MINUTA

Întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție și curților de apel

Craiova, 3-4 iunie 2021

În perioada 3-4 iunie 2021 a avut loc la Craiova Întâlnirea președinților secțiilor penale ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică
neunitară în materia dreptului penal și dreptului procesual penal. La întâlnire au participat
reprezentanți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, ai Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerului Justiției.
Dezbaterile au fost moderate de doamna judecător Lucreția Albertina Postelnicu și doamna
Alexandra Șinc, formatori ai Institutului Național al Magistraturii la disciplina Drept penal și
drept procesual penal, în calitate de experți selectați în cadrul proiectului.
În urma dezbaterilor, referitor la temele incluse în punctajul de discuții, s-au conturat
concluziile expuse în cele ce urmează.

1
 CUPRINS

Drept penal- partea generală ................................................................................ 6

1. Pedepsele ................................................................................................. 6
1.1. Momentul de când se calculează termenul de supraveghere în cazul unei pedepse
rezultante a cărei executare este suspendată sub supraveghere și care înglobează o
pedeapsă anterioară, pentru care a fost anulată suspendarea condiționată a executării
acesteia, dispusă potrivit Codului penal 1969 (Curtea de Apel București)....................... 6
1.2. Dacă pedeapsa complementară aplicată printr-o hotărâre definitivă cu suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei principale curge pe durata cât inculpatul se află sub
puterea unor măsuri preventive privative de libertate (reținere, arestare preventivă, arest
la domiciliu) dispuse pentru o nouă infracțiune săvârșită în termenul de supraveghere, într-
o cauză în care se dispune revocarea acelei suspendări și, drept urmare, cum se determină
partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară, care se adaugă, în caz de
recidivă, la pedeapsa complementară stabilită pentru noua infracțiune, potrivit art. 45 alin.
(3) lit. b) din Codul penal și, respectiv, partea executată din aceeași pedeapsă, care, în caz
de pluralitate intermediară, se scade din pedeapsa complementară cea mai grea, conform
art. 45 alin. (4) din Codul penal (Curtea de Apel București)....................................... 8
1.3. Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Deducerea/scăderea zilelor de
muncă neremunerată în folosul comunităţii efectuate deja în baza sentinţei penale
anterioare, prin care s-a dispus condamnarea definitivă în cazul anulării suspendării
executării pedepsei pentru săvârşirea unei noi infracţiuni (Curtea de Apel București) ......10
1.4. Aplicarea/stabilirea pedepsei complementare, atunci când legea o prevede în mod
obligatoriu pentru infracțiunea săvârșită, în cazul în care, pentru pedeapsa principală, se
pronunță o soluție de amânare a aplicării pedepsei (Curtea de Apel București) ..............12

2. Cauze care înlătură consecințele condamnării .....................................................13

2
 2.1. Reabilitarea. Recunoaşterea pe cale incidentală a unei hotărâri judecătoreşti străine în
cadrul unei cereri de reabilitare. Soluţii (CA Suceava) ............................................13

Drept penal – partea specială ...............................................................................16

I. Infracțiuni prevăzute în Codul penal ................................................................16

1. Infracțiuni la regimul circulației rutiere .............................................................16
1.1. Art. 335 C.p. Comiterea unei contravenţii care atrage, ca sancţiune complementară,
suspendarea dreptului de a conduce un vehicul pe drumurile publice şi, ca măsură tehnico-
administrativă, reţinerea permisului de conducere. Formularea unei plângeri
contravenţionale. Întocmirea succesivă a unor dosare penale pentru infracţiunea prevăzută
de art. 335 alin. (2) Cod penal. Permis reţinut succesiv în cadrul dosarelor penale,
independent de soluţia dată plângerii contravenţionale. Subzistenţa interdicţiei de a
conduce vehicule pe drumurile publice până la soluţionarea cauzelor penale succesive
(Curtea de Apel București) .............................................................................16
1.2. Infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe,
prevăzută de art. 336 alin. (2) Cod penal. Înţelesul sintagmei „persoană aflată sub influenţa
unor substanţe psihoactive”. Realizarea elementelor de tipicitate obiectivă prevăzute de
norma de incriminare presupune în mod necesar alterarea capacităților psiho-fizice ale
subiectului activ și, implicit, diminuarea aptitudinii de a conduce vehiculul pe drumurile
publice? (CA Constanța) ................................................................................20

2. Infracțiuni informatice .................................................................................23

2.1. Folosirea în mod neautorizat a cardului bancar (sustras) aparținând persoanei
vătămate, la efectuarea unor plăţi prin POS până la concurența sumei pentru care nu se
solicită introducerea codului PIN, ci doar prin apropierea cardului bancar de terminalul
oferit de comerciant. Încadrare juridică (CA Alba Iulia) ..........................................23

3. Infracțiuni de evaziune fiscală........................................................................25

3.1. Cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005. Domeniu
de aplicare ...............................................................................................25
3.2. Cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005. Modalitatea de
aplicare în cazul sesizării instanței cu un acord de recunoaștere a vinovăției .................25
3.3. Cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005. Modul de calcul al
sumei de plată la care se referă art. 10 alin. (11) ..................................................26

Drept procesual penal – partea generală ..................................................................27

1. Probe și mijloace de probă ............................................................................27
1.1. Constituie probe înregistrările camerelor de supraveghere fixe și înregistrările video
utilizând camera video portabilă (Body Cam), din dotarea agenților supraveghetori, probe
utilizate în procedura disciplinară privind cercetarea prealabilă a săvârșirii de abateri

3
 disciplinare de către persoanele private de libertate, cât și în soluționarea plângerilor
acestora către judecătorul de supraveghere? (Curtea de Apel Oradea) ........................27
1.2. În cazul metodei speciale de supraveghere prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. d) Cod de
procedură penală (localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice), atunci când pentru
punerea ei în executare este necesară pătrunderea în spaţii private (domicilii), trebuie să
existe încuviinţarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a solicitării organelor de
urmărire penală de a pătrunde în aceste spaţii pentru activarea/inactivarea dispozitivelor
tehnice? (Curtea de Apel Suceava) ...................................................................28

2. Măsuri asigurătorii ......................................................................................29

2.1. Limitele cenzurii exercitate de judecătorul de drepturi şi libertăţi în procedura de
soluţionare a contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror pe parcursul
urmăririi penale (Curtea de Apel București) ........................................................29
2.2 Verificarea măsurilor asigurătorii: a) momentul de la care curge termenul de verificare
în situațiile tranzitorii; b) sancțiunea neverificării măsurilor; c) calea de atac împotriva
măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia instanței de apel. Momentul la care devin
executorii, în procedura verificării măsurilor asigurătorii, încheierile prin care se dispune
ridicarea acestora .......................................................................................31

3. Dispoziții din legi speciale .............................................................................33

3.1. Soluţionarea cererilor de prelungire a dreptului de circulaţie, în situaţia în care
perioada pentru care s-a admis prelungirea dreptului de circulaţie anterior a expirat
(Curtea de Apel Iași) ....................................................................................33

Drept procesual penal – partea specială ...................................................................35

1. Modalitatea de stabilire a termenului prevăzut de art. 587 alin. (2) Cod procedură
penală pentru reînnoirea cererii/propunerii de liberare condiţionată (CA Constanţa) .......35
2. Care este termenul după care propunerea sau cererea de liberare condiţionată va putea
fi reînnoită? Termenul stabilit potrivit dispoziţiilor art. 587 alin. (2) Cod procedură penală,
care nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii sau este
suficient termenul fixat de comisia de liberare condiţionată din cadrul penitenciarului şi nu
este necesar ca acesta să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii? (CA Oradea) ...36
3. Faza camerei preliminare. Trimiterea în judecată a mai multor inculpaţi prin acelaşi
act de sesizare. Ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi
ale rechizitoriului sau exclude toate probele administrate ori constată nulitatea
absolută/relativă a întregii urmăriri penale numai faţă de unii dintre inculpaţi. Posibilitatea
disjungerii şi restituirii parţiale a cauzei la parchet (CA Constanţa) ............................37
4. Contestaţie. Interpretarea principiului negravării situaţiei juridice a petentului în
propria cale de atac, în sensul dacă acest principiu este încălcat în situaţia realizării de
către instanţa de control judiciar a corespondenţei juridice corecte a infracţiunii în Noul
Cod penal, prin raportare la articolul care reglementează o altă agravantă decât cea

4
reţinută de către prima instanţă, în condiţiile în care aceasta are ca efect reducerea
pedepsei câstigate de către petent în primă instanţă şi, pe cale de consecinţă, admiterea
contestaţiei (CA Suceava) ..............................................................................39
5. Contestaţie în anulare. Decizie pronunţată în apel de un complet compus din trei
judecători (instanţa sesizată prin rechizitoriu în perioada 23.07.2018-15.10.2018).
Compunerea completului de judecată care soluţionează contestaţia în anulare (CA Alba
Iulia).......................................................................................................41
6. Schimbarea încadrării juridice. Trimitere în judecată pentru o infracţiune. Schimbarea
încadrării juridice într-un concurs de infracţiuni prin raportare exclusiv la starea de fapt
reţinută în actul de sesizare, iar una dintre infracţiuni atrage competenţa instanţei
superioare. Conflict de competenţă (CA Alba Iulia) ...............................................42
7. Abţinerea întregii instanţe. Compunerea completului de la instanţa superioară care
soluţionează abţinerea unui judecător care face parte dintr-un complet de contestaţie (CA
Alba Iulia) ................................................................................................47
8. Contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza a II-a
C.proc.pen., respectiv atunci când se iveşte o împiedicare la executare, determinată de
deducerea în plus a unei perioade de detenţie executate (CA Iaşi) .............................48
9. Citarea persoanelor condamnate, după liberarea condiţionată, respectiv situaţia în care
deţinutul a semnat personal dovada de îndeplinire a procedurii de citare, pentru termenul
de judecată, iar apoi a fost liberat din penitenciar (Curtea de Apel Iași) ......................51
10. Schimbarea de încadrare juridică dată faptelor prin rechizitoriu. Aplicabilitatea
instituţiei în cazul reţinerii sau înlăturării unei forme a pluralităţii de infracţiuni, reţinerii
sau înlăturării circumstanţelor atenuante sau agravante din partea generală a Codului
penal, reţinerii sau înlăturării unei forme de participaţie penală (Curtea de Apel Iași) .....53
11. Modalitatea de calcul al termenului de declarare a contestaţiei prevăzute de art. 347
alin. (1) din Codul de procedură penală (CA Iaşi) ..................................................56
12. Posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară în apel. Limitele judecăţii în
apel (CA Bucureşti)......................................................................................58
13. Modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal (Curtea de Apel Bucureşti) ................................................60
14. Admisibilitatea contestaţiei la executare introdusă ulterior liberării condiţionate, în
termenul de supraveghere, în ipoteza în care petentul solicită deducerea zilelor câştigate
ca urmare a executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare sau deducerea perioadei
executate în baza mandatului european de arestare (Curtea de Apel Bucureşti) .............62

5
 Drept penal - partea generală

1. Pedepsele

1.1. Momentul de când se calculează termenul de supraveghere în cazul unei

pedepse rezultante a cărei executare este suspendată sub supraveghere și care înglobează
o pedeapsă anterioară, pentru care a fost anulată suspendarea condiționată a executării
acesteia, dispusă potrivit Codului penal 1969 (Curtea de Apel București)

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Acte normative incidente: art. 865 alin. (2) teza a II-a Codul penal 1969; art. 15 alin. (2)
din Legea nr.187/2012
Cuvinte cheie: termen de supraveghere; suspendare condiționată

Într-o opinie, se consideră că termenul de supraveghere se calculează de la data

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a pronunțat anterior suspendarea
condiționată a executării pedepsei, invocându-se aplicarea dispozițiilor art. 865 alin.2 teza a II-a
din Codul penal 1969, întrucât, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, regimul
suspendării condiționate este, inclusiv sub aspectul anulării acesteia, cel prevăzut de Codul
penal 1969.

Într-o altă opinie, se consideră că termenul de supraveghere se calculează de la data

rămânerii definitive a hotărârii prin care este aplicată, în urma anulării suspendării condiționate
a executării pedepsei anterioare, pedeapsa rezultantă a cărei executare este suspendată sub
supraveghere, în considerarea următoarelor argumente: deși, potrivit art.15 alin.2 din Legea
nr.187/2012, regimul anulării suspendării condiționate este cel prevăzut de Codul penal 1969
(sub aspectul condițiilor de aplicare și dispozițiilor aplicabile, respectiv cele privitoare la
concursul de infracțiuni, pluralitate intermediară sau recidivă), conform art.10 din aceeași lege,
tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit Codului penal actual
(întrucât cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă,
chiar dacă, pentru cealaltă infracțiune, pedeapsa a fost stabilită conform legii vechi, mai
favorabilă); instituția suspendării condiționate, spre deosebire de cea a suspendării sub
supraveghere, nu mai este prevăzută în Codul penal actual și nu există temei pentru aplicarea
dispozițiilor art. 97 alin. (2) teza a II-a din acest cod, care se referă la o hotărâre definitivă de
condamnare prin care s-a pronunțat anterior suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei, chiar potrivit Codului penal 1969, întrucât această instituție, spre deosebire de
suspendarea condiționată, subzistă în Codul penal actual; suspendarea condiționată și

6
suspendarea sub supraveghere sunt instituții diferite, numai cea din urmă fiind însoțită de
măsuri de supraveghere, dar și de obligații (a căror impunere are caracter imperativ), care
trebuie respectate pe durata întregului termen de supraveghere, stabilit potrivit art.92 alin.1
din Codul penal actual; conform primei opinii, se poate ajunge în situația în care, dacă termenul
de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei anterioare a fost de 4 ani
(maximul legal al termenului de supraveghere al suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei rezultante, potrivit Codului penal actual), acele măsuri și obligații să nu mai fie, în
fapt, ab initio, respectate / executate, ceea ce nu este de acceptat; aplicarea, pentru
identitate de rațiune, a considerentelor deciziei nr.13/2019, pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție pentru dezlegarea, printr-o hotărâre prealabilă, a unei chestiuni de drept
(referitoare la situația anulării amânării aplicării unei pedepse, urmată de suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei rezultante), stabilindu-se că termenul de supraveghere se
calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se dispune suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei rezultante, considerente în care s-a arătat, între altele, că,
în Codul penal, nu este reglementată ca instituție deducerea dintr-un termen de supraveghere a
unui alt termen de supraveghere și că singurele situații care ar putea fi echivalate cu o astfel de
deducere sunt cele expres prevăzute de art.89 alin.2 din Codul penal (în cazul amânării aplicării
pedepsei) și, respectiv, de art.97 alin.2 din Codul penal (în cazul suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei), întrucât acestea sunt opțiuni ale legiuitorului, la care nu se pot adăuga
alte situații, nereglementate, întrucât s-ar încălca principiul separației puterilor în stat.

Opinia INM a fost în sensul că cel de-al doilea punct de vedere este cel corect. Astfel, pe
de o parte, dispozițiile art. 865 din Codul penal anterior, invocate în susținerea primei opinii, nu
reglementau regimul suspendării condiționate a executării pedepsei, ci pe acela al suspendării
sub supraveghere. Ca urmare, ele nu rămân aplicabile potrivit dispozițiilor tranzitorii ale art.15
alin.2 din Legea nr.187/2012.
În plus, au fost apreciate ca fiind relevante în cauză cele reținute în considerentele
deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, după cum urmează: Astfel, în cazul dispunerii suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, legiuitorul a instituit două reguli cu privire la data de la
care se calculează acest termen:
- regula generală, prevăzută de art. 92 alin. (2) din Codul penal, potrivit căreia
termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunțat
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.
- regula specială, prevăzută de art. 97 alin. (2) și (3) din Codul penal, potrivit căreia
dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai
săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen,
suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de
infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară; în caz de concurs de infracțiuni sau
pluralitate intermediară, instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei rezultante,

7
dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 91; dacă se dispune suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a pronunțat anterior suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.
În consecință, regula generală se aplică în toate cazurile în care instanța dispune față de
un inculpat (pronunțând o soluție de condamnare) o pedeapsă cu închisoarea, în modalitatea de
individualizare a executării pedepsei/pedepsei rezultante aplicate suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.
Dimpotrivă, regula specială se aplică doar în situația în care, față de același inculpat a
fost anterior pronunțată o soluție de condamnare definitivă în modalitatea de individualizare a
pedepsei/pedepsei rezultante aplicate suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
(...)
Codul penal nu reglementează ca instituție "deducerea dintr-un termen de supraveghere
a unui alt termen de supraveghere" deoarece acestea nu constituie "pedepse".
Legea română reglementează numai computarea/deducerea din pedeapsă a măsurilor
preventive, dar, și în acest caz, numai a măsurilor preventive privative de libertate (arestarea
preventivă, arestul la domiciliu), nu și a măsurilor preventive neprivative de libertate (control
judiciar, control judiciar pe cauțiune).
În consecință, opțiunea jurisprudențială a deducerii din termenul de supraveghere
prevăzut de art. 92 din Codul penal a duratei termenului de supraveghere prevăzută de art. 84
din Codul penal ar echivala cu o adăugare la legea penală, adică cu încălcarea principiului
separației puterilor în stat.
Singurele situații care ar putea fi "echivalate" cu o deducere din noul termen de
supraveghere a termenului de supraveghere anterior sunt cele expres prevăzute de art. 89 alin.
(2) din Codul penal și art. 97 alin. (2) din Codul penal, însă acestea sunt opțiuni ale
legiuitorului.

Participanții la întâlnire, în unanimitate, au agreat opinia INM.

1.2. Dacă pedeapsa complementară aplicată printr-o hotărâre definitivă cu

suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale curge pe durata cât
inculpatul se află sub puterea unor măsuri preventive privative de libertate (reținere,
arestare preventivă, arest la domiciliu) dispuse pentru o nouă infracțiune săvârșită în
termenul de supraveghere, într-o cauză în care se dispune revocarea acelei suspendări și,
drept urmare, cum se determină partea neexecutată din pedeapsa complementară
anterioară, care se adaugă, în caz de recidivă, la pedeapsa complementară stabilită
pentru noua infracțiune, potrivit art. 45 alin. (3) lit. b) din Codul penal și, respectiv,
partea executată din aceeași pedeapsă, care, în caz de pluralitate intermediară, se scade
din pedeapsa complementară cea mai grea, conform art. 45 alin. (4) din Codul penal
(Curtea de Apel București)

8
 Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Acte normative incidente: art. 45 alin. (3) și (4) C.pen.
Cuvinte cheie: pedeapsă complementară, măsuri preventive privative de libertate

Într-o opinie, se consideră că, în ipoteza enunțată, pedeapsa complementară nu curge pe

durata măsurilor preventive privative de libertate dispuse pentru noua infracțiune, săvârșită în
termenul de supraveghere, în mod corespunzător fiind determinată și partea
neexecutată/executată din pedeapsa respectivă, invocându-se faptul că acea durată se deduce
din pedeapsa finală, fiind aferentă astfel pedepsei accesorii aplicate prin hotărârea definitivă
prin care se dispune revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Într-o altă opinie, se consideră că, în ipoteza enunțată, pedeapsa complementară

continuă să curgă, inclusiv pe durata măsurilor preventive privative de libertate, până la
expirarea duratei sale sau, dacă aceasta nu se împlinește, până la rămânerea definitivă a
hotărârii prin care se dispune revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
anterioare și aplicarea pedepsei finale conform dispozițiilor referitoare la recidivă sau
pluralitatea intermediară. În susținerea acestei opinii se arată că măsurile preventive privative
de libertate nu pot anticipa aplicarea unei pedepse pentru noua infracțiune; nu există temei
pentru ca astfel de măsuri să întrerupă curgerea pedepsei complementare a cărei executare,
pentru infracțiunea anterioară, a început la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, conform art.68 alin.1 lit.b)
din Codul penal; opinia în sens contrar ar conduce la situația absurdă a reluării exercitării unor
drepturi (precum cel de a fi ales, cele părintești, cel de a deține, purta și folosi arme etc.), deși
aceasta a fost interzisă ca pedeapsă complementară, numai pentru că se presupune că
inculpatul a săvârșit în termenul de supraveghere o nouă infracțiune și de aceea este plasat sub
puterea unor măsuri preventive privative de libertate; chiar și în ipoteza deducerii din pedeapsa
finală a duratei măsurilor preventive privative de libertate aplicate pentru noua infracțiune,
pedeapsa accesorie se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care este
aplicată acea pedeapsă (urmare a revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
anterioare și aplicării regulilor de la recidivă sau pluralitatea intermediară) și până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei finale, conform art.65 alin.3 și art.45
alin.5 din Codul penal.

Opinia INM a fost în sensul că cel de-al doilea punct de vedere este cel corect, având în
vedere că:
- nu există niciun temei legal pentru a reține că executarea pedepsei complementare se
suspendă în cazul luării față de condamnat a unei măsuri preventive într-o altă cauză;
- executarea pedepsei complementare nu are legătură cu inexistența privării de
libertate, în orice formă, deci inclusiv ca urmare a luării unei măsuri preventive, ci cu faptul că,
neexecutând efectiv pedeapsa principală, acesta nu va executa nici pedeapsa accesorie; or,

9
arestarea preventivă nu are ca efect executarea pedepsei accesorii, deci nu poate duce nici la
neexecutarea celei complementare;
- este contrar spiritului legii penale ca o conduită presupus infracțională să aibă efecte în
sensul redobândirii exercițiului unor drepturi de către condamnat;
- nu se poate proceda la interpretarea legii pornind de la prezumția că persoana arestată
preventiv urmează să fie condamnată.

Participanții la întâlnire, în unanimitate, au agreat opinia INM.

1.3. Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Deducerea/scăderea

zilelor de muncă neremunerată în folosul comunităţii efectuate deja în baza sentinţei
penale anterioare, prin care s-a dispus condamnarea definitivă în cazul anulării
suspendării executării pedepsei pentru săvârşirea unei noi infracţiuni. (Curtea de Apel
București)

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Acte normative incidente: art. 85 alin. (2) lit. b), art. 93 alin. (3) C. pen.
Cuvinte cheie: anulare suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, deducere zile
de muncă în folosul comunității

Într-o primă opinie, s-a arătat că nu vor fi scăzute ori avute în vedere zilele de muncă
neremunerată în folosul comunităţii efectuate deja în baza sentinţei penale anterioare,
apreciindu-se că nu există o dispoziţie legală în acest sens.

Într-o a doua opinie, s-a arătat că zilele de muncă neremunerată în folosul comunităţii
efectuate deja în baza unei sentinţe penale anterioare vor fi avute în vedere, în caz contrar va fi
depăşit maximul prevăzut de lege, creându-se o discriminare între inculpaţii care au fost trimişi
în judecată pentru toate infracţiunile într-un singur dosar penal şi cei care au fost trimişi în
judecată în dosare separate.

Problema a fost discutată și cu ocazia Întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel de la Târgu Mureș, din 29-30 septembrie 2016, când
punctul de vedere agreat de majoritatea participanților a fost în sensul că nu există dispoziție
legală care să permită deducerea zilelor de muncă în folosul comunității deja executate, însă,
odată cu stabilirea tratamentului sancționator pentru concursul de infracțiuni și dispunerea, ca
modalitate de executare a pedepsei rezultante a închisorii, a suspendării sub supraveghere, cu
obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității, instanța va stabili numărul
de zile de muncă neremunerată în folosul comunității care nu poate depăși durata maximă
prevăzută de lege, după care va constata că o parte din obligația respectivă a fost deja

10
executată, potrivit datelor existente la dosarul cauzei (așa cum rezultă din referatul întocmit
de compartimentul executări penale).

Discuția a fost reluată la Întâlnirea comună a judecătorilor și procurorilor din 18 mai

2018, când, în unanimitate, participanții au stabilit că, în cazul în care condamnatul a efectuat
deja un anumit număr de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii, la care a fost
obligat în baza art. 85 alin. (2) lit. b) C. pen (amânarea aplicării pedepsei), acestea nu pot fi
deduse din numărul zilelor de muncă stabilit în baza art. 93 alin. (3) C. pen (suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei), însă prin hotărâre se va constata executarea acestora.

Opinia INM a fost în sensul că este corect punctul de vedere adoptat la cele două
întâlniri, având în vedere că nu există un temei legal pentru deducerea zilelor de muncă în
folosul comunității deja executate, dar că nici nu se poate face abstracție de executarea
acestora. Soluția contrară ar fi, pe de o parte, inechitabilă față de persoanele judecate pentru
infracțiuni concurente în dosare separate, iar pe de altă parte susceptibilă de a conduce la o
nelegalitate, în cazul în care s-ar ajunge la depășirea numărului maxim de zile de muncă permis
de lege.

În cadrul întâlnirii, reprezentanții Înaltei Curți de Casație și Justiție au făcut

precizarea că o problemă similară face obiectului unei sesizări pentru dezlegarea unei
chestiuni de drept, cu termen la 09.06.2021 (Obligaţia referitoare la munca în folosul
comunităţii stabilită potrivit art. 93 alin. 3 Cod penal prin hotărârea anterioară care se
desfiinţează se deduce dintr-o eventuală obligaţie de aceeaşi natură stabilită în cauza în care
se judecă infracţiunea în integralitatea sa?). Deși vizează ipoteza prevăzută de art. 37 C.pen.,
în esență întrebarea se referă la posibilitatea deducerii muncii neremunerate deja executate.

Având în vedere acest ultim aspect, participanții la întâlnire au agreat că nu se

impune adoptarea unei concluzii pe această problemă de drept.
Notă: Prin decizia nr. 49 din 9 iunie 2021 (dosar nr. 860/1/2021), Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a
respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie, vizând pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:
„1. Aplicarea art. 37 din Codul penal are ca efect desfiinţarea sentinţei penale anterioare
de condamnare pentru o parte din actele materiale ce intră în cuprinsul infracţiunii continuate,
iar în caz afirmativ această desfiinţare se impune a fi făcută în integralitatea sa, atât pe
latură penală, cât şi pe latură civilă?
2. În aplicarea art. 37 din Codul penal termenul de supraveghere stabilit potrivit art. 92
din Codul penal se calculează de la data rămânerii definitive ale hotărârii anterioare care este

11
desfiinţată sau de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se pronunţă o soluţie cu
privire la infracţiunea în întregul său?
3. Obligaţia referitoare la munca în folosul comunităţii stabilită potrivit art. 93 alin.(3)
din Codul penal prin hotărârea anterioară care se desfiinţează se deduce dintr-o eventuală
obligaţie de aceeaşi natură stabilită în cauza în care se judecă infracţiunea în integralitatea sa?”

1.4. Aplicarea/stabilirea pedepsei complementare, atunci când legea o prevede în mod

obligatoriu pentru infracțiunea săvârșită, în cazul în care, pentru pedeapsa principală, se
pronunță o soluție de amânare a aplicării pedepsei (Curtea de Apel București)

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Acte normative incidente: art. 67 alin. (1), art. 68 alin. (1), art. 90 alin. (1) Cod penal
Cuvinte cheie: pedeapsă complementară, amânare aplicare pedeapsă principală

Într-o opinie, se consideră că, în cazul amânării aplicării pedepsei principale, pedeapsa
complementară, deși prevăzută în mod obligatoriu pentru infracțiunea săvârșită, nu se aplică,
fiind invocate dispozițiile art. 90 alin. (1) teza I din Codul penal, în sensul că persoana față de
care s-a dispus o astfel de soluție nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce
ar putea decurge din infracțiunea săvârșită.

Într-o a doua opinie, se consideră că pedeapsa complementară, deși obligatorie pentru

infracțiunea săvârșită, nu poate fi aplicată prin hotărârea prin care se pronunță soluția de
amânare a aplicării pedepsei principale, aceasta urmând a fi aplicată ulterior, dacă se va
dispune revocarea sau anularea amânării, prin hotărârea viitoare prin care va fi pronunțată o
astfel de soluție, sens în care sunt invocate dispozițiile art. 90 alin. (1) teza a II-a din Codul
penal, potrivit cărora persoana în cauză nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau
incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită, dacă nu a săvârșit din nou o
infracțiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării și nu
s-a descoperit o cauză de anulare a amânării.

În cea de a treia opinie, se consideră că pedeapsa complementară trebuie aplicată prin

hotărârea de amânare a aplicării pedepsei principale, întrucât legea o prevede în mod
obligatoriu pentru infracțiunea săvârșită, dispunându-se însă ca aceasta să fie executată numai
în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei principale, față de dispozițiile art. 67
alin. (1) din Codul penal, care leagă aplicarea pedepsei complementare de stabilirea (nu de
aplicarea) unei pedepse principale și, respectiv, art. 68 alin. (1) din Codul penal, care
condiționează executarea pedepsei complementare de existența unei hotărâri de condamnare.
Între susținătorii acestei ultime opinii există și discuția dacă este vorba doar despre cazurile în

12
care aplicarea pedepsei complementare este obligatorie, potrivit legii, sau și de cele în care
aplicarea este facultativă.

Chestiunea a mai fost discutată și la Întâlnirea preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel de la Iaşi din 18-19 mai 2017, când participanții la
întâlnire au apreciat, în unanimitate, că aplicarea pedepsei complementare - indiferent că este
obligatorie sau nu - reprezintă o obligație a instanței; împrejurarea că se optează ulterior
pentru amânarea aplicării pedepsei nu afectează în niciun mod o pedeapsă legal stabilită (și în
privința pedepsei complementare stabilite va opera amânarea aplicării acesteia, însă, în
ipoteza în care s-ar pune problema incidenței instituțiilor anulării/revocării amânării aplicării
pedepsei, instanța care se va pronunța în acest sens ar trebui să aducă atingere autorității de
lucru judecat, prin stabilirea și aplicarea pentru prima dată a unei pedepse complementare - cu
atât mai mult dacă aceasta este obligatorie).

Opinia INM a fost în sensul că punctul de vedere adoptat la întâlnirea precedentă este
corect.

În cadrul întâlnirii, s-a menționat că practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este în
sensul opiniei INM, problema în discuție vizând tratamentul sancționator prevăzut de lege, și nu
sfera decăderilor și interdicțiilor.

Participanții la întâlnire au agreat, în unanimitate, opinia INM.

2. Cauze care înlătură consecințele condamnării

2.1. Reabilitarea. Recunoaşterea pe cale incidentală a unei hotărâri judecătoreşti

străine în cadrul unei cereri de reabilitare. Soluţii (CA Suceava)

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Acte normative incidente: art. 147 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 302/2004
Cuvinte cheie: cerere de reabilitare, recunoaștere pe cale incidentală a hotărârii
judecătorești străine

Potrivit actualului art. 147 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 302/2004: „... (2) recunoaşterea
hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât
executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces
penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată
pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare…. (4) în situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2),

13
lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, dacă aceasta se
dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea
situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa; dispoziţiile art. 137
alin. (1), art. 138, 141 şi ale art. 142 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.”

2.a. Prima problemă invocată vizează soluţia ce se va pronunţa în situaţia în care, urmare
a recunoaşterii hotărârii penale străine s-ar constata neîntrunirea condiţiilor legale pentru
acordarea beneficiului reabilitării: instanţa respinge cererea de reabilitare ca neîntemeiată, fără
a proceda la recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine (deși soluţia de
respingere este determinată chiar de infracţiunea şi pedeapsa vizate de hotărârea penală
străină), sau procedează la recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine, urmată
de respingerea cererii de reabilitare ca neîntemeiată.
2.b. O altă problemă priveşte soluţia ce se va pronunţa în situaţia în care, urmare a
demersurilor efectuate cu autorităţile statului străin, ar rezulta că petentul ar avea de executat
în regim de detenţie, în tot sau în parte, pedeapsa stabilită prin hotărârea judecătorească
străină.

În ceea ce privește prima întrebare, autorul acesteia repune în discuție aspectele

discutate cu ocazia Întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
și curților de apel de la București,din 16-17 mai 2019, când s-a discutat despre posibilitatea
reţinerii reabilitării de drept, pentru o condamnare din România, în cazul în care, în cursul
termenului de reabilitare de drept, condamnatul săvârşeşte o altă infracţiune, în străinătate,
pentru care se pronunţă o condamnare, soluţie ce se comunică serviciului de cazier judiciar, dar
care nu este încă recunoscută în România și s-a decis că instanța învestită cu cererea de
constatare a reabilitării de drept trebuie să realizeze recunoașterea pe cale incidentală a
hotărârii străine menționată în cazierul judiciar, conform art. 1401 alin. (2) din Legea nr.
302/2004 (trimiterea se face la forma legii în vigoare la acea dată). S-a decis, de asemenea, că
aceeași soluție se impune și în ipoteza în care problema intervenirii reabilitării nu face obiectul
principal al cauzei, cum ar fi cazul în care instanța verifică îndeplinirea condițiilor termenilor
unei recidive. Și în această ipoteză, recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii judecătorești
străine este fundamentală pentru stabilirea formei de pluralitate incidentă în cauză, fiind așadar
necesară pentru soluționarea cauzei penale, devenind incidente dispozițiile imperative ale art.
1401 alin. (2) și (3) din Legea nr. 302/2004 pentru atribuirea de efecte juridice acesteia.

Opinia INM a fost în sensul că, astfel cum s-a stabilit și la întâlnirea precedentă, instanța
va dispune recunoașterea hotărârii pe cale incidentală, iar apoi va soluționa cererea de
reabilitare.
Procedura de recunoaștere pe cale incidentală, prevăzută de art. 147 din Legea nr.
302/2004, presupune o examinare sumară, care nu contravine Deciziei – cadru nr. 675/2008,
astfel cum a fost interpretată prin hotărârea din 5 iulie 2018 a Curții de Justiție a Uniunii
Europene în cauza nr. C-390/16 sau prin aceea din 21 septembrie 2017 în cauza nr. C-171/16.

14
 Pe de altă parte, în lipsa parcurgerii acestei proceduri, nu ar exista cadrul în care
judecătorul să verifice dacă nu există vreun impediment pentru ca hotărârea străină să producă
efecte în România (de exemplu, dacă fapta pentru care persoana a fost condamnată nu este
infracțiune potrivit legii noastre sau a fost comisă la o vârstă la care în România nu operează
răspunderea penală).

În ceea ce privește cea de a doua problemă, recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii

nu poate avea ca efect executarea unei pedepse sau a unei părți din pedeapsa aplicată prin
hotărârea străină. Un astfel de efect se poate atribui hotărârii străine doar în cazul recunoașterii
acesteia pe cale principală, în procedura inițiată la cererea statului străin și derulată în fața
curții de apel. De altfel, chiar în preambulul Deciziei-cadru anterior menționate se arată că,
spre deosebire de alte instrumente, aceasta nu are ca scop executarea, într-un stat membru,
a unor hotărâri judecătorești pronunțate în alte state membre ci, mai degrabă, posibilitatea
ca unei condamnări anterioare pronunțate într-un stat membru să îi fie asociate consecințe cu
ocazia unui nou proces penal într-un alt stat membru în măsura în care astfel de consecințe
sunt asociate condamnărilor naționale anterioare conform legislației celuilalt stat membru.

Participanții la întâlnire, în unanimitate, au agreat opinia INM.

În cadrul dezbaterilor s-a menționat că la Curtea de Apel București există și opinia în
sensul că hotărârile străine produc efecte direct, fără a fi necesară recunoașterea acestora.

15
 Drept penal – partea specială

I. Infracțiuni prevăzute în Codul penal

1. Infracțiuni la regimul circulației rutiere

1.1. Art. 335 C.p. Comiterea unei contravenţii care atrage, ca sancţiune
complementară, suspendarea dreptului de a conduce un vehicul pe drumurile publice şi,
ca măsură tehnico-administrativă, reţinerea permisului de conducere. Formularea unei
plângeri contravenţionale. Întocmirea succesivă a unor dosare penale pentru
infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) Cod penal. Permis reţinut succesiv în cadrul
dosarelor penale, independent de soluţia dată plângerii contravenţionale. Subzistenţa
interdicţiei de a conduce vehicule pe drumurile publice până la soluţionarea cauzelor
penale succesive (Curtea de Apel București)

Materia: penal
Subcategoria: infracțiuni
Acte normative incidente: art. 335 alin. (2) Cod penal; art. 111 alin. (1) lit. b), art. 111 alin.
(2) şi (3) din O.U.G. nr. 195/2002; art. 219 alin. (2) din H.G. nr.1391/2006
Cuvinte cheie: contravenție, suspendarea dreptului de a conduce un vehicul pe drumurile
publice

Potrivit autorului întrebării, problema sus-menționată a primit în practica judiciară două

tipuri de soluții.

O primă categorie de soluții au fost cele în sensul subzistenţei interdicţiei de a conduce

vehicule pe drumurile publice, în condiţiile art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002,
până la soluţionarea cauzelor penale succesive, independent de soluţia dată în sfera
contenciosului administrativ şi de o eventuală culpă a autorităţii.

În motivarea unor astfel de soluții s-au reținut următoarele:

O.U.G.nr.195/2002 reglementează cu claritate condiţiile în care se reţine şi se restituie

un permis de conducere.
Astfel, conform art. 111 alin. (1) lit. b) din această ordonanţă, permisul se reţine în cazul
săvârşirii uneia dintre infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice enumerate,

16
între care şi cea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană căreia i-a
fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce, prevăzută de art. 335 alin. (2) C.pen.
Într-o asemenea ipoteză, conform art. 111 alin. (2) şi (3) din aceeaşi ordonanţă, dovada
înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie, iar potrivit art. 97
alin. 3, perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un
autovehicul se consideră suspendare, conform art. 96 alin. (2) lit. b).
Potrivit art. 219 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr.195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr.1391/2006, restituirea permisului de
conducere se dispune de către şeful serviciului poliţiei rutiere pe raza căreia a fost săvârşită
fapta, la cererea titularului, în baza rezoluţiei sau, după caz, a ordonanţei procurorului prin
care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărirea penală ori încetarea
urmăririi penale, în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive prin care s-a dispus achitarea
inculpatului sau prin care procesul-verbal de constatare a contravenţiei a fost anulat ori ca
urmare a încetării măsurii de siguranţă prevăzute la art. 112 lit. c) Cod penal, republicat, cu
modificările şi completările ulterioare.
În cazul în care permisul de conducere a fost reţinut pentru săvârşirea unei infracţiuni
contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, iar persoana în cauză a fost trimisă în
judecată, restituirea acestuia se poate face numai în baza hotărârii judecătoreşti definitive prin
care s-a dispus achitarea inculpatului, conform art.113 lit. e) din O.U.G. nr.195/2002.
Sintetizând aceste dispoziţii legale, rezultă că:
- săvârşirea uneia dintre infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice
enumerate în art. 111 lit. b) din O.U.G. nr.95/2002, între care şi cea prevăzută de art. 335 alin.
(2) C.pen. atrage după sine reţinerea permisului de conducere;
- într-o asemenea ipoteză, titularul permisului nu mai poate conduce un vehicul pe
drumurile publice, întrucât dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără
drept de circulaţie;
- perioada în care titularul permisului nu are drept de circulaţie (de a conduce un vehicul
pe drumurile publice) se consideră perioadă de suspendare a acestui drept, ceea ce înseamnă
că, în cazul în care va continua să conducă, persoana în cauză va săvârşi o nouă infracţiune
prevăzută de art. 335 alin. (2) C.pen.;
- titularul permisului va recăpăta dreptul de a conduce un vehicul pe drumurile publice
doar atunci când va obţine o soluţie definitivă de clasare sau de achitare pentru infracţiunea
pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată.
Cu alte cuvinte, persoana care conduce pe drumurile publice un vehicul, deşi acest drept
i-a fost suspendat, nu-l mai poate exercita până la soluţionarea cauzei penale, fie printr-o
soluţie favorabilă în faza de urmărire penală, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă de
achitare.
De asemenea, în măsura în care va încălca această interdicţie şi va conduce în continuare
vehicule pe drumurile publice, va săvârşi o nouă infracţiune prevăzută de art. 335 alin. (2)
C.pen., iar într-o asemenea ipoteză suspendarea dreptului de a conduce se va prelungi, prin
efectul dispoziţiilor legale sus-arătate, până la soluţionarea noului dosar penal astfel constituit.

17
 Aceasta înseamnă că, în situaţia în care titularul permisului de conducere, încalcă în mod
succesiv interdicţia de a conduce un vehicul pe drumurile publice, cum este cazul în speţă,
acesta îşi va redobândi acest drept numai după soluţionarea favorabilă a tuturor dosarelor
penale deschise anterior pentru fapte similare, respectiv prin obţinerea unor soluţii de clasare
sau de achitare, rămase definitive.

O a doua categorie de soluții, astfel cum a fost identificată de autorul întrebării, este
formată din cele în sensul inexistenţei interdicţiei de a conduce vehicule pe drumurile publice,
în raport de soluţia dată în sfera contenciosului administrativ şi de o eventuală culpă a
autorităţii.

În motivarea acestor soluții s-au reţinut următoarele:

Textul de incriminare [art. 335 alin. (2) C.p.] impune ca elementul material al
infracţiunii (conducerea) să se grefeze pe situația premisă a suspendării dreptului de a conduce.
Este cert că săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere nu
poate fi concepută şi nici săvârşită fără preexistenţa acestei situaţii, fără de care elementele de
tipicitate obiectivă ale infracţiunii nu ar fi întrunite şi nu am putea avea infracţiunea pe care o
judecăm, fiind incident cazul de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzut de art. 16
alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală.
Prin urmare, obiect al probaţiunii în prezentul proces penal îl constituie şi verificarea
situaţiei premisă în raport de care s-a formulat acuzaţia, întrucât lipsa situaţiei premisă atrage
şi inexistenţa infracţiunii.
Totodată, instanţa are obligaţia de a verifica (atunci când datele speţei impun o atare
verificare), în condiţiile art. 52 Cod procedură penală, legalitatea procedurii care a generat
situaţia premisă (în speță, fiind vorba, în special, de ipoteza referitoare la suspendarea
dreptului de a conduce).
Or, dacă inculpatului nu îi este permis să își invoce propria greșeală pentru a se apăra,
astfel cum se reține cu putere de principiu definitoriu în sentința penală apelată, cu atât mai
mult nu este permis acest lucru instituției care nu ar fi trebuit să sesizeze de la început organele
de urmărire penală până la remedierea propriilor probleme în implementarea bazei de date. În
această situație, pentru că in pari causa turpitudinis cessat repetitio, organele judiciare penale
nu ar fi trebuit să intervină pentru sancționarea conduitei greșite a inculpatului, aceasta fiind
grefată și pe conduita culpabilă a Brigăzii Rutiere București.
Ca urmare, nu se poate extinde interpretarea textelor de lege în defavoarea inculpatului,
folosindu-ne de o ficțiune juridică, cu consecința sancționării penale a inculpatului deși actul
care ar fi atras suspendarea dreptului de a conduce nu a existat în realitate. Practic,
considerând că inculpatul putea avea dreptul de a conduce suspendat ca urmare a unei fapte
pentru care s-a dispus clasarea, ar însemna să acordăm efecte ultraactive situațiilor pentru care
inculpatul a fost găsit nevinovat în primul rând. Or, interpretând în acest fel dispozițiile legale,
înseamnă, în realitate, să lipsim de efect chiar soluțiile de clasare dispuse în celelalte cauze,
afectând în acest fel securitatea juridică.

18
 Încercând să răspundem la întrebarea de mai sus, fără a tinde la rezolvarea speței care a
generat discuția, arătăm următoarele:

Opinia INM a fost în sensul că soluția este diferită, după cum este vorba despre
suspendarea dreptului de a conduce ca urmare a comiterii unei contravenții, procesul - verbal
de constatare a acesteia fiind ulterior anulat de instanță, la plângerea conducătorului auto sau
despre suspendarea dreptului de a conduce pe durata soluționării procesului penal.
În cazul în care instanța de contencios anulează procesul-verbal de contravenție,
anularea produce efecte retroactiv, încă de la momentul constatării contravenției, deci și
suspendarea dreptului de a conduce se consideră că nu a existat niciodată.
În schimb, în cazul suspendării dispuse pe durata procesului penal, când aceasta
încetează prin adoptarea unei soluții de clasare, efectele se produc doar pentru viitor. A
accepta contrariul înseamnă că, ori de câte ori o persoană are suspendat dreptul de a conduce
pe durata procesului penal, dar conduce pe drumurile publice în timpul procesului, nu va comite
o infracțiune, câtă vreme, la finalul acestuia, nu se va constata că a comis infracțiunea reținută
în sarcina sa. Or, o astfel de interpretare nu este posibilă, câtă vreme legea nu condiționează
efectele suspendării dreptului de a conduce pe durata procesului penal de soluția finală a
acestuia.

În cadrul întâlnirii, reprezentantul Curții de Apel București a făcut precizarea că în

speța pe baza căreia a fost formulată întrebarea a mai existat o problemă, în sensul că
inculpatul a formulat plângere împotriva procesului-verbal de contravenție, dar acest fapt nu a
fost menționat în baza de date a poliției și, ca urmare, la data opririi ulterioare în trafic a fost
ignorată împrejurarea că acesta avea dreptul de a conduce pe drumurile publice.

Participanții la întâlnire au agreat următoarele:

- în situația în care suspendarea dreptului de a conduce este urmarea sesizării organelor
judiciare cu privire la comiterea unei infracțiuni, iar persoana vizată de măsură a condus pe
durata suspendării, împrejurarea că, ulterior, pentru infracțiunea respectivă, s-a dispus
clasarea sau achitarea, nu este de natură a produce efecte în ceea ce privește fapta de a
conduce un autovehicul pe drumurile publice având dreptul de a conduce suspendat;
- depunerea plângerii contravenționale suspendă de drept efectele sancțiunii
contravenționale, ca urmare conducerea unui autovehicul pe drumurile publice pe durata
soluționării acesteia nu constituie infracțiune;
- nu are relevanță dacă ulterior plângerea contravențională a fost admisă sau respinsă.
Referitor la efectele pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare care atrage
pierderea dreptului de a conduce un vehicul pe drumurile publice, până la anularea permisului
de conducere dispusă de către şeful poliţiei, a fost menționată decizia Înaltei Curți de Casație
și Justiție nr. 27/21 aprilie 2021 (dosarul nr. 293/1/2021), prin care Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că poate fi subiect activ al

19
infracţiunii prevăzute de 335 alin. (2) din Codul penal persoana care, după pronunţarea
hotărârii definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336
alin. (1) din Codul penal şi până la anularea permisului de conducere dispusă de către şeful
poliţiei, conduce un autovehicul pe drumurile publice.

1.2. Infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (2) Cod penal. Înţelesul sintagmei „persoană aflată
sub influenţa unor substanţe psihoactive”. Realizarea elementelor de tipicitate obiectivă
prevăzute de norma de incriminare presupune în mod necesar alterarea capacităților
psiho-fizice ale subiectului activ și, implicit, diminuarea aptitudinii de a conduce vehiculul
pe drumurile publice? (CA Constanța)

Materia: penal
Subcategoria: infracțiuni
Acte normative incidente: art. 336 alin. (2) C. pen.
Cuvinte cheie: conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe

Într-o opinie, în situația în care conducătorul unui autovehicul prezintă în organism

substanțe psihoactive (consum atestat de analiza probelor biologice), nu se poate concluziona că
acesta se află sub influența acestor substanțe, atâta timp cât nu îi sunt afectate capacitățile
psiho-fizice, iar aptitudinea de a conduce nu este diminuată. S-a arătat că sintagma utilizată de
legiuitor în cuprinsul normei de incriminare presupune în mod necesar atât prezența în organism
a substanțelor psihoactive la momentul conducerii vehiculului pe drumurile publice, cât și
afectarea funcțiilor fizice și psihice ale conducătorului auto, având ca rezultat influențarea
comportamentului acestuia şi a abilităţilor de a conduce.
Substanțele psihoactive ingerate trebuie să îi afecteze în mod concret subiectului activ al
infracțiunii capacitatea de a conduce autovehiculul, de a se concentra asupra traficului, precum
și reacțiile de prevenire a evenimentelor rutiere, deoarece numai într-o atare situație se aduce
atingere relațiilor sociale ocrotite, obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute de
dispozițiile art. 336 alin. (2) Cod penal fiind reprezentat de relațiile sociale referitoare la
protecția siguranței circulației pe drumurile publice, relații sociale a căror existență normală
este condiționată de interzicerea conducerii vehiculelor sub influența substanțelor psihoactive.

Într-o altă opinie, pentru realizarea tipicității infracțiunii prevăzute de art.336 alin.2 Cod
penal sintagma „persoană aflată sub influența unor substanțe psihoactive” trebuie interpretată
ca referindu-se la simpla constatare a consumului de substanţe psihoactive prin analize de
laborator prin care se stabileşte existenţa acestor substanţe în corpul conducătorului
vehiculului.
S-a arătat că elementele de tipicitate a infracțiunii sunt întrunite atâta timp cât
conducătorul auto a consumat substanțe psihoactive şi s-a constatat prezenţa acestora în

20
organism, apreciindu-se că afectarea capacităților psiho-fizice necesare conducerii
autovehiculului excede condițiilor prevăzute de norma de incriminare, scopul legiuitorului fiind
de a proteja siguranța circulației pe drumurile publice, de a preveni evenimentele rutiere. În
condițiile în care legiuitorul nu precizează ce eventuale efecte trebuie să se producă asupra
conducătorului auto prin ingerarea de substanțe psihoactive sau o anume concentrație a
acestora, așa cum se prevede în cazul alcoolemiei, probarea respectivelor aspecte nu este
necesară pentru reținerea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin.2 Cod penal.

Opinia INM a fost în sensul că cel de-al doilea punct de vedere este corect. Astfel, prin
decizia Curții Constituționale nr. 101/2019 s-a respins ca neîntemeiată excepția de
neconstituționalitate a prevederilor art. 336 alin. (2) din Codul penal.
Autorul excepției a criticat textul tocmai din perspectiva faptului că imposibilitatea
stabilirii în mod obiectiv a existenței stării de aflare "sub influența unor substanțe psihoactive",
importanța covârșitoare a declarației de consum (cel puțin în cazul consumului de cannabis),
aceasta din urmă putând lipsi în ipoteza în care persoana vizată refuză a face declarații, conduc
la o protecție redusă a valorii sociale ocrotite penalmente, dar și la o imposibilitate a
destinatarului normei de a-și conforma conduita spre a nu intra în raporturi penale de conflict
(par. 7 din decizie).
Respingând excepția, Curtea a arătat că legiuitorul a înțeles să incrimineze fapta în
orice situație de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanțe psihoactive,
prin consum înțelegându-se introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă
acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat, în una dintre următoarele modalități:
pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în
orice alt mod, în așa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane [art. 2 lit. f) din Legea
nr. 194/2011, republicată]. Este indiferent faptul că starea conducătorului vehiculului care se
află sub influența unor substanțe psihoactive este urmarea unui abuz - ceea ce presupune
consumul plantelor, substanțelor și preparatelor ce conțin substanțe susceptibile de a avea
efecte psihoactive în afara unei prescripții medicale - sau este urmarea uzului medical, care
semnifică utilizarea pe bază de prescripție medicală, licită, a medicamentelor aflate sub
controlul legislației naționale, întrucât destinatarii textului de lege criticat desfășoară o
activitate cu risc permis, scop în care sunt supuși unor forme de școlarizare, așa încât este
vorba de persoane avizate și diligente, care, pe durata deținerii permisului de conducere, au
obligația de a rămâne la curent cu normele legale în materie (par. 24).
În plus, și Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat în același sens, într-o decizie
de speță:
Persoana se află sub influenţa unor substanţe psihoactive, în accepţiunea dispoziţiilor
art. 336 alin. (2) C. pen., ori de câte ori în organismul acesteia au fost introduse substanţe care
produc efecte psihoactive, indiferent de cantitatea de substanţă consumată sau de concentraţia
de substanţă identificată în probele sale biologice şi indiferent dacă modificările fizice, psihice
ori comportamentale ale persoanei sunt sau nu sunt perceptibile, întrucât legiuitorul prezumă
că orice substanţă psihoactivă introdusă în organism generează modificări ale sistemul nervos

21
central şi ale funcţiilor cognitive incompatibile cu conducerea în siguranţă a unui vehicul pentru
care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere (ÎCCJ, Secţia penală,
decizia nr. 365/RC din 16 octombrie 2020).

În cursul dezbaterilor, s-a menționat că în unele dintre cauzele aflate pe rolul Curții de
Apel București s-a pus problema efectelor diferite ale consumului de alcool și, respectiv, de
substanțe stupefiante, în ceea ce privește durata în timp a acestora.
De asemenea, s-a precizat că în cauza care a generat întrebarea a fost administrată, la
cererea apărării, proba cu expertiza medico-legală, concluziile acesteia fiind în sensul că, deși
substanțele stupefiante erau prezente în organismul inculpatului, ele nu mai aveau efecte
asupra acestuia.
În cursul dezbaterilor s-a făcut referire la caracterul nepredictibil al normei, precum și
la eventuala necesitate a unei modificări a acesteia (înlocuirea sintagmei „aflată sub influența
unor substanțe psihoactive” cu sintagma „care a consumat substanțe psihoactive”).
Reprezentanții Înaltei Curți de Casație și Justiție au menționat că pe rolul instanței
supreme se află o cerere de dezlegare a unei chestiuni de drept, referitoare la înțelesul
sintagmei „substanțe psihoactive”, cu termen la 9 iunie 2021.

Participanții la întâlnire, cu unanimitate, au agreat opinia INM.

Notă: Prin decizia nr. 48 din 9 iunie 2021 (dosarul nr. 833/1/2021), Înalta Curte de Casație
și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis
sesizarea formulată de către Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi
de Familie și a stabilit că „Folosirea sintagmei de „substanţe psihoactive” din cuprinsul normei
de incriminare a art. 336 alin. (2) din Codul penal include, pe lângă categoria de substanţe la
care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile
de a avea efecte psihoactive altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, şi
substanţele prevăzute în conţinutul Legii speciale nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare şi al Legii
speciale nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor
stupefiante şi psihotrope”.

22
 2. Infracțiuni informatice

2.1. Folosirea în mod neautorizat a cardului bancar (sustras) aparținând persoanei

vătămate, la efectuarea unor plăţi prin POS până la concurența sumei pentru care nu se
solicită introducerea codului PIN, ci doar prin apropierea cardului bancar de terminalul
oferit de comerciant. Încadrare juridică (CA Alba Iulia)

Materia: penal
Subcategoria: infracțiuni
Acte normative incidente: art. 250 alin. (1), art. 360 alin. (1) C.pen
Cuvinte cheie: efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, acces ilegal la un
sistem informatic

În practica judiciară s-a pus problema dacă folosirea în mod neautorizat a cardului bancar
aparținând persoanei vătămate (sustras) la efectuarea unor plăţi prin POS până la concurența
sumei pentru care nu se nu solicită introducerea codului PIN, ci doar prin apropierea cardului
bancar de terminalul oferit de comerciant întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de
efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) C.pen. sau
constituie un concurs de infracţiuni între infracţiunea de efectuare de operațiuni financiare în
mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin.1 C.pen. și infracţiunea de acces ilegal la un sistem
informatic prevăzută de art. 360 alin. (1) C.pen.

Într-o primă opinie, fapta constând în folosirea în mod neautorizat a cardului bancar
aparținând persoanei vătămate, în mod fraudulos, la efectuarea unor plăţi prin POS până la
concurența sumei de 100 lei, sumă de bani care nu solicită introducerea codului PIN, ci doar prin
apropierea cardului bancar de terminalul oferit de comerciant, întrunește atât trăsăturile
esențiale ale infracțiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de
art. 250 alin. (1) Cp, cât și ale infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de
art. 360 alin. (1) Cp. Din punct de vedere obiectiv, elementul material al infracțiunii constă în
accesul inculpatei la sistemul informatic al băncii emitente a cardului. Facilitatea oferită de
bănci clienţilor, de a iniţia o tranzacţie prin simpla apropiere a cardului de tip contactless de
dispozitivul de citire, fără a mai fi necesară tastarea codului PIN în cazul tranzacţiilor mai mici
de o anumită sumă, nu înlătură existenţa elementelor de tipicitate ale acestei infracţiuni, în
contextul în care, simpla apropiere a cardului de POS determină operațiunea de transmitere de
date informatice în sistem, fiind identificat clientul, contul bancar al acestuia, fiind identificată
operaţiunea de plată cerută, disponibilul din contul clientului, precum şi contul în care urmează
a se face plata. În acest fel, orice folosire a unui POS reprezintă o accesare a unui sistem
informatic, elementele constitutive ale infracţiunii fiind întrunite în momentul în care a avut loc
schimbul de informaţii, indiferent dacă s-a solicitat sau nu o operaţiune financiară. În acest caz,
accesarea fără drept a sistemului informatic al băncii nu este absorbită în mod natural în
elementul material al infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos,

23
săvârşirea acestei infracțiuni neimplicând, ca o condiţie esenţială de existenţă, accesarea unui
sistem informatic bancar prin intermediul căruia infracţiunea să fie comisă.

Într-o a doua opinie, fapta constând în folosirea în mod neautorizat a cardului bancar
aparținând persoanei vătămate, în mod fraudulos, la efectuarea unor plăţi prin POS până la
concurența sumei care nu solicită introducerea codului PIN, ci doar prin apropierea cardului
bancar de terminalul oferit de angajatul magazinelor constituie doar infracțiunea de efectuare
de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 250 alin. (1) Cp. Pentru efectuarea
respectivelor plăți prin POS, până la concurența sumei care nu solicită introducerea codului PIN,
e necesară doar apropierea cardului bancar de terminalul oferit de angajatul magazinelor. Prin
simpla efectuare a unui transfer de fonduri la un terminal POS, precum în speță, agentul nu
dobândește un control asupra funcțiilor ori resurselor unui sistem informatic; dacă ar fi așa,
inclusiv retragerea de numerar de la ghișeul băncii prin folosirea unei identități false ar trebui să
fie o instigare improprie la un acces neautorizat la serverul băncii. În realitate, ne aflăm în
ipoteza unei transmiteri de date informatice ce excedează prevederilor art. 360 Cp. Astfel,
situația premisă este esențialmente diferită de cea avută în vedere prin decizia RIL nr.
15/14.10.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la retragere de numerar de la
bancomat, deoarece, în acel caz, accesul se consumă la momentul introducerii codului PIN care
permite agentului să beneficieze de funcțiile bancomatului și să realizeze o serie de acțiuni
printre care chiar și schimbarea codului PIN.

Prin decizia nr. 2/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea pentru
lămurirea problemei dacă retragerea de numerar cu carduri falsificate întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 250 alin. (1) și (2) C.pen., în concurs cu
infracțiunea prevăzută de art. 360 C.pen. sau doar prima dintre acestea.
Pentru a dispune astfel, ÎCCJ a reținut că nu este îndeplinită condiția ca, referitor la
problema în discuție, să nu fi statuat anterior. Curtea a apreciat că, prin decizia nr. 15/2013
(RIL) a fost dezlegată, normele de drept interpretate, deși cuprinse în alte acte normative, în
vigoare la acea dată, fiind similare.
Cu toate acestea, practica judiciară a rămas neunitară, față de împrejurarea că, din
cauza evoluției tehnologiei informatice, anumite ipoteze particulare nu au fost avute în vedere
la pronunțarea deciziei nr. 15/2013.

Opinia INM a fost în sensul că, față de importanța problemei (generată de inechitatea
aplicării unui tratament sancționator diferit în funcție de diferențele de încadrare juridică;
diferența de încadrare atrage o diferență de competență, sancționabilă, în anumite ipoteze, cu
nulitatea absolută) se impune formularea unui RIL.

În cursul dezbaterilor, reprezentanții Înaltei Curți de Casație și Justiție au arătat că și

referitor la situația plății la comercianți, prin apropierea cardului de POS, fără introducerea

24
codului PIN, se mențin efectele deciziei nr. 15/2013, în sensul existenței concursului de
infracțiuni.
De asemenea, a fost exprimată opinia că situația este identică și în cazul în care plata se
face online, prin folosirea fără drept a datelor aferente unui card legal emis.
Participanții la întâlnire au agreat, în unanimitate, că se va reține concursul de
infracțiuni, fiind aplicabilă dezlegarea dată prin decizia nr.15/2013 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție (RIL).

Suplimentar față de problema supusă dezbaterii, s-a pus în discuție încadrarea juridică a
faptei în cazul plăților la POS fără introducerea codului PIN, respectiv dacă în acest caz sunt
incidente prevederile art. 360 alin. (1) C.p. sau cele ale art. 360 alin. (1) și (3) C.p.p.
Participanții la întâlnire, în unanimitate, au agreat că este vorba despre art. 360
alin. (1) C.p., deoarece nu există o restricționare a accesului prin proceduri, dispozitive
sau programe specializate.

3. Infracțiuni de evaziune fiscală

Suplimentar față de problemele înscrise în punctajul de discuții, au fost discutate o serie

de aspecte rezultate în urma modificării art. 10 din Legea nr. 241/2005, aspecte ce au fost
dezbătute și la Întâlnirea procurorilor șefi secție din cadrul PÎCCJ, DNA, DIICOT și parchetelor de
pe lângă curțile de apel, desfășurată la București, în perioada 27-28 mai 2021, după cum
urmează:

3.1. Cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.
Domeniu de aplicare

În ceea ce privește aplicarea cauzei de nepedepsire, s-a pus problema dacă aceasta se
aplică indiferent de valoarea prejudiciului rezultat din infracțiunea de evaziune fiscală sau doar
în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (1), respectiv dacă valoarea prejudiciului rezultat nu
depășește 100.000 euro.
Referitor la acest aspect, s-a opinat că dispozițiile art. 10 alin. (11) din Legea nr.
241/2005 sunt aplicabile indiferent de valoarea prejudiciului rezultat din infracțiunea de
evaziune fiscală, textul legal făcând referire la infracțiunile de evaziune fiscală fără alte
distincții.

3.2. Cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Modalitatea de aplicare în cazul sesizării instanței cu un acord de recunoaștere a
vinovăției

25
 Participanții la întâlnire, în unanimitate, au agreat că, în situația în care, după
sesizarea instanței de judecată cu un acord de recunoaștere a vinovăției, inculpatul face
plata, se va dispune respingerea acordului, urmând ca acest aspect să fie avut în vedere de
procuror la adoptarea soluției în cauză. Argumentul a fost lipsa unei prevederi legale care să
permită pronunțarea de către judecătorul învestit prin acord a unei alte soluții decât cea
concordată de procuror și inculpat.

3.3. Cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005. Modul de
calcul al sumei de plată la care se referă art. 10 alin. (11)

Față de împrejurarea că legea se referă la prejudiciul produs prin comiterea faptei,

majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, au fost puse în
discuție două probleme:
a) dacă majorarea de 20% se referă la prejudiciul produs prin infracțiune sau are în
vedere și accesoriile fiscale;
b) dacă dobânzile și penalitățile se aplică la prejudiciul produs prin infracțiune sau la
suma reprezentând prejudiciul, majorată cu 20%.
În sprijinul opiniei potrivit căreia dobânzile și penalitățile se aplică la prejudiciul produs
prin infracțiune, fără majorarea de 20%, s-a menționat că plata accesoriilor fiscale (dobânzi,
penalități) se realizează potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, iar majorarea cu 20%
a sumei reprezintă o sancțiune în sine; a admite calculul dobânzilor și penalităților la suma
majorată cu 20% ar echiva cu perceperea unei dobâzi la dobândă.
Pe de altă parte, a fost exprimată și opinia contrară, susținută de formularea textului de
lege, care menționează adăugarea dobânzilor și penalităților ca etapă ulterioară majorării cu
20% a sumei reprezentând prejudiciul efectiv.
Participanții la întâlnire nu au ajuns la un punct de vedere majoritar.
S-a precizat că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se află o sesizare a Curții de
Apel București, pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept, cu termen în luna septembrie.

Notă: Prin decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 (dosar nr. 1629/1/2021), Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție
a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală și a stabilit că
„Dobânzile şi penalitățile la care se referă art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea
faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul”.

26
 Drept procesual penal – partea generală

1. Probe și mijloace de probă

1.1. Constituie probe înregistrările camerelor de supraveghere fixe și

înregistrările video utilizând camera video portabilă (Body Cam), din dotarea agenților
supraveghetori, probe utilizate în procedura disciplinară privind cercetarea prealabilă a
săvârșirii de abateri disciplinare de către persoanele private de libertate, cât și în
soluționarea plângerilor acestora către judecătorul de supraveghere? (Curtea de Apel
Oradea)

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Acte normative incidente: art. 139 alin. (3) teza finală C.p.p.; art. 9 alin. (4) din Legea
nr. 254/2013
Cuvinte cheie: probe, înregistrări video

Într-o opinie, s-a apreciat că înregistrările video efectuate cu camera video portabilă
Body Cam reprezintă probe imediate (nemijlocite, primare), obținute din prima sursă, care pot
să fie folosite la soluționarea plângerilor deținuților, adresate judecătorului însărcinat cu
supravegherea privării de libertate.

Într-o altă opinie, aceste înregistrări nu pot să fie folosite ca probe, ele nefiind invocate
în motivarea hotărârilor prin care instanțele au soluționat contestațiile formulate de deținuți
împotriva încheierilor judecătorului sus-menționat, acestea fiind soluționate doar pe baza
declarației date de către persoana condamnată și ale declarațiilor unor martori deținuți.

Opinia INM a fost în sensul că primul punct de vedere este cel corect. În acest sens
pledează dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală C.p.p., potrivit cărora orice alte înregistrări
pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.
Or, prevederile Legii nr. 254/2013 nu interzic efectuarea de înregistrări cu astfel de
camere, mai mult decât atât, existența lor în dotarea personalului de pază este prevăzută în
Anexa nr. 2 la Regulamentul privind siguranța locurilor de deținere din subordinea Administrației
Naționale a Penitenciarelor.
În plus, potrivit art. 9 alin. (4) din Legea nr. 254/2013, în exercitarea atribuțiilor sale,
judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate audia orice persoană, poate
solicita informații ori înscrisuri de la administrația locului de deținere, poate face verificări la
fața locului și are acces la dosarul individual al deținuților, la evidențe și orice alte înscrisuri
sau înregistrări necesare pentru exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege.

27
 Participanții la întâlnire, în unanimitate, au agreat opinia INM.

1.2. În cazul metodei speciale de supraveghere prevăzută de art. 138 alin. (1) lit.
d) Cod de procedură penală (localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice), atunci când
pentru punerea ei în executare este necesară pătrunderea în spaţii private (domicilii),
trebuie să existe încuviinţarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a solicitării
organelor de urmărire penală de a pătrunde în aceste spaţii pentru activarea/inactivarea
dispozitivelor tehnice? (Curtea de Apel Suceava)

Materia: penal
Subcategoria: cauze soluționate de judecătorii de drepturi și libertăți
Acte normative incidente: art. 138 alin. (1) lit. d), art. 140 alin. (5) lit. h) C. proc. pen.
Cuvinte cheie: localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice

Într-o opinie s-a apreciat că nu este necesară încuviinţarea de către judecătorul de

drepturi şi libertăţi a solicitării organelor de urmărire penală de a pătrunde în aceste spaţii
private (domicilii) deoarece art. 140 alin. (5) lit. h) Cod de procedură penală prevede expres
această condiţie numai în ipoteza metodei speciale de supraveghere prevăzută de art. 138 alin.
(1) lit. c) Cod de procedură penală (supravegherea video, audio sau prin fotografiere).
Într-o altă opinie s-a considerat că este necesară încuviinţarea de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi a solicitării organelor de urmărire penală de a pătrunde în aceste spaţii
private (domicilii) pentru punerea în executare a metodei speciale de supraveghere prevăzută
de art. 138 alin. (1) lit. d) Cod de procedură penală, deoarece potrivit art. 27 alin. (1) din
Constituţia României, domiciliul unei persoane este inviolabil şi orice limitare a acestui drept
necesită existența unui judecător care să hotărască cu privire la legalitatea și încuviințarea unei
pătrunderi în spaţiul respectiv, la limitele acesteia şi la temeinicia cererii.
Față de redactarea textului art. 140 alin. (5) lit. h C.p.p., care se referă la pătrunderea
în spații private doar cu referire la măsura supravegherii video, audio sau prin fotografiere,
opinia INM a fost în sensul că nu se poate permite intrarea în spații private pentru punerea în
executare a mandatului de supraveghere tehnică emis în vederea localizării sau urmăririi
persoanei prin mijloace tehnice. De altfel, o astfel de măsură este, prin natura ei, legată de
ideea de deplasare a persoanei în afara unui spațiu privat, iar nu de activitățile derulate în
interiorul acestuia.

Participanții la întâlnire au agreat, cu majoritate, opinia INM.

28
 2. Măsuri asigurătorii

2.1. Limitele cenzurii exercitate de judecătorul de drepturi şi libertăţi în

procedura de soluţionare a contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror
pe parcursul urmăririi penale (Curtea de Apel București)

Materia: penal
Subcategoria: cauze soluționate de judecătorii de drepturi și libertăți
Acte normative incidente: art. 249 alin. (1) C. proc. pen.
Cuvinte cheie: măsuri asigurătorii, nemotivare ordonanță instituire măsuri asigurătorii

S-a pus problema dacă, în ipoteza în care ordonanţa de instituire a măsurii asigurătorii nu
este motivată conform, iar dispozitivul acestui act nu conţine menţiunile prevăzute de lege
(e.g.: valoarea prejudiciului constituind limita maximă a indisponibilizării dispuse), judecătorul
de drepturi și libertăți poate să suplinească, în hotărârea prin care soluționează contestația
împotriva măsurii procurorului, aceste lipsuri.
Într-o primă opinie, un astfel de demers nu este posibil, având în vedere următoarele:
Potrivit art. 249 alin. (1) Cod procedură penală, în cursul urmăririi penale, procurorul
poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea,
înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale
sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a
cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.
Conform alin. (2) al aceluiași articol, măsurile asigurătorii astfel dispuse constau în
indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra
acestora.
În cazul în care indisponibilizarea se dispune printr-o ordonanță, pe parcursul urmăririi
penale, procurorului îi revine sarcina de a motiva măsura dispusă, judecătorul neavând
posibilitatea legală de a se substitui sub acest aspect procurorului, de a completa ordonanța
emisă de acesta.
Această interpretare decurge din dispozițiile art. 249 alin. (1) Cod procedură penală,
conform cărora măsura asigurătorie se ia pe parcursul urmăririi penale prin ordonanță motivată,
dar și din principiul separării funcțiilor judiciare în procesul penal, conform art. 3 Cod procedură
penală.
De asemenea, această interpretare a fost reținută și prin considerentele Încheierii nr.
195/08.03.2016 pronunțate de Î.C.C.J.- Secția Penală în dosarul nr. 988/1/2016.
Prin această încheiere s-au reținut următoarele aspecte relevante: „Din interpretarea
normelor legale naţionale enunțate, dar și a celor europene (art. 249 Cod procedură penală, art.
8 din Directiva 2014/42/ue- n.n.) rezultă că ordonanţa (actul) prin care se dispune măsura
sechestrului asigurător trebuie motivată (în art. 8 alin. 2 din Directiva nr. 2014/42/UE, privind
punerea sub sechestru și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în

29
Uniunea Europeană se face referire la o motivare, cel puţin succintă, cu arătarea motivelor
hotărârii în cauză), în sensul de a oferi argumente, în fapt şi drept, care să justifice necesitatea
şi întinderea măsurii luate şi să permită ulterior o verificare a acestor aspecte de către instanţa
învestită cu soluţionarea contestaţiei, formulată în condiţiile art. 250 Cod procedură penală şi,
nu în ultimul rând, de a permite terţului dobânditor posibilitatea de a-şi formula apărări
eficiente în contextul circumstanţelor cauzei, prin raportare la elemente concrete de fapt şi
probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din
activităţi infracţionale (art. 8 alin. 8 din Directivă) şi, pe cale de consecinţă, respectarea
dreptului la un proces echitabil, conferit de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. (...) Judecătorul de drepturi şi libertăţi constată, astfel, că, prin lipsa unei
motivări, în sensul cerinţelor art. 249 alin. (1) Cod procedură penală, nu se poate realiza niciun
control al elementelor ce au susţinut aprecierea procurorului asupra necesităţii şi întinderii
măsurii asigurătorii dispuse cu privire la petentul (...).”
Or, cu ocazia analizării legalității măsurii asigurătorii, judecătorul de drepturi și libertăți
trebuie să aprecieze proporţionalitatea măsurii raportat la scopul urmărit, astfel încât măsura să
nu se transforme, o dată cu trecerea timpului, într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei
bunuri sunt indisponibilizate.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit, după cum a arătat
și Înalta Curte de Casație și Justiție- Secţia Penală în Decizia nr. 353 din 17 aprilie 2018 «În ceea
ce priveşte proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit, se constată că judecătorul trebuie
să examineze dacă întinderea măsurii sechestrului, respectiv valoarea bunurilor este
proporţională cu scopul urmărit (înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau
sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării
extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare
ori a reparării pagubei produse prin infracţiune). Condiţia decurge din Constituţia României -
art. 53 alin. (2) - „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate
democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată
în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”»
Așadar, examinarea caracterului proporţional presupune, în primul rând, ca judecătorul
să se asigure că valoarea bunurilor sechestrate nu depăşeşte semnificativ valoarea prejudiciului
imputat persoanei vizate, în cazul măsurii luate pentru garantarea recuperării prejudiciului.
Or, față de nemotivarea ordonanței, judecătorul nu are posibilitatea obiectivă de a
verifica nici valoarea prejudiciului imputat inculpatului şi nici valoarea bunurilor
indisponibilizate.
De menţionat, totodată, faptul că judecătorul nu se poate substitui procurorului, prin
raportare la principiul separaţiei funcţiilor judiciare ce guvernează procesul penal, neputând
efectua expertize pentru stabilirea prejudiciului, pe de o parte şi a valorii bunurilor, pe de altă
parte.
Dacă judecătorul ar face o apreciere asupra celor două elemente necesare pentru
efectuarea testului de proporţionalitate, ar exista riscul ca, în mod nepermis, să afecteze
desfăşurarea ulterioară a procesului penal, interferând cu activitatea de urmărire penală.

30
 Potrivit unei alte opinii, există posibilitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi de a
suplini omisiunile ordonanţei contestate, analizând proporționalitatea măsurii prin raportare la
actele dosarului.

Opinia INM a fost în sensul că nemotivarea ordonanței de către procuror nu are legătură
cu temeinicia măsurii sechestrului, ci cu legalitatea acesteia, și trebuie analizată de judecător
prin prisma îndeplinirii condițiilor pentru existența nulității relative.

Reprezentanții Înaltei Curți de Casație și Justiție au arătat că o altă hotărâre relevantă

pentru problema de drept analizată este încheierea nr. 277/2016.

Participanții la întâlnire, în unanimitate, au agreat următoarele:

- dacă ordonanța procurorului este complet nemotivată, problema este una de
legalitate și trebuie analizată de judecător prin prisma îndeplinirii condițiilor pentru
existența nulității relative;
- dacă motivarea este incompletă, eronată sau nu se sprijină pe probele din dosar,
aspectul urmează a fi avut în vedere la analiza temeiniciei măsurii;
- judecătorul nu este obligat să suplinească carențele în motivarea procurorului, dar
poate, în cadrul propriului examen de legalitate și temeinicie a măsurii, să aducă
argumente suplimentare sau diferite față de cele reținute în cuprinsul ordonanței.

2.2 Verificarea măsurilor asigurătorii. a) Momentul de la care curge termenul de

verificare în situațiile tranzitorii. b) Sancțiunea neverificării măsurilor. c) Calea de atac
împotriva măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia instanței de apel. d) Momentul la care
devin executorii, în procedura verificării măsurilor asigurătorii, încheierile prin care se
dispune ridicarea acestora

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Acte normative incidente: art. 250, art. 2501, art. 2502 C. proc. pen.
Cuvinte cheie: verificare măsuri asigurătorii, termen, cale de atac, caracter executoriu

Problemele au fost puse în discuție suplimentar față de agenda întâlnirii, acestea fiind
dezbătute și cu ocazia Întâlnirii procurorilor șefi secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, structurilor specializate DNA și DIICOT și al parchetelor de pe lângă
curțile de apel, organizată la București, în perioada 27-28 mai 20211.

1 A se vedea Minuta Întâlnirii procurorilor șefi secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, structurilor specializate DNA și DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de apel, organizată la București,
în perioada 27-28 mai 2021, pct. 3.3., pag. 59.

31
 a) Referitor la prima chestiune, participanții la întâlnire au agreat următoarele:
- în cazul dosarelor în care măsurile asigurătorii au fost luate cu mai puțin de 6 luni
înainte de modificarea legii, verificarea se va face în termen de 6 luni/1 an de la luarea măsurii;
- în cazul dosarelor în care au trecut mai mult de 6 luni de la luarea măsurii, aflate în
cursul urmăririi penale, verificarea se va face cât mai repede posibil; în cazul dosarelor din
această categorie aflate pe rolul instanței, verificarea se va face la primul termen de judecată
fixat în cauză. Pentru ipoteza măsurilor asigurătorii menținute prin sentință, s-a apreciat că nu
este necesară verificarea la primul termen de judecată.
b) Referitor la cea de a doua chestiune, participanții la întâlnire au agreat soluția în
sensul că lipsa unei verificări în termenul prevăzut de lege atrage încetarea de drept a măsurii
asigurătorii.
c) Referitor la calea de atac împotriva măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia instanței
de apel, din dezbateri a rezultat existența unor orientări diferite în practica judiciară iar
argumentele invocate au făcut referire la standardul de protecție impus de Convenția
drepturilor omului în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță și dreptul la respectarea
bunurilor consacrat de dispozițiile Primului protocol adițional la Convenție, analiza diferențiată
cât privește dreptul de acces la instanță și, respectiv, dreptul de acces la grade diferite de
jurisdicție, necesitatea unui tratament juridic identic pentru ipotezele în care măsurile
asigurătorii au fost dispuse în apel prin încheiere, respectiv decizie. Referitor la sfera de
aplicare a dispozițiilor art. 2501 alin. (4) C. proc. pen., reprezentantul Ministerului Justiției a
precizat că dispozițiile menționate au fost introduse prin Legea nr. 228/2020 care transpune în
legislația penală națională directivele Uniunii Europene în materia confiscării extinse2 și
prezumției de nevinovăție3, rațiunea avută în vedere la edictarea textului de lege fiind
aplicabilitatea deopotrivă încheierilor și deciziilor instanței de apel prin care aceasta a dispus
asupra măsurilor asigurătorii.
d) În ceea ce privește momentul la care devin executorii, în procedura verificării
măsurilor asigurătorii, încheierile prin care se dispune ridicarea acestora, în cadrul dezbaterilor
a fost evocat faptul că dispozițiile art. 2502 C. proc. pen. trimit la prevederile art. 250 și art.
2501 C.proc.pen., acesta din urmă statuând, la alin. (3), caracterul nesuspensiv de executare al
contestației. Pe de altă parte, dispozițiile alin. (3) al art. 2501 se referă la contestația formulată
potrivit alin. (1) al aceluiași articol, respectiv contestația împotriva încheierii prin care s-a
dispus luarea unei măsuri asigurătorii în cursul judecății, ipoteza contestației împotriva
dispoziției de ridicare a măsurii asigurătorii nefiind acoperită de textul legal. De asemenea,
potrivit dispozițiilor art. 550 alin. (2) C. proc. pen., caracterul executoriu al hotărârilor

2 Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea
instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria L, nr. 127 din 29 aprilie 2014
3 Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor

aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 65 din 11 martie 2016

32
nedefinitive nu poate fi dedus pe cale interpretativă, în absența unei dispoziții exprese acest
sens.
e) În plus, participanții la întâlnire au mai adus în discuție o poblemă: termenul de
soluționare a contestației exercitate împotriva încheierii prin care s-a statuat, după verificare,
în apel, asupra măsurilor asigurătorii, în condițiile art. 2501 alin. (2) C. poc. pen. Referitor la
acest aspect, reprezentanții Înaltei Curți de Casație și Justiție au arătat că la nivelul acestei
instanțe (completurile de 5 judecători în materie penală) se apreciază că acesta este
întotdeauna un termen de recomandare.

Având în vedere că în urma dezbaterilor nu s-a reușit conturarea unei opinii

majoritare, problema de drept urmează a fi reluată cu ocazia unei întâlniri viitoare.

3. Dispoziții din legi speciale

3.1. Soluţionarea cererilor de prelungire a dreptului de circulaţie, în situaţia în care

perioada pentru care s-a admis prelungirea dreptului de circulaţie anterior a
expirat (Curtea de Apel Iași)

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Acte normative incidente: art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002
Cuvinte cheie: prelungire / acordare drept de circulație

Într-o primă opinie, s-a arătat că, deliberând asupra admisibilităţii solicitării, instanţa va
aprecia că o atare cerere este admisibilă. Potrivit autorilor acestui punct de vedere, măsura
poate fi privită ca o măsură preventivă sui generis, de natură a priva un inculpat de un drept
care, fără a se constitui într-unul dintre drepturile fundamentale recunoscute persoanei, are o
importanţă semnificativă în desfăşurarea activităţilor cotidiene. Pe cale de consecinţă, se
apreciază că un atare drept nu poate fi ridicat în mod definitiv în cursul unei proceduri
judiciare, ci trebuie să fie permisă reevaluarea oportunităţii acordării sau ridicării lui, în funcţie
de stadiul procesual în care se află cauza, precum şi în funcţie de faptele care constituie
obiectul acuzării şi de persoana presupusului făptuitor, tocmai acesta fiind motivul pentru care
legiuitorul a lăsat aprecierea organului judiciar şi nu a optat pentru o ridicare automată a
acestui drept. Astfel, deşi dispoziţiile legale se referă la „prelungirea dreptului de circulaţie”,
ceea ce ar conduce, printr-o interpretare strict literală, la concluzia conform căreia, ulterior
respingerii unei cereri de prelungire, o cerere subsecventă ar fi inadmisibilă, căci nu s-ar putea
prelungi ceea ce nu există, trebuie să se dea întâietate unei interpretări teleologice a textului
de lege, adică să se identifice scopul urmărit prin norma de reglementare. Or, sub aspectul
acestui scop, se constată că dispoziţiile legale permit organului judiciar învestit cu soluţionarea
unei cauze penale să acorde sau nu dreptul de circulaţie unui inculpat. În măsura în care

33
prelungirea acestui drept este permisă pe o durată de maxim 30 de zile, fiind supusă
reaprecierii, nici în sens contrar, decizia organului judiciar nu poate fi una definitivă, în sensul
de a exclude de plano o reanalizare a oportunităţii acordării dreptului de circulaţie. În concret,
dacă legea permite prelungirea dreptului de circulaţie, o interpretare teleologică conduce la
concluzia că prin „prelungire” trebuie să se înţeleagă şi „acordarea” acestui drept, ridicat
anterior.
S-a mai reţinut că există şi raţiuni practice care conduc la o astfel de interpretare, în
practică întâlnindu-se situaţii în care cererile de prelungire a dreptului la circulaţie sunt
formulate şi înregistrate anterior expirării termenului pentru care a fost prelungit dreptul de
circulaţie, dar prezentate judecătorului, din varii motive, ulterior expirării acestui termen.
Pe de altă parte, art. 111 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, modificată prin
O.U.G. nr. 146/2008, cu referire la art. 111 alin. (4) din acelaşi act normativ (conform cărora
permisul de conducere al conducătorului de autovehicul implicat într-un accident de circulaţie
din care a rezultat uciderea sau vătămarea corporală a unei persoane se reţine de poliţia rutieră
dacă acesta a încălcat o regulă de circulaţie, eliberându-se dovadă înlocuitoare fără drept de
circulaţie, în situaţia în care regula de circulaţie încălcată este una dintre cele prevăzute la art.
102 alin. 3 lit. a, c sau dovadă înlocuitoare cu drept de circulaţie pentru o perioadă de 15 zile în
celelalte cazuri (…). La cererea titularului permisului de conducere (…) instanţa de judecată
învestită cu soluţionarea cauzei poate dispune prelungirea dreptului de circulaţie cu câte cel
mult 30 de zile, (…) până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti) nu reglementează
aspecte procedurale, care să vizeze exerciţiul dreptului în plan procesual, ci se limitează la a
stabili perioada de timp pentru care poate fi prelungit dreptul de circulaţie, astfel încât nu
poate opera sancţiunea procesuală a decăderii care intervine atunci când un drept procesual nu
este exercitat în termenul prevăzut de lege.

Într-o a doua opinie, s-a arătat că nu este posibil a se prelungi ceea ce nu mai există,
participanţii la întrunire arătând că au respins ca inadmisibile astfel de cereri și că, în mod
evident, suspendarea exercitării acestui drept rămâne valabilă până la soluţionarea definitivă a
cauzei, având în vedere natura administrativă a acesteia şi scopul, eminamente preventiv, avut
în vedere de legiuitor şi că interpretarea contrară, în sensul în care judecătorului i-ar reveni
competenţa dispunerii cu privire la exerciţiul acestui drept la intervale de 30 de zile, astfel că
ar putea, în mod succesiv, să dispună prelungirea dreptului, după ce anterior, o astfel de cerere
a fost respinsă, dă naştere la situaţii cel puţin inedite, fiind dispusă prelungirea unui drept al
cărui exerciţiu era deja suspendat. Durata procedurii judiciare poate afecta dreptul inculpatului
de a conduce, însă acest inconvenient, pentru persoana acuzată, este justificat tocmai prin
prisma necesităţii înlăturării oricărei stări de pericol până la soluţionarea definitivă a cauzei. S-a
apreciat că inculpatul are interesul de a-şi prezerva acest drept de circulaţie şi că, în situaţia în
care nu îşi exercită dreptul în termenul prevăzut de lege, intervine sancţiunea decăderii.
Opinia INM a fost în sensul că primul punct de vedere este cel corect, pentru motivele
arătate mai sus.
Participanții la întâlnire au agreat, cu majoritate, opinia INM.

34
 Drept procesual penal – partea specială

1. Modalitatea de stabilire a termenului prevăzut de art. 587 alin. (2) Cod procedură
penală pentru reînnoirea cererii/propunerii de liberare condiţionată (CA Constanţa)

Materia: penal
Subcategoria: cauze referitoare la executarea sancțiunilor de drept penal
Acte normative incidente: art. 587 alin. (2) teza finală C. proc. pen.
Obiect ECRIS: liberarea condiţionată (art. 587 NCPP)
Cuvinte cheie: reînnoire cerere liberare condiționată, termen

Într-o primă opinie, s-a susţinut că termenul de reînnoire a cererii/propunerii de liberare

condiţionată se stabileşte conform prevederilor art. 269 Cod procedură penală (pe zile, pe luni
sau pe ani, în limita de 1 an prevăzută de text) şi curge de la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care a fost respinsă cererea.
În cea de-a doua opinie, s-a susţinut că termenul de reînnoire a cererii/propunerii de
liberare condiţionată se stabileşte prin indicarea unui moment fix, astfel: „cererea va putea fi
reînnoită după data de ...”, întrucât această orientare a practicii asigură previzibilitate, iar
modalitatea de stabilire a termenului descrisă anterior este favorabilă persoanei condamnate.
Se arată, de asemenea, că stabilirea termenului de reînnoire a cererii conform celei
dintâi opinii, deşi respectă în mod formal dispoziţiile textului de lege, prezintă un inconvenient
major, constând în aceea că nu este previzibil termenul la care persoana condamnată poate
solicita liberarea condiţionată, întrucât acesta depinde de momentul rămânerii definitive a
hotărârii anterioare, de respingere, care poate varia în funcţie de încărcătura instanţei de
control judiciar, programarea şedinţelor de judecată, termenul în care dosarul este motivat şi
trimis în calea de atac etc. În acest fel se poate ajunge chiar la situaţia în care, deşi se
stabileşte un termen relativ scurt, prin amânarea momentului de la care acesta începe să curgă
se poate depăşi chiar durata pe care persoana condamnată o mai are de executat.

În opinia INM prima soluţie este cea corectă. Potrivit dispoziţiilor art. 587 alin. (2) C.
proc. pen., fixarea termenului pentru reînnoirea cererii este obligatorie, termen care nu poate
fi mai mare de 1 an şi care curge de la rămânerea definitivă a hotărârii. Astfel, trebuie să se
stabilească un termen, conform prevederilor art. 269 Cod proc. pen., putând fi calculată şi
indicată şi data împlinirii acestuia, în cuprinsul motivării hotărârii judecătoreşti, pentru a i se
oferi persoanei condamnate informaţii concrete cu privire la data de la care acesta poate reitera
cererea de liberare condiţionată.

35
 Participanții la întâlnire au apreciat că, implicit, prin stabilirea unei date, se
stabilește și un termen, conform dispozițiilor art. 269 C.proc.pen., astfel încât ambele
opinii, care se regăsesc de altfel în soluții de practică judiciară, respectă dispozițiile
legale.

2. Care este termenul după care propunerea sau cererea de liberare condiţionată va
putea fi reînnoită? Termenul stabilit potrivit dispoziţiilor art. 587 alin. (2) Cod procedură
penală, care nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii
sau este suficient termenul fixat de comisia de liberare condiţionată din cadrul
penitenciarului şi nu este necesar ca acesta să curgă de la data rămânerii definitive a
hotărârii? (CA Oradea)

Materia: penal
Subcategoria: cauze referitoare la executarea sancțiunilor de drept penal
Acte normative incidente: art.587 alin. (2) teza finală C. proc. pen.
Obiect ECRIS: liberarea condiţionată (art.587 NCPP)
Cuvinte cheie: reînnoire cerere liberare condiționată, termen

Într-o primă opinie, s-a susţinut că, faţă de dispoziţiile art. 587 alin. (2) Cod procedură
penală, indiferent de termenul fixat de comisia de liberare condiţionată, se fixează un termen,
stabilindu-se, prin minută, că acesta curge de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Într-o a doua opinie, s-a apreciat, în unele situaţii, în soluţionarea contestaţiilor formulate
de către condamnaţi, că termenul fixat de comisia de liberare condiţionată din cadrul
penitenciarului este suficient şi că nu este necesar ca acesta să curgă de la data rămânerii
definitive a hotărârii.
În opinia INM prima soluţie este cea corectă. Potrivit dispoziţiilor art. 587 alin. (2) Cod proc.
pen., fixarea termenului pentru reînnoirea cererii este obligatorie, termen care nu poate fi mai
mare de 1 an şi care curge de la rămânerea definitivă a hotărârii. Apreciem că instanţa poate
stabili un termen mai mare de reiterare a cererii decât cel stabilit de comisia de liberare
condiţionată, întrucât cererea de liberare condiţionată nu are natura unei căi de atac împotriva
hotărârii comisiei de liberare condiţionată. Pe de altă parte, nu există vreo prevedere legală
care să oblige instanţa să stabilească acelaşi termen de reînnoire cu cel stabilit de comisia de
liberare condiţionată, dispoziţia legală impunând instanţei obligaţia de a stabili termenul de
liberare condiţionată, fără a depăşi limita maximă de 1 an. Astfel, termenul poate fi mai mic,
acelaşi sau mai mare, prin comparaţie cu cel stabilit de comisia din penitenciar, care a apreciat
anterior că nu se impune liberarea condiţionată, urmând a fi calculat, de la data rămânerii
definitive a hotărârii de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de acordare a liberării
condiţionate.

Participanții la întâlnire au agreat, cu majoritate, opinia INM.

36
 3. Faza camerei preliminare. Trimiterea în judecată a mai multor inculpaţi prin
acelaşi act de sesizare. Ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară constată
neregularităţi ale rechizitoriului sau exclude toate probele administrate ori constată
nulitatea absolută/relativă a întregii urmăriri penale numai faţă de unii dintre inculpaţi.
Posibilitatea disjungerii şi restituirii parţiale a cauzei la parchet (CA Constanţa)

Materia: penal
Subcategoria: cauze soluționate de judecătorii de cameră preliminară
Acte normative incidente: art. 46, art. 345-347 C. proc. pen.
Cuvinte cheie: camera preliminară, nulitate absolută/relativă a urmării penale,
disjungere, restituire parțială a cauzei la procuror

Într-o primă opinie, s-a susţinut soluţia disjungerii şi restituirii cauzei la parchet, pentru
inculpaţii cu privire la care s-au constatat nelegalităţi şi începerea judecăţii pentru inculpaţii
pentru care s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării
actelor de urmărire penală.
În susţinerea acestei opinii se arată că disjungerea nu este limitată la faza de judecată şi
răspunde principiului celerităţii procesului penal în cauzele complexe. Se argumentează în
sensul că restituirea întregii cauze la procuror ar afecta celeritatea, iar disjungerea, ca funcţie
procesuală, are o cu totul altă finalitate, respectiv aceea de a asigura o mai bună soluţionare a
cauzei.
S-a arătat că opinia conform căreia există posibilitatea disjungerii cauzei în procedura
camerei preliminare în situaţia în care judecătorul de cameră preliminară constată incidenţa
cazurilor de restituire a cauzei la parchet, prevăzute de art. 346 alin. (3) Cod procedură penală,
numai cu privire la unii dintre inculpaţii trimişi în judecată prin acelaşi rechizitoriu, a fost
exprimată şi în doctrina relevantă în materie, reţinându-se că, deşi o asemenea soluţie ar putea
naşte controverse, utilitatea sa este incontestabilă. Se susţine că se răspunde unor nevoi legate
de celeritatea procesului penal în acele situaţii, când restituirea integrală la parchet nu este în
interesul bunei înfăptuiri a justiţiei. Astfel, „raţiunea care a stat în spatele acestei reglementări
defectuoase care nu permite disjungerea în această fază procesuală, nu doar că afectează bunul
mers al procesului penal, dar îl împiedică pe judecătorul învestit cu verificarea legalităţii
trimiterii/netrimiterii în judecată, de la îndreptarea oricăror neregularităţi, care nu pot fi
remediate într-un mod eficace decât prin utilizarea acestui mecanism.” Se consideră că este
deturnat chiar scopul pentru care legiuitorul a reglementat această instituţie, ajungându-se la
procese a căror durată nu se mai poate situa în limita sugerată de art. 6 din CEDO, care
reglementează dreptul la un proces echitabil. Aşadar, se apreciază că s-ar ajunge, astfel, la
tergiversarea cauzei în ansamblu.
Cea de-a doua opinie exprimată este în sensul că, în faza camerei preliminare, când se
constată incidenţa cazurilor prevăzute de art. 346 alin. (3) lit. a), b), c) Cod procedură penală,

37
nu se poate dispune disjungerea şi restituirea parţială a cauzei la procuror numai cu privire la o
parte dintre inculpaţii trimişi în judecată prin acelaşi rechizitoriu, impunându-se restituirea
întregii cauze la parchet. Când judecătorul de cameră preliminară constată incidenţa cazurilor
de restituire a cauzei la parchet, prevăzute de art. 346 alin. (3) lit. a), b), c) Cod procedură
penală, numai cu privire la unii dintre inculpaţii trimişi în judecată prin acelaşi act de sesizare,
nu poate opera o restituire parţială.
S-a arătat că acest punct de vedere a fost expus şi în doctrină, apreciindu-se că soluţia
camerei preliminare trebuie dată în raport cu întreaga cauză, nefiind prevăzută nici posibilitatea
de a menţine dispoziţia de trimitere în judecată doar cu privire la unii dintre inculpaţi sau unele
dintre fapte, nici posibilitatea de a dispune restituirea cauzei parţial, cu privire la unele fapte
sau persoane, deşi sancţiunile pentru nelegalitate ori imposibilitate de stabilire a obiectului sau
limitelor judecăţii pot viza doar unele fapte sau anumite persoane trimise în judecată.

Opinia INM este în sensul celei de-a doua soluţii exprimate. Această opinie a fost exprimată
şi de participanţii la Întâlnirea preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi curţilor de apel organizată la Bucureşti în perioada 16-17 mai 2019, considerându-se
că nu se poate dispune disjungerea cauzei şi restituirea dosarului la procuror faţă de o serie de
inculpaţi şi începerea judecăţii cu privire la ceilalţi.
În acest sens, s-a arătat că, potrivit art. 46 alin. (1) C.p.p., pentru motive temeinice privind
buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia pentru unii dintre
inculpaţi sau unele infracţiuni. Potrivit art. 63 alin. (1) C.p.p., prevederile art. 46 se aplică şi în
cursul urmăririi penale. Nu există nicio normă de trimitere sau de referire în sensul aplicării
textului şi în faza camerei preliminare.
Mai mult decât atât, din modalitatea de reglementare a soluţiilor pe care judecătorul de
cameră preliminară le poate adopta în acestă fază a procesului penal în cuprinsul art. 246 C.p.p.
nu rezultă posibilitatea disjungerii cauzei [de exemplu, restituirea se va dispune chiar prin
încheierea prin care s-au soluţionat cererile şi excepţiile formulate în cauză, fără o prealabilă
corespondenţă cu procurorul, atunci când au fost excluse toate probele administrate în cursul
urmăririi penale, iar nu toate probele cu privire la un anume inculpat; procurorul poate menţine
dispoziţia de trimitere în judecată şi solicita restituirea cauzei, nu are şi varianta de a limita
acuzaţia la unul sau mai mulţi inculpaţi şi de a cere restituirea cu privire la ceilalţi; atunci când
a vrut să dea instanţei posibilitatea de a dispune o restituire parţială legiuitorul a făcut-o
expres, ca în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei – art. 485 alin. (2) C.p.p.].
Apreciind că temeiurile invocate se menţin, întrucât nu au intervenit modificări legislative în
acest sens, ne însuşim argumentele aduse în susţinerea punctului de vedere exprimat anterior.

Participanții la întâlnire au agreat, în unanimitate, opinia INM, fiind menținută soluția

adoptată cu ocazia Întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi curţilor de apel, desfășurată la București, în perioada 16-17 mai 2019.

38
 4. Contestaţie. Interpretarea principiului negravării situaţiei juridice a petentului în
propria cale de atac, în sensul dacă acest principiu este încălcat în situaţia realizării de
către instanţa de control judiciar a corespondenţei juridice corecte a infracţiunii în Noul
Cod penal, prin raportare la articolul care reglementează o altă agravantă decât cea
reţinută de către prima instanţă, în condiţiile în care aceasta are ca efect reducerea
pedepsei câstigate de către petent în primă instanţă şi, pe cale de consecinţă, admiterea
contestaţiei (CA Suceava)

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Acte normative incidente: art. 6 C.pen., art. 372 Cod proc. pen. anterior
Cuvinte cheie: principiul non reformatio in pejus

Ipoteză - în aplicarea art. 6 Cod penal, prima instanţă de judecată a admis cererea
petentului, a redus pedeapsa la un maxim special prevăzut de legea nouă prin efectuarea unei
corespondenţe greşite sub aspectul încadrării juridice a faptei în Noul Cod penal, în sensul că a
prevăzut ca şi corespondent al infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de
grave, prevăzută de art. 215 alin. 1, 3 şi 5 Cod penal anterior, pentru care petentul fusese
condamnat, în art. 244 alin. 1 şi 2 Noul Cod penal, (reducând pedeapsa de 10 ani închisoare
pronunţată faţă de petent prin sentinţa de condamnare, la 5 ani închisoare - maximul prevăzut
de textul de lege indicat) în condiţiile în care varianta corespunzătoare din Noul Cod penal este
cea reglementată de art. 244 alin. 1 cu aplicarea art. 2561 din Noul Cod penal (şi care are ca
efect reducerea pedepsei de 10 ani închisoare la 4 ani şi 6 luni ani închisoare - maximul
prevăzut de noul text de lege indicat).
Într-o opinie, s-a susţinut că în cadrul operaţiunii de efectuare a corespondenţei între
încadrarea juridică dată în mod definitiv infracţiunii săvârşite de persoana condamnată potrivit
legii vechi şi încadrarea juridică pe care instanţa învestită cu aplicarea art. 6 Cod penal trebuie
să o stabilească potrivit legii noi, dacă instanţa de fond învestită cu contestaţia la executare
vizând aplicarea art. 6 Cod penal stabileşte o încadrare juridică corespondentă în noua legislaţie
greşită (prin adăugarea unei noi agravante şi omisiunea reţinerii unei alte agravante, cum este
cazul în speţă), instanţa de control judiciar învestită, pe calea contestaţiei, cu verificarea
legalităţii soluţiei date în contestaţia la executare este obligată să îndrepte nelegalitatea
instanţei de fond, însă cu respectarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac,
astfel încât va înlătura circumstanţa agravantă a infracţiunii reţinute în mod greşit, dar nu va
putea reţine circumstanţa agravantă omisă a fi reţinută de instanţa de fond, o astfel de
circumstanţă având efect de agravare a limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea supusă
analizei din perspectiva art. 6 Cod penal.
Faptul că, în urma corectării nelegalităţii sentinţei apelate ca urmare a efectuării greşite de
către instanţa de fond a operaţiunii de aplicare a dispoziţiilor art. 6 Cod penal, s-ar ajunge la o

39
pedeapsă mai uşoară decât cea stabilită de instanţa de fond nu justifică reţinerea în încadrarea
juridică a faptei de înşelăciune a dispozițiilor art. 256¹ Cod penal, întrucât principiul neagravării
situaţiei în propria cale de atac vizează nu doar rezultatul final la care se ajunge în urma
corectării nelegalităţilor sentinţei contestate, ci fiecare aspect de nelegalitate a cărui corectare
ar conduce la agravarea situaţiei persoanei care a declarat calea de atac.
Într-o altă opinie, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, principiul
neagravării situaţiei juridice în propria cale de atac nu este încălcat în situaţia realizării de
către instanţa de control judiciar a corespondenţei juridice corecte a infracţiunii în Noul Cod
penal, prin raportare la articolul care reglementează o altă agravantă decât cea reţinută de
către prima instanţă (art. 2561 din Noul Cod penal în loc de alineatul 2 al art. 244 Cod penal), în
condiţiile în care aceasta are ca efect reducerea pedepsei câstigate de către petent în primă
instanţă şi, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei. Se apreciază că nu se poate pretinde
că prezentul contestator a câştigat în primă instanţă o încadrare juridică (art. 244 alin. 1 şi alin.
2 Noul Cod penal), ca instanţa de control judiciar să fie ţinută de această încadrare juridică
necorespunzătoare şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată să înlăture doar partea nelegală din
această încadrare (în speţă alin. 2 din art. 244 Cod penal), urmând ca cel condamnat să
beneficieze de rezultatul astfel produs – art. 244 alin. 1 Cod penal, respectiv de pedeapsa
prevăzută de acest text de lege incriminator – 3 ani închisoare. Şi aceasta deoarece situaţia de
fapt şi de drept analizate au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea de
condamnare, singura derogare de la principiul autorităţii de lucru judecat, din perspectiva art. 6
Cod penal, fiind permisă doar sub aspectul legalităţii pedepsei. În această opinie se
concluzionează că a realiza în calea de atac a contestatorului o corespondenţă corectă a
normelor legale incriminatorii care are ca efect aplicarea unei pedepse mai mici decât cea
stabilită de prima instanţă de judecată urmare a reţinerii de către aceasta, sub aspectul
încadrării juridice a faptei, a unor dispoziţiile legale greşite din Noul Cod penal, nu duce la
încălcarea principiului neagravării situaţiei juridice în propria cale de atac. Prin încadrarea
corectă a faptei de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave în art. 2561 raportat
la art. 244 alin. (1) Noul Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) Noul Cod penal (din art. 215
alin. 1, 3, 5 Cod penal 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal 1969) instanţa de control
judiciar nu reţine o circumstanţă agravantă nouă în propria cale de atac a contestatorului,
varianta agravată a infracţiunii de înşelăciune fiind stabilită cu autoritate de lucru judecat prin
hotărârea de condamnare.
În opinia INM prima soluţie prezentată este cea corectă. Principiul non reformatio in
pejus, consacrat prin art. 372 Cod proc. pen. anterior, constituie o derogare de la regula
generală potrivit căreia exercitarea unui drept procesual produce întotdeauna consecinţe cu
caracter obiectiv, care sunt dobândite cauzei şi, deci, opozabile subiectului care şi-a exercitat
dreptul, indiferent dacă sunt favorabile sau defavorabile acestuia. De la această regulă cu
caracter general, a posibilităţii agravării situaţiei ca urmare a exercitării unui drept procesual,
Codul de procedură penală exceptează, însă, exercitarea dreptului de a folosi calea de atac a
apelului sau a contestaţiei, instituind principiul că instanţa de judecată nu poate crea o situaţie
mai grea pentru partea care a uzat de acest drept. Prin această prevedere se derogă şi de la

40
principiul legalităţii procesului penal şi, în funcţie de obiectul cauzei, de la principiul aflării
adevărului. Or, în situaţia prezentată, dacă în propria cale de atac a contestatorului s-ar fi
înlăturat circumstanţa agravantă prevăzută de art. 244 alin. (2) Cod penal, reţinută în mod
greşit de prima instanţă, acesta ar fi beneficiat, în mod evident, de o situaţie mai favorabilă,
respectiv reducerea pedepsei la maximul special prevăzut de varianta tip a infracţiunii.
Reţinerea unei alte circumstanţe agravante, respectiv cea prevăzute de art. 2561 Cod penal,
chiar cu consecinţa reducerii pedepsei faţă de cea stabilită de prima instanţă, creează o situaţie
mai grea persoanei condamnate în propria sa cale de atac, ce încalcă principiul non reformatio
in pejus.

Participanții la întâlnire au agreat, cu majoritate, opinia INM.

5. Contestaţie în anulare. Decizie pronunţată în apel de un complet compus din trei

judecători (instanţa sesizată prin rechizitoriu în perioada 23.07.2018-15.10.2018).
Compunerea completului de judecată care soluţionează contestaţia în anulare (CA Alba
Iulia)

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Obiect ECRIS: contestaţie în anulare
Acte normative incidente: art. 429, art. 431, art.432 C. proc. pen.; art. 54 alin. (2) din
Legea nr. 304/2004 (în forma în vigoare începând cu 23.07.2018 şi până la 15.10.2018),
art. IV din Legea nr. 207/2018
Cuvinte cheie: contestaţie în anulare, compunerea instanței

Problema supusă discuţiei vizează numărul de judecători care compun completul de judecată
care soluţionează contestaţia în anulare, în ipoteza în care decizia a cărei anulare se cere a fost
pronunţată de un complet de apel format din trei judecători, ca urmare a faptului că prima
instanţă a fost sesizată prin rechizitoriu în perioada 23.07.2018-15.10.2018.
O primă soluţie ar fi cea a soluţionării contestaţiei în anulare de către un complet format din
doi judecători, motivat de faptul că suntem în prezenţa unei căi extraordinare de atac.
O a doua soluţie ar fi cea a soluţionării contestaţiei în anulare de către un complet format
din trei judecători. Conform art. 54 alin. (2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea
judiciară, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018, în forma în vigoare începând cu
23.07.2018, se judecă în complet de 3 judecători doar apelurile declarate împotriva cauzelor
înregistrate pe rolul primei instanţe începând cu data de 23.07.2018 şi până la 15.10.2018.
Având în vedere că nici Legea nr. 207/2018 şi nici O.U.G. nr. 92/2018 nu conţin prevederi în
legătură cu modul în care se compun completurile care soluţionează contestaţiile în anulare
formulate împotriva deciziilor pronunţate în apel de completuri formate din trei judecători, în

41
opinia noastră, completul care soluţionează contestaţia în anulare împotriva unei astfel de
decizii ar trebui să fie compus din trei judecători. Aceasta deoarece, aşa cum rezultă din
prevederile art. 431 alin. (1) C.proc.pen. şi art. 432 alin. (2) C.proc.pen., completul învestit cu
soluţionarea contestaţiei în anulare este cel care se pronunţă asupra admisibilităţii contestaţiei
în anulare şi, subsecvent, asupra temeiniciei acestei căi extraordinare de atac, iar, în cazul
admiterii acesteia, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie
de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului. Prin urmare, având în
vedere că în situaţia admiterii contestaţiei în anulare se procedează la rejudecarea apelului,
apel care trebuie soluţionat în complet format din trei judecători, în aceeaşi componenţă în
care s-a pronunţat decizia desfiinţată, deoarece compunerea completului de apel se determină
prin raportare la data înregistrării dosarului la prima instanţă (situată între 23.07.2018-
15.10.2018), apreciem că se poate concluziona că şi contestaţia în anulare ar trebui soluţionată
în complet de trei judecători. Situaţia contestaţiei în anulare este diferită de cea a recursului în
casaţie, unde este reglementată în mod expres compunerea completului care se pronunţă asupra
admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie şi a completului care judecă recursul în casaţie
după admiterea în principiu.
Opinia INM este în sensul celei de-a doua soluţii prezentate, şi anume că în cazul în care
se formulează contestaţie în anulare împotriva unei decizii prin care s-a soluţionat un apel în
componenţă de 3 judecători, contestaţia în anulare trebuie soluţionată de un complet format
tot din 3 judecători, având în vedere că în cazul admiterii căii extraordinare de atac şi
rejudecării apelului, completul de judecată ar trebui să aibă componenţa de 3 judecători, având
în vedere data declarării apelului.

Participanții la întâlnire au agreat, în unanimitate, opinia INM.

6. Schimbarea încadrării juridice. Trimitere în judecată pentru o infracţiune.

Schimbarea încadrării juridice într-un concurs de infracţiuni prin raportare exclusiv la
starea de fapt reţinută în actul de sesizare, iar una dintre infracţiuni atrage competenţa
instanţei superioare. Conflict de competenţă (CA Alba Iulia)

Materia: penal
Subcategoria: cauze soluționate de judecătorii de cameră preliminară
Acte normative incidente: art. 346 alin. (6) raportat la art. 50, art. 371 C.proc.pen.
Cuvinte cheie: schimbare încadrare juridică

Problema de drept - În speţe privind aceeaşi stare de fapt, respectiv trimiterea în

judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod
fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) Cod penal, constând în folosirea în mod neautorizat a
cardului bancar aparţinând persoanei vătămate (sustras), la efectuarea unor plăţi, prin POS,

42
până la concurenţa sumei care nu solicită introducerea codului PIN, ci doar prin apropierea
cardului bancar de terminalul oferit de comerciant.
1. Prin sentinţa penală nr. 45/2020 a Judecătoriei Sibiu pronunţată la data de 10.02.2020
în dosarul nr.12.120/306/2019 s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de efectuare de
operaţiuni financiare în mod fraudulos prev. de art. 250 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 35
alin. (1) C.pen., în 2 infracţiuni, efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. de
art. 250 alin. (1) C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen., şi acces ilegal la un sistem
informatic prev. de art. 360 alin. (1) C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. cu aplicarea
art. 38 alin. (2) C.pen., fiind dispusă declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea
Tribunalului Sibiu.
Prin sentinţa penală nr. 21/2020 pronunţată la data de 18.03.2020, Tribunalul Sibiu a
admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu de către instanţă, în baza art. 47
Cod procedură penală şi art. 50 Cod procedură penală, şi a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.
În temeiul art. 51 C.p.p. a constatat conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza
în vederea soluţionării conflictului de competentă Curţii de Apel Alba Iulia.
Prin încheierea penală nr.33/2020 din 3.04.2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia
în dosarul nr. 12120/306/2019/a5 s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Tribunalului Sibiu.
2. Prin sentinţa penală nr. 213/12.06.2020, pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul
nr.13314/306/2019, s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de efectuare de operaţiuni
financiare în mod fraudulos prev. de art. 250 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1)
C.pen., în 2 infracţiuni, efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. de art. 250
alin. (1) C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen., şi acces ilegal la un sistem informatic prev.
de art. 360 alin. (1) C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen., ambele cu aplicarea art. 38
alin. (2) C.pen., fiind dispusă declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Tribunalului
Sibiu.
Prin sentinţa penală nr.103/18.11.2020, Tribunalul Sibiu a admis excepţia necompetenţei
materiale a Tribunalului Sibiu invocată din oficiu de către instanţă, în baza art. 47 Cod
procedură penală şi art. 50 Cod procedură penală, şi a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.
În temeiul art. 51 Cod procedură penală a constatat conflictul negativ de competenţă şi a
înaintat cauza în vederea soluţionării conflictului de competență Curţii de Apel Alba Iulia.
Prin încheierea penală nr.136/2020 din 15.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba
Iulia în dosarul nr.13314/306/2019/a3 s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Judecătoriei Sibiu.
Soluţii similare în ce priveşte conflictul negativ de competenţă au fost pronunţate şi prin
încheierile penale nr. 5/2021 şi nr. 9/2021 ale Curţii de Apel Alba Iulia.
Într-o primă opinie, s-a menţionat că instituţia schimbării încadrării juridice nu este
limitată, în sensul că o activitate infracţională faţă de care s-a reţinut iniţial o singură

43
infracţiune nu ar putea fi recalificată în două infracţiuni distincte aflate în concurs formal
(ideal).
Într-o a doua opinie, s-a susţinut că o astfel de schimbare de încadrare juridică nu poate
fi dispusă, întrucât, conform art. 374 C.proc.pen., judecata se mărgineşte la faptele şi la
persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, astfel că nici judecătorul de cameră
preliminară şi nici instanţa de judecată nu poate să adauge infracţiuni noi la acuzaţia în materie
penală adusă unui inculpat prin actul de sesizare, limitele învestirii fiind trasate de către
procurorul de caz care a întocmit rechizitoriul. În Noul Cod de procedură penală nu se mai
regăsesc textele din Codul de procedură penală din 1968 – respectiv art. 335, art. 336 şi art. 337
- care permiteau instanţei de judecată, în cursul judecăţii, să extindă acţiunea penală pentru
alte acte materiale, să extindă procesul penal pentru alte fapte sau chiar pentru alte persoane,
ceea ce ar fi echivalat cu „adăugarea de noi acuzaţii” faţă de cele din rechizitoriu, în anumite
circumstanţe specifice.
Chiar şi în prezenţa unui presupus concurs ideal de infracţiuni, dacă procurorul nu şi-a
fundamentat acuzaţia în materie penală şi pe cea de-a doua infracţiune, ea nu poate fi reţinută
direct de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, care ar prelua în
acel caz din funcţiile acuzării, cu depăşirea competenţelor funcţionale art. 56 C.proc.pen.
În atare situaţie este la libera apreciere a Ministerului Public, dacă consideră că o faptă
întruneşte elementele constitutive a două infracţiuni concomitente, în condiţiile concursului
ideal, dar a sesizat instanţa de judecată cu privire la comiterea unei singure infracţiuni, dacă
alege să întocmească sau nu un nou rechizitoriu prin care să supună judecăţii şi cea de-a doua
infracţiune, context în care s-ar putea discuta reunirea obligatorie a cauzelor prevăzut de art.
43 alin. 1 Cpp. A fortiori, dacă s-ar accepta teza contrară, anume că s-ar putea ca instanţa de
fond să adauge în acuzare noi infracţiuni inculpatului prin schimbarea încadrării juridice, s-ar
ajunge în situaţia în care s-ar dispune o soluţie de condamnare pentru o infracţiune cu privire la
care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală de către procurorul de caz, întrucât nu s-a efectuat
practic urmărire penală, aspect care încalcă principiul legalităţii procesului penal, conform art.
2 Cpp, art. 309 Cpp raportat la art. 327 Cpp şi art. 6 CEDO.
S-a mai arătat că reatribuirea în faza judecăţii a unei noi acuzaţii, chiar dacă aceasta
apare ca evidentă din ansamblul factual reţinut în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, dar omis
de procuror la momentul efectuării actelor de urmărire penală, echivalează cu încălcarea
principiilor de drept ce reglementează dreptul la un proces echitabil din perspectiva şi a
dispoziţiilor privitoare la principiul separaţiei funcţiilor juridice reglementat de art. 3 C.pr.pen.
şi procedura aferentă extinderii acţiunii penale prevăzută de art. 311 C.pr.pen.
De asemenea, s-a precizat că după înregistrarea dosarului penal, judecătorul de cameră
preliminară verifică din oficiu competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, a administrării
probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, conform art. 342 Cpp. Astfel că, dacă
judecătorul de cameră preliminară (identic ca persoană cu instanţa de judecată) a sesizat faptul
că în cauză ar fi incidentă şi infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic prevăzută de
art. 360 Cp, de competenţa materială a Tribunalului, urmărirea penală trebuind a fi efectuată
de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, fiind prezent cazul de nulitate absolută

44
prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) Cpp, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de
fond ar fi trebuit să invoce din oficiu nulitatea urmăririi penale, cu consecinţa restituirii cauzei
la parchetul competent în vederea refacerii urmăririi penale. În caz contrar, ne-am regăsi în
situaţia ca instanţa de judecată să fie sesizată cu judecarea unui rechizitoriu întocmit de către
un organ de urmărire penală necompetent, ceea ce atrage încălcarea dreptului la un proces
echitabil al inculpatului prin prisma art. 6 CEDO raportat şi la Decizia nr. 302/2017 a Curţii
Constituţionale a României.
Cu privire la soluţionarea conflictului de competenţă apărut ca urmare a schimbării de
încadrare juridică care a atras competenţa instanţei superioare, cu ocazia întâlnirii trimestriale
din 29.11.2019 organizată la nivelul Curţii de Apel Alba Iulia s-a împărtăşit opinia în sensul că în
interpretarea prevederilor art. 49 alin. (1) Cod procedură penală, instanţa ierarhic superioară
comună a două instanţe de grad diferit, învestită cu soluţionarea unui conflict de competenţă
materială în temeiul prevederilor art. 51 Cod procedură penală, poate stabili competenţa şi
trimite cauza spre soluţionare instanţei inferioare, care s-a declarat necompetentă material şi
şi-a declinat competenţa în favoarea instanţei superioare, în urma schimbării încadrării juridice
a faptei într-o infracţiune de competenţa instanţei superioare, dacă instanţa superioară învestită
prin sentinţa de declinare nu a efectuat acte procesuale în cauză şi nu a administrat probe.

Prima dintre problemele puse în discuţie se referă la posibilitatea schimbării încadrării

juridice pe baza aceleiaşi situaţii de fapt reţinute în rechizitoriu, dintr-o infracţiune în două
infracţiuni aflate în concurs ideal.
Opinia INM este în sensul că este posibilă schimbarea încadrării juridice în sensul
menţionat. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 371 Cod proc. pen., judecata se mărgineşte la
faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei. Schimbarea încadrării juridice se
poate dispune numai prin raportare la fapta/faptele descrise în actul de sesizare a instanţei care
constituie obiectul judecăţii. Prin această operaţiune procedurală nu se poate schimba, în cursul
judecăţii, conţinutul faptei care formează obiectul acuzaţiei penale sau circumstanţele factuale
reţinute în rechizitoriu, adică nu se poate reţine o situaţie de fapt diferită faţă de cea care
formează obiectul acuzaţiei aduse prin actul de sesizare, întrucât s-ar extinde procesul penal cu
privire la alte fapte, soluţie ce nu este permisă de actualul Cod de procedură penală.
În cazul concursului ideal, acţiunea sau inacţiunea săvârşită, din cauza împrejurărilor în
care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni,
astfel că prin schimbarea încadrării juridice nu se extinde sfera acuzaţiilor factuale, ci avem în
vedere aceeaşi situaţie de fapt ca cea reţinută prin actul de sesizare, şi, pe cale de consecinţă,
nu se extinde obiectul judecăţii cu privire la alte fapte decât cele descrise în actul de sesizare.

Cea de-a doua problemă pusă în discuţie se referă la posibilitatea schimbării încadrării
juridice în procedura de cameră preliminară şi a fost discutată şi la Întâlnirea preşedinţilor
secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, din decembrie 2020,
stabilindu-se soluţia că în procedura de cameră preliminară nu se poate proceda la schimbarea
încadrării juridice, întrucât verificarea temeiniciei acuzaţiei nu se poate realiza în această

45
etapă a procesului penal, punct de vedere pe care îl menţinem, având în vedere că de la acea
dată nu au intervenit modificări legislative şi nu au fost aduse argumente juridice
suplimentare.

Referitor la prima problemă de drept, în cadrul dezbaterilor s-a exprimat și opinia în

sensul că instanța nu poate proceda la schimbarea încadrării juridice în această ipoteză, cu
motivarea că suntem în prezența unei agravări a răspunderii penale, ca urmare a reținerii celei
de-a doua infracțiuni săvârșită în concurs ideal, cu consecințe pentru inculpat, generate într-o
procedură pe care acesta nu o poate prevedea (de exemplu, în ipoteza în care recunoaște
învinuirea la primul termen de judecată pentru infracțiunea unică pentru care a fost trimis în
judecată).
Cu privire la argumentul precizat anterior, s-a menționat necesitatea ca limitele
învestirii instanței de judecată să fie raportate la noțiunea de „faptă”, ce nu ar trebui
înțeleasă limitat la încadrarea juridică dată de procuror în actul de sesizare, ci la faptele
reținute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu. Astfel, în măsura în care în actul de sesizare
au fost descrise conținutul și consecințele faptei raportate doar la o anumită încadrare juridică,
făcând abstracție de consecințele impuse de textul legal pentru tipicitatea uneia dintre
infracțiunile ce ar fi putut intra în concursul ideal, instanța nu se poate considera învestită și
cu aceste din urmă categorii de urmări, caz în care nu s-ar putea schimba încadrarea juridică,
în sensul reținerii concursului ideal.
Cu majoritate, participanții și-au însușit opinia INM, apreciind că, în ipoteza în
discuție, nu poate fi exclusă de plano schimbarea încadrării juridice, instanța urmând să
aprecieze în funcție de situația de fapt reținută prin actul de sesizare cu care a fost
învestită.

În ceea ce privește cea de-a doua problemă de drept, s-a exprimat și o altă opinie,
menționându-se că această problemă a făcut obiectul dezbaterilor și cu ocazia Întâlnirii
procurorilor șefi secție din cadrul PÎCCJ, DNA, DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de
apel, desfășurată în perioada 27-28 mai 2021, ocazie cu care participanții au agreat cu
unanimitate opinia INM, în sensul că, în cazul în care, verificându-și competența prin raportare
la obiectul judecății (la fapta descrisă în rechizitoriu), se constată că fapta descrisă de către
procuror este de competenta soluționare a unei alte instanțe, judecătorul de cameră
preliminară va dispune, în temeiul art. 346 alin. (6) raportat la art. 50 C.p.p., declinarea
cauzei în favoarea acelei instanțe, fără a dispune în prealabil schimbarea încadrării juridice. În
sprijinul acestei opinii, s-a reținut că: „potrivit art. 346 alin. (6) C.p.p., judecătorul de cameră
preliminară procedează potrivit art. 50 C.p.p. (adică dispune declinarea cauzei) «dacă
apreciază că instanța sesizată nu este competentă» (s.n.). Or, competența după materie este
dată nu de încadrarea juridică indicată de către procuror, ci de obiectul judecății (al
învestirii), adică de fapta descrisă de către procuror, pentru care acesta a dispus trimiterea în
judecată. Prin urmare, în baza textului de lege indicat, judecătorul trebuie să evalueze
obiectul judecății și să constate, premergător oricăror altor verificări, dacă, în raport de fapta

46
descrisă în rechizitoriu, îi revine competența materială să soluționeze camera preliminară ori
ea aparține judecătorului de cameră preliminară de la altă instanță, căreia același text îl
obligă să i-o decline. Așadar, norma permite judecătorului de cameră preliminară să decline
cauza doar pe baza acestei evaluări (aprecieri) și nu reclamă nicio altă măsură procesuală
prealabilă declinării; de altfel, textul face trimitere doar la art. 50 C. proc. pen., nu și la alte
norme (cum ar fi acelea privind schimbarea încadrării)”4.
Participanții au agreat, cu majoritate, opinia INM, contrar opiniei enunțate în
cadrul dezbaterilor, menționată anterior, în sensul că nu se poate face o recalificare a
faptei în procedura de cameră preliminară, cu consecința că aceasta ar putea primi o altă
încadrare juridică, care ar atrage competența unei altei instanțe decât cea sesizată
potrivit încadrării juridice reținute în rechizitoriu.

7. Abţinerea întregii instanţe. Compunerea completului de la instanţa superioară care

soluţionează abţinerea unui judecător care face parte dintr-un complet de
contestaţie (CA Alba Iulia)

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Obiect ECRIS: abţinerea întregii instanţe
Acte normative incidente: art. 68 C.proc.pen.
Cuvinte-cheie: abținere, compunerea instanței, contestație

Problema supusă discuţiei vizează numărul de judecători care compun completul care
soluţionează abţinerea unui judecător de la instanţa inferioară care face parte dintr-un complet
de contestaţie, în situaţia în care la instanţa din care face parte judecătorul respectiv nu se
poate desemna un judecător pentru soluţionarea abţinerii.

O primă soluţie ar fi aceea a soluţionării cererii de un complet format dintr-un singur

judecător, raportat la prevederile art. 68 alin. (8) C.proc.pen. care fac referire la „un
judecător” de la instanţa ierarhic superioară.
O a doua soluţie ar fi aceea a soluţionării cererii de un complet format din doi judecători
de drepturi şi libertăţi, de un complet format din doi judecători de cameră preliminară sau de
un complet de judecată format din doi judecători, raportat la împrejurarea că, spre deosebire
de momentul la care a fost adoptat Codul de procedură penală, începând cu 23.07.2018
contestaţiile se soluţionează în complet format din doi judecători, astfel că prevederile art. 68
alin. (1) și (2) C.proc.pen. trebuie interpretate în sensul că şi abţinerea judecătorului care face
parte dintr-un complet de contestaţie (judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră

4 A se vedea Minuta Întâlnirii procurorilor șefi secție din cadrul PÎCCJ, DNA, DIICOT și al parchetelor de pe lângă
curțile de apel, București, 27-28.05.2021, pct. 2.3., pag. 73.

47
preliminară sau judecător din completul de judecată), chiar dacă se soluţionează de instanţa
superioară, trebuie soluţionată într-un complet format din doi judecători.
Opinia INM este în sensul celei de-a doua opinii menţionate, pentru argumentele
prezentate.

Cu unanimitate, participanții și-au însușit opinia INM.

8. Contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza a II-
a C.proc.pen., respectiv atunci când se iveşte o împiedicare la executare, determinată de
deducerea în plus a unei perioade de detenţie executate (CA Iaşi)

Materia: penal
Subcategoria: cauze referitoare la executarea sancțiunilor de drept penal
Obiect ECRIS: Contestaţie la executare
Acte normative incidente: art. 598 alin. (1) lit. d) teza a II-a C.proc.pen.
Cuvinte-cheie: contestaţie la executare, liberare condiţionată

Problema de drept - În situaţia în care se constată că în mod greşit s-a dedus mai mult
decât a executat persoana condamnată (cu titlu de reţinere preventivă, arestare preventivă,
perioadă executată) şi că, prin această deducere eronată, s-a împiedicat executarea unei părţi
din pedeapsă, soluţia îmbrăţişată unanim este de admitere a contestaţiei la executare şi de
deducere a perioadei corecte.
Opiniile divergente au fost generate de situaţia în care persoana condamnată a fost
liberată condiţionat din executarea respectivei pedepse, aflându-se în termenul de încercare al
liberării condiţionate.
Într-o primă opinie, s-a apreciat că instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la
executare nu are posibilitatea legală de a face aprecieri cu privire la liberarea condiţionată şi de
a dispune în sensul menţinerii liberării condiţionate, ci este obligată să procedeze la anularea
mandatului de executare a pedepsei din care s-a liberat condiţionat persoana condamnată. S-a
argumentat că, în contextul în care persoana condamnată a fost liberată condiţionat din
executarea sentinţei, iar termenul de supraveghere al liberării condiţionate nu s-a împlinit, nu
se poate considera că mandatul de executare a pedepsei închisorii emis de Judecătoria Iaşi a
fost executat.
S-a mai reţinut că în acelaşi sens a fost şi practica judiciară a Tribunalului Iaşi care, într-
o situaţie similară, în care s-a admis o contestaţie la executare, ca urmare a constatării
deducerii greşite a perioadei arestării preventive, după ce persoana condamnată fusese liberată
condiţionat, a dispus anularea formelor de executare şi emiterea unor noi forme la momentul
rămânerii definitive a sentinţei (sentinţa penală nr. 151/3.03.2005 a Tribunalului Iaşi, menţinută
şi rămasă definitivă prin decizia nr. 167/2006 a ÎCCJ).

48
 S-a argumentat că instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare nu are
posibilitatea de a face nicio apreciere cu privire la liberarea condiţionată, pentru că legea nu
prevede o atare posibilitate, spre deosebire de situaţia anulării liberării condiţionate,
reglementată de art. 105 alin. (2) Cod penal, situaţie în care instanţa verifică atât fracţia de
pedeapsă, cât şi toate condiţiile prevăzute de art. 99 Cod penal sau de art. 100 Cod penal şi are
posibilitatea acordării liberării condiţionate.
S-a mai arătat că, în procedura contestaţiei la executare, instanţa nu are posibilitatea să
stabilească dacă perioada dedusă în plus este sau nu de natură a influenţa fracţia care a dat
vocaţie la liberare condiţionată a persoanei condamnate şi că soluţiile în sensul aprecierii cu
privire la liberarea condiţionată nu pot depinde de cuantumul perioadei deduse în plus. Pe cale
de consecinţă, chiar şi în situaţia în care deducerea în plus a vizat o singură zi, soluţia legală
este aceea a emiterii mandatului de executare a pedepsei cu închisoarea.

Într-o a doua opinie, s-a arătat că instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la

executare este obligată să facă aprecieri cu privire la liberarea condiţionată şi să dispună în
sensul menţinerii liberării condiţionate pentru situaţia în care perioada pentru care s-a constatat
deducerea în plus, eronată, nu este de natură a influenţa fracţia de pedeapsă care a născut
vocaţia la liberare condiţionată a persoanei condamnate. S-a argumentat în sensul că, indiferent
dacă la data pronunţării hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiţionată, ar fi fost corect
menţionată data la care intimatul fusese reţinut, acest fapt nu ar fi afectat îndeplinirea
condiţiei privind executarea fracţiei de pedeapsă necesare pentru liberarea condiţionată. De
asemenea, celelalte condiţii prevăzute de lege pentru acordarea liberării condiţionate au fost
constatate ca fiind îndeplinite de instanţa care a acordat beneficiul liberării. În consecinţă, se
impune a se constata că persoana condamnată a fost liberată din executarea pedepsei şi a se
menţiona în sensul că nu se emite un nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
Ca argument fundamental în sprijinul acestei soluţii, s-a reţinut că nu este posibilă
emiterea unui alt mandat de executare al pedepsei dacă, şi ulterior deducerii, sunt îndeplinite
condiţiile liberării condiţionate, întrucât este aceeaşi pedeapsă din care s-a dispus liberarea
condiţionată şi nu o pedeapsă nouă, aşa cum este cazul în situaţia contopirii.
În sprijinul acestei opinii s-a reţinut că şi sub imperiul codului penal anterior, în situaţia
în care se rezolva situaţia juridică a unei persoane condamnate, se făceau menţiuni cu privire la
menţinerea liberării condiţionate, deşi nu exista un text de lege care să fundamenteze aceste
menţiuni; or, în concepţia actualului Cod penal, o astfel de posibilitate este reglementată în
cadrul instituţiei anulării liberării condiţionate.
Opinia majoritară a judecătorilor Secţiei penale şi pentru cauze cu minori a Curţii de
Apel Iaşi consultaţi a fost, faţă de argumentele expuse în sprijinul celei de-a doua opinii, că
instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare are posibilitatea de a face aprecieri
cu privire la liberarea condiţionată şi să dispună în sensul menţinerii beneficiului liberării
condiţionate pentru situaţia în care perioada pentru care s-a constatat deducerea în plus,
eronată, nu este de natură a influenţa fracţia de pedeapsă care a născut vocaţia la liberare
condiţionată a persoanei condamnate.

49
 Problema posibilităţii deducerii greşite a prevenţiei ce poate agrava situaţia
condamnatului, atunci când din eroare s-a dedus o perioadă de timp mai mare decât cea în care
condamnatul a fost privat de libertate, fie arestat preventiv, fie în executarea pedepsei a mai
fost discutată la întâlnirea preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
curţilor de apel din 29-30 septembrie 2016, când s-a stabilit că este posibilă o astfel de
operaţiune, ce se încadrează în dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza I Cod proc. pen.
Cu toate acestea, actuala opinie a INM este aceea că o contestaţie la executare prin
care se urmăreşte îndreptarea erorii deducerii unei perioade mai mari decât cea executată
efectiv de persoana condamnată (în cazul deducerii unei perioade a măsurilor preventive
privative de libertate mai mare decât cea executată de persoana condamnată sau a înlăturării
perioadei reţinerii deduse în mod greşit, respectiv, în situaţia contopirii de pedepse, deducerea
unei perioade mai mari decât cele executate efectiv) este inadmisibilă, întrucât situaţia
menţionată nu se încadrează în niciunul dintre cazurile limitativ prevăzute de art. 598 alin. (1)
Cod proc. pen. ce trasează limitele în care se poate aduce atingere autorităţii de lucru judecat a
unei hotărâri definitive, reprezentând o eroare de judecată ce nu poate fi remediată pe calea
contestaţiei la executare.
Astfel, prin raportare la dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza a II-a Cod proc. pen.,
indicat ca incident la momentul formulării problemei de drept, apreciem că această situaţie nu
reprezintă „o cauză de micşorare a pedepsei”, întrucât are drept consecinţă mărirea duratei ce
urmează să fie executată. Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la
interpretarea dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. c) Cod proc. pen., înţelesul sintagmei
„împiedicare la executare” se referă la intervenţia unor cauze legale care opresc executarea,
având drept consecinţă imposibilitatea punerii în executare a hotărârii sau a continuării
executării hotărârii judecătoreşti, în timp ce prin „nelămurire” se înţelege neclaritatea sau
imprecizia dispozitivului, ca parte a hotărârii ce urmează să fie pusă în executare (ÎCCJ,
completul de 5 judecători, decizia penală nr. 81/2017, www.scj.ro). Or, deducerea în mod
greşit a unei perioade mai mari decât cea executată efectiv de persoana condamnată nu se
încadrează în niciuna dintre ipotezele legale menţionate, reprezentând, în opinia noastră, o
eroare de judecată.
În ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de a face aprecieri cu privire la liberarea
condiţionată pe calea contestaţiei la executare, de a menţine liberarea condiţionată sau de a
micşora restul pedepsei rămas de executat stabilit în mod definitiv la momentul admiterii cererii
de liberare condiţionată, prin considerentele deciziei RIL nr. 9/2011, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a statuat că pe calea contestaţiei la executare „nu pot fi analizate ori reanalizate
aspecte care sunt legate de alte instituţii de drept cu reglementare distinctă, cum sunt
dispoziţiile privind liberarea condiţionată.”
Trebuie avut în vedere că, în cazul deducerii unei perioade executate din pedeapsă, cât
şi în situaţia deducerii unei perioade de reţinere/arestare preventivă sau arest la domiciliu se
dispune retragerea (anularea) mandatului de executare a pedepsei închisorii şi emiterea unui
nou mandat de executare. Contrar opiniei exprimate, apreciem că, în cazul în cazul în care

50
deducerea perioadei executate ar fi în defavoarea persoanei condamnate, chiar dacă acesta a
executat fracţia prevăzută de lege, având în vedere majorarea cuantumului pedepsei, se impune
o nouă reapreciere a condiţiilor strict şi limitativ prevăzute de lege în vederea acordării
liberării condiţionate, întrucât îndeplinirea condiţiei fracţiei de pedeapsă nu are ca efect
obligatoriu admiterea cererii, ci oferă doar vocaţie cu privire la liberarea condiţionată.
Concluzionând, apreciem că nu este admisibilă o contestaţie la executare prin care se
urmăreşte deducerea greşită a prevenţiei cu consecinţa agravării situaţiei condamnatului,
întrucât o astfel de situaţie aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii ce se execută
şi nu se încadrează în niciunul dintre cazurile limitativ prevăzute de art. 598 alin. (1) Cod proc.
pen.

În unanimitate, participanții au decis menținerea concluziei agreate cu prilejul

întâlnirii anterioare din 2016, ocazie cu care s-a stabilit că deducerea greșită a prevenției
nu poate fi considerată o cauză de stingere/micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin.
(1) lit. d) C.pr.pen., ci o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută, în sensul art.
598 alin. (1) lit. c) teza I C.proc.pen.5
În sprijinul menținerii soluției agreate anterior s-a arătăt că incidentele privind
executarea pedepsei nu implică rejudecarea fondului cauzei sau reevaluarea pedepsei stabilite
de instanță, ci au scopul de a lămuri dispozitivul în ceea privește perioada care urmează a fi
executată efectiv. De asemenea, s-a menționat că nu există un temei legal pentru o soluție
diferită după cum consecințele deducerii greşite a prevenţiei acționează în favoarea sau
defavoarea condamnatului.
În ceea ce privește posibilitatea instanţei de a face aprecieri cu privire la liberarea
condiţionată pe calea contestaţiei la executare, participanții au apreciat în sensul
posibilității menținerii liberării condiționate pentru ipoteza în care, în urma deducerii
prevenției, condamnatul a executat fracţia prevăzută de lege. În cazul în care nu mai este
îndeplinită cerința privind executarea fracției prevăzute de lege, se va proceda la anularea
mandatului de executare a pedepsei închisorii şi la emiterea unui nou mandat de executare a
pedepsei închisorii, cu consecința reîncarcerării persoanei condamnate, verificarea condițiilor
prevăzute de lege pentru acordarea liberării condiționate urmând a fi realizată prin raportare
la perioada rămasă de executat.

9. Citarea persoanelor condamnate, după liberarea condiţionată, respectiv situaţia în

care deţinutul a semnat personal dovada de îndeplinire a procedurii de citare, pentru
termenul de judecată, iar apoi a fost liberat din penitenciar (Curtea de Apel Iași)

Materia: penal

5A se vedea Minuta Întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel
Târgu Mureș, 29-30 septembrie 2016, pag. 10.

51
 Subcategoria: alte tipuri de cauze
Acte normative incidente: art. 353 C.proc.pen.
Cuvinte-cheie: citarea persoanei condamnate, termen în cunoștință

Într-o primă opinie, majoritară, s-a arătat că dispoziţiile art. 353 alin. (2) Cod procedură
penală, care stipulează că partea sau alt subiect procesual principal prezent personal, prin
reprezentant sau prin apărător ales la un termen, precum şi acela căruia, personal, prin
reprezentant sau apărător ales ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea
corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecată, nu mai sunt
citaţi pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu
excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie, este aplicabil şi deţinutului care a
primit citaţia, a semnat personal dovada de citare şi, ulterior, a fost liberat condiţionat. Pe cale
de consecinţă, nu se mai impune citarea fostului deţinut la domiciliul indicat după liberare,
întrucât are termen în cunoştinţă şi, beneficiind de libertate de mişcare, are obligaţia de a se
prezenta la judecată. S-a arătat că dispoziţiile aceluiaşi text de lege care stipulează că militarii
şi deţinuţii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen nu îi mai sunt aplicabile, pentru că persoana
liberată nu mai are calitatea de deţinut.
S-a mai arătat că textul de lege nu prevede că instituţia termenului în cunoştinţă nu se
aplică deţinuţilor, ci doar că aceştia trebuie citaţi la fiecare termen, motivat de faptul că nu
beneficiază de libertate de mişcare şi citarea lor este necesară pentru conducerea lor în faţa
instanţei. Justificarea citării deţinuţilor la fiecare termen de judecată (indiferent de calitatea
pe care o au, indiferent dacă au luat sau nu termenul în cunoştinţă – chiar şi în ipoteza în care
au solicitat judecarea cauzei în lipsă) constă în aceea că nu beneficiază de libertatea deplină de
mişcare, permisiunea părăsirii penitenciarului putându-se fundamenta numai pe chemări
opozabile directorului penitenciarului, care se materializează în procesul penal prin actul
procedural al citaţiei.
Astfel, persoana privată de libertate care a primit citaţia, a semnat personal dovada de
îndeplinire a procedurii de citare pentru următorul termen de judecată şi, ulterior acestui
moment, a fost liberat condiţionat, nu va mai fi citată la adresa de domiciliu sau la adresa
indicată la momentul liberării condiţionate.
Într-o a doua opinie, minoritară, s-a arătat că instituţia termenului în cunoştinţă nu este
aplicabilă deţinuţilor, din moment ce textul de lege prevede că deţinuţii se citează la fiecare
termen, astfel încât se impune citarea acestora la domiciliu, după liberarea lor din penitenciar,
chiar dacă au semnat personal dovada de primire a citaţiei pentru termenul de judecată şi chiar
dacă au participat la un termen de judecată.

Opinia INM împărtăşeşte, parţial acelaşi punct de vedere cu prima dintre opiniile
exprimate.
Astfel, persoana deţinută care a primit citaţia, în perioada în care se afla în stare de
deţinere, nu se citează pentru următorul termen de judecată, întrucât acesta a fost citat în mod
legal, având în vedere că la data înmânării citaţiei se afla în stare de deţinere.

52
 Cu toate acestea, având în vedere dispoziţiile art. 353 alin. (2) teza a II-a Cod proc. pen.,
apreciem că persoana care a primit citaţia, personal, în stare de deţinere, nu poate primi
termen în cunoştinţă, întrucât dispoziţiile art. 353 alin. (2) teza I Cod proc. pen. au în vedere
toate categoriile de participanţi la procesul penal, cu excepţia deţinuţilor sau a militarilor.
Astfel, participantul, care pe parcursul procesului nu mai are calitatea de deţinut,
dobândeşte termen în cunoştinţă doar dacă se află într-una dintre situaţiile prevăzute de art.
353 alin. (2) teza I Cod proc. pen., după momentul în care acesta a fost pus în libertate.
Raportat la speţă, în cazul în care persoana condamnată primeşte personal citaţia în timp
ce se afla în stare de deţinere şi până la termenul de judecată este pus în libertate, procedura
de citare este legal îndeplinită pentru primul termen de judecată, dar pentru a putea dobândi
termen în cunoştinţă pentru următoarele termene de judecată acesta va trebui să fie citat în
mod legal, la adresa unde locuieşte.

Participanții și-au însușit, cu majoritate, opinia INM.

10. Schimbarea de încadrare juridică dată faptelor prin rechizitoriu. Aplicabilitatea

instituţiei în cazul reţinerii sau înlăturării unei forme a pluralităţii de infracţiuni, reţinerii
sau înlăturării circumstanţelor atenuante sau agravante din partea generală a Codului
penal, reţinerii sau înlăturării unei forme de participaţie penală (Curtea de Apel Iași)

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Acte normative incidente: art. 386 C.proc.pen.
Cuvinte-cheie: schimbare de încadrare juridică

Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că pluralitatea de infracţiuni este extrinsecă
încadrării juridice date faptei şi că, pe cale de consecinţă, nu există niciun temei pentru care
reţinerea sau înlăturarea stării de recidivă/pluralitate intermediară/concurs de infracţiuni ori a
unor circumstanţe atenuante sau agravante din partea generală a Codului penal să intre în sfera
de incidenţă a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) Cod procedură penală. În această opinie, se
apreciază că, fără nicio distincţie, nu se impune schimbarea de încadrare juridică dată faptei în
nici una dintre situaţiile de mai sus, neexistând nicio diferenţă între formele pluralităţii de
infracţiuni ce urmează a fi reţinute sau înlăturate. Totuşi, s-a arătat că practica judiciară
unanimă a secţiei penale a Judecătoriei Iaşi este în sensul schimbării de încadrare juridică numai
în situaţia reţinerii sau a înlăturării stării de recidivă, respectiv a pluralităţii intermediare,
existând doar soluţii izolate în care s-a făcut aplicarea instituţiei schimbării de încadrare
juridică dată faptei şi la momentul modificării formei de concurs de infracţiuni reţinute în
cauză. S-a învederat că practica judiciară adoptată are la bază preocuparea respectării dreptului
la apărare al inculpatului, însă acest drept la apărare implică punerea obligatorie în discuţie a

53
reţinerii sau a înlăturării unei forme a pluralităţii de infracţiuni, nu şi recurgerea la instituţia
juridică a schimbării de încadrare juridică.
S-a arătat că atât în practica judiciară, cât şi în doctrină, noţiunea de încadrare juridică
a primit două înţelesuri: unul restrâns, încadrarea juridică propriu-zisă care se raportează doar
la normele legale care reglementează infracţiunea, sub cele două forme ale sale, tentativă şi
infracţiune fapt consumat, în varianta tip, atenuată sau agravată, astfel cum este reglementată
în partea specială a Codului penal, corespunzătoare faptei săvârşite în calitate de autor, sau de
participant la comiterea ei, şi un sens larg, încadrarea juridică extinsă, care cuprinde, pe lângă
încadrarea juridică propriu-zisă şi alte instituţii din partea generală a Codului penal, care
caracterizează anumite împrejurări reale sau personale în care fapta a fost comisă, cum ar fi
circumstanţele atenuante legale, circumstanţele agravante generale sau stările de agravare
(concursul, pluralitatea intermediară, recidiva). S-a arătat că instituţia schimbării de încadrare
juridică, astfel cum este reglementată prin art. 386 alin. (1) Cod procedură penală, face
trimitere la noţiunea de „încadrare juridică dată faptei”, fiind evident că se referă la încadrare
juridică propriu-zisă, adică la calificarea legală a faptelor imputate inculpatului, şi nu la situaţii,
stări în care a fost comisă respectiva faptă.
De asemenea, s-a mai arătat că, urmare a Deciziei nr. 250/2019 a CCR, distincţia dintre
cele două accepţiuni ale noţiunii de „încadrare juridică” devine mult mai relevantă decât
anterior pronunţării acestei decizii, în condiţiile în care schimbarea de încadrare juridică dată
faptei trebuie dispusă prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în
discuţie, dar anterior soluţionării fondului cauzei. S-a apreciat că motivarea Deciziei nr.
250/2019 a CCR relevă faptul că instanţa de contencios constituţional a avut în vedere, la
pronunţarea acestei decizii, înţelesul restrâns al noţiunii de „încadrare juridică”, făcându-se
trimitere la paragrafele 40, 41 ale deciziei.
În ceea ce priveşte posibilitatea schimbării încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu
în sensul modificării formei de participaţie, într-un punct de vedere, majoritar în cadrul
instanței care a invocat problema de drept, s-a arătat că se poate proceda în acest sens doar
dacă îi este favorabil inculpatului, în sensul de a se reţine că acesta a acţionat cu o formă de
participaţie care este absorbită în cea reţinută de procuror, pentru că, altfel, s-ar agrava
situaţia inculpatului şi s-ar modifica obiectul sesizării instanţei.

Într-o a doua opinie, minoritară, se apreciază că nu se impune schimbarea de încadrare

juridică dată faptei prin rechizitoriu pentru reţinerea sau înlăturarea circumstanţelor
agravante/atenuante din partea generală a codului penal, dar se impune schimbarea de
încadrare juridică dată faptei prin rechizitoriu pentru reţinerea sau înlăturarea recidivei, a
pluralităţii intermediare şi a concursului de infracţiuni.
În sprijinul acestei opinii s-a invocat necesitatea oferirii unor garanţii extinse în ceea ce
priveşte dreptul la apărare al inculpatului, inclusiv cele stabilite prin Decizia nr. 250/2019 a
CCR, întrucât aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni conduce la
stabilirea unei pedepse mai mari, în mod obligatoriu, indiferent de forma de pluralitate
incidentă.

54
 Într-un punct de vedere contrar, majoritar, s-a susţinut că, în niciun caz, prin
schimbarea de încadrare juridică dată faptei prin rechizitoriu, dacă această instituţie este
corect înţeleasă şi aplicată, nu se pot depăşi limitele sesizării. Astfel, situaţia de fapt cu care
este învestită instanţa prin actul de sesizare trebuie verificată, sub aspectul veridicităţii ei, în
cursul cercetării judecătoreşti, urmând a se stabili dacă acţiunile materiale care se impută prin
rechizitoriu se confirmă sau nu. Calificarea respectivelor acţiuni ca fiind acte de executare
nemijlocită, acte de înlesnire/ajutare, acte de instigare, revine instanţei şi se subsumează
noţiunii de încadrare juridică dată faptei, pe cale de consecinţă şi noţiunii de schimbare de
încadrare juridică. Astfel, instanţa nu ar putea să condamne pe inculpat pentru alte acţiuni
decât cele descrise în rechizitoriu şi care formează situaţia de fapt cu care se învesteşte
instanţa, însă va putea să aprecieze că acţiunile materiale respective nu sunt acte de înlesnire
sau de ajutare, ci acte de executare nemijlocită, urmând a proceda la schimbarea de încadrare
juridică dată faptei, prin înlăturarea formei de participaţie a complicităţii şi reţinerea formei de
participaţie a coautoratului, fără ca prin aceasta să se modifice obiectul sesizării.

Cu privire la prima problemă pusă în discuţie, respectiv ce instituţii vizează schimbarea

de încadrare juridică, opinia INM este în sensul opiniei majoritare exprimate.
Astfel, schimbarea de încadrare juridică prin încheiere anterioară soluţionării fondului
cauzei, trebuie să aibă în vedere sensul restrâns al noţiunii de încadrare juridică, respectiv
norma de incriminare incidentă, variantele infracţiunii (pentru cazul în care norma de
incriminare stipulează o formă de bază sau asimilată, respectiv una sau mai multe variante
agravante şi/sau atenuante), forma infracţiunii (tentată, consumată, continuată), forma de
participaţie penală. În susţinerea opiniei exprimate, avem în vedere dispoziţiile art. 174 Cod
penal ce explică semnificaţia sintagmei „săvârşirea unei infracţiuni”.
În acelaşi sens, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 250/2019, stabileşte că
„încadrarea juridică a faptei semnifică stabilirea textului de lege care o prevede şi o
sancţionează şi caracterizarea ei ca infracţiune potrivit acestui text şi presupune realizarea de
către organele judiciare a unei relaţii corespunzătoare între conţinutul legal al infracţiunii şi
conţinutul concret al acesteia. Prin încadrarea juridică a faptei se statuează asupra textului din
legea penală, a tiparului incriminator ce prevede şi sancţionează fapta socialmente periculoasă
ce constituie obiectul cauzei penale, în sensul art. 371 Cod proc. pen.” (par. 27)
Celelalte aspecte legate de reţinerea sau înlăturarea unei forme a pluralităţii de
infracţiuni (recidivă, pluralitate intermediară, concurs de infracţiuni) ori în situaţia reţinerii sau
înlăturării circumstanţelor atenuante legale sau agravante prevăzute în partea generală a
Codului penal urmează a fi puse în discuţie şi soluţionate, fără a presupune respectarea
exigenţelor art. 386 Cod proc. pen.

În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă de drept, respectiv posibilitatea schimbării
încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu în sensul modificării formei de participaţie într-
una mai severă, opinia INM este în sensul opiniei minoritare exprimate.

55
 Astfel, apreciem că, păstrându-se limitele sesizării, prin raportare la obiectul judecăţii şi
la situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare, în urma calificării activităţii infracţionale în
acte de executare nemijlocită, acte de înlesnire/ajutare, acte de instigare se poate proceda la
schimbarea de încadrare juridică prin înlăturarea formei de participaţie mai uşoare şi reţinerea
formei de participaţie mai grave (complicitate în loc de coautorat), fără ca prin aceasta să se
modifice obiectul sesizării.

Referitor la instituţiile vizate de schimbarea de încadrare juridică, participanții și-

au însușit, cu majoritate, opinia INM.
În ceea ce privește posibilitatea schimbării încadrării juridice reținute prin
rechitoriu, în sensul modificării formei de participaţie într-una mai severă, a fost agreată,
în unanimitate, opinia INM.

11. Modalitatea de calcul al termenului de declarare a contestaţiei prevăzute de art.

347 alin. (1) din Codul de procedură penală (CA Iaşi)

Materia: penal
Subcategoria: cauze soluționate de judecătorii de cameră preliminară
Acte normative incidente: art. 347 alin. (1) C.proc.pen.
Cuvinte-cheie: mod de calcul termen contestație; camera preliminară

Într-o primă opinie, majoritară, s-a susţinut că termenul de 3 zile prevăzut de art. 347
alin. (1) C.proc.pen. de declarare a căii de atac a contestaţiei în procedura de cameră
preliminară curge de la data comunicării copiei după dispozitivul încheierii. În acest sens s-a
menţionat, cu titlu preliminar, că la pronunţarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 346 din
Codul de procedură penală este obligatorie întocmirea minutei, aspect care rezultă şi din
sintagma „încheierea se comunică de îndată” din teza finală a art. 346 alin. (1) din Codul de
procedură penală.
Astfel, s-a apreciat că noţiunea de „încheiere” utilizată de dispoziţia legală precizată nu
se referă la încheierea motivată, ci la încheiere, în sensul de hotărâre judecătorească, conform
art. 370 din Codul de procedură penală. Cum termenul de întocmire/redactare a încheierilor
este diferit [72 ore - conform art. 370 alin. (5) din Codul de procedură penală, maxim 48 ore în
materie de măsuri preventive etc.], în mod evident, dispoziţia privind comunicarea, de îndată,
a încheierii la care face referire art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală nu poate avea
în vedere decât soluţia, ca rezultat al deliberării, soluţie care, trebuind a fi comunicată de
îndată, impune consemnarea rezultatului deliberării într-o minută.
O atare interpretare rezidă şi din faptul că, după redactarea oricărei hotărâri
judecătoreşti (sentinţă, decizie, încheiere) pentru care există obligaţia comunicării,
comunicarea hotărârii se face, în toate cazurile, de îndată după redactare, astfel încât

56
prevederea „încheierea se comunică de îndată” din teza finală a art. 346 alin. (1) din Codul de
procedură penală ar fi superfluă dacă s-ar primi interpretarea că textul are în vedere
comunicarea „de îndată” a încheierii motivate.
Art. 407 din Codul de procedură penală, text cu denumirea marginală „Comunicarea
hotărârii”, impune, de altfel, comunicarea copiei de pe minută, după pronunţare, în vederea
exercitării căii de atac [în sensul noţiunii „de îndată” prevăzute de art. 346 alin. (1) teza finală
din Codul de procedură penală], respectiv comunicarea hotărârii „in extenso” după redactare,
independent de tipul de hotărâre pronunţată.
Pe cale de consecinţă, după întocmirea minutei, obligatorie la pronunţarea uneia dintre
soluţiile prevăzute de art. 346 din Codul de procedură penală, se impune comunicarea de îndată
a acesteia în vederea exercitării căii de atac prevăzute de art. 347 alin. (1) din Codul de
procedură penală.

Într-o a doua opinie, minoritară, s-a susţinut că termenul în discuţie curge de la data
comunicării încheierii motivate de către judecătorul de cameră preliminară. În susţinerea
acestei opinii s-a arătat că termenul de declarare a căii de atac se calculează de la data
comunicării încheierii finale pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, motivată,
întrucât, atunci când s-a intenţionat ca termenul de declarare a căii de atac să fie calculat de la
data comunicării copiei după minută, legiuitorul a prevăzut expres acest lucru. Un argument
suplimentar în acest sens vizează asigurarea posibilităţii părţilor şi a persoanei vătămate, ca şi
procurorului de altfel, de a motiva calea de atac de la momentul declarării acesteia, cu
consecinţa soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil.

Opinia INM este în sensul opiniei minoritare exprimate, respectiv că termenul de

exercitare a contestaţiei împotriva încheierii de finalizare a procedurii de cameră preliminară
curge de la comunicarea încheierii de finalizare a procedurii de cameră preliminară in extenso.
Această problemă de drept a mai fost discutată la o întâlnire similară anterioară (21-22
noiembrie 2016), ocazie cu care s-a stabilit, în unanimitate, că prevederile art. 346 şi art. 347
Cod proc. pen. au în vedere comunicarea încheierilor judecătorului de cameră preliminară şi nu
a copiilor după minuta încheierii. În argumentare s-a arătat, pe de-o parte, faptul că legiuitorul
nu a făcut o atare distincţie, ca în cazul comunicării hotărârii judecătoreşti prin care se
soluţionează fondul cauzei, iar, pe de altă parte, termenele scurte de declarare, respectiv
soluţionare a contestaţiei, conduc la ideea că părţile/subiecţii procesuali principali/procurorul,
uzând de o cale de atac, trebuie să aibă posibilitatea motivării acesteia, ca o garanţie a
dreptului la un proces echitabil.
Problema care se ridică în prezent este aceea de a se stabili dacă modificările aduse art.
407 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 130/2021 pentru modificarea şi completarea
dispoziţiilor Legii nr. 135/2010 au adus indirect şi modificări cu privire la momentul de la curge
calea de atac în privinţa încheierilor pronunţate în procedura de cameră preliminară, în sensul
că termenul va curge şi în privinţa încheierilor de cameră preliminară de la comunicarea
minutei, şi nu de la comunicarea încheierii, aşa cum prevede art. 347 Cod proc. pen.

57
 Opinia INM este în sensul că dispoziţiile Legii nr. 130/2021 nu au modificat şi dispoziţiile
legale din materia procedurii de cameră preliminară, fiind menţionate următoarele argumente:
- art. 347 Cod proc. pen. prevede expres că termenul de exercitare a căii de atac curge
de la data comunicării încheierii;
- art. 347 Cod proc. pen. este o normă specială, care nu a fost modificată expres;
- modificarea unei norme generale (cea de la art. 407) nu modifică norma specială
asupra căreia legiuitorul nu a intervenit;
- separat de raportul general-special dintre cele două categorii de norme, precizarea din
art. 407, aceea că minuta se comunică „în vederea exercitării căii de atac” a fost necesară
pentru a marca faptul că în aceste situaţii, care în prezent sunt doar excepţii (acelea în care se
întocmeşte minuta), nu intervin modificări în privinţa momentului de la care curge termenul de
declarare a căii de atac (spre deosebire de situaţiile care acum constituie regula, acelea în care
hotărârea este redactată în întregime la data pronunţării, când termenul curge, evident, de la
comunicarea hotărârii in extenso); altfel spus, textul a fost necesar pentru a stabili clar că, în
situaţiile de excepţie în care se întocmeşte minuta, nu este necesară şi redactarea/comunicarea
hotărârii in extenso, pentru a declanşa curgerea termenului; dar textul nu aduce modificări
acelor norme speciale, care prevedeau (şi anterior) că termenul curge de la comunicarea
hotărârii (nu a minutei).

În unanimitate participanții au agreat opinia INM.

12. Posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară în apel. Limitele

judecăţii în apel (CA Bucureşti)

Materia: penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Obiectul din Ecris: apel
Acte normative incidente: art. 281, art. 421 C. proc. pen.
Cuvinte-cheie: apel, limitele judecății

Problema juridică pusă în discuţie se referă la posibilitatea dispunerii, în apel, a

desfiinţării sentinţei apelate, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare din etapa
camerei preliminare, în ipoteza incidenţei unui motiv de nulitate absolută prevăzut de art. 281
alin. (1) lit. a) – d) Cod procedură penală în procedura de cameră preliminară.
Opiniile exprimate, fără prezentarea opiniei majoritare şi a argumentelor în sprijinul
fiecăreia dintre acestea, sunt:
- admisibilitatea dispunerii, în apel, a desfiinţării sentinţei apelate, cu consecinţa
trimiterii cauzei pentru rejudecare din etapa camerei preliminare, întrucât conform art. 281

58
alin. (3) Cod procedură penală, încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a) – d)
Cod procedură penală poate fi invocată în orice stare a procesului;
- inadmisibilitatea dispunerii, în apel, a desfiinţării sentinţei apelate cu consecinţa
trimiterii cauzei pentru rejudecare din etapa camerei preliminare, având în vedere principiul
separării funcţiilor judiciare.

Aceeaşi problemă de drept a fost discutată şi la întâlnirea reprezentanţilor CSM cu

preşedinţii secţiilor penale ale ÎCCJ şi curţilor de apel de la Sibiu (24-25.09.2015), pct. 42,
respectiv la cea organizată la Târgu-Mureş (29-30 septembrie 2016), fiind împărtăşită soluţia în
sensul inadmisibilităţii dispunerii, în apel, a desfiinţării sentinţei apelate cu consecinţa trimiterii
cauzei pentru rejudecare din etapa camerei preliminare.
Apreciem că soluţia adoptată în 2016 se menţine, întrucât prin adoptarea soluţiei
contrare s-ar încălca principiul separaţiei funcţiilor judiciare prevăzut de art. 3 Cod procedură
penală, autoritatea de lucru judecat a încheierii finale de dezînvestire pronunţate în etapa
camerei preliminare şi s-ar depăşi limitele sesizării în apel, instanţa de apel fiind abilitată să
cenzureze exclusiv hotărârea pe fond, conform art. 421 Cod proc. pen.

În cadrul dezbaterilor a fost evocată jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție

care susține concluzia în sensul inadmisibilităţii dispunerii, în apel, a desfiinţării sentinţei
apelate cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare din etapa camerei preliminare.
Astfel, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nr.
240/21.10.2019, s-a statuat că „rejudecarea cauzei va începe de la faza procesuală imediat
următoare finalizării camerei preliminare, această din urmă etapă fiind epuizată prin
rămânerea definitivă a încheierii (...) pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la
secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmare a respingerii ca nefondate a
contestaţiilor formulate de inculpaţii A. şi B., prin încheierea (...). În plus, procedura de
cameră preliminară este o fază distinctă a procesului penal şi nu o etapă a judecăţii, astfel că
rejudecarea nu va putea avea în vedere decât reluarea acestei din urmă faze procesuale.
Funcţiile judiciare distincte (funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată şi funcţia
de judecată) corespund unor faze procesuale separate, finalizate cu hotărârile subsumate
dublului grad de jurisdicţie, ce intră în puterea lucrului judecat. (...)]”.
De asemenea, a fost evocată decizia nr. 9/19.03.2018, prin care completul competent să
judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca
inadmisibil, recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel
Bucureşti privind „posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară în apel şi limitele
acestei cenzuri", precum și decizia nr. 88/2019 prin care Curtea Constituțională a admis
excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul
de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt
neconstituţionale.
În lumina considerentelor deciziei Curții Constituționale și a practicii Înaltei Curți de
Casație și Justiție menționate, s-a apreciat că revine instanțelor de fond sau de apel, după caz,

59
ca, făcând aplicarea directă a dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului
în cursul fazei cercetării judecătorești, să analizeze criticile care nu mai pot fi invocate în
procedura camerei preliminare și să valorifice concluziile acestei analize în cadrul soluției care
va fi pronunțată pe fond. O concluzie similară a fost adoptată cu ocazia Întâlnirii procurorilor
șefi secție din cadrul PÎCCJ, DNA, DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de apel,
desfășurată la București, în perioada 27-28 mai 20216.

13. Modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal (Curtea de Apel Bucureşti)

Materia: penal
Subcategoria: cauze referitoare la executarea sancțiunilor de drept penal
Acte normative incidente: art. 551 din Legea nr. 254/2013
Cuvinte-cheie: recurs compensatoriu, infracțiuni concurente

Problema de drept - Modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr.
254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal în ipoteza în care infracţiunea dedusă judecăţii este
concurentă cu una sau mai multe infracţiuni judecate definitiv, pedeapsa pentru cea/cele din
urmă fiind executată sau considerată ca executată, ori inculpatul se află în termenul de
încercare al liberării condiţionate, iar pentru acestea, la momentul eliberării condamnatului, i-
au fost considerate ca executate zile de închisoare ca urmare a condiţiilor necorespunzătoare de
detenţie.

Într-o opinie, s-a considerat că instanţa învestită cu judecarea unei noi infracţiuni,
concurente cu una sau mai multe infracţiuni judecate definitiv, în ipoteza în care pedeapsa
pentru cea/cele din urmă infracţiuni este executată sau considerată ca executată ori inculpatul
se află în termenul de încercare al liberării condiţionate, iar pentru acestea, la momentul
eliberării condamnatului, i-au fost considerate ca executate zile de închisoare ca urmare a
condiţiilor necorespunzătoare de detenţie, ce au fost scăzute la momentul eliberării din
penitenciar, această perioadă ar trebui să fie scăzută din pedeapsa rezultantă. În motivarea
soluţiei s-a arătat că pe perioada în care Legea nr. 169/2017 a fost în vigoare, efectele acesteia
producându-se în perioada 24.07.2012 – 22.12.2019, scăderea zilelor considerate ca executate ca
urmare a condiţiilor necorespunzătoare de detenţie se realizează de drept, în temeiul acestei
dispoziţii legale.

6 A se vedea Minuta Întâlnirii procurorilor șefi secție din cadrul PÎCCJ, DNA, DIICOT și al parchetelor de pe lângă
curțile de apel, desfășurată la București, în perioada 27-28 mai 2021, pct. 2.4., pag. 75.

60
 Într-o altă opinie, s-a considerat că instanţa învestită cu judecarea unei noi infracţiuni,
concurente cu una sau mai multe infracţiuni judecate definitiv, în ipoteza în care pedeapsa
pentru cea/cele din urmă infracţiuni este executată sau considerată ca executată ori inculpatul
se află în termenul de încercare al liberării condiţionate, iar pentru acestea, la momentul
eliberării condamnatului, i-au fost considerate ca executate zile de închisoare ca urmare a
condiţiilor necorespunzătoare de detenţie, zilele scăzute la momentul eliberării din penitenciar
nu ar trebui să fie scăzute din pedeapsa rezultantă. În motivarea soluţiei propuse, s-a arătat că
această operaţiune nu ar trebui să fie realizată de instanţa de judecată, neconstituind un act de
judecată, ci scăderea zilelor, conform „recursului compensatoriu”, ar trebui să fie realizată
administrativ, de către comisia din penitenciar.

Opinia INM este în sensul că soluţia incidentă este în sensul primei opinii menţionate.
Prin Decizia nr. 8/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în
interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 427/30.05.2019, obligatorie pentru
instanțe conform art. 474 alin. (4) C.proc.pen., s-au reținut următoarele „Prin Decizia nr. 7 din
26 aprilie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a
stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea
aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din
Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24.07.2012, perioada executată efectiv
din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, prin considerarea că executate suplimentar a zilelor calculate ca
executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare. Din considerentele acestei
decizii rezultă că în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr.
254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal intră nu doar persoanele aflate în executarea
pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a acestor dispoziţii legale, care au vocaţia de
a beneficia de liberarea condiţionată, ci şi persoanele care au fost liberate condiţionat anterior
acestui moment. Deşi această decizie are în vedere determinarea restului rămas neexecutat
dintr-o pedeapsă anterioară în vederea aplicării tratamentului sancţionator în caz de recidivă
postcondamnatorie, ceea ce presupune, că situaţie premisă, existenţa unui proces penal
pendinte, considerentele deciziei sunt deopotrivă aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi
persoanelor aflate în executarea unor pedepse rezultante în cuprinsul cărora se regăseşte,
cumulat cu pedeapsa aplicată pentru o nouă infracţiune, un rest rămas neexecutat dintr-o
pedeapsă pentru care aceste persoane au beneficiat de liberare condiţionată anterior intrării în
vigoare a dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul

61
procesului penal şi Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.”
Astfel, atât timp cât se statuează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că această
operaţiune de verificare şi deducere a zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr.
254/2013 se realizează inclusiv în faza executării, cu atât mai mult această operaţiune este
obligatorie în faza judecăţii, scăderea zilelor considerate ca executate ca urmare a condiţiilor
necorespunzătoare de detenţie operând de drept, având în vedere că, potrivit art. 551 alin. (7)
din Legea nr. 254/2013, beneficiul aplicării acestor dispoziţii nu poate fi revocat. Pe cale de
consecinţă, instanţa învestită cu judecarea unei noi infracţiuni, concurente cu una sau mai
multe infracţiuni judecate definitiv, în ipoteza în care pedeapsa pentru cea/cele din urmă
infracţiuni este executată sau considerată ca executată ori inculpatul se află în termenul de
încercare al liberării condiţionate, iar pentru acestea, la momentul eliberării condamnatului, i-
au fost considerate ca executate zile de închisoare ca urmare a condiţiilor necorespunzătoare de
detenţie, zilele scăzute la momentul eliberării din penitenciar urmează să fie scăzute din
pedeapsa rezultantă.

Cu majoritate, participanții și-au însușit opinia INM.

14. Admisibilitatea contestaţiei la executare introdusă ulterior liberării condiţionate,

în termenul de supraveghere, în ipoteza în care petentul solicită deducerea zilelor
câştigate ca urmare a executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare sau deducerea
perioadei executate în baza mandatului european de arestare (Curtea de Apel Bucureşti)

Materia: penal
Subcategoria: cauze referitoare la executarea sancțiunilor de drept penal
Obiectul din Ecris: - contestaţie la executare
Acte normative incidente: art. 598 C. proc. pen., art. 551 din Legea nr. 254/2013, art. 15
alin. (1) din Legea nr. 302/2004
Cuvinte-cheie: recurs compensatoriu, contestație la executare promovată în termenul de
supraveghere al liberării condiționate

Problema juridică - Se invocă problema admisibilităţii contestaţiei la executare introdusă

ulterior acordării liberării condiţionate, mai exact în perioada în care petentul se află în
termenul de supraveghere al liberării condiţionate. Ca situaţie premisă, solicitarea petentului ar
fi întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) Cod procedură penală, fiind invocată o
cauză de micşorare a pedepsei, respectiv deducerea în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 a
zilelor câştigate ca urmare a executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare sau deducerea în
baza art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 a perioadei executate în baza mandatului european
de arestare.

62
 Într-o opinie s-a apreciat că din moment ce mandatul de executare a pedepsei nu mai
este în fiinţă, contestaţia la executare ar fi inadmisibilă ori rămasă fără obiect.
Într-o altă opinie s-a apreciat că o astfel de contestaţie la executare este admisibilă şi
după liberarea condiţionată, aceasta din urmă fiind o modalitate de individualizare
administrativă a executării pedepsei.
Problema de drept a admisibilităţii contestaţiei la executare pentru deducerea în baza
art. 551 din Legea nr. 254/2013 a zilelor câştigate ca urmare a executării pedepsei în condiţii
necorespunzătoare, în situaţia în care petentul a fost liberat condiţionat, a fost discutată la
Întâlnirea de practică neunitară a preşedinţilor secţiilor penale din cadrul curţilor de apel şi
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decembrie 2020, când s-a concluzionat, în opinie unanimă,
în sensul inadmisibilităţii contestaţiei la executare în această situaţie, fiind adus ca argument,
printre altele, natura juridică a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013. În acest sens, s-a
concluzionat că dispoziţiile menţionate sunt norme de drept execuţional, şi nu norme penale
substanţiale, prin care legiuitorul a urmărit introducerea unui mecanism compensatoriu menit
să constituie o reparaţie corespunzătoare în cazul condiţiilor materiale de detenţie
necorespunzătoare, ce urmează să fie valorificate în cazul în care reprezintă o cauză de
micşorare a pedepsei închisorii în executarea căreia se află persoana condamnată.
În sensul opiniei exprimate, facem precizarea că în comunicatul de presă din 8 aprilie
2021 al Curţii Constituţionale se menţionează că a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea
dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, fiind reţinută încălcarea
prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2). Totodată, Curtea a reţinut că,
prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 sunt convertite
din norme de drept execuţional penal în norme de drept substanţial, cu încălcarea prevederilor
art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Problema ar putea fi rediscutată în momentul publicării motivării deciziei CCR amintite.

În cadrul dezbaterilor a fost evocată o soluție de speță din practica Înaltei Curți de
Casație și Justiție (decizia nr. 172/21.03.2019) anterioară deciziei Curții Constituționale, în
sensul admiterii contestației la executare promovate de petentul liberat condiționat și
deducerii zilelor executate în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013.
În unamitate participanții au agreat propunerea de reluare a dezbaterilor pe acest
punct cu ocazia întâlnirii viitoare.

Notă: Prin decizia CCR nr. 242/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea

63
dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a admis excepţia de
neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, sunt neconstituţionale. În considerentele deciziei menționate, Curtea a apreciat
că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 nu reprezintă o normă de drept penal material, ci
o normă care reglementează în materia executării pedepselor, astfel că principiul aplicării legii
penale mai favorabile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, nu poate fi aplicat prin
raportare la norma de lege criticată. De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că decizia
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală conferă o interpretare a dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 de natură a
crea persoanei faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată o situaţie juridică incertă în ceea
ce privește efectele liberării condiţionate sau ale săvârşirii unei noi fapte penale, cu încălcarea
prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Totodată, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală determină o
aplicare retroactivă a unei norme care nu are natura juridică a unei legi penale de drept
substanţial sau material, cu încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2).

Întocmit:
Judecător Lucreția Albertina Postelnicu, formator INM
Alexandra Mihaela ȘINC, formator INM

64