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1556/1976, C.D. 1976, p. 175; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 749/1978, R.R.D.
nr. 1/1979, p. 54. Practica mai veche, chiar a Tribunalului Suprem, era în sensul că, în cazul acordării pensiei din oficiu, data
de la care se acordă este aceea a pronunţării hotărârii, şi nu cea a introducerii acţiunii (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.
92/1963, C.D. 1963, p. 150).
2
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1812/1991, Dreptul nr. 5/1992, p. 87.
3
A se vedea E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 176.
4
T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 672/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1990, p. 44-45.
- obligaţia este datorată numai până la majoratul copilului, după această dată el pierde
dreptul la întreţinere, chiar dacă îndeplineşte condiţiile generale cerute de lege pentru
a primi întreţinere;
- dispoziţiile legale care instituie această obligaţie au un caracter imperativ, instanţa
neputând refuza acordarea pensiei, cât timp condiţiile prevăzute de lege sunt
îndeplinite;
- în cazul în care copilul minor a fost întreţinut cel puţin 10 ani de către soţul părin-
telui său firesc, şi acesta din urmă este îndreptăţit la întreţinere, în condiţiile alin. (2)
al art. 87 C.fam., obligaţia devenind reciprocă1.
Referitor la această categorie de minori şi la obligaţia analizată mai sus, două sunt
problemele care s-au ridicat în literatura juridică.
Prima problemă a fost aceea dacă obligaţia de întreţinere a acestui copil subzistă faţă
de părintele său vitreg şi în cazul în care acesta are copii fireşti2.
Soluţia pe care o considerăm logică este aceea care are în vedere faptul că obligaţia
copilului vitreg este una facultativă [art. 87 alin. (2) C.fam. prevede că el „va putea fi
obligat să dea întreţinere …”] şi subsidiară. Ca urmare, într-un astfel de caz, instanţa
va putea obliga la întreţinere pe copilul vitreg, însă numai atunci când copilul firesc
nu are mijloace sau acestea nu sunt îndestulătoare pentru a acoperi nevoile părintelui
său firesc3.
A doua problemă discutată a fost aceea dacă în calculul celor 10 ani în care copilul
vitreg a fost întreţinut de părintele vitreg trebuie sau nu luat în considerare şi timpul
cât părintele vitreg a contribuit numai la întreţinerea copilului, înainte ca părinţii săi
fireşti să fi murit, să fi dispărut sau să fi ajuns în nevoie.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că la calculul celor 10 ani trebuie luată în consi-
derare numai perioada în care părintele vitreg a întreţinut singur minorul, numai
pentru această perioadă întreţinerea constituind o obligaţie imperativă de natură a da
naştere şi unui drept corelativ, acela de a primi la rândul său întreţinere. Pentru
perioada anterioară decesului sau dispariţiei părinţilor fireşti, întreţinerea prestată

1
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 508; I. D o g a r u , op. cit., p. 188-190.
2
Prima opinie este aceea că cele două obligaţii sunt similare, copilul vitreg şi copilul firesc putând fi obligaţi concomitent la
întreţinere (N. Şchiopu , P.Gh. Armaşu, nota I la decizia civilă
nr. 44/1981 a Trib. jud. Dolj, R.R.D. nr. 12/1981, p. 71-72), iar a doua, aceea că părintele care are şi copii fireşti trebuie să ceară
întreţinere în primul rând de la aceştia (I. D o g a r u , op. cit., p. 57).
3
A se vedea: A. I o n a ş c u , Rudenia …, op. cit., p. 261; T.R. P o p e s c u , op. cit., vol. II, p. 212.
trebuie privită ca o facultate a debitorului şi ca o liberalitate făcută minorului1.
B) Minorul îndreptăţit la întreţinere în baza art. 96 C.fam.
Articolul 96 C.fam. prevede că „(1) Moştenitorul persoanei care a fost obligată la
întreţinerea unui minor sau i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală, este ţinut, în
măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului
au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este
minor. (2) În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare
dintre ei contribuind proporţional cu valoarea bunurilor moştenite”.
Caracteristicile acestei obligaţii sunt următoarele:
- debitorul obligaţiei este moştenitorul sau moştenitorii universali sau cu titlu uni-
versal ai celui care a avut obligaţia legală de întreţinere sau care a acordat întreţinere
minorului fără a avea această obligaţie;
- obligaţia există numai în măsura valorii bunurilor moştenite;
- obligaţia are un caracter subsidiar, existând numai dacă părinţii minorului au murit,
sunt dispăruţi sau în nevoie;
- obligaţia există numai pe timpul minorităţii copilului;
- în cazul mai multor moştenitori, obligaţia este solidară;
- obligaţia are caracter imperativ.
C) Copilul major aflat în continuarea studiilor
Din dispoziţia art. 86 alin. (3) C.fam., conform căreia „Descendentul, cât timp este
minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află”, rezultă, per
a contrario, că descendentul major este îndreptăţit la întreţinere, numai dacă se află în
nevoie din cauza incapacităţii de a munci.
Această interpretare a fost însă înlăturată de Tribunalul Suprem care, prin Deciziile
de îndrumare nr. 2/19712 şi nr. 2/19733, a statuat că, prin incapacitate de muncă
trebuie înţeleasă şi o „incapacitate care derivă din satisfacerea unor cerinţe de ordin
social”, cum ar fi urmarea unei forme de învăţământ sau pregătire profesională. Ca
urmare, instanţa supremă a decis, la acea dată, iar practica avea să îmbrăţişeze această
opinie4, că, indiferent de alte condiţii, descendentul major aflat în continuarea
1
A se vedea V.S. P r e l i p c e a n u , notă II la decizia civilă nr. 44/1981 a Trib. jud. Dolj şi decizia nr. 498/1980 a Trib. jud.
Dâmboviţa, citate supra.
2
C.D. 1971, p. 13-16.
3
C.D. 1973, p. 10.
4
T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 990/1992, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1992, p. 61-62; C.S.J, secţia civilă,
decizia nr. 1526/1992, în V. B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept ..., p. 216; T.M.B., secţia a II-a civilă, decizia nr. 356/1991, în
studiilor1 este îndreptăţit la întreţinere din partea părinţilor săi, însă numai până la
vârsta de 25 de ani2.
Fără a contrazice concluzia impusă de decizia de îndrumare citată, aceea de a se
acorda pensie şi după împlinirea vârstei de 18 ani pentru continuarea studiilor, arătăm
numai că motivarea acesteia produce confuzie între noţiunea de incapacitate de
muncă şi imposibilitate de a munci şi, că, deşi justificată moral şi social, această
obligaţie nu are fundament juridic3. De lege lata, singura dispoziţie legală care, prin
analogie, ar putea duce la concluzia că părintele este obligat la întreţinerea copilului
său major aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 25 de ani, este cea cuprinsă
în art. 51 alin. (2) din Legea nr. 272/2004. Acesta prevede că: „La cererea tânărului,
exprimată după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continuă studiile
într-o formă de învăţământ de zi, protecţia specială se acordă, în condiţiile legii, pe
toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani.” Dacă statul
oferă o astfel de protecţie copiilor lipsiţi de ocrotire părintească, cu atât mai mult
părinţii au această obligaţie faţă de copiii lor. De lege ferenda, considerăm că se
impune adoptarea unui text legal în acest sens.
3.4. Obligaţia de întreţinere între adoptator şi adoptat
În cazul adopţiei, rudenia firească încetează, fiind înlocuită cu cea civilă, iar
drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt preluate de adoptator, respectiv adoptatori.
Ca urmare, obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptatori este supusă, prin
asimilare, regulilor privind întreţinerea dintre părinţi şi copii.
După desfiinţarea adopţiei, fostul adoptator nu mai poate fi obligat să asigure
întreţinere fostului adoptat, aşa cum prevedea anterior art. 83 C.fam. (abrogat prin
Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997).
2.4. Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, între străbunici
şi strănepoţi
I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1991, p. 50 (obligaţia de întreţinere a copilului major aflat în continuarea studiilor îşi are
fundamentul în art. 101 C.fam., care cuprinde atât un aspect nepatrimonial, cât şi unul patrimonial, părinţii fiind obligaţi să
asigure educarea şi învăţătura copilului).
1
Sub aspectul obligaţiei de întreţinere, este indiferent dacă este vorba de un institut de învăţământ particular sau de stat, atâta
timp cât ceea ce se solicită prin acţiune nu este taxa pentru frecventarea unui institut particular şi, deci, nu se depăşeşte cuantumul
unei pensii de întreţinere în condiţiile prevăzute de lege (T.M.B., secţia a IV-a civilă, sentinţa nr. 535/1991, în I. M i h u ţ ă ,
Culegere … pe anul 1991, p. 52; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 900/1992 şi nr. 1577/1992, în I. M i h u ţ ă , Culegere …
pe anul 1992, p. 62-64.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 877/1989, Dreptul nr. 3/1990, p. 67. Considerentele invocate în decizie subzistă şi în
prezent, iar trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 3/1970 urmează a fi considerate ca fiind făcute la dispoziţiile Legii nr. 272/2004, care,
în art. 51 alin. (2), face vorbire despre protecţia specială a tânărului aflat în continuarea studiilor, dar fără a depăşi vârsta de 26 de
ani.
3
Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea Al. B a c a c i , Raporturile …, op. cit., p. 201 şi urm.
Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi există în con-
diţiile stabilite de art. 86 alin. (1) şi art. 89 C.fam. Obligaţia de întreţinere a nepoţilor
şi strănepoţilor de către bunici şi străbunici are un caracter subsidiar faţă de aceea a
părinţilor, în sensul că ei sunt ţinuţi la prestarea întreţinerii numai dacă părinţii sunt
incapabili de muncă sau în imposibilitate de a munci1. Instanţa trebuie să ţină seama,
la stabilirea cuantumului întreţinerii, de faptul că bunicii materni sunt ţinuţi la plata
întreţinerii în aceeaşi măsură ca şi cei paterni2.
2.5. Obligaţia de întreţinere între fraţi şi surori
Între aceste categorii de rude colaterale există obligaţia de întreţinere, indiferent că
sunt rezultaţi din căsătorie, din afara ei sau din adopţie.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Există obligaţia de întreţinere între foştii soţi? În ce condiţii şi în ce ordine
îşi datorează foştii soţi întreţinere?
2. În ce condiţii descendentul major are drept la întreţinere?
3. Descendentul minor poate fi obligat să plătească o contribuţie de
întreţinere părinţilor săi?
4. În ce constă obiectul obligaţiei de întreţinere?

Bibliografie:
1.Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2006.
2.I.P. Filipescu, A.I.Filipescu,Tratat de dreptul familiei, Editura All
Beck, Bucureşti, ed. a VII-a

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2108/1975, C.D. 1975, p. 162; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 617/1990, în I.
M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1990, p. 39 (tatăl îşi satisface serviciul militar); T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 412/1990,
idem, p. 40 (pentru situaţia când părintele este student la cursuri de zi); T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1555/1990, idem,
p. 40-41 (pentru situaţia în care părintele nu lucrează şi nici nu poate fi găsit la domiciliul său); T.M.B., secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 1437/1992, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1992, p. 65-66.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2188/1977, C.D. 1977, p. 119.
Cursul XIII

Obiective: Trasarea cadrului instituţional de ocrotire a copilului, cu accent pe


înţelegerea principiilor din legislaţia internă şi internaţională care guvernează materia.

Cuvinte cheie: ocrotire părintească, drepturile părinţilor, drepturile copilului,


măsuri de protecţie specială.

Rezumat: Ocrotire părintească desemnează totalitatea drepturilor


şi obligaţiilor acordate de lege părinţilor pentru a asigura creşterea
şi educarea copiilor. În cadrul acestui capitol se analizează şi
drepturile copiilor şi cele ale părinţilor, dar şi măsurile de protecţie
ce pot fi luate faţă de copii lipsiţi de ocrotire părintească sau cu
ocrotire necorespunzătoare.

Capitolul XIII
Ocrotirea părintească
Secţiunea I. Noţiunea ocrotirii părinteşti
Prin noţiunea de ocrotire părintească se desemnează totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor acordate de lege părinţilor pentru a asigura creşterea şi educarea
copiilor. Instituţia ocrotirii părinteşti este tratată în Titlul III, capitolul I, secţiunea I
din Codul familiei sub denumirea de „Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii
minori”, care se completează cu dispoziţiile Legii privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, nr. 272/2004. Potrivit legislaţiei actuale, în privinţa ocrotirii
copilului drepturile sunt recunoscute deopotrivă ambilor părinţi, indiferent dacă acel
copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Studierea ocrotirii părinteşti presupune, în primul rând, definirea noţiunii de copil.
Conform art.1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989, prin copil se înţelege orice fiinţă
umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile
copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă.
Se observă deci că între noţiunile de copil şi minor nu există identitate, cea din
urmă fiind mai cuprinzătoare1.
Legislaţia română nu cuprinde o terminologie unitară, ci se folosesc alternativ (fără
nicio justificare) noţiunile de minor, copil sau copil minor, diversitatea provenind în
primul rând din numărul mare de acte normative care nu au fost corelate între ele. De
lege ferenda s-ar impune unificarea terminologică pentru a se putea delimita clar
domeniul de aplicare al ocrotirii părinteşti şi al protecţiei alternative.

Secţiunea a II-a. Principiile ocrotirii părinteşti


2.1. Exercitarea ocrotirii părinteşti numai în interesul minorului
Acest principiu rezultă din textul art. 97 alin. (2) C.fam. care prevede că părinţii
trebuie să-şi exercite drepturile părinteşti „numai în interesul copiilor”. Prin interes al
copilului legiuitorul desemnează, pe de o parte, un interes social, superior, conform
căruia părinţii au obligaţia să crească şi să educe copilul, în conformitate cu regulile
şi principiile generale ale societăţii2, iar, pe de altă parte, un interes personal concret
al minorului, în acest sens părinţii având obligaţia de a se îngriji de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, dar şi de educarea şi pregătirea profesională potrivit cu
însuşirile sale.
2.3. Principiul independenţei patrimoniale dintre copil şi părinte
Acest principiu rezultă din prevederile art.106 C.fam., potrivit cărora „părintele nu
1
În acelaşi sens, a se vedea T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor în care poate fi instituită tutela copilului în
reglementarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Dreptul nr. 3/2005, p. 53-54.
2
A se vedea: V.D. Z l ă t e s c u , Dreptul familiei şi ocrotirea minorilor, R.R.D. nr. 9/1979, p. 6-7; A. I o n a ş c u ş.a., op. cit., p.
174.
are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui în
afară de dreptul la moştenire şi întreţinere”. În lumina acestei prevederi legale cele
două patrimonii, ale părinţilor şi ale copilului nu se contopesc, ele fiind entităţi
juridice distincte. Administrarea bunurilor copilului de către părinţii săi, potrivit art.
105 C.fam., trebuie să se facă cu respectarea acestui principiu, care este în măsură să
apere interesele patrimoniale ale copilului minor1.
2.4. Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti
Egalitatea părinţilor în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, este reflectarea
principiului constituţional al egalităţii pe toate planurile dintre bărbat şi femeie, el
fiind concretizat prin mai multe texte ale Codul familiei.
2.5. Asimilarea deplină a copilului din afara căsătoriei cu copilul
din căsătorie
Aşa cum deja am subliniat, în actuala redactare, Codul familiei asimilează deplin
copilul din afara căsătoriei cu cel din căsătorie.
Articolul 63 C.fam. prevede: „copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost
stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are faţă de părinte şi
rudele acestuia aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie”. Se dă
astfel expresie principiului constituţional al egalităţii persoanelor şi se ocroteşte, încă
o dată, interesul copilului.

Secţiunea a III-a. Drepturile şi îndatoririle părinteşti


3.1. Drepturi şi îndatoriri privitoare la persoana copilului
Ocrotirea părintească fiind concepută să servească în exclusivitate interesele copi-
lului minor, de a fi crescut şi educat în bune condiţiuni, are un cuprins în care preva-
lează, pe de o parte, îndatoririle, drepturile fiind recunoscute numai în măsura în care
sunt necesare îndeplinirii îndatoririlor, iar, pe de altă parte, prevalează drepturile şi
îndatoririle la persoana copilului, faţă de cele privitoare la bunurile sale.
3.1.1. Dreptul de a stabili locuinţa copilului şi de a-l ţine
Îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor părinteşti precum şi exercitarea dreptu-
rilor acestora cu privire la persoana copilului minor nu se pot realiza decât dacă

1
Anterior adoptării Codului familiei, potrivit dispoziţiilor Codului civil, părinţii aveau, aşa cum am mai arătat, dreptul de
uzufruct şi folosinţa legală asupra averii copilului lor, a se vedea
C. H a m a n g i u ş.a., op. cit., p. 372.
copilul minor locuieşte împreună cu părinţii săi. Potrivit art. 100 alin. (1) C.fam.
„copilul minor locuieşte la părinţii săi”, iar art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954
statorniceşte că domiciliul copilului minor este la părinţii săi.
Acestui drept al părinţilor i se pot aduce limitări atunci când este exercitat contrar
intereselor minorului. Astfel, potrivit art. 102 C.fam., dacă minorul a împlinit vârsta
de 14 ani, poate solicita autorităţii tutelare să-i încuviinţeze o locuinţă deosebită de a
părinţilor săi, cu condiţia ca aceasta să fie în interesul desăvârşirii învăţăturii şi a
pregătirii sale profesionale. Desigur, astfel de situaţii sunt cu totul de excepţie, pentru
adoptarea unor atare măsuri, autoritatea tutelară şi instanţa de judecată trebuind să
analizeze cu mult discernământ întregul complex de factori pentru a hotărî numai în
scopul avut în vedere de legiuitor şi în interesul copilului.
Lipsirea de libertate sau răpirea unui minor este sancţionată şi de Codul penal cu
închisoarea, fiind infracţiune [art. 189 alin. (2) C.pen.].
3.1.2. Dreptul de îndrumare a copilului minor
Dreptul de îndrumare constă în facultatea pe care părinţii o au de a orienta actele
copilului, de a decide potrivit legii cu privire la tot ce vizează creşterea şi educarea sa,
sănătatea, dezvoltarea fizică, învăţătura şi pregătirea sa profesională1. Acest drept este
corelativ îndatoririi de a creşte copilul. Fără să putem face o enumerare completă a
atributelor părinteşti în exercitarea acestui drept, amintim, exemplificativ, că el se
realizează prin: facultatea de a hotărî felul învăţăturii şi pregătirii profesionale;
dreptul de a orienta contactele şi anturajul copilului minor etc. Toate atributele în
acest sens trebuie exercitate conform cu legislaţia în vigoare şi cu respectarea
interesului copilului2.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviinţarea instanţei judecă-
toreşti de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale.
3.1.3. Dreptul de a avea legături personale cu copilul şi de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia
În anumite situaţii legea recunoaşte părintelui la care nu se află copilul dreptul de a
păstra legături personale cu acesta, precum şi dreptul de a veghea la creşterea, educa-
rea, învăţătura şi pregătirea sa profesională [de exemplu, în caz de divorţ, conform
art. 43 alin. (3) C.fam.]. În cazul în care părintele este împiedicat de către celălalt în
1
A se vedea M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 221.
2
Astfel, de exemplu, copilul nu ar putea fi îndrumat şi integrat unui cult religios interzis de lege.
exerciţiul acestui drept, el se poate adresa instanţei judecătoreşti care va stabili prin
hotărâre judecătorească modalităţile concrete de exercitare a acestui drept, obligatorii
pentru părintele la care se află copilul1.
Doctrina şi practica judiciară au oscilat în a recunoaşte dreptul bunicilor sau al
altor rude apropiate de a întreţine legături personale cu copilul minor, întrucât acest
drept nu este prevăzut în mod expres de lege2, însă Tribunalul Suprem3 pe bună drep-
tate a judecat în sensul recunoaşterii dreptului bunicilor în acest sens.
Relaţiile personale se pot realiza prin:
- întâlniri ale copilului cu părintele ori cu alte persoane ce au dreptul la relaţii perso-
nale cu copilul;
- vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
- găzduirea copilului pe o perioadă determinată;
- corespondenţă ori altă formă de comunicare;
- transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane ce au
dreptul la relaţii personale;
- transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări
medicale sau şcolare.
.
3.1.4. Dreptul părintelui de a consimţi la adopţia copilului
Consimţământul părintelui firesc reprezintă o condiţie de fond pentru încuviinţarea
adopţiei conform art.11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 273/2004. Chiar părintele decă-
zut din drepturile părinteşti sau căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului lui.
3.1.5. Dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinţa
actele juridice
Deşi în literatura juridică4 acest drept a fost socotit ca privind numai bunurile
copilului minor, cum pare a rezulta din prevederile art. 43 alin. (2) şi art. 104 alin. (3)
1
A se vedea, în acest sens: Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 20/1964, C.D. 1964,
p. 30-41; O. P o p a , P. P a n d r e a , Exerciţiul dreptului unui părinte de a avea legături personale cu minorul care nu i-a fost
încredinţat spre creştere şi educare cu ocazia divorţului, J.N.
nr. 12/1965, p. 112-116; V.Gr. Z v i c u , Unele consideraţii referitoare la dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul
său minor, R.R.D. nr. 7/1982, p. 45-47; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1884/1979, C.D. 1979, p. 167; Trib. jud.
Maramureş, decizia civilă nr. 200/1978, R.R.D. nr. 4/1979, p. 59; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 320/1994, C.D. 1994, p. 76-78.
2
Trib. pop. rai. Lugoj, secţia civilă, decizia nr. 65/1966 cu notă aprobativă de S. B o n a şi notă critică de V. L ă z ă r e s c u ,
R.R.D. nr. 6/1967, p. 141-144.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 198/1982, R.R.D. nr. 10/1982, p. 59-60. Pentru discuţie cu privire la o atare soluţie, a
se vedea şi T. P o p , D. R a d u , notă la decizia nr. 831/1980 a T.M.B., secţia a IV-a civilă, R.R.D. nr. 1/1981, p. 49-54.
4
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 170; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 330.
C.fam., în ceea ce ne priveşte, întrucât dreptul de reprezentare vizează voinţa sau
consimţământul părţii care se obligă într-un act juridic, elemente care ţin de persoană
şi nu de patrimoniul ei, credem că acest drept trebuie cuprins între cele privitoare la
persoana copilului minor.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este lipsit de capacitate de exerciţiu şi
va fi reprezentat în actele civile de părinţii săi. După împlinirea vârstei de 14 ani el îşi
exercită singur drepturile şi obligaţiile însă cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor
[art. 105 alin. (1) şi (2) C.fam.].
3.1.6. Îndatorirea de a creşte copilul
Această îndatorire a părinţilor îşi are izvorul legislativ în prevederile art. 101 alin.
(2) C.fam., potrivit cărora „ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia,
potrivit cu însuşirile lui”.
În conţinutul noţiunii de creştere a copilului este cuprins un complex de activităţi pe
care în parte le aminteşte şi legiuitorul în textul citat mai sus, anume: îngrijirea sănă-
tăţii şi a dezvoltării fizice a minorului; educarea lui şi îndrumarea către satisfacerea
obligativităţii şcolare; asigurarea pregătirii sale profesionale potrivit aptitudinilor pe
care le are; supravegherea şi îndrumarea lui. Creşterea şi educarea copilului minor
trebuie să se facă în conformitate cu interesele generale ale societăţii şi cu ordinea de
drept.
3.1.7. Îndatorirea de a întreţine copilul
Obligaţia de întreţinere se datorează, conform art. 86 alin. (2) C.fam., numai în
condiţiile în care creditorul obligaţiei se află în nevoie, datorită incapacităţii de a
munci, iar debitorul dispune de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei.
Ambii părinţi sunt obligaţi la întreţinerea copilului lor, indiferent dacă acesta este
din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
3.2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile copilului
Astfel cum rezultă din prevederile art. 105 alin. (3) C.fam., în ceea ce priveşte
administrarea bunurilor copilului minor, părinţii sunt supuşi aceluiaşi regim juridic ca
tutorele, cu excepţia faptului că nu trebuie să întocmească inventarul prevăzut de art.
126 C.fam.
3.2.1. Dreptul şi îndatorirea de administrare a bunurilor copilului
Articolul 105 alin. (1) C.fam. consacră dreptul şi îndatorirea părinţilor de a
administra bunurile copilului minor, sensul conferit noţiunii de administrare având
însă o semnificaţie ce excede actelor de administrare propriu-zise, cuprinzând şi
actele de conservare, precum şi, uneori, chiar acte de dispoziţie1.
A) Administrarea bunurilor copilului mai mic de 14 ani
O primă categorie de acte pe care părinţii sunt îndrituiţi să le facă, sunt actele de
conservare, ca cele necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru evitarea stingerii
lui şi care comportă cheltuieli reduse, raportate la valoarea dreptului astfel conservat2.
Principala categorie de acte înfăptuite de părinţi sunt actele de administrare
propriu-zise, cum sunt cele destinate să permită folosirea unui bun sau întrebuinţarea
veniturilor ce bunul produce sau a sumelor la care minorul are dreptul3.
Părinţii sunt îndreptăţiţi şi chiar obligaţi să facă şi unele acte de dispoziţie sau unele
asimilate acestora4.
Părinţilor le este interzis a efectua acte juridice care sunt de natură să pericliteze
interesele minorului sau care sunt considerate de lege ca deosebit de păgubitoare sau
grave pentru minor [art. 128-129 şi art. 105 alin. (3) C.fam.].
B) Actele minorului care a împlinit 14 ani
Minorul care a împlinit 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă şi, potrivit art.
105 alin. (2) C.fam., îşi exercită singur drepturile şi obligaţiile, cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.
În practica judiciară s-a decis totuşi că minorul poate face singur, fără prealabilă
încuviinţare, acte de conservare, precum şi acte de administrare patrimonială, dar
numai în măsura în care acestea nu-i produc o leziune5.
C) Dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe copil sau de a-i încuviinţa actele
Deşi acest drept, astfel cum am arătat, se referă la persoana minorului, voinţa şi
consimţământul acestuia urmează a fi suplinite, evident, şi în cazul actelor juridice
privitoare la bunurile minorului.
Secţiunea a IV-a. Drepturile copilului
Prin adoptarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
1
A se vedea M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 227.
2
A se vedea T.R. I o n a ş c u , Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect patrimonial a lipsei şi a
restrângerii acestei capacităţi, în lumina recentei legislaţii a R.P.R., S.C.J. nr. 1/1956, p. 72 şi urm.
3
A se vedea E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 229.
4
Ibidem, p. 230-231.
5
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1349/1972, Repertoriu III, p. 60.
copilului, ocrotirea părintească trebuie privită ca un mijloc de realizare a interesului
copilului.
Noua lege prevede că interesul superior al copilului trebuie respectat, inclusiv în
legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi
legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.
Acelaşi principiu va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii între-
prinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în
cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
Copiii care se bucură de protecţia şi de drepturile consacrate prin această lege sunt:
a) copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;
b) copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;
c) copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;
d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile legii
privind statutul şi regimul refugiaţilor în România;
e) copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate
de autorităţile publice române competente.
Garantarea drepturilor copilului trebuie să aibă în vedere următoarele principii:
a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
c) responsabilizarea părinţilor;
d) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi
parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate;
e) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;
f) respectarea demnităţii copilului;
g) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta
şi de gradul său de maturitate;
h) asigurarea stabilităţii şi continuităţii, în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului,
ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării
unei măsuri de protecţie;
i) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
j) asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;
k) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie
cu ansamblul reglementărilor din această materie.
Conform art. 29 din Legea nr. 272/2004 copilul are dreptul să depună singur plân-
geri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale, sens în care va fi informat
asupra drepturilor şi a modalităţilor de exercitare.
Drepturile copilului, aşa cum rezultă ele din Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile
copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată, şi cum au fost
preluate în Legea nr. 272/2004 sunt cele pe care le vom prezenta în continuare.
4.1. Dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii
Acesta include dreptul copilului la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă
este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia.
Pentru ca acest drept să se realizeze, Legea nr. 272/2004 prevede o serie de măsuri ce
trebuie luate în unităţile sanitare ce au în structură secţii de nou-născuţi şi pediatrie,
de către medicii ce asistă o naştere în spitale sau în afara acestora, în legătură cu
copilul părăsit de mamă în spital sau găsit abandonat în orice alte condiţii. Măsurile
legale urmăresc identificarea părinţilor pentru ca niciun copil să nu fie lipsit de
identitate (art. 9-13 din Legea nr. 272/2004).
4.2. Dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi
familiale (art. 22 din Legea nr. 272/2004)
Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private
şi familiale.
Participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor
programe audiovizuale se poate face numai cu consimţământul scris al acestuia şi al
părinţilor sau, după caz, al altui reprezentant legal.
4.3. Dreptul la libertatea de exprimare
Acest drept permite copilului să caute, să primească şi să difuzeze orice informaţie
ce vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi morale ori sănătatea sa.
Corelativ acestui drept, părinţii au obligaţia de a le asigura informaţii, explicaţii şi
sfaturi, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate, precum şi de a le permite să-şi
exprime punctul de vedere, ideile şi opiniile.
Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra
oricărei probleme care îl priveşte.
4.4. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie
Copilul care a împlinit 16 ani are dreptul de a-şi alege singur religia. Până la
această vârstă, părinţii îndrumă copilul în alegerea unei religii, potrivit cu propriile lor
convingeri şi cu vârsta şi maturitatea copilului, fără a-l putea obliga să adere la o
anumită religie sau un cult religios. Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi
schimbată fără consimţământul acestuia.
Persoanelor care au obligaţia legală de a acorda copilului protecţie specială le este
interzis să influenţeze convingerile religioase ale copilului.
4.5. Libertatea de asociere
Acest drept vizează asocierea în structuri formale şi informale, libertatea de întru-
nire paşnică, iar autorităţile publice şi instituţiile de învăţământ au obligaţia să asigure
exercitarea acestui drept.
4.6. Dreptul la identitate etnică
Acest drept are în vedere copiii aparţinând minorităţilor naţionale, etnice, reli-
gioase sau lingvistice şi presupune dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea
apartenenţei sale şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membrii ai
comunităţii din care face parte.
4.7. Dreptul la respectarea personalităţii sale
Respectarea personalităţii şi individualităţii copilului presupune interzicerea pedep-
selor fizice, a tratamentelor umilitoare sau degradante.
Măsurile disciplinare trebuie stabilite în acord cu demnitatea copilului, nefiind
permise sub niciun motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu
dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională a copilului.
4.8. Dreptul la un mediu familial
Pentru realizarea acestui drept, părinţii pot fi informaţi, asistaţi în vederea creşterii,
îngrijirii şi educării copiilor lor. Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea
copiilor lor.
Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică,
mintală, spirituală, morală şi socială. În acest scop, părinţii sunt obligaţi să supra-
vegheze copilul, să coopereze cu el, să îi respecte viaţa intimă şi demnitatea, să-l
informeze şi să ţină cont de opinia lui în actele ce l-ar putea afecta, să întreprindă
toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor.
Copilul nu poate fi separat de părinţii săi împotriva voinţei acestora, cu excepţia
cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi
numai dacă este în interesul superior al copilului.
4.9. Dreptul la un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mintală,
spirituală, morală şi socială
Asigurarea acestui drept revine, în primul rând, părinţilor şi apoi comunităţii locale
şi statului. El include: dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate, accesul la
servicii medicale, dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale, în
funcţie de resursele şi de situaţia în care se află copilul şi persoanele în întreţinerea
cărora se găseşte.
Părinţii sunt obligaţi să solicite, la nevoie, asistenţă medicală sau sprijinul autorită-
ţilor competente.
Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale.
4.10. Dreptul la educaţie
Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea aptitudinilor
şi personalităţii sale. Părinţii au cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei, dar şi
obligaţia de a asigura frecventarea şcolii. Copilul care a împlinit 14 ani îşi poate
schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale, cu încuviinţarea instanţei
judecătoreşti.
Conform acestui drept, copilului trebuie să i se asigure timp suficient pentru odihnă
şi vacanţă, să participe liber la activităţi recreative proprii vârstei sale şi la activităţile
culturale, artistice şi sportive ale comunităţii.

Secţiunea a V-a. Exercitarea ocrotirii părinteşti


5.1. Exercitarea ocrotirii părinteşti de către ambii părinţi
În principiu, ca o expresie a egalităţii depline între bărbat şi femeie, astfel cum art.
98 alin. (1) C.fam. prevede expres, drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la
persoana şi bunurile copilului se exercită de comun acord de către ambii părinţi.
5.1.1. Neînţelegerile dintre părinţi privitoare la exercitarea ocrotirii părinteşti
În regulă generală, dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la exercitarea drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti se prevede competenţa instanţei judecătoreşti în soluţionarea
neînţelegerilor dintre părţi.
5.2. Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte
Articolul 98 alin. (2) C.fam. precizează care sunt acele situaţii de fapt sau de drept
când exercitarea ocrotirii părinteşti, neputându-se face de către ambii părinţi, se va
face numai de către unul din ei.
5.2.1. Moartea unuia dintre părinţi
În mod obiectiv, în cazul morţii fizic constatate a unui părinte sau a morţii
declarate prin hotărâre judecătorească, ocrotirea părintească, neputându-se exercita de
către ambii părinţi, se va exercita de părintele rămas în viaţă.
5.2.2. Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti
Aşa cum rezultă din prevederile art. 109 C.fam., dacă drepturile şi îndatoririle
părinteşti sunt exercitate astfel încât este primejduită sănătatea sau dezvoltarea fizică
a copilului sau dacă educarea sau pregătirea profesională nu se fac în spiritul moralei
şi al ordinii de drept, se poate pronunţa decăderea unuia sau ambilor părinţi din
drepturile părinteşti. Decăderea din drepturile părinteşti nu stinge însă drepturile
copilului faţă de părintele său, ceea ce înseamnă că şi obligaţiile părinteşti corelative
acestor drepturi rămân în fiinţă. Se menţine astfel, potrivit art. 110 C.fam., îndatorirea
de a întreţine minorul1. Părintele îşi păstrează, potrivit art. 111 C.fam., dreptul de a
avea legături personale cu copilul, afară numai dacă prin asemenea legături creşterea,
educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi primejduite.
5.2.3. Punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi
Punerea sub interdicţie a unuia din părinţi face ca ocrotirea părintească în
totalitatea ei să fie exercitată de celălalt părinte.
5.2.4. Neputinţa, din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi de a-şi manifesta
voinţa
Textul art. 98 alin. (2) C.fam., nefăcând nicio precizare în privinţa împrejurărilor
de natură a-l pune pe unul dintre părinţi în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, în cele
ce urmează ne vom opri asupra câtorva din cazurile reţinute ca atare în doctrina şi
practica judiciară2.

A) Dispariţia unui părinte


Dispariţia unui părinte duce la imposibilitatea exercitării ocrotirii părinteşti de către
1
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 190/1964, Repertoriu II, p. 88.
2
Ibidem.
părintele dispărut, fie că acesta a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească,
fie că dispariţia este numai o stare de fapt.
B) Contrarietatea de interese dintre minor şi unul dintre părinţi
Această împrejurare nu este de natură a înlătura pe părinte de la exercitarea tuturor
drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, ci numai de la acelea în legătură cu actul care a
generat contrarietatea de interese, situaţie în care drepturile şi îndatoririle părinteşti
vor fi exercitate de celălalt părinte sau dacă şi acela este în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, instanţa judecătorească va numi un curator1.
C) Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului
Această împrejurare este reglementată distinct prin art. 152 lit. c) C.fam. potrivit
căruia „dacă din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat
să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărei acte le
încuviinţează”, instanţa judecătorească va putea numi un curator. Boala gravă şi de
lungă durată este nu numai o împrejurare care îl împiedică pe părinte să-l reprezinte
pe minor sau să-i încuviinţeze actele, ci ea este o cauză de împiedicare a exercitării
ocrotirii părinteşti în totalitatea ei2.
D) Condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate
Privarea de libertate presupune izolarea celui condamnat de societate şi de familia
sa, astfel că, pe durata executării pedepsei, în mod obiectiv ocrotirea părintească va fi
exercitată de celălalt părinte3.
5.4. Scindarea ocrotirii părinteşti
Noţiunea de scindare a ocrotirii părinteşti reuneşte cazurile în care, fie că părinţii
exercită ocrotirea în mod neegal între ei, fie că ocrotirea este exercitată în parte de
către părinţi, iar în parte de către persoana, familia sau serviciul public căruia copilul
i-a fost încredinţat spre creştere şi educare4.
Dacă, de regulă, aşa cum este şi firesc, ocrotirea părintească este exercitată de
ambii părinţi, există situaţii când, deşi părinţii sunt în viaţă, în mod obiectiv ei nu mai
pot exercita în aceeaşi măsură drepturile şi îndatoririle părinteşti. Astfel de situaţii
sunt următoarele:
a) Încredinţarea copilului la desfacerea căsătoriei
1
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1959, C.D. 1959, p. 27.
2
Ibidem.
3
Fostul Trib. reg. Braşov, decizia civilă nr. 850/1960, L.P. nr. 3/1961, p. 110.
4
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 326.
Din analiza textului art. 42 C.fam. rezultă că, în cazul desfacerii căsătoriei prin
divorţ, pot apărea două situaţii de scindare a ocrotirii părinteşti: încredinţarea
copilului unuia dintre părinţi şi încredinţarea copilului unor rude sau altor persoane
străine, ori unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat.
Potrivit art. 43 alin. (1) C.fam. părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul,
exercită în privinţa acestuia drepturile părinteşti. Celălalt părinte păstrează dreptul de
a avea legături personale cu minorul şi îndatorirea de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea lui profesională. În situaţia în care încredinţarea copilului s-a
făcut
Drepturile părintelui divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul sunt: unor rude,
unei persoane străine sau unei instituţii de ocrotire1, drepturile şi îndatoririle
prevăzute de art. 43 alin. (3) C.fam. vor reveni ambilor părinţi.
- dreptul de a avea legături personale cu minorul.
- părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul are dreptul să ceară reîncredinţarea
acestuia, fie lui, fie unui serviciu public specializat sau altor persoane.
- părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul are şi dreptul de a cere ca celălalt părinte
să fie sancţionat în situaţia în care nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător îndatoririle
ce decurg din ocrotirea părintească;
- dreptul de a consimţi la adopţie este păstrat, indiferent dacă părinţii sunt divorţaţi,
iar copilul este încredinţat unuia dintre ei.
B) Încredinţarea copilului în cazul desfiinţării căsătoriei
Întrucât în caz de declarare a nulităţii căsătoriei, potrivit art. 24 alin. (2) C.fam.,
urmează a se aplica, în privinţa copiilor minori, dispoziţiile legale din materia
divorţului, soluţiile preconizate mai sus sunt valabile şi pentru copiii rezultaţi dintr-o
căsătorie desfiinţată.
C) Încredinţarea copilului din afara căsătoriei
În cazul în care filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii
părinţi, art. 65 C.fam. prevede că încredinţarea copilului şi contribuţia părinţilor la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională, sunt guvernate
prin asemănare de dispoziţiile legale privind copilul în caz de divorţ (art. 42-44

1
Prin adoptarea Legii nr. 272/2004, acestea sunt de mai multe tipuri: servicii de tip familial şi de tip rezidenţial. Din
categoria celor din urmă fac parte: centrele de plasament, centrele de primire a copilului în regim de urgenţă şi centrele
maternale.
C.fam.).
Secţiunea a VI-a. Sancţiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a ocrotirii părinteşti
Sancţiunile care, potrivit legii, se pot aplica părinţilor pentru neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti se clasifică, fie după ramura
de drept căreia îi aparţin, în: sancţiuni de drept penal, sancţiuni de drept administrativ,
civil, ori de drept al familiei, fie după cum ele intervin pentru neîndeplinirea îndato-
ririlor cu privire la persoana copilului sau cu privire la bunurile sale1.
6.1. Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti
privitoare la persoana copilului
6.1.1. Plasamentul copilului la o persoană, o familie, un asistent maternal sau la
un serviciu de tip rezidenţial
Această măsură urmăreşte, în primul rând, ocrotirea acelor minori a căror creştere
şi educare are de suferit datorită neglijenţei şi lipsei de interes a părinţilor, dar, în
acelaşi timp, ea are şi caracterul unei sancţiuni pentru culpa părinţilor în îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti.
6.1.2. Decăderea din drepturile părinteşti
Decăderea din drepturile părinteşti, sancţiune de dreptul familiei, se poate aplica
pentru motivele prevăzute de art. 109 alin. (1) C.fam. şi anume, dacă sănătatea sau
dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor
părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor
de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se
fac conform ordinii de drept şi moralei.
Această sancţiune se poate adopta, astfel cum rezultă din textul citat, care este de
strictă interpretare, pentru abateri grave2 de la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti cu
privire la persoana minorului, dar nu şi cu privire la bunurile acestuia3. Ea se pronunţă
de instanţa judecătorească la cererea autorităţii tutelare4, citarea acesteia precum şi a
1
A se vedea: I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 331; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 582.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1697/1970, C.D. 1970, p. 196; decizia civilă nr. 421/1973, C.D. 1973, p. 272.
3
A se vedea: T. H e n t e a , Cu privire la decăderea din drepturile părinteşti, J.N. nr. 11/1964, p. 82; Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 1691/1970, C.D. 1970, p. 195-197.
4
În literatura juridică s-a exprimat şi opinia că acţiunea poate fi pornită şi de procuror (I. A l b u ş.a., Înfierea ..., op. cit., p.
217-281; V.M. C i o b a n u , Tratat ..., op. cit., p. 355-357), iar în practică, sub imperiul Legii nr. 11/1991 s-a admis această acţiune,
chiar şi în cazul în care cererea a fost formulată de o instituţie de ocrotire (T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 1844/1992, în
I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1992, p. 70-71). Pentru distincţia între decăderea din drepturile părinteşti, declararea
abandonului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti, a se vedea: M. A v r a m , C. B î r s a n , Unele
consideraţii cu referire la sancţiunile care au ca efect pierderea drepturilor părinteşti, Dreptul nr. 11/2002, p. 48-60; Al. B a c a c i ,
Precizări privind instituţia ocrotirii părinteşti, Dreptul nr. 10/2000, p. 58-61.
părinţilor copilului fiind obligatorie [art. 109 alin. (2) C.fam.].
Ca urmare a pronunţării acestei sancţiuni, părintele decade din drepturile şi îndato-
ririle ce formează conţinutul ocrotirii părinteşti, cu excepţia îndatoririi de a întreţine
copilul1 (art. 110 C.fam.) şi a dreptului de a avea legături personale cu
acesta.Legăturile personale vor fi îngăduite cu condiţia să nu se primejduiască
creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului (art. 111
C.fam.)2.
6.1.3. Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor
Articolul 1000 alin. (2) din Codul civil instituie o prezumţie relativă de culpă împo-
triva părinţilor, care sunt ţinuţi a răspunde pentru prejudiciul cauzat altor persoane de
copiii lor minori3.
Răspunderea părinţilor este o răspundere civilă delictuală, indirectă, respectiv
pentru fapta altei persoane şi intervine atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii.
Condiţiile generale ale răspunderii părinţilor sunt: existenţa prejudiciului, a faptei
ilicite a minorului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, iar condiţiile
speciale sunt: copilul să fie minor şi să aibă locuinţa la părinţii săi.
După ce s-a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii acţionează tripla prezumţie
legală referitoare la:
- fapta ilicită a părinţilor constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoa-
re a obligaţiilor privind supravegherea, educarea sau creşterea minorului;
- existenţa raportului de cauzalitate între fapta părinţilor şi fapta ilicită a minorului şi
- existenţa vinei părinţilor în neîndeplinirea obligaţiilor4.
6.1.4. Răspunderea contravenţională
Potrivit Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de
convieţuire socială a ordinii şi liniştii publice5, următoarele fapte care interesează
ocrotirea părintească sunt considerate contravenţii:
- apelarea, în mod repetat, la mila publicului, de către o persoană aptă de muncă,
precum şi determinarea unei persoane la săvârşirea unei astfel de fapte;

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 190/1964, J.N. nr. 11/1964, p. 171.
2
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3878/1996, B.J. 1996, p. 84-87.
3
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 154 şi urm.; V. L o g h i n , Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele
ilicite ale copiilor lor, L.P. nr. 6/1956, p. 668 şi urm.; I. A n g h e l , Fr. D e a k , M.P. P o p a , Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică,
1970, p. 47 şi urm.; M. E l i e s c u , Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., 1972, p. 255 şi urm.
4
A se vedea C. S t ă t e s c u , C. B î r s a n , Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 234.
5
Republicată (M. Of. nr. 387 din 18 august 2000).
- organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc – altele decât cele
autorizate potrivit legii – de natură să lezeze bunele moravuri;
- atragerea de persoane în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a
obţine foloase materiale, precum şi îndemnul sau determinarea unei persoane la
săvârşirea acestor fapte;
- servirea cu băuturi alcoolice, în localurile publice, a consumatorilor aflaţi în vădită
stare de ebrietate, precum şi a minorilor;
- alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei, a copiilor, precum şi a oricărei
alte persoane aflate în întreţinere;
- îndemnul sub orice formă a minorilor la săvârşirea de contravenţii;
- neluarea de către părinţi sau de către persoanele cărora li s-a încredinţat spre
creştere şi educare un minor în vârstă de până la 16 ani sau care au în îngrijire un
alienat ori debil mintal a măsurilor necesare, pentru a-l împiedica de la fapte de
vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie;
6.1.5. Răspunderea penală
A) Interzicerea drepturilor părinteşti în cazul săvârşirii de infracţiuni
Printre pedepsele complementare prevăzute de art. 64 C.pen. se află şi interzicerea
drepturilor părinteşti. Astfel cum rezultă din prevederile art. 65 C.pen. pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi, deci şi a drepturilor părinteşti, se aplică
facultativ atunci când pedeapsa stabilită este închisoarea de cel puţin doi ani şi
instanţa constată că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi
persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, şi obligatoriu când legea
prevede expres această pedeapsă.
B) Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată
Codul penal, în art. 112 lit. g), se referă la această măsură de siguranţă ce are rolul
de a preveni actele de violenţă fizică sau psihică împotriva membrilor familiei.
C) Abandonul de familie
Comiterea acestei infracţiuni prevăzută de art. 305 C.pen. este pedepsită alternativ
cu închisoarea strictă sau cu zile-amendă şi constă în săvârşirea de către persoana
care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere a uneia
dintre următoarele fapte:
- părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau
morale;
- neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege;
- neplata cu rea-credinţă, timp de două luni a pensiei de întreţinere stabilite pe cale
judecătorească.
D) Relele tratamente aplicate minorului
Potrivit art. 306 din Codul penal această infracţiune constă în punerea în primejdie
gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau
morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căreia minorul i-a fost
încredinţat spre creştere şi educare.
E) Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului
Articolul 307 C.pen. incriminează, sub denumirea de nerespectarea măsurilor
privind încredinţarea minorului, în alin. (1) „reţinerea de către un părinte a copilului
său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încre-
dinţat minorul, potrivit legii, …”, iar în alin. (2) „fapta persoanei căreia i s-a încre-
dinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în
mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul în condiţiile
prevăzute de părţi sau de organul competent”.
F) Punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji
Această infracţiune este prevăzută în art. 314 C.pen. şi constă în „părăsirea,
alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care
nu are putinţa de a se îngriji, de către persoana care o are sub pază sau îngrijire,
punându-i în pericol iminent viaţa, sănătatea sau integritatea corporală”. Potrivit art.
314 alin. (2), „Este apărată de pedeapsă persoana care după săvârşirea faptei, îşi reia
de bunăvoie îndatoririle”.
6.2. Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire
la bunurile copilului
6.2.1. Răspunderea părinţilor pentru pagubele pricinuite minorului din culpa lor
Părinţii au, potrivit art. 105 alin. (1) C.fam., îndatorirea de a administra bunurile
copilului minor şi de a-l reprezenta în actele civile, dacă nu a împlinit vârsta de 14
ani. La fel ca tutorele (art. 141 C.fam.), ei răspund dacă în calitatea lor de adminis-
tratori au pricinuit minorului pagube. Răspunderea lor este solidară (art. 1003 C.civ.)
dacă au administrat împreună şi de comun acord bunurile minorului.
6.2.2. Gestiunea frauduloasă
Această infracţiune este prevăzută de art. 214 C.pen. Ea se săvârşeşte ca urmare a
neîndeplinirii în condiţii corespunzătoare a îndatoririi de administrare a bunurilor
minorului de către părinţi sau cei ce au această însărcinare, dacă s-a pricinuit o
pagubă cu rea-credinţă. În actuala reglementare fapta se sancţionează numai cu închi-
soarea, pedeapsa alternativă a amenzii nemaifiind prevăzută.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este modalitatea prin care părintele căruia nu i s-a încredinţat
minorul poate păstra legături personale cu copilul?
2. Bunicii au dreptul de a avea legături personale cu copilul?
3. În ce condiţii părinţii răspund material pentru prejudiciile produse de
copiii lor minori?
4. Ce drepturi şi ce obligaţii păstrează părintele decăzut din drepturile
părinteşti

Bibliografie:
1.Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2006.
2.I.P. Filipescu, A.I.Filipescu,Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck,
Bucureşti, ed. a VII-a

Cursul XIV

OBIECTIVE: Dobândirea de competenţe care să permită studenţilor aplicarea


măsurilor de protecţie specială a copilului .
Cuvinte cheie: tutelă, curatelă, plasament.

Rezumat: Copiii lipsiţi de ocrotire părintească sau referitor la care ocrotirea e


exercitată necorepunzător sunt supuşi măsurilor de protecţie alternativă: tutela,
adopţia sau măsurile de protecţie specială care sunt plasamentul şi plasamentul de
urgenţă. Faţă de minorii care au săvârşit fapte penale, dar nu răspund penal, se pot
dispune măsurile prevăzute de lege, plasamentul sau supravegherea specializată.

Capitolul XIV. Ocrotirea copilului în cazuri speciale


În capitolul anterior ne-am ocupat de ocrotirea copilului exercitată prin părinţi (sau
doar printr-unul dintre ei), însă există şi cazuri în care copiii sunt lipsiţi de ocrotire
părintească sau aceasta se exercită necorespunzător. În aceste situaţii, se vor lua
măsurile de protecţie alternativă prevăzute de Legea nr. 272/2004, anume: tutela,
măsurile de protecţie specială sau adopţia.
7.1. Tutela şi curatela
Aceste instituţii sunt reglementate de Codul familiei1 şi privesc protejarea copilului
lipsit de ocrotire părintească, respectiv a celui care necesită reprezentare provizoriu,
în cazuri speciale.
7.1.1. Tutela. Deschiderea tutelei
Tutela, ca instituţie juridică, grupează ansamblul normelor juridice care
reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unei
persoane numite tutore şi care-şi exercită atribuţiile sub supravegherea autorităţii
tutelare2.
Tutela se deschide când copilul este lipsit temporar sau definitiv de ocrotire
părintească, deci de îngrijirea ambilor părinţi, cazurile fiind cele prevăzute de art. 113
C.fam. şi art. 40 din Legea nr. 272/2004, şi anume:
- ambii părinţi sunt morţi sau declaraţi morţi;
- ambii părinţi sunt necunoscuţi sau dispăruţi3;
1
Deşi sunt reglementate de Codul familiei, unii autori au caracterizat aceste instituţii ca fiind „mijloace de drept civil de
ocrotire a minorilor”, spre deosebire de ocrotirea prin părinţi care ar aparţine dreptului familiei (a se vedea E. L u p a n , D.A.
P o p e s c u , op. cit., p. 157-158).
2
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 596; E. L u p a n , D.A. P o p e s c u , op. cit., p. 158; M.
B a n c i u , op. cit., p. 373; E. F l o r i a n , op. cit., p. 396; C. S t ă t e s c u , Drept civil. Persoanele fizice şi juridice, Bucureşti, E.D.P.,
1963, p. 281.
3
Din formularea textului rezultă că nu este necesară o hotărâre judecătorească de declarare a dispariţiei pentru instituirea
tutelei, în acest caz fiind suficient simplul fapt al dispariţiei părinţilor (E. L u p a n , D.A. P o p e s c u , op. cit., p. 163).
- ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie;
- ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti.
Tutela se instituie şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească
hotărăşte că aceasta este în interesul copilului.
Numirea tutorelui se face de către instanţa judecătorească. Alegerea tutorelui tre-
buie făcută astfel încât să fie ocrotite interesele copilului, preferabilă fiind numirea
unei rude, a unui afin ori a unui prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească
această sarcină. Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutore trebuie să fie
evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire
la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a
primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează de către direcţia generală de asis-
tenţă socială şi protecţia copilului de la domiciliul persoanei sau familiei, acor-
dându-se prioritate membrilor familiei extinse a copilului. La numirea tutorelui se va
ţine seama de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor şi de opinia copilului.
Potrivit acestui articol nu pot fi tutori: minorul sau cel pus sub interdicţie; cel
decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a
restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotă-
râre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări; cel lipsit, potrivit legii speciale, de
dreptul de a alege şi de a fi ales; cel care, exercitând o altă tutelă a fost îndepărtat din
aceasta; cel care din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului nu ar putea înde-
plini sarcina tutelei.
Când numirea unui tutore necesită un timp mai îndelungat, se poate numi, provi-
zoriu, un curator care să reprezinte interesele copilului.

7.1.2. Caracterele generale ale tutelei


A) Tutela se exercită numai în interesul minorului (art. 114 C.fam.)
Ea se instituie în toate cazurile în care un minor este lipsit de ocrotire părintească şi
are ca scop suplinirea acestei ocrotiri. De aceea unele persoane care au săvârşit fapte
antisociale grave sau au avut o comportare necorespunzătoare în propria familie, nu
pot fi tutore.
B) Tutela este o sarcină legală, obligatorie (art. 118 C.fam.)
Cel numit tutore nu poate refuza această sarcină, cu excepţia cazului în care se află
într-una din următoarele situaţii: are vârsta de 60 de ani împliniţi; este o femeie
însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; creşte şi educă 2 sau mai mulţi
copii; exercită o altă tutelă sau curatelă; din cauza bolii, a infirmităţii, a felului înde-
letnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din
alte motive întemeiate, nu ar putea îndeplini această sarcină.
Din excepţiile prevăzute de textul legal rezultă importanţa care trebuie acordată
acestei sarcini, astfel că, dacă o persoană nu o poate îndeplini corespunzător, datorită
problemelor familiale, profesionale sau de altă natură, poate refuza numirea ca tutore.
C) Tutela este o sarcină gratuită (art. 121 C.fam.)1
Totuşi, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi de starea materială
a minorului şi a tutorelui, se va putea stabili în favoarea acestuia din urmă o
remuneraţie care nu va depăşi 10% din veniturile bunurilor minorului. Acest caracter
reflectă şi autonomia patrimonială dintre minor şi tutore, conform căreia tutorele nu
are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor tutorelui.
D) Tutela este o sarcină personală
Tutorele este desemnat în considerarea persoanei acestuia, astfel că sarcina sa nu
poate fi transmisă. În cazul în care se ivesc situaţii care-l împiedică să-şi exercite
îndatoririle, tutorele trebuie să solicite înlocuirea sa.

7.1.3. Procedura instituirii tutelei


În reglementarea Legii nr. 272/2004 tutela se instituie de către instanţa
judecătorească, respectiv de Tribunalul pentru minori şi familie în a cărui
circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul2.
Cererile sunt scutite de taxă judiciară de timbru şi pot fi formulate de orice persoană
interesată.
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului are obligaţia de a
întocmi raportul referitor la copil, conform art.130 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.

1
Legea nr. 272/2004 prin art. 119 prevede că tutorelui i se acordă o alocaţie lunară ce se indexează periodic prin hotărâre a
guvernului. Aşa fiind, se pare că gratuitatea tutelei, consacrată tradiţional Codul civil şi apoi de Codul familiei este înlăturată. În
sensul că instituirea acestei alocaţii va duce la înmulţirea cazurilor în care se va lua această măsură de protecţie alternativă, a se
vedea I. Imbrescu, E. Imbrescu, Discuţii cu privire la recentele acte normative din domeniul protecţiei şi promovării drepturilor
copilului, Dreptul nr. 7/2005, p. 66.
2
În sensul că cererea este de competenţa judecătoriei, a se vedea T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul …, loc. cit., p. 65.
Întrucât legislaţia nu prevede alte dispoziţii speciale pentru judecarea cererii de
instituire a tutelei, se va aplica dreptul comun, deşi celeritatea cu care trebuie
soluţionate aceste cereri impunea, cel puţin, instituirea unor termene procedurale mai
scurte. În plus, la instituirea tutelei trebuie respectate şi condiţiile impuse, în general,
pentru formele protecţiei alternative a copilului, respectiv: să se asigure continuitatea
în educarea copilului şi să fie ascultat copilul care a împlinit 10 ani (poate fi ascultat
şi copilul care nu a împlinit această vârstă, dacă se apreciază necesar).
7.1.4. Exercitarea tutelei. Drepturile şi îndatoririle tutorelui
A) Exercitarea tutelei asupra persoanei minorului
Conţinutul tutelei în această privinţă este identic cu cel al ocrotirii copilului prin
părinţii fireşti. Tutorele are obligaţia de a ocroti minorul şi de a-i asigura locuinţă, dar
şi dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept1.
B) Exercitarea tutelei asupra bunurilor minorului
Întinderea drepturilor şi obligaţiilor tutorelui sub aspect patrimonial depinde de
vârsta minorului.
1. Când minorul nu a împlinit 14 ani, tutorele are obligaţia de a administra bunurile
minorului şi de a-l reprezenta în actele civile.
Ca urmare, actele civile vor fi încheiate de tutore în numele, dar pe seama minorului.
Tutorele poate încheia singur, fără vreo încuviinţare prealabilă, acte de conservare a
patrimoniului minorului2 şi acte de administrare a patrimoniului care pot include chiar
înstrăinarea unor bunuri supuse pieirii sau stricăciunii, precum şi a bunurilor de
valoare mică şi care nu sunt folositoare minorului3 (art. 129 alin. final C.fam.).
Actele de dispoziţie pot fi încheiate de tutorele minorului sub 14 ani numai cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. În această categorie, textul legal [art. 129
alin. (2) C.fam.] cuprinde: înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunţarea la
drepturile sale patrimoniale, orice acte care depăşesc dreptul de a administra. În
această ultimă categorie trebuie inclusă şi o eventuală tranzacţie având ca obiect
bunurile minorului, întrucât tranzacţia este asimilată unui act de dispoziţie4.
1
Unii autori au opinat că tutorele este chiar „obligat să ceară minorul, atunci când acesta este deţinut de către alte persoane
sau şi-a schimbat în fapt locuinţa fără încuviinţarea autorităţii tutelare” (V. U r s a , op. cit., p. 263).
2
A se vedea C. S t ă t e s c u , op. cit., p. 293.
3
Valoarea bunurilor ce pot fi înstrăinate este de sub 250 de lei. De lege ferenda, s-a propus modificarea acestei sume, în
sensul creşterii ei până la o valoare care să corespundă realităţilor economice actuale (M. B a n c i u , op. cit., p. 383, E. L u p a n ,
D.A. P o p e s c u , op. cit., p. 169). Unii autori au considerat chiar, că, şi de lege lata, această valoare nu ar trebui luată în
considerare. A se vedea, în acest sens, M. M u r e ş a n , Drept civil. Persoanele, note de curs, Ed. S.C. Cordial S.R.L., Cluj Napoca,
1992, p. 113.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 683/1983, R.R.D. nr. 4/1984, p. 70.
Legea interzice tutorelui să încheie anumite acte juridice, considerate prejudiciabile
pentru minor, chiar dacă ar exista încuviinţarea autorităţii tutelare. Astfel de acte sunt:
- contractele de donaţie şi cele prin care se garantează obligaţia altuia [art. 129 alin.
(1) C.fam.];
- actele juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi surorile tutorelui,
de o parte şi minor de alta (art. 128 C.fam.)1.
2. Când minorul a împlinit 14 ani, deci are capacitate de exerciţiu restrânsă, el încheie
singur acte civile, însă cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui.
Nemaifiind total lipsit de capacitate de exerciţiu, minorul poate încheia singur, fără
nicio încuviinţare, anumite acte juridice, ca de exemplu:
- acte de dreptul familiei – minora de 16 ani se poate căsători, minorul care a împlinit
10 ani trebuie să-şi dea consimţământul la adopţie;
- acte de drept civil – minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din
averea sa şi poate să accepte o donaţie fără sarcini sau condiţii, să încheie acte de
administrare şi de conservare;
- acte de dreptul muncii – încheierea şi executarea contractului de muncă de către
minorul care a împlinit 16 ani.
Actele de dispoziţie nu pot fi încheiate fără încuviinţarea tutorelui, iar pentru actele
ce l-ar putea prejudicia este nevoie de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare
(este vorba despre actele pentru încheierea cărora şi tutorele minorului sub 14 ani are
nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare).
În exercitarea sarcinii sale tutorele este obligat să prezinte autorităţii tutelare dări de
seamă periodice privitoare la activitatea sa, precum şi o dare de seamă generală,
atunci când tutela încetează.
7.1.5. Încetarea tutelei
Tutela încetează atunci când dispar cauzele care au dus la deschiderea ei. Astfel de
situaţii sunt:
- împlinirea vârstei de 18 ani de către minorul ocrotit;
- căsătoria minorei de peste 16 ani şi dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de
către aceasta;
- părinţii minorului au fost identificaţi, au reapărut (în urma dispariţiei sau a declarării

1
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 330.
morţii) sau li s-a ridicat sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti;
- minorul moare sau este declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă;
- a fost ridicată punerea sub interdicţie pronunţată împotriva părinţilor fireşti ai
minorului.
Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcţiei tutorelui, aceasta din urmă
intervenind într-un număr mai mare de situaţii. Ca urmare, încetarea funcţiei tutorelui
are loc la încetarea tutelei, dar şi când tutorele moare, a fost îndepărtat de la tutelă
(când se iveşte vreun caz prevăzut de art. 117 C.fam. care-l fac incapabil de a fi
tutore) sau a fost înlocuit [la cererea sa, în cazurile prevăzute de art. 118 alin. (2) şi
(3) C.fam.].
7.1.6. Răspunderea tutorelui
Întrucât sarcina tutelei este deosebit de importantă şi poate avea urmări asupra
dezvoltării psihico-fizice şi sociale a persoanei ocrotite, legiuitorul a instituit răspun-
derea tutorelui diferit, în funcţie de natura şi consecinţele faptelor sale.
a) Răspunderea civilă a tutorelui poate fi patrimonială sau nepatrimonială1.
Răspunderea nepatrimonială specifică este îndepărtarea de la tutelă atunci când
săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore
[art. 138 alin. (2) C.fam.].
Răspunderea patrimonială se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale
prevăzute de art. 998-999 C.civ. Această formă a răspunderii operează chiar şi în
cazul în care autoritatea tutelară a dat descărcare de gestiune, întrucât tutorele trebuie
să răspundă pentru prejudiciile cauzate minorului sau unor terţi prin fapta sa2.
b) Răspunderea administrativă intervine, ca şi în cazul părinţilor, în cazul săvârşirii
unor contravenţii. Sancţiunea aplicabilă este amenda.
c) Răspunderea penală poate interveni atunci când faptele săvârşite sunt grave şi
întrunesc elemente constitutive ale unei infracţiuni ca: rele tratamente aplicate mino-
rului, punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji etc.
7.1.7. Curatela minorului
Curatela reprezintă o instituţie de ocrotire a minorului care are caracter temporar şi
subsidiar3. Curatela nu este specifică ocrotirii persoanelor lipsite de capacitate de

1
A se vedea Gh. B e l e i u , op. cit., p. 218.
2
A se vedea V. U r s a , op. cit., p. 270.
3
A se vedea Gh. B e l e i u , op. cit., p. 299.
exerciţiu, ci poate interveni şi în cazul persoanelor capabile, care din diferite motive,
nu-şi pot îngriji interesele (art. 152 C.fam.).
În cazul minorului, curatorul este chemat să înlocuiască părinţii fireşti sau tutorele fie
la încheierea anumitor acte juridice, fie la încheierea tuturor actelor presupuse de
ocrotirea minorului, însă numai provizoriu.
Curatela minorului se instituie:
- când există contrarietate de interese între ocrotitorul legal şi minor1 (art. 132 şi art.
105 C.fam.);
- când ocrotitorul legal, părinte sau tutore este vremelnic împiedicat să-şi îndepli-
nească îndatoririle [art. 152 lit. c) C.fam.];
- când, pentru numirea sau înlocuirea tutorelui minorului, este nevoie de o perioadă
mai îndelungată (art. 139 C.fam.);
- până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a minorului (art. 146 C.fam.).
Exercitarea curatelei se face aplicându-se prin asemănare regulile prezentate la tutela
minorului. Curatela încetează când dispar cauzele ce au dus la instituirea ei2.
7.2. Protecţia specială a copilului
Legislaţia actuală impune instituţiilor statului, respectiv serviciului public de asis-
tenţă socială şi Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, să
acţioneze pe două planuri în vederea protejării copiilor.
În primul rând, se urmăreşte prevenirea separării copilului de părinţi şi, în al doilea
rând, dacă separarea a intervenit, se urmăreşte integrarea copilului într-un mediu
familial stabil, permanent, în cel mai scurt timp posibil.
Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru depista-
rea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi,
precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în
familie.
Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului drep-
turilor părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi presta-

1
Pentru interese contrare între părinte şi copil, a se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 1776/1984, C.D. 1984, p. 176 şi T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1587/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1990,
p. 52, iar pentru interese contrare între adoptator şi adoptat, T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 818/1990, în I. M i h u ţ ă ,
Culegere … pe anul 1990, p. 53.
2
Competenţa de a decide anularea deciziei de instituire a curatelei, ca act administrativ, aparţine instanţelor judecătoreşti, în
baza art. 1 raportat la art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 (M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004), şi nu autorităţii tutelare, iar
acţiunea e admisibilă, chiar dacă între timp curatela a încetat (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2694/2001, Dreptul nr. 6/2002, p.
213).
ţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinţilor,
consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate pe baza unui plan de servicii.
Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinţii săi. În
acest scop serviciul public de asistenţă socială ori, după caz, direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului
Bucureşti sprijină accesul copilului şi al familiei sale la serviciile şi prestaţiile desti-
nate menţinerii copilului în familie.
Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului a cererii de instituire a unei măsuri de protecţie
specială a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de acest plan,
se constată că menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă.
În cazul în care copilul a fost separat de familia sa, respectiv este temporar sau
definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor săi, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.
Protecţia alternativă include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială
prevăzute de prezenta lege, adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea
competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei
anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă,
culturală şi lingvistică.
Instituţiile tutelei şi adopţiei au fost analizate în paginile anterioare, ca urmare, în
cele ce urmează, ne vom ocupa doar de măsurile de protecţie specială. Acestea se
stabilesc şi se aplică pe baza planului individualizat de protecţie.
Planul individualizat de protecţie este documentul prin care se realizează planifi-
carea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza
evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care
a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt
timp posibil.
Protecţia specială se aplică în situaţia următoarelor categorii de copii:
- copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub
interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită
tutela;
- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor
din motive neimputabile acestora;
- copilul abuzat sau neglijat;
- copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;
- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.
Măsurile de protecţie specială se acordă până la dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu, dar pot fi acordate şi în continuare, la cererea copilului care-şi continuă
studiile într-o formă de învăţământ de zi, pe toată durata studiilor, dar fără a depăşi 26
de ani.
Tinerii care nu-şi continuă studiile, dar nici nu pot reveni în propria familie, fiind
confruntaţi cu riscul excluderii sociale pot beneficia, la cerere, de protecţie specială,
pe o perioadă de doi ani.
Serviciile de protecţie specială sunt:
- servicii de zi;
- servicii de tip familial;
- servicii de tip rezidenţial.
Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea şi
dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care
ar putea determina separarea copilului de familia sa.
Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei
persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau
definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii
plasamentului.
Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia, creşterea
şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a
stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului. Fac parte din categoria
serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament şi centrele de primire a copilului în
regim de urgenţă.
Sunt considerate servicii de tip rezidenţial şi centrele maternale.
Serviciile de tip rezidenţial se organizează pe model familial şi pot avea caracter
specializat în funcţie de nevoile copiilor plasaţi.
Obiectivele planului individualizat de protecţie sunt cu prioritate: reintegrarea
copilului în familia sa, plasamentul în familia extinsă, la un asistent maternal sau la
altă persoană sau familie şi, abia în ultimul rând, plasamentul într-un serviciu de tip
rezidenţial.
Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se
stabilesc numai cu consimţământul acestuia. În situaţia în care copilul refuză să îşi
dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa jude-
cătorească, care, în situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de
a-şi exprima consimţământul faţă de măsura propusă.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în
instanţă măsurile de protecţie specială instituite de prezenta lege, beneficiind de asis-
tenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.
7.2.1. Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter
temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la: o persoană
sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidenţial.
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în
România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le
îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
Principiile urmărite la stabilirea acestei măsuri sunt:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menţinerea fraţilor împreună;
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine
legătura cu acesta.
Este interzis plasamentul copilului sub 2 ani într-un serviciu de tip rezidenţial, cu
excepţia cazului în care acesta prezintă handicapuri grave cu dependenţă de îngrijiri
specializate.
Măsura se instituie de către Comisia pentru protecţia copilului sau instanţa de
judecată.
Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, în
situaţia în care există acordul părinţilor, pentru situaţiile prevăzute la art. 56 lit. b) şi e).
Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului:
a) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. a), precum şi în situaţia copilului pre-
văzut la art. 56 lit. c) şi d), dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de
urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;
b) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. b) şi e), atunci când nu există acordul
părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei măsuri.
Efectele măsurii plasamentului sunt următoarele:
- domiciliul copilului se află la persoana sau serviciul ce-l are în îngrijire;
- drepturile şi obligaţiile părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului rămân
la părinţi, când măsura a fost dispusă de comisia pentru protecţia copilului. Relativ la
copilul pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura
plasamentului drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate şi, respectiv,
îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv primarul sectorului
municipiului Bucureşti1, părinţii păstrând doar dreptul de a consimţi la adopţia
copilului şi obligaţia de întreţinere;
- comisia pentru protecţia copilului sau instanţa stabileşte sumele cu care părinţii
trebuie să contribuie la întreţinerea copilului, conform Codului familiei. Aceste sume
se fac venit la bugetele locale.
7.2.2. Plasamentul în regim de urgenţă
Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsura de protecţie specială, cu
caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat, precum şi
în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare.
Pe toata durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul
drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu privire la
menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor
părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la
persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana,
1
C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 1012/2005 şi nr. 267/2006, P.R. nr. 3/2006,
p. 91-95.
familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial care a
primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilu-
lui sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către preşedintele consiliului jude-
ţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială
în care se găseşte copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţi sanitare ori
copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se întâmpină opoziţie din partea
reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice care au în
îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv.
Instanţa judecătorească dispune această măsură numai când se constată că în
legătură cu un copil încredinţat unei persoane fizice sau juridice există o situaţie de
pericol iminent, datorită abuzului sau neglijării. Instanţa se va pronunţa prin ordo-
nanţă preşedinţială.
În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa
judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.
Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de
către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi se va pronunţa,
după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la înlocuirea
acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea
copilului în familia sa. Instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la exercitarea
drepturilor părinteşti.
7.2.3. Supravegherea specializată
Măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile prezentei legi faţă de
copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.
În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura
supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecţia copilului, iar,
în lipsa acestui acord, de către instanţa judecătorească.
Faţă de copiii care au săvârşit o faptă penală, dar care nu răspund penal se pot
dispune următoarele măsuri: măsura plasamentului, care a fost analizată anterior, şi
supravegherea specializată. Pentru a alege între cele două măsuri, instanţa sau
comisia pentru protecţia copilului va ţine seama de:
a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa, sub
condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor şcolare;
b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite
persoane.
În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu îşi
îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia
pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească poate dispune plasa-
mentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de
către copil a obligaţiilor prevăzute mai sus.
În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de copilul care nu răspunde
penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum şi în cazul în care copilul
pentru care s-a luat deja o măsură săvârşeşte în continuare fapte penale, comisia pentru
protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească dispune, pe o perioadă
determinată, plasamentul copilului intr-un serviciu de tip rezidenţial specializat.
Este interzis să se dea publicităţii orice date referitoare la săvârşirea de fapte penale
de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia.

Test de evaluare:
1.Care sunt cazurile de încetare a tutelei?
1. Căror copii li se aplică măsurile de protecţie specială?
2. Care sunt principiile ce stau la baza luării măsurii plasamentului?
3. În ce constă măsura supravegherii specializate şi în ce cazuri se dispune
aceasta?
Test grilă:
1. Decăderea din drepturile părinteşti este pronunţată de:
a. instanţa de judecată.
b. autoritatea tutelară.
c. comisia pentru protecţia copilului.
2. În ce situaţii se deschide tutela?
a. cand copilul nu are un parinte.
b. când copilul este lipsit temporar sau definitiv de ocrotire părintească, deci de îngri-
jirea ambilor părinţi.
c.cand copilul are bunuri pe care nu le poate administra.
3. Parintele decazut din drepturi are dreptul la legături personale cu copilul?
a. da.
b. nu.
c. da, dar sub supraveghere specială pentru a nu aduce atingere intereselor copilului.
4. Plasamentul, ca măsură de protecţie, se instituie de:
a. instanţa de judecată.
b. autoritatea tutelară.
c. instanţa de judecată sau direcţia pentru protecţia copilului, după caz.
5. Sarcina tutelei poate fi refuzată?
a.Nu.
b.Da.
c.este o sarcină obligatorie, dar poate fi refuzată în cazuri excepţionale.

Bibliografie complementară:
1.Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2006.
2.I.P. Filipescu, A.I.Filipescu,Tratat de dreptul familiei, Editura All
Beck, Bucureşti, ed. a VII-a
Răspunsuri corecte grilă: 1.a,2.b,3.c,4.c,5.c.