Sunteți pe pagina 1din 411

DREPT PROCESUAL CIVIL

CUPRINS

I. Compunerea și constituirea completului de judecată. Incompatibilitatea .................. 22

1. În situaţia în care grefierul de şedinţă lipseşte motivat din instanţă la momentul în care
completul de judecată se pronunţă într-o cauză, după amânarea pronunţării la un alt termen decât
cel în care au avut loc dezbaterile, în hotărârea judecătorească se impune a fi trecut numele
grefierului care, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al
instanțelor judecătorești, a efectuat actele procedurale în locul grefierului lipsă, sau numele
aceluia care a participat la dezbaterile cauzei şi care a întocmit încheierea de amânare a
pronunțării, în cuprinsul căreia au fost consemnate dezbaterile ............................................... 22
2. Completul competent să se pronunţe asupra cererii de restituire a cauţiunii după soluționarea
căii de atac, cauțiune ce a fost achitată pentru suspendarea executării hotărârii judecătoreşti,
dispusă de un alt complet decât cel care a soluţionat cauza în apel ......................................... 23
3. Cazuri de incompatibilitate absolută reglementate de art. 41 NCPC – pronunţarea unei
încheieri interlocutorii ............................................................................................................... 24
4. Cazuri de incompatibilitate absolută reglementate de art. 41 C. proc. civ. - pronunţarea unei
încheieri interlocutorii ............................................................................................................... 25
5. Incompatibilitate. Existenţa unui caz de incompatibilitate în soluţionarea contestaţiei la
executare în cazul judecătorului care a încuviinţat executarea silită, atunci când nu sunt
formulate critici cu privire la această etapă a procedurii .......................................................... 26
6. Existența cazului de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. în
ipoteza în care un judecător a pronunțat o hotărâre judecătorească într-o pricină, iar ulterior
acestuia îi revine spre soluționare recursul/revizuirea/contestația în anulare promovate
împotriva unei decizii pronunțate într-un apel/recurs/contestație în anulare/revizuire declarate
împotriva hotărârii judecătorești pe care a pronunțat-o ............................................................ 26
7. Soluția ce se impune a fi pronunțată asupra declarației de abţinere a unui judecător de la
judecarea unei contestaţii în anulare îndreptate împotriva a două hotărâri judecătoreşti diferite,
una dintre acestea fiind pronunțată de către judecătorul ce se declară incompatibil cu privire la
întreaga cauză............................................................................................................................ 28

II. Reprezentarea în judecată .............................................................................................. 31

1. Interpretarea prevederilor art. 84 NCPC – posibilitatea unei persoane juridice de a da mandat


de reprezentare în instanţă altei persoane juridice. Modalitatea reprezentării în instanţă de către
reprezentantul legal al persoanei împuternicite sau de către consilierul juridic/avocatul
împuternicit de aceasta .............................................................................................................. 31

1
2. Învestire cu formulă executorie - reprezentarea convențională ............................................ 31

III. Competența instanțelor judecătorești .......................................................................... 33

1. Competența teritorială de soluționare a contestațiilor la executare formulate ulterior publicării


Deciziei nr. 348 din 17 iunie 2014 a Curții Constituționale, în situația în care încuviințarea
executării silite a fost dispusă anterior publicării deciziei menționate de către instanța de
executare stabilită potrivit art. 650 NCPC sau a celor aflate în curs de judecată la data publicării
acestei decizii ............................................................................................................................ 33
2. Instanţa competentă să soluţioneze cererile având ca obiect dezbaterea succesiunii şi ieşirea
din indiviziune .......................................................................................................................... 34
3. Determinarea instanţei competente să soluţioneze cererile având ca obiect stabilirea calităţii
de moştenitor............................................................................................................................. 37
4. Admisibilitatea sesizării cu un conflict de competenţă atunci când priveşte specializarea
completelor de judecată ............................................................................................................ 38
5. Regimul juridic al excepției de necompetență generală a instanței în judecata apelului declarat
de către reclamant împotriva hotărârii prin care cererea sa a primit o soluție de admitere în parte.
Aplicarea dispozițiilor art. 481 NCPC ...................................................................................... 38
6. Învestire cu formulă executorie - aspecte de competenţă ..................................................... 39
7. Instanța competentă să soluționeze plângerea împotriva hotărârilor Comisiei pentru protecţia
copilului din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, în materia
încadrării într-o categorie de persoane cu handicap/retragerea atestatului de asistent maternal
40
8. Competenţa de soluţionare a acţiunilor în rectificarea înscrierilor din cărţile funciare ........ 42
9. Competenţa facultativă - regim juridic şi domeniu de aplicare ............................................ 43
10. Competenţa tribunalelor/secțiilor specializate de soluţionare a apelurilor formulate
împotriva hotărârilor de primă instanţă pronunţate de judecătorii în litigiile având ca obiect
contestaţii la executare .............................................................................................................. 46
11. Competența de soluționare de către tribunalele/secțiile specializate în apel sau în primă
instanță a cererilor având ca obiect anularea clauzelor abuzive din contractele de credit ....... 46
12. Competența materială în cazul cererilor având ca obiect înlocuirea măsurii plasamentului în
regim de urgență cu măsura de protecție alternativă – tutelă.................................................... 48
13. Timbrarea și competența de soluționare a cererilor care au ca obiect obligarea la demolarea
construcţiilor edificate fără autorizaţie de construire................................................................ 49
14. Competenţa de soluţionare a cererii de reexaminare a amenzii judiciare aplicate în cauzele
aflate sub incidenţa vechiului Cod de procedură civilă ............................................................ 49
15. Competenţa specializată de soluţionare a cererilor având ca obiect „aplicare amendă",
formulate de executorii judecătoreşti în temeiul dispoziţiilor art. 627 alin. (3) raportat la art. 188
alin. (2) C. proc. civ., pentru nerespectarea dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a
executării silite .......................................................................................................................... 50
16. Competenţa instanţei de judecată în soluţionarea cererilor privind modificarea titlurilor de
proprietate cu privire la numărul de parcelă sau rectificarea numărului de tarla...................... 52

2
17. Competenţa materială de soluționare în primă instanţă a cererilor având ca obiect drepturi
de proprietate intelectuală. Cazul particular al acţiunii în contrafacerea mărcii ...................... 53
18. Competenţa materială de primă instanţă în cazul acţiunilor înaintate de Direcţia Regională
a Finanţelor Publice Cluj Napoca, derivate din cauze penale, în care a rămas nesoluţionată latura
civilă şi care au ca obiect despăgubirile solicitate în procesul penal ........................................ 54
19. Caracterul nescris al clauzei atributive de competență în favoarea instanței din circumscripția
sediului reclamantului, clauză inserată într-un contract încheiat între un profesionist și un
consumator. Invocarea din oficiu a dispozițiilor art. 121 C. proc. civ. .................................... 55
20. Modul de învestire a instanței stabilite în urma soluționării cererii de strămutare în cazul
prevăzut de art. 145 alin. (2) teza finală C. proc. civ. .............................................................. 56
21. Competenţa specializată de soluţionare a căilor de atac promovate împotriva hotărârilor
pronunțate asupra contestaţiilor la executare privind executarea unui titlu executoriu reprezentat
de un contract de credit bancar afectat de clauze abuzive (secții civile sau secții civile
specializate în litigii cu profesioniști) ....................................................................................... 57
22. Competenţa specializată de soluționare a apelurilor formulate împotriva hotărârilor
pronunţate în materia contestaţiilor la executare având ca obiect anularea titlului executoriu
fiscal și anularea executării silite înseși (secții civile sau secții de contencios administrativ și
fiscal) 60
23. Competenţa specializată de soluționare a cererilor formulate de terţele persoane păgubite
prin producerea accidentelor de vehicule împotriva asigurătorului de răspundere civilă, a
acţiunilor în regres formulate de asigurătorul de bunuri împotriva asigurătorului de răspundere
civilă obligatorie, precum şi a cererilor formulate de societatea de asigurare, în calitate de
asigurător, în contradictoriu cu terţe persoane vinovate, ce nu sunt părţi în contractul de asigurare
(secții civile sau secții civile specializate în litigii cu profesioniști) ........................................ 65
24. Interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 138 alin. (4)-(6) C. proc. civ. în cazul în care prima
instanță a admis excepția de litispendență și a trimis dosarul în vederea reunirii acestuia cu un
dosar identic aflat pe rolul unei instanțe de grad superior, care judecă în apel în ultimă instanță.
Inadmisibilitatea apelului declarat împotriva încheierii prin care s-a admis excepția de
litispendență în ipoteza în care apelul în cauzele reunite a fost soluționat. Necesitatea aplicării
art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale
68
25. Competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a cererilor având ca obiect delegarea
temporară a exercitării autorităţii părinteşti în favoarea unui terţ/persoană din familia extinsă ..
70
26. Trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate
competente din cadrul instanței sesizate, în temeiul dispozițiilor art. 200 alin. (2) C. proc. civ.
se dispune prin încheiere pronunțată în ședință publică sau în cameră de consiliu? ............... 73
27. Neinvocarea excepției necompetenței materiale și teritoriale de ordine publică până la primul
termen de judecată la care părțile au fost legal citate. Fixarea definitivă a competenței în favoarea
instanței inițial învestite ............................................................................................................ 75
28. Competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual
a pârâţilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost
urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea 95/2006 privind reforma
în domeniul sănătății ................................................................................................................. 76

3
29. Denumirea hotărârii judecătorești prin care se soluționează conflictul de competență ...... 77
30. Competența materială și teritorială de soluţionare în primă instanţă a cererilor întemeiate pe
dispozițiile art. 34 și art. 35 din Legea nr. 165/2013 ................................................................ 78
31. Competenţa materială şi teritorială de soluţionare în primă instanţă a cererii având ca obiect
declararea nulităţii absolute a unei încheieri de carte funciară. Calificarea cererii. Modul de
soluţionare a acesteia în situaţia în care se invocă acelaşi temei de fapt cu cel invocat într-o
plângere împotriva încheierii de carte funciară, soluţionată printr-o hotărâre definitivă ......... 80
32. Competenţa instanţelor de tutelă în soluţionarea cererilor privitor la autorizarea încheierii
actelor de dispoziţie de către minori ......................................................................................... 81

IV. Citarea și comunicarea actelor de procedură .............................................................. 83

1. Citarea prin publicitate a persoanei juridice. Posibilitatea numirii curatorului judiciar ....... 83
2. Incidenţa citării prin publicitate a însuşi reclamantului (apelantului/recurentului) potrivit art.
167 NCPC în cazurile prevăzute de art. 166 NCPC ................................................................. 84
3. Suportarea indemnizației curatorului desemnat la citarea prin publicitate a pârâtului/pârâților
în cauzele întemeiate pe dispozițiile legilor nr. 272/2004 și 273/2004..................................... 85
4. Limitele reprezentării intereselor părţii citate prin publicitate de către curatorul numit în
condiţiile art. 58 C. pr. civ. (această problemă a fost rediscutată în întâlnirile ulterioare; a se
vedea punctul 5 din această secțiune) ...................................................................................... 85
5. Necesitatea prezenței efective la dezbateri a curatorului special al unei părți citate prin
publicitate, reprezentant judiciar numit în condițiile art. 167 alin. (3) cu trimitere la art. 58 C.
proc. civ..................................................................................................................................... 87
6. Comunicarea hotărârilor judecătorești .................................................................................. 88
7. Interpretarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și
combaterea violenței domestice, republicată, în sensul obligativităţii citării membrilor de familie
ai victimei în privința cărora aceasta a solicitat emiterea ordinului de protecţie ...................... 90
8. Alegerea locului comunicării actelor de procedură în sensul art. 158 C. proc. civ. după
închiderea dezbaterilor și pronunțarea soluției în cauză, în perioada redactării hotărârii
judecătorești. Locul comunicării hotărârii judecătorești ........................................................... 93
9. Suportarea remunerației curatorului special desemnat la citarea prin publicitate a pârâtului în
condițiile art. 167 alin. (3) cu trimitere la art. 58 C. proc. civ. ................................................. 94
10. Consecințele nedepunerii actului de procedură la oficiul poștal prin scrisoare recomandată
95
11. Lipsa citării intervenientului voluntar accesoriu, a cărui cerere de intervenție a fost admisă
în principiu în recurs, în etapa rejudecării apelului, în ipoteza admiterii recursului declarat
împotriva deciziei din apel și a casării acesteia cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de
apel 97

V. Amenzi judiciare .............................................................................................................. 99

4
1. Aprecierea relei-credințe a petentului și a caracterului vădit neîntemeiat al unei plângeri
contravenționale în aplicarea amenzii judiciare prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C.
proc. civ..................................................................................................................................... 99
2. Persoana sancţionată prin aplicarea unei amenzi judiciare ori de câte ori se poate vorbi de
neprezentarea unor date, relaţii, înscrisuri solicitate expres de instanţă de Ia o instituţie publică,
potrivit art. 187 pct. 2 lit. g) C.pr.civ. (e.g., Primărie, ANAF, IPJ etc.) ................................ 100
3. Procedura de soluţionare a cererii de reexaminare a amenzii judiciare, potrivit dispoziţiilor
art. 191 alin. (3) C.pr.civ. ........................................................................................................ 100

VI. Verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată .................................... 102

1. Incidenţa sancţiunii anulării cererii de chemare în judecată, potrivit art. 200 alin. (3) NCPC,
în ipoteza în care aceasta este semnată de mandatarul/reprezentantul legal al reclamantului sau
de avocatul angajat de mandatarul/reprezentantul legal al reclamantului, iar la dosar nu se
regăseşte dovada calităţii de reprezentant a mandatarului/reprezentantului legal .................. 102
2. Relevanţa înscrisurilor depuse de către reclamant direct în cadrul cererii de reexaminare
promovate împotriva încheierii de anulare a cererii, în condiţiile art. 200 alin. (3) NCPC .... 102
3. Motivarea în drept - cerinţă supusă verificării şi regularizării în procedura prevăzută de art.
200 NCPC ............................................................................................................................... 103
4. După comunicarea către reclamant a încheierii prin care se stabileşte în mod definitiv
cuantumul taxei judiciare de timbru, în cadrul cererii de reexaminare a încheierii de ajutor public
judiciar sau a celei prin care s-a stabilit taxa judiciară de timbru, mai este necesară o nouă
comunicare în conformitate cu prevederile art. 200 alin. (2) NCPC sau chiar comunicarea
încheierii amintite complineşte comunicarea prevăzută la art. 200 alin. (2) NCPC? ............ 104
5. Incidenţa etapei verificării şi regularizării cererii în procedura ordonanţei preşedinţiale .. 105
6. Interpretarea şi aplicarea art. 200 alin. (1) NCPC. Necesitatea verificării şi regularizării cererii
introduse, când s-ar ridica problema necompetenţei materiale sau teritoriale exclusive, după care
urmează fixarea primului termen de judecată, sau fixarea directă a primului termen de judecată,
în vederea declinării competenţei, fără verificare şi regularizare? ......................................... 106
7. Posibilitatea reluării etapei verificării şi regularizării cererii de către instanţa în favoarea
căreia s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei ........................................................... 107
8. Incidenţa etapei verificării şi regularizării cererii în procedura punerii sub interdicţie
judecătorească ......................................................................................................................... 108
9. Regularizarea contestaţiilor la executare introduse după modificarea dispoziţiilor art. 716 din
noul C. pr. civ., prin Legea nr. 138/2014, în raport de data sesizării executorului judecătoresc cu
cererea de executare silită, dar şi de data sesizării instanţei ................................................... 108
10. Anularea cererii de chemare în judecată în temeiul art. 200 alin. (4) C. proc. civ. Tipul
ședinței de judecată. Citarea părților ....................................................................................... 110
11. Incidența etapei verificării și a regularizării cererii de chemare în judecată în ipoteza în care
obiectul acestora este întoarcerea executării ........................................................................... 112
12. Incidența etapei verificării și a regularizării cererii de chemare în judecată în ipoteza în care
obiectul acestora este validarea popririi .................................................................................. 113

5
13. Lipsa necesității atașării ulterioare la dosar a exemplarului cererii de chemare în judecată
conținând semnătura în original a reclamantului sau, după caz, a aplicării ulterioare a semnăturii
pe cererea de chemare în judecată, în ipoteza în care aceasta a fost expediată instanţei prin fax
sau e-mail ................................................................................................................................ 114
14. Incidenţa sancţiunii anulării cererii de chemare în judecată pentru neindicarea numelor,
prenumelor şi domiciliilor martorilor ..................................................................................... 116
15. Incidența etapei verificării și a regularizării cererii prevăzute de art. 200 C. proc. civ. în
ipoteza cererilor reglementate de art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a
unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite ............................. 118
16. Incidența etapei verificării și regularizării cererii formulate în procedura specială a evacuării
din imobilele folosite sau ocupate fără drept) ......................................................................... 119
17. Interpretarea sintagmei „de îndată” în ceea ce privește procedura de regularizare a cererii de
chemare în judecată................................................................................................................. 120
18. Posibilitatea anulării cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 200 alin. (4) C.pr.civ.,
în situaţia în care reclamantul ce a promovat o acţiune reală, în termenul de 10 zile prevăzut
pentru complinirea lipsurilor, depune la dosar doar dovada adresării unei cereri oficiului de
cadastru şi publicitate imobiliară în vederea obţinerii unui extras de carte funciară pentru
bunurile imobile sau a unui certificat care să ateste faptul că bunurile imobile nu sunt înscrise
în cartea funciară ..................................................................................................................... 121
19. Renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată, în etapa scrisă ............................ 122

VII. Taxe judiciare de timbru ............................................................................................ 123

1. Incidenţa scutirii de plata taxei judiciare de timbru a cererilor privind Compania Naţională de
Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (C.N.A.D.N.R.) ............................................. 123
2. Incidenţa scutirii de plata taxei judiciare de timbru a cererilor vizând acordarea de despăgubiri
civile pentru prejudiciile materiale şi morale izvorând din cauze penale, în ipoteza în care s-a
dispus clasarea cauzei sau atunci când s-a formulat plângere penală, raportat la soluţia dată
acesteia .................................................................................................................................... 125
3. Timbrarea cererilor având ca obiect despăgubiri civile pentru prejudicii materiale și morale
decurgând din cauze penale, în aplicarea art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 ........ 127
4. Semnificaţia noţiunii de „cauză penală” din dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr.
80/2013 privind taxele judiciare de timbru ............................................................................. 129
5. Semnificaţia noţiunii de „cauză penală” din dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr.
80/2013 privind taxele judiciare de timbru ............................................................................. 132
6. Aplicarea în timp a O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, inclusiv sub
aspectul timbrării căilor extraordinare de atac ........................................................................ 134
7. Modalitatea de timbrare a căilor de atac în materia partajului judiciar, atunci când prin
motivele de apel se critică doar valoarea bunului supus partajării ......................................... 136
8. Caracterul evaluabil în bani sau nu al cererilor având ca obiect modificarea suprafeţelor
imobilelor înscrise iniţial în cartea funciară. Calificarea cererii. Modalitatea de timbrare a
acestor cereri ........................................................................................................................... 137
9. Timbrarea cererilor de îndreptare/lămurire/completare a hotărârii judecătoreşti ............... 138

6
10. Timbrarea contestaţiilor la executare formulate împotriva executării silite demarate în baza
unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată în materia conflictelor
de muncă - art. 266 Codul muncii ........................................................................................... 139
11. Modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în cazul în care prin aceeaşi cerere de chemare
în judecată se solicită atât plata unui debit principal, cât şi a penalităţilor de întârziere ........ 140
12. Stabilirea taxei judiciare de timbru în acţiunile având ca obiect principal radiere autoturism
142
13. Dovada plăţii on-line a taxelor judiciare de timbru .......................................................... 142
14. Aplicarea în timp a O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sub aspectul
dispoziţiilor procedurale (cerere de acordare a facilităţilor pentru plata taxei judiciare de timbru,
cerere de reexaminare etc.) ..................................................................................................... 143
15. Taxa judiciară de timbru datorată în cazul contestaţiilor la titlu ...................................... 144
16. Taxa judiciară de timbru pentru cererile având ca obiect rezilierea contractelor de închiriere
sau de concesiune, atunci când aceste acţiuni sunt formulate de unităţile administrativ-teritoriale
145
17. Excepția netimbrării apelului. Caracterul încheierii prin care se admite excepția netimbrării
unuia dintre apeluri, în condițiile în care prin aceeași încheiere nu se anulează cererea de apel,
în cauză sunt formulate mai multe apeluri, iar între momentul admiterii excepției de netimbrare
a apelului respectiv și pronunțarea deciziei din apel se achită taxa judiciară de timbru ........ 149
18. Determinarea taxei judiciare de timbru în cazul cererilor ce privesc executarea parțială a
unui contract administrativ raportat la dispozițiile art. 56 din Legea nr. 101/2016 privind
remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor
sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru
organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor .................. 150
19. Scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a cererilor având ca obiect obligarea la achitarea
taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune
154
20. Timbrarea cererii prin care se solicită regularizarea datoriilor comune ale soţilor, alături de
partajul bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei ...................................................... 155
21. Modalitatea de calcul a taxei judiciare de timbru în ipoteza în care prin contestația la
executare s-au solicitat anularea actelor de executare silită și partajul bunurilor proprietate
comună .................................................................................................................................... 157
22. Stabilirea taxei judiciare de timbru aferente cererii vizând obligarea pârâtului la demolarea
unei construcţii ........................................................................................................................ 160
23. Modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru aferente cererilor având ca obiect
dizolvarea asociațiilor și fundațiilor, publicarea operațiunilor de lichidare a asociațiilor și
fundațiilor prin afișare la ușa instanței, remiterea bunurilor și a sumelor rămase de la lichidare,
eliberarea certificatului privind descărcarea de gestiune a lichidatorului și radierea asociațiilor
și fundațiilor, cereri formulate în temeiul O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații 162
24. Incidența art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 vizând scutirea de la plata taxei judiciare
de timbru în privința cererilor având ca obiect declararea nulității unui act juridic, formulate de
către unităţile administrativ-teritoriale .................................................................................... 164

7
25. Modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru aferentă cererii de valoare redusă
(procedură specială), atunci când obiectul său privește un debit principal și un debit accesoriu
165
26. Taxa judiciară de timbru aferentă cererii de încuviințare a executării silite pornite în temeiul
unei hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță, conținând obligații susceptibile de
executare silită, devenită executorie sau, după caz, rămasă definitivă, prin respingerea,
perimarea sau anularea apelului exercitat împotriva sa .......................................................... 168
27. Stabilirea taxei judiciare de timbru aferente cererii având ca obiect partajul unui imobil în
ipoteza în care, ulterior depunerii la dosar a raportului de expertiză tehnică judiciară în
specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, se constată că valoarea bunului a căror partajare
se solicită este mai mare decât valoarea în funcţie de care s-a calculat taxa judiciară de timbru
170
28. Taxa judiciară de timbru aferentă cererii având ca obiect validarea popririi ................... 171
29. Timbrarea cererii de apel în situația în care apelantul solicită schimbarea hotărârii primei
instanțe exclusiv sub aspectul variantei de împărțeală stabilite .............................................. 172
30. Timbrarea contestației la executare în situația în care contestatorul solicită atât anularea
parțială a titlului executoriu reprezentat de un act juridic afectat de clauze abuzive, cât și
anularea actelor de executare în limita creanței reduse urmare a constatării caracterului abuziv
al clauzelor .............................................................................................................................. 173
31. Sancțiunea incidentă în cazul netimbrării cererii de intervenție și regimul juridic al încheierii
prin care se aplică sancțiunea .................................................................................................. 174
32. Modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru în cazul contestaţiei la executare, atunci
când aceasta vizează o parte a debitului care face obiectul executării silite ........................... 175
33. Taxa judiciară de timbru aferentă cererii de repunere pe rol în cazul în care cererea de
chemare în judecată este scutită de la plata acesteia ............................................................... 176
34. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererilor formulate de persoana îndreptăţită în
contradictoriu cu autorităţile de aplicare a Legii nr. 18/1991, având ca obiect daune materiale
sau penalităţi ........................................................................................................................... 176
35. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererilor având ca obiect daune materiale (contravaloarea
lipsei de folosinţă a imobilului) şi daune morale, solicitate de persoana îndreptăţită în
contradictoriu cu unitatea învestită pentru nesoluţionarea în termen a notificării formulate în
temeiul Legii nr. 10/2001 ........................................................................................................ 177
36. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererii creditorului de obligare a debitorului la plata
penalităţilor de întârziere stabilite pentru constrângerea acestuia la executarea obligaţiei de a
face sau de a nu face intuitu personae, prevăzute în titlul executoriu, întemeiată pe art. 906 alin.
(4) C. proc. civ. ....................................................................................................................... 178
37. Domeniul de aplicare a art. 13 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în
materie civilă în contextul existenţei măsurilor temporare în privinţa pregătirii dosarului de apel
sau, după caz, de recurs, adoptate prin Legea nr. 2/2013 ....................................................... 180
38. Posibilitatea de a formula în apel cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a
taxei judiciare de timbru de către instanța de apel în aplicarea art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013,
atunci când nu s-a formulat cerere de reexaminare în faţa primei instanțe ............................ 181
39. Timbrarea căii de atac în cazul în care singurul motiv de apel/recurs vizează modul de
soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată ................................................... 183

8
40. Restituirea taxei judiciare de timbru în cazul admiterii contestaţiei la executare ............. 183
41. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererilor formulate de persoana îndreptăţită în
contradictoriu cu autorităţile de aplicare a Legii nr. 18/1991, având ca obiect daune materiale
sau penalităţi ........................................................................................................................... 184
42. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererilor având ca obiect daune materiale (contravaloarea
lipsei de folosinţă a imobilului) şi daune morale, solicitate de persoana îndreptăţită în
contradictoriu cu unitatea învestită pentru nesoluţionarea în termen a notificării formulate în
temeiul Legii nr. 10/2001 ........................................................................................................ 186
43. Timbrarea cererii formulate de pârât în cadrul procesului de partaj, prin care acesta contestă
cotele indicate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată ................................. 186
44. Modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru în partajul succesoral atunci când se
contestă doar valoarea unui bun din masa partajabilă ............................................................ 187
45. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererilor formulate în materia partajului judiciar ..... 188
46. Termenul stabilit de judecător pentru achitarea taxei judiciare de timbru în cazul formulării
unei cereri de recuzare. Posibilitatea scurtării termenelor legale pentru formularea cererii de
reexaminare şi a cererii de ajutor public judiciar vizând taxa judiciară de timbru, în cazul cererii
de emitere a unui ordin de protecţie, pentru care legea impune un termen de 72 de ore pentru
soluţionarea acesteia. Timbrarea cererii de recuzare în ipoteza în care a fost formulată în cadrul
unui proces privitor la o cerere scutită de la plata taxei judiciare de timbru .......................... 189

VIII. Ajutor public judiciar .................................................................................................. 191

1. Natura juridică a termenului de 5 zile, prevăzut de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013
pentru formularea cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru. Raportul
acestuia cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar
în materie civilă, care prevăd că ajutorul public judiciar se acordă oricând în cursul judecăţii
191
2. Modalitatea de soluţionare a cererilor privind ajutorul public judiciar în cazul unei
coparticipări facultative sau obligatorii, atunci când prin rezoluţie s-a fixat o taxă de timbru ce
urmează a fi achitată în solidar de către coparticipanţi, iar numai unul (sau numai unii dintre
aceştia) formulează cererea de acordare a beneficiului ajutorului public (numai această
persoană/aceste persoane încadrându-se în dispoziţiile legale) .............................................. 192
3. Cauțiunea este sau nu o formă de ajutor public judiciar, care poate fi acordată potrivit O.U.G.
nr. 51/2008? ............................................................................................................................ 193
4. Inadmisibilitatea cererii de ajutor public judiciar sub forma scutirii sau reducerii cauțiunii
194
5. Acordarea ajutorului public judiciar în cazul taxei judiciare de timbru datorate pentru cererile
de repunere pe rol a cauzei...................................................................................................... 196
6. Soluționarea cererii de reexaminare declarate împotriva încheierii de respingere a cererii de
ajutor public judiciar. Citarea părţilor ..................................................................................... 196

9
IX. Procedura contencioasă în fața primei instanțe..............................................................197
a) Excepții procesuale ............................................................................................................. 197

1. Calitatea procesuală activă în cazul cererilor privind obligaţia desfiinţării construcţiilor fără
autorizaţie................................................................................................................................ 197
2. Calitatea procesuală activă a Poliției Locale în cererea de desființare a construcției realizate
fără autorizație de construire, introdusă ulterior sancționării contravenționale a pârâtei în temeiul
Legii nr. 50/1991 și a expirării termenului de intrare în legalitate ......................................... 197
3. Calitatea procesuală pasivă a noului (actualului) proprietar în acțiunile având ca obiect
desființarea unei lucrări edificate fără autorizație de construire, în ipoteza în care proprietarul
contravenient a înstrăinat imobilul între data întocmirii procesului-verbal de constatare a
contravenției și data învestirii instanței................................................................................... 202
4. Posibilitatea instanței de a invoca, din oficiu, excepția tardivității și de a dispune decăderea
pârâtului din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acțiune,
excepție procesuală de fond invocată cu nerespectarea termenului legal ............................... 204
5. Existența interesului Inspectoratului de Stat în Construcţii, analizat prin prisma art. 226 alin.
(10) C. proc. fisc., în formularea unei acţiuni în pretenţii pentru recuperarea cotei de 0,1%,
reglementate de art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcţii şi a cotei de 0,5%, reglementate de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind
calitatea în construcţii ............................................................................................................. 205
6. Calitatea procesuală pasivă în cazul cererilor de chemare în judecată prin care reclamantul,
victima unui accident de circulație/sau furnizorul de servicii medicale, solicită repararea
prejudiciului cauzat/plata contravalorii cheltuielilor de spitalizare efectuate pentru tratarea
victimei unui accident de circulație, în condiţiile în care autoturismul implicat în accident,
condus de persoana vinovată de producerea acestuia, avea încheiată la acea dată poliţă RCA
valabilă .................................................................................................................................... 207

b) Probe ................................................................................................................................ 209

1. Procedura cercetării falsului în ceea ce priveşte procesul-verbal de comunicare a unui act de


procedură (e.g, de comunicare a unei hotârâri judecătorești) ................................................. 209
2. Dreptul sau obligația instanţei civile de a sesiza organele abilitate atunci când, din analiza
probatoriului administrat în cauză, are indicii cu privire la săvârşirea de către părţi sau alte
persoane a unor posibile fapte penale, diferite de infracțiunile de audienţă în sensul prevăzut de
art. 218 C. proc. civ., sau a unor fapte contravenţionale în materie fiscală sau în materia dreptului
muncii. Actul procedural de sesizare ...................................................................................... 210

c) Incidente procedurale ..................................................................................................... 212

1. Perimare. Modul de calcul al termenului de perimare. Momentul de la care trebuie calculat


termenul de perimare este data pronunțării încheierii de suspendare a pricinii sau data
consemnată pe dovada de comunicare a încheierii de suspendare a cauzei? .......................... 212

10
2. Repunerea pe rol din oficiu a cauzelor suspendate în temeiul art. 520 alin. (4) C.pr.civ.
Perimarea căii de atac ............................................................................................................. 212
3. Repunerea cauzei pe rol în ipoteza suspendării facultative prevăzută de art. 413 alin. (1) C.
proc. civ. Cui îi aparţine obligaţia de repunere a cauzei pe rol în vederea continuării judecăţii:
instanţei, din oficiu, la momentul încetării cazului de suspendare, sau doar părţii interesate?
214

d) Hotărârile judecătorești (executarea provizorie, hotărârea prin care se încuviințează


învoiala părților, îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii, cheltuieli de judecată)
215

1. Caracterul executoriu al hotărârii privind suplinirea acordului părintelui pentru eliberarea


pașaportului pe numele minorului și trecerea de către acesta a frontierei de stat ................... 215
2. Posibilitatea instanţei de a lua act, în cadrul acţiunii având ca obiect succesiune şi partaj
succesoral, de tranzacţia părţilor încheiată în cursul judecăţii, inclusiv cu privire la imobile
pentru care acestea nu deţin acte de proprietate, provenite de la autorii după care se solicită a se
dezbate succesiunea ................................................................................................................ 216
3. Soluţionarea cererilor privind consfinţirea acordului de mediere în lipsa părţilor la termenul
de judecată, faţă de cuprinsul dispoziţiilor art. 438 C.pr.civ. ................................................. 217
4. Consfinţire acord mediere - pensie întreţinere minori ........................................................ 218
5. Admisibilitatea cererii de completare a hotărârii judecătorești pronunțate în calea de atac a
apelului declarată într-o pricină care se judecă potrivit noului Cod de procedură civilă, dacă
hotărârea dată în apel este definitivă. Termenul în care s-ar putea formula o asemenea cerere
completatoare .......................................................................................................................... 219
6. Admisibilitatea procedurii completării hotărârii judecătorești în ipoteza în care instanța, deși
s-a pronunțat și a acordat cheltuieli de judecată, a omis să ia în calcul unele dintre acestea . 220
7. Situația cheltuielilor ocazionate de asigurarea asistenței juridice obligatorii, prin avocat,
pentru persoana împotriva căreia se solicită ordinul de protecție, cheltuieli care sunt suportate
de stat ..................................................................................................................................... 221
8. Acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxe judiciare de timbru în litigiile care au ca
obiect principal obligarea pârâtului la plata unor sume de bani cu titlu de onorariu de avocat,
onorariu ce a fost suportat de către reclamant pentru asigurarea asistenţei juridice într-un alt
proces pe care pârâtul l-a pierdut în tot sau în parte ............................................................... 222
9. Acordarea sub forma cheltuielilor de judecată a cheltuielilor prilejuite creditorului pentru
comunicarea notificării prin executor judecătoresc în scopul punerii în întârziere a debitorilor
223
10. Cuantumul cheltuielilor ocazionate de efectuarea de fotocopii din oficiu de către instanță224
11. Poate fi obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată aferente unei cereri având ca obiect
obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată dintr-o altă cauză? ........................................... 227
12. Acordarea cheltuielilor de judecată aferente cererii de strămutare ................................... 228
13. Acordarea cheltuielilor de judecată în cauzele având ca obiect constatarea dreptului de
proprietate în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială .......................................... 229
14. Includerea în cuantumul cheltuielilor de judecată a onorariului pentru expertul consilier230

11
X. Procedura necontencioasă judiciară .............................................................................. 232

1. Stabilirea naturii juridice și a procedurii aplicabile în cazul cererilor de intervenție formulate


de terți în procedura necontencioasă ....................................................................................... 232
2. Inadmisibilitatea recursului declarat împotriva deciziei din apel pronunțate împotriva
sentinței prin care a fost soluționată o acţiune în rectificarea înscrierilor de carte funciară ... 234

XI. Căi de atac ..................................................................................................................... 236


a) Dispoziții generale........................................................................................................... 236

1. Legalitatea căii de atac şi recalificarea căii de atac – art. 457 NCPC ................................. 236
2. Consecinţele indicării în cuprinsul hotărârii judecătoreşti a unui alt termen de exercitare a căii
de atac decât cel prevăzut de lege ........................................................................................... 238
3. Calea de atac în cazul respingerii cererii de suspendare a judecăţii – termen şi modalitate de
exercitare ................................................................................................................................. 241
4. Calea de atac susceptibilă a fi exercitată împotriva încheierilor de suspendare a judecării
cauzelor aflate în apel sau în recurs ........................................................................................ 242
5. Calea de atac în ipoteza renunţării la judecata recursului ................................................... 244
6. Calea de atac susceptibilă de a fi exercitată împotriva deciziei pronunţate în apel, în caz de
renunţare la judecată, atunci când hotărârea ce s-ar pronunţa asupra fondului apelului ar fi
definitivă ................................................................................................................................. 244
7. Calea de atac susceptibilă de a fi exercitată împotriva deciziei pronunţate în apel, în situaţia
în care se ia act de tranzacţia părţilor, respectiv de acordul de mediere, atunci când hotărârea ce
s-ar pronunţa asupra fondului apelului ar fi definitivă............................................................ 245
8. Calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a respins
cererea prin care se solicită instanței să consfințească acordul de mediere ............................ 246
9. Calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierii prin care se soluţionează cererea de
suspendare a executării provizorii, formulată prin cererea de apel sau distinct în tot cursul
judecăţii în apel, conform art. 450 alin. (1)-(4) C. pr. civ. ..................................................... 247
10.Termenul de exercitare a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în primă
instanță într-o acțiune formulată pe calea ordonanței președințiale, într-un litigiu de muncă sau
într-o acțiune în materia contenciosului administrativ, atunci când prima instanță ia act de
renunțarea la judecata cererii .................................................................................................. 247
11. Ordin de protecţie. Calea de atac. Problema s-a pus în ipotezele în care prin sentinţele
pronunţate de prima instanţă a fost indicată ca şi cale de atac recursul, iar tribunalul a recalificat
calea de atac în apel ................................................................................................................ 248
12. Calea de atac susceptibilă a fi exercitată împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță,
care au ca obiect emiterea ordinului de protecţie. Aplicabilitatea în calea de atac a dispoziţiilor
art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 .................................................................................. 249
13.Calea de atac susceptibilă a fi exercitată împotriva încheierilor de restituire a cauţiunii,
pronunţate în procese reglementate de vechiul Cod de procedură civilă................................ 250

12
14.Hotărârea pronunțată în cererea având ca obiect curatelă poate fi atacată cu apel potrivit art.
534 C.pr.civ. sau este aplicabil art. 119 alin. (1) C.civ. și este definitivă? ........................... 251
15.Interpretarea dispoziţiilor art. 483 alin. (2) NCPC prin raportare la dispoziţiile art. 94 alin.
(1) lit. a)- i) NCPC, în cazul unei cereri de constatare a calităţii de moştenitor a reclamantului
251
b) Apelul............................................................................................................................... 252

1. Posibilitatea modificării cadrului procesual sub aspectul părţilor participante la proces, în faza
judecării apelului, în situaţia în care instanţa de control judiciar anulează hotărârea atacată şi
reţine cauza spre a fi judecată pe fond [avându-se în vedere prevederile art. 480 alin. (3) şi ale
art. 478 alin. (1) NCPC] .......................................................................................................... 252
2. Motivele de ordine publică pe care instanţa de apel le poate invoca din oficiu, conform art.
479 NCPC - încălcarea principiului disponibilităţii constituie motiv de ordine publică prin
raportare la împrejurarea că este inclus în capitolul „principii fundamentale ale procesului
civil”? ...................................................................................................................................... 253
3. Noțiunea de probe noi în apel ............................................................................................. 254
4. Modalitatea concretă de aplicare a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. pr. civ. ..................... 255
5. În cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, iar apelul
este considerat întemeiat, fără ca părţile să fi cerut trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de
apel poate să admită apelul şi, soluţionând fondul, să respingă acţiunea apelantului sau, în
considerarea art. 481 C. proc. civ., ar trebui să respingă apelul?............................................ 256
6. Admisibilitatea motivului de apel vizând reducerea, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.,
a onorariului avocațial acordat cu titlu de cheltuieli de judecată de prima instanță, în contextul
omisiunii formulării unei asemenea cereri în primul grad de jurisdicție ................................ 257
7. Admisibilitatea apelului incident atunci când aceeaşi parte a declarat şi apel principal tardiv
sau apel principal la judecata căruia a renunțat ...................................................................... 259
8. Admisibilitatea apelului incident formulat de către debitorul căruia i s-a admis contestaţia la
executare în considerarea unuia dintre motivele invocate, apreciindu-se de către prima instanță
că nu se mai impune analiza celorlalte motive, creditorul formulând apel principal prin care a
criticat doar soluţia asupra motivului de contestaţie la executare căruia i s-a dat eficiență ... 260
9. Limitarea dreptului părții căreia i s-a aplicat o amendă judiciară pentru introducerea, cu rea-
credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale ori pentru exercitarea unei
căi de atac, vădit netemeinice, prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., de a
supune controlului, în căile de atac de reformare, legalitatea și temeinicia măsurii amendării sale
261
10. Termenul de apel împotriva hotărârii prin care judecătoria a soluţionat contestaţia la
executare. Caracterul executoriu al hotărârii judecătorești ..................................................... 263
11. Acordarea cheltuielilor de judecată în faza apelului pentru cauzele având ca obiect ieşire din
indiviziune, în situaţia admiterii apelului declarat de unul dintre coindivizari....................... 263

13
c) Recursul ........................................................................................................................... 264

1. Posibilitatea anulării recursului pentru imposibilitatea încadrării criticilor recurentului în


motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1 – 8 Cod procedură civilă. Motive de recurs
ce vizează obligarea părţii la plata cheltuielilor de judecată ................................................... 264
2. Încadrarea criticilor privind modul de aplicare de către instanţa de apel a teoriei impreviziunii
privind contractele de credit încheiate într-o monedă străină în motivul de casare reglementat de
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ........................................................................................ 265
3. Consecințele invocării în susținerea recursului a unor critici care nu pot fi încadrate în
motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în situația în care
recurentul a indicat formal unul dintre aceste texte legale ..................................................... 270
4. Posibilitatea invocării din oficiu a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.
proc. civ. în situaţia în care există contradicție între considerente și dispozitiv ..................... 271
5. Admisibilitatea căii de atac a recursului împotriva deciziei pronunțate în apel de către tribunal,
în situația în care judecătoria s-a declarat competentă să soluționeze cauza în considerarea
naturii litigiului de a fi unul civil, evaluabil în bani, deși acesta este, în realitate, unul de muncă
sau de asigurări sociale, cauza fiind soluționată (în primă instanță și în apel) potrivit regulilor
speciale de drept substanțial cuprinse în Codul muncii sau, după caz, conform celor cuprinse în
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice ................................................ 272
6. Structura deciziilor pronunțate în recurs. Interpretarea art. 499 C. proc. civ. prin raportare la
art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
Standardizarea formatului hotărârii ........................................................................................ 274
7. Interpretarea art. 183 NCPC prin raportare la art. 182 alin. (2) NCPC în cazul transmiterii
cererilor de apel/recurs prin fax/e-mail ................................................................................... 275

d) Revizuirea........................................................................................................................ 278

1. Sintagma „care evocă fondul” din cuprinsul art. 509 alin. (1) NCPC ................................ 278
2. Compunerea completului de judecată în cazul soluționării unei cereri de revizuire întemeiate
pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. (ultima dintre hotărârile potrivnice sau ambele fiind
pronunțate în complet colegial) .............................................................................................. 280

e) Contestația în anulare .................................................................................................... 281

1. Contestație în anulare. Remediul procesual în situația în care, în mod excepțional,


comunicarea hotărârii nu s-a făcut în termenul de un an de la data rămânerii definitive a acesteia.
Cerere de repunere în termen .................................................................................................. 281
2. Admisibilitatea contestației în anulare de drept comun, prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1
C. proc. civ. din 1865 şi art. 503 alin. (1) noul C. proc. civ., declarate împotriva încheierilor
irevocabile, după caz definitive, prin care au fost soluționate cererile de reexaminare împotriva
încheierilor prin care s-au aplicat amenzi judiciare părților din proces .................................. 282

14
XII. Executare silită ............................................................................................................ 284
a) Dispoziții generale........................................................................................................... 284

1. Posibilitatea reprezentării, în general, a creditorului persoană juridică prin mandatar o altă


persoană juridică, în faza de executare silită .......................................................................... 284
2. Posibilitatea formulării cererii de executare silită de către creditorul persoană juridică prin
mandatar ce nu are calitatea de avocat sau consilier juridic ................................................... 287
3. Obiectul examinării în procedura învestirii cu formulă executorie, respectiv dacă, în această
etapă, este necesar să se verifice îndeplinirea procedurii de notificare a cesiunii debitorului cedat
287
4. Învestirea cu formulă executorie a proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor,
încheiate de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, în vederea
recuperării tarifului de despăgubire stabilit prin acestea, după publicarea în Monitorul Oficial a
Deciziei nr. VI/2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii
289
5. Lipsa formalității învestirii cu formulă executorie a titlurilor de credit (cambie, cec, bilet la
ordin), ulterior modificării art. 641 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 1/2016) ............................. 291
6. Natura juridică a termenului de 3 zile prevăzut de art. 666 alin. (1) C. proc. civ. .............. 291
7. Invocarea prescripției dreptului de a obține executarea silită în cadrul procedurii încuviințării
executării silite ........................................................................................................................ 292
8. Verificarea competenţei executorului judecătoresc prin raportare la art. 782 alin. (2) C. proc.
civ., în procedura încuviințării executării silite ...................................................................... 293
9. Dacă încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de procesul-verbal de
constatare a contravenției, comunicat prin afișare, fără a se face dovada în prealabil a
comunicării acestuia contravenientului, cu aviz de primire poate fi respinsă în condițiile art. 665
alin. (5) pct. 2, pentru motivul că înscrisul nu constituie titlu executoriu, în înțelesul art. 37 din
O.G. nr. 2/2001, raportat la dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 2/2001 astfel cum a fost interpretat
prin Decizia nr. 10/2013 a ÎCCJ ............................................................................................. 295
10. Încuviinţarea executării silite a amenzii contravenționale în temeiul unui titlu executoriu
reprezentat de un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, iar creditorul este
Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier (I.S.C.T.R.). ............................ 296
11. Încuviinţarea executării silite a titlurilor executorii reprezentate de contractele de credit
încheiate la distanţă cu IFN-urile (prin e-mail, pe site-ul instituţiei) în condiţiile în care nu există
o semnătură olografă a debitorului ......................................................................................... 297
12. Caracterul de titlu executoriu al contractelor de furnizare de servicii de credit încheiate la
distanţă prin raportare la dispoziţiile O.G. nr. 85/2004 .......................................................... 299
13. Încuviințarea executării silite în privința creanței reprezentate de penalități de întârziere, în
cazul în care facturile emise în temeiul unor contracte pentru furnizare de utilități publice sunt
titluri executorii, însă penalitățile de întârziere nu sunt stabilite în factură, ci în contract ..... 301
14. Valoarea de titlu executoriu a unui contract de locaţiune pentru chiria datorată de locatar
aferentă perioadei anterioare înregistrării respectivului contract la organele fiscale ............. 302

15
15. Caracterul de titlu executoriu al unui contract de antrepriză, în condițiile în care art. 1869 și
art. 2386 pct. 6 C. civ. recunosc antreprenorului un drept de ipotecă legală pentru garantarea
plății prețului datorat pentru lucrare ....................................................................................... 303
16. Verificarea condiției opozabilității cesiunii în procedura încuviințării executării silite ... 304
17. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus plata drepturilor salariale.
Caracterul de titlu executoriu .................................................................................................. 307
18. Modalitatea de soluţionare a apelului exercitat împotriva încheierii privind încuviințarea
executării silite, respectiv dacă rezolvarea lui are loc într-o procedură necontencioasă, în camera
de consiliu doar cu citarea creditorului sau instanţa ar putea aprecia dacă se impune sau nu
citarea părţilor, sau într-o procedură contencioasă, cu citarea ambelor părţi în şedinţă publică
307
19. Regularizarea contestaţiilor la executare introduse după modificarea dispoziţiilor art. 716
din noul C. pr. civ., prin Legea nr. 138/2014, în raport de data sesizării executorului judecătoresc
cu cererea de executare silită, dar şi de data sesizării instanţei .............................................. 308
20. Interpretarea art. 717 alin. (1) C. proc. civ. din materia contestației la executare sub aspectul
aplicării art. 201 C. proc. civ................................................................................................... 310
21. Stabilirea competenței teritoriale a judecătoriei desemnate ca instanță de executare în situația
în care executarea se desfășoară sub forma urmăririi imobiliare, executare silită derulată doar
pe raza aceleiași curți de apel
311
22. În cazul formulării unei contestații la executare în cadrul căreia se solicită și constatarea
caracterului abuziv al unor clauze contractuale este vorba de o contestație la titlu sau de o
contestație la executare propriu-zisă? ..................................................................................... 313
23. În cazul în care prin cererea de chemare în judecată se contestă întinderea creanței stabilite
prin titlul executoriu, este vorba despre o contestație la titlu sau despre o contestație la executare
propriu-zisă? ........................................................................................................................... 314
24. Interpretarea dispozițiilor art. 713 alin. (3) C. pr. civ. ...................................................... 314
25. Contestaţie la executare. Denumirea actului de dispoziţie prin care instanţa de executare
soluţionează contestaţia la executare, respectiv validarea de poprire: sentinţă sau încheiere 316
26. Executarea silită a persoanei fizice care deține funcția de primar pentru creanța constând în
amenzi judiciare aplicate în cursul procesului în temeiul art. 187 și urm C.proc.civ. ............ 317
27. Aplicarea interpretării date prin Decizia nr. 10/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
pronunţată în recurs în interesul legii, cu referire la caracterul alternativ sau subsidiar al celor
două modalităţi de comunicare a procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată, în
cadrul contestaţiilor la executare promovate împotriva executării demarate în temeiul titlului
executoriu reprezentat de procesul-verbal de contravenţie, în ipoteza în care acesta a fost
comunicat înainte de data publicării deciziei în Monitorul Oficial ........................................ 318
28. Aplicarea legii contravenționale mai favorabile în cadrul contestației la executare și, pe cale
de consecinţă, imposibilitatea executării tarifului de despăgubire în condiţiile abrogării art. 8
alin. (3) din O.G. nr. 15/2002 prin art. I din Legea nr. 144/2012 ........................................... 320
29. Soluţionarea contestaţiilor la executare formulate împotriva executării silite pornite în
temeiul proceselor-verbale de contravenţie încheiate de CNADNR, în contextul pronunţării
Deciziei nr. 6/2015 în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .... 321

16
30. Efectele deciziei Curții Constituționale nr. 895/2015 și aplicabilitatea O.U.G. nr. 1/2016
asupra contestațiilor la executare al căror obiect cuprinde și cererea de anulare a încheierii de
încuviințare a executării silite emise de executorul judecătoresc ........................................... 322
31. Admisibilitatea verificării din oficiu a legalității comunicării titlului de creanță fiscală de
către instanța de judecată sesizată cu contestația la executare formulată împotriva unui act de
executare silită ........................................................................................................................ 329
32. Posibilitatea debitorului cedat de a invoca drept motiv al contestației la executare omisiunea
creditorului cesionar de a fi procedat la îndeplinirea formalităților pentru a asigura
opozabilitatea cesiunii față de debitorul cedat ........................................................................ 331
33. Legalitatea executării silite declanșate împotriva comisiei județene de fond funciar, care a
refuzat aducerea la îndeplinire a obligației stabilite în sarcina ei, de emitere a titlului de
proprietate asupra unui teren, atunci când prin aceeași hotărâre judecătorească ce constituie titlu
executoriu comisia locală a fost obligată la punerea în posesie a creditorului asupra aceluiași
teren, iar această obligație nu a fost adusă la îndeplinire ........................................................ 332
34. Durata termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a sultei stabilite
printr-o hotărâre de partaj ....................................................................................................... 333
35. Momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului de a obține executarea silită a
ratelor din cadrul unui contract de credit bancar. Inaplicabilitatea art. 2.526 C. civ. ............. 335
36. Dispozițiile art. 717 alin. (2) NCPC republicat se interpretează în sensul posibilității
executorului judecătoresc de a condiționa înaintarea dosarului de executare de achitarea
cheltuielilor ocazionate de acesta sau în sensul că depunerea dosarului de executare este
obligatorie, dovada achitării cheltuielilor de către partea interesată putând fi efectuată ulterior?
336
37. Onorariul pentru activitatea prestată de executorul judecătoresc în legătură cu executarea
obligaţiilor de a face................................................................................................................ 339
38. Modul de verificare a respectării limitei maxime a onorariului executorului judecătoresc
341
39. Calitatea procesuală pasivă a executorului judecătoresc în cazul unei cereri având ca obiect
întoarcerea executării silite în cadrul căreia se solicită și restituirea onorariului executorului
judecătoresc, onorariu neavansat de creditor, dar reținut direct de executor din sumele rezultate
în urma executării ................................................................................................................... 342
40. Obligaţia de consemnare a cauţiunii pentru soluţionarea cererii de suspendare întemeiată pe
dispozițiile art. 450 NCPC în cazul în care cererea este formulată de Ministerul Public ca parte
în dosar .................................................................................................................................... 344
41. Durata suspendării executării silite ................................................................................... 345
42. Admisibilitatea cererii de suspendare provizorie a executării silite în calea de atac, în baza
dispozițiilor art. 719 alin. (7) C.proc.civ., înainte de primirea dosarului în apel .................... 347
43. Competenţa de soluţionare a cererii de suspendare provizorie a executării silite ............ 349
44. În cazul admiterii contestației la executare, taxa judiciarã de timbru aferentă acesteia poate
fi recuperată de contestator și sub forma cheltuielilor de judecatã sau acesta are la îndemână
numai calea cererii de restituire reglementate de art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013? ................ 350
45. Efectele constatării perimării executării silite în contestaţiile la executare întemeiate pe
vechiul Cod de procedură civilă. Perimarea executării silite în contestațiile la executare în care
se contestă toate actele de executare ....................................................................................... 351

17
46. Termenul în care poate fi invocată în cadrul contestației la executare prescripția dreptului de
a cere executarea silită guvernată de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția
extinctivă. Posibilitatea instanței învestite cu contestația la executare formulată de debitor de a
invoca, din oficiu, prescripția dreptului de a obține executarea silită supusă Decretului nr.
167/1958 ................................................................................................................................. 353
47. Întreruperea cursului termenului de prescripție a executării silite ca efect al actelor de
executare efectuate în cadrul unui dosar execuțional în cadrul căruia s-a dispus încetarea
executării silite în condițiile art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dacă ulterior creditorul se
adresează altui executor pentru realizarea pe cale silită a creanței sale .................................. 356
48. Procedura de soluționare a cererii de restituire a cauțiunii consemnate pe parcursul executării
silite 358
49. Determinarea completelor de judecată competente să judece cererile având ca obiect
contestaţiile la executare sau validările de poprire care vizează titluri executorii pronunţate de
completele specializate de minori şi familie ........................................................................... 360

b) Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului ............................................................ 362

1. Stabilirea competenţei teritoriale a executorului judecătoresc în cazul executării silite a unui


debitor prin poprirea conturilor sale bancare .......................................................................... 362
2. Obligarea executorului judecătoresc la plata cheltuielilor de judecată în cazul în care
formulează o cerere de validare a popririi, iar cererea este respinsă sau acesta renunţă la judecata
sa 362
3. Validarea popririi în situaţia în care debitorul sau terţul poprit invocă faptul că nu poate fi
poprit un anumit cont, având în vedere că respectivul cont este afectat organizării şi funcţionării
debitoarei (cu privire specială asupra art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri
temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului şi a Comisiei
Naţionale a Valorilor Mobiliare) ............................................................................................ 364
4. Validare poprire. Cerere formulată de creditorul – furnizor de servicii publice de utilităţi în
contradictoriu cu debitoarea - Asociaţie de proprietari - şi terţii popriţi - proprietari de
apartamente ce fac parte din condominiu. În interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 452 alin.
(1) şi art. 379 din vechiul C. pr. civ., sumele de bani ce se vor plăti lunar de proprietarii de
apartamente ce fac parte din condominiul Asociaţiei de proprietari sunt creanţe certe şi lichide?
365
5. Validare poprire. Posibilitatea terţului poprit de a formula apărări privitoare la legalitatea
procedurii de executare silită prin poprire sau ele pot privi doar raportul de drept substanțial
dintre acesta și debitorul urmărit............................................................................................. 367
6. Urmărirea silită prin poprire a sumelor de bani depuse cu titlu de cauţiune şi posibilitatea de
eliberare către executorul judecătoresc care a înființat poprirea a recipiselor de consemnare a
cauţiunilor ............................................................................................................................... 369
7. Calculul termenului de decădere în cazul cererilor de validare poprire, în situația în care în
cadrul dosarului de executare se emit mai multe adrese de înființare poprire, la diverse intervale
de timp, către același terț poprit, iar cererea de chemare în judecată se raportează la ultima adresă
emisă ....................................................................................................................................... 370

18
8. Incidența perimării executării silite în cazul urmăririi prin poprire, înființată asupra contului
bancar al debitorului, dacă nu a fost virată executorului judecătoresc nicio sumă de bani de către
terțul poprit, soldul contului fiind zero, și au trecut mai mult de 6 luni de la data înființării
popririi..................................................................................................................................... 372
9. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 857 alin. (3) C. pr. civ. care prevăd că, de la data întabulării,
imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini, în ceea ce privește sechestrul penal –
problemă întâlnită în cadrul plângerilor de carte funciară, prin care se solicită radierea
sechestrului penal din cartea funciară a imobilului adjudecat ................................................ 373
10. Posibilitatea executării silite a unui imobil cu privire la care este instituit un sechestru penal
374
11. Concursul dintre creditorul privilegiat, respectiv asociaţia de proprietari, şi creditorul
ipotecar (o bancă, beneficiară a unei ipoteci convenționale), în situaţia executării silite a unui
imobil) 375
12. Aplicabilitatea art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri
imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite în cazul în care executarea silită
împotriva debitorului consumator a fost finalizată ................................................................. 376
13. Modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 872 C. proc. civ. în ipoteza în care creditorul
urmăritor nu s-a îndestulat în integralitate din suma rezultată din urmărirea silită. Încetarea
curgerii dobânzilor moratorii aferente sumelor executate ...................................................... 378

c) Executarea silită directă ................................................................................................. 381

1. Momentul de la care se acordă de către instanța de executare penalitățile prevăzute de art. 906
C.pr.civ. ................................................................................................................................... 381
2. Caracterul definitiv al încheierii pronunţate în condițiile art. 906 C. proc. civ. ................. 383
3. Stabilirea sumei definitive datorate cu titlu de penalități, în baza art. 906 alin. (4) C. proc.
civ., atunci când obligația prevăzută în titlul executoriu este determinabilă, constând în plata
salariilor cuvenite pentru o anumită perioadă anterioară, iar prin încheierea pronunţată în baza
art. 906 alin. (3) raportat la alin. (2) C. proc. civ. nu s-a determinat valoarea acesteia, singura
evaluare fiind realizată de către creditor pe baza aprecierii sale proprii prin cererea formulată
pentru stabilirea sumei definitive a penalităților ..................................................................... 383
4. Autorizare intrare în încăperi solicitată pentru punerea în posesie asupra unui imobil în baza
actului de adjudecare............................................................................................................... 385

XIII. Proceduri speciale. Arbitraj. Procesul civil internațional ..................................... 388


a) Proceduri speciale ......................................................................................................... 388
Ordonanță preșidințială........................................................................................................ 388
1. Ordonanţă preşedinţială. Efecte. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata
sa, ordonanţa îşi produce efectele până la soluţionarea litigiului având ca obiect fondul cauzei,
chiar dacă în hotărârea pronunţată nu se face nicio menţiune în acest sens ........................... 388

19
Evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept ..................................................... 389
1. Admisibilitatea cererii de evacuare introduse în temeiul art. 1033-1038 NCPC împotriva
entității care a deținut imobilul preluat de stat în situația în care fostul proprietar deține hotărâri
judecătorești de restituire a imobilului în natură [sfera noțiunii de „ocupant” definită de art. 1033
alin. (2) lit. e) NCPC ............................................................................................................... 389

Cereri de valoare redusă ...................................................................................................... 390


1. Sancţiunea neutilizării formularului-tip, aprobat prin ordinul ministrului justiţiei, în cadrul
procedurii cererilor cu valoare redusă, în cazul în care reclamantul comunică informaţii şi
înscrisuri suplimentare la solicitarea instanţei, în temeiul dispoziţiilor art. 1029 alin. (4) C. pr.
civ. 390
2. Obligarea pârâtului în cadrul unei cereri de valoare redusă la plata cheltuielilor de judecată
constând în taxa de notificare prin executor judecătoresc, anterior introducerii cererii de chemare
în judecată .............................................................................................................................. 391
3. Condițiile administrării probei cu expertiză în procedura cererilor cu valoare redusă ....... 392

Punerea sub interdicție judecătorească................................................................................ 394


1. Instituția ce desemnează curatorul special în cadrul procedurii punerii sub interdicție
judecătorească (autoritatea tutelară sau instanța de tutelă) ..................................................... 394

Cauțiune judiciară ................................................................................................................ 395


1. Regimul juridic al cauţiunilor şi al altor sume consemnate la dispoziţia instanţei, în ipoteza în
care persoana îndreptăţită nu solicită restituirea .................................................................... 395

Măsuri asigurătorii ............................................................................................................... 396


1. Posibilitatea instanței civile ca în temeiul dispozițiilor art. 957 alin. (1) C. proc. civ. să
procedeze la ridicarea sechestrului asigurător instituit de către procuror asupra bunului imobil
aparținând inculpatului, ulterior menţinut de instanţa penală, în situaţia în care în cauza penală
s-a pronunțată o hotărâre definitivă, iar partea responsabilă civilmente a achitat întreg debitul
pentru care s-a instituit măsura. Stabilirea cadrului procesual pasiv și a legii aplicabile în timp
cererii de ridicare a sechestrului asigurător ............................................................................ 396

Partajul judiciar...................................................................................................................... 403


1. În acțiunile care au ca obiect partaj judiciar, stabilirea termenului de plată a sumelor ce se
cuvin celorlalți coproprietari, datorate de către coproprietarul căruia i-a fost atribuit definitiv
bunul, se face din oficiu sau la cerere? ................................................................................... 403

b) Arbitraj............................................................................................................................ 405
1. Pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate îndeplinite condiţiile din Cartea a IV-a
(hotărârea arbitrală) C. pr. civ. în temeiul art. 603 alin. (3) C. pr. civ. ................................... 405

20
2. Limitele verificării instanței în procedura de pronunţare a unei hotărâri judecătorești în
temeiul art. 603 alin. (3) C. proc. civ. (în forma conferită prin art. I pct. 1 din O.U.G nr. 1/2016)
406

c) Procesul civil internațional ............................................................................................ 409


1. Cereri de recunoaştere a hotărârilor pronunţate de instanţele străine, în materia „minori şi
familiei". Motivele de refuz ale recunoaşterii hotărârii străine ........................................... 409

21
I. Compunerea și constituirea completului de judecată. Incompatibilitatea

În situaţia în care grefierul de şedinţă lipseşte motivat din instanţă la momentul în care
completul de judecată se pronunţă într-o cauză, după amânarea pronunţării la un alt termen
decât cel în care au avut loc dezbaterile, în hotărârea judecătorească se impune a fi trecut
numele grefierului care, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (4) din Regulamentul de ordine
interioară al instanțelor judecătorești, a efectuat actele procedurale în locul grefierului lipsă,
sau numele aceluia care a participat la dezbaterile cauzei şi care a întocmit încheierea de
amânare a pronunțării, în cuprinsul căreia au fost consemnate dezbaterile (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai
2017, pag. 17)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Atunci când pronunțarea minutei în ședință publică are loc la termenul când au avut loc și
dezbaterile asupra fondului, hotărârea judecătorească se va semna de către grefierul care a
participat efectiv la acestea [art. 426 alin. (3) C. proc. civ. art. 131 alin. (5) din Regulamentul de
ordine interioară al instanțelor judecătorești].
În caz de amânare a pronunțării, hotărârea va fi semnată de către grefierul care a participat
la pronunțare, întrucât acesta a făcut parte din completul de judecată de la data pronunțării și nu
de către grefierul care a participat la dezbateri.
Situația grefierului este diferită de cea a judecătorului. În privința acestuia din urmă
principiul continuității (consacrat de art. 19 și art. 214 C. proc. civ.) explică existența obligației
judecătorului care a luat parte la dezbateri de a se pronunța asupra cauzei deduse judecății [art. 395
alin. (3) C. proc. civ.]. Dacă pronunțarea a fost amânată, iar judecătorul care a participat la
dezbaterile pe fond este în imposibilitatea de a lua parte la deliberare, iar această situația are un
caracter permanent, cauza urmează să fie repusă pe rol [art. 214 alin. (3) C. proc. civ., dar și art.
123 alin. (3) și (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată]
În absența unei reglementării similare și în privința grefierului, reiese că nu există niciun
impediment legal pentru substituirea grefierului care a luat parte la dezbateri cu un altul care să
participe la ședința în care are loc pronunțarea. O astfel de înlocuire nu poate fi privită că ar aduce
atingere principiului continuității și nici ca o înfrângere a regulilor ce guvernează constituirea
completului de judecată.

Problema a fost reportată de la întâlnirea anterioară desfășurată la Cluj-Napoca, în


perioada 13-14 octombrie 2016. Participanții au agreat, în unanimitate, soluția expusă în
punctul de vedere al INM.

22
Completul competent să se pronunţe asupra cererii de restituire a cauţiunii după
soluționarea căii de atac, cauțiune ce a fost achitată pentru suspendarea executării hotărârii
judecătoreşti, dispusă de un alt complet decât cel care a soluţionat cauza în apel (Minuta
întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel Cluj, 13-14
octombrie 2016, pag. 10)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 97 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti
aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/17.12.20151, cererile de
restituire a taxei judiciare de timbru sau a cauţiunii, formulate după rămânerea definitivă a
hotărârii, se repartizează completului care a judecat cauza.
De asemenea, în conformitate cu art. 111 alin. (10) din același regulament, cererile de
suspendare a executării hotărârilor supuse căilor de atac se vor soluţiona de completul care a fost
învestit cu judecarea cauzei; dacă cererea de suspendare se înregistrează înainte de sosirea
dosarului, aceasta se va repartiza în procedura aleatorie.
Problema de practică neunitară în discuție privește ipoteza în care cererea de suspendare
(sau cererea de suspendare provizorie) a executării provizorii (de drept sau judecătorească) a
hotărârii primei instanțe s-a înregistrat pe rolul instanței înainte de sosirea dosarului, aceasta fiind
repartizată aleatoriu și soluționată de un complet diferit de cel învestit ulterior cu judecata căii de
atac.
În situația în care cererea de suspendare este admisă, apreciem că este îndreptățit să se
pronunțe asupra cererii de restituire a cauțiunii, formulate după soluționarea apelului, completul
care s-a pronunțat asupra căii de atac înseși și nu cel care a soluționat cererea de suspendare.
În primul rând, art. 97 alin. (6) din regulament se referă la completul care a soluționat cauza
atât în privința cererii de restituire a taxei judiciare de timbru, cât și privitor la cererea de restituire
a cauțiunii. Iar sub aspectul restituirii taxei judiciare de timbru este neîndoielnic că textul are în
vedere completul care a soluționat însăși cauza dedusă judecății, iar nu un incident ivit pe parcursul
procesului. Credem că înțelesul sintagmei - completul care a judecat cauza - trebuie să fie același
și atunci când în discuție este cererea de restituire a cauțiunii.
În al doilea rând, art. 111 alin. (10) din regulament are, în mod neîndoielnic, în vedere
completul care soluționează însăși calea de atac, atunci când stabilește că cererea de suspendare a
executării hotărârilor se judecă, de regulă, de completul învestit cu soluționarea cauzei.
Se poate așadar concluziona că, din perspectiva normelor din regulament citate, în cazul
unui dosar aflat în calea de atac a apelului, prin complet învestit cu soluționarea cauzei (sau care a
judecat cauza) trebuie să se înțeleagă acela care are a se pronunța (sau s-a pronunțat) asupra căii
de atac înseși. Acesta este completul care, în condițiile art. 97 alin. (6) din regulament, va soluționa
și cererea de restituire a cauțiunii.
În ipoteza în care însă cererea de suspendare a fost respinsă, restituirea cauțiunii se
realizează de către completul care a soluționat cererea de suspendare a executării provizorii a
hotărârii primei instanțe, altul decât cel care soluționează apelul. În acest caz, soluția este impusă

1 Publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 970/28.12.2015.

23
de art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia dacă cererea pentru care s-a depus cauțiunea a
fost respinsă, instanța va dispune din oficiu și restituirea cauțiunii.

Pe parcursul dezbaterilor s-a exprimat și opinia contrară punctului de vedere susținut de


INM, în sensul că cererea de restituire a cauțiunii urmează să fie soluționată de către completul
care a soluționat cererea de suspendare a executării provizorii a hotărârii primei instanțe și care ar
putea fi, după caz: completul care a soluționat prin ordonanță președințială cererea de suspendare
a executării provizorii, completul care a soluționat cererea de suspendare a executării provizorii
sau completul de apel.

În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

Cazuri de incompatibilitate absolută reglementate de art. 41 NCPC – pronunţarea


unei încheieri interlocutorii (această problemă a fost reluată la întâlniri următoare; a se
vedea astfel punctul 4 al prezentului material) (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație
și Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 22)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În situaţia în care un judecător a pronunţat o încheiere interlocutorie, iar ulterior se admite
calea de atac declarată împotriva hotărârii pronunţate asupra cauzei, cu trimitere spre rejudecare
la aceeaşi instanţă, existența sau nu a cazului de incompatibilitate absolută reglementat de art. 41
NCPC se apreciază după cum, în rejudecare, se va repune sau nu în discuție problema de drept
soluționată anterior.
Spre exemplu, dacă judecătorul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unuia
dintre pârâţi:
- iar trimiterea spre rejudecare a fost dispusă pentru lipsa citării uneia dintre părţi,
judecătorul reînvestit cu soluţionarea cauzei va trebui să se abţină de la judecarea acesteia, întrucât
va repune în discuţie excepţia soluţionată anterior;
- iar trimiterea spre rejudecare a fost dispusă pentru soluţionarea cauzei fără a se intra în
judecarea fondului cauzei, ca urmare a soluţionării acesteia în temeiul unei alte excepţii procesuale,
soluţie apreciată ca fiind nelegală de către instanţa de control judiciar, judecătorul reînvestit cu
soluţionarea cauzei nu este obligat să se abţină de la judecarea acesteia, întrucât nu va repune în
discuţie excepţia soluţionată anterior, asupra căreia instanţa de control judiciar nu a statuat sau a
apreciat-o corect soluţionată.
Faptul că art. 41 alin. (1) NCPC nu face nicio distincţie în privinţa incidenţei
incompatibilităţii în ipoteza pronunţării unei încheieri interlocutorii nu este natură să înlăture
interpretarea textului conform raţiunii pentru care acesta a fost instituit.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

24
În cadrul discuțiilor a fost antamată și problema interpretării dispozițiilor art. 45 NCPC,
arătându-se că acestea consacră regimul de ordine publică al instituției incompatibilității absolute,
astfel cum este reglementată de art. 41 NCPC. Consecința acestui regim este faptul că
incompatibilitatea absolută va putea fi pusă în discuție și în căile de atac, ori de câte ori hotărârea
atacată a fost pronunțată de un judecător incompatibil absolut, instanța de control judiciar urmând
să verifice existența cazului de incompatibilitate absolută, independent de faptul că judecătorul a
formulat sau nu cerere de abținere și de soluția dată acestei cereri, respectiv dacă în cauză s-a
formulat sau nu cerere de recuzare.

Cazuri de incompatibilitate absolută reglementate de art. 41 C. proc. civ. -


pronunţarea unei încheieri interlocutorii (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
și curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 16)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Problema a fost discutată în cadrul întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție,
desfășurată la Iași, în perioada 07-08 mai 2015.
Redăm în continuare punctul de vedere exprimat de INM, care a fost adoptat în unanimitate
de către participanți.
În situaţia în care un judecător a pronunţat o încheiere interlocutorie, iar ulterior se admite
calea de atac declarată împotriva hotărârii pronunţate asupra cauzei, cu trimitere spre rejudecare
la aceeaşi instanţă, existența sau nu a cazului de incompatibilitate absolută reglementat de art. 41
C. proc. civ se apreciază după cum, în rejudecare, se va repune sau nu în discuție problema de
drept soluționată anterior.
Spre exemplu, dacă judecătorul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unuia
dintre pârâţi:
‒ iar trimiterea spre rejudecare a fost dispusă pentru lipsa citării uneia dintre părţi,
judecătorul reînvestit cu soluţionarea cauzei va trebui să se abţină de la judecarea acesteia, întrucât
va repune în discuţie excepţia soluţionată anterior;
‒ iar trimiterea spre rejudecare a fost dispusă pentru soluţionarea cauzei fără a se intra în
judecarea fondului cauzei, ca urmare a soluţionării acesteia în temeiul unei alte excepţii procesuale,
soluţie apreciată ca fiind nelegală de către instanţa de control judiciar, judecătorul reînvestit cu
soluţionarea cauzei nu este obligat să se abţină de la judecarea acesteia, întrucât nu va repune în
discuţie excepţia soluţionată anterior, asupra căreia instanţa de control judiciar nu a statuat sau a
apreciat-o corect soluţionată.
Faptul că art. 41 alin. (1) C. proc. civ. nu face vreo distincţie în privinţa incidenţei
incompatibilităţii în ipoteza pronunţării unei încheieri interlocutorii nu este natură să înlăture
interpretarea textului conform raţiunii pentru care acesta a fost instituit.

25
În unanimitate, participanții au decis menținerea soluției agreate cu ocazia întâlnirii
anterioare desfășurate la Iași.

Incompatibilitate. Existenţa unui caz de incompatibilitate în soluţionarea contestaţiei


la executare în cazul judecătorului care a încuviinţat executarea silită, atunci când nu sunt
formulate critici cu privire la această etapă a procedurii (Minuta întâlnirii președinților
secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag. 8)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În primul rând, trebuie subliniat că, în situația dată, dintre cazurile de incompatibilitate
prevăzute de art. 42 alin. (1) C. pr. civ., ar putea interveni fie cel de la punctul 1, fie cel de la
punctul 13.
În ceea ce privește pct. 1 al art. 42 alin. (1) C. pr. civ., aplicabilitatea acestuia este destul
de greu de conceput în ipoteza în care prin contestația la executare se invocă probleme ulterioare
încuviințării executării silite, și, implicit, alte aspecte decât cele verificate în această procedură.
Trebuie să subliniem că acest motiv de incompatibilitate ar putea fi invocat doar dacă în cadrul
contestației la executare sunt invocate motive care privesc aspecte verificate în cadrul procedurii
încuviințării executării silite (ex: caracterul cert, lichid și exigibil al creanței). De regulă, însă, în
acest caz se solicită și anularea încheierii de încuviințare a executării silite.
Al doilea caz de incompatibilitate care ar putea fi incident este cel referitor la existența
altor elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului,
prevăzut de punctul 13 al art. 42 alin. (1) C. pr. civ. Acest temei ar putea fi folosit pentru a invoca
faptul că judecătorul ar putea tinde să mențină soluția pe care a dat-o prin încuviințarea executării
și, în consecință, să respingă contestația la executare. Însă, este greu de susținut că judecătorul ar
putea deveni imparțial doar pentru că a încuviințat executarea silită, în contextul în care prin
contestația la executare sunt invocate motive străine și independente de aceasta. Simpla dorință
teoretică de a menține în viață o executare pe care a încuviințat-o ar trebui să reiasă și din alte
aspecte precum atitudinea din sală favorabilă intimatului sau respingerea nemotivată a probelor
propuse de contestator ori altele asemenea. Însă acestea din urmă ar putea fi, prin ele însele, motive
de incompatibilitate potrivit art. 42 alin. (1) punctul 13 C. pr. civ.
În concluzie, doar faptul că judecătorul contestației la executare a admis încuviințarea
executării silite, iar contestația privește alte aspecte decât cele ce țin de încuviințare, nu poate
constitui în sine un motiv de incompatibilitate.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

Existența cazului de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) C. proc.


civ. în ipoteza în care un judecător a pronunțat o hotărâre judecătorească într-o pricină, iar
ulterior acestuia îi revine spre soluționare recursul/revizuirea/contestația în anulare
promovate împotriva unei decizii pronunțate într-un apel/recurs/contestație în
anulare/revizuire declarate împotriva hotărârii judecătorești pe care a pronunțat-o (Minuta

26
întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție -
Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 18)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie
sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs,
contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepţia cazului în
care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau,
după caz, de recurs.

Ipoteza temei de dezbatere este aceea în care, de pildă, un judecător a pronunțat o decizie
în apel, iar ulterior aceasta este recurată, fiind pronunțată o decizie în recurs de către un complet
distinct; în continuare, împotriva acestei decizii pronunțate în recurs, o parte promovează revizuire
sau contestație în anulare, cale de atac ce este repartizată spre soluționare unui complet de judecată
din care face parte judecătorul care a pronunțat decizia din apel, judecător care, între timp, a
promovat la instanța de recurs.
În cazul dat, opinăm că este incident cazul de incompatibilitate absolută reglementat de art.
41 alin. (1) C. proc. civ., pentru următoarele considerente punctuale:
- interpretarea literală a textului denotă faptul că judecătorul care a pronunțat o hotărâre
prin care s-a soluționat cauza (indiferent de stadiul procesual în care a fost pronunțată hotărârea)
nu poate judeca o cale de atac declarată în aceeași pricină;
- textul nu introduce vreo distincție în privința obiectului căii de atac, respectiv dacă acesta
este reprezentat de însăși hotărârea pronunțată de către judecătorul respectiv sau de o altă hotărâre
pronunțată într-o cale de atac declarată împotriva hotărârii pronunțate de către judecătorul
incompatibil, făcând referire numai la identitatea de pricină în care s-a pronunțat hotărârea, astfel
încât nici interpretul nu este îndrituit să distingă;
- raţiunile instituirii cazurilor de incompatibilitate absolută constau în a nu permite
judecătorului să îşi controleze propria soluţie, pentru a nu lipsi procesul de garanţia efectuării unui
control judiciar obiectiv, precum și în dezideratul garantării imparţialităţii judecătorului în etapa
rejudecării pricinii, tocmai pentru ca acesta să nu fie tentat să pronunţe aceeaşi soluţie. În cazul
dat, fundamentul instituirii incompatibilității se menține, întrucât se poate considera că judecătorul
ar putea fi tentat să admită sau să respingă calea de atac în funcție de soluția pronunțată în calea
de atac exercitată împotriva propriei hotărâri judecătorești.

În concluzie, opinia INM este aceea că în ipoteza în care un judecător a pronunțat o


hotărâre judecătorească într-o pricină, iar ulterior acestuia îi revine spre soluționare
recursul/revizuirea/contestația în anulare promovate împotriva unei decizii pronunțate într-
un apel/recurs/contestație în anulare/revizuire declarate împotriva hotărârii judecătorești
pe care a pronunțat-o, acesta este dator să se abțină, fiind incident cazul de incompatibilitate
absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

27
În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM, cu mențiunea
formulată de anumite curți de apel în sensul că, în raport de cazul concret dedus soluționării, se
poate reaprecia incompatibilitatea judecătorului respectiv.

Soluția ce se impune a fi pronunțată asupra declarației de abţinere a unui judecător


de la judecarea unei contestaţii în anulare îndreptate împotriva a două hotărâri judecătoreşti
diferite, una dintre acestea fiind pronunțată de către judecătorul ce se declară incompatibil
cu privire la întreaga cauză (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 20)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie
sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs,
contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepţia cazului în
care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau,
după caz, de recurs.

În primul rând, contestația în anulare poate fi formulată împotriva unei singure hotărâri
judecătorești, aceasta din urmă reprezentând obiectul căii de atac. În ipoteza în care în cuprinsul
aceleiași cereri, contestatorul atacă cu contestație în anulare două sau mai multe hotărâri
judecătorești, ne aflăm în prezența a două sau mai multe contestații în anulare distincte, iar nu a
uneia singure cu un obiect multiplu.

În al doilea rând, în ipoteza descrisă, măsura ce se impune a fi luată este disjungerea


contestațiilor în anulare, cu consecința repartizării aleatorii a contestațiilor disjunse, pentru a nu fi
încălcată această regulă de esență a distribuirii cauzelor între judecătorii unei instanțe. Soluția
expusă este determinată, pe cale de interpretare prin analogie, de dispozițiile art. 198 C. proc. civ.
din materia cererii de chemare în judecată și de cele ale art. 4711 alin. (8) din materia apelului și,
respectiv a recursului, urmare a normei de trimitere reprezentate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 198 C. proc. civ., prin aceeași cerere de chemare în judecată,
reclamantul poate formula mai multe capete principale de cerere împotriva aceleiași persoane, în
condițiile art. 99 alin. (2).
În conformitate cu art. 99 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care mai multe capete principale
de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate
în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța
competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage
competența unei instanțe de grad mai înalt.
Din interpretarea coroborată a art. 198 cu art. 99 alin. (2) C. proc. civ. se desprinde
concluzia că reclamantul poate formula mai multe capete principale de cerere împotriva aceluiaşi
pârât, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, însă numai în ipoteza în care capetele de cerere
sunt întemeiate pe un titlu comun ori au aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă
legătură.

28
Ca atare, dacă reclamantul a formulat mai multe capete principale de cerere împotriva
aceluiaşi pârât, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, fără a fi întrunite condiţiile art. 99
alin. (2) C. proc. civ., acestea fiind întemeiate pe fapte ori cauze diferite, fără legătură între ele,
instanţa va dispune disjungerea acestora, căci acestea nu pot forma obiectul aceleiași cereri.
De asemenea, potrivit art. 4711 alin. (8) C. proc. civ., apelurile principale, incidente și
provocate făcute împotriva aceleiași hotărâri vor fi repartizate la același complet de judecată; când
apelurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale
administrativă trimiterea apelului la completul dintâi învestit. Interpretând per a contrario acest
text legal rezultă că apelurile declarate împotriva unor hotărâri judecătorești distincte formează
obiectul unor dosare diferite supuse repartizării aleatorii.
Ca atare, numai apelurile formulate împotriva unei singure hotărâri judecătorești, cu
excepțiile prevăzute de lege, pot constitui obiectul unui singur dosar, iar nu și apelurile declarate
de o parte împotriva mai multor hotărâri judecătorești, fără legătură între ele, pronunțate în dosare
diferite, întrucât o soluție contrară este de natură să nesocotească regulile ce impun repartizarea
aleatorie a dosarelor.
Totodată, nu este incident art. 111 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al
instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 1375/17.12.2015, normă de organizare
judiciară de imediată aplicare, potrivit căreia, în caz de disjungere, dosarul nou format se
repartizează aceluiași complet pentru respectarea principiului continuității, căci premisa incidenței
acestei reguli de drept este ca pricina, în ansamblul său, să fi fost legal repartizată completului
respectiv, împrejurare ce nu se regăsește în ipoteza analizată, în care, exclusiv prin voința părții
apelante, căile de atac împotriva unor hotărâri judecătorești distincte, fără legătură între ele, au
fost reunite în cuprinsul aceluiași act de procedură.
În al treilea rând, judecătorul incompatibil absolut să soluționeze contestația în anulare
îndreptată împotriva hotărârii judecătorești pronunțate de către acesta este incompatibil să
procedeze la luarea oricărei măsuri în dosarul respectiv, prin urmare inclusiv să pronunțe soluția
disjungerii celor două contestații în anulare.

În consecință, considerăm că, în mod legal, judecătorul respectiv a formulat declarația de


abținere de la soluționarea întregii cauze, astfel încât soluția ce se impune a fi pronunțată în privința
acestei declarații de abținere este una de admitere, cu consecința repartizării aleatorii a cauzei în
întregime altui complet, care, în continuare, va proceda la disjungerea discutată anterior.
Nu poate fi acceptată soluția potrivit căreia declarația de abținere ar trebui admisă numai
parțial în privința contestației în anulare îndreptate împotriva hotărârii judecătorești pronunțate de
către judecătorul respectiv, din moment ce acesta este incompatibil să ia orice măsură în dosar,
inclusiv pe aceea de a pronunța disjungerea contestațiilor în anulare. Pe de altă parte, completul
care judecă declarația de abținere nu poate proceda la disjungerea contestațiilor în anulare, nici
măcar ca o consecință a unei admiteri parțiale a declarației de abținere.

În concluzie, opinia INM este aceea că soluția ce se impune a fi pronunțată asupra


declarației de abţinere a unui judecător de la judecarea unei contestaţii în anulare îndreptate
împotriva a două hotărâri judecătoreşti diferite, una dintre acestea fiind pronunțată de către
judecătorul ce se declară incompatibil cu privire la întreaga cauză este aceea de admitere în
integralitate.

29
În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

30
II. Reprezentarea în judecată

1. Interpretarea prevederilor art. 84 NCPC – posibilitatea unei persoane


juridice de a da mandat de reprezentare în instanţă altei persoane
juridice. Modalitatea reprezentării în instanţă de către reprezentantul
legal al persoanei împuternicite sau de către consilierul juridic/avocatul
împuternicit de aceasta (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale curților de apel
și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015,
pag. 23)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 84 alin. (1) NCPC, reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața
instanțelor de judecată se realizează numai prin consilier juridic sau avocat. Nu este, așadar, de
conceput ca o persoană juridică să fie reprezentată convenţional de o altă persoană juridică.
Cu atât mai mult, nu sunt respectate exigențele art. 84 alin. (1) NCPC nici atunci când
mandatarul - persoană juridică, prin reprezentatul său legal sau prin avocatul sau consilierul juridic
desemnat, înțelege să reprezinte în fața instanțelor de judecată pe mandant - persoană juridică. O
atare construcție ar fi posibilă numai atunci când însăși reprezentarea unei persoane juridice printr-
o alta ar fi admisibilă. Cum o astfel de reprezentare este interzisă, nicio putere de reprezentare
subsecventă celei dintâi nu poate fi validată.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

2. Învestire cu formulă executorie - reprezentarea convențională (Minuta


întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și
Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 24)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În fața instanțelor judecătorești, fără a distinge după cum procedura este contencioasă ori
necontencioasă, persoanele juridice nu pot fi reprezentate de alte persoane juridice, indiferent de
obiectul de activitate al acestora din urmă ori de suportul unei asemenea reprezentări.
Reprezentarea prin avocat ori consilier juridic, așa cum o impune, limitativ, textul art. 84
alin. (1) NCPC, este singura modalitate de reprezentare convențională aflată la dispoziția persoanei
juridice. Ca atare, apreciem întemeiată aplicarea, în procedura învestirii cu formulă executorie, o

31
procedură esențialmente judiciară, deci desfășurată în fața unei instanțe de judecată, a dispozițiilor
art. 84 alin. (1) NCPC.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire au îmbrățișat soluția propusă în


punctul de vedere al INM.

32
III. Competența instanțelor judecătorești

1. Competența teritorială de soluționare a contestațiilor la executare


formulate ulterior publicării Deciziei nr. 348 din 17 iunie 2014 a Curții
Constituționale, în situația în care încuviințarea executării silite a fost
dispusă anterior publicării deciziei menționate de către instanța de
executare stabilită potrivit art. 650 NCPC sau a celor aflate în curs de
judecată la data publicării acestei decizii (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție -
Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 25)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Procedurile de executare silită avute în vedere de ipoteza pusă în discuție sunt cele supuse
dispozițiilor noului Cod de procedură civilă, în forma anterioară adoptării Legii nr. 138/2014.
Ca principiu, în raport cu dispozițiile art. 24-25 NCPC, neafectate de modificările aduse
prin legea modificatoare anterior menționată, procedurile de executare silită începute în intervalul
15 februarie 2013 - 18 octombrie 2014 (interval în care a fost în vigoare noul Cod în forma
anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 138/2014) rămân supuse dispozițiilor noului Cod
nemodificat de actul normativ intrat în vigoare la 19 octombrie 2014.
Cu toate acestea, efectul de imediată aplicare a deciziilor Curții Constituționale, așa cum
este și cazul Deciziei nr. 348/2014, publicată în Monitorul Oficial al României din 16 iulie 2014,
prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 650 alin. (1) NCPC, este o
consecință nu a unor norme juridice cu putere de lege, ci chiar a unor dispoziții aflate în legea
fundamentală. Concret, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile legale declarate
neconstituționale își suspendă aplicarea de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, ieșind din vigoare după 45 de zile de la această dată.
Prin urmare, fără a nega principiul ultraactivării legii vechi în materie de procedură,
reglementat prin art. 25 alin. (1) NCPC, el trebuie să cedeze, prin prisma ierarhiei actelor
normative, efectului de aplicare imediată a deciziilor Curții Constituționale, deoarece acest efect
este reglementat în Constituție.
Pe cale de consecință, în privința procedurilor de executare silită începute după intrarea în
vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014,
competența teritorială a instanței de executare, în cazul incidentelor judiciare din executarea silită
(de ex. contestația la executare) ivite după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei CCR nr.
348/2014, nu mai poate fi determinată prin raportare la legislația în materie execuțională în vigoare
la data începerii executării silite, adică de art. 650 alin. (1), în forma declarată neconstituțională
prin Decizia nr. 348/2014, respectiv judecătoria de la sediul biroului executorului judecătoresc.
Neputându-se identifica în materia executării silite o dispoziție care să rezolve situația
tranzitorie și având în vedere că nici Legea nr. 138/2014 nu cuprinde norme de imediată aplicare

33
în materie de competență teritorială a instanței de executare, pentru procedurile execuționale
supuse noului Cod anterior legii modificatoare [dispozițiile actualului art. 650 alin. (1) NCPC
rămân să se aplice, în raport cu art. 24-25 NCPC, doar procedurilor de executare silită începute
după intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014], urmează a fi luate în considerare, prin analogie,
dispozițiile art. 107 NCPC. În sensul acestei analogii, pârâtului din procedura contencioasă de
drept comun (căci executarea silită este, în sine, contencioasă) i-ar corespunde debitorul din
procedura de executare silită, motiv pentru care judecătoria de la domiciliul sau, după caz, sediul
debitorului este instanță competentă teritorial să soluționeze contestația la executare formulată
după publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 348/2014 a Curții Constituționale.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


a) pentru ipoteza în care executarea silită a fost încuviinţată de către instanța de executare
de la sediul biroului executorului judecătoresc, iar momentul formulării contestației la executare
este ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014, vor
exista două instanțe de executare: cea care a pronunţat încheierea de încuviințare a executării silite
și cea stabilită potrivit art. 107 NCPC pentru soluţionarea contestaţiei la executare. O dată
încuviințată executarea silită, potrivit normelor procedurale în vigoare la acel moment, inclusiv
sub aspectul competenței instanței de executare, aceasta nu mai poate fi modificată. Astfel, o
eventuală critică formulată pe calea contestației la executare cu privire la competența instanței
stabilită ca urmare a încuviințării executării silite, nu poate fi primită;
b) efectul Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014 constă în lipsirea de eficacitate a
dispozițiilor art. 650 alin. (1) NCPC, iar nu într-o schimbare a competenței, în sensul art. 25 alin.
(2) NCPC.

Referitor la problema pusă în discuție, nu s-a conturat un punct de vedere majoritar,


fiind exprimate opinii atât în sensul soluției propuse în punctul de vedere al INM, cât și în
sensul că, o dată stabilită instanța de executare (anterior publicării în Monitorul Oficial a
Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014), competența acesteia rămâne dobândită și
pentru contestațiile la executare sau orice alte incidente în executare apărute după
publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014, soluție care ar genera existența, în
cadrul aceluiași proces execuțional, a două instanțe de executare neputând fi acceptată.
Chestiunea discutată prezintă relevanță practică minoră la acest moment, întrucât
vizează ipoteza procedurilor execuționale inițiate anterior publicării deciziei Curții
Constituționale nr. 348/2014, în cadrul cărora au fost formulate acţiuni în intervalul de timp
cuprins între momentul publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014 și data
intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, cereri care, în principiu, au fost soluţionate.

2. Instanţa competentă să soluţioneze cererile având ca obiect dezbaterea


succesiunii şi ieşirea din indiviziune (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale

34
curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași,
7-8 mai 2015, pag. 27)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Soluţionarea cererilor de partaj este de competența materială a judecătoriei, așa cum
prevede art. 94 lit. i) NCPC.
Litigiile care au ca obiect dezbatere succesorală sunt evaluabile în bani. Valoarea în raport
de care se stabilește competența materială este aceea a masei succesorale, nefiind luate în calcul
datoriile și sarcinile succesiunii, așa cum expres pretinde art. 105 NCPC. După cum valoarea luată
în calcul este de până la 200.000 lei sau peste această sumă, competența revine, după caz,
judecătoriei sau tribunalului [art. 94 lit. j) NCPC].
Dacă prin aceeași acțiune se solicită atât dezbaterea succesiunii, cât și partajul, cauza va fi
soluționată de instanța competentă să rezolve dezbaterea succesorală care poate fi, în funcție de
valoarea interesului litigios (a masei succesorale), judecătoria sau tribunalul, așa cum s-a arătat
anterior. Prin urmare, competența nu revine invariabil judecătoriei, prin raportare la art. 94 pct. 1
lit. i) NCPC, pentru următoarele argumente:
‒ potrivit art. 30 alin. (4) NCPC, cererile accesorii sunt acelea a căror rezolvare depinde de
soluția dată unui capăt de cerere principal. Cum soluționarea cererii de partaj depinde de
dezlegarea dată solicitării de dezbatere succesorală, rezultă că partajul are un caracter accesoriu.
Competența se stabilește în funcție de capătul de cerere principal, așa cum prevede art. 98 alin. (1)
NCPC, în cauză dezbaterea succesorală. Cât privește cererea accesorie de partaj, ea va fi
soluționată de instanța competentă pentru capătul principal, așa cum prevede art. 123 NCPC;
‒ așa cum s-a arătat, tribunalul este competent să soluționeze o cerere care are ca obiect
dezbatere succesorală, atunci când valoarea obiectului ei depășește 200.000 lei. A fortiori, atunci
când, alături de această solicitare, partea înțelege să pretindă și partajul, tot tribunalului trebuie să
îi revină competența de a soluționa această cerere, care, prin ipoteză, ridică gradul de complexitate
al cauzei. Ar fi contrar oricărei rațiuni ca prin încorporarea unei cereri de partaj și, prin raportare
la aceasta, competența să revină judecătoriei, în temeiul art. 94 lit. i) NCPC;
‒ faptul că art. 5 din O.U.G. nr. 80/2013 are în vedere capetele de cerere privitoare la
dezbaterea succesorală ca fiind „cereri în materia partajului judiciar” nu poate conduce la concluzia
că partajul este capătul principal de cerere. Este cunoscut că dispozițiile din materia taxelor
judiciare de timbru nu pot fi translatate în materia competenței. Unificarea terminologică a
cererilor regăsite la art. 5 deja menționat (sub denumirea de cereri în materia partajului) nu are altă
rațiune decât rezolvarea unitară a regimului taxabil aplicabil acestora, în vederea evitării unei
suprataxări a demersului judiciar;
‒ împrejurarea că art. 983 NCPC prevede că, premergător partajului, instanța va stabili,
între altele, și bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce revine fiecăruia,
nu transformă aceste solicitări în chestiuni accesorii partajului, ci, ea nu face decât să confirme că
soluția asupra împărțelii depinde de cea dată acestor capete de cerere și, deci, natura accesorie a
cererii de împărțeală.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:

35
În cadrul dezbaterilor, a fost invocată opinia contrară soluției propuse în punctul de vedere
al INM. În sprijinul acestei opinii, au fost aduse următoarele argumente:
a) dat fiind faptul că aspectele prealabile asupra cărora instanța are a se pronunța (calitatea
de coproprietar, cota-parte ce revine fiecăruia) atât în dezbatere succesorală, cât şi în partaj, sunt
aceleași, nu se justifică trimiterea, în funcție de valoare, a cererilor, la judecătorie, respectiv la
tribunal;
b) dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. j) fac referire la “cereri de împărțeală judiciară” legiuitorul
înțelegând astfel să distingă între împărțeala judiciară și partaj, ca procedură specială reglementată
de NCPC. În noțiunea de “împărțeală judiciară” legiuitorul a înțeles să includă toate cererile,
independent de caracterul principal sau accesoriu al acestora, care vizează împărțirea bunurilor
comune pe cale judiciară, în cadrul unei proceduri unitare, al cărei scop final este partajul. În
consecință, vor fi de competența judecătoriei pe temeiul art. 94 pct. 1 lit. j) chiar și acele cereri în
care, fără a solicita și partajul – inclusiv cererea care ar viza stabilirea calității de moștenitor unic
și care, prin ipoteză, nu ar mai conține un capăt privind împărțeala bunurilor – se solicită doar
constatarea calității de coproprietar, a bunurilor și a cotelor, aspecte asupra cărora instanța are a se
pronunța, conform dispozițiilor art. 983 alin. (1) NCPC.
c) nu se poate susține, fără putere de tăgadă, că cererile care conturează dezbaterea
succesorală – stabilirea calitatății de coproprietar, a bunurilor supuse împărțelii și a cotelor – ar fi
accesorii partajului. Asupra acestor cereri instanța este ținută să se pronunțe chiar dacă nu a fost
învestită în mod expres cu aceste capete în cadrul procedurii partajului judiciar, ele constituind o
etapă obligatorie de parcurs. Pentru aceeași soluție pledează și principiul care cârmuiește
calificarea unei cereri după scopul avut în vedere de parte la promovarea ei. De asemenea, faptul
că partajul propriu-zis ar putea fi primit și pe calea unei cereri separate, formulată pe cale
principală, nu poate susține reținerea caracterului accesoriu al acestui capăt atunci când este dedus
judecății împreună cu dezbaterea succesorală. În consecință, partajul trebuie privit ca o cerere
unică, ce implică mai multe etape: stabilirea calității de coproprietar, a cotelor, a masei de bunuri,
împărțirea bunurilor. Distincția între aceste etape făcută de O.U.G. nr. 80/2013 servește strict unui
scop fiscal.
d) Valoarea masei partajabile nu este precis determinată la data formulării cererii.
e) Practica judiciară a consacrat și soluții în sensul că, dacă prin cerere s-a solicitat numai
stabilirea calității de moștenitor și a masei succesorale, fără partaj, făcând aplicarea dispozițiilor
art. 105 NCPC, competența a fost stabilită conform criteriului valoric.
f) Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 105 NCPC s-a exprimat și opinia că suntem în
prezența unor dispoziții speciale, a căror interpretare trebuie să țină cont de plasarea textului de
lege în secțiunea care privește modalitatea concretă de stabilire a valorii în cazul cererilor
referitoare la moștenire, în general, și nu la partajul succesoral, în special.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire au apreciat că toate cererile care


vizează dezbaterea succesorală se includ în acțiunea unică de împărțeală judiciară, competența
materială urmând să aparțină, în primă instanță, în toate cazurile, indiferent de valoare,
judecătoriei, pe temeiul dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC.

36
3. Determinarea instanţei competente să soluţioneze cererile având ca obiect
stabilirea calităţii de moştenitor (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași,
7-8 mai 2015, pag. 29)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Acțiunea în constatarea calității de moștenitor este neîndoielnic una patrimonială. În același
timp, ea este și evaluabilă în bani, întrucât prin intermediul său se tinde la recunoașterea unui drept
patrimonial al reclamantului asupra unei mase succesorale.
În mod efectiv, valoarea în raport de care se stabilește competența este cea determinată de
către reclamant în temeiul art. 194 lit. c) NCPC, așa cum prevede art. 98 NCPC, urmând a se avea
în vedere și criteriul de stabilire a valorii interesului litigios reglementat de art. 105 NCPC.
Împrejurarea că acțiunea analizată este una în constatare și nu una în realizare nu poate
conduce la o altă concluzie. Așa cum rezultă din cuprinsul art. 125 NCPC, în cazul cererilor pentru
constatarea dreptului, competența instanței se determină după regulile prevăzute pentru cererile
având ca obiect realizarea dreptului.
Prin urmare, întrucât acțiunea în constatarea calității de moștenitor este una patrimonială,
evaluabilă în bani, competența de soluționarea a acesteia se determină în funcție de valoarea
obiectului cererii, ea revenind, după caz, judecătoriei sau tribunalului, după distincțiile cuprinse în
art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC.
Cele constatate sunt pe deplin valabile și pentru cazul în care reclamantul ar pretinde că
masa succesorală nu cuprinde niciun bun (deci că valoarea sa este 0), competența revenind
judecătoriei, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC (întrucât valoarea interesului litigios este sub
200.000 lei).

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


În ceea ce privește acțiunea care vizează exclusiv stabilirea calității de unic moștenitor, în
cadrul dezbaterilor, contrar punctului de vedere al INM, s-a exprimat opinia că, și în acest caz,
instanța este ținută să analizeze temeinicia pretențiilor reclamantului față de pârâtul/pârâții chemați
în judecată și care ar putea pretinde, la rândul său/lor, cote-părți din moștenire. În consecință, și
această cerere se include în acțiunea de împărțeală judiciară, ceea ce o particularizează, pentru
ipoteza în care instanța găsește întemeiată cererea reclamantului, fiind lipsa etapei împărțelii
propriu-zise.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire au apreciat că atât acțiunea în


constatarea calității de moștenitor, cât și acțiunea în constatarea calității de unic moștenitor, se
circumscriu sferei acțiunii de împărțeală judiciară, competența urmând a fi stabilită în favoarea
judecătoriei, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC, indiferent de valoare.

37
4. Admisibilitatea sesizării cu un conflict de competenţă atunci când priveşte
specializarea completelor de judecată (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași,
7-8 mai 2015, pag. 30)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În mod diferit de reglementarea anterioară, deși normele care stabilesc secțiile sau
completele specializate în cadrul aceleiași instanțe sunt norme de organizare judecătorească,
rezolvarea incidentelor procedurale privind repartizarea eronată a cauzelor între completele sau
secțiile aceleiași instanțe se soluționează prin aplicarea asemănătoare a regulilor referitoare la
excepția de necompetență și conflictul de necompetență, astfel cum dispune art. 136 alin. (1) și
(4) NCPC.
Prin art. 200 alin. (1) și (1¹) NCPC este introdus însă un regim derogatoriu de la dreptul
comun în ceea ce privește excepția prin care se invocă repartizarea făcută cu nerespectarea
specializării completelor sau a secțiilor aceleiași instanțe, în sensul că, completul căruia i s-a
repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de
competența sa, iar în situația în care cauza nu este de competența sa, completul căruia i-a fost
repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului
completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din cadrul
instanței sesizate. Dispozițiile privitoare la necompetență și conflictele de competență se aplică
prin asemănare.
Conflictul de competentă dintre două complete specializate sau două secții specializate ale
aceleiași instanțe se va soluționa de secția instanței stabilite potrivit art. 135 NCPC
corespunzătoare secției înaintea căreia s-a ivit conflictul, respectiv completul sau secția din cadrul
instanței imediat superioare, corespunzătoare secției înaintea căreia s-a ivit conflictul. Conflictul
dintre două secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție se soluționează de Completul de 5
judecători.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

5. Regimul juridic al excepției de necompetență generală a


instanței în judecata apelului declarat de către reclamant
împotriva hotărârii prin care cererea sa a primit o soluție de
admitere în parte. Aplicarea dispozițiilor art. 481 NCPC
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii
cu președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație
și Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 31)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

38
Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de către părți sau de
către judecător în orice stare a pricinii, potrivit art. 130 alin. (1) NCPC, prin urmare, inclusiv în
apel. În ipoteza admiterii excepţiei de necompetenţă generală, consecinţa este respingerea cererii
ca inadmisibilă.
Potrivit art. 481 NCPC, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai
rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în
cazurile expres prevăzute de lege.
În acest context, se remarcă faptul că pentru necompetenţa generală nu este consacrat un
text expres de lege (ca în ipoteza autorităţii de lucru judecat, spre exemplu, art. 432 teza a II-a
NCPC) prin care să se limiteze aplicabilitatea principiului non reformatio in peius.
În consecinţă, instanţa de apel nu va putea invoca din oficiu ca motiv de ordine publică
necompetenţa generală în ipoteza în care admiterea acestuia ar contraveni principiului neagravării
situaţiei apelantului în propria sa cale de atac.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


În cadrul dezbaterilor, s-a subliniat că problema poate apărea în practică în privinţa
necomptenţei internaţionale. În aceste cazuri, în absența posibilității invocării în apel a încălcării
normelor care reglementează competența internaţională, reclamantul este pus în situația de a nu-și
vedea recunoscută și executată hotărârea într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
În acest caz, nu se pune problema încălcării principiului non reformatio in pejus prin
înrăutățirea situației în propria cale de atac, căci reclamantul oricum nu se poate servi, conform
scopului pe care l-a urmărit la introducerea acțiunii, de hotărârea pronunțată de o instanță
necompetentă internaţional.
În ceea ce privește posibilitatea instanței de apreciere de la caz a încălcării principiului non
reformatio in pejus, s-a opinat că o atare libertate de apreciere nu ar trebui admisă atunci când se
pune problema competenței generale, întrucât, ca urmare a admiterii excepției de necompetență
generală (nu internațională), anulării hotărârii atacate și respingerii acțiunii ca inadmisibilă, situația
părții care a declarat apel să fie îngreunată (de ex. în cazul în care prima instanță a admis doar în
parte o cerere de rectificare a unui act de stare civilă, cerere a cărei soluționare este de competența
generală a primarului).

Majoritatea participanților prezenți la întâlnire au îmbrățișat opinia conform căreia


invocarea din oficiu de către instanță a excepției de necompetență internaţională nu contravine
principiului non reformatio in pejus.

6. Învestire cu formulă executorie - aspecte de competenţă (Minuta


întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și
Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 32)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

39
În ceea ce privește determinarea competenței teritoriale, în raport cu art. 6401 alin. (1)
NCPC, atunci când cererea a fost depusă la judecătoria în raza căreia se află sucursala instituției
de credit, ca unitate operațională prin care s-a încheiat contractul de credit, dispozițiile legale
anterior menționate nu permit învestirea acestei instanțe atunci când sucursala se află în altă
localitate decât aceea a sediului principal al băncii. Dispozițiile art. 6401 alin. (1) NCPC, edictate
în materie de competență teritorială, sunt de strictă interpretare, iar anumite rațiuni practice,
derivate din realitatea derulării procedurii de acordare a creditului exclusiv la locul
sucursalei/agenției instituției de credit, nu sunt relevante pentru a schimba regula în materie de
atribuire a competenței.
Atunci când legiuitorul a dorit să dea relevanță, în materia executării silite, locului în care
este situată o unitate operațională a unei instituții de credit, unitate lipsită de personalitate juridică,
nu a ezitat să o facă, dispoziții legale din materia popririi fiind grăitoare sub acest aspect [a se
vedea, spre exemplu, determinarea competenței teritoriale a executorului judecătoresc – art. 781
alin. (2) NCPC].

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

7. Instanța competentă să soluționeze plângerea împotriva


hotărârilor Comisiei pentru protecţia copilului din cadrul
Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului,
în materia încadrării într-o categorie de persoane cu
handicap/retragerea atestatului de asistent maternal (Minuta
întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel
Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag. 3)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 1 din H.G. nr. 1437/2004, „Comisia pentru protecţia copilului, denumită în
continuare Comisia, prevăzută la art. 104 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, este organul de specialitate, fără personalitate juridică, al consiliului judeţean,
respectiv al consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, cu activitate decizională în
materia protecţiei şi promovării drepturilor copilului”.
În conformitate cu art. 2 din cuprinsul aceluiași act normativ, Comisiei îi revin, printre
altele, următoarele atribuții: a) stabileşte încadrarea copiilor cu dizabilităţi într-un grad de handicap
şi, după caz, orientarea şcolară a acestora; b) stabileşte măsurile de protecţie specială a copiilor, în
condiţiile legii.
De asemenea, potrivit art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004, „Hotărârile Comisiei pot fi
atacate la tribunalul de la domiciliul copilului, cauzele supuse judecării fiind soluţionate potrivit
regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2004”.
Referindu-ne la acest ultim text legal, reținem că el privește numai cazul în care sunt atacate
hotărârile Comisiei privind măsurile de protecție specială (plasament, plasament în regim de
urgenţă şi supraveghere specializată) luate în vederea protejării intereselor minorilor. Cele afirmate

40
sunt susținute de trimiterea pe care textul analizat o face la regulile speciale de procedură prevăzute
de Legea nr. 272/2004. În acest sens, art. 133 din Legea nr. 272/2004 din capitolul X al legii,
intitulat „Reguli speciale de procedură”, stabilește că „(1) Cauzele prevăzute de prezenta lege
privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul
copilului. (2) Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui
circumscripţie teritorială a fost găsit copilul”.
Prin urmare, numai pentru măsurile de protecție specială, art. 10 alin. (3), corelat cu art.
133 din Legea nr. 272/2004, identifică tribunalul ca instanță competentă să soluționeze litigiile
care rezultă din atacarea hotărârilor Comisiei.
Dacă sunt atacate celelalte hotărâri [și ne referim aici la cele pronunțate potrivit atribuțiilor
Comisiei de la art. 2 lit. a) din H.G. nr. 1437/2004] determinarea instanței competente trebuie să
aibă în vedere specificul Comisiei de organ de specialitate al consiliului județean și, deci, de
autoritate publică [în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, prin autoritate publică se
înțelege „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de
putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public...”], dar și natura hotărârilor lor de
acte administrative [în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este „actul
unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere
publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere,
modifică sau stinge raporturi juridice ...”]. Fiind, așadar, vorba de un litigiu în contencios
administrativ [în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, contencios administrativ reprezintă
„activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii
organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a
născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi,
fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare
la un drept sau la un interes legitim”] și observând poziţionarea autorităţii publice emitente a
actului în sistemul administraţiei publice, dar și art. 10 din Legea nr. 554/2004 rezultă că
revine tribunalului administrativ-fiscal competența de soluționare a cauzei.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


S-a precizat că și soluția adoptată în Decizia nr. 13/22.06.2015 a ÎCCJ 1, pronunțată în
soluționarea unui recurs în interesul legii (referitoare la competența de soluționare a litigiilor având
ca obiect acţiuni prin care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care
beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare) este în același sens, respectiv al recunoașterii
competenței în favoarea instanței de contencios administrativ.

Participanții au îmbrățișat, în unanimitate, soluția expusă în punctul de vedere al INM,


respectiv că plângerea împotriva hotărârilor Comisiei pentru protecţia copilului privitoare la

1 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 690 din 11/09/2015.

41
încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap/retragerea atestatului de asistent maternal
este de competența secției de contencios administrativ a tribunalului, având în vedere natura
hotărârii de act administrativ, respectiv calitatea și poziția emitentului în sistemul administraţiei
publice.

8. Competenţa de soluţionare a acţiunilor în rectificarea înscrierilor din


cărţile funciare (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților
de apel - Curtea de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag. 5)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Acțiunea în rectificare de carte funciară poate fi promovată în cazurile reglementate expres
de art. 908 alin. (1) pct. 1-4 C. civ. Ea reprezintă instrumentul judiciar prin intermediul căruia se
remediază înscrierile greșite privitoare la situația juridică a imobilelor înscrise în cartea funciară.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 908 alin. (3) C. civ., prin acțiunea în rectificare se
urmărește suplinirea consimțământului titularului dreptului tabular ce urmează să fie rectificat. În
mod indirect, pe calea acțiunii în rectificare se asigură protecția judiciară a drepturilor tabulare. În
mod direct, însă, acțiunea în rectificare sancționează refuzul titularului dreptului înscris de a-și da
consimțământul la rectificare, adică neexecutarea unei obligații de a face, competentă în
soluționarea ei fiind judecătoria, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. h) C. pr. civ.
Aceste susțineri sunt pe deplin valabile atunci când acțiunea în rectificare este formulată
pe cale principală. Ori de câte ori ea are un caracter accesoriu (cum ar fi atunci când soluționarea
capătului de cerere având ca obiect rectificarea cărții funciare depinde de soluția dată cererii
principale prin care se tinde la desființarea titlului care a stat la baza înscrierii), acțiunea în
rectificare va fi soluționată de instanța competentă cu judecarea cererii principale, așa cum prevede
art. 123 C. pr. civ.
Stabilirea instanței competente să judece acțiunea în rectificare nu poate fi rezultatul
aplicării art. 31 din Legea nr. 7/1996, text care reglementează calea de atac împotriva încheierii
prin care registratorul a soluționat cererea de înscriere în cartea funciară. Finalitatea urmărită prin
promovarea unei acțiuni în rectificare este profund diferită de aceea a unei plângeri de carte
funciară. În timp ce prin acțiunea în rectificare se îndreaptă înscrierile care privesc situația juridică
a imobilului (ea se răsfrânge deci nemijlocit asupra substanței dreptului înscris în cartea funciară),
plângerea urmărește corectarea erorilor săvârșite de către registratorul de carte funciară la
momentul efectuării unei înscrieri. Trimiterea pe care art. 33 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 o face
la dispozițiile art. 31 din același act normativ nu are altă rațiune decât aceea de a stabili că și
încheierea registratorului dată ca urmare a rectificării cărții funciare, prin înscris autentic (pe cale
amiabilă) sau prin hotărâre judecătorească poate fi atacată în condițiile art. 31 din Legea nr. 7/1996.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


a) Într-o opinie, în consens cu cele exprimate în punctul de vedere al INM, s-a apreciat că
acțiunea în rectificare este de competența judecătoriei.
b) Într-o altă opinie (în acord cu cele discutate în cadrul unui seminar anterior), s-a apreciat
că acțiunea în rectificare este una patrimonială, evaluabilă în bani, competența materială urmând

42
să fie stabilită în funcție de valoarea obiectului litigului, după caz, în favoarea judecătoriei sau a
tribunalului.
c) A fost ridicată și problema competenței de soluționare a acțiunilor în modificarea
suprafețelor înscrise în cartea funciară.
‒ În legătură cu acest aspect, s-a apreciat că trebuie, în primul rând, să se facă o distincție
între acțiunea în rectificare și acțiunea în modificare; acțiunea în modificare nu vizează fondul
dreptului de proprietate precum acțiunea în rectificare, ci aspectele tehnice ale imobilului,
configurarea în spațiu a dreptului de proprietate, circumscriindu-se, astfel, noțiunii de „orice altă
limitare a dreptului de proprietate” din cuprinsul art. 94 pct. 1 lit. e) C. pr. civ., competentă în
soluționarea ei fiind judecătoria.
‒ S-a susținut și că acțiunea în modificarea cărții funciare (de regulă în sensul majorării
suprafeței de teren) are o natură patrimonială, fiind evaluabilă în bani (în considerarea faptului că,
urmare a admiterii acțiunii, patrimoniul reclamantului este susceptibil de a înregistra o creștere,
echivalentă cu diferența de suprafață solicitată), cu urmarea stabilirii competenței materiale în
funcție de valoare, în favoarea judecătoriei sau tribunalului.

În majoritate, participanții au agreat concluzia că acțiunea în rectificarea înscrierii din


cartea funciară are natura unei acțiuni patrimoniale neevaluabile, competența materială
aparținând judecătoriei, în temeiul dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. h) C. pr. civ.
A fost exprimată însă și opinia contrară, potrivit căreia acțiunea este patrimonială,
evaluabilă în bani, competența materială urmând să fie stabilită în funcție de valoarea
obiectului litigului, după caz, în favoarea judecătoriei sau a tribunalului.
Având în vedere argumentele pertinente exprimate în favoarea fiecăreia dintre cele două
opinii, participanții au apreciat că se impune sesizarea ÎCCJ cu un recurs în interesul legii.

9. Competenţa facultativă - regim juridic şi domeniu de aplicare (Minuta


întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel
Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag. 6)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 127 alin. (1) C. pr. civ., „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o
cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una din instanțele
judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu
curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea”.
În conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, „Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod
corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor”.
În primul rând, apreciem că art. 127 alin. (1) C. pr. civ., ce reglementează competenţa
facultativă, instituie o competenţă teritorială cu caracter alternativ în favoarea reclamantului, în
ipoteza în care acesta are calitatea de judecător/procuror/asistent judiciar/grefier, având opţiunea
de a alege pentru soluţionarea litigiului său o instanţă dintre cele de acelaşi grad aflate în
circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie
se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

43
În al doilea rând, reclamantul în discuţie nu are dreptul de a sesiza instanţa la care îşi
desfăşoară activitatea, chiar dacă aceasta ar fi fost competentă, potrivit legii, să soluţioneze cererea
sa, norma având caracter imperativ de ordine publică, în considerarea protejării aparenţei de
imparţialitate obiectivă în soluţionarea cauzei.
În consecinţă, dacă reclamantul a sesizat instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, excepţia
necompetenţei teritoriale facultative, în acest caz fiind de ordine publică, va urma regimul juridic
instituit de art. 130 alin. (2) C. pr. civ., putând fi invocată şi de către instanţă din oficiu, până la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
În schimb, dacă reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cea la care îşi desfăşoară
activitatea, diferită, totodată, şi de instanţele prevăzute de art. 127 alin. (1) C. pr. civ., instanţa va
putea invoca necompetenţa teritorială numai când aceasta are caracter exclusiv, raportat la cererea
dedusă judecăţii, caz în care caracterul exclusiv al competenţei se translatează asupra competenţei
instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel
învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară
activitatea, ce ar fi fost competentă exclusiv să soluţioneze cauza.
Considerăm că formula „instanţă la care (reclamantul – n.n.) îşi desfăşoară activitatea”
trebuie interpretată în mod restrictiv, fiind o normă de excepţie, fără a se face însă abstracţie de
scopul pentru care norma juridică analizată a fost instituită, incluzând ca atare nu numai prima
instanţă, dar şi instanţele de control judiciar, cu condiţia însă ca reclamantul să îşi desfăşoare
efectiv activitatea în cadrul acestora.
O atare interpretare se degajă şi din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr.
558/16.10.2014, în care s-a reţinut că „reclamantul judecător nu ar fi putut uza de prevederile art.
127 alin. (1) C. pr. civ. şi nici instanţa competentă să-i soluţioneze cauza nu ar fi putut invoca
nerespectarea lor, atât timp cât aceste dispoziţii procedurale circumscriu obligaţia reclamantului
judecător de a introduce cererea la o instanţă de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel
învecinate doar calităţii sale de a fi judecător la instanţa competentă să-i soluţioneze cauza, nu şi
la o instanţă de grad superior”.
Spre exemplu, dacă cererea este de competenţa judecătoriei X, iar reclamantul activează în
cadrul tribunalului X, nu se impune admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială facultativă,
întrucât, la acest moment procesual, nu se cunoaşte aspectul dacă hotărârea ce urmează a fi
pronunţată în cauză va fi atacată. În ipoteza în care însă, hotărârea respectivă este atacată, iar calea
de atac este de competenţa tribunalului X, completul învestit cu soluţionarea căii de atac trebuie
să invoce excepţia de necompetenţă teritorială facultativă şi să decline competenţa de soluţionare
a căii de atac în favoarea unui tribunal aflat în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel
învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află tribunalul X.
În acelaşi context, textul legal în discuţie nu este incident în ipoteza în care reclamantul
activează în cadrul judecătoriei X, iar competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzei aparţine
tribunalului X.
De asemenea, nu suntem în prezenţa competenţei facultative dacă reclamantul activează în
cadrul tribunalului X, iar hotărârea pronunţată asupra cererii de competenţa în primă instanţă a
judecătoriei nu este susceptibilă de exerciţiul vreunei căi de atac.
În al treilea rând, dacă este incident art. 127 alin. (1) C. pr. civ., iar prima instanţă admite
excepţia de necompetenţă teritorială facultativă, aceasta va declina competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia

44
oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa
la care îşi desfăşoară activitatea, iar nu din aceeaşi curte de apel.
Spre exemplu, dacă reclamantul funcţionează în cadrul tribunalului X, competenţa va fi
declinată în favoarea tribunalului Y, din raza curţii de apel Y, cu care este învecinată curtea de
apel X, în raza căreia se găseşte tribunalul X, iar nu în favoarea tribunalului Z, aflat în
circumscripţia aceleiaşi curţi de apel X, dar învecinat cu tribunalul X.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


Referitor la problema pusă în discuție s-au conturat în cadrul dezbaterilor 3 posibile soluții:
a) soluția propusă în punctul de vedere al INM, conform căreia dispozițiile art. 127 alin.
(1) C. pr. civ. trebuie interpretate restrictiv, în sensul că necompetența poate fi invocată numai în
măsura în care cauza ajunge efectiv să fie soluționată de instanța la care își desfășoară activitatea
judecătorul; introducerea acțiunii cu încălcarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. pr. civ. poate fi
invocată în condițiile art. 130 alin. (2) C. pr. civ. și va atrage declinarea competenței în favoarea
uneia din instanțele prevăzute de art. 127 alin. (1) C. pr. civ.;
b) dispozițiile art. 127 alin. (1) C. pr. civ. trebuie interpretate restrictiv, în sensul că
necompetența vizează numai instanța la care își desfășoară activitatea judecătorul, dar remediul
pentru introducerea acțiunii cu încălcarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. pr. civ. nu poate fi, în
ipoteza căilor de atac, declinarea de competență, întrucât aceasta nu poate fi dispusă decât ca efect
al admiterii excepției de necompetență; or, dispozițiile art. 130 alin. (2) C. pr. civ. nu permit
invocarea excepției teritoriale absolute în căile de atac. Remediul, în acest caz, îl constituie
strămutarea, soluția fiind în acord cu Decizia nr. 558/16.10.2014 a Curții Constituționale.
Referitor la momentul până la care poate fi invocată excepția necompetenței, potrivit art.
130 alin. (2) C. pr. civ., s-a arătat că dispozițiile menționate au în vedere necompetența primei
instanțe, motiv pentru care ele nu se opun invocării, în calea de atac, a excepției necompetenței
teritoriale absolute atunci când acest incident vizează însăși instanța care soluționează calea de
atac.
c) interpretarea extensivă a dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. pr. civ., în sensul că
necompetența teritorială vizează nu doar instanța la care activează efectiv judecătorul (ipoteza
fiind aceea în care judecătorul activează la o instanță de control judiciar), ci și instanța de fond, a
cărei hotărâre urmează a fi supusă, în calea de atac, cenzurii instanței de control judiciar la care
activează judecătorul, argumentul fiind că dispoziția legală vizează protejarea justițiabilului iar
rațiunea protecției subzistă indiferent de stadiul procesual al cauzei – primă instanță, apel sau
recurs. Un argument suplimentar în favoarea aceleiași soluții îl constituie trimiterea utilizată de
legiuitor în textul art. 127 alin. (1) la sesizarea „uneia din instanțele judecătorești de același grad
aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate (...)”.

Participanții au îmbrățișat, în unanimitate, soluția potrivit căreia dispozițiile art. 127


alin. (1) C. pr. civ. trebuie interpretate extensiv, în sensul în care, prin „cerere de competența
instanței la care își desfășoară activitatea (judecătorul)” se înțelege cererea care ar reveni spre
soluționare – în fond sau în căile de atac – instanței la care judecătorul își desfășoară activitatea.

45
10. Competenţa tribunalelor/secțiilor specializate de soluţionare a apelurilor
formulate împotriva hotărârilor de primă instanţă pronunţate de
judecătorii în litigiile având ca obiect contestaţii la executare (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 7)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Prin Decizia nr. 18/2016, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în
interesul legii s-a statuat în sensul că: „Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor
specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere
cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare”.
Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor,
se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor
categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: a) cererile în materie
de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc; b) cererile în materia societăţilor comerciale
şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului
comerţului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei; d)
cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
În raport de cele statuate prin Decizia nr. 18/2016, nu excludem posibilitatea ca și apelurile
formulate împotriva hotărârilor pronunțate în contestații la executare propriu-zise să revină în
competența de soluționare a tribunalelor specializate/secțiilor specializate, în situații precum:
- atunci când se invocă apărări de fond împotriva titlului executoriu, atât timp cât prin
obiectul său cererea se circumscrie litigiilor expres prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr.
71/2011 sau celor de genul acestora;
- dacă este atacată însăși încheierea de încuviințare a executării silite pentru motive ce țin
de aspecte formale ale titlului executoriu, emis în cadrul uneia din materiile expres prevăzute în
art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 sau de genul acestora.

Cu majoritate, participanții la întâlnire au agreat soluția expusă în punctul de vedere al


INM, apreciind însă că, în plus față de cele două ipoteze expuse în Opinia Institutului Național
al Magistraturii, competența tribunalelor specializate/secțiilor specializate din cadrul
tribunalelor va fi atrasă ori de câte ori titlul executoriu (e.g., un cec, un contract de credit) a
fost emis într-una din materiile prevăzute de dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

11. Competența de soluționare de către tribunalele/secțiile specializate în apel


sau în primă instanță a cererilor având ca obiect anularea clauzelor
abuzive din contractele de credit (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale

46
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel
București, 11-12 mai 2017, pag. 8)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Cu titlu preliminar, menționăm că litigiul este unul între un profesionist și un consumator.
Cu toate acestea, acest aspect nu este suficient pentru a determina competența instanței
specializate (tribunalul specializat/secția specializată), după cum rezultă din Decizia nr. 18/2016,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul unui recurs în interesul legii, potrivit
căreia competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în
funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de
art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor,
se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor
categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: a) cererile în materie
de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc; b) cererile în materia societăţilor comerciale
şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului
comerţului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei; d)
cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
Din analiza art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 rezultă că cererile având ca obiect
anularea clauzelor abuzive nu pot fi circumscrise niciunuia dintre litigiile prevăzute cu titlu
exemplificativ de acest text legal, deși prezintă o strânsă legătură cu activitatea economică a
întreprinderii.
Cu toate acestea, considerăm că cererile ce au ca obiect anularea clauzelor abuzive din
contractele de credit ar trebui să rămână în competența instanțelor/secțiilor specializate, prin
aplicarea pe cale de analogie a raționamentului Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr.
24/2015, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, în care se arată că (par. 55): „În
consecinţă, având în vedere că obiectul litigiului este reprezentat, în principal, de analiza
caracterului abuziv al clauzelor unui contract guvernat de norme de drept privat, competenţa
revine secţiei civile/completelor specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul
tribunalului".
Este adevărat că instanța supremă indică în concret motivele pentru care competența revine
instanței specializate/secției specializate, iar nu celei „pur civile", dar decizia este obligatorie.
Aplicând principiul a fortiori, dacă litigiile în care sunt implicate ANPC/alte organe ale
administraţiei publice şi băncile comerciale/profesioniştii, atunci când instanţa de judecată este
sesizată de ANPC/alte organe ale administraţiei publice, se soluţionează de către secţiile
civile/completele specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul tribunalului, cu
atât mai mult litigiile în care instanța este sesizată de către consumator se impune să fie judecate
de aceleași instanțe/secții specializate.
Menționăm, în final, că cele stabilite prin Decizia nr. 24/2015 nu își pierd valabilitatea după
pronunțarea Deciziei nr. 18/2016.

47
Motivarea instanței supreme are în vedere natura și obiectul litigiului dedus spre judecată,
iar nu calitatea părților de a fi profesioniști, astfel că nu se impune reconsiderarea celor statuate
prin Decizia nr. 24/2015 din perspectiva celor reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție
în cuprinsul celei din urmă decizii pronunțate.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

12. Competența materială în cazul cererilor având ca obiect înlocuirea


măsurii plasamentului în regim de urgență cu măsura de protecție
alternativă – tutelă (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai
2017, pag. 9)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Apreciem că cererea privind înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență cu
măsura de protecție alternativă - tutela este de competența de soluționare în primă instanță a
tribunalului.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 133 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului, competența soluționării cauzelor privind instituirea măsurilor de protecție
specială a copiilor lipsiți de ocrotire părintească, măsuri cărora se circumscrie și plasamentul în
regim de urgență, aparține tribunalului de la domiciliul copilului.
Or, înlocuirea măsurii plasamentului cu tutela implică încetarea acestei măsuri, competența
tribunalului, determinată potrivit legii speciale, justificându-se și în cazul în care se solicită
instituirea tutelei. Pentru a admite o asemenea cerere, instanța trebuie să analizeze situația copilului
cu privire la care s-a instituit plasamentul în regim de urgență, astfel încât nu ar trebui acceptată
competența unei alte instanțe decât aceea care a instituit măsura menționată.
Este adevărat că, potrivit art. 118 C. civ., competența numirii tutorelui aparține instanței de
tutelă, adică judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., însă, în ipoteza examinată,
numirea tutorelui se face cu privire la un copil a cărui situație specifică, sub aspectul regimului de
protecție, a fost stabilită de tribunal, fiind dificil de acceptat că încetarea acestui regim ar reveni,
spre competentă soluționare, unei alte instanțe.
Cu titlu de argument subsidiar, dacă s-ar considera că acțiunea are două capete de cerere,
adică încetarea măsurii plasamentului și instituirea tutelei minorului, competența ar aparține tot
tribunalului ca instanță de grad mai înalt, fiind aplicabile dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

48
13. Timbrarea și competența de soluționare a cererilor care au ca obiect
obligarea la demolarea construcţiilor edificate fără autorizaţie de
construire (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag.
10)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Cererile având ca obiect obligarea pârâtului la demolarea construcțiilor edificate fără
autorizație de construire își au izvorul în art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, conform
căruia în măsura în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor,
dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei,
întocmit potrivit art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele
judecătoreşti pentru a dispune, după caz: a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b)
desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.
În cazul acestor cereri raportul juridic dedus judecății are la bază săvârșirea unei
contravenții, iar reclamantul, respectiv organul care a aplicat sancțiunea contravențională,
acționează în temeiul legii, ca autoritate publică, scopul principal fiind ca instanța să asigure
conformarea contravenientului la cele stabilite prin procesul-verbal de constatare a contravenției.
Este neîndoielnic că prin demersul său reclamantul nu tinde la obținerea pentru sine a unui
folos patrimonial, ce ar putea fi raportat la valoarea clădirii, din moment ce nu urmărește în vreun
fel aproprierea ei, sau la costurile cu demolarea construcției (și care, altminteri, sunt ulterioare
raportului juridic supus judecății, determinarea lor în prezent fiind dificilă, dacă nu chiar imposibil
de realizat în condițiile probatoriului sumar îngăduit instanței în această fază incipientă a
procesului civil).
Toate aceste ne determină să considerăm că cererile de obligare a pârâtului contravenient
la demolarea construcţiilor edificate fără autorizaţie de construire privesc obligații de a face,
neevaluabile în bani, ce impun stabilirea competenței instanței conform art. 94 pct. (1) lit. h) C.
proc. civ., iar a taxei judiciare de timbru prin raportare la art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

14. Competenţa de soluţionare a cererii de reexaminare a amenzii judiciare


aplicate în cauzele aflate sub incidenţa vechiului Cod de procedură civilă
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii
cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și
curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 10)
I.
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
Potrivit art. 1085 alin. (1) și (3) C. proc. civ., împotriva încheierii prin care s-a stabilit
amenda judiciară cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de

49
reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună
reducerea acestora, iar cererea se soluţionează prin încheiere irevocabilă, dată în camera de
consiliu, de către instanţa de judecată ori de preşedintele instanţei de executare care a aplicat
amenda sau despăgubirea.
Hotărârile Plenului C.S.M. nr. 143/1.03.2012 și nr. 1149/22.11.2013, precum și art. 97 alin.
(2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești nu reglementează situația
analizată, ci doar aspecte referitoare la stabilirea unei metode unitare de înregistrare a cererilor în
programul informatic ECRIS. Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești sau
hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu au puterea de a modifica dispozițiile Codului de
procedură civilă, având doar rolul de a stabili reguli administrative pentru aplicarea acestuia.
Referitor la Deciziile Curții Constituționale1 invocate în cuprinsul materialului comunicat
de către promotorul temei discutate, acestea privesc respingerea ca neîntemeiate a excepțiilor de
neconstituționalitate privind art. 1085 alin. (3) din vechiul Cod de procedură civilă.
În considerentele acestor decizii, Curtea a reținut în mod repetat faptul că, deși împotriva
încheierii de stabilire a amenzii sau despăgubirii se poate formula numai cerere de reexaminare,
aceasta soluționându-se de către instanța de judecată ori de președintele instanței de executare care
a aplicat amenda sau despăgubirea, acest aspect nu este de natură a constitui o încălcare a vreunei
prevederi constituționale, întrucât instanța nu soluționează fondul litigiului. Curtea a mai statuat
că există în acest caz doar posibilitatea de a se reveni asupra amenzii sau despăgubirii, în scopul
de a ușura situația persoanei obligate la plata acestora, reexaminarea apărând ca o cale specifică
de retractare. Pe această cale, nu se realizează un control pe fond propriu-zis, iar faptul că aceeași
instanță care a pronunțat hotărârea judecă și cererea de reexaminare nu este de natură să influențeze
aprecierea judecătorilor, întrucât aspectele analizate pe calea reexaminării sunt diferite de cele
examinate în fond.
În același sens, Curtea a mai statuat că legiuitorul, prin reglementarea art. 1085 din Codul
de procedură civilă a dorit instituirea unei căi de atac particulare, care se califică ca fiind o cale
specifică de retractare. Întrucât aplicarea amenzii constituie un incident procedural, ea va fi
aplicată de către judecătorii învestiţi cu acţiunea principală. Cenzurarea încheierii de stabilire a
amenzii de către instanţa care a dispus sancţiunea este firească, deoarece aplicarea amenzii nu
implică o judecată de fond.
În concluzie, competenţa de soluţionare a cererii de reexaminare a amenzii judiciare,
aplicată în cauzele aflate sub incidenţa vechiului Cod de procedură civilă, aparține completului de
judecată care a aplicat amenda, în temeiul art. 1085 alin. (3) C. proc. civ.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

15. Competenţa specializată de soluţionare a cererilor având ca


obiect „aplicare amendă", formulate de executorii
judecătoreşti în temeiul dispoziţiilor art. 627 alin. (3) raportat

1 Decizia nr. 1419/20.10.2011, Decizia nr. 318/18.06.2013, Decizia nr. 348/24.09.2013, Decizia nr. 99/27.01.2014.

50
la art. 188 alin. (2) C. proc. civ., pentru nerespectarea
dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a executării silite
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de
apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 11)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 627 alin. (3) C. proc. civ., refuzul nejustificat al debitorului de a se prezenta
ori de a da lămuririle necesare, precum şi darea cu rea-credinţă de informaţii incomplete atrag
răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate, precum şi aplicarea sancţiunii prevăzute
la art. 188 alin. (2).
În conformitate cu art. 188 alin. (2) C. proc. civ., nerespectarea de către orice persoană a
dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a executării silite se sancţionează de către preşedintele
instanţei de executare, la cererea executorului, cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei.
Cererea în discuție de soluționează de către președintele instanței de executare, astfel cum
în mod expres specifică textul legal.
Faptul că art. 188 alin. (2) C. proc. civ. prevede sintagma "președintele instanței de
executare" este pentru a menționa și competența materială și teritorială a instanței în drept să
soluționeze cererea respectivă.
Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, ori de câte ori legea specială prevede că
cererea de suspendare a executării silite se soluționează de către președintele instanței, de la data
intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, judecarea acestei cereri se va face de către un
complet al instanței competente potrivit legii. În conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol,
dispozițiile alin. (1) se aplică și cererilor de suspendare a executării unei hotărâri judecătorești,
a unei hotărâri pronunțate de un organ cu activitate jurisdicțională sau, după caz, a altui titlu
executoriu, în cazul în care acestea sunt atacate în justiție.
Textul legal specificat mai sus este de natură să întărească concluzia trasată, întrucât numai
în ipoteza în care legiuitorul a dorit înlocuirea competenței specializate a președintelui instanței cu
cea a unui complet al instanței respective, stabilit aleatoriu, aceasta va opera, fiind de strictă
aplicare (în cazul expus la cererea de suspendare a executării silite, a unei hotărâri judecătorești, a
unei hotărâri pronunțate de un organ cu activitate jurisdicțională sau, după caz, a altui titlu
executoriu, în cazul în care acestea sunt atacate în justiție).
Aceeași este situația și în ipoteza art. 123 din Legea nr. 138/2014, potrivit căruia prin
sintagma "președintele instanței" din cuprinsul art. 937 și prin termenul "președinte" din
cuprinsul art. 944 din Codul de procedură civilă se înțelege "președintele completului de
judecată".

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

51
16. Competenţa instanţei de judecată în soluţionarea cererilor privind
modificarea titlurilor de proprietate cu privire la numărul de parcelă sau
rectificarea numărului de tarla (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel
București, 11-12 mai 2017, pag. 12)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Competența de soluționare a cererilor menționate aparține oficiului teritorial de cadastru și
publicitate imobiliară.
În argumentarea acestei opinii urmează a fi luate în considerare dispozițiile art. 59 1 alin.
(1) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, potrivit cărora îndreptarea erorilor materiale înscrise
în titlurile de proprietate care sunt produse din cauza erorilor de scriere se efectuează de oficiul de
cadastru şi publicitate imobiliară. De asemenea, la alineatul al doilea al aceluiași articol se
precizează că rectificarea titlurilor de proprietate se poate face de oficiul de cadastru şi publicitate
imobiliară, în temeiul hotărârii comisiei judeţene.
În concretizarea acestei posibilități, art. 591 alin. (3) din lege arată că procedura de
îndreptare a erorilor materiale și de rectificare a titlurilor de proprietate va fi aprobată prin ordin
cu caracter normativ al directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate
Imobiliară.
Problema, astfel cum a fost formulată, se referă explicit la o modificare a titlurilor de
proprietate în privința numărului parcelei, respectiv a rectificării numărului tarlalei. Or, printre
speciile de modificare a titlurilor de proprietate emise în baza Legii nr.18/1991, art. 235 alin. (3)
din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară,
aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate
Imobiliară nr. 700/2014, menționează, alături de modificarea vecinătăților fără afectarea
amplasamentului și modificarea suprafețelor parcelelor fără modificarea suprafeței totale, și
modificările numărului tarlalei/parcelei.
Dimpotrivă, modificarea suprafeței totale, în plus sau în minus, față de cea care figurează
în titlul de proprietate nu poate fi soluționată, conform art. 235 alin. (4) din același Ordin, decât
prin hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, atât în raport cu dispozițiile art. 591 din Legea nr.18/1991, cât și cu cele ale
art. 235 din Ordinul nr. 700/2014, rezultă cu claritate intenția de a face o distincție între
modificările care urmează a fi aduse titlurilor de proprietate într-o manieră care nu afectează
drepturile terților și cele care sunt de natură să producă o asemenea consecință. În primul caz,
procedura poate rămâne una necontencioasă, petentul având, desigur, posibilitatea de a se plânge
în fața instanțelor judecătorești de un eventual refuz din partea oficiului teritorial căruia i s-a
solicitat modificarea (numărului parcelei/tarlalei), în timp ce în cea de-a doua ipoteză natura
contencioasă a procedurii obligă pe beneficiarul titlului de proprietate, dacă nu ajunge la o
soluționare amiabilă cu terții (proprietarii fondurilor învecinate afectate de modificări care ar
antrena reduceri/măriri de suprafețe), să aleagă, de la bun început, procedura contencioasă, în
contradictoriu cu aceștia din urmă, în fața instanțelor judecătorești.

52
Nu în ultimul rând, formularea art. 591 alin. (2) din lege – rectificarea se poate face (subl.
ns.) – nu poate fi interpretată în sensul unei competențe alternative, la alegerea beneficiarului
titlului de proprietate, ca facilitate procedurală pusă la dispoziția acestuia din urmă de a alege să
sesizeze fie oficiul teritorial, fie instanța de judecată. O soluție în sensul recunoașterii unei
competențe alternative în rezolvarea unei cereri necontencioase ar fi, prin ea însăși, una suficient
de atipică încât să nu poată fi susținută doar prin formularea anterior menționată.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

17. Competenţa materială de soluționare în primă instanţă a


cererilor având ca obiect drepturi de proprietate intelectuală.
Cazul particular al acţiunii în contrafacerea mărcii (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 13)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Acțiunea în contrafacerea mărcii, prevăzută la art. 36 din Legea nr. 84/1998 a mărcilor și
indicațiilor geografice, presupune, în principal, obligarea pârâtului de a înceta și de a se abține în
viitor de la orice utilizare a unor semne identice sau similare cu o marcă pentru a cărei apărare se
promovează acțiunea, corespunde unei cereri privind o obligație de a nu face neevaluabilă în bani.
În consecință, obiectul acestei acțiuni îl reprezintă obligații de a nu face pe care reclamantul
urmărește să le stabilească, prin intermediul instanței, în sarcina pârâtului pretins autor al actului
de contrafacere.
Or, în conformitate cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., judecătoriile judecă,
printre altele, cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent
de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor
instanţe.
În consecinţă, instanţa competentă material să soluţioneze cererea în contrafacerea mărcii
în primă instanță este, în toate cazurile, judecătoria.
Este adevărat că, în lumina dispozițiilor Legii nr. 84/1998, tribunalul apare ca instanță
competentă în general în materia drepturilor de proprietate intelectuală, însă inexistența, la art. 36
al legii, a unei trimiteri la această instanță, face să devină aplicabilă nu dispoziția art. 95 pct. 1 C.
proc. civ. privind competența materială a tribunalului ca instanță de drept comun (plenitudine de
competență), ci aceea, prioritar aplicabilă, de la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.

În majoritate, participanții au apreciat că soluționarea în primă instanță a acțiunii în


contrafacerea mărcii reglementate de art. 36 din Legea nr. 84/1998 revine în competența
tribunalului. În motivarea soluției, s-a ținut cont de istoricul reglementării competenței în
această materie și de competența recunoscută tribunalelor în legislația specială privind
acțiunile de proprietate intelectuală.

53
18. Competenţa materială de primă instanţă în cazul acţiunilor
înaintate de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj
Napoca, derivate din cauze penale, în care a rămas
nesoluţionată latura civilă şi care au ca obiect despăgubirile
solicitate în procesul penal (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel
București, 11-12 mai 2017, pag. 14)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Revine instanței civile competența de soluționare a acțiunilor derivate din cauze penale în
care latura civilă a rămas nesoluționată, chiar dacă judecarea cererii presupune verificarea
caracterului ilicit al faptei în raport cu dispozițiile legislației fiscale.
Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ,
când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi
despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta
a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Acest text este singurul care face referire la o ipoteză în care instanței de contencios
administrativ îi revine spre competentă soluționare, pe cale principală, o cerere care are un alt
obiect decât cele menționate la art. 1 din lege
Cum competența materială a instanței de contencios administrativ este, în raport cu
competența instanțelor civile, una specială, nu-i poate fi deferită judecarea altor cereri decât cele
menționate în Legea nr. 554/2004 ori, după caz, într-o altă lege specială.
În consecință, urmează să se considere că dispozițiile art. 27 alin. (2) teza întâi C. proc. pen.,
potrivit cărora persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în
procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa
penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, fac trimitere la dispozițiile de drept comun ale Codului
de procedură civilă privind competența materială. Împrejurarea că, în spețele evocate în
justificarea temei propuse, instanța civilă de drept comun, pentru a stabili condiția faptei ilicite,
condiție necesară a angajării răspunderii în sensul obligării făptuitorului la repararea prejudiciului,
este chemată să facă un examen aprofundat al unor norme de drept fiscal nu schimbă, singură,
datele problemei și soluția pe care o impune corelația normă generală-normă specială în zona
competenței materiale a instanțelor judecătorești.

În majoritate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în opinia


INM.

54
19. Caracterul nescris al clauzei atributive de competență în
favoarea instanței din circumscripția sediului reclamantului,
clauză inserată într-un contract încheiat între un profesionist și
un consumator. Invocarea din oficiu a dispozițiilor art. 121 C.
proc. civ. (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag.
15)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Problema de practică neunitară în discuție pornește de la ipoteza formulării unei acțiuni
contractuale privind plata prețului, de către un profesionist în contradictoriu cu un consumator, la
instanța de la sediul profesionistului, în temeiul unei clauze atributive de competență inserate în
contract.
Aspectul care a generat practică neunitară îl reprezintă posibilitatea instanței de a invoca
din oficiu art. 121 C. proc. civ, potrivit căruia cererile formulate de un profesionist împotriva unui
consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.
În același context, s-a pus întrebarea dacă poate produce efecte clauza atributivă de
competență, având în vedere că aceasta este considerată nescrisă de art. 126 alin. (2) C. proc. civ.,
în măsura în care a fost încheiată anterior nașterii dreptului la despăgubire.
Din corelarea acestor texte de lege cu art. 126 alin. (1) și art. 129 alin. (3) pct. 3 C. proc.
civ. rezultă, printr-o interpretare a contrario, că art. 121 C. proc. civ. reglementează o competență
teritorială exclusivă, iar părțile nu o pot înlătura decât printr-o convenție atributivă de competență
ce poate fi încheiată numai din momentul nașterii dreptului la despăgubire.
În ceea ce privește caracterul nescris al oricărei convenții contrare, stabilit de art. 126 alin.
(2) teza a doua C. proc. civ, această normă este de ordine publică tocmai deoarece norma de
competență de la care părțile pot deroga, respectiv art. 121 C. proc. civ., este ea însăși o normă
imperativă. Un aspect ce trebuie menționat este că art. 126 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. este
de strictă interpretare raportat la alin. (1) al aceluiași articol, astfel că părțile pot încheia o convenție
atributivă de competență numai ulterior nașterii prejudiciului, în scris sau, în cazul proceselor
începute, și prin declarație verbală în fața instanței.
În concluzie, apreciem că, în situația expusă mai sus, instanța are obligația de a invoca din
oficiu excepția necompetenței teritoriale, în temeiul art. 121 C. proc. civ., și de a declina
competența de judecare a procesului în favoarea instanței de la domiciliul consumatorului,
motivându-și soluția pe caracterul exclusiv al competenței teritoriale și pe caracterul nescris al
clauzei atributive de competență, ce trebuie în egală măsură invocat din oficiu, astfel cum am arătat
în cele ce preced.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

55
20. Modul de învestire a instanței stabilite în urma soluționării cererii de
strămutare în cazul prevăzut de art. 145 alin. (2) teza finală C. proc. civ.
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii
cu președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație
și Justiție - București, 29 iunie 2018, pag. 7)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Subiectul temei priveşte ipoteza în care cererea de strămutare a fost admisă, nu s-a dispus
suspendarea judecării procesului cu soluționarea căruia a fost învestită instanța de la care s-a cerut
strămutarea, iar aceasta a pronunțat o hotărâre judecătorească în cauză, desființată de drept prin
efectul admiterii cererii de strămutare. În acest context, problema ridicată este cea a modului
concret de învestire a instanței desemnate în urma strămutării.

Potrivit art. 145 alin. (1) C. proc. civ., în caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de
apel trimite procesul spre judecată unei alte instanțe de același grad din circumscripția sa; Înalta
Curte de Casație și Justiție va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanțele judecătorești de
același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în
a cărei circumscripție se află instanța de la care se cere strămutarea.
În conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, hotărârea va arăta în ce măsură actele
îndeplinite de instanță înainte de strămutare urmează să fie păstrate; în cazul în care instanța de la
care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunțată este
desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.
De asemenea, potrivit art. 144 alin. (3) C. proc. civ., instanța de la care s-a cerut strămutarea
va fi încunoștințată, de îndată, despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare.
Apreciem că, în aplicarea art. 144 alin. (3) C. proc. civ., instanța care a admis cererea de
strămutare va dispune emiterea unei adrese către instanța de la care s-a dispus strămutarea, prin
care o va încunoștința cu privire la admiterea cererii de strămutare, indicând, totodată, instanței
respective să înainteze dosarul instanței desemnate în urma admiterii cererii de strămutare.
Primind adresa respectivă, completul care a pronunțat hotărârea judecătorească va dispune,
prin rezoluție aplicată pe adresa respectivă, emiterea, la rândul său, a unei adrese către instanța
învestită în urma admiterii cererii de strămutare, prin care i se va înainta acesteia din urmă dosarul
în vederea soluționării.
Este de menționat faptul că prin desființarea de drept a hotărârii judecătorești pronunțate
de instanța de la care s-a cerut strămutarea, se consideră că procesul nu a fost judecat, neavând loc
o dezînvestire a instanțelor judecătorești de soluționarea cererilor deduse judecății în accepțiunea
art. 429 C. proc. civ.

De asemenea, actul de învestire a instanței desemnate în urma admiterii cererii de


strămutare este hotărârea instanței care a soluționat strămutarea, însă trimiterea administrativă a
dosarului către această instanță se va face de către instanța de la care procesul a fost strămutat,
aceasta considerându-se învestită până în momentul strămutării cu judecarea cauzei.

56
În concluzie, opinia INM este aceea că instanța care a admis cererea de strămutare
va dispune emiterea unei adrese către instanța de la care s-a dispus strămutarea, prin care
o va încunoștința cu privire la admiterea cererii de strămutare, indicând, totodată, instanței
respective să înainteze dosarul instanței desemnate în urma admiterii cererii de strămutare,
aceasta, la rându-l său, trimițându-l însoțit tot de o adresă de înaintare.

În majoritate, participanții au apreciat că, în temeiul adresei transmise de instanța care


a admis cererea de strămutare, instanța de la care s-a dispus strămutarea va înainta dosarul
instanței desemnate în urma admiterii cererii de strămutare, însoțit de o adresă de înaintare
semnată de președintele instanței/secției în cadrul căreia a fost soluționată cauza ce a fost
ulterior strămutată.
În opinie minoritară, s-a apreciat că, în vederea înaintării dosarului către instanța
desemnată în urma admiterii cererii de strămutare, este necesară pronunțarea unei încheieri de
dezînvestire de către completul care a soluționat cauza strămutată, încheiere care trebuie
introdusă în sistemul Ecris.

21. Competenţa specializată de soluţionare a căilor de atac promovate


împotriva hotărârilor pronunțate asupra contestaţiilor la executare
privind executarea unui titlu executoriu reprezentat de un contract de
credit bancar afectat de clauze abuzive (secții civile sau secții civile
specializate în litigii cu profesioniști) (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție - București, 29 iunie
2018, pag. 8)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Subiectul problemei de drept privește stabilirea competenței specializate a secțiilor
învestite cu soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor pronunțate asupra
contestațiilor la executare având ca obiect nulitatea parțială a titlului executoriu reprezentat de un
contract de credit bancar pentru clauze abuzive și, în consecință, anularea executării silite înseși în
ceea ce privește valorificarea creanței respective.

Două probleme conexe au făcut obiect de discuție la Întâlnirea organizată la București, din
data de 11-12 mai 2017.
Curtea de Apel Cluj a propus tema referitoare la competenţa tribunalelor/secțiilor
specializate de soluţionare a apelurilor formulate împotriva hotărârilor de primă instanţă
pronunţate de judecătorii în litigiile având ca obiect contestaţii la executare, iar Curtea de Apel
Târgu Mureș a propus tema privind competența de soluționare de către tribunalele/secțiile
specializate în apel sau în primă instanță a cererilor având ca obiect nulitatea clauzelor abuzive din
contractele de credit, Opinia Institutului Național al Magistraturii fiind acceptată de participanții
la întâlnire.

57
Astfel, cu privire la prima problemă, s-a concluzionat că, în raport de cele statuate prin
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, nu
este exclusă posibilitatea ca apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate în contestații la
executare propriu-zise să revină în competența de soluționare a tribunalelor specializate/secțiilor
specializate, în situații precum:
- atunci când se invocă apărări de fond împotriva titlului executoriu, atât timp cât prin
obiectul său cererea se circumscrie litigiilor expres prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr.
71/2011 sau celor de genul acestora;
- dacă este atacată însăși încheierea de încuviințare a executării silite pentru motive ce țin
de aspecte formale ale titlului executoriu, emis în cadrul uneia din materiile expres prevăzute în
art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 sau de genul acestora.
Cu referire la cea de-a doua problemă, s-a considerat că cererile ce au ca obiect nulitatea
clauzelor abuzive din contractele de credit ar trebui să rămână în competența instanțelor/secțiilor
specializate, prin aplicarea pe cale de analogie a raționamentului Înaltei Curți de Casație și Justiție
din Decizia nr. 24/2015, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, în care se arată
că (par. 55): „În consecinţă, având în vedere că obiectul litigiului este reprezentat, în principal, de
analiza caracterului abuziv al clauzelor unui contract guvernat de norme de drept privat,
competenţa revine secţiei civile/completelor specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti)
din cadrul tribunalului".

Revenind la problema de drept suspusă analizei, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și
Justiție nr. 18/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat astfel: „Competenţa materială
procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura
litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi
completările ulterioare”.
Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se
pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii
de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate
juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
În conformitate cu art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, la stabilirea cauzelor de
competența tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate potrivit alin. (1)
se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea
valorificării experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței.
Art. 3 C. civ. prevede că dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre
profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil; sunt
considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere; constituie exploatarea unei
întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități

58
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Potrivit art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată (așa cum au
fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare), se prevede expres că în
cadrul curților de apel și în cadrul tribunalelor funcționează “secții sau, după caz, complete
specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților”.
În considerentele deciziei menționate se arată că toți profesioniștii, indiferent de statutul
lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfășoară o activitate organizată, cu sau
fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăți, companii naționale,
asociații, fundații, societăți agricole, liber-profesioniști ori societăți profesioniste), sunt supuși
regulilor de drept civil, și nu unor reguli speciale.
De asemenea, Înalta Curte reține că „dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011,
cu modificările și completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcție de care se pot înființa,
în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii
obiectul și natura acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se
constată că textul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările
următoare, nu indică in terminis, în afară de natura și obiectul litigiului, alte criterii în funcție de
care se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate ori, după caz, tribunale
specializate.
Interpretarea în sens contrar, dată de instanțele de judecată care au calificat litigiile nu după
obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părți, este fără nicio
acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 C. proc. civ., conform cărora
„reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”, și
dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora „competența instanțelor
judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
În realitate, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2)
din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru determinarea competenței
materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate, se va ține seama de criteriile legale
referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de
art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare.”

De asemenea, prin Decizia Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2015, pronunțată în
recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12
alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
profesionişti şi consumatori, litigiile în care sunt implicate Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor/alte organe ale administraţiei publice şi băncile comerciale/profesioniştii, atunci
când instanţa de judecată este sesizată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor/alte organe ale administraţiei publice, se soluţionează de secţiile civile/completele
specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul tribunalului.
Chiar dacă Înalta Curte de Casație și Justiție, în cuprinsul acestei decizii, a statuat asupra
problema competenței specializate din perspectiva conflictului dintre instanțele de contencios
administrativ și cele civile, aceasta a analizat, totodată, obiectul și natura respectivelor litigii,
grefate pe contracte încheiate între profesionişti şi consumatori, iar o atare concluzie interesează

59
subiectul în discuție. De altfel, având în vedere că această decizie a fost pronunțată după intrarea
în vigoare a noului cod, iar Decizia nr. 18/2016 nu vine în contradicție cu aceasta, apreciem că
statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție cuprinse în Decizia nr. 24/2015 își mențin valabilitatea
și sunt aplicabile și problemei dezbatute.
Raportat la art. 720 alin. (1) C. proc. civ., în soluționarea contestației la executare, instanța,
în măsura în care există un petit în acest sens, este în măsură să dispună nulitatea titlului executoriu
decurgând din existența clauzelor abuzive, și, subsecvent, anularea executării silite înseși.

În concluzie, opinia INM este aceea că în ceea ce privește competența specializată a


secțiilor învestite cu soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor pronunțate
asupra contestațiilor la executare având ca obiect nulitatea parțială a titlului executoriu
reprezentat de un contract de credit bancar pentru clauze abuzive și, în consecință, anularea
executării silite înseși în ceea ce privește valorificarea creanței respective, aparține secțiilor
specializate în materie civilă – litigii cu profesioniști.

Participanții au decis că nu se impune adoptarea unei concluzii, având în vedere


sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Colegiul de conducere al Curții de Apel
Cluj cu un recurs în interesul legii referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226
din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 C. proc. civ., privind determinarea competenței
materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeș, Cluj, Mureș) în soluționarea, în apel, a
cererilor formulate în procedura executării silite, respectiv contestație la titlu, contestație la
executare propriu-zisă, încuviințare a executării silite și altele specifice, ținând seama de lipsa
unui criteriu legal pentru atribuirea competenței în aceste litigii, în care titlul executoriu este
emis în contextul exploatării unei întreprinderi (dosarul nr. 1527/1/2018).
În cadrul dezbaterilor au fost invocate și considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 15/2007,
pronunțate de instața supremă, în recurs în interesul legii, în conformitate cu care, în stabilirea
competenței de soluționare a căilor de atac împotriva soluțiilor pronunțate în contestațiile la
executare propriu-zise sau care vizează un titlu emis în materie comercială, natura litigiului
prezintă relevanță, soluționarea căii de atac fiind de competența secţiei comerciale - dacă aceasta
există - a instanţei competente.
Problema competenței specializate a instanțelor/secțiilor specializate de soluţionare a
apelurilor a fost discutată și cu ocazia Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, desfășurate în data de 21
iunie 2018, fiind analizată ipoteza apelurilor declarate împotriva sentinţelor pronunţate în cadrul
litigiilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al contractelor de credit. Soluția agreată
cu majoritate de participanții la întâlnire a fost în sensul recunoașterii competenței în favoarea
instanțelor/secțiilor specializate, cu motivarea că este aplicabil, prin analogie, raționamentul
expus în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (RIL) nr. 24/2015.

22. Competenţa specializată de soluționare a apelurilor formulate împotriva


hotărârilor pronunţate în materia contestaţiilor la executare având ca
obiect anularea titlului executoriu fiscal și anularea executării silite înseși
(secții civile sau secții de contencios administrativ și fiscal) (Minuta

60
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și
Justiție - București, 29 iunie 2018, pag. 11)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Art. 172 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ce reglementează
contestaţia la executare silită în materie fiscală, prevede că:
(1) Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat
cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în
care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii.
(2) Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă
preşedinţială prevăzute de art. 403 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile.
(3) Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită
executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de
alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.
(4) Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură
de urgenţă.
Cu privire la raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative, art. 2 alin. (3)
din O.G. nr. 92/2003 prevede că unde acest cod nu dispune se aplică prevederile Codului de
procedură civilă.

O.G. nr. 92/2003 a fost abrogat prin Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Art. 260 din noul Cod de procedură fiscală prevede că:
(1) Persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat
cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum și în cazul
în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii.
(2) Dispozițiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de
procedură civilă, republicat, nu sunt aplicabile.
(3) Contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită
executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de
alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.
(4) Contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură
de urgență.
Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, unde prezentul cod nu dispune, se aplică
prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea
pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori.

Potrivit art. 714 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de
executare, iar potrivit alineatului (2) al aceluiași articol, contestația privind lămurirea înțelesului,
întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se
execută; dacă o asemenea contestație vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de
jurisdicție, competența de soluționare aparține instanței de executare.

61
În conformitate cu art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria în
a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz,
sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel; dacă domiciliul sau, după caz,
sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află,
la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta
nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului
judecătoresc învestit de creditor.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14/2007, pronunțată în recurs în interesul
legii, în aplicarea dispozițiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală [art. 172 alin. (4)
după renumerotare] s-a decis că „Judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este
competentă să judece contestația, atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de
executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile
legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care
acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional,
dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.”
În considerentele deciziei specificate, s-au reținut următoarele:
“Judecătoriei în circumscripția căreia se face executarea îi revine competența să judece în
cazul contestației împotriva executării propriu-zise sau al contestației la titlu, atunci când o astfel
de contestație vizează un titlu executoriu fiscal ce nu emană de la un organ de jurisdicție, evident,
în cazul în care legea nu prevede o altă cale de atac împotriva acestuia.
O atare soluție se impune deoarece, în cazul contestării executării silite ce se realizează de
către organele administrativ-fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este
reprezentat de normele dreptului civil, material și procesual, iar nu de normele de drept public
cuprinse în Legea contenciosului adinistrativ nr. 554/2004 și, respectiv, în titlul IX din Codul de
procedură fiscală, care sunt aplicabile numai la soluționarea acțiunii în anularea sau modificarea
obligației fiscale, ce constituie titlu de creanță fiscală.
De aceea, nu se poate considera că, în cazul contestației la executarea silită a creanțelor
fiscale, legiuitorul ar fi reglementat exercitarea și soluționarea ei în alte condiții decât cele specifice
dreptului comun, referitoare la contestația la executare în materie civilă, pentru că ori de câte ori a
urmărit să excludă aplicarea anumitor dispoziții ale dreptului comun în domeniul fiscal, a prevăzut
aceasta în mod expres.
Ca urmare, adoptarea punctului de vedere potrivit căruia competența de soluționare a
contestației la executare îndreptată împotriva titlului executoriu fiscal ar aparține organelor cu
atribuții administrativ-jurisdicționale din Ministerul Finanțelor Publice sau instanțelor de
contencios administrativ este determinată de insuficienta distincție dintre “titlu executoriu fiscal”,
„titlu de creanță fiscală” și „act administrativ fiscal”.
Or, în această privință, trebuie avut în vedere că din coroborarea dispozițiilor art. 21 cu
cele ale art. 168 alin. (3) din Codul de procedură fiscală rezultă că titlul de creanță fiscală este
actul prin care se stabilesc drepturile patrimoniale ale statului și obligațiile de plată corelative ale
contribuabililor, ce rezultă din raporturile de drept material fiscal, întocmit de organele competente
sau de persoanele îndreptățite potrivit legii.
În acest sens, în dispozițiile cu caracter explicativ cuprinse în pct. 107.1 din Normele
metodologice de aplicare a prevederilor Codului de procedură fiscală, aprobate prin Hotărârea

62
Guvernului nr. 1.050/2004, sunt enumerate următoarele titluri de creanță fiscală:
a) decizia de impunere emisă de organele competente, potrivit legii;
b) declarația fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de plătitor prin care
acesta declară obligațiile fiscale, în cazul în care acestea se stabilesc de către plătitor, potrivit legii;
c) decizia prin care se stabilește și se individualizează suma de plată, pentru creanțele
fiscale accesorii, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, stabilite de organele competente;
d) declarația vamală, pentru obligațiile de plată în vamă;
e) documentul prin care se stabilește și se individualizează datoria vamală, inclusiv
accesorii, potrivit legii;
f) procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, întocmit de organul prevăzut
de lege, pentru obligațiile privind plata amenzilor contravenționale;
g) ordonanța procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanței judecătorești ori
un extras certificat întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare și al
altor creanțe fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanța judecătorească.
Pe de altă parte, prin art. 41 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal este
definit ca fiind actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea,
modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale.
În ceea ce privește titlul executoriu fiscal, prin art. 137 alin. (2) din Codul de procedură
fiscală se prevede că titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este
scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori
în alt mod prevăzut de lege.
Dacă pentru contestarea titlului de creanță fiscală nu s-a reglementat accesul la o instanță
judecătorească, pe calea contestației la titlul executoriu fiscal, adresată instanței de executare, pot
fi cerute nu numai lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului, ci se pot invoca
și apărări de fond cu privire la însăși validitatea creanței fiscale.
O atare interpretare dă posibilitatea subiectului procesual activ al contestației să se bucure
de o procedură contradictorie în dovedirea dreptului său, de care nu ar fi putut beneficia anterior
deoarece actul fiscal ce constituie titlu executoriu, fiind emis de un organ fără atribuții
jurisdicționale, nu are caracter jurisdicțional.
Ca urmare, posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestației la
executare subzistă numai în masura în care actul ce constituie titlu de creanță fiscală nu poate fi
atacat pe calea contenciosului administrativ-fiscal.
Dacă în procedura de individualizare a taxelor, impozitelor, contribuțiilor, datoriilor
vamale și a accesoriilor la acestea este reglementată calea administrativ-jurisdicțională de atac,
respectiv aceea a contestației împotriva titlurilor de creanță fiscală sau a altor acte administrative
fiscale, în cadrul procedurii executării silite a creanțelor fiscale este reglementată, ca singura cale
judiciară de atac, contestația la executarea propriu-zisă, prin care se contestă titlul de executare.
Excluderea de către legiuitor a instanței de contencios administrativ de la soluționarea
contestațiilor îndreptate împotriva titlului executoriu fiscal reiese din interpretarea comparativă,
logică, a dispozițiilor art. 188 alin. (2) [art. 218 alin. (4) după renumerotare] și ale art. 169 alin. (4)
[art. 172 alin. (4) după renumerotare] din Codul de procedură fiscală.
Sub acest aspect, este de observat că, dacă în cazul contestației împotriva titlului de creanță
fiscală sau a altui act administrativ-jurisdicțional s-a prevăzut expres, prin art. 188 alin. (2) din
Codul de procedură fiscală [art. 218 alin. (4) după renumerotare], că deciziile emise în soluționarea

63
contestațiilor pot fi atacate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă,
referirea de la art. 169 alin. (4) [art. 172 alin. (4) după renumerotare] din Codul de procedură fiscală
că, în cazul executării silite, contestația se introduce la instanța judecătorească competentă, nu
poate fi interpretată decât în sensul că o atare competență revine numai instanței de drept comun
care, în raport cu reglementarea de la art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, este judecătoria.
Așa fiind, pentru corecta aplicare a dispozițiilor art. 169 alin. (4) [art. 172 alin. (4) după
renumerotare] din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările și completările
ulterioare, se impune a se stabili că judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este
competentă să judece contestația atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de
executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile
legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care
acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional,
evident numai dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.”
Observând că raționamentul expus în considerentele deciziei anterior menționate pleacă de
la premisa stabilirii competenței specializate de soluționare a acestui gen de cauze în primă instanță
în funcție de natura cauzei, rezultă că cele stabilite cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 14/2007
își găsesc pe deplin aplicarea și pentru determinarea competenței specializate de soluționare a
apelurilor formulate împotriva hotărârilor pronunțate de prima instanță.
Soluția anterior expusă este valabilă și sub imperiul actualei reglementări reprezentate de
dispozițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în condițiile în care aceasta este
identică cu cea analizată prin Decizia nr. 14/2007, în speță art. 169 alin. (4) [art. 172 alin. (4) după
renumerotare] din O.G. nr. 93/2003 are același conținut cu art. 260 din Legea nr. 207/2015.

În concluzie, opinia INM este aceea că, în ceea ce privește competenţa specializată de
soluționare a apelurilor formulate împotriva hotărârilor pronunţate în materia
contestaţiilor la executare având ca obiect anularea titlului executoriu fiscal și anularea
executării silite înseși, aceasta aparține secțiilor specializate în materie civilă, în cazul în care
pentru contestarea titlului nu există o altă procedură prevăzută de lege, iar nu secțiilor de
contencios administrativ și fiscal.

Cu majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM, având în vedere
considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 14/2007, pronunțată în recurs în interesul legii.
În opinie minoritară, s-a apreciat că apelurile formulate împotriva hotărârilor
pronunţate în materia contestaţiilor la executare având ca obiect anularea titlului executoriu
fiscal și anularea executării silite înseși sunt de competența secțiilor de contencios administrativ
și fiscal, nefiind incidente considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 14/2007 care vizează doar stabilirea
instanței de executare (judecătoria). De asemenea, împotriva actelor administrativ fiscale partea
are la dispoziție calea contestației speciale în procedura fiscală, astfel încât nu poate uza de
calea contestației la executare de drept comun pentru a obține anularea titlului executoriu
fiscal.
În cadrul dezbaterilor, s-a reținut că stabilirea unei competențe specializate în favoarea
unui complet/secții nu atrage incapacitatea completului/secției de a soluționa cauze pentru care
nu a fost stabilită o altă competență specială (de exemplu, contestația la executare). În acest

64
context, instanțele au posibilitatea să stabilească, prin hotărâre a colegiului de conducere,
completuri specializate inclusiv în cadrul secțiilor de contencios administrativ și fiscal.

23. Competenţa specializată de soluționare a cererilor formulate de terţele


persoane păgubite prin producerea accidentelor de vehicule împotriva
asigurătorului de răspundere civilă, a acţiunilor în regres formulate de
asigurătorul de bunuri împotriva asigurătorului de răspundere civilă
obligatorie, precum şi a cererilor formulate de societatea de asigurare, în
calitate de asigurător, în contradictoriu cu terţe persoane vinovate, ce nu
sunt părţi în contractul de asigurare (secții civile sau secții civile
specializate în litigii cu profesioniști) (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție - București, 29 iunie
2018, pag. 15)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2016, pronunțată în recurs în interesul
legii, s-a statuat astfel: „Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se
determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu
exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare”.
Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se
pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii
de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate
juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
Art. 3 C. civ. prevede că dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre
profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil; sunt
considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere; constituie exploatarea unei
întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Potrivit art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată (așa cum au
fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare), se prevede expres că în
cadrul curților de apel și în cadrul tribunalelor funcționează “secții sau, după caz, complete
specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților”.

65
În considerentele deciziei menționate se arată că toți profesioniștii, indiferent de statutul
lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfășoară o activitate organizată, cu sau
fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăți, companii naționale,
asociații, fundații, societăți agricole, liber-profesioniști ori societăți profesioniste), sunt supuși
regulilor de drept civil, și nu unor reguli speciale.
De asemenea, Înalta Curte reține că „dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011,
cu modificările și completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcție de care se pot înființa,
în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii
obiectul și natura acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se
constată că textul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările
următoare, nu indică in terminis, în afară de natura și obiectul litigiului, alte criterii în funcție de
care se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate ori, după caz, tribunale
specializate.
Interpretarea în sens contrar, dată de instanțele de judecată care au calificat litigiile nu după
obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părți, este fără nicio
acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 C. proc. civ., conform cărora
„reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”, și
dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora „competența instanțelor
judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
În realitate, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2)
din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru determinarea competenței
materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate, se va ține seama de criteriile legale
referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de
art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare.”

Potrivit art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, la stabilirea cauzelor de competența
tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ține
seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării
experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței.

Instanța supremă a apreciat, în considerentele Deciziei nr. 86/2017, Completul pentru


dezlegarea unor chestiuni de drept, că raporturile juridice dintre asigurat și asigurător își au
fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse
prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terțul păgubit și asigurat își au
izvorul în fapta delictuală a asiguratului producătoare de pagube morale sau materiale în
patrimoniul, respectiv persoana terțului păgubit. De asemenea, legea a acordat legitimare
procesuală activă persoanei păgubite împotriva societății de asigurare de răspundere civilă, iar
dacă această persoană păgubită are și calitatea de asigurat într-un contract de asigurare facultativă
de bunuri, aceasta poate fi indemnizată de asigurătorul facultativ, care se subrogă în locul acestuia
pentru a acționa în regres asigurătorul RCA.

Cu referire la cererile formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor


de vehicule împotriva asigurătorului de răspundere civilă al asiguratului vinovat de producerea
accidentului, acestea au ca temei art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, între cele două părți

66
neexistând nici raporturi contractuale de asigurare, nici delictuale.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere
civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, despăgubirea
se stabilește și se plătește în conformitate cu prevederile art. 14, iar în cazul stabilirii despăgubirii
prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse de
vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva
asigurătorului RCA, în limitele obligației acestuia cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor
răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.
Legea prevede această posibilitate de acționare în justiție, în considerarea asigurării
obligatorii de răspundere civilă.

În ceea ce privește acţiunile în regres formulate de asigurătorul facultativ de bunuri al


persoanei păgubite, exercitate în limita indemnizației plătite, împotriva asigurătorului de
răspundere civilă obligatorie, acestea au ca temei subrogația în drepturile persoanei păgubite
specificate anterior, prin urmare, atât contractul de asigurare facultativă de bunuri, cât și asigurarea
obligatorie de răspundere civilă.

Cererile formulate de asiguratorul facultativ de bunuri sau asigurătorul de răspundere


civilă obligatorie în contradictoriu cu terţe persoane vinovate au ca temei art. 2.210 alin. (1) C.
civ. și privesc subrogația în drepturile persoanei păgubite specificate anterior, prin urmare, atât
contractul de asigurare facultativă de bunuri, cât și asigurarea obligatorie de răspundere civilă.
Astfel, potrivit art. 2210 alin. (1) C. civ., în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este
subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor
răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane.

Având în vedere, pe de o parte, caracterul exemplificativ al enumerării cuprinse în art. 226


alin. (1) din Legea nr. 71/2011, iar pe de altă parte, criteriul specializării judecătorilor și cel al
necesității valorificării experienței profesionale a acestora menționate de art. 228 alin. (2) din
același act normativ impuse, printre altele, la stabilirea cauzelor de competența secțiilor civile
specializate în litigii cu profesioniști, ținând cont că, potrivit art. 3 din Codul comercial în prezent
abrogat, asigurările constituiau fapte de comerț obiective, iar acțiunile în discuție se soluționau de
secțiile comerciale, apreciem că litigile menționate sunt de competența specializată a unei secții
specializate în litigiile cu profesioniști.
În concluzie, opinia INM este aceea că în ceea ce privește competenţa specializată de
soluționare a cererilor formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor
de vehicule împotriva asigurătorului de răspundere civilă, a acţiunilor în regres formulate
de asigurătorul de bunuri împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, precum
şi a cererilor formulate de societatea de asigurare, în calitate de asigurător, în contradictoriu
cu terţe persoane vinovate, ce nu sunt părţi în contractul de asigurare, aceasta aparține
secției civile specializate în litigii cu profesioniști.

Participanții au decis că nu se impune adoptarea unei concluzii, pentru motivele reținute


cu privire la problema de la pct. 4 (în prezentul material pct. 21).

67
24. Interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 138 alin. (4)-(6) C. proc. civ. în
cazul în care prima instanță a admis excepția de litispendență și a trimis
dosarul în vederea reunirii acestuia cu un dosar identic aflat pe rolul unei
instanțe de grad superior, care judecă în apel în ultimă instanță.
Inadmisibilitatea apelului declarat împotriva încheierii prin care s-a
admis excepția de litispendență în ipoteza în care apelul în cauzele reunite
a fost soluționat. Necesitatea aplicării art. 6 paragraful 1 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel - Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 14)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Tema privește ipoteza în care prima instanță a admis excepția de litispendență dintre două
cauze (una aflată în etapa judecării în primă instanță, iar cealaltă în apel) și a trimis dosarul în
vederea reunirii acestora instanței de grad superior (instanței de apel), care judeca în apel în ultimă
instanță. În acest caz, s-a ridicat problema inadmisibilității apelului declarat împotriva încheierii
prin care s-a admis excepția de litispendență, în condițiile în care decizia pronunțată în apel nu este
susceptibilă de recurs.

Potrivit art. 138 alin. (4) și (5) C. proc. civ., când instanțele sunt de grad diferit, excepția
se invocă înaintea instanței de grad inferior; dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată
instanței de fond mai înalte în grad; încheierea prin care s-a soluționat excepția poate fi atacată
numai odată cu fondul.
În conformitate cu alin. (6) al aceluiași articol, când unul dintre procese se judecă în recurs,
iar celălalt înaintea instanțelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până
la soluționarea recursului.
De asemenea, alin. (2) al art. 138 C. proc. civ. prevede că excepția litispendenței poate fi
invocată de părți sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului în fața instanțelor de fond.

Excepția de litispendență poate fi invocată, prin urmare, numai în fața instanțelor de fond
(primă instanță și apel), căci aceste căi procedurale au caracter devolutiv. Această excepție nu
poate fi invocată în ipoteza în care una dintre instanțele învestite cu procesul identic îl soluționează
în etapa procesuală a recursului, întrucât prin această cale de atac nu se procedează decât la
efectuarea unui control de legalitate a hotărârii pronunțate.
Ca atare, soluția aplicării art. 138 alin. (6) C. proc. civ. în ipoteza analizată pentru
considerentul că rațiunile edictării textului legal ar fi aceleași și în situația în care instanța judecă
în apel în ultimă instanță nu o considerăm corectă, scopul normei punând accentul nu pe judecata
în ultimă instanță, ci pe caracterul nedevolutiv al căii de atac a recursului.

68
Cu atât mai mult soluția suspendării judecării procesului nu poate fi aplicată în condițiile
în care instanța are obligația, iar nu doar facultatea, invocării excepției de litispendență, în ipoteza
în care procesele identice se află pe rolul unor instanțe de fond.
De asemenea, nici soluția considerării apelului declarat împotriva încheierii de admitere a
excepției de litispendență ca inadmisibil, legală potrivit dreptului intern aplicabil, nu este de
acceptat în condițiile în care există riscul ca excepția în discuție să fi fost greșit admisă, cauzele
nefiind identice. Într-o atare ipoteză, cauza reunită ar rămâne nesoluționată, căci procedura
completării hotărârii prevăzută de art. 444 C. proc. civ. nu ar putea fi aplicată, din moment ce
instanța de apel nu poate completa decizia din apel cu o soluție dată în privința unei cereri în regim
de judecată de primă instanță.
Considerăm că soluția ce s-ar impune a fi dată problemei propuse este aceea de considerare
a apelului ca admisibil în aplicarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale, cu înlăturarea textului din dreptul intern ce contravine dispozițiilor
convenționale, și anume a art. 138 alin. (5) în ipoteza indicată de art. 138 alin. (4) C. proc. civ.,
atunci când etapa procesuală a apelului constituie o judecată în ultimă instanță.
Prima garanţie conferită oricărui justiţiabil pentru existenţa unui proces echitabil decurge
din însuşi textul art. 6 din Convenție, ce prevede „dreptul (persoanei) la judecarea cauzei sale (...)
de către o instanţă”, fiind ca atare reprezentată de dreptul său la o instanţă. Această autoritate
judecătorească trebuie să îndeplinească condiţii de independenţă şi imparţialitate şi să fie stabilită
de lege.
O componentă a dreptului la instanță, în afara dreptului de a o sesiza, constă în dreptul de a
obţine pronunţarea unei soluţii, în urma examinării cauzei, de către instanţă.
Dreptul la o instanţă nu are caracter absolut, fiind compatibil cu limitări legale, însă numai
în măsura în care acestea nu ating dreptul în însăşi substanţa sa, consecință ce s-ar produce însă în
ipoteza temei propuse dacă s-ar considera apelul ca fiind inadmisibil. O atare limitare nu s-ar
concilia cu dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie, neexistând un scop legitim de urmărit (lăsarea
unei cereri de primă instanță nesoluționate) și, pe cale de consecință, nici un raport rezonabil de
proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Nu înlăturăm posibilitatea sesizării Curții Constituționale, din oficiu, în vederea
soluționării excepției de neconstituționalitate a art. 138 alin. (5) C. proc. civ. în aplicarea problemei
propuse în raport de încălcarea art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituția României, potrivit căruia
orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime; nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept; părţile au dreptul la un proces
echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
În concluzie, opinia INM este aceea că încheierea prin care s-a admis excepția de
litispendență cu referire la un proces aflat în etapa judecății în primă instanță și un alt proces
identic aflat în apel, în ultimă instanță, este susceptibilă de apel, ce poate fi exercitat separat,
în termenul specific procedurii respective, ce curge de la comunicarea încheierii de admitere
a excepției de litispendență.

Opinia participanților la întâlnire:


În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

69
De asemenea, a fost agreată și posibilitatea evocată în opinia INM, aceea de sesizare a
Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 138
alin. (5) C. proc. civ. prin raportare la art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituție.
În minoritate, s-a apreciat că apelul exercitat împotriva încheierii de admitere a excepției
de litispendență în cazul dat are caracter inadmisibil.
În situația în care instanța de apel constată că în cauză nu există litispendență - ceea ce
echivalează cu o verificare a temeiniciei soluției pronunțate de prima instanță cu privire la excepția
de litispendență - din dezbateri a rezultat și un alt posibil remediu, și anume cel al disjungerii
capetelor de cerere nesoluționate de prima instanță, acestea urmând a fi repartizate unui complet
care judecă în primă instanță în cadrul instanței de apel, complet care va invoca excepția
necompetenței materiale și va trimite dosarul primei instanțe.

25. Competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a


cererilor având ca obiect delegarea temporară a exercitării
autorităţii părinteşti în favoarea unui terţ/persoană din familia
extinsă (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 22)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 94 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanță cererile date
de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege
se prevede în mod expres altfel.

Art. 107 alin. (1) C. civ., având denumirea marginală “instanța de tutelă”, prevede că
procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competența
instanței de tutelă și de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanța de tutelă.

În conformitate cu art. 104 alin. (1) - (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului, părintele care exercită singur autoritatea părintească sau la care
locuiește copilul, care urmează să plece la muncă în străinătate, are obligația de a notifica această
intenție serviciului public de asistență socială de la domiciliu, cu minimum 40 de zile înainte de a
părăsi țara; notificarea va conține, în mod obligatoriu, desemnarea persoanei care se ocupă de
întreținerea copilului pe perioada absenței părinților sau tutorelui, după caz; confirmarea persoanei
în întreținerea căreia va rămâne copilul se efectuează de către instanța de tutelă, în conformitate
cu prevederile prezentei legi; dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile și tutorelui, precum și
în cazul în care ambii părinți urmează să plece la muncă într-un alt stat.
Art. 105 alin. (1)-(9) din același act normativ prevede că persoana desemnată conform art.
104 alin. (2) trebuie să facă parte din familia extinsă, să aibă minimum 18 ani și să îndeplinească
condițiile materiale și garanțiile morale necesare creșterii și îngrijirii unui copil; serviciile publice
de asistență socială organizate la nivelul municipiilor, orașelor, comunelor asigură persoanelor
desemnate consiliere și informare cu privire la răspunderea pentru creșterea și asigurarea

70
dezvoltării copilului pe o perioadă de 6 luni; instanța va dispune delegarea temporară a autorității
părintești cu privire la persoana copilului, pe durata lipsei părinților, dar nu mai mult de un an,
către persoana desemnată potrivit art. 104 alin. (3); acordul persoanei căreia urmează să-i fie
delegată autoritatea părintească se exprimă de către aceasta personal, în fața instanței; la cerere se
atașează acte din care să rezulte îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1); cererea se
soluționează în procedură necontencioasă, potrivit Codului de procedură civilă; soluționarea
cererii de delegare a drepturilor și îndatoririlor părintești se face în termen de 3 zile de la depunerea
acesteia; hotărârea va cuprinde menționarea expresă a drepturilor și îndatoririlor care se deleagă și
perioada pentru care are loc delegarea; pentru situația prevăzută la alin. (2), după ce instanța
hotărăște delegarea drepturilor părintești, persoana în sarcina căreia cad îngrijirea și creșterea
copilului trebuie să urmeze, obligatoriu, un program de consiliere, pentru a preveni situații de
conflict, neadaptare sau neglijență în relația cu minorul; instanța de judecată va comunica o copie
a hotărârii de delegare primarului de la domiciliul părinților sau tutorelui, precum și primarului de
la domiciliul persoanei căreia i se acordă delegarea autorității părintești.
Art. 133 alin. (1) - (2) din legea specială, referindu-se la regulile speciale de procedură,
prevede că pricinile prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială
sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului; dacă domiciliul copilului nu este
cunoscut, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul.
Potrivit art. 59 din lege, măsurile de protecție specială a copilului sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgență;
c) supravegherea specializată.
În conformitate cu art. 60 din lege, de măsurile de protecție specială, instituite de prezenta
lege, beneficiază:
a) copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor
părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție,
declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din
motive neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul părăsit în unități sanitare;
e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

Prin Decizia nr. 28/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul
competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 128 din
09 februarie 2018, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107 din
Codul civil și ale art. 133 alin. (1) coroborate cu art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind
protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, competența de soluționare în primă instanță a cererilor având ca obiect înlocuirea
plasamentului în regim de urgență cu tutela revine tribunalului.
În considerentele deciziei menționate anterior, instanța supremă a reținut următoarele:
„Din prevederile art. 94 pct. (1) lit. a) C. proc. civ., rezultă că instanța de tutelă de drept
comun este judecătoria, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.

71
Unul dintre aceste cazuri de excepție este reglementat de legea specială privind protecția
și promovarea drepturilor copilului. Astfel, potrivit art. 133 din Legea nr. 272/2004, cauzele
prevăzute de această lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența
tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competența
revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul.
Așadar, în cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind stabilirea măsurilor de
protecție specială, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori și familie îndeplinesc rolul
de instanță de tutelă.
Cu privire la domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 133 [fost art. 124 alin. (1)] din Legea
nr. 272/2004 se reține cu titlu prealabil că, prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție – Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732
din 30 octombrie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că revine judecătoriei
competența de soluționare, în primă instanță a cererilor privind măsura de protecție alternativă a
tutelei copilului.
În considerentele deciziei anterior menționate s-a reținut că “numai pentru cauzele care se
regăsesc în cuprinsul normelor de reglementare din Legea nr. 272/2004 s-a prevăzut competența
de soluționare a tribunalului”, respectiv “numai acele cauze care privesc măsurile de protecție
specială a copilului strict determinate în cuprinsul art. 55” (actual art. 59) - plasamentul,
plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată.”
Raționamentul expus anterior în considerentele citate își găsește pe deplin aplicabilitate în
dezlegarea chestiunii de jurisprudență neunitară ce constituie obiectul analizei de față.
Astfel, se constată că delegarea temporară a autorității părintești cu privire la persoana
copilului, pe durata lipsei părinților, dar nu mai mult de un an, către persoana desemnată potrivit
art. 104 alin. (3) din lege nu se numără printre măsurile de protecție specială a copilului enumerate
de art. 59 din lege, respectiv plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea
specializată.
Or, art. 133 din lege cuprinde o normă derogatorie de la instanța de tutelă de drept comun
(judecătoria) exclusiv în ceea ce privește “cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea
măsurilor de protecție specială”, instituind competența tribunalului de la domiciliul copilului sau
a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul, pentru ipoteza în care
domiciliul copilului este necunoscut.
Ca atare, nu toate acțiunile reglementate de Legea nr. 272/2004 sunt de competența
materială de primă instanță a tribunalului, ci exclusiv acelea care privesc stabilirea plasamentului,
a plasamentului în regim de urgență, a supravegherii specializate, acestea constituind măsurile de
protecție specială reglementate de acest act normativ. În alți termeni, tribunalul nu este instanță de
tutelă pentru toate cauzele reglementate de Legea nr. 272/2004, ci exclusiv pentru cauzele privind
măsurile de protecție specială. Fiind vorba de o excepție, interpretarea se impune a fi strictă,
prudentă, în aplicarea principiului exceptio est strictissimae interpretationes.
Nu se poate susține că delegarea temporară a autorității părintești ar constitui o măsură de
protecție specială, câtă vreme este neîndoielnic caracterul limitativ al enumerării cuprinse la art.
59 din lege. De altfel, analiza structurii Legii 272/2004 confirmă teza anterior expusă, măsura
analizată fiind reglementată în Secțiunea a 4-a, intitulată „Protecția copilului cu părinți plecați la
muncă în străinătate” din Capitolul VI cu denumirea marginală “Protecția copilului împotriva
abuzului, neglijării, exploatării și a oreciărei forme de violență”, în timp ce măsurile de protecție

72
special sunt reglementate în Capitolul III, sub denumirea “Protecția specială a copilului lipsit,
temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi”.

Este adevărat că interpretarea literală a art. 94 pct. (1) lit. a) C. proc. civ., care instituind
competența de drept comun a judecătoriei ca instanță de tutelă, se referă exclusiv la cererile date
de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, ar părea să limiteze competența
judecătoriei exclusiv în perimetrul cauzelor reglementate de Codul civil, excluzându-le pe cele
vizate de legi speciale. O atare interpretare ar avea însă caracter excesiv, lăsând în afara
competenței instanței de drept comun acele cereri reglementate prin alte acte normative pentru
care legiuitorul nu a prevăzut dispoziții derogatorii de competență, astfel încât să se activeze teza
finală a art. 94 pct. (1) lit. a) C. proc. civ. („în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod
expres altfel”).
Mai mult decât atât, chiar dacă delegarea temporară a autorității părintești este reglementată
printr-un act normativ special, respectiv prin Legea nr. 272/2004, o atare cauză se înscrie în cadrul
celor care privesc exercitarea autorității părintești, pricini care, în aplicarea normei de competență
cuprinse la art. 94 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., sunt de competența judecătoriei. De altfel, soluția
anterior expusă rezultă și din aplicarea principiului qui potest plus potest minus, din moment ce
judecătoria are plenitudine de competență în cauzele ce vizează exercitarea autorități părintești, cu
atât mai mult își justifică competența în privința delegării temporare a autorității părintești, o
măsură cu efecte mai puțin energice.

În concluzie, opinia INM este aceea că cererile având ca obiect delegarea temporară
a exercitării autorităţii părinteşti în favoarea unui terţ/persoană din familia extinsă sunt de
competența materială de soluționare în primă instanță a judecătoriei.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

26. Trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz,


secției specializate competente din cadrul instanței sesizate, în temeiul
dispozițiilor art. 200 alin. (2) C. proc. civ. se dispune prin încheiere
pronunțată în ședință publică sau în cameră de consiliu? (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel - Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag. 8)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Art. 200 C. proc. civ. prevede:
Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de
chemare în judecată este de competența sa și dacă aceasta îndeplinește cerințele prevăzute la art.
194-197 C. proc. civ.

73
În cazul în care cauza nu este de competența sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea,
dispune prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului completului specializat
competent sau, după caz, secției specializate competente din cadrul instanței sesizate. Dispozițiile
privitoare la necompetență și conflictele de competență se aplică prin asemănare.
Potrivit art. 17 C. proc. civ., ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile
prevăzute de lege.
Art. 527 C. proc. civ. stabilește că cererile pentru soluționarea cărora este nevoie de
intervenția instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană,
precum sunt cele privitoare la darea autorizațiilor judecătorești sau la luarea unor măsuri legale de
supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispozițiilor prezentei cărți.
Potrivit art. 532 alin. (1) C. proc. civ., cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea
petentului și a persoanelor arătate în cerere, dacă legea o impune. În caz contrar, judecata se va
face cu sau fără citare, la aprecierea instanței.
Art. 536 C. proc. civ. prevede:
Dispozițiile art. 527-535 C. proc. civ. referitoare la procedura necontencioasă se
completează cu dispozițiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt
compatibile cu natura necontencioasă a cererii.
Materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân
supuse acelor dispoziții, care se vor completa cu cele ale prezentei cărți.
Potrivit art. 402 C. proc. civ., hotărârea se poate pronunța în ședință publică, la locul unde
s-au desfășurat dezbaterile, de către președinte sau de către un judecător membru al completului
de judecată, care va citi minuta, indicând și calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii
sau se poate pronunța prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.
Cu titlu preliminar, menționăm că în materialul comunicat s-a menționat că aspectul care a
determinat divergențe de jurisprudență vizează caracterul ședinței de judecată în care se pronunță
încheierea de trimitere a dosarului completului specializat competent sau, după caz secției
specializate competente din cadrul instanței sesizate, în temeiul dispozițiilor art. 200 alin. (2) C.
proc. civ.
Față de prevederile art. 402 C. proc. civ, apreciem că pronunțarea încheierii se va realiza
în ședință publică sau prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.
În realitate, din motivele expuse în susținerea punctelor de vedere divergente, a rezultat
caracterul neunitar al soluțiilor privind caracterul ședinței de judecată în care se dă încheierea
vizată de art. 200 alin. 2 C. proc. civ. (finalizate cu pronunțarea încheierii menționate).
Apreciem că, în lipsa unei prevederi exprese referitoare la desfășurarea ședinței de judecată
în camera de consiliu, încheierea prin care completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune
trimiterea dosarului completului specializat sau, după caz, secției specializate competente va fi
dată în ședință publică sau în cameră de consiliu, după caz, în funcție de procedura concretă de
soluționare a cererii formulate, care se va determina în raport de caracterul său contencios sau,
după caz, necontencios.
Concluzia anterior menționată se fundamentează pe teza potrivit căreia caracterul
contencios sau necontencios al procedurii se stabilește în funcție de finalitatea urmărită prin
introducerea cererii formulate.
Finalitatea menționată poate consta în stabilirea unui drept potrivnic față de altă persoană,
caz în care procedura va avea caracter contencios, iar ședința va fi publică.

74
Pe de altă parte, în măsura în care cererea nu urmărește stabilirea unui drept potrivnic față
de altă persoană, ci o altă finalitate, cum este cazul cererilor menționate exemplificativ la art. 527
C. proc. civ., ședința se va desfășura în camera de consiliu, potrivit dispozițiilor art. 532 alin. (1)
C. proc. civ.
Prin urmare, caracterul necontencios al procedurii nu se poate deduce din scopul urmărit
printr-o etapă a procedurii, cum este cazul verificării și regularizării cererii, ci din natura cererii,
care poate fi după caz, contencioasă sau necontencioasă.
Soluția se întemeiază pe art. 527 C. proc. civ. care, determinând domeniul de aplicare a
procedurii, se raportează la finalitatea cererii, cât și pe art. 536 alin. (1) teza finală din același act
normativ care fac referire la caracterul necontencios al cererii. Ca atare, scopul urmărit prin
procedura de verificare și regularizare a cererii nu este de natură să imprime cererii un alt caracter
decât acela care rezultă din natura sa.
De altfel, în sprijinul soluției menționate vine și un argument de topografie a textelor, art.
200 cu denumirea marginală “Verificarea cererii și regularizarea acesteia” fiind situat în secțiunea
a 2-a din Capitolul I Titlul I al Cărții a II-a privind Procedura contencioasă.

În concluzie, opinia INM este aceea că încheierea prin care completul căruia i-a fost
repartizată cererea dispune trimiterea dosarului completului specializat sau, după caz,
secției specializate competente va fi dată în ședință publică sau în cameră de consiliu, după
caz, în funcție de procedura concretă de soluționare a cererii formulate, având caracter
contencios sau, după caz, necontencios. Pronunțarea încheierii se va realiza însă în ședință
publică sau prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, în acord cu
prevederile art. 402 C. proc. civ.

În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.


În opinie minoritară, s-a apreciat că încheierea prin care completul căruia i-a fost
repartizată cererea dispune trimiterea dosarului completului specializat sau, după caz,
secției specializate competente va fi dată în camera de consiliu. În sprijinul opiniei
menționate, s-a argumentat că soluția se impune pentru identitate de rațiune, în raport de
dispozițiile art. 200 alin. (7) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de reexaminare împotriva
încheierii de anulare se soluționează prin încheiere dată în camera de consiliu, astfel că și
încheierile pronunțate în etapele anterioare ar trebui să fie date în camera de consiliu, în
raport de caracterul unitar al procedurii.

27. Neinvocarea excepției necompetenței materiale și teritoriale de ordine


publică până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal
citate. Fixarea definitivă a competenței în favoarea instanței inițial
învestite (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel - Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag. 10)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

75
Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine
publică trebuie invocată de către părți sau de judecător la primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate în fața primei instanțe.
Norma invocată are menirea de a stabili momentul limită până la care poate fi invocată
excepția necompetenței de ordine publică (materială și teritorială), după care aceasta nu mai poate
fi ridicată, fixându-se astfel în mod definitiv competența în favoarea instanței sesizate.
Dacă, ulterior, instanța ar invoca din oficiu necompetența sa materială sau teritorială de
ordine publică, ea s-ar afla nu doar în situația de a încălca limita temporală stabilită pentru
invocarea excepției, dar ar înfrânge, în același timp, propria ei competență stabilită definitiv în
favoarea sa.
Instanța sesizată prin hotărârea de declinare a competenței este datoare să își verifice, la
rândul ei, propria competență. Procedând astfel, ea nu realizează un control asupra activității
desfășurate de către cea dintâi instanță, ci statuează asupra instanței competente, demers care nu
poate face abstracție de împrejurarea fixării definitive a competenței în favoarea instanței inițial
învestite.

În concluzie, opinia INM este aceea că în ipoteza neinvocării excepției necompetenței


materiale și teritoriale de ordine publică până la primul termen de judecată la care părțile
au fost legal citate în fața primei instanțe, competența se fixează în mod definitiv în favoarea
instanței inițial învestite.

Prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019, în dosarul nr.1142/1/2019, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, în cadrul unui recurs în interesul legii, a stabilit că:
„…În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din Codul de procedură
civilă, instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa
materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat
excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se
declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art.
131 alin. (1) din Codul de procedură civilă ...”.

În consecință, fiind clarificată problema de drept supusă analizei, nu se mai impune


exprimarea unui vot de către participanți.

28. Competenţa materială de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea


pe temei delictual a pârâţilor la achitarea daunelor morale/materiale
pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura
reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătății (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Pitești, 14-15
noiembrie 2019, pag. 11)

76
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
Potrivit art. 681 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: „Comisia (de
monitorizare și competență profesională – s.n. S.I.V.) poate fi sesizată de: a) persoana sau, după
caz, reprezentantul legal al acesteia, care se consideră victima unui act de malpraxis săvârșit în
exercitarea unei activități de prevenție, diagnostic și tratament; b) succesorii persoanei decedate ca
urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activități de prevenție, diagnostic și tratament”.
Iar, în conformitate cu art. 684 din același act normativ: „(1) În cazul în care asigurătorul
sau oricare dintre părțile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanța
de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. (2) Procedura stabilirii
cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun”.
Conform art. 687 din Legea nr. 95/2006: „Instanța competentă să soluționeze litigiile
prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de
malpraxis reclamat”.
Din coroborarea art. 681 cu art. 684 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătății rezultă că, pentru stabilirea cazurilor de malpraxis, victima (sau, pentru cazul decesului,
succesorii ei) are posibilitatea de a se adresa Comisiei de monitorizare și competență profesională
sau instanței de judecată, potrivit dreptului comun.
Este de necontestat că atunci când partea alege calea sesizării Comisiei de monitorizare și
competență profesională, decizia pronunțată de către aceasta poate fi atacată la judecătoria în a
cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat, soluție impusă de corelarea
art. 684 alin. (1) cu art. 687 din Legea nr. 95/2006.
Dacă alegerea victimei privește sesizarea directă a instanței de judecată, competența se
stabilește potrivit regulilor de drept comun, norma instituită de alin. (2) al art. 684 din Legea nr.
95/2006 derogă de la regula de competență cu caracter special prevăzută de art. 687 din Legea nr
95/2006.
În considerarea caracterului evaluabil în bani al cererii, această competență va reveni, după
caz, judecătoriei sau tribunalului, după cum valoarea interesului litigios este de cel mult 200.000
lei sau peste această sumă, așa cum prevăd art. 95 coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

În concluzie, opinia INM este în sensul că în situaţia în care nu a fost urmată


procedura reglementată de dispoziţiile art. 679-685 din Legea 95/2006, competența materială
de soluţionare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâţilor la achitarea
daunelor morale/materiale pentru malpraxis se stabilește potrivit regulilor de drept comun,
ea revenind judecătoriei sau tribunalului în funcție de criteriul valorii interesului litigios.

Cu majoritate (existând o singură abținere), participanții și-au însușit soluția expusă


în opinia INM.
În urma discuțiilor a rezultat însă necesitatea promovării unui recurs în interesul
legii, dată fiind practică diferită a instanțelor de judecată în această problemă.

29. Denumirea hotărârii judecătorești prin care se soluționează conflictul de


competență (Minuta întâlnirii reprezentanţilor președinților secţiilor

77
civile ale curților de apel - Curtea de Apel Cluj, 13-14 octombrie 2016,
pag. 9)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Cu titlu preliminar, menționăm că în materialul comunicat nu a fost descrisă în concret
problema de practică neunitară, solicitându-se, în principiu, un punct de vedere asupra felului
hotărârii judecătorești pe care instanța este chemată să o pronunțe atunci când este sesizată cu
soluționarea unui conflict de competență.
Potrivit art. 135 alin. (4) C. proc. civ., instanța competentă să judece conflictul de
competență va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o hotărâre definitivă.
Referirea generică la hotărâre ridică, într-adevăr, problema delimitării exacte a tipului de
hotărâre prin care se pronunță regulatorul de competență.
Se impune cu precădere observația că, de regulă, incidentele procedurale sunt rezolvate
chiar de către instanța învestită cu soluționarea cauzei [așa cum prevede art. 124 alin. (2) C. proc.
civ.]. Prin excepție de la această regulă [excepție permisă de art. 124 alin. (2) C. proc. civ],
soluționarea conflictului de competență revine instanței superioare și comune celor aflate în
conflict [art. 135 alin. (1) C. proc. civ.].
Apreciem că o astfel de externalizare a soluționării conflictului de competență nu rămâne
fără urmări sub aspectul problemei aici discutate. Avem în vedere că strict din perspectiva instanței
învestite cu soluționarea conflictului de competență, acesta are configurația unei judecăți în primă
instanță1, ceea ce, prin raportare la art. 424 alin. (1) C. proc. civ., are drept urmare necesitatea
calificării hotărârii la care se referă art. 135 alin. (4) C. proc. civ. drept sentință.

Pe parcursul dezbaterilor s-a ridicat și problema compunerii completului, mai ales în acele
cazuri în care instanțele/secțiile specializate aflate în conflict sunt învestite cu soluționarea unei
căi de atac. S-a exprimat atât opinia în sensul căreia rezolvarea conflictului de competență revine
unui complet colegial (existând divergență asupra naturii hotărârii prin care conflictul este
soluționat, exprimându-se atât părerea că ar fi vorba de o sentință, cât și aceea că în discuție este
o decizie), cât și interpretarea potrivit căreia soluționarea acestuia se realizează de un complet
alcătuit dintr-un singur judecător, prin sentință.

În majoritate, participanții și-au însușit soluția exprimată în punctul de vedere al INM,


în sensul că rezolvarea conflictului de competență se face prin sentință. Tot în majoritate,
participanții au considerat că soluționarea conflictului de competență revine unui complet
alcătuit dintr-un singur judecător.

30. Competența materială și teritorială de soluţionare în primă


instanţă a cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 34 și art. 35
din Legea nr. 165/2013 (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile

1A se vedea pentru acest raționament, A. Constanda, în G. Boroi ș.a., Noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București,
2016, p. 400.

78
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel
Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 14)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor
art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului
în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii (…).
În ipoteza în care intimata este Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor,
independent de locul situării imobilului, competenţa materială şi teritorială de soluţionare în primă
instanţă a cererilor în discuţie este conferită Tribunalului Bucureşti, raportat la locul situării
sediului acestei instituţii în Bucureşti.
De altfel, şi prin decizia civilă nr. 815/05.04.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în dosarul nr. 24008/3/2015, în soluţionarea unui conflict negativ de competenţă, s-a decis
în sensul menţionat mai sus.
Astfel, cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată
în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.pr.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
reţinut următoarele:
"Norma de competenţă incidentă raportului juridic litigios este cea invocată de cele două
instanţe, respectiv dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile
pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în
mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Dispoziţiile legale sus-menţionate instituie o normă de competenţă teritorială absolută, ce
conferă tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite de lege, competenţa
de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.
Se observă că instanţele aflate în conflict au analizat, din perspective diferite, noţiunea de
"entitate" folosită de legiuitor în conţinutul textului anterior citat.
Conform art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 au calitatea de entitate învestită de
lege următoarele structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de
stabilire a măsurilor reparatorii:
a) unitatea deţinătoare, în înţelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi
completările ulterioare, al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
83/1999, republicată;
b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul Hotărârii Guvernului nr.
250/2007, cu modificările şi completările ulterioare;
c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, constituite
în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
d) comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a
Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare;

79
e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor
religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;
f) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică;
g) Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, înfiinţată potrivit prezentei legi.
Prin urmare, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, menţionată la art. 3 alin.
(1) pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, are calitatea de entitate învestită de lege. Întrucât, în
cauză, decizia de invalidare a cărei anulare se solicită a fost emisă de Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor, iar potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituţie
are calitatea de entitate învestită de lege, conform art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ,
competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul
acestei entităţi.
Având în vedere că sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor se află în
circumscripţia Tribunalului Bucureşti, aceasta este instanţa competentă teritorial să soluţioneze
cauza dedusă judecăţii."
Soluţia propusă de legiuitor este de natură să încarce rolul Tribunalului Bucureşti cu un
număr deosebit de mare de dosare, de o complexitate considerabilă, în care probatoriul se
administrează cu greutate, recurgându-se la comisii rogatorii în mod frecvent, dată fiind
necesitatea expertizării imobilelor situate în afara circumscripţiei sale teritoriale. În acest context,
s-ar impune o schimbare legislativă, textul legal neputând primi o altă interpretare decât cea
enunţată, fiind redactat în termeni clari.

S-a constatat că nu există practică neunitară pe aspectul semnalat.

31. Competenţa materială şi teritorială de soluţionare în primă instanţă a


cererii având ca obiect declararea nulităţii absolute a unei încheieri de
carte funciară. Calificarea cererii. Modul de soluţionare a acesteia în
situaţia în care se invocă acelaşi temei de fapt cu cel invocat într-o
plângere împotriva încheierii de carte funciară, soluţionată printr-o
hotărâre definitivă (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-24
iunie 2016, pag. 15)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Art. 31 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 are următorul conţinut:
„(1) Încheierea (privind cererea de efectuare a unei înscrieri în cartea funciară – n.n.) se
comunică celui care a cerut înscrierea sau radierea unui act sau fapt juridic, precum și celorlalte
persoane interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară, cu privire la imobilul în cauză, în
termen de 15 zile de la pronunţarea încheierii, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data
înregistrării cererii.

80
(2) Persoanele interesate sau notarul public pot formula cerere de reexaminare a încheierii
de admitere sau de respingere, în termen de 15 zile de la comunicare, care se soluţionează în
termen de 20 de zile prin încheiere de către registratorul-sef din cadrul oficiului teritorial în raza
căruia este situat imobilul. În vederea soluţionării cererii de reexaminare, persoana interesată va
putea completa dosarul cu documentele necesare, la solicitarea registratorului-şef.
(3) Împotriva încheierii registratorului-şef emise potrivit alin. (2) cei interesaţi sau notarul
public pot formula plângere, în termen de 15 zile de la comunicare. Cererea de reexaminare şi
plângerea împotriva încheierii se depun la biroul teritorial şi se înscriu din oficiu în cartea
funciară. Oficiul teritorial este obligat să înainteze plângerea judecătoriei în a cărei rază de
competenţă teritorială se află imobilul, însoţită de dosarul încheierii şi copia cărţii funciare.
(4) Plângerea împotriva încheierii se poate depune de cei interesaţi sau notarul public şi
direct la judecătoria în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, situaţie în care
instanţa va solicita din oficiu biroului teritorial comunicarea dosarului încheierii şi copia cărţii
funciare, precum şi notarea plângerii în cartea funciară.
(5) Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată numai cu apel.
(6) Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, biroului teritorial de către
instanţa care s-a pronunţat ultima asupra fondului.
(7) Înscrierea făcută în temeiul acestei hotărâri judecătoreşti îşi produce efectele de la
înregistrarea cererii de înscriere la biroul teritorial.
(8) În cazul respingerii plângerii prin hotărâre judecătorească definitivă, notările făcute se
radiază din oficiu.”
Apreciem că cererea în declararea nulităţii unei încheieri de carte funciară constituie
plângerea de carte funciară reglementată de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, motiv pentru
care se impune, în primul rând, calificarea cererii în acest fel, iar apoi stabilirea competenţei de
soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei în a cărei rază de competenţă teritorială se află
imobilul.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii în discuţie în ipoteza în care, anterior, a fost
soluţionată definitiv o plângere de carte funciară, în cadrul căreia s-a invocat acelaşi motiv de
nulitate a încheierii de carte funciară, apreciem că, după calificarea cererii în plângere de carte
funciară, se impune soluţionarea acesteia pe fond, dat fiind caracterul necontencios al procedurii şi,
în consecinţă, lipsa autorităţii de lucru judecat, raportat la art. 535 C.pr.civ., potrivit căruia
încheierile pronunţate în procedura necontencioasă nu au autoritate de lucru judecat.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

32. Competenţa instanţelor de tutelă în soluţionarea cererilor privitor la


autorizarea încheierii actelor de dispoziţie de către minori (Minuta
întâlnirii președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
și curților de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 16)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

81
Problema ridicată își are originea în dispozițiile art 145 C.civ. prin care legiutorul a dat în
sarcina instanței de tutelă autorizarea tutorelui în legătură cu actele de dispoziție încheiate cu
privire la bunurile minorului.
Potrivit art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011, organizarea, funcționarea și
atribuțiile instanței de tutelă și de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară,
iar conform art. 229 alin. (2) lit. a) din același act normativ, până la reglementarea prin lege a
organizării şi funcţionării instanţei de tutelă: a) atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt
îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi familie.
În continuare, în alin. (3) din art. 229, legiuitorul a prevăzut că până la data intrării în vigoare a
reglementării prevăzute la alin. (1), atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la exercitarea tutelei
cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la
supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin autorităţii tutelare.
În lipsa unor dispoziții speciale ulterioare textelor sus-citate care să reglementeze
organizarea și funcționarea instanței de tutelă, autorizarea prevăzută de art. 145 Cod civil, se
efectuează de autoritatea tutelară, în temeiul art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.
S-a precizat că nu toate atribuțiile instanței de tutelă pot fi delegate autorității tutelare
(singurul act care poate fi delegat de către instanța de tutelă autorității tutelare este cel de
inventariere a bunurilor minorului – art. 140 C.civ.).

82
IV. Citarea și comunicarea actelor de procedură

1. Citarea prin publicitate a persoanei juridice. Posibilitatea numirii


curatorului judiciar (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale curților de apel
și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015,
pag. 33)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Problema aplicării, prin analogie, a dispozițiilor art. 167 NCPC și persoanei juridice, cu
consecința desemnării unui curator pentru reprezentarea legală în fața instanței, a făcut obiectul de
dezbatere și cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor civile, organizată la Craiova, în perioada 21-
22 martie 2014. Cu această ocazie, opinia îmbrățișată de majoritatea participanților prezenți la
întâlnire a fost în sensul ca dispozițiile art. 167 NCPC să fie aplicate și persoanelor juridice, motivat
de necesitatea respectării exigențelor dreptului la un proces echitabil și în cazul persoanei juridice,
în componenta sa vizând asigurarea principiului contradictorialității, sub aspectul îndeplinirii
legale a procedurii de citare.
Opinia astfel conturată a avut în vedere și soluția conturată în practica judiciară, sub imperiul
Codului de procedură civilă anterior, în ceea ce privește sfera de aplicare a dispozițiilor art. 95
alin. (1), dispoziții a căror formulare, la rândul lor, evoca explicit doar ipoteza persoanei fizice.
În sprijinul opiniei contrare, au fost însă aduse ca argumente:
– interpretarea strictă, gramaticală a dispozițiilor art. 167 NCPC, edictate in terminis pentru
persoana fizică. Astfel, art. 167 alin. (1) NCPC face referire explicită la domiciliul pârâtului, în
contextul în care noul Cod, atunci când a înțeles să ia în considerare ambele tipuri de subiecte de
drept (persoana fizică și persoana juridică) apelează la sintagma “domiciliul” sau, după caz,
“sediul”;
– interpretarea sistematică – art. 166 NCPC, care precede dispoziția privind citarea prin
publicitate, face și el referire, în formularea sa, la incidente în materie de citare a persoanei fizice
(spre exemplu, destinatarul actului nu mai locuiește în imobil);
– dispoziții din legislația extraprocesuală care vizează sediul persoanei juridice, respectiv art.
229 NCC, care dispune că stabilirea sau schimbarea sediului persoanei juridice pe altă cale decât
aceea a efectuării mențiunilor corespunzătoare în registrele de evidență și publicitate nu poate fi
opusă terților – ori, în cazul profesioniștilor supuși înregistrării în registrul comerțului, Legea nr.
26/1990 care, printre altele, cuprinde sancțiuni pentru cazul neefectuării mențiunilor privind
schimbarea sediului, ceea ce face din schimbarea, în fapt, a sediului nu o simplă
inabilitate/stângăcie a entității supuse înregistrării, ci o faptă ilicită.
În sprijinul acestei din urmă opinii a fost adus, cu ocazia unei conferințe privind aspecte de
practică neunitară intervenite de la intrarea în vigoare a noului Cod civil și noului Cod de procedură
civilă, organizată la INM, și un argument de natură practică, vizând dificultățile, mai ales sub
aspectul costurilor (ce ajung să fie avansate în proces de către adversarul persoanei juridice pentru

83
care s-ar aplica dispozițiile art. 167 NCPC) implicate de desemnarea, pentru o asemenea persoană
juridică, a curatorului special.

Soluția îmbrățișată, în unanimitate, de participanții prezenți la întâlnire a fost în sensul că


dispozițiile art. 167 NCPC privind citarea prin publicitate nu se aplică și persoanei juridice,
pentru argumentele expuse în susținerea acestei opinii în punctul de vedere al INM.

2. Incidenţa citării prin publicitate a însuşi reclamantului


(apelantului/recurentului) potrivit art. 167 NCPC în cazurile
prevăzute de art. 166 NCPC (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași,
7-8 mai 2015, pag. 34)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Numai pârâtul poate fi citat prin publicitate, iar nu şi reclamantul, pentru următoarele
argumente:
– art. 167 NCPC, destinat citării prin publicitate, se referă expres numai la pârât ca beneficiar
al comunicării realizate în această modalitate. Deși art. 155 pct. 13 și pct. 14 NCPC utilizează
pluralul pentru a identifica persoanele care urmează să fie citate prin publicitate trebuie observat
că în textul întregului art. 155 NCPC este utilizat pluralul, ceea ce face dificil de stabilit dacă în
cuprinsul celor două texte legiuitorul se referă la reclamant și pârât sau, mai degrabă, la reclamanți
aflați în situații similare;
– este dificil de conceput o situație în care se impune citarea reclamantului prin publicitate, în
condițiile în care acesta este obligat să indice în cuprinsul cererii de chemare în judecată domiciliul,
reședința sau sediul său [art. 194 lit. a) NCPC]. Neîndeplinirea obligației este sancționată cu
anularea cererii de chemare în judecată încă din faza regularizării ei, în condițiile art. 200 NCPC;
– dacă reclamantul își schimbă locul citării pe parcursul judecății, fără a înștiința instanța și
partea adversă, devine incident art. 172 NCPC (text care stabilește sancțiunea aplicabilă în situația
schimbării locului citării, respectiv considerarea procedurii de citare la vechiul loc de citare ca
legal îndeplinită), și nu art. 167 NCPC (care reglementează comunicarea prin publicitate);
– dispozițiile art. 166 NCPC nu vizează persoana reclamantului, ci pe pârât. Imposibilitatea de
comunicare a actului de procedură la care se referă art. 166 NCPC privește persoana pârâtului, din
moment ce, așa cum rezultă din același text legal, instanța va înștiința partea care a cerut
comunicarea despre această împrejurare și îi va pune în vedere să facă demersuri pentru a obține
noua adresă. Or, aceste obligații nu pot fi stabilite decât în sarcina reclamantului, astfel că rezultă
cu claritate că textul are în vedere doar ipoteza imposibilității de comunicare a actului de procedură
către pârât.

În situaţia în care imposibilitatea de comunicare a actelor de procedură l-ar privi chiar pe


reclamant (cum ar fi cazul demolării sau al faptului că imobilul a devenit de nelocuit), nu sunt
aplicabile dispozițiile art. 166 NCPC, întrucât privesc cazul imposibilității de comunicare a actului

84
de procedură către pârât, nici dispozițiile art. 167 NCPC privitoare la citarea prin publicitate,
pentru argumentele sus-menționate, ci prevederile art. 172 NCPC, care au în vedere tocmai ipoteza
schimbării locului citării reclamantului pe parcursul derulării procesului, fără să distingă după cum
schimbarea este fortuită sau voluntară.
În consecință, se va reține din cuprinsul art. 172 NCPC obligația reclamantului de a aduce la
cunoștința instanței și a părții adverse noul loc unde ar urma să fie citat, în cele două ipoteze
(schimbare fortuită sau voluntară), iar, în caz de neconformare, restituirea citaţiei la dosar nu va
impieta asupra considerării procedurii de citare legal îndeplinită.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în opinia


INM.

3. Suportarea indemnizației curatorului desemnat la citarea prin


publicitate a pârâtului/pârâților în cauzele întemeiate pe
dispozițiile legilor nr. 272/2004 și 273/2004 (Minuta întâlnirii
președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel
Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag. 9)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În astfel de cazuri, instanța poate dispune ca toate cheltuielile pentru remunerația curatorului
să fie avansate din bugetul statului, în baza art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, urmând ca,
pârâții, care sunt și părinții copilului, să fie obligați la plata acestor cheltuieli, cu titlul de cheltuieli
judiciare. Cu privire la posibilitatea aplicării dispozițiilor alin. (3) al art. 49 din O.U.G. nr. 80/2013,
aprecierea se face de la caz la caz. În cazurile în care părinții copilului care au căzut în pretenții
sunt lipsiți de venituri sau fac parte dintr-o categorie pentru care legea prevede acordarea asistenței
juridice gratuite, sumele avansate din bugetul statului rămân în sarcina acestuia. Tot în sarcina
statului pot rămâne aceste cheltuieli și în cazul adopției, cu aceleași argumente.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în opinia


INM.

4. Limitele reprezentării intereselor părţii citate prin publicitate de către


curatorul numit în condiţiile art. 58 C. pr. civ. (această problemă a fost
rediscutată în întâlnirile ulterioare; a se vedea punctul 5 din această
secțiune) (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților de
apel - Curtea de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag. 9)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Noul Cod de procedură civilă instituie în favoarea părții citate prin publicitate o garanție
suplimentară. Articolul 167 alin. (3) C. pr. civ. prevede că, odată cu încuviințarea citării prin
publicitate, instanța va numi un curator special dintre avocații baroului care va fi citat la dezbateri

85
pentru reprezentarea intereselor pârâtului. Așa cum cu justețe s-a observat, prin dezbateri, în acest
context, nu trebuie înțeles numai dezbaterile în fond, citarea curatorului dovedindu-se la fel de
necesară și în etapa cercetării judecătorești. De altfel, este foarte posibil ca imposibilitatea
reclamantului de a indica domiciliul pârâtului să fie actuală încă din faza premergătoare stabilirii
primului termen de judecată. Dacă sunt îndeplinite cerințele art. 167 alin. (1) C. pr. civ., instanța
va numi un curator chiar din acest moment în condițiile alin. (3) al aceluiași articol.
Curatorul are statutul unui reprezentant judiciar, fiind numit potrivit procedurii prevăzute de
art. 58 C. pr. civ., atât în temeiul art. 167 alin. (3) C. pr. civ., dar și al dispoziției generale cuprinse
în art. 80 alin. (4) C. pr. civ.
Calitatea curatorului de reprezentant judiciar al părții este cheia răspunsului la problema
ridicată. Rațiunea desemnării reprezentantului judiciar, atât în cazurile expres prevăzute de lege
[cum este și situația art. 167 alin. (3) C. pr. civ.], cât și atunci când circumstanțele cauzei o impun,
este aceea de a asigura dreptul părții la un proces echitabil și, implicit, dreptul la o apărare efectivă.
Astfel privite lucrurile, apreciem că doar prezența efectivă a curatorului la dezbateri răspunde
dezideratului asigurării unei apărări efective, absența acestuia de la termenul de judecată fiind de
natură a justifica amânarea cauzei. Este adevărat că art. 167 alin. (3) C. pr. civ. se referă doar la
obligativitatea citării curatorului, însă textul trebuie citit în considerarea finalității lui, citarea la
care se referă textul invocat fiind doar mijlocul de a încunoștința curatorul în vederea asigurării
prezenței efective a acestuia la judecarea cauzei. Nu excludem nici soluția avansată în sensul
sancționării refuzului curatorului de a se prezenta, cu mențiunea însă că temeiul legal al
sancţionării abaterii judiciare îl constituie art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. pr. civ. În plus, nu găsim
niciun impediment pentru a se dispune sesizarea baroului cu privire la neîndeplinirea mandatului
de către avocatul desemnat, precum și înlocuirea curatorului, dacă situația este de natură să producă
consecințe asupra soluționării cu celeritate a cauzei.
Articolul 167 alin. (3) C. pr. civ. nu oferă niciun fel de indicații privitoare la consecințele
nedepunerii întâmpinării de către curator. Este, așadar, locul ca norma specială să fie complinită
cu cea generală reprezentată de art. 80 alin. (4) C. pr. civ., în sensul căreia instanța este cea care
stabilește limitele reprezentării exercitate de către reprezentantul judiciar. Dacă judecătorul
apreciază necesară depunerea întâmpinării iar curatorul nu dă curs acestei solicitări, apreciem că
instanței îi sunt deschise oricare dintre posibilitățile la care am făcut referire anterior, în contextul
analizării consecințelor neprezentării curatorului la termen.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


a) Într-o primă opinie, s-a susținut că instanța nu poate pretinde curatorului mai multe obligații
decât ar fi putut pune în sarcina părții înseși. Astfel, trebuie avut în vedere că numirea curatorului
special intervine, în cazul analizat, ca urmare a imposibilității efectuării procedurii de citare cu
partea, curatorul având statutul unui reprezentant judiciar; partea însăși nu este obligată să se
prezinte personal în instanță, aceasta trebuie doar citată în condițiile legii, astfel că nu s-ar putea
pretinde reprezentatului ceea ce nu poate fi cerut părții.
b) Într-o altă opinie, se impune a se distinge între ipotezele reglementate de art. 167 alin. (3)
C. pr. civ. - care prevede numirea curatorului pentru asigurarea îndeplinirii procedurii de citare
prin publicitate, în scopul asigurării respectării dreptului la un proces echitabil - și situațiile de
curatelă specială, reglementate de art. 58 C. pr. civ. (absența reprezentantului legal, conflictul de

86
interese între reprezentantul legal și cel reprezentat etc.) aprecierea asupra necesității prezenței
curatorului la dezbateri impunându-se mai degrabă în aceste din urmă situații speciale.
c) În favoarea soluției expuse în opinia INM, s-a arătat că nu se poate susține că simpla
îndeplinire a procedurii de citare – curatorul desemnat fiind absent la dezbateri – poate asigura, în
toate cazurile, un drept la apărare eficient. Soluția adoptată de legiuitor – în sensul numirii
curatorului special din rândul avocaților – reprezintă un argument suplimentar în favoarea
interpretării că s-a dorit ca prin această măsură să fie asigurată o apărare efectivă a părții care, prin
ipoteză, nu are cunoștință despre proces. S-a mai precizat că, urmând raționamentul textelor de
lege, cheltuielile ocazionate de numirea curatorului special pot fi puse și în sarcina reclamantului;
or, ar fi inechitabil ca acesta să suporte onorariul curatorului absent la dezbateri.

Participanții au agreat soluția potrivit căreia textele de lege în discuție nu impun ab initio și
în toate cazurile prezența curatorului la dezbateri, respectiv obligația acestuia de a formula
întâmpinare, instanța urmând să aprecieze, de la caz la caz, respectarea garanțiilor unui proces
echitabil referitor la partea reprezentată prin curator și să dispună măsurile care se impun.
În situația însă în care sunt stabilite, în cauză, obligații în sarcina curatorului, în caz de
neîndeplinire, pot fi aplicate sancțiunile menționate în punctul de vedere al INM.

5. Necesitatea prezenței efective la dezbateri a curatorului special al unei


părți citate prin publicitate, reprezentant judiciar numit în condițiile art.
167 alin. (3) cu trimitere la art. 58 C. proc. civ. (Minuta întâlnirii
președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și
curților de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 27)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Această temă a fost discutată anterior în cadrul Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior
al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor
de apel, ce a avut loc la Timișoara, în perioada 19-20 noiembrie 2015.1

Potrivit art. 167 alin. (3) C. proc. civ., odată cu încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa
va numi un curator dintre avocații baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri pentru
reprezentarea intereselor pârâtului.
În conformitate cu art. 80 alin. (4) C. proc. civ., când legea prevede sau când circumstanțele
cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru
oricare parte din proces un reprezentant în condițiile art. 58 alin. (3), arătând în încheiere limitele
și durata reprezentării.

1Minuta întâlnirii poate fi consultată pe site-ul INM – http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Minuta-intalnire-sectii-civile-


Timisoara-19-20-noiembrie-2015-1.pdf

87
Punctul de vedere adoptat în majoritate de către participanți a avut ca temei următoarele
considerente punctuale:
- textul art. 167 alin. (3) C. proc. civ. nu impune prezența efectivă a curatorului special la
dezbateri, ci numai citarea acestuia, motiv pentru care, în baza acestui temei juridic, nu se poate
pretinde de plano faptul că acestui curator special îi incumbă obligația prezentării în fața instanței,
cu atât mai mult cu cât nici partea pe care o reprezintă nu ar avea, de principiu, această obligație;
- pe de altă parte, nu se poate face abstracție de rațiunea desemnării reprezentantului judiciar
atât în cazurile expres prevăzute de lege [cum este și situația art. 167 alin. (3) C. proc. civ.], cât și
atunci când circumstanțele cauzei o impun, respectiv aceea de a asigura părții dreptul la un proces
echitabil și, implicit, dreptul la o apărare efectivă;
- ca atare, luând în considerare dreptul instanței de a stabili limitele reprezentării judiciare
conferit de art. 80 alin. (4) C. proc. civ., aceasta va aprecia, în concret, de la caz la caz, dacă se
impune prezența efectivă la dezbateri a curatorului special sau este suficientă numai citarea
acestuia în proces. În ipoteza în care instanța apreciază că prezența curatorului special la dezbateri
este necesară, iar acesta nu se conformează dispoziției sale, instanța are posibilitatea aplicării unei
amenzi judiciare potrivit art. 187 pct. 2 lit. c) C. proc. civ.

În concluzie, opinia INM este aceea de menținere a punctului de vedere exprimat anterior
în majoritate de către participanți, respectiv acela că textul art. 167 alin. (3) C. proc. civ. nu
impune prezența efectivă a curatorului special la dezbateri, ci numai citarea acestuia. În
schimb, instanța, în temeiul dreptului conferit de art. 80 alin. (4) C. proc. civ. referitor la
stabilirea limitelor reprezentării judiciare, este abilitată să aprecieze însă în concret, de la
caz la caz, dacă se impune prezența efectivă la dezbateri a curatorului special sau este
suficientă numai citarea acestuia în proces.

În unanimitate, participanții și-au menținut punctul de vedere adoptat cu ocazia


Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, ce a avut loc la Timișoara, în
perioada 19-20 noiembrie 2015.

6. Comunicarea hotărârilor judecătorești (Minuta întâlnirii


președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel
Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag. 11)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 172 C. pr. civ.: „Dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde
a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele
următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va
depune la dosar odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării.
În cazul în care partea nu face această încunoştinţare, procedura de citare pentru aceeaşi instanţă
este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare”.

88
Premisa aplicării art. 172 C. pr. civ. este îndeplinirea legală a procedurii de comunicare a
citației, urmată de schimbarea locului de citare, neînsoţită de încunoștințarea instanței și a părții
adverse despre noua locuință a destinatarului comunicării. Este indiferent pentru aplicarea acestui
text legal dacă procedura de citare a fost îndeplinită prin înmânarea citației sau în oricare altă
modalitate de comunicare. Ne referim, în acest ultim caz, și la îndeplinirea procedurii de
comunicare prin depunerea citației în cutia poștală, precum și prin neprezentarea părții în vederea
ridicării citației în termenul de 7 zile prevăzut de art. 163 alin. (3) lit. g) C. pr. civ., care curge de
la data afișării înștiințării.
Amintim aici și că, în ciuda formulării restrictive a textului, schimbarea locului citării fără
încunoștințarea instanței și a părții adverse are drept consecință nu doar comunicarea citației la
vechiul loc de citare, ci și comunicarea la această adresă a tuturor actelor de procedură, inclusiv a
hotărârii judecătorești.
Aceste succinte mențiuni privitoare la condițiile de aplicare ale art. 172 C. pr. civ. sunt necesare
pentru conturarea unui punct de vedere asupra problemei semnalate.
Astfel, dacă după pronunțarea hotărârii, procesul-verbal de comunicare a hotărârii se întoarce
cu mențiunea „destinatar mutat”, iar din verificările efectuate în bazele de date rezultă că partea a
avut domiciliul la locul citării, urmează a se aplica art. 172 C. pr. civ. Nu se impune, în acest caz,
comunicarea prin publicitate în temeiul art. 167 C. pr. civ. Nu este vorba de o imposibilitate de
aflare a domiciliului pârâtului, ci de o schimbare clandestină a locului de citare.
Apreciem că aplicarea art. 172 C. pr. civ. nu este exclusă nici atunci când procesul-verbal de
comunicare a hotărârii cuprinde mențiunea „destinatar mutat”, iar din verificările efectuate în
bazele de date ar rezulta că partea nu a avut pe parcursul procesului domiciliul la locul unde a fost
citată. Iată și argumentele: atât timp cât procedura de citare a fost legal îndeplinită cu partea
(inclusiv prin depunerea citației în cutia poștală sau prin trecerea termenului de 7 zile de la data
afișării înștiințării), mențiunea din cuprinsul procesului-verbal de comunicare a hotărârii, în sensul
că destinatarul este mutat de la adresa indicată, nu poate avea altă valoare decât aceea că pe
parcursul procesului partea și-a schimbat locul citării, fără a încunoștința instanța și pe adversarul
său; simplul fapt că în bazele de date partea apare cu un alt domiciliu nu este în sine suficientă să
creeze certitudinea (ci doar prezumția) că partea nu a locuit pe parcursul procesului la locul unde
a fost citată; identificarea domiciliului efectiv al părții implică, de cele mai multe ori, un probatoriu
extins, peste atribuțiile instanței care, prin ipoteză, s-a dezînvestit de soluționarea litigiului. Prin
urmare, considerăm că procedura de comunicare a hotărârii trebuie considerată legal îndeplinită la
adresa unde partea a fost citată pe parcursul procesului. Totuși, prezumția creată că partea nu
locuiește la adresa unde s-a făcut comunicarea nu poate rămâne fără consecințe. În acest sens,
apreciem că se impune comunicarea hotărârii și la adresa indentificată în bazele de date ca fiind
domiciliul părții. În nici un caz însă nu s-ar putea susține că, din moment ce partea nu a fost legal
citată pe parcursul procesului, se impune ca hotărârea să nu fie comunicată, cu urmarea că ea va
rămâne nedefinitivă.
O altă situație care a primit în practică rezolvări diferite este aceea în care instanța a soluționat
cauza pe fond, deși pârâtul era decedat încă de la data introducerii acțiunii, împrejurare însă
necunoscută instanței decât odată cu momentul comunicării hotărârii judecătorești. Apreciem că,
din moment ce instanța a judecat și soluționat cauza în considerarea existenței în viață a părții,
procedura de comunicare a fost legal îndeplinită la adresa inițială unde partea a fost citată pe
parcursul procesului. Tot aici urmează să se realizeze și comunicarea hotărârii, însă pe numele

89
moștenirii, realitatea morții acum cunoscută instanței neputând fi ignorată [fiind aplicabilă pentru
identitate de rațiune dispoziția cuprinsă în art. 184 alin. (4) pct. 1 C. pr. civ.] Hotărârea nu trebuie
comunicată moștenitorilor celui decedat. Dincolo de impedimentele de natură practică ce țin de
identificarea lor, o astfel de soluție nu este susținută de nicio dispoziție legală.
Dacă partea a decedat pe parcursul procesului, iar cauza a fost suspendată în temeiul art. 412
C. pr. civ., până la introducerea în cauză a moștenitorilor, iar ulterior se constată perimarea,
hotărârea se comunică la adresa inițială a părții, pe numele moștenirii. Și în acest caz, apreciem că
se poate apela pentru identitate de rațiune la dispozițiile art. 184 alin. (4) pct. 1 C. pr. civ., text care
susține soluția efectuării comunicării la adresa defunctului, pe numele moștenirii.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


Referitor la dispozițiile art. 172 C. pr. civ. s-a precizat că există o diferență de reglementare
față de Codul de procedură civilă anterior (art. 98 C. pr. civ. 1865), care făcea referire la
„schimbarea domiciliului uneia dintre părți’’, interpretarea textului legal fiind aceea că se avea în
vedere doar partea persoană fizică; noile dispoziții reglementează ipoteza schimbării locului unde
va fi citată una dintre părți, de unde rezultă că vizează atât ipoteza persoanei fizice, cât și pe cea a
persoanei juridice.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în opinia


INM.

7. Interpretarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr.


217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice,
republicată, în sensul obligativităţii citării membrilor de
familie ai victimei în privința cărora aceasta a solicitat emiterea
ordinului de protecţie (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie
2019, pag. 16)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței
domestice, republicată, persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă
în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca,
în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu
caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligații sau interdicții:
(…) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de
membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiți potrivit prevederilor art. 5, ori față de reședința,
locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate.
În conformitate cu art. 5 alin. (1) al aceluiași act normativ, în sensul prezentei legi, prin membru
de familie se înțelege:

90
a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, soții și copiii acestora, precum și persoanele
devenite rude prin adopție, potrivit legii;
b) soțul/soția și/sau fostul soț/fosta soție; frații, părinții și copiii din alte relații ai soțului/soției
sau ai fostului soț/fostei soții;
c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii,
actuali sau foști parteneri, indiferent dacă acestea au locuit sau nu cu agresorul, ascendenții și
descendenții partenerei/partenerului, precum și frații și surorile acestora.
d) tutorele sau altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile față de persoana
copilului;
e) reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijește persoana cu boală psihică, dizabilitate
intelectuală ori handicap fizic, cu excepția celor care îndeplinesc aceste atribuții în exercitarea
sarcinilor profesionale.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că, în sensul acestei legi, prin victimă se înțelege persoana
fizică ce este supusă uneia sau mai multor forme de violență prevăzute la art. 4, inclusiv copiii
martori la aceste forme de violență.
Art. 27 alin. (4), (5) și (9) din lege prevede că judecata se face de urgență și cu precădere; (…);
citarea părților se face potrivit regulilor privind citarea în cauze urgente; în caz de urgență
deosebită, instanța poate emite ordinul de protecție și fără citarea părților, chiar și în aceeași zi,
pronunțându-se pe baza cererii și a actelor depuse, fără concluziile părților; soluționarea cererilor
nu poate depăși un termen de 72 de ore de la depunerea cererii, cu excepția cazului în care, anterior,
s-a emis un ordin de protecție provizoriu, durata inițială pentru care acesta este dispus fiind
prelungită, de drept, cu durata necesară îndeplinirii procedurii judiciare de emitere a ordinului de
protecție, cu informarea agresorului despre acest fapt.
În conformitate cu art. 25 alin. (2) și (3) din lege, cererea pentru emiterea ordinului poate fi
introdusă de victimă personal sau prin reprezentant legal; cererea poate fi introdusă în numele
victimei și de: a) procuror; b) reprezentantul autorității sau structurii competente, la nivelul unității
administrativ-teritoriale, cu atribuții în materia protecției victimelor violenței domestice;
c) reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii și combaterii
violenței domestice, acreditați conform legii, cu acordul victimei.

Problema de practică neunitară a fost ridicată în ipoteza în care reclamanta a formulat o cerere
având ca obiect dispunerea unui ordin de protecție atât în privința sa, cât și membrilor săi de
familie, indicați expres în cuprinsul cererii, în sensul obligării pârâtului la păstrarea unei distanțe
minime față de ea și de membrii de familie; prima instanță nu a dispus citarea membrilor de familie
și a respins cererea în privința acestora; membrii de familie au declarat cale de atac și au invocat
nelegalitatea soluției primei instanțe prin prisma necitării lor în proces.

Art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 217/2003, republicată, recunoaște calitate procesuală activă
victimei violenței în familie [astfel cum aceasta este definită de art. 5 alin. (2) din lege] în
promovarea cererii privind instituirea ordinului de protecție atât în privința sa, cât și a membrilor
săi de familie; victima are calitate procesuală activă și nu acționează în calitate de reprezentant al
membrilor de familie.
Măsura instituirii ordinului de protecție și în privința membrilor victimei de familie este
dispusă tot în apărarea interesului personal al victimei, motiv pentru care instanța nu procedează

91
la analizarea împrejurării dacă membrii de familie sunt, la rândul lor, victime în sensul legii, sau
dacă aceștia își manifestă acordul cu privire la luarea măsurii.
Analiza instanței se limitează exclusiv la verificarea împrejurării dacă reclamanta are nevoie
de protecție, inclusiv prin instituirea ordinului de protecție și în privința membrilor săi de familie,
considerent pentru care apreciem că aceștia nu ar trebui citați în proces, întrucât între necesitatea
protejării de urgență a victimei, pe de-o parte, și asigurarea contradictorialității și în raport de
membrii de familie vizați de ordin, pe de altă parte, balanța se înclină în favoarea primului
deziderat.
În măsura în care membrii de familie vizați de ordinul de protecție s-ar considera vătămați în
exercitarea dreptului lor la viață privată, nu excludem posibilitatea introducerii de către aceștia a
unei acțiuni separate în valorificarea dreptului respectiv, hotărârea anterioară fiindu-le opozabilă
numai până la proba contrară, raportat la art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie, opinia INM este aceea că, în ipoteza art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea 217/2003
pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată, nu se impune citarea în
proces a membrilor de familie ai victimei în privința cărora aceasta a solicitat emiterea
ordinului de protecţie.

Opinia participanților la întâlnire:


În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.
Participanții au apreciat că, față de scopul și de caracterul urgent al procedurii prevăzute de
Legea nr. 217/2003, membrii de familie ai victimei pentru care aceasta a solicitat emiterea
ordinului de protecție nu au calitatea de părți în litigiul privind emiterea ordinului de protecție,
astfel că nu se impune citarea acestora.
În minoritate, a fost exprimată opinia potrivit căreia membrii de familie pentru care victima
solicită emiterea ordinului de protecție au calitatea de părți în proces, apreciindu-se că, în caz
contrar, hotărârea judecătorească ar produce efecte juridice față de persoane care nu au avut o atare
calitate. În ceea ce privește calitatea procesuală în care ar urma să fie citați acești membri de
familie, s-a apreciat că ar trebui citați în calitate de reclamanți.
În cadrul dezbaterilor s-a pus în discuție, suplimentar, problema dacă membrii de familie
pentru care s-a emis ordin de protecție, necitați în procedura de emitere a ordinului, pot ataca
hotărârea pronunțată de prima instanță în vederea desființării ordinului de protecție.
În majoritate, s-a apreciat că membrii de familie incluși în ordinul de protecție nu pot exercita
calea de atac menționată, neavând calitatea de părți. În acest sens, s-a invocat ca argument
suplimentar faptul că drepturile și interesele membrilor de familie pot fi apărate, atât în primă
instanță, cât și prin exercitarea căii de atac împotriva soluției pronunțate cu privire la cererea de
instituire a ordinului de protecție, prin intermediul procurorului, a cărui participare în procedură
este obligatorie.
A fost reținută și opinia minoritară conform căreia, deși Legea nr. 217/2003 instituie o
procedură specială și provizorie care are ca scop ocrotirea victimei aflate în stare de pericol, ce
derogă de la regulile generale în materie de citare, trebuie recunoscută posibilitatea membrilor de
familie menționați în ordinul de protecție care fac dovada unei vătămări ca urmare a necitării în
procedura de emitere a ordinului, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, de a obține constatarea
nelegalității hotărârii pronunțate fără citarea lor.

92
8. Alegerea locului comunicării actelor de procedură în sensul art.
158 C. proc. civ. după închiderea dezbaterilor și pronunțarea
soluției în cauză, în perioada redactării hotărârii judecătorești.
Locul comunicării hotărârii judecătorești (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 18)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 158 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de
sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea
acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face,
după caz, potrivit art. 155 sau 156; partea poate alege ca toate actele de procedură să îi fie
comunicate la căsuța poștală.

Din moment ce ulterior pronunțării soluției, instanța are obligația redactării hotărârii
judecătorești și, subsecvent, pe aceea a comunicării sale către părți, acestea din urmă au dreptul
să-și aleagă, până în momentul efectuării comunicării hotărârii, un domiciliu/sediu procesual în
sensul art. 158 C. proc. civ. pentru efectuarea comunicării în acel loc. Astfel, după cum părțile
aveau posibilitatea, pe tot parcursul procesului până la momentul închiderii dezbaterilor asupra
fondului, interval de timp în care se punea problema citării lor, să-și aleagă un loc al citării, în mod
similar, și în intervalul de timp până la momentul comunicării hotărârii judecătorești către părți,
acestea au posibilitatea să-și aleagă un loc al comunicării.
În schimb, odată comunicată în mod legal hotărârea judecătorească către parte, aceasta, după
momentul comunicării, nu mai are dreptul să-și indice un alt loc de efectuare a comunicării și să
solicite realizarea unei noi comunicări la acest din urmă loc, din moment ce instanța s-a dezînvestit
de atribuția comunicării aflate în sarcina sa. În această ipoteză, se impune respingerea cererii de
recomunicare a hotărârii judecătorești la domiciliul/sediul procesual ales ca neîntemeiată, iar
termenul de exercitare a căii de atac va curge de la momentul comunicării efectuate de instanță la
locul indicat inițial.
Dacă însă, anterior momentului comunicării, partea solicită instanței, prin cerere scrisă depusă
la dosar prin serviciul de registratură, comunicarea hotărârii judecătorești la un nou domiciliu/sediu
procesual, instanța trebuie să dispună comunicarea hotărârii în acest din urmă loc. Dacă nu
procedează în această manieră, cererea de recomunicare a hotărârii judecătorești la cel din urmă
domiciliu/sediu procesual se impune a fi admisă, iar termenul de exercitare a căii de atac nu va
începe să curgă decât din momentul refacerii procedurii de comunicare.

În concluzie, opinia INM este aceea că partea are dreptul să-și aleagă locul comunicării
actelor de procedură în sensul art. 158 C. proc. civ. după închiderea dezbaterilor și
pronunțarea soluției în cauză, în perioada redactării hotărârii judecătorești, însă numai

93
până la momentul efectuării comunicării acesteia de către instanță, nu și după ce aceasta a
procedat la comunicarea hotărârii judecătorești la domiciliul/sediul indicat inițial.

Opinia participanților la întâlnire:


În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.
În cadrul dezbaterilor s-a ridicat și problema momentului până la care operează alegerea de
domiciliu procesual. S-a opinat, în principiu, că alegerea de domiciliu stabilită pentru judecata în
primă instanță se menține și în căile de atac de reformare.

9. Suportarea remunerației curatorului special desemnat la


citarea prin publicitate a pârâtului în condițiile art. 167 alin. (3)
cu trimitere la art. 58 C. proc. civ. (Minuta întâlnirii președinților
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 29)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 167 alin. (3) C. proc. civ., odată cu încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa
va numi un curator dintre avocații baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri pentru
reprezentarea intereselor pârâtului.
În conformitate cu art. 58 alin. (4) C. proc. civ., remunerarea provizorie a curatorului numit se
fixează de către instanță, prin încheiere, stabilindu-se totodată și modalitatea de plată; la cererea
curatorului special, odată cu încetarea calității sale, ținându-se seama de activitatea desfășurată,
remunerația va putea fi majorată.
Art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 prevede că avansarea remunerației curatorului special
numit de instanță în condițiile art. 58 și art. 167 C. proc. civ. este în sarcina persoanei ale cărei
interese sunt ocrotite prin numirea curatorului.
Alin. (2) al aceluiași articol stabilește că instanţa poate stabili, prin încheierea prevăzută de
art. 58 alin. (4) C. proc. civ., ca avansarea remuneraţiei curatorului să se facă de cealaltă parte,
când o asemenea măsură este în interesul continuării procesului.
Sumele avansate cu titlu de remuneraţie a curatorului special se includ în cheltuielile de
judecată şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul, potrivit art. 48 alin. (3) din ordonanţă.

Având în vedere că, în ipoteza discutată, pârâtul, fiind citat prin publicitate, nu are posibilitatea
avansării remuneraţiei curatorului special, sunt incidente, de principiu, dispoziţiile alin. (2) al
articolului citat, în sensul că instanţa va stabili ca avansarea remuneraţiei curatorului să se facă de
către reclamant. În măsura în care acesta din urmă va câștiga procesul, remunerația curatorului
special va fi inclusă în cheltuielile de judecată acordate reclamantului, în condițiile art. 453 alin.
(1) C. proc. civ.

Potrivit art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, în mod excepţional, în cazuri urgente, care nu
suferă amânare şi dacă nici nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a proceda potrivit alin. (2), instanţa
va încuviinţa avansarea remuneraţiei cuvenite curatorului special din bugetul statului; sumele

94
avansate din bugetul statului cu titlu de remuneraţie pentru curatorul special constituie cheltuieli
judiciare şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul.
Este de menţionat că, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, obligaţia de plată a cheltuielilor
judiciare către stat constituie creanţă fiscală; dispozitivul hotărârii, cuprinzând obligaţia de plată
către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu şi se comunică de
îndată organelor competente.
De asemenea, dacă partea ocrotită prin numirea curatorului a pierdut procesul şi este lipsită de
venituri sau face parte dintr-o categorie pentru care legea prevede acordarea asistenţei juridice
gratuite, sumele avansate din bugetul statului rămân în sarcina acestuia [art. 49 alin. (3) din
O.U.G. nr. 80/2013].
Chestiunea suportării remunerației curatorului desemnat la citarea prin publicitate a pârâtului
în cauzele întemeiate pe dispozițiile Legilor nr. 272/2004 și nr. 273/2004 a fost discutată anterior
în cadrul Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor
civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, ce a avut loc la Timișoara, în
perioada 19-20 noiembrie 2015.1
Soluția adoptată în unanimitate de către participanți a fost aceea că, în cazurile menționate, este
incident art. 49 din O.U.G. nr. 80/2013.

În concluzie, opinia INM este aceea că suportarea remunerației curatorului special


desemnat la citarea prin publicitate a pârâtului în condițiile art. 167 alin. (3) cu trimitere la
art. 58 C. proc. civ. se face cu respectarea art. 48 și art. 49 din O.U.G. nr. 80/2013, după caz.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

10. Consecințele nedepunerii actului de procedură la oficiul poștal


prin scrisoare recomandată (Minuta întâlnirii președinților secţiilor
civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Timișoara,
5-6 martie 2020, pag. 31)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 183 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut
de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal (…), este socotit a fi făcut în termen.
În conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, în cazurile prevăzute la alin. (1) (…), recipisa
oficiului poștal (…) servește ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.
Art. 183 C. proc. civ. reglementează o prezumție legală absolută, potrivit căreia actul depus la
oficiul poștal, înăuntrul termenului legal, este considerat în termen, chiar dacă a fost înregistrat la
instanță ulterior împlinirii acestui termen.

1Minuta întâlnirii poate fi consultată pe site-ul INM - http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Minuta-intalnire-sectii-civile-


Timisoara-19-20-noiembrie-2015-1.pdf

95
Având în vedere că prezumția are caracter absolut nu este permisă posibilitatea pentru partea
adversă de a dovedi contrariul, în sensul că, deși actul a fost expediat în termen oficiului poștal,
acesta ar fi totuși tardiv prin raportare la data înregistrării lui la instanță.
Prezumția specificată operează independent de modalitatea în care actul de procedură a fost
predat oficiului poștal, prin urmare chiar și în ipoteza în care nu a fost predat acestuia prin scrisoare
recomandată.
Predarea actului de procedură prin scrisoare recomandată nu este impusă drept condiție pentru
operarea prezumției, scopul reglementării privind exclusiv aspectul probării datei depunerii actului
la oficiul poștal.
Scrisoarea recomandată este un serviciu de corespondență simplă care implică suplimentar și
eliberarea de către oficiul poștal, la cerere, a unei dovezi privind depunerea corespondeței la oficiul
poștal.
Textul face referire la scrisoarea recomandată pentru a-i pretinde expeditorului să-și
preconstituie o astfel de dovadă în cazul în care data depunerii actului la oficiul poștal ar fi
contestată. Această reglementare este instituită în favoarea expeditorului, nicidecum împotriva lui
pentru că acesta să nu beneficieze de prezumție.
De exemplu, în ipoteza în care există o dată a oficiului poștal inserată pe plicul în care a fost
expediat actul de procedură către instanță și o altă dată în cuprinsul recipisei eliberate de oficiul
poștal, se va lua în considerare data recipisei, potrivit textului legal. Dacă însă actul de procedură
nu a fost predat recomandat oficiului poștal, existând doar data oficiului poștal inserată pe plic, iar
în raport de această dată, termenul legal nu este împlinit, nu se pune problema că prezumția nu ar
opera.

Într-un sens similar raportat la consecințele necomunicării prin executor judecătoresc a


notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 este și jurisprudența instanței supreme.
Astfel, în considerentele Deciziei nr. 2262/17.04.2013, pronunţate în recurs de Secţia I civilă
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a argumentat în sensul că cerinţa impusă de prevederile art.
22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de comunicare a notificării prin intermediul unui executor
judecătoresc, este stipulată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranţă, de
natură să ateste, în mod cert, faptul transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluţionarea
acesteia, nefiind însă prevăzută de legiuitor sub sancţiunea nulităţii absolute. Prin urmare,
depunerea notificării de către persona interesată direct la registratura entităţii învestite cu
soluţionarea acesteia nu pune în discuţie inexistenţa notificării, ci o obligă să procedeze la
soluţionarea acesteia, în condiţiile impuse de legea de reparaţie, întrucât dispoziţiile art. 22 din
Legea nr. 10/2001, republicată, sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea
măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu şi omisiunea înaintării acesteia
prin intermediul executorului judecătoresc către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia.

În concluzie, opinia INM este aceea că predarea actului de procedură prin scrisoare
recomandată nu este impusă drept condiție pentru operarea prezumției socotirii în termen
a actului de procedură, ci poate produce efecte exclusiv în planul probării datei depunerii
actului la oficiul poștal.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

96
11. Lipsa citării intervenientului voluntar accesoriu, a cărui cerere
de intervenție a fost admisă în principiu în recurs, în etapa
rejudecării apelului, în ipoteza admiterii recursului declarat
împotriva deciziei din apel și a casării acesteia cu trimiterea
cauzei spre rejudecare instanței de apel (Minuta întâlnirii
președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și
curților de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 32)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Această problemă de practică neunitară vizează necesitatea sau nu a citării persoanei care a
formulat o cerere de intervenție voluntară accesorie în etapa recursului, cerere ce a fost admisă în
principiu de instanța de recurs, în etapa rejudecării apelului, ca efect al pronunțării unei soluții de
admitere a recursului și de casare cu trimitere de către instanța de recurs către cea de apel.

Art. 61 alin. (1) și (3) C. proc. civ., referindu-se la formele intervenție voluntară, prevede că
oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare; intervenția
este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.
Potrivit art. 63 alin. (2) din același act normativ, intervenția accesorie poate fi făcută până la
închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac.
Art. 65 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prevede că intervenientul devine parte în proces numai după
admiterea în principiu a cererii sale; intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în
momentul admiterii intervenției, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de
intervenție sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de
intervenție; actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite și față de el.

Din coroborarea dispozițiilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ. cu cele ale art. 63 alin. (2) C. proc.
civ., rezultă în mod neîndoielnic că intervenția voluntară accesorie are drept finalitate sprijinirea
poziției procesuale a uneia dintre părțile din proces, în etapa procesuală în care aceasta este
formulată.
În ipoteza recursului, intervenientul accesoriu poate sprijini fie poziția procesuală a
recurentului, fie, după caz, pe cea a intimatului, cererea sa tinzând fie la admiterea sau, respectiv,
la respingerea căii de atac, urmând ca în dispozitivul deciziei să se regăsească și soluția pronunțată
asupra cererii de intervenție voluntară accesorie.
Or, plecând de la aceste premise, se conturează soluția potrivit căreia, în etapa rejudecării
apelului după admiterea recursului și casarea cu trimitere în apel, nu se mai impune citarea
intervenientului voluntar accesoriu ce a intervenit în favoarea uneia dintre părțile din recurs,
întrucât:
- cererea de intervenție voluntară accesorie, subsecvent admiterii sale în principiu în etapa
recursului, a fost deja soluționată prin decizia pronunțată în recurs;

97
- scopul cererii a vizat pronunțarea unei soluții în recurs în favoarea părții pentru care s-a
intervenit, rațiunea formulării sale epuizându-se prin pronunțarea deciziei din recurs;
- în măsura în care intervenientul voluntar accesoriu din recurs intenționează să sprijine în
continuare partea și în etapa rejudecării apelului are dreptul să formuleze o nouă cerere de
intervenție sau să reitereze cererea inițială formulată în recurs, dacă motivarea acesteia viza și
susținerea poziției procesuale a părții și în apel.
De altfel, în sprijinul soluției anterior menționate, vine și întregul mecanism al determinării
cadrului procesual pentru fiecare etapă a procesului civil, terții intervenienți care au figurat într-o
etapă procesuală nefiind de plano părți și în celelalte etape ale procesului civil.
Spre exemplu, dacă, în etapa judecății în primă instanță, s-a formulat o cerere de intervenție
accesorie în favoarea reclamantului, iar atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de
intervenție voluntară accesorie au fost respinse ca neîntemeiate, intervenientul accesoriu nu va
figura ca parte în apelul declarat de reclamant împotriva soluției de respingere a cererii de chemare
în judecată, dacă el însuși nu a declarat apel. Ca regulă, de altfel, nu orice parte care figurează
drept parte într-o anumită etapă procesuală își menține acest statut și într-o altă etapă distinctă (de
pildă, chiar dacă o persoană a figurat ca pârât în primă instanță, este posibil ca aceasta să nu fie
atrasă în etapa procesuală a apelului, dacă reclamantul declară cale de atac numai împotriva soluției
pronunțate asupra unui capăt de cerere ce viza un alt pârât).

În concluzie, opinia INM este în sensul că nu se mai impune citarea intervenientului


voluntar accesoriu, a cărui cerere de intervenție a fost admisă în principiu în recurs, în etapa
rejudecării apelului, în ipoteza admiterii recursului declarat împotriva deciziei din apel și a
casării acesteia cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
În majoritate, participanții au adoptat opinia potrivit căreia se impune în continuare
citarea intervenientului voluntar accesoriu, a cărui cerere de intervenție a fost admisă în
principiu în recurs, în etapa rejudecării apelului, în ipoteza admiterii recursului declarat
împotriva deciziei din apel și a casării acesteia cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței
de apel. Motivarea acestei soluții rezidă în argumentul că art. 65 alin. (1) C. proc. civ. prevede
faptul că intervenientul devine parte în proces după admiterea în principiu a cererii sale,
fără a distinge în funcție de etapa procesuală în care a intervenit, precum și că prin cererea
de intervenție voluntară accesorie formulată intervenientul poate sprijini partea nu numai
în etapa procesuală a recursului, ci și în cea a rejudecării apelului.
În minoritate, a fost însușită soluția expusă în opinia INM.

98
V. Amenzi judiciare

1. Aprecierea relei-credințe a petentului și a caracterului vădit neîntemeiat


al unei plângeri contravenționale în aplicarea amenzii judiciare prevăzute
de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. (Minuta întâlnirii
președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și
curților de apel, Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 35)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Titlul temei de dezbatere, astfel cum a fost comunicat INM de către Curtea de Apel Bacău,
a fost redactat în următorii termeni: "Aplicarea amenzii judiciare, în baza art. 187 alin. (1) pct. 1
lit. a) C. proc. civ., în cazul formulării unor plângeri contravenționale cu rea-credință și vădit
neîntemeiate, precum și pentru introducerea unei plângeri contravenționale la o instanța
necompetentă. Limitele interpretării.", acesta nefiind însoțit de către vreo detaliere a problemei de
practică neunitară sesizate. Întrucât din datele transmise nu rezultă cu claritate obiectul temei ce
se solicită a fi abordată, I.N.M. a reformulat titlul temei și a conceput un punct de vedere raportat
la problema considerată, în opinia acestuia, ca fiind aceea în privința căreia s-a formulat sesizarea.

Potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., dacă legea nu prevede altfel, instanța,
potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa, cu amendă judiciară de la 100 lei la
1.000 lei, introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau
incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice.

Reaua-credință în formularea plângerii contravenționale și caracterul vădit neîntemeiat al


acesteia constituie chestiuni lăsate la aprecierea instanței, în funcție de circumstanțele particulare
ale pricinii.
Depunerea plângerii contravenționale, cu bună-știiință, la o instanță necompetentă, nu se
sancționează cu amenda prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., din moment ce
abaterea nu vizează caracterul neîntemeiat al plângerii contravenționale.

În concluzie, opinia INM este aceea că reaua-credință în formularea plângerii


contravenționale și caracterul vădit neîntemeiat al acesteia constituie chestiuni lăsate la
aprecierea instanței, în funcție de circumstanțele particulare ale pricinii. Depunerea
plângerii contravenționale, cu bună-știiință, la o instanță necompetentă, nu se sancționează
cu amenda prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., din moment ce abaterea
nu vizează caracterul neîntemeiat al plângerii contravenționale.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

99
2. Persoana sancţionată prin aplicarea unei amenzi judiciare ori de câte ori
se poate vorbi de neprezentarea unor date, relaţii, înscrisuri solicitate
expres de instanţă de Ia o instituţie publică, potrivit art. 187 pct. 2 lit. g)
C.pr.civ. (e.g., Primărie, ANAF, IPJ etc.) (Minuta întâlnirii președinților
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 17)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Amenda judiciară este o sancțiune procedurală care se aplică în cazurile și în limitele expres
prevăzute de lege atunci când a fost săvârșită o abatere judiciară, adică a fost încălcată o normă
care impune o anumită conduită procesuală părții, altui participant sau chiar unui terț. Ea vizează
numai subiectele active individualizate în cuprinsul normei juridice care stabilește amenda
judiciară.
Privitor la abaterea reglementată de art. 187 pct. 2 lit. g), subiectul activ poate fi reprezentat
atât de o autoritate publică, cât și de o altă persoană (în absența oricărei alte determinări impuse
de textul legal, în discuție poate fi atât o persoană fizică, cât și una juridică) care deține acte sau
alte evidențe, refuzând să comunice datele care rezultă din acestea instanței de judecată la termenul
stabilit în acest scop.
Devine, așadar, limpede că pentru individualizarea subiectului activ al abaterii reglementate
de articolul analizat este esențial ca acesta să dețină informațiile necesare soluționării litigiului.
Pentru cele mai multe dintre situații, precum cele invocate de către promotorul problemei de
practică neunitară, subiect activ al abaterii este chiar autoritatea publică, ea fiind deținătoarea
datelor pretinse de către instanță, și nu conducătorul acesteia.

În unanimitate, participanții au agreat soluția propusă în punctul de vedere al INM, în


sensul că aprecierea calității de deținător al informațiilor solicitate și, în consecință, de subiect
activ al abaterii, se va face de instanța de judecată, de la caz la caz; ori de câte ori legea prevede
însă în sarcina unei persoane determinate comunicarea datelor/îndeplinirea unui act, această
persoană va avea calitatea de subiect activ.

3. Procedura de soluţionare a cererii de reexaminare a amenzii


judiciare, potrivit dispoziţiilor art. 191 alin. (3) C.pr.civ. (Minuta
întâlnirii președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
și curților de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 18)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Cu privire la procedura de soluționare a cererii de reexaminare, art. 191 alin. (3) C.pr.civ.
prevede că: „În toate cazurile, cererea se soluționează, cu citarea părților, prin încheiere, dată în
camera de consiliu, de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea”.

100
Din moment ce textul nu distinge, rezultă că el vizează atât situația formulării unei cereri de
reexaminare împotriva soluției de aplicare a unei amenzi judiciare, cât și pe aceea în care
reexaminarea este îndreptată împotriva dispoziției instanței de stabilire a unei despăgubiri. Această
interpretare este întărită de utilizarea sintagmei „în toate cazurile” care ilustrează intenția
legiuitorului de a conferi procedurii reglementate de alin. (3) un caracter integrator, referindu-se
la ambele cazuri în care poate fi formulată cererea de reexaminare (amendă și despăgubiri).
Depășind limitele acestei interpretări literale, este de necontestat că, față de interesele vădit
antagonice ale părților, se impune citarea acestora în ipoteza stabilirii unei despăgubiri în condițiile
art. 189 C.pr.civ. Deși nu rezultă cu aceeași evidență, citarea tuturor părților este necesară și atunci
când reexaminarea privește soluția instanței de stabilire a unei amenzi judiciare. Aceasta pentru că
maniera de soluționare a cererii de reexaminare prezintă interes nu numai pentru persoana căreia i
s-a aplicat sancțiunea, ci și pentru oricare dintre părțile litigiului. Prin comportamentul persoanei
sancționate s-a adus atingere mersului firesc al procesului (de regulă, soluționării lui cu celeritate)
aspect care nu poate rămâne indiferent părților între care poartă procesul. În aceste condiții, credem
că nu se poate susține că are interes să participe la această procedură numai persoana sancționată
(și nimeni altcineva) și că, deci, doar ea ar trebui citată în cauză.

Majoritatea participanților au achiesat la soluția propusă în punctul de vedere al INM,


în sensul că cererea de reexaminare urmează a fi soluționată cu citarea tuturor părților (în sens
de participanți) din procesul de fond.
În sprijinul acestei opinii s-au menționat, în plus față de cele indicate în opinia INM, un
argument de text, constând în utilizarea de către legiuitor a pluralului “părțile”, precum și faptul
că, pe lângă amenda judiciară, instanța poate dispune și obligarea la despăgubiri, caz în care se
poate reține interesul cel puțin pentru una dintre părțile dosarului de fond, care să justifice citarea,
chestiunea despăgubirilor putând fi antamată, în absența unei distincții operate de legiuitor în
acest sens, chiar și în cadrul procesual conturat prin cererea de reexaminare.
A fost exprimată și opinia conform căreia noțiunea de „părți” urmează a se raporta
doar la părțile din cererea de reexaminare, nu la părțile din litigiul de fond.
În sprijinul acestei soluții au fost aduse următoarele argumente:
- cheltuielile pe care citarea le poate implica în cauzele cu un număr mare de părți;
- faptul că, din punct de vedere administrativ, pentru soluționarea cererii de reexaminare
se constituie un dosar separat, care se repartizează manual altui complet, în acest dosar asociat
calitatea de parte aparținând exclusiv petentului care solicită reexaminarea;
- în ipoteza în care persoana amendată este un terț față de părțile din litigiul de fond, acesta
ar putea fi citat numai ca “parte” în dosarul de reexaminare, întrucât nu dobândește calitatea de
parte în litigiul de fond.
Având în vedere argumentele expuse în sprijinul ambelor opinii, participanții au apreciat
ca utile, pentru întâlniri viitoare, discuții privind includerea în noțiunea de “parte” a diferitelor
categorii de participanți la procedura judiciară.

101
VI. Verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată

1. Incidenţa sancţiunii anulării cererii de chemare în judecată, potrivit art.


200 alin. (3) NCPC, în ipoteza în care aceasta este semnată de
mandatarul/reprezentantul legal al reclamantului sau de avocatul angajat
de mandatarul/reprezentantul legal al reclamantului, iar la dosar nu se
regăseşte dovada calităţii de reprezentant a
mandatarului/reprezentantului legal (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași,
7-8 mai 2015, pag. 15)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 200 alin. (1) NCPC, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică,
de îndată, dacă cererea de chemare în judecată (...) îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.
Alineatul (3) al art. 200 NCPC specifică faptul că, dacă obligaţiile privind completarea sau
modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2) (...) se dispune anularea
cererii.
În conformitate cu art. 194 lit. b) teza finală NCPC, dovada calităţii de reprezentant, în
forma prevăzută la art. 151, se va alătura cererii.
În consecinţă, în ipoteza în care reclamantul nu ataşează dovada calităţii de reprezentant a
semnatarului cererii, în condiţiile art. 151 NCPC, în cadrul termenului de 10 zile acordat, cererea
de chemare în judecată se va anula.
Aceeaşi este soluţia şi pentru ipoteza în care la dosar se regăseşte numai împuternicirea
avocaţială a avocatului semnatar al cererii, angajat de către mandatarul/reprezentantul legal al
reclamantului, iar nu şi procura/înscrisul doveditor al calităţii acestuia din urmă, din moment ce
calitatea de reprezentant al avocatului este condiţionată şi derivă din calitatea de reprezentant a
mandatarului/reprezentantului legal.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția expusă în opinia


INM.

2. Relevanţa înscrisurilor depuse de către reclamant direct în cadrul cererii


de reexaminare promovate împotriva încheierii de anulare a cererii, în
condiţiile art. 200 alin. (3) NCPC (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași,
7-8 mai 2015, pag. 16)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

102
Potrivit art. 200 alin. (6) NCPC, cererea de reexaminare se soluţionează (...) de către un alt
complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra
măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în
termenul acordat potrivit alin. (2) NCPC.
Prin urmare, motivele pentru care cererea de reexaminare poate fi admisă sunt expres şi
limitativ prevăzute de lege.
Apreciem în acest context că pot fi administrate înscrisuri în cadrul soluţionării cererii de
reexaminare exclusiv în dovedirea motivelor acestei căi de atac, iar nu şi pentru acoperirea
neregularităţilor neîndeplinite în termenul legal de 10 zile acordat de către completul învestit cu
soluţionarea cererii.
Spre exemplu, depunerea la dosar a înscrisurilor certificate în etapa soluţionării cererii de
reexaminare, în condiţiile în care în cadrul termenului de 10 zile acordat pentru remedierea acestei
carenţe, obligaţia nu a fost îndeplinită, nu este de natură să conducă la admiterea căii de atac.
Dimpotrivă, un înscris din care rezultă că cele solicitate de primul complet, care a dispus
anularea cererii, au fost expediate în termen instanţei, poate fi administrat în cadrul cererii de
reexaminare, constituind un mijloc de probă în dovedirea motivului acestei căi de atac vizând
faptul că neregularităţile au fost înlăturate în termenul de 10 zile acordat.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția expusă în opinia


INM.

3. Motivarea în drept - cerinţă supusă verificării şi regularizării


în procedura prevăzută de art. 200 NCPC (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție -
Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 16)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 200 alin. (1) NCPC, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică,
de îndată, dacă cererea de chemare în judecată (...) îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.
Alineatul (3) al art. 200 NCPC specifică faptul că, dacă obligaţiile privind completarea sau
modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2) (...) se dispune anularea
cererii.
În conformitate cu art. 194 lit. d) NCPC, cererea de chemare în judecată va cuprinde (...)
arătarea motivelor de drept pe care se întemeiază cererea.
În consecinţă, în ipoteza în care reclamantul nu indică motivarea în drept a pretenţiilor sale,
în cadrul termenului de 10 zile acordat, cererea de chemare în judecată se va anula, chestiunea
controversată privind însă noţiunea de "motivare în drept".
Motivele de drept sunt cele care conferă formă juridică motivelor de fapt, explicând, din
punctul de vedere al dreptului substanţial şi procesual, obiectul acţiunii.

103
Nu este necesar însă ca reclamantul să indice textele legale pe care şi-a întemeiat pretenţia,
judecătorul fiind în măsură să le determine din lecturarea obiectului cererii şi a motivelor acesteia,
motiv pentru care lipsa acestora nu va determina anularea cererii.
Nici greşita indicare de către reclamant a textelor legale nu este de natură să ţină instanţa,
aceasta având posibilitatea să stabilească corecta încadrare a actelor şi faptelor, cu respectarea
principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, motiv pentru care o atare eronată indicare nu
va conduce la anularea cererii.
Apreciem că cererea de chemare în judecată va fi însă anulată în procedura art. 200 NCPC,
în măsura în care judecătorul este împiedicat efectiv să procedeze la calificarea şi soluţionarea
cererii, motivele de drept nefiind clar precizate ori fiind contradictorii (spre exemplu, reclamantul
indică ca temei de drept atât dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cât şi cele ale dreptului comun).

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția expusă în opinia


INM.

4. După comunicarea către reclamant a încheierii prin care se


stabileşte în mod definitiv cuantumul taxei judiciare de timbru,
în cadrul cererii de reexaminare a încheierii de ajutor public
judiciar sau a celei prin care s-a stabilit taxa judiciară de
timbru, mai este necesară o nouă comunicare în conformitate
cu prevederile art. 200 alin. (2) NCPC sau chiar comunicarea
încheierii amintite complineşte comunicarea prevăzută la art.
200 alin. (2) NCPC? (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale curților de apel
și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015,
pag. 17)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Încheierea prin care a fost stabilită taxa judiciară datorată în mod definitiv de către
reclamant, pronunţată în cadrul cererii de reexaminare a încheierii de ajutor public judiciar sau a
celei prin care s-a stabilit taxa judiciară de timbru, este supusă comunicării către reclamant, de
către completul care a pronunţat-o (complet diferit de cel învestit cu soluţionarea cererii de
chemare în judecată).
Completul învestit cu soluţionarea cererii este obligat însă să procedeze la comunicarea
unei noi adrese către reclamant în vederea achitării taxei judiciare de timbru astfel cum a fost
stabilită în mod definitiv, acesta fiind completul în drept să dispună în cauză asupra anulării cererii,
motiv pentru care aplicarea unei atare sancţiuni trebuie să fie precedată de comunicarea adresei în
conformitate cu art. 200 alin. (2) NCPC.
Formularea unei cereri de reexaminare a taxei judiciare de timbru sau a unei cereri de ajutor
public judiciar în cadrul termenului de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (2) NCPC este de natură

104
să producă un efect întreruptiv al acestuia, cu consecinţa curgerii unui nou termen de 10 zile de la
data unei noi comunicări a adresei menţionate la art. 200 alin. (2) NCPC.
Sancţiunea anulării prevăzute de art. 200 alin. (3) NCPC este precedată de curgerea
termenului de 10 zile, al cărui moment de plecare este comunicarea adresei prevăzute la art. 200
alin. (2) NCPC, neexistând un text legal care să schimbe un atare moment în ipoteza soluţionării
cererilor de reexaminare, chiar dacă reclamantul, într-adevăr, a luat cunoştinţă de taxa judiciară de
timbru datorată.

Majoritatea participanților prezenți la întâlnire au îmbrățișat soluția propusă în punctul


de vedere al INM, respectiv că termenul de 10 zile curge de la data unei noi comunicări, realizată
de completul învestit cu soluționarea cererii, potrivit art. 200 alin. (2) NCPC.
A fost exprimată și opinia că termenul de 10 zile curge de la data comunicării încheierii
prin care a fost soluționată cererea de reexaminare, întrucât reclamantul, din acel moment, a luat
cunoştinţă de aceasta, nejustificându-se o nouă înştiinţare.

5. Incidenţa etapei verificării şi regularizării cererii în procedura


ordonanţei preşedinţiale (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași,
7-8 mai 2015, pag. 18)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Procedura ordonanței președințiale nu este incompatibilă de plano cu procedura
regularizării, în sensul art. 121 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a prevederilor Legii nr.
134/2010 privind NCPC, introdus prin Legea nr. 138/2014 de modificare şi completare a NCPC.
De principiu, cererea de ordonanță președințială este supusă verificării şi regularizării,
potrivit dispozițiilor art. 200 NCPC, deoarece normele speciale care o reglementează se
completează cu cele generale.
La aplicarea verificării şi regularizării cererii, trebuie să se țină cont însă de urgența care
caracterizează această procedură specială. De exemplu, în situația în care, în temeiul art. 998 alin.
(2) teza a II-a NCPC, ordonanța președințială este dată fără citare, chiar în aceeași zi, procedura
regularizării va fi imposibil de parcurs.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


a) În practica judiciară, în sprijinul soluției potrivit căreia procedura ordonanței
președințiale este incompatibilă cu procedura regularizării au fost invocate dispozițiile art. 998
alin. (1) NCPC, conform cărora „În vederea judecării cererii, părţile vor fi citate conform
normelor privind citarea în procesele urgente, iar pârâtului i se va comunica o copie de pe cerere
şi de pe actele care o însoţesc. Întâmpinarea nu este obligatorie (s.n.)” coroborate cu dispozițiile
art. 159 NCPC care stabilesc modalitatea de citare în procesele urgente - „Citaţia şi celelalte acte
de procedură, sub sancţiunea nulităţii, vor fi înmânate părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului

105
de judecată. În cazuri urgente sau atunci când legea prevede în mod expres, judecătorul poate
dispune scurtarea termenului de înmânare a citaţiei ori actului de procedură, despre aceasta
făcându-se menţiune în citaţie sau în actul de procedură” ( s.n.).

b) Eventuala incompatibilitate a procedurii ordonanței președințiale cu verificarea şi


regularizarea cererii nu trebuie să conducă la concluzia că instanța este ținută să soluționeze o
cerere informă. Astfel, dacă în urma verificărilor, instanța constată lipsuri ale cererii, va pune în
vedere părții să le remedieze până la primul termen de judecată. Posibilitatea de remediere este
însă exclusă în ipoteza în care își vor găsi aplicare dispozițiile art. 998 alin. (2) teza a II-a NCPC,
respectiv ordonanța președințială dată fără citare, chiar în aceeași zi.

c) În etapa verificării cererii, judecătorul poate aprecia, în funcție de urgența expusă în


conţinutul său şi de cerinţele neîndeplinite, dacă se impune sau nu să regularizeze cererea. O atare
posibilitate de apreciere rezultă din chiar modificările aduse prin Legea nr. 138/2014 (art. VII pct.
1 - dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură civilă privind
verificarea cererii şi regularizarea acesteia nu se aplică în cazul incidentelor procedurale şi nici în
procedurile speciale care nu sunt compatibile cu aceste dispoziţii”).

Majoritatea participanților prezenți la întâlnire au îmbrățișat punctul de vedere potrivit


căruia procedura ordonanței președințiale nu este de plano incompatibilă cu procedura
regularizării, instanța urmând să aprecieze, de la caz la caz, dacă, în concret, se impune
regularizarea cererii.
A fost exprimată și opinia că procedura ordonanței președințiale este de plano
incompatibilă cu procedura regularizării, dată fiind urgenţa procedurii de soluţionare a acesteia.

6. Interpretarea şi aplicarea art. 200 alin. (1) NCPC. Necesitatea


verificării şi regularizării cererii introduse, când s-ar ridica
problema necompetenţei materiale sau teritoriale exclusive,
după care urmează fixarea primului termen de judecată, sau
fixarea directă a primului termen de judecată, în vederea
declinării competenţei, fără verificare şi regularizare? (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și
Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 20)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Instanţa va proceda la verificarea şi regularizarea cererii de chemare în judecată,
independent dacă din lecturarea acesteia rezultă cu certitudine faptul că aceasta nu are competenţa
materială sau teritorială exclusivă să o soluţioneze, pentru următoarele considerente:

106
– în etapa prevăzută la art. 200 NCPC se derogă expres de la ordinea stabilită numai în
ceea ce priveşte competenţa specializată, excepţia fiind de strictă aplicare;
– competenţa materială şi teritorială a instanţei se verifică la primul termen de judecată
potrivit art. 131 NCPC, în procedură contradictorie, în funcţie de natura litigiului;
– cerinţele prevăzute de art. 194-197 NCPC, a căror verificare se impune în această etapă,
nu necesită o analiză calificată în funcţie de delimitarea în plan vertical sau orizontal a instanţelor;
– în ipoteza aplicării sancţiunii anulării cererii potrivit art. 200 alin. (3) NCPC,
necompetenţa instanţei nu poate fi cenzurată pe calea cererii de reexaminare, motivele pentru care
poate fi promovată cererea de reexaminare fiind limitativ prevăzute de lege.
Instanţa va proceda la verificarea şi regularizarea cererii de chemare în judecată şi, numai
în măsura în care reclamantul se conformează dispoziţiilor instanţei şi cererea nu este anulată,
potrivit art. 200 alin. (3) NCPC, va proceda la aplicarea dispozițiilor art. 201 NCPC, urmând ca,
la primul termen de judecată, să invoce excepţia de necompetenţă şi să decline competenţa de
soluţionare a cauzei.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


În practica judiciară, instanțele procedează conform soluției propuse în punctul de vedere
al INM, respectiv completul căruia i s-a repartizat cauza verifică și, dacă este cazul, regularizează
cererea, chiar și în ipoteza în care instanța ar fi necompetentă material sau teritorial exclusiv.
Ca urmare a modificării aduse art. 200 prin Legea nr. 138/2014, legiuitorul a reglementat,
în alin. (11), posibilitatea instanței ca, în cazul competenței specializate – norme de organizare
judecătorească – completul căruia i-a fost repartizată cererea să dispună, prin încheiere dată fără
citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei
specializate competente din cadrul instanţei sesizate, care va efectua procedura de verificare și
regularizare, soluție care nu este prevăzută şi pentru ipoteza în care se constată necompetența
materială ori teritorială exclusivă.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția expusă în opinia


INM.

7. Posibilitatea reluării etapei verificării şi regularizării cererii de


către instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale curților de apel
și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015,
pag. 21)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În ipoteza declinării competenţei de soluţionare a cauzei, etapa prealabilă a fost parcursă
în mod efectiv în faţa instanţei ce şi-a declinat competenţa.

107
Instanţa învestită în urma declinării va fixa termenul de judecată, având însă posibilitatea,
prin citaţie, să pună în sarcina reclamantului obligativitatea remedierii unor lipsuri ale cererii de
chemare în judecată, ce nu au fost sesizate de instanţa ce şi-a declinat competenţa.
Însă, în caz de neconformare, la termenul de judecată astfel stabilit, instanţa va putea, dacă
este cazul, să dispună aplicarea sancţiunilor proprii acestei etape subsecvente primei (suspendarea
judecării cauzei, decăderea, nulitatea în condiţiile art. 196 NCPC etc.), iar nu să procedeze la
regularizarea cererii, aceasta fiind o etapă finalizată, dată fiind acordarea primului termen de
judecată.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția expusă în opinia


INM.

8. Incidenţa etapei verificării şi regularizării cererii în procedura


punerii sub interdicţie judecătorească (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție -
Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 22)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Având în vedere dispozițiile art. 123 din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost introdus prin
Legea nr. 138/2014, conform cărora prin sintagma «preşedintele instanţei» din cuprinsul art. 937
NCPC şi prin termenul «preşedinte» din cuprinsul art. 944 NCPC, se înţelege «preşedintele
completului de judecată»", procedura punerii sub interdicție nu este de plano incompatibilă cu
procedura regularizării, în sensul dispozițiilor art. 121 din Legea nr. 76/2012, posibilitatea
remedierii lipsurilor cererii prin aplicarea prevederilor instituite în materia regularizării urmând a
fi apreciată de la caz la caz.
În favoarea interpretării potrivit căreia procedura de punere sub interdicție s-a considerat a
fi incompatibilă de plano cu procedura regularizării, în practica judiciară au fost aduse ca
argumente: scopul procedurii şi necesitatea luării măsurilor prealabile judecăţii cererii.

În urma dezbaterilor nu s-a conturat o opinie majoritară în rândul participanților, fiind


însă agreată, de principiu, soluția propusă în punctul de vedere al INM.
S-a convenit ca problema să fie avută în vedere cu ocazia întâlnirilor viitoare, inclusiv din
perspectiva practicii judiciare care se va contura în această materie.

9. Regularizarea contestaţiilor la executare introduse după


modificarea dispoziţiilor art. 716 din noul C. pr. civ., prin
Legea nr. 138/2014, în raport de data sesizării executorului
judecătoresc cu cererea de executare silită, dar şi de data

108
sesizării instanţei (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale
curților de apel - Curtea de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag.
31)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Apreciem că sunt supuse regularizării numai contestațiile la executare formulate în legătură
cu proceduri de executare silită declanșate prin depunerea, la executorul judecătoresc, a cererii de
executare silită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014.
În argumentarea acestei opinii, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 25 alin. (1) C. pr.
civ., potrivit cărora procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea
veche rămân supuse acelei legi. Acest text consfințește, ca regulă, ultraactivarea legii vechi în
materie nu doar de procese, dar și de executări silite.
Această regulă, care nu este de ordin constituțional, așa cum este cazul principiului
neretroactivității legii (cu excepția legii penale mai favorabile), însă, pentru a fi înlăturată, impune
existența unei norme explicite sub acest aspect în legea nouă, adică a unui text plasat în partea de
dispoziții tranzitorii a legii noi care să prevadă că normele acestei legi sunt, în tot sau în parte, de
imediată aplicare, răsfrângându-se, în alți termeni, inclusiv asupra unor proceduri execuționale în
curs de derulare la data intrării în vigoare a legii noi.
Dincolo de sentimentul, generat de puternica tradiție a principiului aplicării imediate a legii
noi, pe care lumea juridică l-a avut în momentul imediat ulterior intrării în vigoare a Legii nr.
138/2014 (Iege nouă inclusiv în materie de executare silită), această din urmă lege nu a fost și nu
este una de imediată aplicare pentru motivul că nu conține o dispoziție derogatorie de la regula
ultraactivității legii vechi (legea veche fiind noul Codul de procedură civilă astfel cum a intrat în
vigoare la 15 februarie 2013, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 138/2014).
Pentru aplicarea acestei dispoziții de drept tranzitoriu, în a cărei sferă de aplicare se află
inclusiv conflictul de legi în timp între noul Cod și o lege care-l modifică (așa cum este cazul Legii
nr. 138/2014), conflict care interesează problema în discuție, este necesar să fie luate în considerare
dispozițiile art. 622 alin. (2) C. pr. civ., care definesc începutul executării silite prin sesizarea
organului de executare silită.
Mai departe, organul de executare silită fiind sesizat, întotdeauna, de către creditor, sunt
incidente, pentru determinarea concretă a datei la care începe executarea silită, dispozițiile art. 664
C. pr. civ., referitoare la cuprinsul cererii de executare silită și modalitățile în care această cerere
se depune la executorul judecătoresc.
Cu titlu de concluzie preliminară, dispozițiile în materie de executare silită cuprinse în
Legea nr. 138/2014 nu au a fi aplicate decât unei proceduri execuționale generate de o cerere de
executare silită depusă după intrarea în vigoare a acestei legi.
Or, dispozițiile care se referă la regulile privind judecarea contestației la executare trebuie
privite ca fiind, la rândul lor, dispoziții în materie de executare silită. Deși contestația la executare
este, în sine, un proces, natura ei de incident în cursul executării silite este, mai mult decât o
evaluare doctrinară, o calificare legală. Într-adevăr, art. 650 alin. (3) C. pr. civ. (în forma anterioară
modificării) și art. 651 alin. (3) C. pr. civ., astfel cum a fost republicat, ulterior modificării, definesc
atribuțiile instanței de executare referindu-se in terminis la soluționarea contestațiilor la executare
și la soluţionarea oricăror alte incidente privitoare la executarea silită. Așadar, dispozițiile

109
privitoare la contestația la executare, ca și cele referitoare la validarea popririi, autorizarea
pătrunderii în spațiu ș.a. sunt dispoziții dedicate, potrivit calificării pe care chiar legea o face, unor
incidente ivite în cursul executării, ceea ce neagă posibilitatea încadrării lor în norme privitoare la
procese.
Pornind de la aceste premise, se constată că dispoziția, cuprinsă în legea nouă (Legea nr.
138/2014), prin care se modifică art. 716 alin. (1) C. pr. civ. (în forma anterioară republicării, în
prezent art. 717), în sensul exceptării contestației la executare de la procedura regularizării cererii,
reglementate în partea generală, la art. 200 C. pr. civ., apare ca o dispoziție în materie de executare
în privința căreia legea nouă, ca și în privința tuturor modificărilor aduse legii vechi, nu înțelege
să îi confere o aplicare imediată, adică inclusiv asupra unor contestații care s-ar introduce după
intrarea în vigoare a legii noi, însă în legătură cu executări silite anterior începute.
De aceea, pentru procedurile de executare silită începute înainte de intrarea în vigoare a
legii noi, art. 716 alin. (1) C. pr. civ., în forma anterioară modificării din octombrie 2014 (deci, în
sensul acestei discuții, legea veche) rămâne aplicabil nu doar incidentului judiciar al contestației
ivit înainte de Legea nr. 138/2014, dar și celui ivit ulterior intrării în vigoare a legii modificatoare
(legea nouă).

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția expusă în opinia


INM.

10. Anularea cererii de chemare în judecată în temeiul art. 200


alin. (4) C. proc. civ. Tipul ședinței de judecată. Citarea părților
(Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație
și Justiție și curților de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 36)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Titlul temei de dezbatere, astfel cum a fost comunicat INM de către Curtea de Apel Bacău,
a fost redactat în următorii termeni: "Aspecte privind procedura anulării cererii de chemare în
judecată în condiţiile art. 200 alin. (4) C. proc. civ.", acesta nefiind însoțit de către vreo detaliere
a problemei de practică neunitară sesizate. Întrucât din datele transmise nu rezultă cu claritate
obiectul temei ce se solicită a fi abordată, I.N.M. a reformulat titlul temei și a conceput un punct
de vedere raportat la problema considerată, în opinia acestuia, ca fiind aceea în privința căreia s-a
formulat sesizarea.

Potrivit art. 200 alin. (4) C. proc. civ., anterior modificării sale prin Legea nr. 310/2018,
dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul
prevăzut la alin. (3), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.
În prezent, textul legal menționat, urmare a modificării lui prin Legea nr. 310/2018, are
următorul conținut: "Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii prevăzute la art.
194 lit. a)-c), d) numai în cazul motivării în fapt și f), precum și art. 195-197 nu sunt îndeplinite în
termenul prevăzut la alin. (3), prin încheiere se dispune anularea cererii."

110
În contextul eliminării referirii din cadrul alineatului analizat la dispunerea anulării cererii
de chemare în judecată în camera de consiliu, soluția legală ce s-ar impune ar fi reprezentată de
dispunerea acestei sancțiuni în ședință publică sau, după caz, în cameră de consiliu, în funcție de
procedura concretă de soluționare a cererii respective.
De pildă, o cerere promovată pe calea procedurii speciale a evacuării din imobilele folosite
sau ocupate fără drept se va anula, potrivit art. 200 alin. (4) C. proc. civ., în ședința camerei de
consiliu, întrucât procedura de evacuare respectivă, în întregul său, se soluționează în cameră de
consiliu, potrivit art. 1.042 alin. (2) C. proc. civ.
Nu se poate susține în mod argumentat teza caracterului necontencios al etapei regularizării
cererii de chemare în judecată, din moment ce caracterul contencios sau necontencios al procedurii
se stabilește pentru întregul proces în funcție de finalitatea urmărită prin introducerea cererii
formulate.
În cadrul Întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, desfășurate la Curtea de
Apel Pitești, în perioada 14-15 noiembrie 2019, s-a menționat cu referire la o temă similară1 că
finalitatea demersului judiciar poate consta în stabilirea unui drept potrivnic față de altă persoană,
caz în care procedura va avea caracter contencios, iar ședința va fi publică.
Pe de altă parte, în măsura în care cererea nu urmărește stabilirea unui drept potrivnic față
de altă persoană, ci o altă finalitate, cum este cazul cererilor menționate exemplificativ la art. 527
C. proc. civ., ședința se va desfășura în camera de consiliu, potrivit dispozițiilor art. 532 alin. (1)
C. proc. civ.
Prin urmare, caracterul necontencios al procedurii nu se poate deduce din scopul urmărit
printr-o etapă a procedurii, cum este cazul verificării și regularizării cererii, ci din natura cererii,
care poate fi, după caz, contencioasă sau necontencioasă.
Soluția se întemeiază pe art. 527 C. proc. civ. care, determinând domeniul de aplicare a
procedurii, se raportează la finalitatea cererii, cât și pe art. 536 alin. (1) teza finală din același act
normativ care fac referire la caracterul necontencios al cererii. Ca atare, scopul urmărit prin
procedura de verificare și regularizare a cererii nu este de natură să imprime cererii un alt caracter
decât acela care rezultă din natura sa.

Totuși, întrucât eliminarea referirii din cadrul alineatului analizat la dispunerea anulării
cererii de chemare în judecată în camera de consiliu constituie, cel mai probabil, rezultatul unei
erori de redactare a noului text, considerăm că s-ar putea eventual interpreta că tipul ședinței în
care se anulează cererea de chemare în judecată este reprezentat de camera de consiliu, din
considerente de simetrie, din moment ce reexaminarea încheierii de anulare a acestei cereri se
soluționează, potrivit legii, în camera de consiliu.

1
În cazul respectiv, opinia INM, adoptată cu majoritatea voturilor participanților, a fost aceea că încheierea prin care
completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune trimiterea dosarului completului specializat sau, după caz, secției
specializate competente, în condiiile art. 200 alin. (2) C. proc. civ., va fi dată în ședință publică sau în cameră de
consiliu, după caz, în funcție de procedura concretă de soluționare a cererii formulate, având caracter contencios sau,
după caz, necontencios.

111
În ceea ce privește citarea părților în ședința în care se va dispune anularea cererii de
chemare în judecată, potrivit art. 200 alin. (4) C. proc. civ., indicăm următoarele:
- pârâtul nu se citează, având în vedere că acestuia nu i-a fost comunicată până în acest
moment procesual nici măcar cererea de chemare în judecată, neexistând niciun motiv pentru a se
dispune citarea sa;
- nici reclamantul nu se citează, din moment ce anularea cererii de chemare în judecată
trebuie dispusă la expirarea termenului de 10 zile prescris de art. 200 alin. (3) C. proc. civ., iar
citarea sa ar determina concluzia ca anularea să nu fie dispusă niciodată la expirarea termenului,
permițându-i acestuia eventual să beneficieze de prevederile art. 177 alin. (1) C. proc. civ.; un alt
argument ar acela că atunci când s-a intenționat citarea reclamantului în cadrul acestei etape
procesuale, s-a specificat în mod expres aceasta - potrivit art. 200 alin. (7) C. proc. civ, cererea de
reexaminare se soluționează cu citarea reclamantului.

În concluzie, opinia INM este aceea că cererea de chemare în judecată se anulează în


condițiile art. 200 alin. (4) C. proc. civ. în camera de consiliu, fără citarea părților.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

11. Incidența etapei verificării și a regularizării cererii de chemare


în judecată în ipoteza în care obiectul acestora este întoarcerea
executării (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020,
pag. 39)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Art. 121 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul
de procedură civilă prevede că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile art. 200 din Codul
de procedură civilă privind verificarea cererii şi regularizarea acesteia nu se aplică în cazul
incidentelor procedurale şi nici în procedurile speciale care nu sunt compatibile cu aceste
dispoziţii.

Incidentele procedurale (de pildă, recuzarea, abținerea, conflictul de competență etc.) sunt
distincte de incidentele din cursul executării silite reprezentate de contestația la executare,
validarea de poprire, întoarcerea de executare și altele asemenea, acestea din urmă constituind
veritabile cereri în justiție în accepțiunea art. 30 C. proc. civ. De asemenea, din moment ce prin
Legea nr. 138/2014 a fost introdus art. 121 în Legea nr. 76/2012 și, totodată, s-a modificat art. 717
alin. (1) [fostul art. 716 alin. (1)] în sensul că dispozițiile art. 200 nu sunt aplicabile contestației la
executare rezultă că aceasta nu este considerată incident procedural în accepțiunea legii, căci dacă
contestația la executare ar fi fost apreciată drept incident procedural ar fi fost suficientă exclusiv
reglementarea art. 121 pentru a exclude această cerere de la incidența regularizării.

112
De regulă, în ceea ce priveşte incompatibilitatea procedurilor speciale cu dispoziţiile
art. 200 C. proc. civ., aceasta rezultă din faptul prevederii în norma specială a unui termen de
soluţionare a cererii mai mic de 10 zile [spre exemplu, cererea de încuviinţare a executării silite se
soluţionează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanţă, potrivit art. 666
alin. (2) C.proc. civ.; cererea pentru emiterea ordinului de protecţie se judecă într-un termen ce nu
poate depăşi 72 de ore de la depunerea cererii, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003
pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie].
Incompatibilitatea acestor proceduri speciale cu dispoziţiile art. 200 C. proc. civ. decurge
din faptul stabilirii prin lege a unui termen de soluţionare mai mic decât cel pe care-l presupune cu
necesitate regularizarea, termenul de 10 zile indicat de art. 200 alin. (3) C. proc. civ. neputând fi
scurtat de judecător (termen legal, ca atare fix, si pentru care legea nu prevede posibilitatea
modificării de către judecător). Prin urmare, acesta este criteriul de evaluare a incompatibilității
menționate, iar nu simplul caracter urgent al procedurii de soluționare.
În privința cererii de întoarcere a executării nu există prevedere derogatorie sau
incompatibilitate în sensul art. 121 din Legea nr. 76/2012.
Totodată, legiuitorul a derogat de la aplicarea art. 200 C. proc. civ. numai în privința
contestației la executare [art. 717 alin. (1) C. proc. civ.], a contrario, cererea de întoarcere a
executării este supusă aplicării acestui text legal.

În concluzie, opinia INM este aceea că cererea de întoarcere a executării silite este
supusă etapei verificării și regularizării în condițiile art. 200 C. proc. civ.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

12. Incidența etapei verificării și a regularizării cererii de chemare în


judecată în ipoteza în care obiectul acestora este validarea popririi
(Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație
și Justiție și curților de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 41)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Art. 121 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul
de procedură civilă prevede că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile art. 200 din Codul
de procedură civilă privind verificarea cererii şi regularizarea acesteia nu se aplică în cazul
incidentelor procedurale şi nici în procedurile speciale care nu sunt compatibile cu aceste
dispoziţii.

Incidentele procedurale (de pildă, recuzarea, abținerea, conflictul de competență etc.) sunt
distincte de incidentele din cursul executării silite reprezentate de contestația la executare,
validarea de poprire, întoarcerea de executare și altele asemenea, acestea din urmă constituind
veritabile cereri în justiție în accepțiunea art. 30 C. proc. civ. De asemenea, din moment ce prin
Legea nr. 138/2014 a fost introdus art. 121 în Legea nr. 76/2012 și, totodată, s-a modificat art. 717

113
alin. (1) [fostul art. 716 alin. (1)] în sensul că dispozițiile art. 200 nu sunt aplicabile contestației la
executare rezultă că aceasta nu este considerată incident procedural în accepțiunea legii, căci dacă
contestația la executare ar fi fost apreciată drept incident procedural ar fi fost suficientă exclusiv
reglementarea art. 121 pentru a exclude această cerere de la incidența regularizării.
De regulă, în ceea ce priveşte incompatibilitatea procedurilor speciale cu dispoziţiile
art. 200 C. proc. civ., aceasta rezultă din faptul prevederii în norma specială a unui termen de
soluţionare a cererii mai mic de 10 zile [spre exemplu, cererea de încuviinţare a executării silite se
soluţionează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanţă, potrivit art. 666
alin. (2) C.proc. civ.; cererea pentru emiterea ordinului de protecţie se judecă într-un termen ce nu
poate depăşi 72 de ore de la depunerea cererii, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003
pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie].
Incompatibilitatea acestor proceduri speciale cu dispoziţiile art. 200 C. proc. civ. decurge
din faptul stabilirii prin lege a unui termen de soluţionare mai mic decât cel pe care-l presupune cu
necesitate regularizarea, termenul de 10 zile indicat de art. 200 alin. (3) C. proc. civ. neputând fi
scurtat de judecător (termen legal, ca atare fix, si pentru care legea nu prevede posibilitatea
modificării de către judecător). Prin urmare, acesta este criteriul de evaluare a incompatibilității
menționate, iar nu simplul caracter urgent al procedurii de soluționare.
În privința cererii de validare a popririi nu există prevedere derogatorie sau
incompatibilitate în sensul art. 121 din Legea nr. 76/2012.
Totodată, legiuitorul a derogat de la aplicarea art. 200 C. proc. civ. numai în privința
contestației la executare [art. 717 alin. (1) C. proc. civ.], a contrario, cererea de validare a popririi
este supusă aplicării acestui text legal.

În concluzie, opinia INM este aceea că cererea de validare a popririi este supusă etapei
verificării și regularizării în condițiile art. 200 C. proc. civ.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

13. Lipsa necesității atașării ulterioare la dosar a exemplarului cererii de


chemare în judecată conținând semnătura în original a reclamantului sau,
după caz, a aplicării ulterioare a semnăturii pe cererea de chemare în
judecată, în ipoteza în care aceasta a fost expediată instanţei prin fax sau
e-mail (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel - Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 42)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Titlul temei de dezbatere, astfel cum a fost comunicat INM de către Curtea de Apel Bacău,
a fost redactat în următorii termeni: "Dacă semnătura pe care trebuie să o cuprindă cererea de
chemare în judecată, prevăzută de art. 194 lit. f) C. proc. civ., trebuie să fie olografă în cazul
cererilor trimise instanței prin fax sau e-mail.", acesta nefiind însoțit de către vreo detaliere a
problemei de practică neunitară sesizate. Întrucât din datele transmise nu rezultă cu claritate

114
obiectul temei ce se solicită a fi abordată, INM a reformulat titlul temei și a conceput un punct de
vedere raportat la problema considerată, în opinia acestuia, ca fiind aceea în privința căreia s-a
formulat sesizarea.

Potrivit art. 194 lit. f) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde, printre alte
mențiuni, semnătura.
Art. 199 alin. (1) C. proc. civ. prevede că cererea de chemare în judecată, depusă personal
sau prin reprezentant, sosită prin poștă, curier, fax sau scanată și transmisă prin poștă electronică,
se înregistrează și primește dată certă prin aplicarea ștampilei de intrare.
În conformitate cu art. 292 alin. (2) C. proc. civ., dacă înscrisul este depus în copie, partea
care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub
sancțiunea de a nu se ține seama de înscris.

Aspectul care a determinat practică neunitară vizează necesitatea sau nu a înaintării actului
de sesizare a instanței în original sau, după caz, necesitatea sau nu a aplicării semnăturii pe cererea
de chemare în judecată în ipoteza în care aceasta a fost transmisă prin fax sau prin poștă electronică,
scanată.
Pornind de la premisa că transmiterea cererii de chemare în judecată prin fax și prin poștă
electronică este permisă de lege în mod expres, iar printr-o atare transmitere nu se poate comunica
exemplarul original al cererii de chemare în judecată, rezultă că exemplarul primit prin fax sau
prin poștă electronică, ulterior materializat pe suport scris, îndeplinește exigențele dispozițiilor de
procedură, fără a fi necesară atașarea ulterioară la dosar a exemplarului conținând semnătura
executată în original sau, după caz, semnarea ulterioară a cererii. De altfel, nicio dispoziție legală
nu impune depunerea la dosar a cererii de chemare în judecată sau a unui alt act de procedură
emanând de la parte în original.
Cu toate acestea, nu se poate face abstracție de împrejurarea că semnătura de pe un atare
exemplar al cererii de chemare în judecată reconstituie prin copiere semnătura de pe originalul
actului de sesizare, un atare înscris constituind o copie a înscrisului original.
Or, dacă în privința înscrisurilor probatorii, art. 292 alin. (2) C. proc. civ. prevede obligația
părții de a avea asupra sa originalul și, la cerere, de a îl prezenta instanței, cu atât mai mult trebuie
să se admită că instanța poate, dacă apreciază necesar, să-i solicite reclamantului să prezinte
originalul cererii de chemare în judecată. Aspectul ar prezenta relevanță îndeosebi în ipoteza
executării unei semnături a cărei veridicitate ar fi pusă sub semnul îndoielii, cu atât mai mult cu
cât, în ipoteza contestării acesteia, administrarea probei cu expertiză grafoscopică ar impune
cercetarea înscrisului original.

În concluzie, opinia INM este aceea că nu se impune atașarea ulterioară la dosar a


exemplarului cererii de chemare în judecată conținând semnătura în original a
reclamantului sau, după caz, aplicarea ulterioară a semnăturii pe cererea de chemare în
judecată, în ipoteza în care aceasta a fost expediată instanţei prin fax sau e-mail. Cu toate
acestea, în măsura în care veridicitatea semnăturii este contestată, instanța este în drept să
solicite reclamantului prezentarea originalului cererii de chemare în judecată sau, după caz,
în condițiile legii, semnarea ulterioară a acesteia.

115
În unanimitate, opinia exprimată de către participanți a fost aceea că se impune
atașarea ulterioară la dosar a exemplarului cererii de chemare în judecată conținând
semnătura în original a reclamantului sau, după caz, aplicarea ulterioară a semnăturii în
original pe cererea de chemare în judecată, în ipoteza în care aceasta a fost expediată
instanţei prin fax sau e-mail. Motivarea acestei soluții rezidă în argumentul că cerința
prescrisă de art. 194 lit. f) C. proc. civ. impune aplicarea unei semnături în original, nefiind
menționată posibilitatea unei reproduceri de semnătură prin fotocopiere/scanare. De
asemenea, art. 292 alin. (2) C. proc. civ. nu este aplicabil actului de procedură reprezentat
de cererea de chemare în judecată, ci exclusiv înscrisurilor probatorii, pentru acestea din
urmă fiind prevăzută formalitatea conformării cu originalul a copiei înscrisului probatoriu,
obligație ce nu este reglementată și în privința cererii de chemare în judecată. Posibilitatea
reglementată de lege de transmitere a actului de procedură prin intermediul faxului sau e-
mail-ului nu impietează asupra obligației reclamantului de a semna în original cererea astfel
transmisă.

14. Incidenţa sancţiunii anulării cererii de chemare în judecată pentru


neindicarea numelor, prenumelor şi domiciliilor martorilor (Minuta
întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel
Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 11)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 194 lit. e) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea
dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; (...) când se va cere dovada cu martori, se vor
arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind
aplicabile în mod corespunzător.
În conformitate cu art. 200 alin. (1), (3) și (4) C. proc. civ., completul căruia i s-a repartizat
aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele
prevăzute la art. 194-197; când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se vor
comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea
comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii
(...); dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul
prevăzut la alin. (3), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.
Solicitarea de încuviințare a probei testimoniale formulate în cuprinsul cererii de chemare
în judecată, fără indicarea numelui, prenumelui și domiciliului martorului, încalcă în mod evident
dispozițiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., ceea ce poate atrage anularea cererii de chemare în judecată,
în condițiile art. 200 C. proc. civ., în etapa verificării și regularizării cererii, sau decăderea
reclamantului din dreptul de a propune proba testimonială, ca urmare a aplicării art. 254 alin. (2)
C. proc. civ., dacă etapa scrisă a fost depășită și s-a fixat primul termen de judecată.
Cu privire la aplicarea art. 200 C. proc. civ., considerăm util să reproducem un extras din
expunerea de motive ale proiectului de lege privind Codul de procedură civilă privitor la procedura
regularizării cererii de chemare în judecată: „Au fost perfecţionate soluţiile legislative privind

116
sesizarea instanţei, astfel încât, între momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi
punerea ei pe rolul instanţei se va interpune o fază premergătoare activităţii de judecată propriu-
zise, care are drept scop regularizarea cererii de chemare în judecată şi presupune realizarea unei
corespondenţe scrise numai cu autorul cererii de chemare în judecată, în vederea acoperirii tuturor
eventualelor lipsuri ale acesteia; această fază se va finaliza: fie prin conformarea la cerinţele
stabilite, conform legii, de instanţă şi fixarea primului termen de judecată, cu citarea pârâtului, fie,
în cazul în care obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite, prin
anularea cererii, printr-o încheiere dată în camera de consiliu.
Aşa fiind, declanşarea propriu-zisă a procesului civil va fi condiţionată de existenţa unei
cereri de chemare în judecată care îndeplineşte toate condiţiile de formă şi de fond prevăzute de
lege pentru sesizarea reglementară a instanţei de judecată. Înainte de a se stabili primul termen de
judecată - ce va deveni momentul de referinţă în declanşarea procesului şi va înlocui conceptul
primei zile de înfăţişare, preluând funcţiile acesteia - şi de a fi comunicată pârâtului, cererea de
chemare în judecată va fi supusă unui filtru „administrativ” al completului, aleatoriu stabilit, şi
unei proceduri de completare şi corectare a lipsurilor cererii, în termenul stabilit de instanţă. În
acest fel, se va evita comunicarea către partea cealaltă a unor cereri informe, precum şi punerea pe
rolul instanţelor, a unor asemenea cereri, care, dacă li s-ar da curs, ar conduce la tergiversarea
judecăţii şi la cheltuieli inutile, în special în sarcina părţii adverse”.
Revenind la problema de practică neunitară ridicată, apreciem că neindicarea numelui,
prenumelui și a domiciliului martorilor înfrânge dispozițiile art. 194 lit. e) C. proc. civ. și justifică,
în condițiile art. 200 C. proc. civ., anularea cererii de chemare în judecată.
Unei astfel de soluții nu i se poate reproșa că acreditează o aplicare formalistă a art. 200 C.
proc. civ. Așa cum rezultă din expunerea de motive invocată, rațiunea procedurii de regularizare
este, în esență, evitarea declanșării unei judecăți în condițiile unor cereri informe a căror prezență
pe rolul completelor de judecată conduce la tergiversarea cauzelor și la cheltuieli inutile pentru
instanța de judecată. Nu este de neglijat nici faptul că etapa scrisă a procesului are ca menire să
familiarizeze părțile cu arsenalul argumentativ dar și probatoriu al părții adverse.
În mod evident, în condițiile solicitării probei testimoniale, absența din corpul cererii de
chemare în judecată a unor elemente precum numele, prenumele și adresa martorului, lipsește
pârâtul de informații utile construirii propriei apărări și compromite în acest fel finalitatea etapei
scrise a procesului civil.

Pe parcursul dezbaterilor s-a susținut și opinia contrară punctului de vedere al INM, în


sensul că neindicarea numelui, prenumelui și domiciliilor martorilor atrage aplicarea sancțiunii
decăderii. Au fost invocate, în esență, următoarele argumente: dacă s-ar anula cererea de chemare
în judecată pentru neindicarea numelui, prenumelui sau a domiciliului martorului, reclamantul ar
fi privat de posibilitatea ca pârâtul să recunoască din proprie inițiativă pretențiile formulate prin
cererea de chemare în judecată și astfel de posibilitatea de a obține o soluție favorabilă asupra
fondului; anularea cererii de chemare în judecată pentru viciul deja anunțat ar priva art. 254 alin.
(1) C.proc. civ. de orice finalitate, or un text de lege trebuie interpretat în sensul în care produce
efecte; art. 204 C.proc. civ. se referă tot la decădere ca sancțiune atașată neindicării probelor prin
cererea modificatoare; de asemenea, în apel, sancțiunea care intervine pentru neindicarea probelor
este tot decăderea și, nu în ultimul rând, s-a arătat că art. 254 alin. (1) C. proc. civ. are caracterul
unei norme speciale în raport de art. 200 C. proc. civ.

117
În sprijinul opiniei INM s-a mai arătat că în timp ce anularea cererii este aplicabilă în etapa
scrisă, decăderea își găsește aplicarea în etapa cercetării procesului; art. 254 alin. (1) C.proc. civ.
nu este golit de conținut prin posibilitatea recunoscută instanței de a anula cererea de chemare în
judecată, el găsindu-și, spre exemplu, aplicarea atunci când reclamantul nu a făcut nicio mențiune
în cuprinsul cererii de chemare în judecată cu privire la proba testimonială, dar la primul termen
de judecată propune audierea unui martor; aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de a propune
proba (în etapa cercetării procesului) în detrimentul celei a anulării (în etapa scrisă) poate conduce
la o soluție profund mai dezavantajoasă pentru reclamant care riscă chiar respingerea pe fond a
demersului său.

Cu majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

15. Incidența etapei verificării și a regularizării cererii prevăzute de art. 200


C. proc. civ. în ipoteza cererilor reglementate de art. 7 şi art. 8 din Legea
nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligaţiilor asumate prin credite (Minuta întâlnirii președinților
secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel Cluj, 13-14 octombrie
2016, pag. 13)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 77/2016, în termen de 10 zile de la data
comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta
îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege; cererea se
judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia
domiciliază consumatorul.
În conformitate cu art. 8 alin. (1) și (2) din aceeași lege, în situaţia în care creditorul nu se
conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o
hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi
să se transmită dreptul de proprietate către creditor; cererea se judecă cu celeritate, cu citarea
părţilor, de către judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază debitorul.
Art. 121 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul
de procedură civilă prevede că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile art. 200 din Codul
de procedură civilă privind verificarea cererii şi regularizarea acesteia nu se aplică în cazul
incidentelor procedurale şi nici în procedurile speciale care nu sunt compatibile cu aceste
dispoziţii.
În primul rând, faptul că art. 8 alin. (2) din lege prevede că cererea se judecă cu celeritate
nu înseamnă, în înțelesul dreptului procesual civil, că s-ar aplica normele proprii soluționării unei
cauze cu urgență, din moment ce orice proces trebuie să fie caracterizat prin celeritatea procedurii,
ca principiu instituit în cadrul art. 6 C. proc. civ., fără a fi necesar a se menționa aceasta expres în
textul legii. Totuși, reluarea acestui cuvânt în cuprinsul legii nu poate avea decât această
semnificație, fiind mai mult ca sigur că scopul legiuitorului la edictarea normei a fost acela ca

118
procedura de soluționare a acestei cereri să fie urgentă, cu toate consecințele juridice ce implică
un atare caracter.
Prin urmare, în ipoteza ambelor cereri, reglementate de art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016,
procedura lor de soluționare se va face de urgență.
În al doilea rând, caracterul urgent de soluționare a cererilor nu le sustrage de plano de la
aplicarea art. 200 C. proc. civ. vizând verificarea și regularizarea acesteia, neexistând prevedere
derogatorie sau incompatibilitate în sensul art. 121 din Legea nr. 76/2012.
De regulă, în ceea ce priveşte incompatibilitatea procedurilor speciale cu dispoziţiile
art. 200 C. proc. civ., aceasta rezultă din faptul prevederii în norma specială a unui termen de
soluţionare a cererii mai mic de 10 zile [spre exemplu, cererea de încuviinţare a executării silite se
soluţionează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanţă, potrivit art. 666
alin. (2) C.proc. civ.; cererea pentru emiterea ordinului de protecţie se judecă într-un termen ce nu
poate depăşi 72 de ore de la depunerea cererii, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003
pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie].
Incompatibilitatea acestor proceduri speciale cu dispoziţiile art. 200 C. proc. civ. decurge
din faptul stabilirii prin lege a unui termen de soluţionare mai mic decât cel pe care-l presupune cu
necesitate regularizarea, termenul de 10 zile indicat de art. 200 alin. (3) C. proc. civ. neputând fi
scurtat de judecător (termen legal, ca atare fix, si pentru care legea nu prevede posibilitatea
modificării de către judecător). Prin urmare, acesta este criteriul de evaluare a incompatibilității
menționate, iar nu simplul caracter urgent al procedurii de soluționare.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

16. Incidența etapei verificării și regularizării cererii formulate în procedura


specială a evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept (Minuta
întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel
Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 14)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Codul atribuie în mod expres caracter urgent procedurii speciale de soluţionare a cererii de
evacuare, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta [art. 159 teza a II-a C. proc. civ. –
posibilitatea judecătorului de a dispune scurtarea termenului de înmânare a citaţiei ori a actului de
procedură; art. 201 alin. (5) C. proc. civ. – posibilitatea judecătorului de a stabili un prim termen
de judecată acordat în cauză mai apropiat de data rezoluţiei etc.].
De asemenea, caracterul urgent al procedurii în discuţie a determinat instituirea altor
prevederi legale convergente în cadrul reglementării supuse analizei (dezbateri sumare, caracterul
facultativ al întâmpinării, scurtarea termenului de apel, inadmisibilitatea promovării de către pârât
a unor cereri incidentale, caracterul executoriu al hotărârii pronunţate în primă instanţă,
imposibilitatea suspendării executării hotărârii de evacuare).
Însă, similar celor indicate la tema anterioară, simplul caracter urgent de soluționare a
cererii de evacuare nu o sustrage de plano de la aplicarea art. 200 C. proc. civ. vizând verificarea

119
și regularizarea acesteia, neexistând prevedere derogatorie sau incompatibilitate în sensul art. 121
din Legea nr. 76/2012.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

17. Interpretarea sintagmei „de îndată” în ceea ce privește procedura de


regularizare a cererii de chemare în judecată (Minuta întâlnirii
președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și
curților de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 19)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Problema supusă analizei este una care are două coordonate: una teoretică, evidențiată în
efortul unei interpretări bazate pe semantică, dar, totodată, în raport cu intenția legiuitorului, și una
practică, tributară realității cu care se confruntă o mare parte din instanțele de fond (judecătorii și
tribunale), realitate caracterizată de numărul încă foarte mare de cauze aflate în curs de soluționare,
în contextul în care nici ritmul în care se înregistrează cauzele noi nu este prea lent.
Criteriul semantic face din sintagma „de îndată” una care are în vedere un interval foarte
limitat, măsurat în zile. Dispoziții, în diferite materii, ale Codului de procedură civilă pot fi
fructificate pentru a încerca să conturăm nivelul de celeritate pe care-l implică sintagma
menționată, fiind evident că, din moment ce legiuitorul nu indică un număr de zile anume, nici
interpretul nu-și poate permite o definire în astfel de termeni.
Spre exemplu, în materia executării silite, art. 666 alin. (1) C.proc.civ. face referire la un
termen de maximum 3 zile pentru depunerea de către executorul judecătoresc a cererii de
încuviințare a executării silite, termenul curgând de la înregistrarea cererii de executare silită
depuse de creditor la sediul biroului executorului judecătoresc. În ceea ce privește o altă cerere,
care prezintă destul de multe asemănări cu cererea de încuviințare a executării silite, și anume
cererea de încuviințare a cererii de intervenție în executarea silită, art.692 alin.(3) C.proc.civ., ea
nu mai este supusă unui termen prefix, legiuitorul impunând executorului judecătoresc să o depună
de îndată la instanța de executare. Cum intervenția se face într-o executare silită pendinte, fiind
esențial ca momentul soluționării acestei cereri să nu întârzie după încetarea executării silite în
curs de derulare, se poate presupune că legiuitorul a avut în vedere ca, mai degrabă, termenul de
depunere a cererii de încuviințare a intervenției să fie mai redus, iar nu mai lung, decât termenul
prefix, de 3 zile, reglementat pentru depunerea cererii de încuviințare a executării înseși.
Această presupunere, degajată din evocarea unei reglementări particulare, nu poate fi
ridicată la rang de concluzie general valabilă, însă este util fie și numai pentru a contura soluția că,
raportat la clasificarea termenelor procedurale în funcție de tipul de perioadă pentru care se
calculează (ore, zile, săptămâni, luni, ani – art. 181-182 C.proc.civ.), cel care este obligat să
îndeplinească de îndată un anumit act de procedură, are la dispoziție cel mult o săptămână să o
facă.
O altă discuție relevantă în contextul problemei puse în discuție se referă la deteminarea
momentului din care începe să curgă termenul desemnat prin sintagma de îndată. Astfel, potrivit

120
art. 200 alin. (1) C.proc.civ., completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată,
dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele
prevăzute la art. 194-197.
Rezultă din dispoziția legală citată că momentul care declanșează curgerea termenului
pentru efectuarea actului de procedură constând în verificarea cererii este acela al stabilirii, în urma
operațiunii de repartizare aleatorie, a completului de judecată căruia îi revine soluționarea cauzei.
De aceea, concluzia la care conduce interpretarea dispozițiilor art. 200 alin. (1) C.proc.civ.
este aceea că, în relativ puține zile de când a fost desemnat să judece cauza, completul ar urma să
procedeze la verificarea cererii.
Așa cum am menționat mai sus, realitatea nu permite, la multe dintre instanțele de fond,
respectarea acestui termen astfel cum a fost el conturat, el rămânând, pentru moment, un deziderat.
În conformitate cu această realitate, înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă,
un grup de lucru înființat de Consiliul Superior al Magistraturii a elaborat Programul pentru
stabilirea volumului optim de muncă şi asigurarea calităţii activităţii în instanţe, a cărui valabilitate,
inițial stabilită pentru anul 2011, a fost succesiv extinsă până în prezent.

18. Posibilitatea anulării cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 200


alin. (4) C.pr.civ., în situaţia în care reclamantul ce a promovat o acţiune
reală, în termenul de 10 zile prevăzut pentru complinirea lipsurilor,
depune la dosar doar dovada adresării unei cereri oficiului de cadastru şi
publicitate imobiliară în vederea obţinerii unui extras de carte funciară
pentru bunurile imobile sau a unui certificat care să ateste faptul că
bunurile imobile nu sunt înscrise în cartea funciară (Minuta întâlnirii
președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și
curților de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 20)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 194 lit. c) teza a III-a C.pr.civ., la cererea de chemare în judecată se va anexa
extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de
cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul
nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest
fapt.
Din moment ce prevederile Codului de procedură civilă se impun a fi cunoscute de toţi
destinatarii săi, iar extrasul de carte funciară sau certificatul menţionat putea fi emis oricând
anterior introducerii cererii de chemare în judecată, apreciem că simpla dovadă a adresării unei
cereri oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară pentru eliberarea acestor acte, depusă la dosar
în cadrul termenului prevăzut pentru regularizarea cererii, nu este de natură să înlăture aplicarea
sancţiunii anulării acesteia.

În unanimitate, participanții au achiesat la soluția expusă în punctul de vedere al INM,


cu mențiunea că ipoteza supusă discuției și, implicit, soluția vizează doar extrasul de carte

121
funciară, nu și alte ipoteze, în care ar putea fi identificate motive obiective care să justifice o
altă soluție.

19. Renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată, în etapa scrisă


(Minuta întâlnirii ilor președinților secţiilor civile ale curților de apel -
Curtea de Apel Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 15)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În ipoteza în care reclamantului i s-a pus în vedere complinească anumite lipsuri ale cererii
de chemare în judecată și în cadrul termenului de 10 zile formulează cerere de renunțare la
judecată, apreciem că, dată fiind prevalența în soluționare a chestiunii legalității formulării cererii,
la expirarea termenului legal de 10 zile, aceasta se va anula, dacă reclamantul nu-și respectă
obligațiile puse în sarcina sa în acest sens.
Dacă însă reclamantul își complinește lipsurile cererii de chemare în judecată, după care
formulează cerere de renunțare la judecată, anterior comunicării cererii către pârât, instanța ar
trebui să fixeze un termen în ședință publică, cu citarea numai a reclamantului (nu s-ar impune
citarea pârâtului pentru singurul considerent de a-i da acestuia posibilitatea să solicite cheltuieli de
judecată), urmând a se lua act de efectuarea actului de dispoziție prin sentinţă, potrivit art. 406
alin. (6) C. proc. civ., susceptibilă de recurs de competenţa instanţei ierarhic superioare.
Dacă cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtului, iar ulterior reclamantul
formulează cerere de renunțare la judecată, instanța ar trebui să fixeze un termen în ședință publică,
cu citarea ambelor părți, urmând a se lua act de efectuarea actului de dispoziție prin sentinţă,
potrivit art. 406 alin. (6) C. proc. civ., susceptibilă de recurs de competenţa instanţei ierarhic
superioare.

În cadrul dezbaterilor, participanții au mai menționat că pârâtul nu se citează din moment


ce nu i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată și nu trebuie să-și exprime acordul la
renunțare.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

122
VII. Taxe judiciare de timbru

1. Incidenţa scutirii de plata taxei judiciare de timbru a cererilor privind


Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România
(C.N.A.D.N.R.) (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei
Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 3)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sunt
scutite de taxă judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit
legii, de (...) instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect
venituri publice.
De asemenea, potrivit art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice,
prin „instituţii publice” se înţelege denumirea generică ce include Parlamentul, Administraţia
Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi
publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea/coordonarea acestora,
finanţate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2).
Prin „autoritate publică”, în înţelesul art. 2 lit. b) din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004, se înţelege orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care
acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt
asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care,
potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public,
în regim de putere publică.
Prin serviciu public se înţelege, potrivit art. 2 lit. m) din acelaşi act normativ, activitatea
organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes
legitim public.
Articolul 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale
de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome
Administraţia Naţională a Drumurilor din România prevede faptul că C.N.A.D.N.R. este societate
comercială pe acţiuni, cu capital majoritar de stat, persoană juridică română, de interes strategic
naţional cât timp statul este acţionar majoritar, care se organizează şi funcţionează sub autoritatea
Ministerului Transporturilor, pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, conform
legilor în vigoare şi statutului prevăzut în anexa nr. 1.
Potrivit alin. (6) al art. 1 din ordonanţă, C.N.A.D.N.R. desfăşoară în principal activităţi de
interes public naţional în domeniul administrării drumurilor naţionale şi autostrăzilor (...).
În conformitate cu art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 84/2003, bugetul de venituri şi cheltuieli
al C.N.A.D.N.R. cuprinde venituri proprii ale companiei, alocaţii de la bugetul de stat, credite
interne/externe, fonduri externe nerambursabile, alte surse legal constituite (…).
Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale specificate anterior, CNADNR este instituţie
publică, întrucât reprezintă o persoană juridică de drept privat asimilată

123
autorităţilor publice, autorizată să presteze un serviciu public, finanţată din bugetele prevăzute la
art. 1 alin. (2).
Scutirea prevăzută de art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 operează numai în măsura în
care cererea are ca obiect un venit public (venitul din bugetul fondurilor externe nerambursabile,
de exemplu), în accepţiunea art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013. În măsura în care ea vizează
un venit propriu (de exemplu, tariful de despăgubire), scutirea de plata taxei de timbru nu operează.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


a) CNADNR este o instituție publică (prin asimilare), cererea urmând a fi scutită de taxă
de timbru dacă are ca obiect un venit public.
În ipoteza tarifului de despăgubire, venitul nu este public, intrând în categoria veniturilor
proprii ale CNADNR, motiv pentru care cererea nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Problema de drept a fost discutată și la nivelul Secției a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie cu referirire la acțiunile în pretenții, soluția adoptată fiind în sensul punctului de vedere
al INM, respectiv de scutire de plata taxelor de timbru, în funcție de natura pretențiilor care au
determinat promovarea litigiului.

b) Instanța nu poate asimila CNADNR unei autorități publice, pentru a face aplicabile
dispozițiile 30 din O.U.G. nr. 80/2013, care consacră o scutire specială în considerarea calității de
instituţie publică.
Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de
Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., aceasta este societate comercială pe acțiuni,
cu capital integral de stat, iar din reglementarea obiectului de activitate rezultă că desfășoară o
activitate strict comercială, iar nu una specifică unei societăți civile.
Ori de câte ori CNADNR reprezintă statul (de ex. în materie de expropriere, conform Legii
nr. 255/2010, Legii nr. 33/1994), legiuitorul, prin legea specială, a considerat că este cazul ca
aceasta să fie scutită de taxă de timbru. Or, dacă s-ar admite aplicabilitatea scutirii pe temeiul art.
30 din O.U.G. nr. 80/2013, în considerarea calității de autoritate publică și a caracterului de venituri
publice, nu ar mai fi fost nevoie ca legiuitorul să prevadă scutirea de taxă de timbru prin legi
speciale, de tipul celor sus-menționate. De asemenea, dacă s-ar admite scutirea CNADNR de plata
taxei de timbru în considerarea asimilării, prin lege, cu o autoritate publică, aceeași soluție ar trebui
admisă și în privința oricăror alte societăți comerciale finanțate, de pildă, de la bugetele locale, în
măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege (autorizarea de prestare a unui
serviciu public, cererea să privească venituri publice etc.). Scutirile în materia taxelor de timbru
nu pot fi extinse la alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

Referitor la motivele aduse în susținerea acestei ultime opinii, au fost formulate


următoarele contraargumente:
‒ în litigiile de expropriere, parte este statul, CNADNR având doar calitatea de
reprezentant, pe când în litigiile de natura celor vizate de problema de drept discutată, CNADNR
are calitatea de parte;

124
‒ legislația exproprierii consacră o dispoziție specială de scutire de la plata taxei de timbru,
pe când alin. (1) al art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 stabilește cadrul general în care poate opera
scutirea;
‒ legea taxelor de timbru consacră ipoteze de scutire subiective (cu identificarea
instituțiilor care sunt scutite) și scutiri obiective sau mixte (cum este cazul în speță), având în
vedere dificultatea nominalizării tuturor instituțiilor și autorităților publice scutite.

Opinia îmbrățișată de majoritatea participanților la întâlnire a fost în sensul că


C.N.A.D.N.R. este o instituție publică - autoritate publică prin asimilare, cererea în care aceasta
figurează ca parte urmând a fi scutită de plata taxei judiciare de timbru în măsura în care
obiectul său vizează un venit public.
În ipoteza tarifului de despăgubire, venitul nu este public, intrând în categoria
veniturilor proprii ale C.N.A.D.N.R., motiv pentru care cererea nu este scutită de plata taxei
judiciare de timbru.
S-a subliniat însă că se impune o verificare a practicii judiciare în materie, pentru a stabili
dacă se impune promovarea unui recurs în interesul legii.

2. Incidenţa scutirii de plata taxei judiciare de timbru a cererilor vizând


acordarea de despăgubiri civile pentru prejudiciile materiale şi morale
izvorând din cauze penale, în ipoteza în care s-a dispus clasarea cauzei sau
atunci când s-a formulat plângere penală, raportat la soluţia dată acesteia
(această problemă a fost discutată la 4 întâlniri consecutive, a se vedea
astfel și punctele 3, 4 și 5 din prezenta secțiune) (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție -
Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 5)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Problema a fost generată de faptul că terminologia utilizată de legislația taxelor de timbru
nu se pliază întotdeauna pe aceea utilizată de Codul de procedură penală și de Codul de procedură
civilă.
Potrivit art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru,
sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea
căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la (...) cauzele penale, inclusiv despăgubirile
civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea.
În conformitate cu art. 20 alin. (8) NCPP, acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la
răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa penală sau
la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru.

Dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 trebuie interpretate coroborat cu
cele ale art. 20 alin. (8) NCPP, astfel încât ne vom afla în prezenţa noţiunii de „cauză penală”

125
numai în ipoteza în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, căci numai în acel caz putem vorbi de
existenţa unui inculpat, prin raportare la art. 82 NCPC, potrivit căruia inculpatul este persoana
împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală şi care devine parte în procesul penal.
Ca atare, dacă s-a dispus clasarea dosarului penal, iar persoana vătămată promovează în
faţa instanţei civile cerere vizând acordarea de despăgubiri civile pentru prejudiciile materiale şi
morale izvorând din cauze penale, aceasta nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Aceeaşi este soluţia ce se impune a fi adoptată şi în ipoteza în care a fost formulată plângere
penală, fără însă a se pune în mişcare acţiunea penală împotriva pretinsului făptuitor.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


a) Scutirea de plata taxei de timbru se aplică independent de existența unui act de inculpare
în cauza penală, prin urmare chiar dacă în cazul concret nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală.
Un eventual abuz de drept procesual în formularea plângerii penale nu poate justifica
“sancționarea” cu obligarea la plata taxei de timbru, dacă condițiile prevăzute de lege pentru
aplicarea scutirii sunt îndeplinite; abuzul de drept procesual cunoaște sancțiuni specifice (aplicarea
unor amenzi judiciare etc.), care pot fi aplicate dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

b) Problema în discuţie vizează mai ales ipotezele în care clasarea se dispune ca urmare a
decesului suspectului, prescripției răspunderii penale sau dezincriminării anumitor infracțiuni în
noua legislație penală, ipoteze în care practica anterioară a consacrat soluții de scutire de plata
taxei de timbru pentru acțiunile în despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale decurgând
din cauze penale.

În Decizia civilă nr. 1827/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă 1 (cu
referire la dispozițiile care consacrau scutirea de plata taxei judiciare de timbru existente în Legea
nr. 146/1997) a statuat că îndreptățirea la beneficiul scutirii respective trebuie analizată în fiecare
caz în parte, inclusiv sub aspectul cauzei de impunitate, fără a se putea însă exclude de plano
scutirea în situația în care procesul penal a luat sfârşit în faza urmăririi penale, prin soluţii de
scoatere de sub urmărire penală și de neîncepere a urmăririi penale. Prin urmare, ar urma să se
distingă între cauzele pentru care a fost dispusă clasare cauzei penale.

c) Anumite instanțe judecătoreşti au aplicat restrictiv dispozițiile legale referitoare la


înțelesul noțiunii de “cauză penală”, apreciind că scutirea este incidentă doar atunci când privește
cauze aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Această interpretare restrictivă nu este însă la adăpost de critică, întrucât cauza penală nu
poate fi restrânsă la etapa judecății, cu excluderea fazei de urmărire penală.
Se poate considera că există cauză penală de la momentul înregistrării plângerii sau
denunțului la organul de urmărire penală, chiar și în ipoteza în care se dispune neînceperea urmării
penale în condițiile art. 315 alin. (1) lit. a) NCPP, respectiv pentru neîntrunirea condiţiilor de fond
şi formă ale sesizării.

1
Pronunţată în dosarul nr. 11318/3/2012

126
Dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 nu disting în funcție de faza
procesuală a cauzei penale (urmărire penală sau judecată), fiind real însă, pe de altă parte, că nici
nu precizează conținutul exact al acestei noțiuni.
Potrivit normelor de procedură penală, poate exista inculpat și în faza de urmărire penală,
anterior sesizării instanței prin rechizitoriu.

d) O.U.G. nr. 80/2013 prevede mai puține situații de netimbrare decât reglementarea
anterioară. Deși textul art. 29 alin. (1) face referire la noțiunea de “cauză penală”, interpretarea
acestei noțiuni o face Codul de procedură penală în dispozițiile art. 20 alin. (8). În sprijinul
aceleiași interpretări poate fi adus și un argument de ordin practic. Astfel, dacă s-ar lăsa la
latitudinea judecătorului aprecierea noțiunii de cauză penală, există riscul unei diversități de
interpretare.
În acest context, este preferabilă o interpretare unitară, respectiv fie calificarea drept “cauză
penală” a oricărei cauze în care a intervenit chiar și numai o sesizare a organelor penale, fie
interpretarea noţiunii strict din perspectiva noului Cod de procedură penală.

În consecinţă, referitor la modalitatea de interpretare a noțiunii de “cauză penală” din


dezbateri s-au conturat trei opinii:
- simpla sesizare a unui organ de urmărire penală determină existența unei “cauze
penale”;
- existența cauzei penale se circumscrie dispozițiilor art. 20 alin. (8) NCPP, respectiv va
exista cauză penală numai în ipoteza în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală;
- aprecierea existenței/inexistenței cauzei penale urmează a fi realizată de la caz la caz, în
situaţia în care a fost sesizat un organ de urmărire penală, în funcție de motivele pentru care a fost
dispusă, după caz, neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, urmând a se
aprecia dacă rațiunile pentru care s-au dispus aceste măsuri justifică scutirea de plata taxei de
timbru, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.
Dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală, nu există controverse cu privire la
existența cauzei penale.

Majoritatea participanților prezenți la întâlnire au îmbrățișat opinia conform căreia ori


de câte ori s-a formulat o sesizare a unui organ de urmărire penală suntem în prezența unei
„cauze penale” în înțelesul O.U.G. nr. 80/2013, acțiunea civilă derivând din fapta penală
urmând a fi scutită de plata taxei judiciare de timbru.

3. Timbrarea cererilor având ca obiect despăgubiri civile pentru prejudicii


materiale și morale decurgând din cauze penale, în aplicarea art. 29 alin.
(1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 (Minuta întâlnirii președinților secţiilor
civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de
Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 10)

127
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
Potrivit art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sunt
scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea
căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la (...) cauzele penale, inclusiv despăgubirile
civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea.
Prin Decizia nr. 387/27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 555/27 iulie 2015,
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile menţionate sunt constituţionale în măsura în care
sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile
civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care
fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune.
Decizia a fost pronunţată în contextul incriminării/dezincriminării unor fapte ori al
reconfigurării elementelor constitutive ale unei infracţiuni. Spre exemplu, înainte să se pună în
mişcare acţiunea penală, fapta a fost dezincriminată, astfel încât părţii vătămate i-a rămas exclusiv
posibilitatea de a se adresa instanţei civile cu acţiune civilă în despăgubiri.
Această decizie s-a întemeiat, în esenţă, pe încălcarea principiului egalităţii în faţa legii,
consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, apreciindu-se că tratamentul juridic diferit aplicat
persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică, respectiv solicită recuperarea prejudiciului
suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte care constituia infracţiune la data săvârşirii, dar care nu
mai face obiectul acţiunii penale, este determinat, în principiu, de celeritatea cu care a fost efectuată
urmărirea penală şi judecarea cauzelor, iar acesta este un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei
persoanei, fiind în contradicţie cu principiul constituţional.
Anterior pronunţării acestei decizii, soluţia pe care am îmbrăţişat-o era întemeiată pe
corelaţia dintre legea taxelor de timbru şi dispoziţiile Codului de procedură penală.
Astfel, în conformitate cu art. 20 alin. (8) C. proc. pen., acţiunea civilă care are ca obiect
tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa
penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru.
Dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 se impuneau a fi interpretate
coroborat cu cele ale art. 20 alin. (8) C. proc. pen., astfel încât ne aflam în prezenţa noţiunii de
“cauză penală” numai în ipoteza în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, căci, numai în acel caz,
putem vorbi de existenţa unui inculpat, prin raportare la art. 82 C. proc. pen., potrivit căruia
inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală şi care devine parte în
procesul penal.
După publicarea deciziei în Monitorul Oficial, soluţia expusă nu-şi mai poate menţine
valabilitatea, întrucât în ipoteza dezincriminării unei fapte nu se poate cunoaşte dacă, în cazul în
care nu ar fi fost dezincriminată, s-ar fi pus sau nu în mişcare acţiunea penală.
Soluţia Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată numai în ipoteza dezincriminării unei
infracţiuni, căci raţiunea avută în vedere de Curte se menţine şi în cazul altor ipoteze de
imposibilitate a exercitării acţiunii penale, cum ar fi, spre exemplu, cea privind decesul suspectului.
Ca atare, în prezent, apreciem că prin „cauză penală”, în înţelesul ordonanţei taxelor
judiciare de timbru se înţelege orice cauză formată în urma unei sesizări a organelor penale,
independent dacă s-a pus sau nu în mişcare acţiunea penală, fiind însă necesar ca instanţa civilă să
reţină, totuşi, în aplicarea art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 existenţa unei cauze care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, dar şi existenţa unei infracţiuni.

128
În cadrul dezbaterilor a fost evocată motivarea Deciziei Curții Constituționale nr. 387/27
mai 2015 (parag. 111), cu mențiunea că decizia vizează numai ipoteza dezincriminării infracțiunii.
Problema a fost discutată și cu ocazia Întâlnirii președinților secțiilor civile ale ÎCCJ și
curților de apel, organizată la Curtea de Apel Iași, în perioada 7-8 mai 2015, anterior pronunțării
deciziei Curții Constituționale nr. 387/27 mai 2015, ocazie care opinia agreată de majoritatea
participanților a fost în sensul că, ori de câte ori s-a formulat o sesizare a unui organ de urmărire
penală suntem în prezența unei „cauze penale” în înțelesul O.U.G. nr. 80/2013, acțiunea civilă
derivând din fapta penală urmând a fi scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Cu majoritate, participanții au agreat soluția propusă în punctul de vedere al INM.


S-a apreciat că definitoriu pentru îndeplinirea condiției referitoare la ‟cauza penală” din
dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 este ca, la momentul săvârșirii, fapta să
fi fost prevăzută ca infracțiune de legea penală.

4. Semnificaţia noţiunii de „cauză penală” din dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit.
i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel - Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 2)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Această temă a fost discutată anterior în cadrul Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel, ce a avut loc la Bacău, în perioada 23-24 iunie 2016, precum și a celei ce a avut

1
“(…) De asemenea, textul analizat menţionează, în mod expres, că această scutire se aplică şi în privinţa
despăgubirilor civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea, aşadar, pentru prejudiciul produs
prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, indiferent că ea face obiectul unei acţiuni civile alăturate celei
penale sau separate de aceasta, esenţială fiind existenţa unei cauze penale, mai precis a unei cauze în care s-a pus în
mişcare acţiunea penală (…). Numai în acest fel cauza poate fi calificată ca fiind una penală în sensul art. 29 alin. (1)
lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013. O atare formulă redacţională a textului legal criticat exclude,
însă, de la scutirea acordată, astfel cum s-a constatat şi în cauza din faţa instanţei judecătoreşti a quo, acţiunile în
răspundere civilă delictuală formulate pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care nu mai face obiectul acţiunii
penale din cauza dezincriminării infracţiunii respective. În consecinţă, în ipotezele tranzitorii, şi anume atunci când o
faptă este săvârşită pe perioada de activitate a legii penale, fiind astfel calificată drept infracţiune, iar, ulterior acestui
moment, intervine o lege de dezincriminare în sensul art. 4 teza întâi din Codul penal, acţiunea penală nu poate fi pusă
în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată [art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de
procedură penală], ceea ce, sub aspectul pretenţiilor civile, echivalează cu necesitatea promovării unei acţiuni separate
în faţa instanţelor civile în vederea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul civil cauzat, acţiune care, în temeiul
textului legal criticat, este exclusă de la scutirea plăţii taxei judiciare de timbru. Incriminarea/dezincriminarea unor
fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă
care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale (…)”.

129
loc la Iași, în perioada 7-8 mai 2015, punctul de vedere prezentat de INM fiind însușit de
participanți cu majoritate de voturi.1
Opinia INM asupra temei menționate, expusă la întâlnirile anterioare și prezentată acum în
formă sintetizată și completată, este următoarea:
Potrivit art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru,
sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea
căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la (...) cauzele penale, inclusiv despăgubirile
civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea.
Textul legal reglementează scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, în primă instanță
și în căile de atac, a acţiunilor penale sau a acțiunilor civile alăturate acțiunii penale în cadrul
procesului penal, precum și a acțiunilor civile promovate separat, pe calea unui proces civil, dacă
pretențiile deduse judecății decurg dintr-o cauză penală.
Prin Decizia nr. 387/27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 555/27 iulie 2015,
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile menţionate sunt constituţionale în măsura în care
sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile
civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care
fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune.
Decizia specificată a fost pronunţată în contextul dezincriminării unor infracţiuni. În
concret, dacă înainte să se pună în mişcare acţiunea penală, fapta a fost dezincriminată, caz în care
părţii vătămate i-a rămas exclusiv posibilitatea de a se adresa instanţei civile cu acţiune civilă în
despăgubiri, aceasta din urmă se impune să fie scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Această decizie s-a întemeiat, în esenţă, pe încălcarea principiului egalităţii în faţa legii,
consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, apreciindu-se că tratamentul juridic diferit aplicat
persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică, respectiv a celor care solicită recuperarea
prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte care constituia infracţiune la data săvârşirii,
dar care nu mai face obiectul acţiunii penale, este determinat, în principiu, de celeritatea cu care a
fost efectuată urmărirea penală şi judecarea cauzelor, iar acesta este un criteriu aleatoriu şi exterior
conduitei persoanei, fiind în contradicţie cu principiul constituţional.
Anterior pronunţării acestei decizii, soluţia pe care am îmbrăţişat-o2 era întemeiată pe
corelaţia dintre legea taxelor de timbru şi dispoziţiile Codului de procedură penală.
Astfel, în conformitate cu art. 20 alin. (8) C. proc. pen., acţiunea civilă care are ca obiect
tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa
penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru.
Dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 se impuneau a fi interpretate
coroborat cu cele ale art. 20 alin. (8) C. proc. pen., astfel încât ne aflam în prezenţa noţiunii de
cauză penală numai în ipoteza în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, căci, numai în acel caz,
putem vorbi de existenţa unui inculpat, prin raportare la art. 82 C. proc. pen., potrivit căruia
inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală şi care devine parte în
procesul penal.

1
Minuta întâlnirii poate fi consultată pe site-ul INM - http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Intalnirea-
presedintilor-sectiilor-civile-Iasi-7-8-mai-2015-1.pdf
2
A se vedea minuta Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, ce a avut loc la Iași, în perioada 07-08 mai 2015.

130
După publicarea deciziei menționate în Monitorul Oficial, soluţia expusă nu-şi mai poate
menţine valabilitatea, întrucât în ipoteza dezincriminării unei fapte nu se poate cunoaşte dacă, în
cazul în care nu ar fi fost dezincriminată, s-ar fi pus sau nu în mişcare acţiunea penală.
Soluţia Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată numai în ipoteza dezincriminării unei
infracţiuni, căci raţiunea avută în vedere de Curte se menţine şi în cazul altor ipoteze de
imposibilitate a exercitării acţiunii penale, cum ar fi, spre exemplu, a celei privind decesul
suspectului sau a celei privind prescripția răspunderii penale.
Dacă s-a dispus clasarea acțiunii penale pentru că nu există probe că persoana împotriva
căreia s-a formulat plângerea penală a săvârșit infracțiunea, iar persoana vătămată promovează în
faţa instanţei civile cerere vizând acordarea de despăgubiri civile pentru prejudiciile materiale şi
morale izvorând din pretinsa faptă săvârşită de acea persoană, apreciem, în continuare, că acțiunea
civilă este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Astfel, instanţa civilă nu este ţinută de
ordonanţa de clasare pronunţată în materie penală, întrucât e lipsită de autoritate de lucru judecat,
nefiind, ca atare, împiedicată să stabilească, pe baza unor cerinţe mai puţin stricte privind
încuviințarea și administrarea probatoriului, atragerea răspunderii civile a pârâtului.
Textul art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 nu se pretează a fi interpretat restrictiv
în sensul că în înțelesul noțiunii de “cauză penală” s-ar include numai procesele aflate pe rolul
instanțelor judecătorești, din moment ce cauza penală nu poate fi restrânsă doar la faza judecății,
cu excluderea fazei de urmărire penală; de altfel, articolul în discuție nu comportă vreo distincție
în sensul arătat.
La momentul primirii cererii de chemare în judecată, când instanței civile îi revine obligația
verificării aspectului dacă acțiunea este supusă plății taxei judiciare de timbru, de regulă, aceasta
nici nu este în măsură să aprecieze, cu certitudine, în lipsa administrării unui probatoriu
concludent, dacă fapta imputată pârâtului de către reclamant constituia sau nu o infracțiune sau
dacă sesizarea organului de urmărire penală a avut caracter abuziv. Instanța civilă, la momentul
procesual respectiv, are, de principiu, posibilitatea doar să constate dacă respectiva faptă a
constituit obiect al unui act de sesizare a organelor de urmărire penală, fiind format un dosar penal.

În concluzie, opinia INM este aceea că prin noțiunea de „cauză penală” în accepțiunea
art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru se înțelege
orice cauză penală formată în urma unei sesizări a organelor penale, de la momentul
înregistrării sesizării și a constituirii dosarului penal, independent dacă s-a pus sau nu în
mişcare acţiunea penală, cu condiția să nu existe indicii care să permită instanței să
concluzioneze în sensul inexistenței săvârșirii unei infracțiuni.
În ipoteza în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă a instanței penale în sensul că
fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală sau fapta nu a fost săvârșită cu forma
de vinovăție prevăzută de lege, scutirea de plata taxei judiciare de timbru prevăzute de art.
29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 nu este incidentă.

Opinia participanților la întâlnire:


În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.
În minoritate, s-a apreciat în sensul că există “cauză penală” ori de câte ori a fost
înregistrată o sesizare (plângere, denunț) pe rolul organelor de urmărire penală și s-a constituit un
dosar penal (în înțelesul organelor de urmărire penală, prin acordarea indicativului per P),

131
indiferent de soluția dată sesizării. Pentru o interpretare extensivă a noțiunii de “cauză penală”
pledează și dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, intenția legiuitorului fiind
aceea de protecție a victimei unei fapte penale. Un alt argument în favoarea acestei interpretări
este acela că în ipoteza săvârșirii unui abuz de drept procesual în sesizarea organelor de urmărire
penală sunt prevăzute sancțiuni specifice, cum sunt amenda judiciară, sancțiuni aplicabile pentru
săvârșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare etc.
Având în vedere faptul că problema de drept a figurat anterior pe agenda de discuții a două
dintre întâlniri, s-a avansat propunerea de clarificare a modalității de interpretare a dispozițiilor
legale în discuție, fie prin promovarea unui recurs în interesul legii, fie prin formularea de
propuneri de lege ferenda cu ocazia modificării O.U.G. nr. 80/2013.

5. Semnificaţia noţiunii de „cauză penală” din dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit.
i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel - Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag. 5)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Această temă a fost discutată anterior în cadrul Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului


Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel, ce a avut loc la Bacău, în perioada 23-24 iunie 2016, precum și a celei ce a avut
loc la Oradea, în perioada 6-7 iunie 2019, punctul de vedere prezentat de INM fiind însușit de
participanți cu majoritate de voturi.1
Opinia INM asupra temei menționate, expusă la întâlnirile anterioare și prezentată acum în
formă sintetizată și completată, este următoarea:
Potrivit art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru,
sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea
căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la (...) cauzele penale, inclusiv despăgubirile
civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea.
Textul legal reglementează scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, în primă instanță
și în căile de atac, a acţiunilor penale sau a acțiunilor civile alăturate acțiunii penale în cadrul
procesului penal, precum și a acțiunilor civile promovate separat, pe calea unui proces civil, dacă
pretențiile deduse judecății decurg dintr-o cauză penală.
Prin Decizia nr. 387/27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 555/27 iulie 2015,
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile menţionate sunt constituţionale în măsura în care
sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile
civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care
fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune.

1
Minuta întâlnirii poate fi consultată pe site-ul INM - http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2019/11/minuta-intalnire-
sectii-civile-Oradea-6-7-iunie-2019.pdf

132
Decizia specificată a fost pronunţată în contextul dezincriminării unor infracţiuni. În
concret, dacă înainte să se pună în mişcare acţiunea penală, fapta a fost dezincriminată, caz în care
părţii vătămate i-a rămas exclusiv posibilitatea de a se adresa instanţei civile cu acţiune civilă în
despăgubiri, aceasta din urmă se impune să fie scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Această decizie s-a întemeiat, în esenţă, pe încălcarea principiului egalităţii în faţa legii,
consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, apreciindu-se că tratamentul juridic diferit aplicat
persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică, respectiv a celor care solicită recuperarea
prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte care constituia infracţiune la data săvârşirii,
dar care nu mai face obiectul acţiunii penale, este determinat, în principiu, de celeritatea cu care a
fost efectuată urmărirea penală şi judecarea cauzelor, iar acesta este un criteriu aleatoriu şi exterior
conduitei persoanei, fiind în contradicţie cu principiul constituţional.
Anterior pronunţării acestei decizii, soluţia pe care am îmbrăţişat-o1 era întemeiată pe
corelaţia dintre legea taxelor de timbru şi dispoziţiile Codului de procedură penală.
Astfel, în conformitate cu art. 20 alin. (8) C. proc. pen., acţiunea civilă care are ca obiect
tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa
penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru.
Dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 se impuneau a fi interpretate
coroborat cu cele ale art. 20 alin. (8) C. proc. pen., astfel încât ne aflam în prezenţa noţiunii de
cauză penală numai în ipoteza în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, căci, numai în acel caz,
putem vorbi de existenţa unui inculpat, prin raportare la art. 82 C. proc. pen., potrivit căruia
inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală şi care devine parte în
procesul penal.
După publicarea deciziei menționate în Monitorul Oficial, soluţia expusă nu-şi mai poate
menţine valabilitatea, întrucât în ipoteza dezincriminării unei fapte nu se poate cunoaşte dacă, în
cazul în care nu ar fi fost dezincriminată, s-ar fi pus sau nu în mişcare acţiunea penală.
Soluţia Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată numai în ipoteza dezincriminării unei
infracţiuni, căci raţiunea avută în vedere de Curte se menţine şi în cazul altor ipoteze de
imposibilitate a exercitării acţiunii penale, cum ar fi, spre exemplu, a celei privind decesul
suspectului sau a celei privind prescripția răspunderii penale.
Dacă s-a dispus clasarea acțiunii penale pentru că nu există probe că persoana împotriva
căreia s-a formulat plângerea penală a săvârșit infracțiunea, iar persoana vătămată promovează în
faţa instanţei civile cerere vizând acordarea de despăgubiri civile pentru prejudiciile materiale şi
morale izvorând din pretinsa faptă săvârşită de acea persoană, apreciem, în continuare, că acțiunea
civilă este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Astfel, instanţa civilă nu este ţinută de
ordonanţa de clasare pronunţată în materie penală, întrucât e lipsită de autoritate de lucru judecat,
nefiind, ca atare, împiedicată să stabilească, pe baza unor cerinţe mai puţin stricte privind
încuviințarea și administrarea probatoriului, atragerea răspunderii civile a pârâtului.
Textul art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 nu se pretează a fi interpretat restrictiv
în sensul că în înțelesul noțiunii de “cauză penală” s-ar include numai procesele aflate pe rolul
instanțelor judecătorești, din moment ce cauza penală nu poate fi restrânsă doar la faza judecății,

1
A se vedea minuta Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale
curţilor de apel și Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce a avut loc la Iași, în perioada 7-8 mai 2015 - http://inm-
lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Intalnirea-presedintilor-sectiilor-civile-Iasi-7-8-mai-2015-1.pdf

133
cu excluderea fazei de urmărire penală; de altfel, articolul în discuție nu comportă vreo distincție
în sensul arătat.
La momentul primirii cererii de chemare în judecată, când instanței civile îi revine obligația
verificării aspectului dacă acțiunea este supusă plății taxei judiciare de timbru, de regulă, aceasta
nici nu este în măsură să aprecieze, cu certitudine, în lipsa administrării unui probatoriu
concludent, dacă fapta imputată pârâtului de către reclamant constituia sau nu o infracțiune sau
dacă sesizarea organului de urmărire penală a avut caracter abuziv. Instanța civilă, la momentul
procesual respectiv, are, de principiu, posibilitatea doar să constate dacă respectiva faptă a
constituit obiect al unui act de sesizare a organelor de urmărire penală, fiind format un dosar penal.

În concluzie, opinia INM este aceea că prin noțiunea de „cauză penală” în accepțiunea
art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru se înțelege
orice cauză penală formată în urma unei sesizări a organelor penale, de la momentul
înregistrării sesizării și a constituirii dosarului penal, independent dacă s-a pus sau nu în
mişcare acţiunea penală, cu condiția să nu existe indicii care să permită instanței să
concluzioneze în sensul inexistenței săvârșirii unei infracțiuni.
În ipoteza în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă a instanței penale în sensul că
fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală sau fapta nu a fost săvârșită cu forma
de vinovăție prevăzută de lege, scutirea de plata taxei judiciare de timbru prevăzute de art.
29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 nu este incidentă.

Participanții au decis menținerea votului exprimat anterior în cadrul întâlnirii de la


Oradea, conform punctului de vedere expus de către INM.

6. Aplicarea în timp a O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru,


inclusiv sub aspectul timbrării căilor extraordinare de atac (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și
Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 8)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, pentru cererile şi
acţiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, timbrul judiciar se
aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc şi se plătesc în cuantumul prevăzut de legea
în vigoare la data introducerii lor.
Articolul menţionat face distincţie între "cereri" şi "acţiuni", noţiunile cu care operează
nesuprapunându-se întocmai cu cele utilizate de Codul de procedură civilă.
În soluţionarea acestei probleme de drept, apreciem că prin noţiunea de "acţiune introdusă
până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013" legiuitorul a urmărit a se înţelege procesul început
până la acest moment, avându-se ca atare în vedere toate cererile, privite ca ansamblu, formulate
în cadrul său, de la data înregistrării cererii introductive la instanţă, în condiţiile legii, prin raportare

134
la art. 192 alin. (2) NCPC (cereri adiţionale, cereri incidentale, căi de atac ordinare şi extraordinare,
incidente procedurale – recuzare, strămutare etc.).
De asemenea, considerăm că în noţiunea de "cerere", în accepţiunea art. 55 din O.U.G. nr.
80/2013, se includ toate petiţiile formulate în legătură cu un proces civil (spre exemplu, cereri
pentru legalizarea de copii de pe înscrisurile aflate la dosar etc.), petiţii care nu intră în noţiunea
de acţiune civilă.
Astfel, în măsura în care cererea principală este introdusă sub reglementarea Legii nr.
146/1997, toate cererile incidentale ce vor fi formulate în cursul procesului respectiv vor fi supuse
taxei judiciare de timbru stabilite de această lege, chiar dacă formularea lor în dosar are loc după
intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013.
O interpretare contrară în sensul că prin acţiuni ar fi desemnate toate cererile (principală,
adiţională, incidentală) ar fi de natură să conducă la o concluzie inacceptabilă în privinţa timbrării,
spre exemplu, a recursului prin care s-ar critica soluţia dată unei cereri reconvenţionale, formulate
ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013, însă în cadrul unui proces început sub imperiul
Legii nr. 146/1997 şi al Codului de procedură civilă din 1865.
Potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti
se taxează cu 100 lei dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin.
(1) pct. 1-7 NCPC.
În exemplul dat, cererea reconvenţională s-ar timbra potrivit O.U.G. nr. 80/2013, fiind
formulată ulterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe, în timp ce recursul, reglementat de
dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865, dată fiind data începerii procesului anterior
intrării în vigoare a NCPC, nu ar putea fi timbrat prin raportare la O.U.G. nr. 80/2013, ce face
referire la motivele de recurs prevăzute de art. 488 NCPC.
În consecinţă, incidenţa O.U.G. nr. 80/2013 este strâns legată de intrarea în vigoare a
NCPC, fiind avute în vedere în prevederile acestei noi reglementări de procedură civilă.
Utilizând această interpretare, acceptând că nicio cerere formulată în cadrul unui proces
început sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865 nu va fi supusă taxei judiciare de timbru
prevăzute de O.U.G. nr. 80/2013, se soluţionează şi problema lipsei sancţiunii pentru netimbrare
din corpul ordonanţei, aceasta regăsindu-se numai în NCPC.
De asemenea, şi incidentele procedurale, cum este recuzarea, spre exemplu, în măsura în
care procesul este început sub imperiul Legii nr. 146/1997, ar trebui să se timbreze tot potrivit
acestei legi, pentru aceleaşi considerente.
În consecinţă, apelul, recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea sunt supuse taxei
judiciare de timbru prevăzute de O.U.G. nr. 80/2013, numai în măsura în care procesul (cererea de
chemare în judecată introductivă de instanţă) a început sub reglementarea acestei ordonanţe.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


a) În ceea ce privește acţiunile (cererile introductive de instanță), dispozițiile O.U.G. nr.
80/2013 se aplică numai celor formulate după intrarea în vigoare a ordonanței, ele fiind de imediată
aplicare doar în ceea ce privește cererile (în înțelesul de alte petiţii formulate în legătură cu un
proces civil - cereri pentru legalizarea de copii de pe înscrisurile aflate la dosar etc.). Practica
Înaltei Curți de Casație și Justiție (inclusiv în materia contestației în anulare și a revizuirii) este în
același sens.

135
Cu referire la incidentul procedural al strămutării, s-a precizat că în practica recentă a ÎCCJ
strămutarea este privită ca un incident procedural în procesul inițial (motiv pentru care nici nu se
acordă cheltuieli de judecată, partea care va câștiga urmând să se desocotească cu privire la
cheltuielile ocazionate la finalul procesului). În acest context, practica ÎCCJ este în sensul că
cererile de strămutare formulate în procese începute sub imperiul Legii nr. 146/1997 se timbrează
conform acestei legi, dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013 urmând să se aplice doar cererilor de
strămutare formulate în procese începute după intrarea în vigoare a ordonanței.

b) Într-o altă opinie s-a considerat că se impune aplicarea imediată a dispozițiilor O.U.G.
nr. 80/2013 tuturor cererilor și acțiunilor, cu motivarea că, în absența unei distincții în textul
O.U.G. nr. 80/2013, intenția legiuitorului a fost de a supune prevederilor acestui act normativ toate
cererile, indiferent că este vorba despre cereri de chemare în judecată, apel, recurs etc. Legislația
taxelor judiciare de timbru este una fiscală, iar nu de drept procesual civil, aspect statuat de altfel
și în jurispudența ÎCCJ;

c) Procesului început sub imperiul Legii nr. 146/1997 îi sunt aplicabile dispozițiile acestei
legi, inclusiv în ceea ce privește apelul şi recursul. Revizuirii şi contestaţiei în anulare declarate
însă după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013 le vor fi aplicabile dispozițiile ordonanței, având
în vedere dezînvestirea instanței prin pronunțarea unei hotărâri (irevocabile) definitive. În caz de
netrimbrare/insuficientă timbrare a acestor căi extraordinare de atac (care se vor judeca potrivit
dispozițiilor Codului de procedură civilă din 1865), sancțiunea anulării lor va fi aplicată în temeiul
dispozițiilor art. 34 alin. (2) și art. 36 din O.U.G. nr. 80/2013.
Utilizarea acestor temeiuri legale a fost însă criticată la întâlnire, pe motiv că au în vedere
alte ipoteze: în cazul art. 34 alin. (2), anularea în parte, pentru acțiunea cu mai multe capete de
cerere, dintre care doar o parte au fost timbrate, respectiv, în cazul art. 36, taxarea pentru pretenții
separate suplimentare.

Opinia îmbrățișată de majoritatea participanților la întâlnire a fost în sensul că, în cazul


proceselor începute sub imperiul Legii nr. 146/1997, tuturor cererilor formulate în cadrul său
(inclusiv cererii de strămutare sau celei de recuzare), precum și căilor de atac ordinare și
extraordinare, le sunt aplicabile, în materie de timbrare, dispozițiile acestei legi, iar nu cele ale
O.U.G. nr. 80/2013.
A fost exprimată însă și opinia minoritară, conform căreia contestaţia în anulare,
revizuirea, cererea de strămutare şi cererea de recuzare intră în noțiunea de “cereri”, fiindu-le
aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013, în măsura în care au fost formulate după data intrării
în vigoare a ordonanței, independent de data începerii procesului în legătură cu care au fost
formulate.

7. Modalitatea de timbrare a căilor de atac în materia partajului judiciar,


atunci când prin motivele de apel se critică doar valoarea bunului supus
partajării (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al

136
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei
Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 10)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 5 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, (...) cererea de partaj propriu-zis,
indiferent de modalitatea de realizare a acestuia se timbrează cu 3% din valoarea masei partajabile.
Este de remarcat faptul că noul act normativ în materie de taxe de timbru nu mai prevede
norma existentă în Legea nr. 146/1997, potrivit căreia, în cazul partajului judiciar, dacă părţile
contestau valoarea bunurilor de împărţit, taxa de timbru se datora de titularul cererii la valoarea
contestată în condiţiile art. 2 alin. (1).
În acest context, apreciem că, în caz de contestare a valorii bunurilor supuse partajării,
indicată de reclamant prin cererea principală, pârâtul, ce critică o atare valoare, nu va mai timbra,
cu atât mai mult cu cât, sub aspectul timbrării, acesta nu are deschisă calea cererii de reexaminare
a taxei judiciare de timbru la care a fost obligat reclamantul, prin raportare la art. 39 alin. (1) din
O.U.G. nr. 80/2013.
Pârâtul, dar şi reclamantul, au posibilitatea declarării căii de atac a apelului împotriva
hotărârii de partaj, în măsura în care materialul probatoriu administrat în faţa primei instanţe nu a
fost de natură să le confirme valoarea indicată.
Prin contestarea valorii bunului partajabil, partea tinde la obţinerea unui drept, şi anume
acela de a primi de la cealaltă parte o sultă de o valoare mai mare sau de a achita o sultă de o
valoare mai mică.
În aceste condiţii, apreciem că cererea de apel declarată împotriva unei hotărâri
judecătoreşti în materia partajului judiciar, atunci când, prin motivele de apel, se critică doar
valoarea bunului supus partajării, se va timbra cu 50% din taxa judiciară de timbru la valoarea
contestată, potrivit art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, taxa judiciară de timbru la
valoarea contestată urmând a fi stabilită potrivit art. 3 alin. (1) din ordonanţă.

În unanimitate, participanții la întâlnire și-au însușit soluția expusă în punctul INM.

8. Caracterul evaluabil în bani sau nu al cererilor având ca obiect


modificarea suprafeţelor imobilelor înscrise iniţial în cartea funciară.
Calificarea cererii. Modalitatea de timbrare a acestor cereri (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și
Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 11)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 914 NCC, proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea cere
oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea, destinaţia sau
suprafaţa acestuia, în condiţiile legii.

137
De asemenea, art. 220 din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de
cadastru şi carte funciară din 09.07.2014, aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 al Agenţiei Naţionale
de Cadastru şi Publicitate Imobiliară prevede că:
„(1) Prin modificarea de carte funciară se înţelege orice schimbare privitoare la aspecte
tehnice ale imobilului, schimbare care nu afectează esenţa dreptului înscris asupra acelui imobil.
(2) Modificarea de carte funciară se poate face doar la cererea titularului dreptului de
proprietate, în baza actelor doveditoare. Modificarea suprafeţei înscrise în cartea funciară nu este
considerată o rectificare de carte funciară.”
Cererea prin care se tinde la modificarea cărții funciare sub aspectul redimensionării
întinderii imobilului este neîndoielnic una patrimonială şi nu reprezintă, din punctul de vedere al
calificării, o acţiune în rectificare de carte funciară.
Din perspectiva timbrării, ea este însă supusă taxei judiciare de timbru prevăzute de art. 20
din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit căruia acţiunile şi cererile în materie de carte funciară, când nu
pun în discuţie fondul dreptului, se taxează cu 50 lei.

În unanimitate, participanții la întâlnire și-au însușit soluția expusă în punctul INM.

9. Timbrarea cererilor de îndreptare/lămurire/completare a hotărârii


judecătoreşti (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei
Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 12)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Regula care se degajă din cuprinsul O.U.G. nr. 80/2013 este aceea că cererile adresate
instanţelor judecătorești se timbrează în cuantumul stabilit de acest act normativ, în afara situațiilor
de excepție când, tot potrivit legii, anumite cereri sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.
Această afirmație este valabilă și în privința cererilor neevaluabile în bani și care, în afara
unei alte dispoziții speciale, se timbrează cu 20 de lei, în temeiul art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013.
Cererile de îndreptare/lămurire/completare a hotărârii judecătoreşti sunt incontestabil
neevaluabile în bani.
De asemenea, legiuitorul nu a stabilit în ceea ce le privește un regim de taxare special, care
să deroge de la art. 27 din O.U.G nr. 80/2013, nefiind nici scutite de plata taxei de timbru.
Astfel, în temeiul art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, acestor cereri urmează să li se aplice taxa
judiciară de timbru de 20 de lei.
Dacă cererea a fost admisă, partea este îndreptățită să solicite obligarea statului la
suportarea tuturor cheltuielilor efectuate de parte, deci inclusiv a taxei judiciare de timbru achitate,
soluție care rezultă din cuprinsul art. 447 NCPC. În schimb, dacă cererea este respinsă, taxa
judiciară de timbru rămâne în sarcina părții, neexistând niciun temei pentru obligarea statului la
restituirea ei.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:

138
a) cererile de îndreptare/lămurire/completare a hotărârii judecătoreşti trebuie considerate
scutite de plata taxei judiciare de timbru.
În sprijinul acestei opinii, au fost aduse următoarele argumente:
‒ cererile în discuţie nu se încadrează în sintagma “alte acţiuni sau cereri neevaluabile în
bani” din cuprinsul art. 27 al O.U.G. nr. 80/2013. Cererile de îndreptare/lămurire/completare
formulate de părți au ca obiect remedierea unei greșeli/omisiuni săvârșite de instanță. Acestui
argument i se poate reproșa însă faptul că pleacă de la premisa unei greșeli a instanței, ignorând
ipotezele în care cererea ar fi respinsă ca neîntemeiată.
‒ în practica majoritară, instanţele judecătoreşti nu fixează în sarcina părţii care formulează
astfel de cerere obligaţia timbrării;
‒ dacă în cazul cererilor principale, adiţionale, accesorii, incidentale, regula este timbrarea,
scutirea fiind excepția, în cazul cererilor care sunt formulate în cursul procesului sau a celor care
au legătură cu procesul, regula este netimbrarea, fiind prevăzute expres cererile care se timbrează.
Or, cererile de îndreptare/lămurire/completare a hotărârilor, deși pot fi calificate ca fiind “cereri în
legătură cu procesul”, nu se regăsesc în enumerarea de la lit. a)-l) ale art. 9 din ordonanță.
‒ dacă cererea de îndreptare/lămurire/completare a fost formulată într-un dosar în care a
fost deja îndeplinită obligația de achitare a taxei de timbru, cererea nu mai intră sub incidența art.
27 din O.U.G. nr. 80/2013. Această dispoziție ar putea fi interpretată, în acest context, că se referă
la cereri adresate instanței pentru care nu a fost achitată în prealabil o taxă judiciară de timbru.
‒ art. 447 NCPC are în vedere cheltuielile de judecată.

Opinia îmbrățișată de majoritatea participanților la întâlnire a fost în sensul că cererile


de îndreptare/lămurire/completare nu sunt supuse timbrării.
O parte dintre participanți au îmbrățișat Opinia Institutului Național al Magistraturii,
respectiv că aceste cereri sunt supuse taxei judiciare de timbru, potrivit art. 27 din O.U.G. nr.
80/2013.
În acest context, s-a observat faptul că dispoziţia prevăzută de art. 447 NCPC, conform
căreia partea care a avansat cheltuielile de judecată (inclusiv cele aferente taxei de timbru) și a
cărei cerere de îndreptare/lămurire/completare a fost admisă, le poate recupera de la stat, este de
natură să acopere într-o manieră satisfăcătoare inechitatea derivată din obligarea părții să achite
o taxă judiciară de timbru pentru corectarea unei erori a instanței.
Participanții au agreat că, în ipoteza în care s-ar da eficiență opiniei potrivit căreia aceste
cereri sunt scutite de plata taxei de timbru, se impune promovarea unei modificări legislative, în
sensul prevederii exprese a scutirii de plata taxei de timbru a acestor cereri. În acest context însă,
trebuie avute în vedere și posibile modificări care ar fi atrase, subsecvent, cu privire la dispoziții
din cuprinsul NCPC (art. 447 NCPC).

10. Timbrarea contestaţiilor la executare formulate împotriva executării


silite demarate în baza unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre
judecătorească pronunțată în materia conflictelor de muncă - art. 266
Codul muncii (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al

139
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei
Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 14)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Dispozițiile art. 270 C. muncii care acordă scutire de taxă de timbru exclusiv soluționării
în justiție a speciilor de conflicte de muncă enumerate la art. 266 Codul muncii (soluţionarea
conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea
contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de cod, precum și a cererilor
privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit codului) nu pot fi extinse, prin
analogie, la procedurile de executare silită inițiate pentru punerea în aplicare a hotărârilor
pronunțate în materie.
O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru nu conține o soluție de principiu în
sensul scutirii de taxă de timbru a oricărei proceduri privind punerea în executare a unei hotărâri
pronunțate în soluționarea unei cereri care, potrivit acestui act normativ ori unei dispoziții legale
speciale (în cazul de față, Codul muncii), este scutită de taxă de timbru, iar acest beneficiu legal,
constituind o excepţie de la regula timbrării, este de strictă aplicare la cazurile enumerate în corpul
ordonanţei.
Un argument suplimentar în sprijinul acestei soluţii constă în faptul că art. 15 lit. a) din
Legea nr. 146/1997, act normativ abrogat prin O.U.G. nr. 80/2013, prevedea în mod expres faptul
că acţiunile şi cererile referitoare la executarea hotărârilor pronunţate în litigii de muncă sunt
scutite de plata taxei judiciare de timbru, în timp ce ordonanţa în vigoare nu mai reţine aceste litigii
în cadrul categoriilor de acţiuni şi cereri scutite de timbrare.

Majoritatea participanților prezenți la întâlnire și-au însușit soluția expusă în punctul


INM în sensul că astfel de cereri sunt supuse timbrării.
A fost exprimată și opinia conform căreia rațiunea scutirii ar trebui să existe pe întreg
parcursul soluționării procesului, inclusiv în ceea ce privește faza executării silite, care se include
în procesul civil.

11. Modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în cazul în care prin aceeaşi
cerere de chemare în judecată se solicită atât plata unui debit principal,
cât şi a penalităţilor de întârziere (Minuta întâlnirii președinților secţiilor
civile ale curților de apel - Curtea de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie
2015, pag. 2)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, „Când o acţiune are mai multe capete de
cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în
parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel”.
În primul rând, referirea legiuitorului la „finalitatea diferită” vizează fiecare capăt de cerere,
iar nu cererea de chemare în judecată în ansamblul său, dispoziţiile arătate fiind aplicabile, chiar

140
dacă un capăt de cerere este anume formulat pentru a asigura succesul în promovarea unui alt capăt
de cerere (principalul faţă de accesoriu). Astfel, raportul de accesorialitate are semnificaţia faptului
că soluţia capătului accesoriu depinde de cea a capătului principal, iar nu că ambele capete de
cerere au aceeaşi finalitate.
În al doilea rând, împrejurarea că obligaţia de plată a debitului principal şi cea de plată a
debitului accesoriu izvorăsc din acelaşi raport contractual nu determină în mod necesar identitatea
de finalitate.
Ca atare, în mecanismul de determinare a finalităţii fiecărui capăt de cerere, judecătorul va
realiza operaţiunea de prefigurare a efectelor ce se produc în patrimoniul autorului cererii ca
urmare a admiterii ipotetice a fiecărui capăt de cerere.
Mecanismul de stabilire a taxelor judiciare de timbru reglementat prin dispoziţiile art. 3 alin.
(1) din O.U.G. nr. 80/2013 se aplică la o bază de calcul ce reprezintă valoarea fiecărui capăt de
cerere evaluabil în bani, iar nu valoarea globală a cererii determinată ca urmare a însumării valorii
tuturor capetelor de cerere formulate printr-un act unic de sesizare a instanţei.
Aspectul semnalat prezintă o reală importanţă practică, determinată de preferinţa
legiuitorului pentru un algoritm de calcul al taxelor judiciare de timbru proporţional pe tranşe,
alcătuit din îmbinarea unor cote fixe şi procentuale aflate în creştere progresivă pe măsura
majorării valorii obiectului cererii, calcul ce conduce la obţinerea unor rezultate diferite.
Chestiunea menţionată ar fi fost lipsită de importanţă dacă algoritmul ar fi fost pur proporţional,
întrucât rezultatul obţinut ar fi fost acelaşi.
Aşadar, atunci când reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani
reprezentând debit principal şi la plata unei alte sume de bani reprezentând debit accesoriu,
constând în penalităţi de întârziere sau, după caz, dobândă legală, instanţa va determina taxa
judiciară de timbru aplicând sistemul proporţional pe tranşe în raport de fiecare dintre cele două
capete de cerere, iar nu raportat la valoarea lor însumată.
Finalitatea celor două capete de cerere este distinctă, o atare diferenţă decurgând din însăşi
diferenţa de cauză juridică a cererilor. Astfel, capătul principal de cerere este întemeiat pe
executarea în natură a obligaţiei de plată a sumei de bani, finalitatea sa constând în repararea
prejudiciului efectiv suferit de reclamant prin neexecutarea corespunzătoare a obligaţiei existente
în sarcina pârâtului. Capătul accesoriu de cerere se fundamentează pe răspundere civilă (delictuală
sau contractuală) şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat.
Expresia „după natura lui” folosită în cadrul art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 semnifică
faptul că fiecare capăt de cerere, având individualitatea sa proprie, trebuie timbrat potrivit regulilor
stabilite de actul normativ pentru acesta, formula neavând în vedere natura juridică a pretenţiei (în
cazul analizat, exprimarea în bani a ambelor prestaţii solicitate).
De asemenea, dacă taxa judiciară de timbru nu ar fi stabilită distinct pentru fiecare capăt de
cerere în parte, nu s-ar mai putea aplica dispoziţiile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit
cărora, „Dacă la momentul înregistrării cererii au fost timbrate doar o parte din capetele de cerere,
acţiunea va fi anulată în parte, numai pentru acele capete de cerere pentru care nu a fost achitată
taxa judiciară de timbru”, pentru că nu s-ar mai putea stabili în concret care dintre capetele de
cerere nu a fost timbrat integral.
Totodată, nu se vor avea în vedere la stabilirea valorii obiectului cererii, în vederea timbrării,
dispoziţiile art. 98 alin. (2) C. pr. civ., incidente în materia competenţei.

141
În unanimitate, participanții la întâlnire și-au însușit soluția expusă în punctul INM.
S-a precizat că problema de drept face obiectul unei sesizări în vederea pronunțării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și al unui recurs în interesul legii.

12. Stabilirea taxei judiciare de timbru în acţiunile având ca obiect principal


radiere autoturism (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale
curților de apel - Curtea de Apel Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, pag.
3)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, „Orice alte acţiuni sau cereri neevaluabile în bani, cu
excepţia celor scutite de plata taxei judiciare de timbru potrivit legii se taxează cu 20 de lei”.
Pentru determinarea caracterului evaluabil sau nu al cererii, trebuie să ne raportăm la scopul
urmărit de reclamant prin introducerea cererii, mai precis la dreptul pe care tinde să şi-l valorifice
prin demersul judiciar întreprins.
Obiectul cererii de radiere a dreptului de proprietate al reclamantului asupra unui autoturism
din evidenţele serviciilor publice comunitare corespunzătoare nu este unul evaluabil în bani,
întrucât nu vizează constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al reclamantului, ci numai
operaţiunea tehnică de ştergere a acestui drept din evidenţele menţionate.
Dreptul de proprietate al reclamantului a fost transmis în patrimoniul cumpărătorului de la
data încheierii contractului de vânzare a autoturismului, transferul dreptului neoperând din
momentul radierii acestuia din evidenţele administrative.

În unanimitate, participanții la întâlnire și-au însușit soluția expusă în punctul INM.

13. Dovada plăţii on-line a taxelor judiciare de timbru (Minuta întâlnirii


reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 2)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc de
debitorul taxei în numerar, prin virament sau în sistem on-line, într-un cont distinct de venituri al
bugetului local "Taxe judiciare de timbru și alte taxe de timbru", al unității administrativ
teritoriale în care persoana fizică are domiciliul sau reședința ori, după caz, în care persoana
juridică are sediul social; costurile operațiunilor de transfer al sumelor datorate ca taxă judiciară
de timbru sunt în sarcina debitorului taxei.
În conformitate cu art. 1504 alin. (1) C. civ., dacă plata se face prin virament bancar,
ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare prezumă efectuarea
plăţii, până la proba contrară. Alin. (2) prevede că debitorul are oricând dreptul să solicite

142
instituţiei de credit a creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament; această
confirmare face dovada plăţii.
Dovada achitării taxelor judiciare de timbru în sistem on-line se face prin extrasul de cont
trimis prin e-mail de instituția de credit plătitoare.
De asemenea, în ipoteza plății taxei judiciare de timbru prin intermediul www.ghiseul.ro,
potrivit art. 3.3.2.3. din Normele metodologice privind Sistemul național electronic de plată online
a taxelor și impozitelor utilizând cardul bancar, aprobate prin Ordinul nr. 95/2011 al ministrului
comunicațiilor și societății informaționale, după efectuarea tranzacției, SNEP va emite
contribuabilului o dovadă de plată, la adresa de e-mail solicitată contribuabilului pentru efectuarea
plății, aceasta făcând dovada achitării taxei judiciare de timbru.
În ambele situații, atât extrasul de cont, cât și dovada plății fac dovadă până la proba
contrară, prin raportare la art. 1504 alin. (1) C. civ., care se aplică în mod corespunzător.
Este de menționat faptul că este necesar ca, la rubrica "referințe" sau, după caz "explicații",
contribuabilul să insereze date de natură a identifica dosarul în legătură cu care a fost achitată taxa
judiciară de timbru respectivă, tocmai pentru a evita riscul folosirii aceleiași dovezi de plată și într-
un alt dosar.
A pretinde efectuarea dovezii plății numai printr-un ordin de plată semnat de debitor şi
vizat de instituţia de credit plătitoare anulează avantajele plății on-line, permise expres de legislația
taxelor judiciare de timbru.

În unanimitate, participanții au agreat că:


- în sistem on-line, dovada plății taxei de timbru se poate face cu extrasul de cont emis
de instituția de credit plătitoare și trimis prin e-mail sau, după caz, cu dovada transmisă prin e-
mail, în ipoteza în care taxa a fost achitată prin intermediul portalului www.ghiseul.ro.;
- în situația în care există suspiciuni rezonabile că taxa judiciară de timbru pentru care
a fost prezentată dovada achitării nu vizează dosarul în care a fost depusă, aspect care urmează
a fi apreciat de la caz la caz de către instanță, aceasta va pune în vedere părții fie să achite taxa
de timbru pentru dosarul respectiv, completând rubrica "explicații/referințe" cu numărul de
dosar, fie să ateste, pe propria răspundere, sub semnătură înscrisă pe dovada de plată, faptul că
taxa judiciară respectivă a fost achitată și folosită exclusiv pentru dosarul respectiv.

14. Aplicarea în timp a O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru
sub aspectul dispoziţiilor procedurale (cerere de acordare a facilităţilor
pentru plata taxei judiciare de timbru, cerere de reexaminare etc.)
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii
cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și
curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 3)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În conformitate cu dispoziţiile art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013, pentru cererile şi acţiunile
introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, timbrul judiciar se aplică,

143
respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc şi se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în
vigoare la data introducerii lor.
Potrivit art. 58 lit. a) din același act normativ, la data intrării în vigoare a prezentei
ordonanţe de urgenţă se abrogă Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările şi
completările ulterioare.
Art. 24 C. proc. civ. prevede că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai
proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.
De asemenea, art. 25 alin. (1) C. proc. civ. specifică faptul că procesele în curs de judecată,
precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acestei legi.
O.U.G. nr. 80/2013 a intrat în vigoare în data de 28 iunie 2013, după noul Cod de procedură
civilă (15 februarie 2013), O.U.G. nr. 80/2013 conținând dispoziții procedurale speciale în
cuprinsul său, cum sunt, spre exemplu, cele referitoare la procedura de soluționare a cererii de
acordare a facilităților pentru plata taxei judiciare de timbru sau a cererii de reexaminare a modului
de stabilire a taxei judiciare de timbru.
În consecință, dat fiind faptul că acest act normativ cuprinde inclusiv norme de procedură,
precum și că a intrat în vigoare ulterior Codului de procedură civilă, devin incidente dispozițiile
art. 24 și 25 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care normele procedurale se vor aplica numai
proceselor începute după data intrării ordonanței în vigoare.
Art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013 se referă la cuantumul taxelor judiciare de timbru și nu
poate constitui temei pentru a aprecia că și normele procedurale cuprinse în acest act normativ se
aplică numai proceselor începute după data intrării acesteia în vigoare, temeiul juridic pentru a
fundamenta o astfel de soluție legală fiind reprezentat însă de art. 24 și 25 alin. (1) C. proc. civ.

În majoritate, participanții la întâlnire și-au însușit soluția expusă în punctul INM.


În opinie minoritară, s-a apreciat că dispozițiile O.U.G. 80/2013 care vizează soluționarea
cererilor menționate sunt dispoziții de natură fiscală, fiind de imediată aplicare.

15. Taxa judiciară de timbru datorată în cazul contestaţiilor la titlu (Minuta


întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 4)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 712 alin. (2) C. proc. civ., dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443
C. proc. civ. (n.n - lămurirea hotărârilor judecătorești), se poate face contestație și în cazul în
care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.
În conformitate cu art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, în cazul contestației la
executarea silită, taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la
valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite; taxa
aferentă acestei contestații nu poate depăși suma de 1.000 lei, indiferent de valoarea contestată;

144
în cazul în care obiectul executării silite nu este evaluabil în bani, contestația la executare se
taxează cu 100 lei.
Art. 27 din același act normativ prevede că orice alte acțiuni sau cereri neevaluabile în
bani, cu excepția celor scutite de plata taxei judiciare de timbru potrivit legii, se taxează cu 20 lei.
Obiectul contestației în discuție privește lămurirea titlului executoriu, nefiind contestate
bunurile sau debitul urmărit, obiectul executării silite ca atare. Prin urmare art. 10 din ordonanță
nu este aplicabil, taxa aferentă unei contestații la titlu neputând fi determinată prin raportare la
niciuna dintre ipotezele descrise de text.
Apreciem că, în măsura în care contestația la titlu nu este evaluabilă în bani, aceasta se
timbrează potrivit art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, iar dacă este evaluabilă în bani potrivit art. 3 din
același act normativ.

În unanimitate, participanții au apreciat că în ceea ce privește contestațiile privind


lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu reglementate de dispozițiile art.
714 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013,
acestea urmând a fi timbrate cu taxă judiciară de timbru fixă în cuantum de 20 lei. În motivarea
soluției, s-a reținut, în esență, că obiectul contestației la titlu este reprezentat de titlul executoriu,
obiect neevaluabil în bani și distinct de cel al contestației la executare propriu-zise care vizează
executarea silită în sine.

16. Taxa judiciară de timbru pentru cererile având ca obiect rezilierea


contractelor de închiriere sau de concesiune, atunci când aceste acţiuni
sunt formulate de unităţile administrativ-teritoriale (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
București, 29 iunie 2018, pag. 1)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sunt
scutite de taxă judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit
legii, (...) de instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect
venituri publice.
Pentru a beneficia de scutirea reglementată de art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013
trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:
a) cererea să fie formulată de o instituție publică;
b) cererea să aibă ca obiect venituri publice.

În ceea ce privește prima condiție, art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 nu introduce
vreo distincție între instituțiile publice centrale și cele locale, ambele beneficiind, în condițiile
enunțate, de scutirea specificată.
Art. 2 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale include, în
denumirea generică de instituții publice locale, comunele, orașele, municipiile, sectoarele

145
municipiului București, județele, municipiul București, instituțiile și serviciile publice din
subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanțare a activității
acestora.
Potrivit art. 1 pct. 6 lit. i) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, unitățile
administrativ-teritoriale sunt comunele, orașele și județele; în condițiile legii, unele orașe pot fi
declarate municipii. Aceeași reglementare există și în cuprinsul art. 2 alin. (1) pct. 56 din Legea
nr. 273/2006 ce enumeră unitățile administrativ-teritoriale ca fiind comunele, orașele, municipiile
și județele.
Din coroborarea acestor texte legale rezultă că unitățile administrativ-teritoriale sunt
instituții publice locale, prima condiție impusă de art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 fiind
îndeplinită.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, în conformitate cu art. 30 alin. (2) din O.U.G.
nr. 80/2013, în înțelesul acestei ordonanțe de urgență, în categoria venituri publice se includ,
printre altele, veniturile bugetelor locale.
Pentru a fi incident art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, obiectul cererii trebuie să fie reprezentat
de o pretenție bănească ce constituie un venit public aparținând unității administrativ-teritoriale,
rezilierea contractului de închiriere sau de concesiune neincluzându-se în noțiunea de pretenție
bănească.
Prin urmare, cererile având ca obiect rezilierea contractelor de închiriere sau de concesiune,
atunci când aceste acţiuni sunt formulate de unităţile administrativ-teritoriale, nu sunt scutite de
plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Incidența textului legal în discuție s-ar putea eventual ridica în ipoteza cererilor formulate
de unitățile administrativ-teritoriale având ca obiect plata chiriei sau, după caz, a redevenței,
problemă ce va fi analizată în continuare.
Pentru a fi scutită această din urmă cerere de plata taxei judiciare de timbru este necesar ca
redevența și chiria să se înscrie în veniturile bugetelor locale.
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 58 din Legea nr. 273/2006, prin venituri bugetare se înțeleg
resursele bănești care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a)-c), după caz, în baza
unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri, cote
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum și cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b)-
d).
La art. 1 alin. (2) lit. c) din același act normativ, la care face trimitere articolul specificat
anterior, este prevăzut venitul bugetelor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului București, județelor și municipiului București.
În conformitate cu art. 5 alin. (1) din lege, veniturile bugetare locale se constituie din:
a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri și
cote defalcate din impozitul pe venit;
b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c) subvenții primite de la bugetul de stat și de la alte bugete;
d) donații și sponsorizări;
e) sume primite de la Uniunea Europeană și/sau alți donatori în contul plăților efectuate și
prefinanțări.

146
Potrivit lit. A pct. 9 lit. c) din cap. II al anexei 1 din lege, veniturile din concesiuni și
închirieri fac parte din veniturile din proprietate ce constituie venituri proprii în bugetele proprii
ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București și al
municipiului București. De altfel și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 privind regimul
concesiunilor, stabilește că redevența obţinută prin concesionare se face venit la bugetul de stat
sau la bugetele locale, după caz. Totodată, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, sumele
încasate din închirierea sau din concesionarea bunurilor proprietate publică se fac, după caz, venit
la bugetul de stat sau la bugetele locale.
Apreciem că, în cazul unităților administrativ-teritoriale, și veniturile proprii, în care se
includ veniturile din concesiuni și închirieri, sunt venituri la bugetul local în sensul art. 2 alin. (1)
pct. 58 din Legea nr. 273/2006, motiv pentru care dacă cererea are ca obiect plata chiriei sau a
redevenței atunci aceasta este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 30 din
O.U.G. nr. 80/2013.

Cu referire la taxa judiciară de timbru aplicabilă cererilor având ca obiect rezilierea


contractelor de închiriere sau de concesiune, promovate de unitățile administrativ-teritoriale,
apreciem că aceasta este în cuantum de 100 lei, potrivit art. 8 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013,
în temeiul considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Dat fiind caracterul de acte juridice cu executare succesivă, rezilierea contractelor de
închiriere şi concesiune operează numai pentru viitor, potrivit art. 1.554 alin. (3) C. civ., astfel
încât prestaţiile deja executate în temeiul lor sunt menţinute şi, ca atare, dreptul ce se tinde a fi
valorificat prin promovarea acţiunii în rezilierea acestor acte juridice nu poate privi prestaţiile
specificate, neexistând posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Astfel, ca regulă, în ipoteza în care cererea este formulată de unitatea administrativ
teritorială, în calitatea sa de proprietar/concedent, dreptul pe care aceasta tinde să şi-l valorifice
prin promovarea acţiunii vizează restituirea bunului în folosinţă proprie (redobândirea în
patrimoniu a dreptului de folosinţă).
Aplicându-se criteriul dreptului ce se tinde a fi protejat, s-ar putea susţine că taxa de timbru
s-ar raporta la contravaloarea folosinţei bunului aferentă perioadei cuprinse între data introducerii
cererii şi data epuizării duratei contractului, respectiv la cuantumul chiriilor/redevențelor aferente
perioadei menţionate.
Cu toate acestea, dacă avem în vedere data când hotărârea judecătorească de declarare a
rezilierii produce efecte, şi anume momentul rămânerii ei definitive, concluzia de netăgăduit este
aceea că prestaţiile aferente intervalului de timp cuprins între momentul introducerii cererii şi cel
al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti nu sunt supuse restituirii. Ca atare, de plano, nu s-
ar putea susţine că dreptul ce se tinde a fi valorificat acoperă intervalul de timp pentru care legea
însăşi nu conferă protecţie.
Argumentele menţionate ne determină să nuanţăm soluţia descrisă anterior, apreciind că
nu se poate face abstracţie de împrejurarea că dreptul ce se tinde a fi protejat pentru ipoteza
analizată vizează perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare a
rezilierii.

În raport de problema în discuţie, putem distinge două ipoteze:

147
a) Dacă actul juridic în discuţie este încheiat pe durată determinată, în ipoteza în care
cererea este formulată de unitatea administrativ-teritorială, dreptul pe care aceasta tinde să şi-l
protejeze prin promovarea acţiunii vizează restituirea bunului în folosinţă proprie (redobândirea în
patrimoniu a dreptului de folosinţă) de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
reziliere şi până la data prevăzută în contract pentru încetarea raporturilor juridice.
Evaluarea unui atare drept apare însă ca fiind cu neputinţă la momentul introducerii cererii
de chemare în judecată, având în vedere că momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
depinde de durata procesului şi ar putea chiar depăşi data stabilită de părţi pentru încetarea
contractului.
De aceea, apreciem că stabilirea taxei judiciare de timbru prin raportare la contravaloarea
folosinţei bunului aferentă perioadei cuprinse între data introducerii cererii şi data epuizării duratei
contractului, respectiv la cuantumul chiriilor/redevențelor aferente perioadei menţionate nu este
corectă, preferabilă fiind aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) lit. c) din ordonanţă, cu consecinţa
stabilirii unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 100 lei. Ca atare, art. 3 alin. (2) lit. a) teza I
din O.U.G. nr. 80/2013 nu îşi dovedeşte eficienţa în cazul de faţă, fiind imposibil de stabilit
valoarea obiectului cererii pentru a se putea face raportarea la alin. (1) al aceluiaşi articol.
Soluţia propusă se impune prin prisma raţiunii instituirii acestor dispoziţii din ordonanţă,
aceea de a tranşa chestiunea taxei judiciare de timbru pentru ipoteza în care dreptul de folosinţă a
bunului, fie el patrimonial, este cu neputinţă de evaluat, aspect rezultat din sintagma folosită de
legiuitor privitoare la lipsa legăturii dreptului cu plata anumitor sume de bani. De asemenea, în
lipsa unei dispoziţii legale similare care să privească dreptul de folosinţă asupra altor bunuri decât
cele vizate de text (închiriate sau arendate), de lege lata, interpretul nu are la îndemână decât
aplicarea extensivă a textului, pentru identitate de raţiune, şi pentru bunurile date în concesiune.
Totodată, este de observat faptul că art. 8 alin. (1) lit. c) din ordonanță nu distinge după cum dreptul
de folosință este un drept personal sau real.
Dacă acţiunea este compusă din două capete de cerere - reziliere contract de
închiriere/concesiune şi evacuare/chirie sau redevență restantă, acestea se vor taxa în mod separat,
capătul al doilea al cererii neconstituind o cerere în repunerea reclamantului în situaţia anterioară,
pentru a intra sub incidenţa art. 3 alin. (2) lit. a) teza II din O.U.G. nr. 80/2013.

b) Dacă contractul de închiriere este încheiat pe durată nedeterminată, niciunul dintre


momentele în raport de care s-ar putea stabili valoarea obiectului cererii, menţionate anterior, nu
se poate fixa la data introducerii acţiunii (nici data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
reziliere, nici data încetării convenţionale a contractului). Apreciem că şi în această ipoteză, cu atât
mai mult, trebuie aplicate dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. c) din ordonanţă, pentru identitate de
raţiune.
Art. 31 alin. (4) din ordonanţă, potrivit căruia când prin cerere se solicită acordarea unor
prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată, taxa de timbru se
calculează la valoare, corespunzător valorii prestaţiei anuale, considerăm că nu este incident în
ipoteza dată, din moment ce cererea nu priveşte acordarea unor prestaţii succesive, ci, dimpotrivă,
încetarea efectelor produse în baza contractului pentru viitor.
Astfel, art. 31 alin. (4) din ordonanţă ar putea fi incident în ipoteza acţiunilor preventive
prevăzute la art. 34 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. [cu excepţia cererilor în executarea obligaţiilor de
întreţinere, scutite de plata taxelor judiciare de timbru, potrivit art. 29 alin. (1) lit. c) din ordonanţă].

148
În concluzie, Opinia Institutului Național al Magistraturii este aceea că cererile având
ca obiect rezilierea contractelor de închiriere sau de concesiune, atunci când acestea sunt
formulate de unităţile administrativ-teritoriale, se timbrează cu o taxă judiciară de timbru
în cuantum de 100 lei, potrivit art. 8 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, nefiind incident
art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

17. Excepția netimbrării apelului. Caracterul încheierii prin care se admite


excepția netimbrării unuia dintre apeluri, în condițiile în care prin aceeași
încheiere nu se anulează cererea de apel, în cauză sunt formulate mai
multe apeluri, iar între momentul admiterii excepției de netimbrare a
apelului respectiv și pronunțarea deciziei din apel se achită taxa judiciară
de timbru (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel - București, 29 iunie 2018, pag. 5)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 470 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de apel se va ataşa dovada achitării taxelor
de timbru. Totodată, art. 470 alin. (3) teza finală stabileşte că lipsa dovezii achitării taxei de timbru
poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel.
Art. 482 C. proc. civ. prevede că dispoziţiile de procedură privind judecata în primă
instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrvinice celor cuprinse în
prezentul capitol.
În conformitate cu art. 197 C. proc. civ., în cazul în care cererea este supusă timbrării,
dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii; netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage
anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii.
Faţă de cuprinsul dispoziţiilor legale anterior redate rezultă că termenul limită de depunere
a dovezii achitării taxei de timbru aferente cererii de apel este primul termen de judecată la care
partea în sarcina în căreia s-a stabilit obligaţia plăţii taxei de timbru a fost legal citată în apel.
Întrucât dispoziţiile art. 197 C. proc. civ. nu sunt potrivnice normelor ce reglementează
calea de atac a apelului, rezultă că aceste dispoziţii sunt aplicabile şi cererii de apel, conducând la
aplicarea soluției anulării cererii de apel ca netimbrată sau ca insuficient timbrată, dacă apelantul
nu a făcut dovada achitării taxei de timbru în termenul legal menționat mai sus.
În concret, raportat la problema de drept ridicată, instanța de apel va admite excepția
netimbrării apelului, prin încheierea de ședință, fără a decide și anularea apelului ca netimbrat,
întrucât, în acest caz, ar fi fost necesară pronunțarea unei decizii, potrivit art. 424 alin. (4) C. proc.
civ., și va continua judecarea celorlalte apeluri formulate în cauză.
O atare posibilitate de soluționare a cauzei rezultă din interpretarea art. 248 alin. (5) C.
proc. civ., potrivit căruia încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după

149
admiterea excepției, instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul,
dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit art. 235 C. proc. civ., instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu
caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii; sunt încheieri interlocutorii acelea prin care,
fără a se hotărî în tot asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale
ori alte chestiuni litigioase.
Încheierea prin care se soluţionează excepţia de netimbrare este o încheiere interlocutorie,
căci prin intermediul său s-a soluţionat o excepţie procesuală, iar această soluție leagă instanţa de
apel, nemaiavând dreptul de a reveni asupra ei. Totodată, prin intermediul acestei soluții de
admitere a excepției de netimbrare se întrevede rezultatul procesului din perspectiva anulării
apelului respectiv ca netimbrat.
Cele două hotărâri ale Curți Europene a Drepturilor Omului (Iordache contra României şi
Weissman şi altii contra României), menţionate în punctul de vedere exprimat în propunerea temei,
nu vizează ipoteza prezentată, raţiunile pentru care s-a reţinut încălcarea art. 6 din Convenția
europeană în cele două cauze fiind diferite. În concret, în primul caz a fost avută în vedere situaţia
deosebită în care se afla reclamantul (încarcerat, lipsit de mijloace proprii de achitare a taxei de
timbru, miza ridicată a procesului, valoarea considerabilă a taxei judiciare de timbru) ce impunea
informarea acestuia despre consecinţele neîndeplinirii obligaţiei de plată a taxei de timbru și despre
dreptul său de a beneficia de ajutor public judiciar, iar în cel de al doilea caz, cuantumul ridicat al
tuturor cheltuielilor procesului.
De asemenea, nu se pune problema admiterii unei eventuale cereri de repunere a
apelantului în termenul de achitare a taxei judiciare de timbru, dacă aceasta a fost formulată după
pronunțarea unei soluții în cauză asupra acestui aspect.

În concluzie, Opinia Institutului Național al Magistraturii este aceea că încheierea


prin care s-a admis excepţia de netimbrare a unuia dintre apelurile formulate în cauză este
o încheiere interlocutorie, instanţa de apel nemaiavând dreptul de a reveni asupra ei, chiar
dacă apelantul face dovada achitării taxei judiciare de timbru între momentul admiterii
excepției de netimbrare, prin încheiere, și cel al anulării apelului ca netimbrat, prin decizie.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

18. Determinarea taxei judiciare de timbru în cazul cererilor ce privesc


executarea parțială a unui contract administrativ raportat la dispozițiile
art. 56 din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie
de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale
și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum
și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare
a Contestațiilor (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior
al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație

150
și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag.
4)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Chestiunea care a determinat jurisprudență divergentă vizează modalitatea de interpretare
a dispozițiilor art. 56 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, cu predilecție pentru ipoteza cererilor care
tind la executarea parțială a unui contract administrativ care intră în domeniul de aplicare a legii.

Art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede:
(1) Acțiunile și cererile evaluabile în bani, introduse la instanțele judecătorești, se taxează
astfel: a) până la valoarea de 500 lei - 8%, dar nu mai puțin de 20 lei; b) între 501 lei și 5.000 lei
- 40 lei + 7% pentru ce depășește 500 lei; c) între 5.001 lei și 25.000 lei - 355 lei + 5% pentru ce
depășește 5.000 lei; d) între 25.001 lei și 50.000 lei - 1.355 lei + 3% pentru ce depășește 25.000
lei; e) între 50.001 lei și 250.000 lei - 2.105 lei +2% pentru ce depășește 50.000 lei; f) peste
250.000 lei - 6.105 lei + 1% pentru ce depășește 250.000 lei.
(2) Se taxează potrivit alin. (1) și următoarele categorii de acțiuni:
a) în constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial;
cererea privind repunerea părților în situația anterioară este scutită de taxă de timbru dacă este
accesorie acestor cereri;
b) privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial;
c) prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic
de înstrăinare a unor bunuri imobile sau de constituire a unor drepturi reale asupra acestora.
În conformitate cu art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013:
(1) Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acțiunile și cererile
introduse la instanțele judecătorești se face de către instanța de judecată.
(2) În cazul taxelor calculate în funcție de valoarea obiectului cererii, valoarea la care se
calculează taxele judiciare de timbru este cea prevăzută în acțiune sau în cerere. Dacă valoarea
este contestată sau apreciată de instanță ca vădit derizorie, evaluarea se face în condițiile art. 98
alin. (3) din Codul de procedură civilă. (…)

În ceea ce privește art. 56 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, acesta prevede că cererile
introduse la instanţele judecătoreşti potrivit prevederilor prezentului capitol se taxează, în funcţie
de valoarea estimată a contractului, după cum urmează:
a) până la 100.000.000 lei inclusiv - 2%;
b) peste 100.000.000 lei - 1%.
Prin sintagma “potrivit prezentului capitol” se determină, de o manieră neechivocă, sfera
de aplicare a normei la toate cererile care conturează sistemul de remedii judiciare instituit prin
Capitolul VI al legii.
Astfel, Capitolul VI din Legea nr. 101/2016, purtând denumirea marginală „Sistemul de
remedii judiciar”, este divizat în două secţiuni. Prima secţiune reglementează contestaţia formulată
pe cale judiciară privind procedurile de atribuire, iar cea de a doua reglementează procesele şi
cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul

151
procedurii de atribuire, cele privind anularea sau nulitatea contractelor şi cererile care decurg din
executarea contractelor administrative.
De asemenea, dispoziția legală analizată prevede că taxarea cererilor anterior menționate
se realizează în funcție de valoarea estimată a contractului, cu 2%, când valoarea estimată a
contractului este de până la 100.000.000 lei inclusiv, respectiv 1% dacă această valoare este de
peste 100.000.000 lei.
Ca atare, în discuție este o normă specială, derogatorie de la cea de drept comun, însă
exclusiv în ceea ce privește mecanismul de calcul al taxei judiciare de timbru.
Astfel, în privința cererilor analizate, algoritmul de calcul nu va fi cel menționat în art. 3
din O.U.G. nr. 80/2013 care se bazează pe un sistem progresiv pe tranșe în funcție valoarea
obiectului cererii, ci unul pur procentual, însă nu în funcție de valoarea obiectului cererii, ci de
valoarea estimată a contractului.
Așadar, art. 56 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 nu derogă de la art. 3 decât în privința
anterior menționată, nefiind înlăturat principiul instituit prin norma de drept comun în materia
taxelor judiciare de timbru, potrivit căreia acțiunile și cererile evaluabile în bani, introduse la
instanțele judecătorești se taxează la valoare.
De asemenea, dispoziția analizată nu derogă nici de la art. 31 alin. (2) din O.U.G. nr.
80/2013 care prevede că în cazul taxelor calculate în funcție de valoarea obiectului cererii, valoarea
la care se calculează taxele judiciare de timbru este cea prevăzută în acțiune sau în cerere.
Ca atare, referirea la valoarea estimată din cuprinsul dispozițiilor legale analizate are
exclusiv finalitatea de a determina procentul aplicabil valorii cererii determinate potrivit art. 31
din O.U.G. nr. 80/2013, nicidecum de a determina baza de calcul în vederea taxării.
Concluzia menționată se fundamentează, în primul rând, pe argumentul de interpretare
literală a textului, acesta menționând că taxarea se realizează “în funcție de valoarea estimată”, cu
1%, respectiv 2%, ci nu “la valoarea estimată” cu procentele anterior menționate.
De asemenea, în sprijinul soluției menționate este și împrejurarea că interpretarea
menționată este singura de natură a compatibiliza aplicarea dispoziției legale analizate cu toate
cererile ce constituie domeniul ei de aplicare. Avem în vedere în mod special cererile privind
acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire,
cele privind anularea sau nulitatea parțială a contractelor şi cererile care decurg din executarea
parțială a contractelor administrative, ipoteze în care nu ar exista vreo justificare rațională pentru
a disocia valoarea pretenției deduse judecății de baza de calcul a taxei judiciare de timbru și de a
o substitui cu valoarea estimată a contractului. De altfel, concluzia se menține și în privința
cererilor care deduc judecății întregul contract administrativ, valoarea acestuia nefiind echivalentă
unei valori care, ca premisă, este rezultatul unor simple estimări.
În esență, soluționarea chestiunii de practică neunitară semnalate se bazează pe o diferență
notabilă de redactare a art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, pe de o parte, și a art. 56 alin. (1) din Legea
nr. 101/2016, pe de altă parte.
Astfel, dacă, în primul caz, legiuitorul a folosit valoarea obiectului cererii atât ca bază de
calcul, cât și ca reper valoric pentru a determina sistemul progresiv pe tranșe, în cel de-al doilea
caz, legiuitorul a folosit un alt criteriu decât valoarea obiectului cererii pentru a determina
mecanismul de calcul, respectiv valoarea estimată a contractului de achiziție, fără însă ca acesta să
se substituie bazei de calcul a taxei judiciare de timbru, care se determină potrivit O.U.G. nr.
80/2013.

152
În consecință, în demersul său de stabilire a taxei judiciare de timbru potrivit art. 56 alin.
(1) din Legea nr. 101/2016, interpretul va determina mai întâi valoarea obiectului cererii, raportat
la valoarea prevăzută în cerere potrivit art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, după care, la baza
de calcul menționată va aplica procentul de 2% sau, după caz, de 1%, după cum valoarea estimată
a contractului este până la 100.000.000 lei inclusiv, respectiv de peste 100.000.000 lei. Instituirea
acestor două limite valorice are ca rațiune exclusiv determinarea procentului care se va aplica la
valoarea în concret a obiectului cererii pentru a se obține taxa judiciară de timbru.
De exemplu, dacă valoarea obiectului cererii deduse judecății este de 50.000 lei, iar
valoarea estimată a contractului administrativ este de 900.000.000 lei, procentul aplicabil pentru
determinarea taxei judiciare de timbru este cel de 1% [art. 56 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
101/2016], taxa judiciară de timbru fiind, așadar, de 500 lei (1% din 50.000).

În concluzie, opinia INM este în sensul că, în cazul cererilor ce derivă din executarea
contractelor administrative, taxa judiciară de timbru se stabileşte la valoarea obiectului
cererii, determinată conform art. 31 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, însă potrivit
mecanismului de calcul prevăzut de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, adică prin
aplicarea la baza de calcul anterior menționată a procentului de 2%, dacă valoarea estimată
a contractului este până la 100.000.000 lei inclusiv sau, după caz, de 1%, dacă valoarea
estimată a contractului este peste 100.000.000 lei.
Ca atare, în măsura în care cererea de chemare în judecată vizează executarea în
parte a contractului administrativ, taxa judiciară de timbru aferentă acesteia se calculează
prin aplicarea procentului anterior menționat (determinat în funcție de valoarea estimată a
contractului) la valoarea în concret a obiectului cererii, iar nu la valoarea estimată a
contractului.

Opinia participanților la întâlnire:


În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.
Ceilalți participanți au apreciat că, dat fiind specificul său, această temă se impune a fi
discutată în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor specializate în soluționarea litigiilor cu
profesioniști.

Notă:
1. Referitor la problema de drept în discuție, aceeași soluție a fost adoptată și în cadrul
Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
și curților de apel, desfășurată la Ploiești, în perioada 27-28 iunie 2019.
2. Problema competenței de soluționare a cererilor care decurg din executarea contractelor
administrative a făcut obiectul discuțiilor cu ocazia Întâlnirii președinților secțiilor de contencios
administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, desfășurată la Iași,
în perioada 23-24 mai 2019, precum și a Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste
comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, desfășurată la Ploiești, în
perioada 27-28 iunie 2019.

153
19. Scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a cererilor având ca obiect
obligarea la achitarea taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a
taxei pentru serviciul public de televiziune (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 6)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sunt
scutite de taxă judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit
legii, (...) de instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect
venituri publice.
Pentru a beneficia de scutirea reglementată de art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013
trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:
a) cererea să fie formulată de o instituție publică în accepțiunea acestei ordonanțe;
b) cererea să aibă ca obiect venituri publice.
Potrivit art. 1 și art. 2 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății
Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, acestea constituie servicii publice
autonome de interes național, independente editorial, persoane juridice cu sediul în mun. București
și își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului.
Apreciem că societățile menționate se includ în noțiunea de instituții publice în sens larg,
noțiune uzitată de art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, în conformitate cu art. 30 alin. (2) din O.U.G.
nr. 80/2013, în înțelesul acestei ordonanțe de urgență, în categoria veniturilor publice se includ,
printre altele, veniturile bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de
stat.
Art. 39 alin. (1) din Legea nr. 41/1994 prevede că sursele financiare ale celor două societăți
se constituie din alocații de la bugetul de stat, din venituri proprii și din alte surse. Art. 41 din
același act normativ stipulează că, prin legea bugetară anuală, se aprobă fondurile de la bugetul de
stat alocate Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune pentru
acoperirea unor cheltuielilor de funcționare și dezvoltare.
Prin raportare la art. 40 lit. a) din același act normativ, taxele pentru serviciul public de
radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, ce constituie sume încasate din
realizarea obiectului de activitate, constituie venituri proprii ale Societății Române de
Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune.

Dacă obiectul unei cereri este reprezentat de o pretenție bănească ce constituie un venit din
bugetul unei instituții publice finanțate, fie și parțial, din bugetul de stat este incident art. 30 alin.
(1) din O.U.G. nr. 80/2013,
Apreciem că și veniturile proprii, în care se includ taxele pentru serviciul public de
radiodifuziune și de televiziune, sunt venituri la bugetul Societății Române de Radiodifuziune,
respectiv la bugetul Societății Române de Televiziune, instituții publice finanțate din bugetul de

154
stat, motiv pentru care dacă cererea are ca obiect plata acestor taxe, atunci va fi scutită de plata
taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

În concluzie, opinia INM este aceea că cererile având ca obiect plata taxei pentru
serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune sunt scutite
de plata taxei judiciare de timbru în temeiul art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Opinia participanților la întâlnire:


În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.
Referitor la sfera acțiunilor formulate de autoritățile/instituțiile publice care sunt scutite de
la plata taxei de timbru, au fost evocate considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.
277/10.05.20161, conform cărora “(...) existența calității de autoritate/instituție publică nu este
suficientă pentru a beneficia de scutirea prevăzută la art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele
judiciare de timbru, aceasta nefiind aplicabilă decât în cazul special al veniturilor publice, iar nu
și în cazul în care instituția formulează cereri ca urmare a pretențiilor ce decurg din contracte civile
sau comerciale sau alte raporturi ce excedează domeniul strict delimitat al noțiunii de venituri
publice. Așa fiind, nu toate pretențiile pecuniare formulate de instituțiile prevăzute în art. 30 alin.
(1) din actul normativ menționat sunt scutite de taxa judiciară de timbru” (paragraful nr. 23).

20. Timbrarea cererii prin care se solicită regularizarea datoriilor comune ale
soţilor, alături de partajul bunurilor comune dobândite în timpul
căsătoriei (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel - Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 8)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Tema specificată vizează stabilirea taxei judiciare de timbru pentru cererea de chemare în
judecată care are ca obiect atât partajul bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, cât și
regularizarea datoriilor comune dintre soți.

Potrivit art. 355 alin. (1) C. civ., la încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre
judecătorească sau act autentic notarial.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că, până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă
atât în privința bunurilor, cât și în privința obligațiilor.
În conformitate cu art. 357 alin. (1) și (2) C. civ., în cadrul lichidării comunității, fiecare
dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la
regularizarea datoriilor; în acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe
baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor
comune; până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală.

1
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 495 din 1 iulie 2016.

155
În primul rând, se impune precizarea faptului că regularizarea datoriilor comune dintre soți
nu se include în noțiunea de partaj, întrucât partajul vizează sistarea stării de coproprietate asupra
bunurilor comune, aspect ce rezultă din art. 669 alin. (2) C. civ., potrivit căruia încetarea
coproprietății prin partaj poate fi cerută oricând (…), cât și din întreaga reglementare a acestei
instituții juridice. Ca atare, numai bunurile asupra cărora părțile au un drept de coproprietate (sau
de folosință, în ipoteza partajului de folosință) pot constitui obiect al partajului, nicidecum
creanțele sau datoriile.
Datoriile comune nu pot fi împărţite între soții debitori pe calea partajului judiciar, cu atât
mai mult cu cât, suplimentar argumentului specificat anterior, nu este posibilă modificarea
raportului juridic obligaţional dintre soții debitori şi terţul creditor, prin intermediul unei hotărâri
judecătorești (un dispozitiv formulat în sensul "atribuie pârâtului obligația de plată a ratelor de
credit…" nu-și găsește fundamentul în dispozițiile de drept substanțial și de drept procesual
incidente, nefiind aplicabile regulile partajului judiciar).
Astfel, calea judiciară nu este prevăzută de lege ca excepție de la principiul forței obligatorii
a actelor juridice reglementat de art. 1270 alin. (1) C. civ., chiar și în ipoteza imaginată în care
terțul și-ar da acordul cu privire la divizarea datoriei.
Părțile (soții debitori și terțul creditor) au exclusiv posibilitatea de a încheia o preluare de
datorie în sensul art. 1599 lit. a) C. civ., cu respectarea condițiilor prescrise pentru aceasta.
De asemenea, instanța are dreptul să ia act de o tranzacție încheiată între soți și terț cu
privire la reglementarea regimului datoriilor dintre aceștia, contract judiciar ce cuprinde o preluare
de datorie în sensul art. 1599 lit. a) C. civ. Totodată, instanța are dreptul să ia act de învoiala părților
cu privire la suportarea între aceștia a datoriilor comune, fără ca tranzacția respectivă, dacă nu este
însușită și de către terț, să producă efecte și față de acesta, grație relativității efectelor acesteia.
În consecință, sistarea stării de coproprietate asupra bunurilor comune nu afectează natura
comună a datoriilor, acestea urmând a-și păstra acest caracter.
Un soț nu are dreptul să promoveze, în contradictoriu cu celălalt soț, o acțiune în justiție
având ca obiect divizarea datoriei comune contractate în raport cu un terț creditor (de exemplu,
solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la suportarea integrală/parțială a plății ratelor
izvorâte dintr-un contract de credit încheiat cu o bancă, în condițiile în care, potrivit clauzelor
contractuale, ambii soți sunt codebitori solidari).
După cum am arătat anterior, instanța nu poate modifica clauzele contractului intervenit
între soți și terț, căci o atare modificare ar echivala cu o nesocotire a principiului forței obligatorii
prevăzut de art. 1270 alin. (1) C. civ., în condițiile în care nu există o autorizare legală în acest
sens, raportat la alin. (2) al aceluiași articol. În consecință, această acțiune are caracter inadmisibil.
În măsura în care totuși reclamantul a promovat o astfel de acțiune, din moment ce timbrarea este
o chestiune ce primează în analiză inadmisibilității, apreciem că instanța va stabili o taxă judiciară
de timbru potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, prin raportare la valoarea pe care o
pretinde reclamantul de la pârât (de exemplu, dacă reclamantul dorește obligarea pârâtului la
suportarea integrală a ratei de credit, iar nu doar a 50% cât i-ar reveni, valoarea taxabilă se va
stabili la 50% din valoarea rămasă de restituit din suma acordată prin contractul de credit).

În al doilea rând, prin regularizarea datoriilor, codul a avut în vedere stabilirea cotei-părți
ce revine fiecăruia dintre soți, exclusiv în raporturile dintre aceștia, cu privire la suportarea
datoriilor comune. Acțiunea în regularizarea datoriilor poate fi concepută fie ca o acțiune în

156
constatarea cotei-părți a părților din datoria comună, în ipoteza în care reclamantul nu a achitat
datoria către terț, fie ca o acțiune în pretenții îndreptată împotriva soțului pârât, în ipoteza în care
reclamantul a achitat datoria către terț peste cota-parte ce-i revine din datorie. În ceea ce privește
cota-parte, aceasta se determină potrivit art. 357 alin. (2) C. civ., respectiv pe baza contribuției
fiecărui soț atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune; până
la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală.
În ceea ce privește timbrarea acțiunii în regularizarea datoriilor, independent dacă îmbracă
forma unei acțiuni în constatare (acțiune în constatarea cotei-părți a părților din datoria comună,
în ipoteza în care reclamantul nu a achitat datoria către terț) sau a unei acțiuni în realizare (acțiune
în pretenții îndreptată împotriva soțului pârât, în ipoteza în care reclamantul a achitat datoria către
terț peste cota-parte ce-i revine din datorie), aceasta este supusă timbrării prin raportare la art. 3
alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.
Art. 5 alin. (1) lit. c) din ordonanță, potrivit căruia cererile vizând creanțele pe care
coproprietarii le au unii față de alții, născute din starea de proprietate comună, se taxează cu 3%
din valoarea creanțelor a căror recunoaștere se solicită, nu este incident în ipoteza cererilor având
ca obiect regularizarea datoriilor. Astfel, datoriile comune ale soților sunt cele stabilite în
raporturile cu terții, aceștia din urmă fiind cei care au un drept de creanță împotriva soților. Un soț
față de celălalt soț nu poate avea o datorie comună, în schimb poate fi titularul unei creanțe născute
din stare de coproprietate comună (de exemplu, ipoteza în care un coproprietar plătește sume de
bani pentru conservarea unui bun comun, fiind îndreptățit la recuperarea părții din sumele achitate
peste cota sa parte din dreptul de coproprietate).

În concluzie, opinia INM este aceea că timbrarea cererii prin care se solicită
regularizarea datoriilor comune ale soţilor se stabilește prin raportare la art. 3 alin. (1), iar
nu la art. 5 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/20013 privind taxele judiciare de timbru.

Opinia participanților la întâlnire:


În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.
În minoritate, a fost exprimată și opinia potrivit căreia la stabilirea taxei de timbru aferente
cererii având ca obiect regularizarea datoriilor comune ale soților sunt aplicabile dispozițiile art. 5
alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013.

21. Modalitatea de calcul a taxei judiciare de timbru în ipoteza în care prin


contestația la executare s-au solicitat anularea actelor de executare silită
și partajul bunurilor proprietate comună (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 10)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

157
Art. 712 alin. (1) C. proc. civ. prevede că împotriva executării silite, a încheierilor date de
executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de
către cei interesați sau vătămați prin executare; de asemenea, se poate face contestație la executare
și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să
îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.
Potrivit art. 712 alin. (4) C. proc. civ., împărțirea bunurilor proprietate comună pe cote-
părți sau în devălmășie poate fi hotărâtă, la cererea părții interesate, și în cadrul judecării
contestației la executare.
Situația premisă avută în vedere de dispozițiile anterior menționate este aceea ca executarea
silită să privească bunuri asupra cărora debitorul sau terțul garant are un drept de proprietate
comună, pe cote-părți sau în devălmășie. Împărțeala se va realiza după regulile de drept comun,
chiar dacă se realizează pe calea incidentală a contestației la executare.1

Art. 5 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede:
(1) Cererile în materia partajului judiciar se taxează astfel:
a) stabilirea bunurilor supuse împărțelii - 3% din valoarea acestora;
b) stabilirea calității de coproprietar și stabilirea cotei-părți ce se cuvine fiecărui
coproprietar - 50 lei pentru fiecare coproprietar;
c) creanțe pe care coproprietarii le au unii față de alții, născute din starea de proprietate
comună - 3% din valoarea creanțelor a căror recunoaștere se solicită;
d) cererea de raport - 3% din valoarea bunurilor a căror raportare se solicită;
e) cererea de reducțiune a liberalităților excesive - 3% din valoarea părții de rezervă supusă
reîntregirii prin reducțiunea liberalităților;
f) cererea de partaj propriu-zis, indiferent de modalitatea de realizare a acestuia - 3% din
valoarea masei partajabile.
(2) Dacă cererile în materia partajului judiciar prevăzute de alin. (1) se formulează în
cadrul aceleiași acțiuni, aceasta se taxează cu o singură taxă de 5% din valoarea masei partajabile.
Potrivit art. 10 alin. (2) din același act normativ, în cazul contestației la executarea silită,
taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului
urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite; taxa aferentă acestei
contestații nu poate depăși suma de 1.000 lei, indiferent de valoarea contestată; în cazul în care
obiectul executării silite nu este evaluabil în bani, contestația la executare se taxează cu 100 lei.
Art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 prevede că atunci când o acțiune are mai multe
capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de
cerere în parte, după natura lui, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede altfel.

Din interpretarea a contrario a dispozițiilor art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 rezultă
că se va stabili o singură taxă judiciară de timbru, deși s-au formulat mai multe capete de cerere
atunci când acestea au una și aceeași finalitate.
Prin urmare, demersul de stabilire a taxei judiciare de timbru pentru ipoteza formulării mai
multor capete de cerere implică determinarea finalității fiecăruia dintre acestea, operațiune ce
implică prefigurarea efectelor ce s-ar produce în ipoteza admiterii lor.

1
D. M. Gavriș, Idem, p. 200.

158
Or, este neîndoielnic că, în ipoteza analizată, cele două capete de cerere, anularea actelor
de executare silită, pe de o parte, și partajul bunurilor proprietate comună, pe de altă parte,
urmăresc finalități distincte, constând în desființarea actelor de executare, respectiv în împărțirea
bunurilor proprietate comună.
De altfel, concluzia menționată rezultă și din modalitatea de formulare a art. 712 alin. (3)
C. proc. civ. care prevede că împărțirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea
părții interesate, și în cadrul judecării contestației la executare. Așadar, cererea de împărțire a
bunurilor proprietate comună își păstrează individualitatea și finalitatea specifice, legiuitorul
permițând însă formularea acesteia în cadrul contestației la executare.
Teza contrară ar conduce la concluzia de neacceptat a stabilirii unei taxe judiciare de timbru
aferente contestației care să nu poată depăși un nivel maxim de 1.000 de lei, în acord cu dispozițiile
art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, deși, dacă partajul ar fi fost solicitat în procedura de drept
comun, taxa judiciară de timbru s-ar fi stabilit prin raportare la art. 5 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr.
80/2013, la 3% din valoarea masei partajabile.

În concluzie, opinia INM este aceea că stabilirea taxei judiciare de timbru în ipoteza
în care prin contestația la executare s-au solicitat anularea actelor de executare silită și
partajul bunurilor proprietate comună se va realiza în mod distinct pentru fiecare capăt de
cerere, prin raportare la 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și, respectiv la art. 5 alin. (1) lit.
f) din același act normativ.

Opinia participanților la întâlnire:


În urma dezbaterilor, soluția agreată de participanți a fost nuanțată în funcție de
calitatea persoanei care solicită partajul în cadrul contestației la executare, după cum
urmează:
1. Dacă partajul bunurilor comune este solicitat, în cadrul contestației la executare, de către
unul dintre coproprietari, care nu este debitorul personal al creditorului din raportul obligațional
care a generat executarea silită (cererea introductivă având două petite - contestație la executare și
partaj), din moment ce efectele partajului se produc în patrimoniul propriu, în unanimitate a fost
agreată opinia I.N.M., în sensul timbrării distincte a fiecărui capăt de cerere, potrivit art. 10 alin.
(2) din O.U.G. nr. 80/2013 și, respectiv art. 5 alin. (1) lit. f) din același act normativ.
2. Dacă partajul bunurilor comune este cerut, pe calea cererii reconvenționale, în cadrul
procesului având ca obiect contestație la executare, de către creditorul din raportul juridic
obligațional care a generat executarea silită, din moment ce efectele partajului nu se produc în
patrimoniul său, acesta urmărind doar realizarea creanței proprii, în majoritate, participanții au
agreat soluția conform căreia aceasta constituie o cerere formulată în cadrul procedurii de
executare silită, care se impune a fi timbrată conform art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, la
valoarea creanței sau, după caz, a părții din creanță a cărei satisfacere este urmărită prin demersul
judiciar.
În cadrul acestui punct de vedere, a fost exprimată și opinia minoritară, în sensul că, în
acest caz, acțiunea de partaj urmează să fie timbrată conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

159
În argumentarea soluției menționate, s-a reținut că obligarea creditorului să timbreze la valoarea
masei partajabile ar reprezenta o sarcină disproporționată raportat la valoarea creanței urmărite, cu
posibile consecințe în planul nesocotirii dreptului de acces la instanță.

22. Stabilirea taxei judiciare de timbru aferente cererii vizând obligarea


pârâtului la demolarea unei construcţii (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 12)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Ipoteza supusă analizei este aceea în care prin cererea de chemare în judecată se solicită
obligarea pârâtului la demolarea unei construcţii. Cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum
este indicată prin tema supusă dezbaterii, este reprezentată fie de încălcarea dreptului de
proprietate al reclamantului, prin edificarea de către pârât a unei construcţii pe terenul său, fie de
edificarea construcţiei în lipsa autorizaţiei de construire sau în baza unei autorizaţii de construire,
ulterior anulate.
Astfel cum rezultă din întreaga reglementare cuprinsă în O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele
judiciare de timbru, în regulă generală, determinarea existenţei şi întinderii obligaţiei de plată a
taxei judiciare de timbru are ca premisă corecta calificare a naturii acţiunii civile concretizate prin
cererea de chemare în judecată.
Acţiunea civilă are ca obiect, de regulă, protecţia unui drept sau a unui interes pentru
realizarea căruia calea justiţiei este obligatorie. Obiectul acţiunii se concretizează şi nuanţează,
prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată, constituindu-l pretenţia
concretă a reclamantului.
Fundamentul acţiunii este însă dreptul subiectiv civil ce se solicită a fi protejat, astfel încât
acesta este cel care determină calificarea acţiunii, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Astfel cum s-a statuat prin considerentele Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie – Secţiile Unite „dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie "transferă" caracterul
său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani,
ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept
patrimonial, real sau de creanţă.
În consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept
patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară.”
Prin urmare, în cazul acţiunilor ce vizează executarea unei obligaţii de a face, dacă dreptul
afirmat este unul patrimonial, în măsura în care este posibilă evaluarea, acțiunea va fi considerată
patrimonială evaluabilă în bani, iar din perspectiva taxei judiciare de timbru, vor primi aplicare
dispoziţiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.
O astfel de concluzie nu vine în contradicţie cu cele reţinute prin decizia anterior
menţionată, cu referire la raportul dintre normele legale în materia taxei judiciare de timbru şi
normele de drept comun referitoare la calificarea acţiunii civile, căci ele vin să lămurească acele
situaţii în care deşi, potrivit normelor generale, o acţiune este patrimonială şi evaluabilă în bani,

160
potrivit regulilor speciale cuprinse în O.U.G. nr. 80/2013, ea este supusă unei taxe judiciare de
timbru fixe fără a se raporta la caracterul evaluabil al acesteia.
Cu alte cuvinte, din perspectiva taxelor judiciare de timbru, în cazul acţiunilor
patrimoniale, evaluabile în bani, dacă dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013 nu reglementează o altă taxă
judiciară de timbru sau scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, vor fi aplicabile dispoziţiile
art. 3 alin. (1) din acest act normativ, timbrarea urmând să se realizeze la valoare.
Dificultăţile sunt generate însă de identificarea valorii obiectului cererii. Plecând însă de la
raţionamentul anterior expus, în sensul că dreptul afirmat este cel care configurează întregul litigiu,
apreciem că valoarea obiectului cererii se va stabili în funcţie de evaluarea dreptului afirmat.
În concret, dacă reclamantul solicită obligarea pârâtului la desfiinţarea construcţiei,
afirmând dreptul său de proprietate asupra terenului pe care a fost edificată construcţia, atunci
valoarea obiectului cererii este determinată de valoarea porțiunii de teren pe care este edificată
construcţia.
Apreciem că valoarea construcţiei ce se solicită a fi demolată nu reprezintă valoarea
obiectului cererii, căci reclamantul nu afirmă un drept asupra construcţiei, ci asupra porțiunii de
teren pe care aceasta este edificată.
Totodată, apreciem că nici contravaloarea lucrărilor necesare pentru demolarea construcţiei
nu poate fi reţinută ca reflectând valoarea obiectului cererii, căci reclamantul nu afirmă un drept
de creanţă corespunzător contravalorii acestor lucrări. Un argument în acest sens este reprezentat
de interpretarea per a contrario a dispoziţiilor cuprinse în art. 903 C. proc. civ., ce reglementează
distinct dreptul creditorului unei obligaţii de a face sau de a nu face de a fi dezdăunat cu
contravaloarea costurilor necesare pentru executarea obligaţiei de a face sau pentru restabilirea
situaţiei anterioare încălcării obligaţiei de a nu face.
Cu referire la situaţia în care solicitarea de demolare a construcţiei este întemeiată pe
inexistenţa autorizaţiei de construire sau pe anularea acesteia, apreciem că, similar celor anterior
expuse, trebuie observat tot dreptul afirmat de reclamant, căci, şi în acest caz, reclamantul
urmăreşte protejarea unui drept, fără a avea importanţă, din acest punct de vedere, care a fost
modalitatea în care pârâtul ar fi încălcat dreptul reclamantului.
Acesta este motivul pentru care, în ipoteza în care se solicită demolarea unei construcţii
pentru lipsa autorizaţiei de construire sau ca urmare a anulării acesteia, pentru stabilirea taxei
judiciare de timbru (si nu numai) soluţiile vor fi diferite în funcţie de cel care are calitatea de
reclamant.
În ipoteza în care reclamantul este proprietarul terenului, dreptul afirmat este dreptul de
proprietate, caz în care sunt pe deplin aplicabile cele anterior enunţate prin care s-a conchis asupra
stabilirii taxei judiciare de timbru la valoare.
Este însă diferită situaţia în care reclamantul este organul care a aplicat sancţiunea
demolării construcţiei, ipoteză reglementată de dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
50/1991.
Potrivit acestei dispoziţii legale, în măsura în care persoanele sancţionate contravenţional
au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal
de constatare a contravenţiei, întocmit potrivit art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va
sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: a) încadrarea lucrărilor în prevederile
autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.

161
În cazul acestor cereri, raportul juridic dedus judecății are la bază săvârșirea unei
contravenții, iar reclamantul, respectiv organul care a aplicat sancțiunea contravențională,
acționează în temeiul legii, ca autoritate publică, scopul principal fiind ca instanța să asigure
conformarea contravenientului la cele stabilite prin procesul-verbal de constatare a contravenției.
Cu alte cuvinte, dreptul afirmat de reclamant prin cererea de chemare în judecată nu este
un drept patrimonial, situaţie în care obiectul cererii este neevaluabil în bani, ce atrage
aplicabilitatea dispoziţiilor art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cu care taxa judiciară de timbru
datorată este în cuantum de 20 lei.

În concluzie, opinia INM este în sensul că cererea prin care se solicită executarea unei
obligaţii de a face, de demolare a unei construcţii, reprezintă o cerere evaluabilă în bani,
supusă taxei judiciare de timbru prevăzute de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, iar
criteriul de determinare a valorii obiectului cererii este dreptul afirmat de reclamant.
Pentru situaţia cererilor formulate de organul care a aplicat sancţiunea
contravenţională, întemeiate pe dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, taxa
judiciară de timbru se stabileşte în conformitate cu dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013.

Opinia participanților la întâlnire:


În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.
În cadrul dezbaterilor, s-a arătat suplimentar că, în ipoteza în care demolarea construcției
reprezintă un capăt de cerere distinct alături de cel vizând acțiunea în revendicare, nu se mai
impune timbrarea, având în vedere finalitatea identică a celor două petite; în acest caz, demolarea
construcției reprezintă doar modalitatea concretă în care se va realiza restituirea bunului în situația
admiterii acțiunii în revendicare.
Problema timbrării și cea a competenței de soluționare a cererilor având ca obiect obligarea
la demolarea construcţiilor edificate fără autorizaţie de construire au format obiectul dezbaterilor
Întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel,
organizate la Curtea de Apel București, în perioada 11-12 mai 2017, ocazie cu care participanții
au agreat, în unanimitate, opinia I.N.M., în sensul că „cererile de obligare a contravenientului la
demolarea construcţiilor edificate fără autorizaţie de construire privesc obligații de a face,
neevaluabile în bani, ce impun stabilirea competenței instanței conform art. 94 pct. (1) lit. h) C.
proc. civ. și a taxei judiciare de timbru prin raportare la art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013”.1

23. Modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru aferente cererilor


având ca obiect dizolvarea asociațiilor și fundațiilor, publicarea
operațiunilor de lichidare a asociațiilor și fundațiilor prin afișare la ușa
instanței, remiterea bunurilor și a sumelor rămase de la lichidare,
eliberarea certificatului privind descărcarea de gestiune a lichidatorului
și radierea asociațiilor și fundațiilor, cereri formulate în temeiul O.G. nr.

1
A se vedea lit. C punctul 4, pag. 10 din minuta intalnirii, disponibilă pe pagina web a Institutului Național al
Magistraturii http://inm-
lex.ro/fisiere/d_2442/Minuta%20intalnire%20sectii%20civile%2011%2012%20mai%202017.pdf

162
26/2000 cu privire la asociații și fundații (Minuta întâlnirii președinților
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 10)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 56 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000, asociația se dizolvă, prin hotărâre
judecătorească, la cererea Ministerului Public sau a oricărei alte persoane interesate (…).
Alin. (11) al aceluiași articol prevede că, în cazul necomunicării datelor de identificare ale
beneficiarului real în termenul prevăzut la art. 345 alin. (7), asociația se dizolvă, prin hotărâre
judecătorească, la cererea Ministerului Public sau a Oficiului Național de Prevenire și Combatere
a Spălării Banilor.
Dizolvarea fundației prin hotărâre judecătorească se face în condițiile art. 56, care se aplică
în mod corespunzător, precum și în cazul nerespectării dispozițiilor art. 15 alin. (3), potrivit art. 59
din ordonanță.

Art. 68 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 prevede că, după terminarea lichidării, lichidatorii
sunt obligați ca în termen de două luni să depună bilanțul, registrul jurnal și un memorandum,
declarând operațiunile de lichidare la Registrul asociațiilor și fundațiilor al judecătoriei în a cărei
circumscripție își are sediul asociația sau fundația.
Alin. (2) al aceluiași articol menționează că lichidatorii sunt obligați să îndeplinească toate
procedurile pentru publicarea lichidării și radierea asociației sau fundației din Registrul asociațiilor
și fundațiilor.
Publicarea lichidării se face prin afișarea la usa instanței în a carei circumscripție își are
sediul persoana juridică, în termen de două luni de la terminarea lichidării [art. 68 alin. (3)].
În conformitate cu art. 69 din ordonanță, dacă în termen de 30 de zile libere de la depunerea
bilanțului nu se înregistrează nicio contestație, bilanțul se consideră definitiv aprobat și lichidatorii,
cu autorizarea judecătoriei, vor remite celor în drept bunurile și sumele rămase de la lichidare,
împreună cu toate registrele și actele asociației sau fundației și ale lichidării; numai după aceasta
lichidatorii vor fi considerați descărcați și li se va elibera, în acest scop, un act constatator.

Potrivit art. 70 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie
să ceară radierea asociației sau fundației din Registrul asociațiilor și fundațiilor.
Raportat la art. 12 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cererile
pentru dobândirea personalității juridice de către asociațiile fără scop lucrativ, fundații, uniuni și
federații de persoane juridice fără scop lucrativ, precum și pentru modificarea actelor constitutive
ale acestora se timbrează cu 100 lei. Cererile vizate de tema în dezbatere, în schimb, nu se
încadrează în enumerarea art. 12 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, astfel încât nu pot fi supuse unei
timbrări echivalente.
Art. 27 din același act normativ prevede că orice alte acțiuni sau cereri neevaluabile în bani,
cu excepția celor scutite de plata taxei judiciare de timbru potrivit legii, se taxează cu 20 lei.
În conformitate cu art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, sunt scutite de taxa judiciară de
timbru acțiunile și cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de (…) Ministerul Public

163
(…), indiferent de obiectul acestora (…). În același sens, potrivit art. 92 alin. (6) C. proc. civ., în
toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru și nici cauțiune.

În concluzie, opinia INM este aceea că Ministerul Public nu datorează taxă judiciară
de timbru pentru cererea având ca obiect dizolvarea asociațiilor și fundațiilor; pentru
aceeași cerere, orice altă persoană interesată datorează o taxă judiciară de timbru în
cuantum de 20 de lei; cererile privind publicarea operațiunilor de lichidare a asociațiilor și
fundațiilor prin afișare la ușa instanței, remiterea bunurilor și a sumelor rămase de la
lichidare, eliberarea certificatului privind descărcarea de gestiune a lichidatorului și
radierea asociațiilor și fundațiilor, cereri formulate de către lichidator, se timbrează, de
asemenea, cu 20 de lei.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

24. Incidența art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 vizând scutirea de la
plata taxei judiciare de timbru în privința cererilor având ca obiect
declararea nulității unui act juridic, formulate de către unităţile
administrativ-teritoriale (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Timișoara, 5-6
martie 2020, pag. 12)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Titlul temei de dezbatere, astfel cum a fost comunicat INM de către Curtea de Apel Bacău,
a fost redactat în următorii termeni: "Taxa judiciară de timbru aferentă cererilor având ca obiect
anularea unui contract de vânzare/transfer de active, formulate de unităţile administrativ-
teritoriale", acesta nefiind însoțit de către vreo detaliere a problemei de practică neunitară sesizate.
Întrucât din datele transmise nu rezultă cu claritate obiectul temei ce se solicită a fi abordată, I.N.M.
a reformulat titlul temei și a conceput un punct de vedere raportat la problema considerată, în
opinia acestuia, ca fiind aceea în privința căreia s-a formulat sesizarea.
Potrivit art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sunt
scutite de taxă judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit
legii, (...) de instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect
venituri publice.
Pentru a beneficia de scutirea reglementată de art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013
trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:
a) cererea să fie formulată de o instituție publică;
b) cererea să aibă ca obiect venituri publice.

În ceea ce privește prima condiție, art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 nu introduce
vreo distincție între instituțiile publice centrale și cele locale, ambele beneficiind, în condițiile
enunțate, de scutirea specificată.

164
Art. 2 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale include, în
denumirea generică de instituții publice locale, comunele, orașele, municipiile, sectoarele
municipiului București, județele, municipiul București, instituțiile și serviciile publice din
subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanțare a activității
acestora.
Potrivit art. 1 pct. 6 lit. i) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, unitățile
administrativ-teritoriale sunt comunele, orașele și județele; în condițiile legii, unele orașe pot fi
declarate municipii. Aceeași reglementare există și în cuprinsul art. 2 alin. (1) pct. 56 din Legea
nr. 273/2006 ce enumeră unitățile administrativ-teritoriale ca fiind comunele, orașele, municipiile
și județele.
Din coroborarea acestor texte legale rezultă că unitățile administrativ-teritoriale sunt
instituții publice locale, prima condiție impusă de art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 fiind
îndeplinită.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, în conformitate cu art. 30 alin. (2) din O.U.G.
nr. 80/2013, în înțelesul acestei ordonanțe de urgență, în categoria venituri publice se includ,
printre altele, veniturile bugetelor locale.
Pentru a fi incident art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, obiectul cererii trebuie să fie însă
reprezentat de o pretenție bănească ce constituie un venit public aparținând unității administrativ-
teritoriale, declararea nulității unui act juridic neincluzându-se în noțiunea de pretenție bănească.

În concluzie, opinia INM este aceea că cererile având ca obiect declararea nulității
unui act juridic, atunci când acestea sunt formulate de unităţile administrativ-teritoriale, se
timbrează potrivit dispozițiilor legale incidente în fiecare caz concret în parte, nefiind
incident art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

25. Modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru aferentă cererii de


valoare redusă (procedură specială), atunci când obiectul său privește un
debit principal și un debit accesoriu (Minuta întâlnirii președinților
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 14)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, cererile de valoare redusă, soluționate
potrivit procedurii speciale prevăzute de titlul X al cărții a VI-a din Legea nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în
continuare Cod de procedură civilă, se taxează cu 50 lei, dacă valoarea cererii nu depășește 2.000
lei, și cu 200 lei, pentru cererile a căror valoare depășește 2.000 lei.

165
În legătură cu soluționarea problemei analizate, reamintim în cele ce urmează punctul de
vedere exprimat de I.N.M. cu privire la o temă conexă, respectiv aceea referitoare la modul de
stabilire a taxei judiciare de timbru în cazul în care prin aceeaşi cerere de chemare în judecată se
solicită atât plata unui debit principal, cât şi a penalităţilor de întârziere.1
În conformitate cu art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, când o acţiune are mai multe
capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de
cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel.
În primul rând, referirea legiuitorului la „finalitatea diferită” vizează fiecare capăt de
cerere, iar nu cererea de chemare în judecată în ansamblul său, dispoziţiile arătate fiind aplicabile,
chiar dacă un capăt de cerere este anume formulat pentru a asigura succesul în promovarea unui
alt capăt de cerere (principalul faţă de accesoriu). Astfel, raportul de accesorialitate are
semnificaţia faptului că soluţia capătului accesoriu depinde de cea a capătului principal, iar nu că
ambele capete de cerere au aceeaşi finalitate.

În al doilea rând, împrejurarea că obligaţia de plată a debitului principal şi cea de plată a


debitului accesoriu izvorăsc din acelaşi raport contractual nu determină în mod necesar identitatea
de finalitate.
Ca atare, în mecanismul de determinare a finalităţii fiecărui capăt de cerere, judecătorul va
realiza operaţiunea de prefigurare a efectelor ce se produc în patrimoniul autorului cererii ca
urmare a admiterii ipotetice a fiecărui capăt de cerere.
Mecanismul de stabilire a taxelor judiciare de timbru reglementat prin dispoziţiile art. 3
alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 se aplică la o bază de calcul ce reprezintă valoarea fiecărui capăt
de cerere evaluabil în bani, iar nu valoarea globală a cererii determinată ca urmare a însumării
valorii tuturor capetelor de cerere formulate printr-un act unic de sesizare a instanţei.
Aspectul semnalat prezintă o reală importanţă practică, determinată de preferinţa
legiuitorului pentru un algoritm de calcul al taxelor judiciare de timbru proporţional pe tranşe,
alcătuit din îmbinarea unor cote fixe şi procentuale aflate în creştere progresivă pe măsura
majorării valorii obiectului cererii, calcul ce conduce la obţinerea unor rezultate diferite.
Chestiunea menţionată ar fi fost lipsită de importanţă dacă algoritmul ar fi fost pur proporţional,
întrucât rezultatul obţinut ar fi fost acelaşi.
Aşadar, atunci când reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani
reprezentând debit principal şi la plata unei alte sume de bani reprezentând debit accesoriu,
constând în penalităţi de întârziere sau, după caz, dobândă legală, instanţa va determina taxa
judiciară de timbru aplicând sistemul proporţional pe tranşe în raport de fiecare dintre cele două
capete de cerere, iar nu raportat la valoarea lor însumată.
Finalitatea celor două capete de cerere este distinctă, o atare diferenţă decurgând din însăşi
diferenţa de cauză juridică a cererilor. Astfel, capătul principal de cerere este întemeiat pe
executarea în natură a obligaţiei de plată a sumei de bani, finalitatea sa constând în repararea
prejudiciului efectiv suferit de reclamant prin neexecutarea corespunzătoare a obligaţiei existente

1
A se vedea minuta Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, Timișoara, 19-20 noiembrie 2015, http://inm-lex.ro/wp-
content/uploads/2020/04/Minuta-intalnire-sectii-civile-Timisoara-19-20-noiembrie-2015-1.pdf

166
în sarcina pârâtului. Capătul accesoriu de cerere se fundamentează pe răspundere civilă (delictuală
sau contractuală) şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat.
Expresia „după natura lui” folosită în cadrul art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013
semnifică faptul că fiecare capăt de cerere, având individualitatea sa proprie, trebuie timbrat
potrivit regulilor stabilite de actul normativ pentru acesta, formula neavând în vedere natura
juridică a pretenţiei (în cazul analizat, exprimarea în bani a ambelor prestaţii solicitate).
De asemenea, dacă taxa judiciară de timbru nu ar fi stabilită distinct pentru fiecare capăt
de cerere în parte, nu s-ar mai putea aplica dispoziţiile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013,
potrivit cărora dacă la momentul înregistrării cererii au fost timbrate doar o parte din capetele de
cerere, acţiunea va fi anulată în parte, numai pentru acele capete de cerere pentru care nu a fost
achitată taxa judiciară de timbru, pentru că nu s-ar mai putea stabili în concret care dintre capetele
de cerere nu a fost timbrat integral.
Totodată, nu se vor avea în vedere la stabilirea valorii obiectului cererii, în vederea
timbrării, dispoziţiile art. 98 alin. (2) C. proc. civ., incidente în materia competenţei.

Folosind aceste argumente la soluționarea problemei supuse analizei, apreciem că taxa


judiciară de timbru prevăzută de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 se va calcula distinct pentru
capătul de cerere principal, respectiv pentru capătul de cerere accesoriu.
Nu există niciun temei juridic pentru calcularea taxei judiciare de timbru la valoarea
cumulată a celor două capete de cerere sau, dimpotrivă, numai la valoarea capătului principal de
cerere. Împrejurarea că, potrivit art. 1.026 alin. (1) C. proc. civ., această procedură se aplică numai
atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte
venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 de lei la data sesizării instanței, nu este de natură
să înlăture ideea exprimată anterior, din moment ce această prevedere reglementează o condiție de
admisibilitate a cererii, fără a face nicio referire la modalitatea de stabilire a taxei judiciare de
timbru.
De altfel, dacă capătul de cerere accesoriu ar fi fost formulat pe calea unui proces distinct,
potrivit aceleiași proceduri speciale, acesta ar fi fost timbrat prin raportare la art. 6 alin. (1) din
O.U.G. nr. 80/2013.
Formularul aprobat prin Ordinul M.J. nr. 359/C/29.01.2013 pentru aprobarea formularelor
utilizate în procedura cu privire la cererile de valoare redusă prevăzută de art. 1.025 - 1.032 din
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede:
- "în cazul cererilor evaluabile în bani, indicaţi doar valoarea obligaţiei principale, fără a
preciza şi dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii (3.1.);
- în cazul în care pretindeţi dobânzi contractuale (de exemplu, în cazul unui credit), vă rugăm
să precizaţi rata dobânzii şi data de la care ar trebui să curgă dobânda. În cazul în care solicitaţi
plata unor dobânzi diferite, trebuie să completaţi rata dobânzii şi perioadele în care ar trebui să
curgă fiecare dintre dobânzi (3.3.1.);
- în cazul în care obţineţi câştig de cauză, instanţa judecătorească poate aproba acordarea de
dobânzi legale; vă rugăm să precizaţi dacă solicitaţi acest lucru şi, dacă este cazul, data de la care
ar trebui să curgă dobânda legală (3.3.2.)".
Aceste rubrici ale formularului aprobat prin Ordinul M.J. nr. 359/C/29.01.2013 nu sunt
însă de natură să înlăture aplicarea dispozițiilor art. 194 lit. c) C. proc. civ., ce impun reclamantului
să indice în cadrul cererii de chemare în judecată valoarea obiectului acesteia, după prețuirea

167
reclamantului, atunci acesta este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns
la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Astfel, redactarea
rubricilor formularului a avut în vedere respectarea condițiilor de admisibilitate ale cererii de
valoare reducă, fără însă a exclude îndeplinirea celorlalte obligații legale ale reclamantului în
legătură cu cuprinsul unei cereri de chemare în judecată. Modalitatea de redactare a rubricilor
formularului nu este un argument în sine pentru a conduce la soluția scutirii reclamantului de
obligația de a timbra cererea de chemare în judecată în integralitate.

În concluzie, opinia INM este aceea că cererea de valoare redusă (procedură specială),
atunci când obiectul său privește un debit principal și un debit accesoriu, se timbrează prin
aplicarea art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 raportat la fiecare capăt de cerere în parte
(principal și accesoriu), cu respectarea art. 34 alin. (1) din același act normativ.

În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.


În opinie minoritară, s-a apreciat că reclamantul are obligația de a timbra exclusiv capătul
principal de cerere, din moment ce nu i se pretinde, la momentul completării formularului aprobat
prin Ordinul M.J. nr. 359/C/29.01.2013, să evalueze și capătul accesoriu de cerere și, pe cale de
consecință, să timbreze în raport de o atare valoare.

26. Taxa judiciară de timbru aferentă cererii de încuviințare a executării


silite pornite în temeiul unei hotărâri judecătorești pronunțate în primă
instanță, conținând obligații susceptibile de executare silită, devenită
executorie sau, după caz, rămasă definitivă, prin respingerea, perimarea
sau anularea apelului exercitat împotriva sa (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag. 1)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 10 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, cererea de încuviințare a executării
silite se timbrează cu 20 de lei pentru fiecare titlu executoriu.
Taxa judiciară de timbru aferentă cererii de încuviințare a executării silite se determină în
funcție de numărul titlurilor executorii în temeiul cărora s-a început executarea a cărei încuviințare
se solicită, prin adiționarea unor sume de 20 de lei pentru fiecare titlu executoriu în parte.
În conformitate cu art. 628 alin. (1) C. proc. civ., pot fi executate silit obligațiile al căror
obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea
unei construcții, a unei plantații ori a altei lucrări, încredințarea minorului, stabilirea locuinței și
vizitarea acestuia sau în luarea unei alte măsuri stabilite prin titlul executoriu.
De asemenea, potrivit art. 632 alin. (2) C. proc. civ., constituie titluri executorii hotărârile
executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum și
orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.

168
Raportat la textele legale specificate anterior, pot fi aduse la îndeplinire, prin executare
silită, exclusiv obligațiile susceptibile de a fi executate pe această cale.
Problema în dezbatere izvorăște atât din omisiunea legiuitorului de a insera, în mod expres,
în cuprinsul art. 633 și art. 634 C. proc. civ., ce enumeră categoriile de hotărâri executorii, respectiv
de hotărâri definitive, hotărârile pronunțate în primă instanță, devenite executorii sau, după caz,
rămase definitive prin respingerea, perimarea sau anularea căii de atac exercitate împotriva sa, cât
și din reglementarea art. 633 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căreia hotărârile date în apel sunt hotărâri
executorii, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Omisiunea de reglementare indicată mai sus poate fi acoperită prin includerea hotărârilor
respective în cadrul hotărârilor executorii, respectiv al hotărârilor definitive, prin interpretarea prin
analogie și în mod corespunzător a cazurilor menționate în art. 633 și art. 634 C. proc. civ.
De asemenea, art. 633 pct. 1 C. proc. civ. trebuie interpretat prin coroborare cu art. 628
alin. (1) și cu art. 632 alin. (2) C. proc. civ., adăugându-se, drept condiție pentru conferirea
caracterului de titlu executoriu, și cerința ca hotărârea dată în apel să cuprindă în dispozitiv
obligații susceptibile de a fi executate silit.
O decizie pronunțată în apel prin care calea de atac a fost respinsă, perimată sau, după caz,
anulată, în măsura în care nu mai cuprinde nicio altă obligație susceptibilă de executare silită (cum
ar fi, de pildă, obligarea uneia dintre părți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de
soluționarea apelului), nu constituie titlu executoriu.
În ipoteza în care în dispozitivul unei hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță
sunt prevăzute obligații susceptibile de executare silită, iar aceasta a devenit executorie sau, după
caz, a rămas definitivă în urma soluționării apelului exercitat împotriva sa, printr-o decizie prin
care calea de atac a fost respinsă, perimată sau anulată, titlul executoriu este reprezentat de
hotărârea judecătorească pronunțată în primă instanță, iar nu de decizia din apel. Așadar, în acest
caz, cererea de încuviințare a executării silite se impune a fi timbrată cu o taxă judiciară de timbru
în cuantum de 20 de lei.
Dacă, în schimb, atât în dispozitivul hotărârii judecătorești pronunțate în primă instanță,
cât și în cel al deciziei din apel sunt prevăzute obligații susceptibile de executare silită, iar partea
a solicitat încuviințarea executării silite în temeiul ambelor hotărâri, cererea de încuviințare a
executării silite se impune a fi timbrată cu o taxă judiciară de timbru în cuantum de 40 de lei. În
acest caz, cererea de încuviințare vizează executarea silită a unor obligații distincte, cuprinse în
două titluri executorii.
Totodată, dacă hotărârea pronunțată în primă instanță a fost schimbată sau anulată în apel
în privința obligațiilor susceptibile de executare silită cuprinse în dispozitivul primei hotărâri,
caracterul de titlu executoriu se poate conferi atât hotărârii din primă instanță, cât și celei din apel
sau, după caz, numai uneia dintre ele, în funcție de întinderea și obiectul reformării.

În concluzie, opinia INM este aceea că taxa judiciară de timbru aferentă cererii de
încuviințare a executării silite pornite în temeiul unei hotărâri judecătorești pronunțate în
primă instanță, conținând obligații susceptibile de executare silită, devenită executorie sau,
după caz, rămasă definitivă, prin respingerea, perimarea sau anularea apelului exercitat
împotriva sa, este în cuantum de 20 de lei, întrucât executarea silită privește un singur titlu
executoriu, respectiv hotărârea judecătorească pronunțată în primă instanță, iar nu și
decizia din apel.

169
În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

27. Stabilirea taxei judiciare de timbru aferente cererii având ca obiect


partajul unui imobil în ipoteza în care, ulterior depunerii la dosar a
raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluarea
proprietății imobiliare, se constată că valoarea bunului a căror partajare
se solicită este mai mare decât valoarea în funcţie de care s-a calculat taxa
judiciară de timbru (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel - Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag.
3)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 5 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, cererea de partaj propriu-zis, indiferent
de modalitatea de realizare a acestuia se taxează cu 3% din valoarea masei partajabile.
În conformitate cu art. 31 alin. (3) din același act normativ, în cererile având ca obiect
dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil, taxa de timbru se calculează în
funcţie de valoarea impozabilă a bunului imobil; dacă valoarea impozabilă este contestată sau
apreciată de instanţă ca vădit derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele
notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare.
În primul rând, prin coroborarea celor două texte legale specificate, taxa judiciară de timbru
aferentă cererii de partaj a unui imobil, în accepțiunea O.U.G. nr. 80/2013, este de 3% din valoarea
impozabilă a acestuia. În ipoteza în care valoarea impozabilă este derizorie, procentul ce determină
taxa judiciară de timbru în discuție se va raporta la valoarea orientativă din grilele notariale.
În al doilea rând, valoarea imobilului ce se impune a fi stabilită prin expertiza tehnică
judiciară în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare dispusă spre administrare în proces este
valoarea de circulație a acestuia, valoare ce trebuie avută în vedere de instanță la momentul
pronunțării soluției în vederea fixării cuantumului sultei.
Din cele două premise indicate mai sus rezultă concluzia fermă că valoarea imobilului în
raport de care se stabilește taxa aferentă cererii de partaj, în accepțiunea noii reglementări edictate
în materia taxelor judiciare de timbru, este diferită de cea în funcție de care se fixează obiectivul
expertizei tehnice judiciare în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare.
Așadar, taxa judiciară de timbru nu se mai determină în raport de valoarea de circulație a
imobilului suspus partajării, astfel cum rezulta din art. 3 lit. c) coroborat cu art. 20 alin. (2) din
vechea reglementare în materie, respectiv din Legea nr. 146/1997, în cuprinsul căreia nu se regăsea
nici vreun articol echivalent art. 31 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013.
Totodată, art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit căruia, dacă în momentul
înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar în cursul
procesului apar elemente care determină o valoare mai mare a obiectului cererii, instanţa va pune
în vedere reclamantului să achite suma datorată suplimentar până la termenul stabilit de instanţă,
nu este aplicabil ipotezei în discuție, pentru următoarele argumente punctuale:

170
- cererea de chemare în judecată nu suferă o modificare a obiectului său, modificare ce ar
putea rezulta din formularea unei cereri adiționale în condițiile art. 204 C. proc. civ., astfel încât
nu se poate pune problema existenței unui "obiect inițial" și a unui "obiect modificat"; obiectul
procesului este reprezentat, pe întregul său parcurs, de partajul aceluiași bun; de altfel, nu se poate
considera nici că valoarea obiectului cererii de partaj a suferit o modificare în cazul dat, din
moment ce legea fixează, la momentul introducerii cererii, valoarea obiectului său ce se impune a
fi avută în vedere pentru stabilirea cuantumului taxei judiciare de timbru, și anume valoarea
impozabilă a imobilului;
- soluția propusă de alin. (2) al acestui articol, pentru ipoteza în care până la termenul
prevăzut de lege sau stabilit de instanţă reclamantul nu îndeplineşte obligaţia de plată a taxei
aferente obiectului modificat, și anume anularea cererii în privința acestuia și soluţionarea sa în
limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal (raportat la obiectul inițial), nu poate
fi aplicată în cazul analizat; astfel, în acest caz, nu există o parte a cererii de partaj ce ar putea fi
anulată, cum, de asemenea, nu există o altă parte ce ar putea fi soluționată;
- "taxarea corespunzătoare obiectului" în ipoteza partajului judiciar implică stabilirea unei
taxe judiciare de timbru de 3% din valoarea impozabilă sau, după caz, din valoarea orientativă din
grilele notariale, valori în privința cărora nu pot surveni elemente care să determine o schimbare a
acestora, întrucât taxa judiciară de timbru se calculează prin raportare la valorile existente la
momentul introducerii cererii.

În concluzie, opinia INM este aceea că taxa judiciară de timbru aferentă cererii având
ca obiect partajul unui imobil este de 3% din valoarea impozabilă sau, după caz, din valoarea
orientativă din grilele notariale existentă la momentul introducerii cererii; pe cale de
consecință, nu există obligația legală a suplimentării acestei taxe în ipoteza în care, ulterior
depunerii la dosar a raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluarea
proprietății imobiliare, se constată că valoarea de circulație a bunului a căror partajare se
solicită este mai mare decât valoarea în funcţie de care s-a calculat taxa judiciară de timbru.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

28. Taxa judiciară de timbru aferentă cererii având ca obiect validarea


popririi (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel - Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag. 4)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 790 alin. (1) C. proc. civ., dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi
revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze sumă urmăribilă, a
liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen
de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma
urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.

171
Alin. (4) al aceluiași articol prevede că, dacă din probele administrate rezultă că terțul
poprit îi datorează sume de bani debitorului, instanța va da o hotărâre de validare a popririi, prin
care îl va obliga pe terțul poprit să îi plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată
debitorului, iar, în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.
Prin hotărârea de validare a popririi, creditorul obține un nou titlu executoriu în executarea
aceleiași creanțe împotriva unei persoane diferite de debitor, și anume împotriva terțului poprit.
Prin intermediul acestei acțiuni, se urmărește atragerea răspunderii civile delictuale a terțului poprit
pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin art. 787 C. proc. civ. Instanța de
validare procedează la analizarea raportului juridic stabilit între terțul poprit și debitorul urmărit,
dezlegând orice aspecte ce țin de fondul dreptului de creanță de care se prevalează debitorul
urmărit împotriva terțului poprit.
În condițiile în care în cuprinsul O.U.G. nr. 80/2013 nu a fost reglementată expres taxa
judiciară de timbru aferentă unei cereri de validare a popririi, s-ar impune ca aceasta să fie stabilită
potrivit art. 3 alin. (1) din acest act normativ, prin raportare la valoarea creanței reclamate.
Art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit căruia orice alte acțiuni sau cereri neevaluabile în
bani, cu excepția celor scutite de plata taxei judiciare de timbru potrivit legii, se taxează cu 20 de
lei, nu poate fi aplicat, din moment ce acțiunea în discuție are, fără putință de tăgadă, caracter
evaluabil, obiectul său vizând obligația terțului poprit de a plăti o sumă de bani debitorului.

În concluzie, opinia INM este aceea că taxa judiciară de timbru aferentă cererii de
validare a popririi se stabilește potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la
valoarea creanței pretinse terțului poprit în cuprinsul acestei cereri.

În unanimitate, participanții au hotărât amânarea discutării chestiunii de practică


neunitară, în vederea analizei oportunității promovării unui recurs în interesul legii și a
modificării OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

29. Timbrarea cererii de apel în situația în care apelantul solicită schimbarea


hotărârii primei instanțe exclusiv sub aspectul variantei de împărțeală
stabilite (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților de apel
- Curtea de Apel Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 2)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 5 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, (...) cererea de partaj propriu-zis,
indiferent de modalitatea de realizare a acestuia se timbrează cu 3% din valoarea masei partajabile.
În conformitate cu art. 23 din aceeași ordonanță, cererile pentru exercitarea apelului
împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 50% din:
a) taxa datorată pentru cererea sau acțiunea neevaluabilă în bani, soluționată de prima
instanță, dar nu mai puțin de 20 lei;
b) taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani, dar nu
mai puțin de 20 de lei.

172
Părțile au posibilitatea declarării căii de atac a apelului împotriva hotărârii de partaj, în
măsura în care materialul probatoriu administrat în faţa primei instanţe nu a fost de natură să le
confirme varianta de împărțire dorită.
Cererea de partaj este în mod incontestabil o acțiune evaluabilă în bani, motiv pentru care
pentru timbrarea apelului este incident art. 23 lit. b) din ordonanță. Pe de altă parte, apelantul nu
contestă vreo sumă în ipoteza în care critică soluția primei instanțe exclusiv sub aspectul variantei
de împărțeală stabilite.
În aceste condiţii, apreciem că cererea de apel declarată împotriva unei hotărâri
judecătoreşti în materia partajului judiciar, atunci când, prin motivele de apel, se critică doar
modalitatea de realizare a partajului, se va timbra cu 20 de lei, minimul prevăzut de art. 23 alin.
(1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013.

În majoritate, participanții și-au însușit soluția exprimată în punctul de vedere al INM.


În opinie minoritară, s-a considerat că apelul este timbrabil cu 50% din taxa judiciară aferentă
partajului în primă instanță, potrivit art. 5 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

30. Timbrarea contestației la executare în situația în care contestatorul


solicită atât anularea parțială a titlului executoriu reprezentat de un act
juridic afectat de clauze abuzive, cât și anularea actelor de executare în
limita creanței reduse urmare a constatării caracterului abuziv al
clauzelor (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților de
apel - Curtea de Apel Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 2)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, în cazul contestației la executare silită, taxa
se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit,
când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite; taxa aferentă acestei contestații
nu poate depăși suma de 1.000 lei, indiferent de valoarea contestată; în cazul în care obiectul
executării silite nu este evaluabil în bani, contestația la executare se taxează cu 100 lei.
În conformitate cu alineatul (3) al aceluiași articol, în cazul în care prin contestația la
executare silită se invocă, în condițiile art. 712 alin. (2) din Codul de procedura civilă, și motive
de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului, taxa de timbru se stabileste potrivit art. 3 alin.
(1).
Raportat la art. 29 alin. (1) lit. f) din ordonanță, sunt scutite de la plata taxei judiciare de
timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare,
referitoare la protecția drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile
pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au
prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor.
Apreciem că, în cazul dat, contestația la executare are două capete de cerere, primul vizând
anularea parțială a titlului executoriu, scutit de plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 29 alin.
(1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, și al doilea reprezentat de anularea actelor de executare în limita

173
creanței reduse urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor, timbrabil în condițiile art. 10
alin. (2) din ordonanță.

În majoritate, participanții au apreciat că se impune scutirea de la plata taxei judiciare


de timbru a ambelor capete ale contestației la executare, având ca obiect anularea parțială a
titlului executoriu reprezentat de un act juridic afectat de clauze abuzive și anularea actelor de
executare în limita creanței reduse urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor, în
temeiul art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, considerându-se că acest text legal este
incident și în privința acțiunilor aferente fazei executării silite.

31. Sancțiunea incidentă în cazul netimbrării cererii de intervenție și regimul


juridic al încheierii prin care se aplică sancțiunea (Minuta întâlnirii
președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel Cluj, 13-
14 octombrie 2016, pag. 3)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În ipoteza în care cererea de intervenţie nu a fost timbrată (dacă aceasta este supusă
timbrării), instanţa va pune în discuţie excepţia netimbrării acesteia, pe care o va admite, anulând
cererea de intervenție ca netimbrată, nulitatea fiind sancțiunea proprie netimbrării unei cereri.
Pe de altă parte, chiar dacă, strict formal, lipsa timbrării implică soluţia de anulare a cererii
de intervenţie, un atare aspect este discutat tot în etapa admisibilităţii în principiu, constituind o
condiţie de neprimire a cererii. În concluzie, netimbrarea este o chestiune ce se discută în etapa
admisibilității în principiu, însă soluția este anularea cererii ca netimbrată, iar nu respingerea
acesteia ca inadmisibilă.
Încheierea prin care cererea de intervenţie voluntară a fost respinsă ca inadmisibilă este
susceptibilă de exerciţiul căii de atac a apelului, dacă încheierea a fost pronunţată în primă instanţă,
respectiv a recursului, dacă încheierea a fost pronunţată în apel, prin raportare la art. 64 alin. (4)
C. proc. civ.
Apreciem că art. 64 alin. (4) C. proc. civ. trebuie interpretat extensiv, în sensul că
încheierea este susceptibilă de exerciţiul căii de atac nu numai când cuprinde soluţia de respingere
a cererii de intervenţie ca inadmisibilă, dar şi atunci când a fost anulată, de pildă, pentru netimbrare.
Astfel, raţiunea instituirii textelor legale privitoare la dreptul de atacare separată a încheierii
şi la suspendarea judecării cererii principale până la soluţionarea căii de atac este aceeaşi,
independent de soluţia de respingere pronunţată, şi anume continuarea judecării procesului numai
după stabilirea cadrului procesual legal şi complet din punctul de vedere al părţilor, pentru a nu
lipsi terţul eventual de un grad de jurisdicţie şi de posibilitatea judecării cererii sale împreună cu
cererea principală (spre exemplu, în ipoteza în care hotărârea pronunţată în primă instanţă nu este
atacată de părţile iniţiale, modul de soluţionare a cererii principale va dobândi autoritate de lucru
judecat, iar, în eventualitatea în care calea de atac a terţului este admisă, numai cererea sa va fi
trimisă spre rejudecare primei instanţe, caz în care s-ar ridica şi problema existenţei sau nu a
condiţiei unui proces pendinte, necesară pentru încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie).

174
În majoritate, participanții și-au însușit soluția exprimată în punctul de vedere al INM,
exprimându-se și opinia minoritară potrivit căreia excepția netimbrării nu ar trebui să prevaleze
în soluționare admisibilității în principiu a cererii de intervenție, întrucât în această etapă
instanța verifică exclusiv aspectul dacă cererea de intervenție poate fi judecată în dosarul
respectiv, iar nu temeinicia acesteia.

32. Modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru în cazul contestaţiei la


executare, atunci când aceasta vizează o parte a debitului care face
obiectul executării silite (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale
curților de apel - Curtea de Apel Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 4)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, în cazul contestației la executare silită, taxa
se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit,
când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite; taxa aferentă acestei contestații
nu poate depăși suma de 1.000 lei, indiferent de valoarea contestată.
Apreciem că, atunci când executarea silită este una indirectă, ceea ce presupune
recuperarea unui debit, iar contestația la executare are în vedere urmărirea silită declanșată asupra
unui bun pentru recuperarea debitului respectiv, taxa judiciară de timbru, dacă debitorul contestă
doar o parte din debitul pentru care se procedează la urmărire silită a bunului respectiv, se va
calcula la acea valoare, dacă aceasta reprezintă cea mai mică sumă dintre valoarea bunului urmărit
și valoarea debitului contestat. Dispozițiile legale [art. 10 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr.
80/2013] privind plafonul maxim al taxei judiciare de timbru, și anume cel de 1.000 de lei, rămân,
desigur, aplicabile.
Este adevărat că in terminis dispoziția primei teze a articolului 10 alin. (2) din ordonanță
ar permite alegerea, ca bază pentru timbrare, a valorii debitului numai când debitul urmărit –
formulare care pare să trimită la cuantumul total al creanței puse în executare, adică inclusiv partea
de creanță necontestată de către debitor – ar fi mai mic decât valoarea bunului urmărit.
Este la fel de adevărat că, în principiu, normele în materie fiscală sunt de strictă interpretare,
dar acest principiu nu trebuie să înfrângă rațiunea care conduce la edictarea dispozițiilor care obligă
particularii să plătească serviciul unei bune administrări a justiției.
Criteriul interesului economic, aplicabil acțiunilor și cererilor evaluabile în bani, cărora
contestația la executare propriu-zisă li se subsumează, este cel care impune soluția la care aderăm,
adică aceea de a permite, atunci când partea de debit contestată este mai mică decât valoarea
bunului supus urmăririi, ca timbrarea procentuală să se aplice la această parte chiar dacă, unită cu
partea necontestată, ar trece de valoarea bunului supus urmăririi.
Faptul că legiuitorul a fost preocupat să creeze un regim favorabil contestatorului este
dovedit chiar de dispoziția legală examinată, din moment ce permite contestatorului să aleagă o
valoare mai mică, aceea a debitului total urmărit, deși bunul supus urmăririi, bun pe care, prin
admiterea contestației la executare, debitorul l-ar salva de la valorificare silită, ar avea o valoare
mai mare.

175
În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

33. Taxa judiciară de timbru aferentă cererii de repunere pe rol în cazul în


care cererea de chemare în judecată este scutită de la plata acesteia
(Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea
de Apel Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 5)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 9 lit. g) din O.U.G nr. 80/2013, cererile pentru repunerea pe rol, când
suspendarea judecării se datorează părţilor, se timbrează cu 50% din taxa judiciară de timbru
pentru cererea sau acţiunea a cărei judecare a fost suspendată.
Apreciem că textul trebuie înțeles în sensul că cererea de repunere pe rol se timbrează prin
raportare la valoarea concretă/efectivă a taxei judiciare de timbru datorate pentru cererea dedusă
judecății. Prin urmare, dacă această cerere este scutită de la plata taxei judiciare de timbru,
indiferent că în discuție este o scutire în considerarea obiectului (obiectivă) sau a persoanei care o
introduce (subiectivă), atunci și cererea de repunere pe rol este exclusă de la obligația de timbrare
(50% x 0 = 0).

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

34. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererilor formulate de persoana


îndreptăţită în contradictoriu cu autorităţile de aplicare a Legii nr.
18/1991, având ca obiect daune materiale sau penalităţi (Minuta întâlnirii
președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel Cluj, 13-
14 octombrie 2016, pag. 6)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Cererile, în privinţa cărora în practica judiciară s-a statuat diferit asupra regimului lor
timbrabil, privesc următoarele ipoteze:
‒ reclamantul solicită obligarea comisiilor de aplicare a legilor fondului
funciar/reprezentanţilor acestora, la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea
lipsei de folosinţă a bunului validat, pe temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun, fapta
ilicită indicată de reclamant constând în neîndeplinirea atribuţiilor de către comisii vizând
neefectuarea operaţiunilor de punere în posesie sau de eliberare a titlului de proprietate, în
contextul existenţei unei validări;
‒ reclamantul solicită obligarea comisiilor de aplicare a legilor fondului
funciar/reprezentanţilor acestora aplicarea unor penalităţi conform art. 906 Codul de procedură
civilă pentru neexecutarea unei obligaţii de a face stabilită printr-o sentinţă pronunţată în temeiul
legilor fondului funciar; după expirarea termenului prevăzut de lege, reclamantul se adresează
instanţei de executare pentru fixarea sumei finale datorată cu acest titlu.

176
În conformitate cu art. 42 din Legea nr. 1/2000, cererile sau acţiunile în justiţie, cererile
accesorii şi incidente, precum şi întabularea titlurilor de proprietate rezultate din aplicarea Legii
fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a prezentei
legi sunt scutite de taxa de timbru şi de timbru judiciar.
Potrivit art. 64 din Legea nr. 18/1991, în cazul în care comisia locală refuză înmânarea
titlului de proprietate emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesie, persoana
nemulţumită poate face plângere la instanţa în a cărei rază teritorială este situat terenul; dacă
instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de
proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub sancţiunea plăţii de penalităţi în
condiţiile prevăzute la art. 894 din Codul de procedură civilă (art. 906 din Codul de procedură
civilă – n.n.).
Apreciem că toate cererile specificate mai sus sunt scutite de la plata taxei judiciare de
timbru, prin raportare la art. 42 din Legea nr. 1/2000, incluzându-se în noţiunea de acțiuni rezultate
din aplicarea dispozițiilor legii, întrucât obiectul lor privește plata despăgubirilor sau, după caz, a
penalităţilor rezultate din încălcarea de către autorităţile de aplicare a Legii nr.18/1991 a
obligaţiilor legale stabilite în sarcina lor.

În majoritate, participanții și-au însușit soluția exprimată în punctul de vedere al INM,


fiind exprimată și opinia minoritară în sensul că acțiunile descrise nu se includ în sfera celor
rezultate din aplicarea Legii nr. 18/1991, motiv pentru care ar trebui supuse timbrării, aceasta
fiind regula în materie de timbrare, aplicabilă în lipsa existenței unei scutiri exprese.

35. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererilor având ca obiect daune


materiale (contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului) şi daune
morale, solicitate de persoana îndreptăţită în contradictoriu cu unitatea
învestită pentru nesoluţionarea în termen a notificării formulate în
temeiul Legii nr. 10/2001 (Minuta întâlnirii președinților secţiilor civile
ale curților de apel - Curtea de Apel Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 6)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În conformitate cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererile sau actiunile
în justiție, precum și transcrierea sau întabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea
prevederilor acestei legi și de bunurile care fac obiectul său, sunt scutite de taxe de timbru.
Apreciem că cererile în discuţie sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, prin
raportare la art. 50 alin. (1) din acest act normativ, incluzându-se în noţiunea de acțiune legată de
aplicarea dispozițiilor legii, întrucât obiectul lor privește plata despăgubirilor rezultate din
încălcarea de către unitatea învestită cu soluționarea notificării a obligațiilor stabilite în sarcina sa
prin Legea nr. 10/2001.

În majoritate, participanții și-au însușit soluția exprimată în punctul de vedere al INM,


fiind exprimată și opinia minoritară în sensul că acțiunile descrise nu se includ în sfera celor

177
rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, motiv pentru care ar trebui supuse timbrării, aceasta
fiind regula în materie de timbrare, aplicabilă în lipsa existenței unei scutiri exprese.

36. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererii creditorului de obligare a


debitorului la plata penalităţilor de întârziere stabilite pentru
constrângerea acestuia la executarea obligaţiei de a face sau de a nu face
intuitu personae, prevăzute în titlul executoriu, întemeiată pe art. 906 alin.
(4) C. proc. civ. (Minuta întâlnirii președinții secţiilor civile ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-
24 iunie 2016, pag. 1)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 906 alin. (4) C.pr.civ., dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii
de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de
executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin
încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor.
O atare cerere vizează însumarea aritmetică a penalităţilor stabilite anterior pe zi de
întârziere, în condiţiile art. 906 alin. (1), (2) şi (3) C.pr.civ., de către instanţa de executare, ca
urmare a faptului că, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării,
debitorul nu a executat obligaţia de a face sau de a nu face intuitu personae.
Este de menţionat că, în ipoteza acestor cereri, prin raportare la art. 906 alin. (7) C.pr.civ.,
nu este necesară dovedirea de către creditor a existenţei vreunui prejudiciu rezultat din
neexecutarea obligaţiei de a face sau de a nu face de către debitor.
Din moment ce O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru nu cuprinde o
prevedere expresă pentru scutirea de la plata taxei de timbru a cererii în discuţie, apreciem că este
incidentă regula în materie, şi anume timbrarea. Întrucât obiectul cererii este exprimat pecuniar,
aceasta se va timbra potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, la valoarea pretinsă de creditor.
În conformitate cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererile sau actiunile
în justiție, precum și transcrierea sau întabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea
prevederilor acestei legi și de bunurile care fac obiectul său, sunt scutite de taxe de timbru.
În ipoteza în care obligaţia de a face strict personală este în sarcina unităţii învestite cu
soluţionarea notificării şi vizează aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cererea în discuţie este
scutită de la plata taxei judiciare de timbru, prin raportare la art. 50 alin. (1) din acest act normativ,
incluzându-se în noţiunea de acțiune legată de aplicarea dispozițiilor legii, întrucât obiectul său
privește plata unor penalităţi rezultate din încălcarea de către această unitate a obligațiilor stabilite
în sarcina sa prin Legea nr. 10/2001.
Cu referire la restul acţiunilor de fond scutite de la plata taxelor judiciare de timbru, în
ipoteza promovării unei cereri în condiţiile art. 906 alin. (4) C.pr.civ., aceasta este scutită de
timbrare numai în situaţia în care din modalitatea de formulare a textului ce prevede scutirea
rezultă că se poate include şi o atare cerere [cum este, spre exemplu, cazul art. 50 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001, republicată, evocat mai sus].

178
În altă ordine de idei, în ceea ce priveşte cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 906 alin. (1)-
(3) C.pr.civ., având ca obiect obligarea debitorului în favoarea creditorului la plata unei penalităţi,
fixate pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei de a face sau de a nu face stabilite în titlul
executoriu, deşi şi aceasta are caracter patrimonial, va fi supusă timbrării cu suma fixă de 20 lei,
raportat la art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, fiind cu neputinţă evaluarea în bani la momentul
introducerii sale.

În cadrul dezbaterilor, referitor la timbrajul cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin.
(4) C.pr.civ., s-au conturat următoarele puncte de vedere:
a) cererea formulată în temeiul dispozițiilor art. 906 alin. (4) C.pr.civ. nu se timbrează.
Soluția a fost argumentată prin aceea că ipoteza alin. (4) nu are în vedere o nouă acțiune în
justiție, penalitățile fiind deja stabilite prin încheiere care constituie titlu executoriu; în acest caz,
instanța este chemată să realizeze doar o operațiune de adiționare aritmetică iar prin acceptarea
soluției timbrajului situația creditorului ar fi îngreunată, acesta timbrând anterior cererea formulată
în condițiile art. 906 alin. (1)-(3).
b) cererea formulată în temeiul dispozițiilor art. 906 alin. (4) C.pr.civ. se timbrează la
valoare;
c) cererea formulată în temeiul dispozițiilor art. 906 alin. (4) C.pr.civ. se timbrează cu taxa
fixă de 20 lei.
În sprijinul acestei soluții au fost aduse următoarele argumente:
‒ taxele prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013 în materie de executare silită sunt fie
plafonate, fie fixe, context în care calcularea tibrajului la valoare nu corespunde spiritului în care
legiuitorul a înțeles să reglementeze timbrajul în materia executării silite;
‒ în ipoteza taxării la valoare, instanța ar proceda la calcul sumelor datorate (în vederea
stabilirii taxei de timbru) anterior judecării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4); or,
cererea formulată în temeiul art. 906 alin. (4) vizează tocmai stabilirea de către instanță a sumelor
datorate de debitor.

În cadrul dezbaterilor pe acest punct a fost pus în discuție și raportul dintre dispozițiile alin.
(4) și cele ale alin. (5) ale art. 906 C.pr.civ., în special sub aspectul posibilității instanței ca, în
cadrul procedurii reglementate la alin. (4) al art. 906, să facă aprecieri asupra temeiniciei motivelor
care ar justifica modificarea cuantumului penalităților.
Referitor la acest aspect au fost exprimate următoarele puncte de vedere:
‒ în soluționarea cererii întemeiată pe dispozițiile alin. (4) instanța are libertatea de a înlătura
sau reduce penalitățile, în cazul în care debitorul face dovada motivelor temeinice care au justificat
întârzierea executării, concluzie susținută de interpretarea coroborată a dispozițiilor alin. (4) și (5)
ale art. 906 C.pr.civ. care, deși se referă la etapa ulterioară a contestației la executare, ar putea fi
aplicabile a fortiori și în etapa anterioară executării;
‒ alin. (5) al art. 906 C.pr.civ. reglementează calea de atac a contestației la executare, ca
instrument aflat la îndemâna debitorului, prin care acesta, pentru motive justificate, poate solicita
instanței reducerea sau înlăturarea penalităților stabilite în procedura reglementată la alin. (4) al
aceluiași articol.

179
Referitor la cererile formulate în temeiul art. 906 alin. (1)-(3) C.pr.civ., participanții la
întâlnire au agreat, în unanimitate, soluția propusă în punctul de vedere al INM, în sensul că
acestea se timbrează cu suma fixă de 20 lei, conform art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013.
În ceea ce privește modalitatea de taxare a cererii întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin.
(4) C.pr.civ., majoritatea curților de apel reprezentate la întâlnire au agreat că, în absența unor
dispoziții legale exprese, se va aplica taxarea la valoare.

37. Domeniul de aplicare a art. 13 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul
public judiciar în materie civilă în contextul existenţei măsurilor
temporare în privinţa pregătirii dosarului de apel sau, după caz, de
recurs, adoptate prin Legea nr. 2/2013 (Minuta întâlnirii președinții
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 3)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Art. 13 din O.U.G. nr. 51/2008 prevede următoarele:
(1) Ajutorul public judiciar pentru exercitarea unei căi de atac se poate acorda în urma
unei noi cereri.
(2) Cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar în vederea exercitării unei căi de
atac se adresează instanţei a cărei hotărâre se atacă, în mod obligatoriu, înăuntrul termenului
pentru exercitarea căii de atac şi se soluţionează de urgenţă de un alt complet decât cel care a
soluţionat cauza pe fond.
(3) Prin introducerea cererii pentru acordarea ajutorului public judiciar, termenul pentru
exercitarea căii de atac se întrerupe o singură dată, dacă solicitantul depune în termen de cel mult
10 zile înscrisurile doveditoare prevăzute la art. 14. De la data comunicării încheierii prin care
s-a soluţionat cererea de ajutor public judiciar ori, după caz, cererea de reexaminare, în sensul
admiterii, respectiv al respingerii, începe să curgă un nou termen pentru exercitarea căii de atac.
(4) În cazul admiterii cererii de ajutor public judiciar în condiţiile art. 6 lit. a), instanţa
comunică de îndată încheierea solicitantului şi baroului de avocaţi. Baroul este obligat să
desemneze în 48 de ore un avocat cu drept de a pleda în faţa instanţei de apel sau, după caz, de
recurs. Data desemnării avocatului şi datele de identificare a acestuia se comunică instanţei şi
solicitantului în cel mult 48 de ore.
(5) De la data desemnării avocatului potrivit alin. (4) începe să curgă un nou termen pentru
exercitarea căii de atac.
Potrivit art. 471 alin. (1) C.pr.civ., apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la
instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.
Alin. (3) prevede că, în cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute
de lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta care primeşte cererea de apel
va stabili lipsurile şi îi va cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă
este prezent şi este posibil, ori în scris, daca apelul a fost trimis prin poştă, fax, poştă electronică
sau curier; completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel (…).

180
În ceea ce priveşte recursul, art. 490 alin. (2) teza I C.pr.civ. trimite la dispoziţiile citate
anterior.
Potrivit art. XIII din Legea nr. 2/2013, ţinând cont şi de prorogarea operată prin O.U.G. nr.
62/2015, dispoziţiile Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, privitoare
la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanţa a cărei hotărâre se
atacă, se aplică în procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017. În procesele pornite
începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 se aplică
dispoziţiile art. XIV-XVII.
În conformitate cu art. XIV alin. (1) şi (3) din Legea nr. 2/2013, apelul şi, când este cazul,
motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă; preşedintele instanţei sau
persoana desemnată de acesta va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute,
numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile.
Art. XV alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ prescrie următoarele: Preşedintele instanţei
de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prin rezoluţie,
măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată; în cazul în care cererea de apel
nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili
lipsurile cererii de apel şi îi va comunica, în scris, apelantului că are obligaţia de a completa sau
modifica cererea; completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de
la data comunicării.
În ceea ce priveşte recursul, art. XVII alin. (1) şi (3) din lege prevede că: recursul şi, dacă
este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, în condiţiile prevăzute
la art. 83 alin. (3) si art. 84 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată;
dispoziţiile art. XIV alin. (2)-(4) si ale art. XV alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător (…).
Apreciem că, până la expirarea termenelor prevăzute de Legea nr. 2/2013 şi prorogate prin
O.U.G. nr. 62/2015, art. 13 din O.U.G. nr. 80/2013 se va aplica exclusiv în privinţa ajutorului
public judiciar prevăzut de art. 6 lit. a) (în vederea asigurării reprezentării, asistenţei juridice şi,
după caz, a apărării printr-un avocat), solicitat în vederea exercitării căii de atac.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la
plata taxei judiciare de timbru aferente căii de atac declarate, aceasta este de competenţa instanţei
care soluţionează calea de atac, putând fi invocat art. 11 din O.U.G. nr. 51/2008, urmând, ca după
expirarea termenelor în discuţie, să fie soluţionată tot de instanţa a cărei hotărâre se atacă, în
condiţiile art. 13 din O.U.G. nr. 80/2013.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

38. Posibilitatea de a formula în apel cerere de reexaminare împotriva


modului de stabilire a taxei judiciare de timbru de către instanța de apel
în aplicarea art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, atunci când nu s-a formulat
cerere de reexaminare în faţa primei instanțe (Minuta întâlnirii
președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 4)

181
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
Problema vizează cazul în care instanţa de apel face aplicarea dispoziţiilor art. 38 din O.U.G.
nr. 80/2013, potrivit cărora în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea
unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa
judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor
judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu (instituţie cunoscută
sub denumirea de "dare în debit").
În măsura în care nu s-a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a
taxei judiciare de timbru în primă instanţă, apreciem că instanţa de apel are dreptul de a uza de
dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, nepunându-se problema statuării asupra unei aspect
soluţionat în mod definitiv de către o altă instanţă (prin încheierea de rezolvare a cererii de
reexaminare).
De altfel, aceste prevederi legale îşi găsesc aplicarea tocmai în situaţia în care nu există o
încheiere pronunţată în reexaminarea taxelor judiciare de timbru pentru aceeaşi cerere, în caz
contrar, nefiind aplicabile, o atare soluţie satisfăcând principiul securităţii raporturilor juridice,
care presupune că soluţia instanţei asupra cererii de reexaminare cuprinsă într-o încheiere
definitivă nu trebuie repusă în discuţie.
Cererea de reexaminare poate fi formulată atât în ipoteza în care taxa suplimentară a fost
stabilită de instanţa de apel prin încheiere, cât şi atunci când a fost fixată prin decizia finală de
soluţionare a căii de atac, existenţa a două căi de atac, dintre care una recurs, iar cealaltă cerere de
reexaminare, nu înfrânge principiul unicităţii căii de atac.
Din moment ce în primă instanţă, partea avea dreptul să atace modul de stabilire a taxei de
timbru cu cerere de reexaminare, şi în apel, cu privire la aceeaşi taxă de timbru, stabilită pentru
judecata în primă instanţă, trebuie recunoscut acelaşi drept, neexistând vreun element de natură a
diferenţia cele două situaţii, din perspectiva justiţiabilului, astfel încât să se decidă soluţii diferite.

Dezbaterile au purtat asupra următoarelor aspecte:


a) posibilitatea instanței de apel de a stabili și obliga la plata diferenței în plus de taxă de
timbru, în condițiile în care statuările instanței de fond sub aspectul cuantumului acestei taxe au
devenit definitive prin neexercitarea cererii de reexaminare a cuantumului taxei stabilit de prima
instanță.
Referitor la acest aspect, s-a menționat că dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 fac
referire la neplata taxei de timbru în cuantumul legal, și nu la stabilirea acesteia.

Participanții la întâlnire au agreat că formularea din textul art. 38 ‒ „taxa judiciară de


timbru nu a fost plătită în cuantumul legal˝ ‒ acoperă și ipoteza în care taxa nu a fost achitată
în cuantumul legal din cauza greșitei stabiliri a acesteia de către instanță, ceea ce deschide
posibilitatea instanței de apel de a stabili cuantumul corect al taxei.
Pentru ipoteza în care taxa a fost corect stabilită de prima instanță, cuantumul acesteia,
necontestat pe calea cererii de reexaminare, devine definitiv, nemaiputând fi pus în discuție.

b) modalitatea în care instanța de apel poate stabili diferența în plus de taxă, în condițiile
art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv prin încheiere sau decizie și calea de atac deschisă în
acest caz.

182
Participanții au apreciat, în unanimitate, că diferența în plus de taxă urmează a fi
stabilită de instanța de apel prin încheiere – având în vedere și prevederea legală care obligă
instanța să acorde un termen în acest caz, precum și faptul că, cenzurând taxa de timbru
aplicabilă căii de atac, instanța de apel cenzurează, implicit, și cuantumul taxei de timbru care
ar fi trebuit plătită la fond – împotriva încheierii putând fi exercitată cerere de reexaminare.
În situațiile în care fie instanța a omis stabilirea surplusului de taxă, fie acesta, în
cuantumul rămas definitiv ‒ ca urmare a neexercitării cererii de reexaminare sau a soluționării
acestei cereri ‒ nu este achitat, instanța de apel va obliga la plata acestui surplus prin
dispozitivul deciziei finale, neputând fi exclusă, nici în acest caz, formularea unei cereri de
reexaminare (similar ipotezei amenzii judiciare, în care legiuitorul recunoaște posibilitatea
exercitării căii de atac a cererii de reexaminare împotriva părții din dispozitiv care cuprinde
obligarea la amendă judiciară).

39. Timbrarea căii de atac în cazul în care singurul motiv de apel/recurs


vizează modul de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de
judecată (Minuta întâlnirii președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie
2016, pag. 5)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Art. 9 din O.U.G. nr. 80/2013 enumeră în mod expres cererile formulate în cursul procesului
sau în legătură cu un proces care sunt supuse taxării, de unde rezultă faptul că în privinţa acestor
cereri, regula în materie (timbrarea în privinţa acţiunilor, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede scutirea) este inversată, şi anume regula este netimbrarea, iar excepţiile în care cererea se
timbrează sunt expres şi limitativ prevăzute de acest articol.
Apreciem că cererile vizând acordarea cheltuielilor de judecată se încadrează în noţiunea de
"cereri în legătură cu un proces" şi, întrucât nu sunt enumerate printre cazurile de timbrare
reglementate de art. 9 din O.U.G. nr. 80/2013, acestea nu sunt supuse timbrării.
Pe cale de consecinţă, nici căile de atac, în considerarea art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, în
motivarea cărora se contestă modul de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată,
nu sunt supuse timbrării.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

40. Restituirea taxei judiciare de timbru în cazul admiterii contestaţiei la


executare (Minuta întâlnirii președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie
2016, pag. 6)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

183
Potrivit art. 45 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, sumele achitate cu titlu de
taxe judiciare de timbru se restituie, proporţional cu admiterea contestaţiei, la cererea
petiţionarului, când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă.
În conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, dreptul de a solicita restituirea poate fi
exercitat în termen de un an de la data naşterii sale.
Apreciem că cererea de restituire a taxei judiciare de timbru în ipoteza dată poate fi
formulată nu numai după rămânerea definitivă a soluţiei de admitere a contestaţiei la executare, ci
şi odată cu contestaţia la executare, cu singura menţiune că efectele soluţiei de admitere a cererii
de restituire se vor produce la data rămânerii definitive a soluţiei de admitere a contestaţiei la
executare.
Astfel, în ipoteza admiterii contestaţiei la executare, dispozitivul hotărârii judecătoreşti în
privinţa cererii în discuţie ar putea avea următorul conţinut: "(…) Admite cererea de restituire a
taxei judiciare de timbru. Dispune restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de (…) către
contestator, la momentul şi condiţionat de rămânerea definitivă a prezentei hotărâri
judecătoreşti".
În acest caz, suma plătită de contestator cu titlu de taxă judiciară de timbru îi va fi rambursată
acestuia numai cu condiţia şi la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, fără a se
ridica problema prematurităţii dreptului. Îmbrăţişând o atare soluţie se evită formularea unei cereri
separate de restituire a taxei judiciare de timbru şi încărcarea rolului instanţelor judecătoreşti,
economisindu-se timp şi cheltuieli suplimentare.
Textul art. 45 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013 îşi va găsi aplicarea ori de câte ori cererea de
restituire nu se formulează odată cu contestaţia la executare.

Majoritatea participanților la întâlnire au îmbrățișat punctul de vedere expus în opinia


INM, în sensul că cererea de restituire poate fi formulată şi odată cu contestaţia la executare,
efectele soluţiei de admitere a cererii de restituire urmând să se producă însă doar la data
rămânerii definitive a soluţiei de admitere a contestaţiei la executare.
A fost exprimată și opinia că o astfel de cerere, depusă o dată cu contestația la executare,
este prematură, ea putând fi formulată doar la rămânerea definitivă a soluției de admitere a
contestației la executare.

41. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererilor formulate de persoana


îndreptăţită în contradictoriu cu autorităţile de aplicare a Legii nr.
18/1991, având ca obiect daune materiale sau penalităţi (Minuta întâlnirii
președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților
de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 7)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Cererile, în privinţa cărora în practica judiciară s-a statuat diferit asupra regimului lor
timbrabil, privesc următoarele ipoteze:
‒ reclamantul solicită obligarea comisiilor de aplicare a legilor fondului
funciar/reprezentanţilor acestora, la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea

184
lipsei de folosinţă a bunului validat, pe temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun, fapta
ilicită indicată de reclamant constând în neîndeplinirea atribuţiilor de către comisii vizând
neefectuarea operaţiunilor de punere în posesie sau de eliberare a titlului de proprietate, în
contextul existenţei unei validări;
‒ reclamantul solicită obligarea comisiilor de aplicare a legilor fondului
funciar/reprezentanţilor acestora aplicarea unor penalităţi conform art. 906 Codul de procedură
civilă pentru neexecutarea unei obligaţii de a face stabilită printr-o sentinţă pronunţată în temeiul
legilor fondului funciar; după expirarea termenului prevăzut de lege, reclamantul se adresează
instanţei de executare pentru fixarea sumei finale datorată cu acest titlu.
În conformitate cu art. 42 din Legea nr. 1/2000, cererile sau acţiunile în justiţie, cererile
accesorii şi incidente, precum şi întabularea titlurilor de proprietate rezultate din aplicarea Legii
fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a prezentei
legi sunt scutite de taxa de timbru şi de timbru judiciar.
Potrivit art. 64 din Legea nr. 18/1991, în cazul în care comisia locală refuză înmânarea
titlului de proprietate emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesie, persoana
nemulţumită poate face plângere la instanţa în a cărei rază teritorială este situat terenul; dacă
instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de
proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub sancţiunea plăţii de penalităţi în
condiţiile prevăzute la art. 894 din Codul de procedură civilă (art. 906 din Codul de procedură
civilă – n.n.).
Apreciem că toate cererile specificate mai sus sunt scutite de la plata taxei judiciare de
timbru, prin raportare la art. 42 din Legea nr. 1/2000, incluzându-se în noţiunea de acțiuni rezultate
din aplicarea dispozițiilor legii, întrucât obiectul lor privește plata despăgubirilor sau, după caz, a
penalităţilor rezultate din încălcarea de către autorităţile de aplicare a Legii nr.18/1991 a
obligaţiilor legale stabilite în sarcina lor.

a) Referitor la regimul taxabil al cererilor prin care persoanele îndreptățite solicită obligarea
comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar/reprezentanţilor la penalități pe temeiul art. 64 din
Legea nr. 18/1991 și art. 906 C.pr.civ., participanții au îmbrățișat, în unanimitate, soluția
propusă în punctul de vedere al INM, în sensul scutirii de la plata taxei de timbru a acestor
acțiuni, conform art. 42 din Legea nr. 1/2000.

b) În ceea ce privește acțiunile prin care se solicită obligarea comisiilor de aplicare a legilor
fondului funciar/reprezentanţilor acestora, la plata de despăgubiri materiale, reprezentând
contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului, pe temeiul răspunderii civile delictuale de drept
comun, în cadrul dezbaterilor s-au conturat două puncte de vedere:
‒ taxarea la valoare a acestor acțiuni, apreciindu-se că prin scutirea lor de la plata taxei de
timbru s-ar extinde sfera regimului netaxabil stabilit de legiuitor.
În acest sens, s-a opiniat că sintagma acțiuni rezultate din aplicarea dispozițiilor legii din
cuprinsul art. 42 al Legii nr. 1/2000 are în vedere acțiunile întemeiate pe Legea nr. 18/1991,
neacoperind și acțiunile întemeiate pe dreptul comun.
‒ scutirea de la plata taxei de timbru, cu argumentul că legiuitorul folosește, în textul supus
discuției, sintagma acțiuni „rezultate”, și nu acțiuni „prevăzute”. În plus, soluția se impune ca
raționament logic, simetric: câtă vreme legiuitorul a intenționat să ofere scutirea de la plata taxelor

185
de timbru în exercitarea drepturilor persoanei îndreptățite în temeiul Legii nr. 18/1991, nu se poate
presupune că intenția lui ar fi fost de a condiționa de plata taxelor de timbru, accesul acelorași
persoane la despăgubiri, ca urmare a atitudinii culpabile a autorităților însărcinate cu aplicarea
dispozițiilor aceleiași legi.
Majoritatea participanților au agreat soluția expusă în punctul de vedere al INM, în
sensul scutirii de plata taxelor de timbru și a acestui tip de acțiuni.
Având însă în vedere argumentele expuse în susținerea punctului de vedere contrar, în
sensul timbrării la valoare, precum și faptul că astfel de cereri sunt soluționate definitiv la
nivelul tribunalelor, s-a decis reluarea discuțiilor pe acest punct după consultarea judecătoriilor
și tribunalelor.

42. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererilor având ca obiect daune


materiale (contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului) şi daune
morale, solicitate de persoana îndreptăţită în contradictoriu cu unitatea
învestită pentru nesoluţionarea în termen a notificării formulate în
temeiul Legii nr. 10/2001 (Minuta întâlnirii președinții secţiilor civile ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel
Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 8)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În conformitate cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererile sau actiunile
în justiție, precum și transcrierea sau întabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea
prevederilor acestei legi și de bunurile care fac obiectul său, sunt scutite de taxe de timbru.
Apreciem că cererile în discuţie sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, prin
raportare la art. 50 alin. (1) din acest act normativ, incluzându-se în noţiunea de acțiune legată de
aplicarea dispozițiilor legii, întrucât obiectul lor privește plata despăgubirilor rezultate din
încălcarea de către unitatea învestită cu soluționarea notificării a obligațiilor stabilite în sarcina sa
prin Legea nr. 10/2001.

Majoritatea participanților au agreat soluția expusă în punctul de vedere al INM, în


sensul scutirii de plata taxelor de timbru a acestor acțiuni.
A fost exprimat și punctul de vedere potrivit căruia astfel de acțiuni sunt taxabile.
În vederea consultării judecătorilor de la nivelul instanțelor arondate, respectiv din
cadrul secțiilor civile ale curților de apel, s-a decis reluarea discuțiilor pe acest punct cu ocazia
unei întâlniri viitoare.

43. Timbrarea cererii formulate de pârât în cadrul procesului de partaj, prin


care acesta contestă cotele indicate de către reclamant prin cererea de
chemare în judecată (Minuta întâlnirii președinții secţiilor civile ale

186
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel
Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 9)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru,
stabilirea calităţii de coproprietar şi stabilirea cotei-părţi ce se cuvine fiecărui coproprietar se
timbrează cu 50 lei pentru fiecare coproprietar.
În conformitate cu art. 34 alin. (3) din acelaşi act normativ, cererile reconvenţionale (…) se
taxează după regulile aplicabile obiectului cererii, dacă aceasta ar fi fost exercitată pe cale
principală.
În situaţia în care cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant nu conţine
un capăt vizând stabilirea calităţii de coproprietar şi a cotelor-părţi, ci are ca obiect numai partajul
(întrucât, anterior, de pildă, a fost emis un certificat de moştenitor, care recunoaşte aceste calităţi
şi cote), apreciem că pârâtul, dacă contestă cotele fixate, trebuie să promoveze cerere
reconvenţională, având ca obiect anularea certificatului de moştenitor, cerere ce se va timbra în
condiţiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la dreptul pe care tinde să şi-l valorifice
pârâtul prin promovarea cererii.
Dacă însă reclamantul a solicitat el însuşi instanţei, prin cererea de chemare în judecată,
stabilirea calităţii de coproprietar şi a cotelor-părţi, pârâtul nu mai datorează taxă judiciară de
timbru în ipoteza în care contestă cotele solicitate de reclamant, întrucât instanţa a fost deja
învestită cu stabilirea cotelor-părţi ce se cuvin coproprietarilor şi a fost achitată taxă de timbru
pentru această operaţiune, apărările pârâtului fiind susceptibile de a fi formulate în cadrul
întâmpinării, iar nu pe calea unei cereri reconvenţionale.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

44. Modalitatea de stabilire a taxei judiciare de timbru în partajul succesoral


atunci când se contestă doar valoarea unui bun din masa partajabilă
(Minuta întâlnirii președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag.
9)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Din enunțarea problemei s-ar putea înțelege că, la primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate, pârâtul contestă modul în care reclamantul a timbrat cererea de partaj succesoral.
Presupunerea pleacă de la noțiunea de „contestare” care, în sensul art. 31 alin. (2) teza a II-a din
O.U.G. nr. 80/2013, pare alocată ipotezei în care cuantumul taxei judiciară de timbru, astfel cum
a fost stabilit în faza regularizării, este criticat de către pârât.
Apreciem că reclamantul ar putea fi obligat la plata unei diferențe de taxă judiciară de
timbru numai dacă susținerea pârâtului, făcută la primul termen de judecată, este întemeiată, în
sensul că, din cauza diferenței dintre valoarea de circulație a bunului și valoarea indicată, în

187
privința acelui bun, de către reclamant, se ajunge la concluzia că valoarea totală a masei partajabile
conform calculului propus de reclamant este vădit derizorie față de valoarea totală reală a masei
partajabile, așa cum rezultă această valoare din ajustarea propusă de pârât.
Această soluție comportă, însă, detalieri în funcție de natura bunului, dispozițiile art. 31
alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 80/2013 impunând o distincție după cum este vorba de bunuri mobile
sau imobile.
Astfel, pentru bunurile imobile, art. 31 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013 dispune că taxa de
timbru se calculează în funcţie de valoarea impozabilă a bunului imobil. Dacă valoarea impozabilă
este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare
la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare.
În consecință, dacă disproporția dintre valoarea impozabilă și valoarea de circulație ar fi
una care ar face ca valoarea totală a masei partajabile, astfel cum a fost ea calculată de reclamant
în considerarea acelei valori impozabile, să apară ca vădit derizorie față de valoarea totală reală a
masei partajabile (cazul tipic este cel în care unicul obiect al partajului este bunul imobil respectiv),
se vor lua în considerare, în privința imobilului a cărui prețuire a creat disproporția, grilele notariale
la care face referire art. 31 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013.
Dacă, însă, bunul a cărui valoare precizată de reclamant apare ca fiind vădit derizorie este
un bun mobil, iar disproporția creată conduce la o disproporție valorică între masele partajabile ca
atare (de data aceasta, cazul cel mai simplu este acela al partajului având ca unic obiect bunul
mobil respectiv), dispoziția specială a art. 31 alin. (3) nu mai este aplicabilă. Devine, însă, incidentă
dispoziția de la art. 31 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013 care face trimitere, pentru
înlăturarea disproporției valorice, la dispozițiile art. 98 alin. (3) C.proc.civ., conform cărora, în
vederea determinării competenței după valoare, contestarea valorii indicate de reclamant permite
instanței să recurgă la înscrisuri și să solicite explicații părților.
În consecință, este posibil ca reclamantul să fie obligat la plata unei diferențe de taxă
judiciară de timbru atunci când valoarea unui bun aflat în masa partajabilă este în mod întemeiat
contestată de pârât, cu condiția ca disproporția între valoarea reală și valoarea menționată de
reclamant să fie de natură a releva o disproporție vădită la nivelul comparației în planul valorii
întregii mase partajabile. Mai departe, natura bunului care a generat finalmente disproporția vădită
raportată la totalul valoric al masei partajabile va genera soluții diferite, căci, atunci când bunul
este imobil, se ajunge la valorificarea grilei notariale, iar când bunul este mobil, instanța are
posibilitatea să recurgă la înscrisuri relevante, dar și la explicațiile furnizate de părți.
În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

45. Taxa judiciară de timbru aplicabilă cererilor formulate în materia


partajului judiciar (Minuta întâlnirii președinții secţiilor civile ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-
24 iunie 2016, pag. 12)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Art. 5 din O.U.G. nr. 80/2013 are următorul conţinut:
(1) Cererile în materia partajului judiciar se taxează astfel:

188
a) stabilirea bunurilor supuse împărţelii - 3% din valoarea acestora;
b) stabilirea calităţii de coproprietar şi stabilirea cotei-părţi ce se cuvine fiecărui
coproprietar - 50 lei pentru fiecare coproprietar;
c) creanţe pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii, născute din starea de proprietate
comună - 3% din valoarea creanţelor a căror recunoaştere se solicită;
d) cererea de raport - 3% din valoarea bunurilor a căror raportare se solicită;
e) cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive - 3% din valoarea părţii de rezervă
supusă reîntregirii prin reducţiunea liberalităţilor;
f) cererea de partaj propriu-zis, indiferent de modalitatea de realizare a acestuia - 3% din
valoarea masei partajabile.
(2) Dacă cererile în materia partajului judiciar prevăzute de alin. (1) se formulează în
cadrul aceleiaşi acţiuni, aceasta se taxează cu o singură taxă de 5% din valoarea masei
partajabile.
Apreciem că raţiunea introducerii alin. (2) al art. 5 din ordonanţă a fost aceea de a nu supune
justiţiabilul la plata unei duble taxe de 3% din valoarea masei de bunuri, în ipoteza în care cererea
cuprinde atât un capăt de vizând stabilirea bunurilor supuse împărţelii, cât şi un capăt privitor la
partaj/reducţiune liberalităţi excesive/raport.
În acest context, considerăm că, dacă prin cerere se solicită stabilirea calităţii de coproprietar
şi a cotei-părţi ce se cuvine fiecărui coproprietar şi stabilirea masei de bunuri, taxa de timbru este
compusă din 50 lei pentru fiecare coproprietar plus 3% din valoarea masei de bunuri, iar nu din
5% din valoarea acesteia. Soluţia este aceeaşi şi în situaţia în care unul dintre capetele de cerere
este reprezentat de valorificarea creanţelor dintre coproprietari, născute din starea de proprietate
comună.
Interpretarea strict literală a alin. (2) este de natură să conducă la o soluţie inechitabilă pentru
justiţiabil, acesta fiind obligat să plătească o taxă de 5% din valoarea masei de bunuri, în contextul
în care a solicitat exclusiv constatarea calităţii de coproprietar şi a cotei-părţi ce se cuvine fiecărui
coproprietar şi stabilirea masei de bunuri, caz în care ar putea să timbreze doar cu 50 lei pentru
fiecare coproprietar plus 3% din valoarea masei de bunuri.
Dacă cererea are ca obiect dezbaterea a două sau mai multe succesiuni, aceasta se timbrează
raportat la fiecare succesiune în parte, potrivit art. 5 alin. (1) sau, după caz, alin. (2) din O.U.G. nr.
80/2013.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

46. Termenul stabilit de judecător pentru achitarea taxei judiciare de timbru


în cazul formulării unei cereri de recuzare. Posibilitatea scurtării
termenelor legale pentru formularea cererii de reexaminare şi a cererii de
ajutor public judiciar vizând taxa judiciară de timbru, în cazul cererii de
emitere a unui ordin de protecţie, pentru care legea impune un termen de
72 de ore pentru soluţionarea acesteia. Timbrarea cererii de recuzare în
ipoteza în care a fost formulată în cadrul unui proces privitor la o cerere
scutită de la plata taxei judiciare de timbru (Minuta întâlnirii președinții

189
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 13)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, determinarea cuantumului taxelor judiciare
de timbru pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti se face de către instanţa
de judecată. Ca atare, instanţa este obligată să aducă la cunoştinţa celui ce a formulat cererea,
inclusiv în cazul celei de recuzare, cuantumul taxei judiciare de timbru, şi să-i acorde acestuia un
termen judecătoresc pentru a o achita, cât mai scurt cu putinţă, dar care totuşi să-i dea posibilitatea
justiţiabilului să o plătească şi să depună dovada la dosar.
Termenele prevăzute pentru formularea cererii de reexaminare şi a cererii de ajutor public
judiciar sunt termene legale, în consecinţă cu durată fixă, pentru care legiuitorul nu a prevăzut
posibilitatea scurtării acestora, astfel încât judecătorul nu este în drept să le reducă, nici chiar în
ipoteza în care sunt formulate în cadrul unui proces vizând emiterea unui ordin de protecţie.
Apreciem că taxa judiciară de timbru aferentă cererii de recuzare se datorează independent
dacă cererea de chemare în judecată ce implică o scutire (obiectivă, nu subiectivă) de la plata taxei
judiciare de timbru, întrucât raţiunea avută în vedere de legiuitor la edictarea scutirii nu se menţine
şi în ipoteza recuzării. De altfel, art. 9 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, ce reglementează taxa
judiciară de timbru aferentă cererii de recuzare în materie civilă, nu face nicio distincţie.

Majoritatea participanților au achiesat la soluția propusă în punctul de vedere al INM.


A fost exprimată și opinia conform căreia cererea de recuzare nu se timbrează, pentru
motive de echitate și eficiență.

190
VIII. Ajutor public judiciar

1. Natura juridică a termenului de 5 zile, prevăzut de art. 33 alin. (2) din


O.U.G. nr. 80/2013 pentru formularea cererii de acordare a facilităţilor la
plata taxei judiciare de timbru. Raportul acestuia cu dispoziţiile art. 12
alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie
civilă, care prevăd că ajutorul public judiciar se acordă oricând în cursul
judecăţii (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017,
pag. 5)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, dacă cererea de chemare în judecată este
netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200
alin. (2) teza I C. proc. civ. [în ultima formă republicată, art. 200 alin. (3) teza I C. proc. civ. –
n.n.], obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei
dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării
instanţei; prin aceeaşi comunicare instanţa îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a
formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în
termen de 5 zile de la primirea comunicării.
În conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public
judiciar se acordă oricând în cursul judecăţii, de la data formulării cererii de către persoana
interesată, şi se menţine pe tot parcursul etapei procesuale în care a fost solicitat.
Din întreaga reglementare a primul text legal rezultă cu prisosinţă faptul că aplicarea lui
este corelată cu procedura verificării şi regularizării cererii, motiv pentru care numai în ipoteza
unui proces început sub imperiul noului Cod de procedură civilă şi numai în legătură cu timbrarea
unei cereri introductive de instanţă, dat fiind faptul că doar aceasta este supusă procedurii
prevăzute de art. 200 C. proc. civ., va fi aplicabil termenul de 5 zile de formulare a cererii de ajutor
public judiciar, pentru restul cazurilor fiind aplicabil art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008.
Termenul de 5 zile a fost instituit de O.U.G. nr. 80/2013 în contextul în care se impunea ca acesta
să aibă o durată redusă în raport de cel de 10 zile prevăzut pentru regularizarea cererii introductive.
În ipoteza în discuție, dacă cererea de ajutor public judiciar a fost formulată cu
nerespectarea termenului procedural de 5 zile, aceasta se va anula ca tardiv formulată, prin
raportare la art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., excepția tardivității putând fi invocată din
oficiu, din moment ce procedura de soluționare a ajutorului public judiciar este necontencioasă.

În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.


A fost exprimată și opinia minoritară conform căreia termenul de 5 zile prevăzut de art. 33
alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 se referă exclusiv la cererea de acordare a facilităților la plata

191
taxelor judiciare de timbru privind ca atare exclusiv persoana juridică, persoana fizică putând
formula cererea de ajutor public judiciar până la împlinirea termenului de 10 zile pentru
regularizarea cererii introductive.

2. Modalitatea de soluţionare a cererilor privind ajutorul public judiciar în


cazul unei coparticipări facultative sau obligatorii, atunci când prin
rezoluţie s-a fixat o taxă de timbru ce urmează a fi achitată în solidar de
către coparticipanţi, iar numai unul (sau numai unii dintre aceştia)
formulează cererea de acordare a beneficiului ajutorului public (numai
această persoană/aceste persoane încadrându-se în dispoziţiile legale)
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii
cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și
curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 5)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, în cazul cererilor sau al acțiunilor
introduse în comun de mai multe persoane, dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație
comună sau dacă drepturile ori obligațiile lor au aceeași cauză sau dacă între ele există o strânsă
legătură, taxa judiciară de timbru se datorează în solidar.
Caracterul strict personal al dreptului de ajutor public judiciar este relevant şi în ipoteza
coparticipării procesuale, dacă numai unul dintre reclamanţi este îndreptăţit la acordarea ajutorului
public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru.
Într-o asemenea ipoteză, efectul admiterii cererii de ajutor public judiciar sub forma scutirii
de plata taxei judiciare de timbru în persoana unuia dintre reclamanţi nu se produce şi asupra
celorlalţi coparticipanţi, ci, dimpotrivă, acestora le va reveni obligaţia achitării integrale a taxei
judiciare de timbru datorate.
Prin urmare, toţi reclamanţii trebuie să întrunească condiţiile de acordare a ajutorului public
judiciar şi, desigur, să învestească instanţa cu o asemenea cerere, pentru a conduce la soluţia
exonerării lor de executarea obligaţiei solidare de achitare a taxelor judiciare de timbru.
Dacă reclamanții cărora le-ar reveni obligația de plată a taxei judiciare de timbru și în
privința cărora nu sunt îndeplinite condițiile acordării ajutorului public judiciar nu achită taxa
respectivă, cererea de chemare în judecată se va anula în parte.

1. În majoritate, participanții au agreat soluția expusă în Opinia Institutului Național al


Magistraturii, apreciind că exonerarea de la plata taxei de timbru vizează numai coparticipantul
îndreptățit la acordarea ajutorului public judiciar și care a învestit instanța cu o atare cerere.
Efectele admiterii cererii de ajutor public judiciar nu se extind și asupra
coparticipanților care nu au formulat o astfel de cerere sau care, deși au formulat-o, nu
îndeplinesc condițiile de acordare a ajutorului public judiciar, oricare dintre aceștia putând fi
ținut, ca efect al solidarității, la plata integrală a taxei judiciare de timbru stabilite de instanță.

192
Neplata taxei judiciare de timbru de către coparticipanții care nu beneficiază de ajutor
public judiciar atrage anularea parțială a cererii în ceea ce-i privește.
În ipotezele de coparticipare procesuală obligatorie, atragerea în proces a
coparticipanților cu privire la care a operat anularea cererii de chemare în judecată pentru
neplata taxei judiciare de timbru se va realiza în temeiul dispozițiilor art. 78 C. proc. civ.

2. În majoritate s-a decis ca, în situația în care apelul este promovat de două sau mai
multe persoane, iar numai una dintre acestea formulează cerere de ajutor public judiciar în
privința taxei judiciare de timbru aferente cererii de apel, cerere ce este admisă, în sarcina
celorlalți apelanți rămâne obligația achitării taxei judiciare de timbru. Dacă acești din urmă
apelanți nu achită taxa judiciară de timbru, instanța de apel va admite, prin încheiere, excepția
netimbării apelului promovat de către aceștia, iar, prin decizia finală prin care va soluționa
fondul apelului, le va anula apelul.
În schimb, instanța de apel va soluționa apelul promovat de apelantul a cărui cerere de
ajutor public judiciar a fost admisă.
De asemenea, după admiterea, prin încheiere, a excepției netimbrării apelului promovat
de apelanții ce nu întrunesc condițiile acordării ajutorului public judiciar și nu au înțeles să
achite taxa judiciară de timbru, și până la momentul soluționării apelului formulat de cel căruia
i s-a admis cererea de ajutor public judiciar, prin decizie, primii coparticipanți vor continua a
fi citați în calitate de apelanți, prin raportare la art. 60 alin. (2) C. proc. civ.

În opinie minoritară, având în vedere caracterul solidar al obligației de plată a taxei de


timbru, s-a apreciat că cererea de ajutor public judiciar nu poate fi admisă doar în privința unuia
dintre coparticipanți, dacă cerințele acordării ajutorului public judiciar nu sunt îndeplinite în
persoana tuturor coparticipanților, ipoteză în care se impune respingerea cererii de ajutor public
judiciar ca neîntemeiată.

3. Cauțiunea este sau nu o formă de ajutor public judiciar, care poate fi


acordată potrivit O.U.G. nr. 51/2008? (această problemă a fost discutată
în două întâlniri succesive; a se vedea punctul 4 al prezentei secțiuni)
(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii
cu președinții secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație
și Justiție - Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 35)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Cauțiunea nu reprezintă o formă de ajutor public judiciar care să poată fi acordată potrivit
dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008, pentru următoarele argumente:
‒ articolul 6 din O.U.G. nr. 51/2008 enumeră limitativ formele de ajutor public judiciar, iar
suportarea, din bugetul public, a cauțiunii ce trebuie depusă în vederea judecării cererilor de
suspendare a executării (silite) nu este evocată în dispozițiile legale specificate;
‒ argumentul mențiunii referitoare la cauțiune, de la pct. C lit. e) din formularul-anexă nu
este consistent pentru că, pe de o parte, anexa unui act normativ nu poate fi interpretată dincolo de

193
limitele pe care conținutul actului le trasează (sub acest aspect, art. 6 este, clar, limitativ în
enumerarea formelor de ajutor public judiciar, pentru motivul că identificarea cazurilor de alocare
a unor resurse bugetare nu s-ar putea face într-o manieră lejeră, lăsată eventual la aprecierea
autorităților sesizate cu cererea de ajutor public judiciar), iar, pe de altă parte, formularul-anexă
are în vedere solicitarea ajutorului public judiciar în alte state membre al Uniunii Europene. Or, în
această din urmă ipoteză, nu poate fi exclusă de plano o reglementare a unui stat membru care să
permită accesul cetățenilor Uniunii Europene la ajutor public judiciar inclusiv în forma cauțiunilor
aferente cererilor de suspendare a executării silite;
‒ o atare concluzie nu este susținută nici de jurisprudența relevantă în materie a Curții
Europene a Drepturilor Omului. În cauza Iosif contra României, statul român a fost sancționat
pentru încălcarea dispozițiilor Convenției ca urmare a reglementării, în cuprinsul O.U.G nr.
51/1998, sub denumirea de cauțiune, a unei veritabile taxe de timbru, determinată procentual
(20%), instituită nu pentru a obține măsura suspendării executării silite aferente contestației la
executare – ipoteza cauțiunii –, ci pentru însăși soluționarea contestației la executare, ceea ce,
evident, nu putea conduce decât la concluzia unei grave atingeri aduse accesului liber la justiție;
‒ dacă taxele de timbru implică o suportare de către o colectivitate, în ansamblul ei, a
costurilor unui proces cărora particularul nu poate să le facă față, cauțiunea în materia cererilor de
suspendare a executării silite vine să garanteze, oricum într-o măsură limitată, eventualele
prejudicii pe care le-ar încerca creditorul împotriva căruia ar urma să se dispună măsura
suspendării; în consecință, scutirea ori reducerea cauțiunii sub nivelul prevăzut de lege conduce la
o subvenționare a debitorului nu de către colectivitate, ci de către un alt particular. O asemenea
subvenționare, cel puțin în stadiul actual al legislației și în raport cu faza suspendării executării
silite aferente contestației la executare ori unei alte cereri privitoare la executarea silită, ar putea
reprezenta, mai ales în cazul contestațiilor al căror obiect este evaluabil în bani, obligarea
creditorului la un sacrificiu disproporționat. Cu titlu de exemplu, potrivit art. 719 alin. (2) lit. d),
atunci când valoarea obiectului contestației este mai mare de 1.000.000 de lei, cauțiunea reprezintă,
adăugat sumei de 14.500 de lei, un procent de 0,1%, în condițiile în care, la acest moment, dobânda
anuală de politică monetară, care valorează dobândă legală remuneratorie anuală potrivit art. 3
alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, este de 2%.

În unanimitate, participanții prezenți la întâlnire și-au însușit soluția exprimată în


opinia INM.

4. Inadmisibilitatea cererii de ajutor public judiciar sub forma scutirii sau


reducerii cauțiunii (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel - Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag.
7)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

194
Această temă a fost discutată anterior în cadrul Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel, ce a avut loc la Iași, în perioada 7-8 mai 2015, punctul de vedere prezentat de INM
fiind însușit de participanți cu unanimitate de voturi.1
Opinia INM asupra temei menționate, expusă la întâlnirea anterioară și prezentată acum în
formă sintetizată și completată, este următoarea:
Ajutorul public judiciar nu poate avea ca obiect scutirea sau reducerea cauţiunii, pentru
următoarele motive:
- art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008 enumeră limitativ formele de ajutor public judiciar, iar
suportarea, din bugetul public, a cauțiunii ce trebuie depusă în vederea judecării cererilor de
suspendare a executării nu este evocată în dispozițiile legale specificate;
- argumentul mențiunii referitoare la cauțiune, de la pct. C lit. e) din formularul-anexă nu
este consistent, pentru că, pe de o parte, anexa unui act normativ nu poate fi interpretată dincolo
de limitele pe care conținutul actului le trasează (sub acest aspect, art. 6 este, clar, limitativ în
enumerarea formelor de ajutor public judiciar, pentru motivul că identificarea cazurilor de alocare
a unor resurse bugetare nu s-ar putea face într-o manieră lejeră, lăsată eventual la aprecierea
autorităților sesizate cu cererea de ajutor public judiciar), iar, pe de altă parte, formularul-anexă
are în vedere solicitarea ajutorului public judiciar în alte state membre ale Uniunii Europene. Or,
în această din urmă ipoteză, nu poate fi exclusă de plano o reglementare a unui stat membru care
să permită accesul cetățenilor Uniunii Europene la ajutor public judiciar, inclusiv în forma
cauțiunilor aferente cererilor de suspendare a executării silite;
- nici hotărâri de genul celei pronunțate în cauza Iosif c. României (cererea nr. 10443/03,
Hotărârea din 20.12.2007, publicată în M. Of. nr. 561/24.072008) nu pot fi avute în vedere,
deoarece, în realitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în acea speță, a sancționat statul
român pentru o reglementare (O.U.G nr. 51/1998) care plasa, sub denumirea de cauțiune, o
veritabilă taxă de timbru, determinată procentual (20%), instituită nu pentru a obține măsura
suspendării executării silite aferente contestației la executare, așa cum e ipoteza discuției de față,
ci pentru însăși soluționarea contestației la executare, ceea ce, evident, nu putea conduce decât la
concluzia unei grave atingeri aduse accesului liber la justiție;
- de asemenea, nici considerentele hotărârii pronunțate în cauza Boldamar c. României
(cererea nr. 60727/10, Decizia de inadmisibilitate din 06.12.2016) nu pot sta drept argument pentru
soluționarea pe fond a unei cereri de ajutor public judiciar privind o cauțiune, întrucât, la momentul
pronunțării, C.E.D.O. nu a avut în vedere reglementarea noului cod de procedură civilă în materie
de cauțiune, și anume posibilitatea folosirii acesteia pentru acoperirea creanței creditorului, în
cauza respectivă fiind incidente textele legale anterioare.

În concluzie, opinia INM este aceea că ajutorul public judiciar nu poate avea ca obiect
scutirea sau reducerea cauţiunii în temeiul O.U.G. nr. 51/2008.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

1
Minuta întâlnirii poate fi consultată pe site-ul INM - http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Intalnirea-
presedintilor-sectiilor-civile-Iasi-7-8-mai-2015-1.pdf

195
5. Acordarea ajutorului public judiciar în cazul taxei judiciare de timbru
datorate pentru cererile de repunere pe rol a cauzei (Minuta întâlnirii
președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel Cluj, 13-
14 octombrie 2016, pag. 7)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,
acesta se poate acorda sub forma scutirii, reducerii, eșalonării sau amânării de la plata taxelor
judiciare prevăzute de lege, inclusiv a celor datorate în faza de executare silită.
Textul legal menționat nu introduce vreo distincție în privința domeniului de aplicare a
ajutorului public judiciar raportat la categoria de cereri supuse timbrării.
Prin urmare, indiferent dacă se poate reține o culpă procesuală în sarcina părții pentru
formularea unei anumite cereri, aceasta poate beneficia de ajutor public judiciar, dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de ordonanță pentru acordarea sa. Ca atare, chiar dacă suspendarea judecării
cauzei s-a datorat atitudinii părții, aceasta poate beneficia de ajutor public judiciar în ceea ce
privește taxa judiciară de timbru aferentă cererii de ajutor public judiciar.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

6. Soluționarea cererii de reexaminare declarate împotriva încheierii de


respingere a cererii de ajutor public judiciar. Citarea părţilor (Minuta
întâlnirii președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel
Cluj, 13-14 octombrie 2016, pag. 8)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, cererea de
reexaminare (declarate împotriva încheierii prin care se respinge cererea de ajutor public judiciar
- n.n.) se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, instanța pronunțându-se prin
încheiere irevocabilă.
Dat fiind că ordonanța nu prevede faptul că cererea de reexaminare s-ar soluţiona fără
citare, se desprinde concluzia că sunt incidente prevederile de drept comun în materie
necontencioasă vizând citarea părţilor, și anume art. 532 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora
cererea se judecă cu citarea petentului și a persoanelor arătate în cerere, dacă legea o impune, în
caz contrar, judecata făcându-se cu sau fără citare, la aprecierea instanței.
Prin urmare, din moment ce procedura de soluționare a cererii de reexaminare declarate
împotriva încheierii prin care se respinge cererea de ajutor public judiciar are caracter
necontencios, iar O.U.G. nr. 51/2008 nu prevede norme speciale în materie de citare, judecata sa
se va face cu sau fără citare, la aprecierea instanței.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM.

196
IX. Procedura contencioasă în fața primei instanțe

a) Excepții procesuale

1. Calitatea procesuală activă în cazul cererilor privind obligaţia desfiinţării


construcţiilor fără autorizaţie (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție - Curtea de Apel Iași,
7-8 mai 2015, pag. 63)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 27 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, „procesele-verbale de constatare a
contravenţiilor, încheiate de organele de control ale administraţiei publice locale, se înaintează, în
vederea aplicării sancţiunii, şefului compartimentului care coordonează activitatea de amenajare a
teritoriului şi de urbanism sau, după caz, preşedintelui consiliului judeţean ori primarului unităţii
administrativ-teritoriale sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază s-a săvârşit
contravenţia”.
De asemenea, art. 32 alin. (1) din aceeași lege dispune că „în cazul în care persoanele
sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor
dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1),
organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: a)
încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate.”
Având în vedere conținutul și caracterul special al art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991,
aceasta este de strictă interpretare și aplicare, astfel încât calitate procesuală activă în astfel de
cereri are doar organul care a aplicat sancţiunea.

În unanimitate, participanții la întâlnire au îmbrățișat soluția expusă în punctul de


vedere al INM.

2. Calitatea procesuală activă a Poliției Locale în cererea de desființare a


construcției realizate fără autorizație de construire, introdusă ulterior
sancționării contravenționale a pârâtei în temeiul Legii nr. 50/1991 și a
expirării termenului de intrare în legalitate (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel –
București, 29 iunie 2018, pag. 18)

197
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
Problema legitimării procesuale active în cadrul cererilor de desființare a construcției
realizate fără autorizație de construcție a făcut obiect de discuție la Întâlnirea organizată la Iași,
din data de 7-8 mai 2015, participanții la întâlnire fiind de acord, în unanimitate, cu opinia INM.
În punctul de vedere exprimat de INM s-au reținut următoarele:
Potrivit art. 27 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, procesele-verbale de constatare a
contravenţiilor, încheiate de organele de control ale administraţiei publice locale, se înaintează, în
vederea aplicării sancţiunii, şefului compartimentului care coordonează activitatea de amenajare a
teritoriului şi de urbanism sau, după caz, preşedintelui consiliului judeţean ori primarului unităţii
administrativ-teritoriale sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază s-a săvârşit
contravenţia.
De asemenea, art. 32 alin. (1) din aceeași lege dispune că în cazul în care persoanele
sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor
dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1),
organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: a)
încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate.
Având în vedere conținutul și caracterul special al art. 32. alin. (1) din Legea nr. 50/1991,
aceasta este de strictă interpretare și aplicare, astfel încât calitate procesuală activă în astfel de
cereri are doar organul care a aplicat sancţiunea.
Revenind la problema semnalată, reținem că potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 50/1991
privind autorizarea efectuării lucrărilor de construcții, președinții consiliilor județene, primarii și
organele de control din cadrul autorităților administrației publice locale și județene au obligația să
urmărească respectarea disciplinei în domeniul autorizării executării lucrărilor în construcții în
cadrul unităților lor administrativ-teritoriale și, în funcție de încălcarea prevederilor legale, să
aplice sancțiuni sau să se adreseze instanțelor judecătorești și organelor de urmărire penală, după
caz.
Executarea sau desființarea, totală ori parțială, fără autorizație a lucrărilor prevăzute la art.
3 din Legea nr. 50/1991, cu excepția celor menționate la lit. b), c), e) și g), de către investitor și
executant, reprezintă contravenții, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii,
să fie considerate infracțiuni, în acest sens fiind dispozițiile art. 26 alin. (1) lit. a) din aceeași lege.
În ceea ce privește competența de constatare și sancționare a contravenției, art. 27 alin. (3)
din lege reglementează, cu caracter general, că aceasta revine compartimentelor de specialitate cu
atribuții de control ale autorităților administrației publice locale ale județelor, municipiilor,
sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor, pentru faptele săvârșite în unitatea lor
administrativ-teritorială sau, după caz, în teritoriul administrativ al sectoarelor municipiului
București, potrivit competențelor de emitere a autorizațiilor de construire/desființare.
Potrivit art. 27 alin. (5) din lege, procesele-verbale de constatare a contravențiilor, încheiate
de organele de control ale administrației publice locale, se înaintează, în vederea aplicării
sancțiunii, șefului compartimentului care coordonează activitatea de amenajare a teritoriului și de
urbanism sau, după caz, președintelui consiliului județean ori primarului unității administrativ-
teritoriale sau al sectorului municipiului București în a cărui rază s-a săvârșit contravenția.
Din interpretarea art. 27 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 rezultă că legiuitorul distinge între
competența de constatare a contravenției și cea de aplicare a sancțiunii contravenționale, stabilind
că procesele-verbale de constatare a contravențiilor se încheie de organele de control ale

198
administrației publice locale, iar aplicarea sancțiunii revine șefului compartimentului care
coordonează activitatea de amenajare a teritoriului și de urbanism sau, după caz, președintelui
consiliului județean ori primarului unității administrativ-teritoriale sau al sectorului municipiului
București în a cărui rază s-a săvârșit contravenția.
În conformitate cu art. 28 alin. (1) din lege, odată cu aplicarea amenzii pentru contravențiile
prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) și b) se dispune oprirea executării lucrărilor, precum și, după
caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizației sau de desființare a
lucrărilor executate fără autorizație ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, într-un termen
stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenției.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că decizia menținerii sau a desființării construcțiilor
realizate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se va lua de către
autoritatea administrației publice competente, pe baza planurilor urbanistice și a regulamentelor
aferente, avizate și aprobate în condițiile legii, sau, după caz, de instanță.
Măsura desființării construcțiilor se aplică și în situația în care, la expirarea termenului de
intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenției, contravenientul nu a
obținut autorizația necesară, potrivit art. 28 alin. (3) din lege.
Art. 32 alin. (1) din lege prevede că în cazul în care persoanele sancționate contravențional
au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal
de constatare a contravenției, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat
sancțiunea va sesiza instanțele judecătorești pentru a dispune, după caz:
a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației;
b) desființarea construcțiilor realizate nelegal.

Prin urmare, raportând art. 32 alin. (1) lit. b) la art. 27 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 și
ținând cont că desființarea construcției constituie o sancțiune contravențională complementară,
rezultă că legitimarea procesuală activă în cererea de desființare a construcției realizate fără
autorizație de construcție, introdusă ulterior sancționării contravenționale a pârâtei în temeiul Legii
nr. 50/1991 și a expirării termenului de intrare în legalitate, aparține organului care a aplicat
sancțiunea, acesta fiind șeful compartimentului care coordonează activitatea de amenajare a
teritoriului și de urbanism sau, după caz, președintele consiliului județean ori primarul unității
administrativ-teritoriale sau al sectorului municipiului București în a cărui rază s-a săvârșit
contravenția.
Cu referire la atribuțiile poliției locale, reținem că art. 1 alin. (1) din Legea poliției locale
nr. 155/2010 prevede că aceasta se înființează în scopul exercitării atribuțiilor privind apărarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și
descoperirea infracțiunilor, în următoarele domenii:
a) ordinea și liniștea publică, precum și paza bunurilor;
b) circulația pe drumurile publice;
c) disciplina în construcții și afișajul stradal;
d) protecția mediului;
e) activitatea comercială;
f) evidența persoanelor;
g) alte domenii stabilite prin lege.

199
În ceea ce priveşte disciplina în construcții și afișajul stradal, reglementarea din art. 27 alin.
(5) din Legea nr. 50/1991 se regăsește, într-o formulare similară, și în Legea nr. 155/2010.
Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 155/2010, poliția locală are următoarele atribuții:
a) efectuează controale pentru identificarea lucrărilor de construcții executate fără
autorizație de construire sau desființare, după caz, inclusiv a construcțiilor cu caracter provizoriu;
b) efectuează controale pentru identificarea persoanelor care nu respectă autorizația de
executare a lucrărilor de reparații ale părții carosabile și pietonale;
c) verifică respectarea normelor legale privind afișajul publicitar, afișajul electoral și orice
altă formă de afișaj/reclamă, inclusiv cele referitoare la amplasarea firmei la locul de desfășurare
a activității economice;
d) participă la acțiunile de demolare/dezmembrare/ dinamitare a construcțiilor efectuate
fără autorizație pe domeniul public sau privat al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale ori
pe spații aflate în administrarea autorităților administrației publice locale sau a altor
instituții/servicii publice de interes local, prin asigurarea protecției perimetrului și a libertății de
acțiune a personalului care participă la aceste operațiuni specifice;
e) constată, după caz, conform atribuțiilor stabilite prin lege, contravențiile privind
disciplina în domeniul autorizării executării lucrărilor în construcții și înaintează procesele-
verbale de constatare a contravențiilor, în vederea aplicării sancțiunii, șefului compartimentului
de specialitate care coordonează activitatea de amenajare a teritoriului și de urbanism sau, după
caz, președintelui consiliului județean, primarului unității administrativ-teritoriale ori al
sectorului municipiului București în a cărui rază de competență s-a săvârșit contravenția sau
persoanei împuternicite de aceștia.
Se observă astfel similaritatea și corespondența dintre dispoziţiile art. 27 alin. (5) din Legea
nr. 50/1991 şi art. 8 lit. e) din Legea nr. 155/2010, impunându-se concluzia că poliţia locală are
atribuţii numai de constatare a contravenţiei, aplicarea sancţiunilor revenind în competenţa
exclusivă a șefului compartimentului de specialitate care coordonează activitatea de amenajare a
teritoriului și de urbanism sau, după caz, președintelui consiliului județean, primarului unității
administrativ-teritoriale ori al sectorului municipiului București în a cărui rază de competență s-a
săvârșit contravenția sau persoanei împuternicite de aceștia.

Șeful compartimentului de specialitate care coordonează activitatea de amenajare a


teritoriului și de urbanism nu face parte din structurile poliției locale.
Această concluzie rezultă din cuprinsul dispozițiilor legale prevăzute de art. 3 alin. (2) lit.
c), art. 18 și 27 din H.G. nr. 1.332/2010 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și
funcționare a poliției locale coroborat cu dispozițiile art. 45 din Legea nr. 50/1991.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 1.332/2010, în cadrul poliției locale se
organizează structura de disciplină în construcții și afișajul stradal.
Art. 27 din H.G. nr. 1.332/2010 prevede că:
Polițiștii locali cu atribuții în domeniul disciplinei în construcții și afișajului stradal
desfășoară următoarele activități:
a) constată contravenții în cazul nerespectării normelor privind executarea lucrărilor de
construcții și stabilesc măsurile necesare intrării în legalitate, în condițiile legii;
b) verifică existența autorizației de construire și respectarea documentației tehnice
autorizate pentru lucrările de construcții;

200
c) verifică legalitatea amplasării materialelor publicitare;
d) verifică și identifică imobilele și împrejmuirile aflate în stadiu avansat de degradare;
e) verifică și soluționează sesizările și reclamațiile primite din partea cetățenilor, legate de
problemele specifice compartimentului.
Potrivit art. 18 din norme, conducătorul structurii de disciplină în construcții și afișajul
stradal se subordonează șefului poliției locale și are următoarele atribuții specifice, în funcție de
responsabilitățile încredințate:
a) organizează, planifică, conduce și controlează activitatea personalului poliției locale cu
atribuții în verificarea și menținerea disciplinei în construcții, respectiv în verificarea respectării
normelor legale privind afișajul stradal;
b) asigură cunoașterea și aplicarea întocmai de către subordonați a prevederilor legale ce
reglementează activitatea compartimentului;
c) asigură pregătirea de specialitate a personalului din subordine, în conformitate cu
tematica stabilită;
d) asigură și răspunde de utilizarea tehnicii aflate în dotarea compartimentului;
e) gestionează și asigură circulația și operarea documentelor, inclusiv arhivarea acestora;
f) informează de îndată conducerea poliției locale despre toate evenimentele survenite în
activitatea compartimentului și ține evidența acestora;
g) analizează lunar activitatea personalului din subordine;
h) desfășoară activități pentru ca întregul personal să execute corespunzător sarcinile ce îi
revin, să aibă o comportare civilizată, să respecte regulile disciplinare stabilite, propunând
recompense și sancțiuni corespunzătoare;
i) întocmește zilnic nota cu principalele evenimente și o prezintă șefului poliției locale.
Se observă astfel că, printre atribuțiile conducătorului structurii de disciplină în construcții
și afișajul stradal, nu se numără și cea privind aplicarea sancțiunii contravenționale în domeniul
disciplinei în construcții.
Pe de altă parte, compartimentul de specialitate care coordonează activitatea de amenajare
a teritoriului și de urbanism, al cărui conducător are atribuții de aplicare a sancțiunii se regăsește
în cadrul aparatului propriu al consiliilor județene, Consiliului General al Municipiului București,
precum și consiliilor locale municipale, orășenești și ale sectoarelor municipiului București, astfel
cum rezultă din cuprinsul art. 45 din Legea nr. 50/1991, iar nu al poliției locale.
Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, în termen de 60 de zile de la publicarea
acesteia legi, consiliile județene, Consiliul General al Municipiului București, precum și consiliile
locale municipale, orășenești și ale sectoarelor municipiului București vor organiza, în cadrul
aparatului propriu, structuri de specialitate pentru îndeplinirea atribuțiilor aflate în
responsabilitatea arhitectului-șef, funcționar public cu funcție de conducere, șeful
compartimentului/structurii de specialitate, cu atribuții în domeniul urbanismului, amenajării
teritoriului și autorizării executării lucrărilor de construcții, și pentru:
a) avizarea documentațiilor de amenajare a teritoriului și urbanism, precum și eliberarea
certificatelor de urbanism;
b) abrogată;
c) întocmirea și eliberarea autorizației de construire/desființare;
d) organizarea și exercitarea controlului propriu privind disciplina în construcții.

201
O situație aparent diferită este cea în care Poliția Locală aplică sancțiunea, cu depășirea
atribuțiilor stabilite de lege în ceea ce o privește, iar procesul-verbal de constatare și sancționare a
contravenției nu este contestat sub acest aspect.
Într-o astfel de ipoteză, apreciem că legitimarea procesuală activă revine tot șefului
compartimentul de specialitate care coordonează activitatea de amenajare a teritoriului și de
urbanism sau, după caz, președintelui consiliului județean, primarului unității administrativ-
teritoriale ori al sectorului municipiului București. Pentru a reține această concluzie a fost avută în
vederea rațiunea legiuitorului care, având în vederea gravitatea unor astfel de sancțiuni, a conferit
astfel de atribuții numai celor cu un anumit nivel de specializare în domeniul urbanismului,
amenajării teritoriului și autorizării executării lucrărilor de construcții.
Un argument de text în acest sens sunt dispozițiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 50/1991,
care reglementând măsurile complementare ce se pot dispune împreună cu aplicarea amenzii
contravenționale, prevăd că decizia menținerii sau a desființării construcțiilor realizate fără
autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se va lua de către autoritatea
administrației publice competente, pe baza planurilor urbanistice și a regulamentelor aferente,
avizate și aprobate în condițiile legii, sau, după caz, de instanță.

În concluzie, opinia INM este aceea că Poliția Locală nu are atribuții în ceea ce
privește aplicarea sancțiunii contravenționale și, prin urmare, nu are nici calitate procesuală
activă în cererile de chemare în judecată ce au ca obiect desființarea construcției realizate
fără autorizație de construire, introduse ulterior sancționării contravenționale a pârâtei în
temeiul Legii nr. 50/1991 și a expirării termenului de intrare în legalitate.
Legitimarea procesuală activă în astfel de procese aparține organului care a aplicat
sancțiunea, și anume șefului compartimentului care coordonează activitatea de amenajare a
teritoriului și de urbanism sau, după caz, președintelui consiliului județean ori primarului
unității administrativ-teritoriale sau al sectorului municipiului București în a cărui rază s-a
săvârșit contravenția.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

3. Calitatea procesuală pasivă a noului (actualului) proprietar în acțiunile


având ca obiect desființarea unei lucrări edificate fără autorizație de
construire, în ipoteza în care proprietarul contravenient a înstrăinat
imobilul între data întocmirii procesului-verbal de constatare a
contravenției și data învestirii instanței (Minuta întâlnirii președinților
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 44)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcții: „În cazul în care persoanele sancționate contravențional au oprit executarea lucrărilor,
dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenției,

202
potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancțiunea va sesiza instanțele
judecătorești pentru a dispune, după caz:
a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației;
b) desființarea construcțiilor realizate nelegal”.
Art. 562 alin. (1) teza 1 C. civ. prevede că: „(1) Dreptul de proprietate privată se stinge prin
pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz”.

Cu titlu preliminar, evidențiem că la nivelul curții de apel în cadrul căreia s-a ridicat
prezenta problemă de practică neunitară s-a conturat opinia majoritară în sensul căreia noul
(actualul) proprietar al lucrării are calitate procesuală pasivă în litigiul inițiat de către autoritatea
administrativă competentă în vederea demolării construcției realizate fără autorizație de construire.
S-a argumentat că obligaţia desfiinţării construcţiei realizate nelegal este una sui generis,
similară celei scriptae in rem, care se transmite odată cu dreptul de proprietate asupra imobilului,
Astfel, s-a apreciat că nu răspunderea contravenţională este cea care se transmite noului proprietar,
care este si rămâne una personală, ci obligaţia de desfiinţare a construcţiei ridicate fără autorizaţie.
În ceea ce ne privește, observăm că obligația de obținere a autorizației de construire are
natura juridică a unei limitări legale a dreptului de proprietate privată, pe care îl grevează indiferent
de titular (și de numărul transmisiunilor), fiind astfel opozabilă oricăruia dintre proprietarii
fondului. Obligația de readucere a fondului în limitele legal recunoscute, ca urmare a ridicării unei
construcții fără autorizație (de construire) prealabilă, nu poate fi, la rândul ei, decât opozabilă
proprietarului fondului, oricare ar fi acesta. Altminteri, ar fi suficient ca cel care a edificat fără
autorizație de construire să înstrăineze bunul pentru a asigura supraviețuirea fizică, dar și juridică
(prin prezervarea dreptului de proprietate) a lucrării, iar limitarea legală a dreptului de proprietate
menită să asigure dezideratul unei urbanizări eficiente ar fi una pur iluzorie.
De asemenea, este de reținut că art. 32 din Legea nr. 50/1991 subordonează admiterea
demersului - ce tinde la desființarea lucrării - neconformării celui care a edificat fără autorizație
măsurilor stabilite prin procesul-verbal de constatare a contravenției, fără a-l identifica în mod
necesar pe acesta ca fiind persoana care se legitimează procesual pasiv într-un astfel de litigiu.
Aceasta înseamnă că dreptul de a cerere desființarea lucrării ridicate fără autorizație poate fi
exercitat nu doar împotriva celui care a edificat fără autorizație, ci și împotriva unui posibil
succesor cu titlu particular al acestuia, atât timp cât condițiile prevăzute de articolul anterior
menționat sunt îndeplinite. În alți termeni, textul poate fi identificat ca reprezentând sursa legală a
posibilității opunerii dreptului de a cere desființarea lucrării inclusiv succesorului cu titlu particular
al celui care a edificat fără autorizație de construire.
În cele din urmă, demolarea lucrării edificate fără autorizație de construire produce în mod
cert consecințe asupra raportului juridic de drept real în conținutul căruia intră dreptul de
proprietate, conducând la stingerea acestuia în condițiile art. 562 alin. (1) teza I C. civ. , ceea ce se
privește ca un argument suplimentar în sprijinul ideii că procesul trebuie să se desfășoare în
contradictoriu cu noul (și actualul) proprietar al lucrării.

În concluzie, opinia INM este aceea că noul (actualul) proprietar are calitate
procesuală pasivă în acțiunile având ca obiect desființarea lucrării edificate fără autorizație
de construire, în ipoteza în care proprietarul contravenient a înstrăinat imobilul între data
întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenției și data învestirii instanței.

203
În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

4. Posibilitatea instanței de a invoca, din oficiu, excepția tardivității și de a


dispune decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei
extinctive a dreptului material la acțiune, excepție procesuală de fond
invocată cu nerespectarea termenului legal (Minuta întâlnirii
reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel -
Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag.12)

Potrivit art. 2.513 C. civ., prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin
întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt
legal citate.
Ca primă observație prealabilă, acest text legal prevede două limite ale invocării excepției
prescripției, fără însă să indice situația în care este aplicabilă fiecare limită în parte, alegerea fiind
lăsată astfel la aprecierea pârâtului; în această modalitate de redactare a textului, de fapt, unica
limită impusă de lege este primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.
Sub un al doilea aspect, se impune sublinierea că ceea ce interesează în contextul problemei
supuse analizei nu este regimul juridic al prescripției extinctive, ci acela al decăderii pârâtului din
dreptul de a o invoca.
În continuare, evidențiem că decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția
prescripției este una de drept procesual, ce intră sub incidența art. 185, art. 186 C. proc. civ, art.
245 -248 C. proc. civ. și nu una de drept material al cărei regim juridic este stabilit de art. 2545 și
urm C. civ., din moment ce efectele sale se extind asupra uneia din modalitățile de exercitare de
către pârât a acțiunii civile. În alți termeni, deși cuprins în Codul civil, textul art. 2513 C. civ.
constituie o normă de procedură, și nu una de drept substanțial.
Pentru a determina regimul juridic al excepției tardivității, care odată admisă ar avea ca
urmare decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția prescripției, este necesar să se
stabilească natura juridică a normei cuprinse în art. 2513 C. civ., respectiv dacă ea este una menită
să protejeze cu precădere un interes individual sau, mai degrabă, unul general. În alți termeni,
conform distincției impuse de art. 246 C. proc. civ., se impune determinarea naturii absolute sau
relative a excepției tardivității pârâtului din dreptul de a invoca excepția prescripției.
În măsura în care excepția tardivității ar fi una absolută, instanța ar fi îndreptățită să o
invoce și din oficiu, în orice stare a procesului, iar, dacă s-ar considera că ea este una relativă,
atunci ridicarea ei ar rămâne la aprecierea părții interesate, în cazul nostru al reclamantului.
Considerăm că excepția tardivității este una absolută, în considerarea naturii de ordine
publică a art. 2513 C. civ., text care instituie termenul de invocare a excepției prescripției.
Astfel, rațiunea limitării temporale a dreptului de invocare a excepției prescripției este să
asigure instanței posibilitatea de a cunoaşte încă de la început limitele învestirii sale, respectiv dacă
va judeca cauza pe fond sau în considerarea unei neregularități privind exercitarea dreptului la

204
acțiune, evitându-se astfel riscul valorificării cu rea-credință a drepturilor procedurale de către
pârât și compromiterea întregii activități de judecată desfășurate [e.g., invocarea excepției
prescripției la ultimul termen de judecată sau chiar în căile de atac, în acest ultim caz cu limitările
impuse de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.]. Chiar dacă nu poate fi negat că norma în discuție
protejează și interesul reclamantului (prin aceea că i se oferă posibilitatea de a cunoaște, la rândul
său, în termen util, dacă pârâtul își fundamentează apărarea apelând sau nu la invocarea excepției
prescripției și, astfel, i se asigură garanția unui proces echitabil și previzibil), scopul normei nu
este îndreptat precumpănitor spre protejarea poziției procesuale a acestuia, așa cum pretinde art.
246 alin. (2) C. proc. civ., pentru a justifica calificarea excepției tardivității în cazul analizat ca
fiind una relativă.

În concluzie, opinia INM este în sensul că instanța are posibilitatea de a invoca, din
oficiu, excepția tardivității și de a dispune decăderea pârâtului din dreptul de a invoca
excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acțiune, excepție procesuală de fond
invocată cu nerespectarea termenului legal.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

5. Existența interesului Inspectoratului de Stat în Construcţii, analizat prin


prisma art. 226 alin. (10) C. proc. fisc., în formularea unei acţiuni în
pretenţii pentru recuperarea cotei de 0,1%, reglementate de art. 30 din
Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii
şi a cotei de 0,5%, reglementate de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/1995
privind calitatea în construcţii (Minuta întâlnirii reprezentanților
Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel - Pitești, 14-15
noiembrie 2019, pag. 13)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcţii: „(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și
autorizarea executării lucrărilor de construcții și reglementarea în domeniul urbanismului se
suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor
autorizate, cu excepția celor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b), a lăcașurilor de cult și a lucrărilor
de intervenție în primă urgență pentru punerea în siguranță a construcțiilor existente, inclusiv a
instalațiilor aferente, care prezintă pericol public, indiferent de destinație. (2) Virarea sumelor
stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor în construcții, respectiv al
municipiului București, după caz, odată cu transmiterea notificării privind data începerii lucrărilor,
astfel cum se prevede la art. 14. Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu
0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Disponibilitățile la finele anului din
veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație. (3) Cota stabilită

205
la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din regularizarea valorii lucrărilor autorizate, care se
face până la data convocării recepției la terminarea lucrărilor”.
În conformitate cu art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții:
„ Investitorii sau proprietarii au obligația să vireze către Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C.
o sumă echivalentă cu o cotă de 0,5% din valoarea, fără TVA, a lucrărilor pentru realizarea
construcțiilor noi și a lucrărilor de intervenție la construcțiile existente pentru care se emit, în
condițiile legii, autorizații de construire/desființare, cu excepția investitorilor/proprietarilor care
realizează lucrări de intervenție pentru consolidarea clădirilor de locuit încadrate în clasa I de risc
seismic”.
Problema supusă analizei – așa cum rezultă din sentințele atașate adresei de înaintare a
temei de dezbatere - este aceea dacă Inspectoratul de Stat în Construcții justifică interesul în
formularea unei acțiuni în pretenţii pentru recuperarea cotei de 0,1% reglementate de art. 30
din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi a cotei de
0,5% reglementate de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții,
atât timp cât acesta are deschisă calea transmiterii titlului executoriu privind venituri ale
bugetului general consolidat, spre executare silită, organelor fiscale din subordinea Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală. Existența unui astfel de interes este pusă sub semnul îndoielii,
mai ales în condițiile calificării acestor creanțe ca fiind fiscale, relevantă sub acest aspect fiind
Decizia nr. 8/2018, pronunțată de către ICCJ în cadrul procedurii de dezlegare a unor chestiuni de
drept.
Este real că art. 226 alin. (10) C. proc. fisc, text invocat în susținerea tezei lipsei interesului
prevede că: „Instituțiile publice finanțate total sau parțial de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate și bugetul
asigurărilor pentru șomaj, după caz, care nu au organe de executare silită proprii, transmit titlurile
executorii privind venituri ale bugetului general consolidat, spre executare silită, organelor fiscale
din subordinea A.N.A.F. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat”.
Premisa aplicării acestei dispoziții legale este așadar existența unui titlu executoriu emis
de către instituția publică finanțată integral sau parțial de la bugetul statului, care, la rândul lui, are
la bază un titlu de creanță fiscală, așa cum rezultă din art. 226 alin. (2) C. proc. fisc. (text care
prevede că: „În titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare silită prevăzut la alin.
(1) se înscriu creanțele fiscale, principale și accesorii, neachitate la scadență, stabilite și
individualizate în titluri de creanță fiscală întocmite și comunicate în condițiile legii, precum și
creanțele bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii.
Niciun titlu executoriu nu se poate emite în absența unui titlu de creanță fiscală emis și comunicat
în condițiile legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”).
Printre atribuțiile conferite de lege Inspectoratului de Stat în Construcții nu se regăsește
însă și aceea de a emite un titlu de creanță, ci activitatea sa se limitează la controlul și colectarea
taxelor, ceea ce se deduce din cuprinsul Deciziei nr. 8/2018 a ICCJ anterior invocate (chiar dacă
decizia ICCJ se referă doar la situația taxei reglementate de art. 40 – actualul art. 43 - din Legea
nr.10/1995, credem că raționamentul instanței supreme poate fi extins și la taxa reglementată de
art. 30 din Legea nr. 50/1991).
În consecință, în absența atribuției de a emite un titlu de creanță, apreciem că Inspectoratul
de Stat în Construcții nu se află în situația de a transmite un titlu executoriu spre executare silită
organelor fiscale din subordinea A.N.A.F., perspectivă în funcție de care nu s-ar putea considera

206
că demersul său judiciar declanșat pentru recuperarea cotelor de 0,1%,și de 0,5% ar fi lipsit de
interes.

În concluzie, opinia INM este aceea că există interesul Inspectoratului de Stat în


Construcţii, analizat prin prisma art. 226 alin. (10) C. proc. fisc., în formularea unei acţiuni în
pretenţii pentru recuperarea cotei de 0,1%, reglementate de art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi a cotei de 0,5%, reglementate de art. 43 alin. (1)
din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

6. Calitatea procesuală pasivă în cazul cererilor de chemare în judecată prin


care reclamantul, victima unui accident de circulație/sau furnizorul de
servicii medicale, solicită repararea prejudiciului cauzat/plata
contravalorii cheltuielilor de spitalizare efectuate pentru tratarea victimei
unui accident de circulație, în condiţiile în care autoturismul implicat în
accident, condus de persoana vinovată de producerea acestuia, avea
încheiată la acea dată poliţă RCA valabilă (Minuta întâlnirii președinților
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel -
Timișoara, 5-6 martie 2020, pag. 46)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017: „(…) în cazul stabilirii despăgubirii prin
hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse de vehicule
aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului RCA,
în limitele obligației acestuia cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de
producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați”.
Într-un conținut similar, art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 prevedea: „(…) în cazul
stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente
produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva
asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu
citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de
intervenienţi forţaţi”.

Prin Decizia nr. 1/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și
Justiție a stabilit că: „În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse
prin accidente de vehicule, societatea de asigurare … are obligația de a repara singură prejudiciul
cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale
privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.”
Totodată, în cuprinsul considerentelor aceleiași decizii s-a reținut că: „Împrejurarea că
asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract și că această limitare ar putea aduce atingere

207
principiului reparației integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul
faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde
pentru asigurat în temeiul legii și al contractului, asumându-și o obligație proprie și nefiind ținut
la reparație în condițiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, întrucât nu răspunde
pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat. În realitate, răspunderea de
care este ținut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare și de lege, așa cum
s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a
asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de
despăgubire nesuportată de asigurător”.
Conform art. 474 alin. (4) C. proc. pen., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este
obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea
I.
În temeiul art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată privind reforma în domeniul
sănătății: „Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii
și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând
cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile
efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect
recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile
procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate
procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată”.

Reținem din cuprinsul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 - într-o formulare aproape
identică cu aceea a art. 54 alin. (1) din cuprinsul Legii nr. 136/1995 - că persoanele prejudiciate
prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România sunt
obligate să solicite repararea pagubei de la asigurătorul RCA.
Această interpretare a fost, de altfel, impusă cu valoare obligatorie pentru instanțele de
judecată - indiferent dacă acestea sunt civile sau penale -, conform art. 474 alin. (4) C. proc. pen.,
prin Decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recurs în interesul legii,
cu mențiunea că răspunderea autorului faptei ilicite nu este exclusă, ci ea privește doar valoarea
pagubei rămase neacoperită de către asigurator și care depășește limitele răspunderii acestuia.
Fiind persoane prejudiciate, atât victima accidentului de circulație, cât și furnizorul de
servicii medicale trebuie să își exercite dreptul lor la despăgubire împotriva societății de asigurare,
și doar pentru ceea ce depășește limita valorică a răspunderii acesteia, despăgubirea poate fi
pretinsă autorului faptei ilicite.
Acest raționament nu este infirmat de art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată,
textul stabilind că răspunderea celui care a adus daune sănătății unei persoane se realizează potrivit
legii, iar, în cazul prejudiciilor cauzate prin accidente de circulație, Legea nr. 132/2017 instituie
regula conform căreia despăgubirea se acordă, cu precădere, de către asigurătorul RCA și doar
valoarea din pagubă neacoperită de către acesta se suportă de către autorul accidentului.

În concluzie, opinia INM este în sensul că, în măsura în care cuantumul despăgubirii
se situează în limita răspunderii asigurătorului de răspundere civilă delictuală (conturate de
contractul de asigurare și de lege), victima/sau furnizorul de servicii medicale este ținută să
solicite repararea prejudiciului doar de la societatea de asigurare, neavând opțiunea de a

208
pretinde acoperirea pagubei de la autorul faptei ilicite. Urmează că, în limita răspunderii
asigurătorului, doar acesta are calitate procesuală pasivă, autorul faptei ilicite fiind citat în
cauză doar în calitate de intervenient forțat. Pentru partea din despăgubire care depășește
limita răspunderii asigurătorului, debitorul obligației de reparare a prejudiciului este însuși
autorul fapte ilicite, calitatea procesuală pasivă revenindu-i acestuia.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

b) Probe

1. Procedura cercetării falsului în ceea ce priveşte procesul-verbal de


comunicare a unui act de procedură (e.g, de comunicare a unei hotârâri
judecătorești) (Minuta întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-
24 iunie 2016, pag. 21)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Dispozițiile art. 304-308 C.pr.civ. se aplică incontestabil în cazul declarării ca fals a
înscrisului invocat de către părți pentru dovedirea raportului juridic pe care se întemeiază cererile
sau apărările formulate de către ele.
Dar, pentru delimitarea domeniului de aplicare a procedurii denunțării înscrisului ca fals,
considerăm că un rol semnificativ îl are înțelesul care trebuie să fie atribuit sintagmei „înscris
folosit în proces”. Din acest punct de vedere, un înscris poate fi valorificat (folosit, în termenii
legiuitorului) în cadrul procesului, atât în vederea soluționării fondului (cum este cazul înscrisului
sub semnătură privată sau a celui autentic care constată actul sau faptul juridic dedus spre
judecată), dar și pentru rezolvarea unui incident procedural (precum excepția tardivității căii de
atac, când, în apărare, partea care a inițiat-o, denunță ca fals procesul-verbal de comunicare a
hotărârii întocmit de către agentul procedural).
Prin urmare, orice înscris, indiferent că el privește dovedirea unor aspecte care privesc
fondul cauzei sau proba unui incident procedural, poate face obiectul procedurii reglementate de
art. 304-308 C.pr.civ.

Discuțiile au vizat ipoteza denunțării ca falsă a dovezii de comunicare a hotărârii


judecătorești.
S-a ridicat, în acest context, problema dacă dovada de comunicare a hotărârii judecătorești
se include în categoria “înscrisului folosit în proces”, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului
de procedură civilă privind denunțarea înscrisului ca fals, având în vedere caracterul autentic al
hotărârii judecătorești.

209
În unanimitate, participanții la întâlnire au agreat soluția propusă în punctul de vedere
al INM, cu mențiunea că pentru cercetarea falsului înscrisul urmează a fi transmis organului
de cercetare penală.

2. Dreptul sau obligația instanţei civile de a sesiza organele abilitate atunci


când, din analiza probatoriului administrat în cauză, are indicii cu privire
la săvârşirea de către părţi sau alte persoane a unor posibile fapte penale,
diferite de infracțiunile de audienţă în sensul prevăzut de art. 218 C. proc.
civ., sau a unor fapte contravenţionale în materie fiscală sau în materia
dreptului muncii. Actul procedural de sesizare (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel –
București, 29 iunie 2018, pag. 23)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Art. 266 alin. (1) C. pen., ce reglementează infracțiunea de nedenunțare, prevede că fapta
persoanei care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții
sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește
cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
De asemenea, în conformitate cu art. 267 alin. (1) și (2) C. pen., ce reglementează
infracțiunea de omisiune a sesizării, funcționarul public care, luând cunoștință de săvârșirea unei
fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile,
omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni
la 3 ani sau cu amendă; când fapta este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni
la un an sau amenda.
Art. 291 C. proc. pen. prevede că:
(1) Orice persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației
publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept
public, precum și orice persoană cu atribuții de control, care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat
cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu,
sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală și să ia măsuri pentru ca urmele
infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă să nu dispară.
(2) Orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită
de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu de interes public, care în exercitarea atribuțiilor sale a luat
cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu,
este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală.

În ceea ce privește instanța civilă, aceasta, ca subiect de drept distinct de judecător, nu are
decât atribuția de soluționa cauzele civile repartizate, în limitele competenței stabilite de lege.

210
În ceea ce privește judecătorul, învestit cu soluționarea unei cauze civile atunci când, din
analiza probatoriului administrat în cauză, are indicii cu privire la săvârşirea de către părţi sau alte
persoane a unor posibile fapte penale, diferite de infracțiunile de audienţă în sensul prevăzut de
art. 218 C. proc. civ., apreciem că există obligația judecătorului de a sesiza organele penale
competente numai:
a) în ipoteza săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca
urmare moartea unei persoane, în condițiile art. 266 alin. (1) C. pen.;
b) în ipoteza săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în
cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, în condițiile art. 267 C. pen. (de pildă, o faptă de corupție
sau contra înfăptuirii justiției comisă de un magistrat, grefier, avocat, expert etc.);
c) dacă judecătorul este președinte de instanță și, în exercitarea atribuțiilor sale, a luat
cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
În aceste cazuri, organele penale competente vor fi sesizate printr-o adresă scrisă, la care
se vor atașa probele în dovedire.

În ceea ce privește restul infracțiunilor sau în privința unor fapte contravenționale în


materie fiscală sau în dreptul muncii, considerăm că judecătorului nu-i incumbă obligația sesizării
organelor abilitate pentru cercetarea faptei, însă acesta are dreptul de a le sesiza, printr-o adresă
scrisă, la care se vor atașa probele în dovedire, sau printr-un denunț.

În concluzie, opinia INM este aceea că obligația sesizării organelor penale atunci
când, din analiza probatoriului administrat într-o cauză aflată pe rolul unei instanțe civile,
rezultă indicii cu privire la săvârşirea de către părţi sau alte persoane a unor posibile fapte
penale, diferite de infracțiunile de audienţă în sensul prevăzut de art. 218 C. proc. civ., există
numai în sarcina judecătorului, iar nu a instanței civile, ca subiect de drept aparte, iar
această obligație este limitată la cazurile expres prevăzute de lege, menționate mai sus. În
afara acestor cazuri sau în privința unor fapte contravenționale în materie fiscală sau în
dreptul muncii, opinia INM este aceea că judecătorului nu-i incumbă obligația sesizării
organelor abilitate pentru cercetarea faptei, însă acesta are dreptul de a le sesiza.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

211
c) Incidente procedurale

1. Perimare. Modul de calcul al termenului de perimare. Momentul de la


care trebuie calculat termenul de perimare este data pronunțării
încheierii de suspendare a pricinii sau data consemnată pe dovada de
comunicare a încheierii de suspendare a cauzei? (Minuta întâlnirii
președinții secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel Timișoara, 19-
20 noiembrie 2015, pag. 12)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Apreciem că termenul de perimare curge de la data pronunțării suspendării pentru
argumentele prezentate în continuare.
În primul rând, stabilirea acestui moment se impune a fi realizată ca urmare interpretării
coroborate a alin. (1) și a alin. (2) ale art. 416 C. pr. civ. Astfel, art. 416 alin. (2) C. pr. civ. trebuie
înțeles în sensul că momentul începerii curgerii termenului de perimare este acela al ultimului act
de procedură efectuat, care, însă, trebuie să corespundă datei de la care cauza a rămas în nelucrare
din vina părții. Or, acest moment nu poate fi altul decât acela al suspendării cauzei.
Perimarea se răsfrânge asupra întregii activități judiciare, astfel că momentul împlinirii sale
trebuie să fie unul singur pentru toate părțile implicate. Iar unicitatea datei împlinirii perimării
presupune existența unui singur moment ca punct de referință pentru declanșarea curgerii
termenului de perimare.

În unanimitate, participanții au îmbrățișat soluția expusă în punctul de vedere al INM,


fără a fi formulate observații suplimentare.

2. Repunerea pe rol din oficiu a cauzelor suspendate în temeiul art. 520 alin.
(4) C.pr.civ. Perimarea căii de atac (Minuta întâlnirii preşedinţilor
secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel -
Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie 2016, pag. 22)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 520 alin. (4) C.pr.civ., cauzele similare (cu cele în care s-a dispus sesizarea
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept – n.n.), aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la
soluţionarea sesizării. Textul menţionat reglementează un caz special de suspendare facultativă a
judecăţii procesului.
Apreciem că, după publicarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în Monitorul Oficial, instanţa are obligaţia de a repune pe rol din oficiu cauzele suspendate în
temeiul art. 520 alin. (4) C.pr.civ.

212
Considerentele ce stau la baza acestei soluţii se întemeiază pe faptul că reluarea judecării
procesului în contextul art. 415 C.pr.civ. se dispune la cererea părţilor numai în cazurile menţionate
în cadrul acestui articol, între care nu sunt enumerate şi cele suspendate potrivit art. 520 alin. (4)
C.pr.civ. Astfel, este necesară formularea de către parte a unei cereri de repunere a cauzei pe rol
în vederea reluării judecăţii numai în cazurile menţionate la art. 415 pct. 1 şi 2 C.pr.civ., pentru
restul ipotezelor cauza trebuie repusă din oficiu pe rol.
În consecinţă, dacă în cazul analizat nu a fost reluată judecată procesului din oficiu, nu va
interveni perimarea căii de atac, raportat la art. 416 alin. (3) C.pr.civ., potrivit căruia nu constituie
cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu (…).

Dezbaterile pe acest punct au vizat:


b) titularul obligației de repunere a cauzei pe rol;
a) momentul de care începe să curgă termenul de perimare.

a) Referitor la titularul obligației de repunere a cauzei pe rol, în cadrul dezbaterilor s-au


conturat următoarele puncte de vedere:
a1) punctul de vedere în sensul opiniei INM, respectiv că, în cazul suspendării reglementate
de dispozițiile art. 520 alin. (4) C.pr.civ. instanța este obligată să repună din oficiu cauza pe rol.
În favoarea acestui punct de vedere s-a arătat că repunerea pe rol, din oficiu, a cauzei este
justificată de existența unui interes public, care derivă din însăși rațiunea suspendării cauzei în
ipoteza analizată, respectiv lămurirea instanței cu privire la modalitatea de interpretare a dispoziției
legale aplicabile în cauza a cărei suspendare s-a dispus.

a2) opinia în sensul că repunerea pe rol a cauzei, în ipoteza analizată, se poate face doar
la solicitarea părții.
În sprijinul acestei soluții au fost exprimate următoarele argumente:
- sub imperiul Codului de procedură civilă anterior, jurisprudența dezvoltată în aplicarea
dispozițiilor art. 244 privind suspendarea facultativă a judecății a fost în sensul că, în acest caz,
instanța nu este obligată să repună din oficiu cauza pe rol, raportat la modalitatea de reglementare
a art. 413 din noul Cod de procedură civilă neexistând motive de a ne îndepărta de la această
jurisprudență;
- dacă se adoptă soluția repunerii pe rol din oficiu în cazul suspendării dispuse potrivit
prevederilor art. 520 alin. (4) C.pr.civ., aceeași soluție ar trebui adoptată și în ipoteza suspendării
reglementată de dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. [“Instanţa poate suspenda judecata:
(…) 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept
care face obiectul unei alte judecăţi; (…)”].

b) referitor la termenul de perimare, au fost exprimate următoarele puncte de vedere:


- în ipoteza suspendării în temeiul art. 520 alin. (4) C.pr.civ., potrivit art. 418 alin. (1) teza
finală C.pr.civ., cursul perimării este suspendat pe durata suspendării judecății [“Cursul perimării
este suspendat cât timp durează suspendarea judecăţii, pronunţată de instanţă (….), precum şi în
alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în
judecată];

213
- termenul de perimare curge de la momentul publicării deciziei ÎCCJ în Monitorul Oficial-
dezlegarea dată chestiunilor de drept fiind obligatorie pentru celelalte instanţe decât cea care a
solicitat dezlegarea, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, conform
dispozițiilor art. 521 alin. (3) C.pr.civ. - acesta fiind data de la care cauza ar fi trebuit repusă pe
rol.

Cu majoritate, participanții au agreat soluția expusă în punctul de vedere al INM,


conform căreia, după publicarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în Monitorul Oficial, instanţa are obligaţia de a repune pe rol din oficiu cauzele suspendate în
temeiul art. 520 alin. (4) C.pr.civ.

3. Repunerea cauzei pe rol în ipoteza suspendării facultative prevăzută de


art. 413 alin. (1) C. proc. civ. Cui îi aparţine obligaţia de repunere a cauzei
pe rol în vederea continuării judecăţii: instanţei, din oficiu, la momentul
încetării cazului de suspendare, sau doar părţii interesate? (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel București,
11-12 mai 2017, pag. 18)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Obligația de a solicita repunerea pe rol a cauzei, în ipoteza suspendării facultative a cauzei
în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ., revine părții interesate.
În susținerea acestei afirmații, expunem următoarele argumente:
a) În conformitate cu art. 413 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea va dura până când
hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.
De asemenea, potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât
timp durează suspendarea judecăţii, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute la art. 413, precum
şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor
în judecată.
Rezultă din cuprinsul dispozițiilor legale citate că suspendarea facultativă este limitată sub
aspectul duratei ei de momentul la care hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea
a devenit definitivă.
În intervalul cuprins între data la care instanța a dispus suspendarea cauzei și momentul
soluționării definitive a cauzei care a declanșat suspendarea, cursul perimării este, la rândul lui,
suspendat. Se înțelege, totodată, că momentul încetării suspendării marchează începerea curgerii
termenului de perimare.
Declanșarea cursului termenului de perimare nu poate avea altă explicație decât aceea că
obligația de repunere pe rol revine părții interesate, iar pasivitatea ei în neexercitarea acestei
obligații dobândește valențele unui comportament culpabil, apt să conducă la perimarea cererii de
chemare în judecată.

214
Din contră, dacă obligația de repunere pe rol ar fi revenit instanței de judecată, termenul de
perimare nu ar fi putut să înceapă să curgă, în considerarea art. 416 alin. (3) C. proc. civ.
b) În absența unei mențiuni explicite reclamate de formularea art. 415 pct. 4 C. proc. civ.,
în sensul căreia repunerea pe rol este expresia unei atribuții ce revine instanței de judecată, urmează
să se înțeleagă că cererea de repunere pe rol se circumscrie obligației generale a părților de a
contribui la desfășurarea procesului, îndatorire prevăzută de art. 10 C. proc. civ.
c) Împrejurarea că instanța poate să revină asupra suspendării cauzei în condițiile
prevăzute de art. 413 alin. (3) C. proc. civ. are caracterul unei norme de excepție față de regula în
sensul căreia repunerea pe rol se realizează la cererea părții interesate. Existența acestei dispoziții
este impusă din rațiuni ce țin de necesitatea soluționării cauzei într-un termen rezonabil, având un
caracter sancționator față de comportamentul nediligent al părții care a obținut suspendarea.

În unanimitate, participanții au agreat soluția expusă în punctul de vedere al INM.

d) Hotărârile judecătorești (executarea provizorie, hotărârea prin care se


încuviințează învoiala părților, îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii,
cheltuieli de judecată)

1. Caracterul executoriu al hotărârii privind suplinirea acordului părintelui


pentru eliberarea pașaportului pe numele minorului și trecerea de către
acesta a frontierei de stat (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului
Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale curților de apel
- Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 19)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Suntem de acord cu opinia majoritară, formulată de Curtea de apel Craiova, în sensul că
hotărârile pronunțate în primă instanță vizând suplinirea acordului părintelui pentru eliberarea
pașaportului pe numele minorului și pentru trecerea de către acesta a frontierei de stat, au caracter
executoriu provizoriu de drept, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 teza 1 C. proc. civ., pentru
considerentele expuse în continuare.
Potrivit art. 483 C. civ., noțiunea de „autoritate părintească” este definită ca fiind
„ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana cât și bunurile copilului și aparțin
în mod egal ambilor părinți”. Printre îndatoririle specifice exercitării autorității părintești se
numără și luarea tuturor măsurilor pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului [art. 488
alin. (2) lit. c) C. civ.].
Dreptul copilului de a se deplasa în străinătate, prevăzut de art. 23 alin. (2) din Legea nr.
272/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, poate fi realizat în condițiile
prevăzute de Legea nr. 248/2005, consimțământul ambilor părinți titulari ai exercițiului autorității

215
părintești fiind necesar atât la solicitarea eliberării pașaportului minorului, cât și la ieșirea de pe
teritoriul României. În cazul refuzului unuia dintre părinți de a-și exprima consimțământul sau al
imposibilității de a-și exprima voința, potrivit alin. (3) al art. 31 din Legea nr. 248/2005,
soluționarea neînțelegerilor este de competența instanței de judecată. Aceasta este, de fapt, o
aplicație particulară a soluționării neînțelegerilor dintre părinți cu privire la exercitarea autorității
părintești, reglementată de art. 486 C. civ.
Prin urmare, acțiunile având ca obiect suplinirea acordului părintelui pentru eliberarea
pașaportului pe numele minorului și trecerea de către copilul minor a frontierei de stat fac parte
dintre cele referitoare la modul de exercitare a autorității părintești, cu privire la care sunt incidente
dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ce conferă caracter executoriu de drept hotărârilor
pronunțate în primă instanță în astfel de cauze.

În unanimitate, participanții şi-au însuşit soluția expusă în opinia INM.

2. Posibilitatea instanţei de a lua act, în cadrul acţiunii având ca obiect


succesiune şi partaj succesoral, de tranzacţia părţilor încheiată în cursul
judecăţii, inclusiv cu privire la imobile pentru care acestea nu deţin acte
de proprietate, provenite de la autorii după care se solicită a se dezbate
succesiunea (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-
24 iunie 2016, pag. 23)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


La prezentarea învoielii, instanța este obligată să verifice dacă părțile au capacitatea legală
de a tranzacționa, dacă actul este expresia voinței lor libere și dacă prin încheierea tranzacției nu
se încalcă o dispoziție imperativă a legii, iar în cazul în care aceste condiții nu sunt îndeplinite,
instanța trebuie să respingă cererea de a pronunța hotărârea de expedient și să continue judecata.
Întrucât tranzacția este un act de dispoziție, pot face obiectul acesteia doar bunuri cu privire
la care partea poate să dispună. În acest sens, art. 2268 C.civ. prevede că nu se poate tranzacționa
cu privire la drepturi de care părțile nu pot dispune potrivit legii. Problema enunțată se referă exact
la acest aspect, când părțile într-un litigiu de partaj succesoral încheie o tranzacție și nu exhibă
titlul autorului lor în ce privește imobilul care face obiectul respectivei tranzacții. În această
situație, din moment ce nu poate fi stabilită calitatea de proprietar a defunctului cu privire la acel
bun, instanța nu va da eficiență convenției părților, ci va continua judecarea procesului pe baza
probelor administrate.

În unanimitate, participanții la întâlnire au agreat soluția propusă în punctul de vedere


al INM.

216
3. Soluţionarea cererilor privind consfinţirea acordului de mediere în lipsa
părţilor la termenul de judecată, faţă de cuprinsul dispoziţiilor art. 438
C.pr.civ. (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-24 iunie
2016, pag. 24)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Este acceptat atât în doctrină, cât și în jurisprudență că pentru a pronunța în condițiile art.
438-441 C.pr.civ. o hotărâre de expedient, instanța are obligația să verifice dacă părțile au
capacitate legală de a tranzacționa, dacă actul este expresia voinței lor libere și dacă prin încheierea
tranzacției nu se încalcă o dispoziție imperativă a legii. Pentru a face posibilă îndeplinirea acestor
obligații, art. 438 C.pr.civ. se referă la înfățișarea părților, deci la necesitatea prezenței lor pentru
a solicita darea unei hotărâri care să consfințească învoiala lor.
De altfel, doar prezența acestora (personal sau prin mandatar cu procură specială) pentru a
aplica sau a recunoaște semnătura este de natură să confere garanția autenticității înscrisului care
constată învoiala părților. Doar dacă autenticitatea înscrisului a fost stabilită în mod legal într-un
context extrajudiciar (e.g. de către notarul public sau de către avocat) este de conceput o derogare
de la regula necesității prezenței părților în fața instanței de judecată.
Aceste considerații sunt pe deplin valabile și atunci când învoiala părților este urmarea
procedurii de mediere, din moment ce dispozițiile cuprinse în art. 438-440 C.pr.civ., incidente
hotărârii prin care se consfințește învoiala părților, sunt aplicabile și în cazul în care înțelegerea
este consecința medierii, așa cum prevede art. 441 C.pr.civ.

În cadrul dezbaterilor, s-a menționat că problema a fost ridicată în contextul în care instanța
primește acordul de mediere, la finalizarea procedurii, conform dispozițiilor art. 61 alin. (2) din
Legea nr. 192/2006 [„La închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate
cazurile, să transmită instanţei de judecată competente acordul de mediere şi procesul-verbal de
încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns la o înţelegere sau doar
procesul-verbal de încheiere a medierii în situaţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c)”]. În
continuare, dispozițiile art. 63 din același act normativ trimit, cât privește hotărârea care va fi
pronunțată de instanță în ipoteza în care litigiul va fi soluționat pe calea medierii, la procedura
reglementată de prevederile art. 438-441 C.pr.civ., care se aplică în mod corespunzător.
În susținerea opiniei potrivit căreia, în ipoteza analizată, este necesară prezența ambelor
părți la termenul de judecată, au fost invocate mai multe argumente:
- în cuprinsul art. 438 alin. (2) și (3) C.pr.civ. legiuitorul folosește în mod repetat sintagma
“înfățișarea părților”;
- dispozițiile art. 441 C.pr.civ. prevăd în mod expres că dispozițiile întregii secțiuni
referitoare la “hotărârea prin care se încuviințează învoiala părților” se aplică și în situația în care
învoiala părților este rezultatul procedurii de mediere;
- hotărârea de expedient reprezintă un contract judiciar, motiv pentru care se impune
prezența ambelor părți;

217
- în ceea ce privește efectele tranzacției, singura derogare de la obligativitatea prezenței
părților în instanță o reprezintă tranzacția încheiată de părți la notariat;
- prezența părților în fața instanței conferă acesteia posibilitatea de a efectua verificări,
mediatorul nefiind în toate situațiile o persoană cu pregătire juridică.

Majoritatea participanților au agreat soluția conform căreia pronunțarea hotărârii de


expedient prin care instanța ia act de acordul de mediere este condiționată de înfățișarea
ambelor părți.
A fost exprimată și opinia că instanța poate lua act de acordul de mediere și în absența
părților.
În sprijinul acestei opinii s-a arătat că, în interpretarea potrivit căreia pronunțarea
hotărârii de expedient este condiționată de înfățișarea ambelor părți, neprezentarea uneia dintre
părți împiedică pronunțarea hotărârii, permițând uneia dintre părți să revoce unilateral
contractul de trazacție/de mediere valabil încheiat. De asemenea, necesitatea prezentării părților
în fața instanței lasă fără eficiență dispozițiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, care obligă
mediatorul să transmită instanței documentația aferentă procedurii de mediere.

4. Consfinţire acord mediere - pensie întreţinere minori (Minuta întâlnirii


președinților secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel Timișoara,
19-20 noiembrie 2015, pag. 13)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Încheierea unui acord de mediere având ca obiect stabilirea pensiei de întreținere în sarcina
unuia dintre părinți și în favoarea copilului minor al acestora reprezintă o modalitate de soluționare
a neînțelegerilor între părinți cu privire la îndeplinirea obligației de întreținere, la care aceștia pot
apela chiar înainte de a sesiza instanța judecătorească, indiferent dacă ei sunt căsătoriți, despărțiți
sau dacă locuiesc împreună.
Apreciem că simpla încheiere a unui acord de mediere între părinți, prin care se stabilește
o pensie de întreținere, presupune existența unor neînțelegeri cu privire la contribuția lor la
cheltuielile privind creșterea și educarea copilului, nefiind necesară dovedirea neîndeplinirii
acestei obligații de către unul dintre aceștia. În baza dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 192/2006
privind medierea și organizarea profesiei de mediator, părinții pot solicita instanței să
consfințească înțelegerea lor cuprinsă într-un acord de mediere. Instanța are obligația să verifice
legalitatea respectivului acord de mediere, potrivit art. 58 alin. (2), (4) și (5) din aceeași lege și
respectarea interesului superior al copilului potrivit art. 263 C. civ. coroborat cu art. 8 din Legea
nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Doar dacă se constată că
acordul de mediere încalcă interesul superior al copilului sau dispozițiile legii instanța va respinge
cererea.
Prin urmare, dacă acordul de mediere privind stabilirea unei pensii de întreținere în
favoarea copilului și în sarcina unuia dintre părinții care locuiesc împreună este încheiat în forma
prevăzută de lege și nu contravine interesului superior al copilului, acesta va fi consfințit de

218
instanță în condițiile art. 438 - 441 C. pr. civ., republicat, fără a fi necesar să se facă dovada
neîndeplinirii acestei obligații de întreținere de către părinte.
Spre deosebire de situația în care părinții locuiesc împreună și nu se pune problema
locuinței diferite a copilului, în cazul celor care locuiesc separat și nici nu suntem în ipoteza unei
acțiuni de divorț, în acordul de mediere trebuie să fie menționată și înțelegerea părinților privind
stabilirea locuinței copilului, de aceasta depinzând modul în care fiecare dintre ei își va îndeplini
obligația de a contribui la cheltuielile de creștere și educare a copilului.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:


Referitor la soluția propusă în punctul de vedere al INM, s-a exprimat opinia că, în ipoteza
în care părinții nu locuiesc împreună, este excesiv să se impună acestora să includă în acordul de
mediere și o înțelegere cu privire la stabilirea locuinței copilului.
Având în vedere însă legătura existentă între stabilirea locuinței minorului și executarea
obligației de întreținere, în contextul în care regula, în materia acestei obligații, o reprezintă
executarea în natură, s-a apreciat că se impune ca la validarea acordului de mediere instanța să
aprecieze, de la caz la caz, respectarea interesului superior al copilului.

În unanimitate, participanții au achiesat la soluția expusă în punctul de vedere al INM,


cu amendamentul însă că instanța va lua act de înțelegerea părților cu privire la obligația de
întreținere, chiar în absența unei mențiuni cu privire la locuința copilului, câtă vreme interesul
superior al acestuia este protejat.

5. Admisibilitatea cererii de completare a hotărârii judecătorești pronunțate


în calea de atac a apelului declarată într-o pricină care se judecă potrivit
noului Cod de procedură civilă, dacă hotărârea dată în apel este
definitivă. Termenul în care s-ar putea formula o asemenea cerere
completatoare (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel - Curtea de Apel Bacău, 23-
24 iunie 2016, pag. 25)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Întrucât în conținutul alin. (1) al art. 444 C.pr.civ. nu au fost incluse hotărârile care sunt
definitive, am putea conchide că legiutorul a intenționat ca pentru aceste hotărâri să nu poată fi
formulată o cerere de completare a hotărârii. Considerăm că nu se poate ajunge la o astfel de
concluzie pentru argumentele pe care urmează să le expunem în continuare.
Pe de o parte, spre deosebire de reglementarea Codului de procedură civilă din 1865,
actualul Cod de procedură civilă face referire și la completarea hotărârilor date în căile
extraordinare de atac în termen de 15 zile de la pronunţare. Sub acest aspect, în practica judiciară
anterioară au existat soluții diferite, însă instanțele care considerau admisibile cererile de
completare a hotărârii, au reţinut că pentru situația hotărârilor irevocabile pronunțate în recurs sau

219
alte căi extraordinare de atac, legiuitorul nu a mai prevăzut formularea cererii de completare într-
un anumit termen. În acest sens s-au pronunţat Deciziile nr.1396/17 iunie 2009 ale Curţii de Apel
Tg.Mureş - Secţia civilă, nr. 1875/22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj Secţia contencios
administrativ şi fiscal, Încheierea nr. 2/25 martie 2008 a Curţii de apel Craiova-Secţia II a civilă,
Decizia nr. 2247/13.04.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală şi nr. 2485/19 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţia II civilă.
În motivarea acestei soluții instanțele au apreciat că dispoziţiile privind completarea
hotărârii vin în ordine logică după cele precedente, care dau posibilitatea îndreptării și lămuririi
dispozitivului fără a mai fi necesară o nouă judecată, în prima situație fiind vorba de erori
materiale sau omisiuni evidente, în a doua de lămurire cu privire la înțelesul, întinderea sau
aplicarea dispozitivului hotărârii, iar în a treia, de completare a hotărârii numai în caz de "minus
petita", atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra unei cereri principale sau accesorii,
ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. În primele două situații, această măsură poate fi
dispusă oricând, iar în a III-a situație este prevăzut un termen doar în privința hotărârilor care
mai sunt susceptibile de apel sau recurs, ori în privința celor date în fond după casarea cu reținere.
Considerăm că acest raționament este valabil şi pentru rezolvarea problemei supuse
dezbaterii, având în vedere caracterul definitiv al deciziei pronunţate în apel şi neindicarea vreunui
termen de formulare a cererii în această situaţie. Astfel, deși din interpretarea gramaticală a textului
rezultă că nu sunt incluse și deciziile definitive pronunțate în apel, această interpretare logico-
gramaticală este mai degrabă una literală care se îndepărtează de la spiritul legii. Natura juridică a
completării hotărârii este cea de mijloc procesual prin care instanța care omis să se pronunțe asupra
unei cereri principale, accesorii, conexe sau incidentale, poate remedia de urgență această greșeală.
În ce privește termenul în care poate fi formulată cererea de completare a deciziei definitive
pronunțate în apel, suntem de părere că acesta trebuie să fie de 15 zile de la pronunțare. Din
moment ce acest termen se aplică pentru hotărârile pronunțate în căile extraordinare de atac, pentru
identitate de rațiune el ar trebui să fie aplicabil deciziilor definitive pronunțate în apel.

Cu majoritate, participanții la întâlnire au agreat soluția expusă în punctul de vedere al


INM.

6. Admisibilitatea procedurii completării hotărârii judecătorești în ipoteza


în care instanța, deși s-a pronunțat și a acordat cheltuieli de judecată, a
omis să ia în calcul unele dintre acestea (Minuta întâlnirii reprezentanţilor
Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale
curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag. 22)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se
pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau
incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după
caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare
de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.

220
Dacă instanţa a soluţionat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, însă a omis să se
pronunţe asupra unei categorii de cheltuieli de judecată, solicitate şi dovedite cu înscrisuri depuse
la dosar (spre exemplu, onorariu avocaţial, onorariu cuvenit expertului judiciar etc.), partea a cărei
cerere a fost omisă de la pronunţare poate recurge la complinirea acestei omisiuni prin promovarea
unei cereri de completare, în condițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ.
În acest caz, nu se poate apela la procedura îndreptării hotărârii judecătorești, pentru că
instanța nu a săvârșit o eroare de calcul al cheltuielilor de judecată, ci a omis să cerceteze o
cheltuială solicitată, care, în fapt, reprezintă un capăt distinct al cererii de acordare a cheltuielilor
de judecată. De pildă, dacă partea a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de x lei, reprezentând
onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru, iar instanța i-a acordat cheltuieli de judecată în
cuantum de y lei, reprezentând numai onorariu de avocat, nestatuând asupra cheltuielilor de
judecată constând în taxă judiciară de timbru, partea are deschisă calea completării hotărârii.
În măsura în care însă partea a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de x lei,
reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru, iar instanța i-a acordat cheltuieli de
judecată în cuantum de y lei, specificând faptul că acestea reprezintă onorariu de avocat și taxă
judiciară de timbru, partea are deschisă calea îndreptării hotărârii, reglementate de art. 442 C. proc.
civ., aflându-ne, în acest caz, în prezența unei erori de calcul.

În majoritate, participanții au apreciat că, în ipoteza în care instanța s-a pronunțat


asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, omițând însă să se pronunțe cu privire la
unele sume solicitate cu acest titlu, partea are deschisă calea îndreptării hotărârii judecătorești
prevăzută de art. 442 C. proc. civ.
În motivarea soluției, s-a reținut că, indiferent de categoriile de cheltuieli pe care le
cuprinde, creanța având ca obiect cheltuielile de judecată este una singură, astfel că omisiunea
instanței de a se pronunța cu privire la unele dintre aceste cheltuieli trebuie calificată, după caz,
ca o eroare sau omisiune în sensul dispozițiilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ.

7. Situația cheltuielilor ocazionate de asigurarea asistenței juridice


obligatorii, prin avocat, pentru persoana împotriva căreia se solicită
ordinul de protecție, cheltuieli care sunt suportate de stat (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
președinții secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel București,
11-12 mai 2017, pag. 23; problemă reluată și în Minuta întâlnirii
reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel-
Curtea de Apel Pitești, 14-15 noiembrie 2019, pag. 14)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 27 alin. (4) din Legea 217/2003, asistenţa juridică a persoanei împotriva căreia
se solicită ordinul de protecţie este obligatorie.

221
Considerăm că această normă prevede acordarea obligatorie a ajutorului public judiciar sub
forma asistenței prin avocat, nefiind așadar aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă
privind curatela specială.
Actul normativ care reglementează ajutorul public judiciar este O.U.G. nr. 51/2008, iar art.
8¹ din ordonanța de urgență dispune că ajutorul public judiciar se acordă, independent de starea
materială a solicitantului, dacă prin lege specială se prevede dreptul la asistență judiciară sau
dreptul la asistență juridică gratuită, precum și că ajutorul public judiciar se acordă fără
îndeplinirea criteriilor prevăzute la art. 8 din ordonanță.
În ceea ce privește suportarea cheltuielilor, această problemă este reglementată de art. 18
și 19 din O.U.G. nr. 51/2008, respectiv dacă cererea privind ordinul de protecție va fi admisă,
cheltuielile rămân în sarcina statului, în temeiul art. 19, în schimb dacă aceasta a fost respinsă,
cheltuielile cu asistența judiciară a pârâtului vor fi puse de instanță în sarcina reclamantului,
potrivit art. 18 din ordonanța de urgență.

În unanimitate, participanții şi-au însuşit soluția expusă în opinia INM.

8. Acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxe judiciare de timbru


în litigiile care au ca obiect principal obligarea pârâtului la plata unor
sume de bani cu titlu de onorariu de avocat, onorariu ce a fost suportat de
către reclamant pentru asigurarea asistenţei juridice într-un alt proces pe
care pârâtul l-a pierdut în tot sau în parte (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții
secţiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție -
Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, pag. 64)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Având în vedere că litigiile care fac obiectul analizei sunt, în principiu, cauzate de voința
reclamantului, care a ales calea separată a recuperării cheltuielilor de judecată, precum şi că pârâtul
nu poate fi considerat a păstra culpa procesuală din litigiul originar, soluția echitabilă ni se pare a
fi aceea de a nu-l obliga pe acesta din urmă la suportarea costurilor procesului ulterior prin care
reclamantul urmărește recuperarea onorariului de avocat dintr-un litigiu anterior. Apreciem
aplicabilă această soluție atât pentru taxa de timbru, pentru un eventual onorariu de avocat perceput
în cel de-al doilea litigiu și pentru orice alte cheltuieli efectuate. Simplul fapt că este permisă
recuperarea pe cale separată a onorariului de avocat dintr-un litigiu nu presupune că pârâtul trebuie
considerat culpabil de existenţa acestui al doilea proces separat, în sensul art. 453 alin. (1) NCPC.
De asemenea, chiar dacă art. 453 alin. (1) NCPC vorbește despre “partea care pierde
procesul”, iar pârâtul cade într-adevăr în pretenții în litigiul secundar de recuperare a onorariului
de avocat, a-l obliga la plata cheltuielilor de judecată către reclamant ar însemna a-l sancționa de
două ori pentru culpa procesuală din primul litigiu.
Însă, în ipoteza în care în cuprinsul contractului de asistenţă juridică, obligaţia
reclamantului de achitare a unei părţi a onorariului de avocat este exigibilă numai ulterior
finalizării definitive a procesului, reglementarea profesiei de avocat permiţând în mod expres o

222
atare posibilitate, reclamantul este în drept, pe calea unui litigiu separat vizând cheltuielile de
judecată, să recupereze şi cheltuielile de judecată aferente acestuia din urmă.

În unanimitate, participanții la întâlnire au îmbrățișat punctul de vedere exprimat în


opinia INM.

9. Acordarea sub forma cheltuielilor de judecată a cheltuielilor prilejuite


creditorului pentru comunicarea notificării prin executor judecătoresc în
scopul punerii în întârziere a debitorilor (Minuta întâlnirii președinții
secţiilor civile ale curților de apel - Curtea de Apel Cluj,13-14 octombrie
2016, pag. 16)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


În primul rând, trebuie precizat că existența unei clauze în sensul că, la scadența obligației
bănești neexecutate curg penalități, nu valorează, prin ea însăși, o întârziere de drept a debitorului
pentru toate remediile neexecutării obligației. Într-adevăr, o asemenea clauză nu face decât să
reproducă conținutul art. 1535 alin. (1) C. civ., text care instituie o derogare de la necesitatea
punerii formale în întârziere a debitorului. Această excepție trebuie însă înțeleasă că privește doar
remediul acordării daunelor-interese moratorii, nu și celelalte instrumente puse la dispoziția
creditorului (de exemplu, executarea în natură sau rezoluțiunea), în privința cărora parcurgerea
formală a procedurii punerii în întârziere rămâne o necesitatea din perspectiva regulii ce decurge
din cuprinsul art. 1523 C. civ.
Prin urmare, chiar și în prezența unei clauze care reiterează dispozițiile art. 1535 alin. (1)
C. civ., este necesară punerea în întârziere a debitorului obligației bănești, dacă nu este incident în
speță un caz de întârziere de drept.
În principiu, sumele achitate de către creditor pentru punerea în întârziere a debitorului pot
fi imputate pârâtului pe calea cheltuielilor de judecată.
Dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. nu conțin o enumerare limitativă a cheltuielilor
de judecată. Mai mult decât atât, nu există o excludere din categoria acestor cheltuieli, a sumelor
achitate înainte de data introducerii acțiunii, un exemplu clasic fiind acela al onorariilor avocațiale
aferente redactării cererii de chemare în judecată.
Referitor la cheltuielile necesitate de punerea în întârziere a debitorului, așa cum am mai
menționat cu altă ocazie1, noul Cod civil a liberalizat, din punctul de vedere al modalității de
comunicare, notificările privind punerea în întârziere. În acest sens, art. 1522 alin. (2) C. civ.
prevede că notificarea se poate comunica debitorului nu doar prin executor judecătoresc, ci și prin
orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.
În același timp, însă, din această liberalizare a modalităților de punere în întârziere nu se
poate deduce o preferință indusă de legiuitor pentru modalitățile mai puțin costisitoare. În alți

1
A se vedea opinia INM cu privire la problema cheltuielilor de judecată constând în onorariul achitat pentru
comunicarea notificării prin executor judecătoresc în cadrul procedurii cererilor cu valoare redusă, problema abordată
la întâlnirea de practică neunitară în materia dreptului civil și dreptului procesual civil, desfășurată la Bacău, în
perioada 23-24 iunie 2016 (Minuta întâlnirii, pag. 51).

223
termeni, noul Cod a înțeles să renunțe la monopolul notificării prin executor judecătoresc, iar nu
să facă din această modalitate de punere în întârziere una căreia să-i răpească beneficiul, firesc,
recunoscut celorlalte modalități, și anume acela al decontării lor ulterioare, în cazul admiterii
cererii, prin intermediul cheltuielilor de judecată imputate debitorului care a pierdut finalmente
procesul.
Acest punct de vedere este formulat fără a face particularizări în funcție de natura cererii
introduse pentru recuperarea debitului, fiind pe deplin aplicabil dacă se are în vedere acțiunea în
pretenții deduse unei judecăți de drept comun.
La polul opus, dacă procedura inițiată de creditor în vederea recuperării debitului este, prin
ipoteză, una gândită în sensul unor costuri minimale, așa cum este cazul cererilor cu valoare redusă,
dreptul creditorului de a imputa debitorului, cu titlu de cheltuieli de judecată, cheltuielile
ocazionate de o punere în întârziere prin executor judecătoresc, va fi unul supus discuției. Potrivit
celor menționate în considerentul nr. 29 al Regulamentului nr. 861/2007 privind cererile cu valoare
redusă, cheltuielile de judecată ar trebui să fie stabilite în conformitate cu dreptul intern. Finalul
considerentului citat nu ar trebui privit ca o derogare de la această trimitere la normele de drept
intern, fiind, în același timp, cert, față de cuprinsul normativ al Regulamentului, că se are în vedere
reducerea cheltuielilor de judecată la un nivel minim, proporțional cu valoarea, prin ipoteză redusă,
a obiectului cererii. În acest context, ar putea fi acordate cheltuieli de judecată constând în punerea
în întârziere prin intermediul unui executor judecătoresc dacă onorariul aferent notificării astfel
trimise nu este unul maxim ori apropiat de nivelul maxim – onorariul maxim este de 400 de lei
(pct.1 din Anexa Ordinului nr. 2550/2006) – , iar creditorul a recurs la serviciile executorului
pentru că punerea în întârziere prin alte modalități de comunicare a eșuat din cauza imposibilității
de îndeplinire a procedurii de comunicare.

Pe parcursul dezbaterilor s-a susținut și punctul de vedere, contrar opiniei INM, în sensul
că cheltuielile pentru punerea în întârziere, fiind extranee procesului, nu pot fi puse în sarcina
pârâtului cu titlu de cheltuieli de judecată.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în punctul de vedere al INM,


potrivit căreia existența unei clauze în sensul că, la scadența obligației bănești neexecutate
curg penalități, nu valorează, prin ea însăși, o întârziere de drept a debitorului pentru toate
remediile neexecutării obligației. Cu majoritate, a fost agreată soluția conform căreia sumele
achitate de către creditor în vederea punerii în întârziere a debitorului sunt suportate de către
pârât cu titlu de cheltuieli de judecată.

10. Cuantumul cheltuielilor ocazionate de efectuarea de fotocopii din oficiu


de către instanță (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior
al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație
și Justiție și curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017,
pag. 19)

224
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
Potrivit art. 149 alin. (1) C. proc. civ., când cererea urmează a fi comunicată, ea se va face
în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, în afară de cazurile în care părțile au
un reprezentant comun sau partea figurează în mai multe calități juridice, când se va face într-un
singur exemplar; în toate cazurile este necesar și un exemplar pentru instanță.
Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și în cazul prevăzut la art. 148
alin. (4) (ipoteza în care, în cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute în ședință, la orice
instanță, se pot formula și oral, făcându-se mențiune despre aceasta în încheiere – n.n.), grefierul
de ședință fiind ținut să întocmească din oficiu copiile de pe încheiere necesare pentru
comunicare.
În conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, dacă obligația prevăzută la alin. (1) nu este
îndeplinită, instanța va putea îndeplini din oficiu sau va putea pune în sarcina oricăreia dintre
părți îndeplinirea acestei obligații, pe cheltuiala părții care avea această obligație.
Alin. (4) al textului în discuție prevede că, în cazul în care cererea a fost comunicată,
potrivit legii, prin fax sau prin poștă electronică, grefierul de ședință este ținut să întocmească din
oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala părții care avea această obligație (…).
Cu titlu prealabil, în primul rând, numărul multiplu de exemplare ale unei cereri este
solicitat de cod numai în ipoteza în care cererea respectivă este supusă comunicării. Astfel, dacă
în privinţa unui act de procedură legea nu prevede în mod expres cerinţa comunicării către părţile
litigante, acesta va fi întocmit într-un singur exemplar destinat instanţei (de pildă, notele scrise,
răspunsul reclamantului la întâmpinare, cererea de probatorii etc.).
În al doilea rând, dacă cererea este supusă comunicării, partea are obligaţia legală de a o
întocmi în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, plus un exemplar destinat
instanţei, cu excepțiile prevăzute de lege.
În al treilea rând, comunicarea cererilor are loc nu numai în măsura în care acestea îmbracă
forma scrisă, cerută de art. 148 alin. (1) C. proc. civ., ci şi atunci când sunt formulate verbal, iar
declaraţiile au fost consemnate în încheierea de şedinţă. Astfel, în acest ultim caz, potrivit art. 149
alin. (2) C. proc. civ., grefierul de şedinţă este ţinut să întocmească din oficiu copiile de pe
încheiere necesare pentru comunicare.
Apreciem însă că o atare obligaţie există numai în măsura în care cererea este supusă
comunicării. Astfel, în ipoteza cererii adiţionale reglementate de art. 204 alin. (2) C. proc. civ.,
când codul prevede în mod expres faptul că nu se va da termen, nefiind necesar a se amâna cauza
în vederea comunicării cererii către părţile lipsă, grefierul de şedinţă nu are obligaţia efectuării de
fotocopii de pe încheierea în care s-a consemnat precizarea cererii.
Dacă cererea a fost comunicată prin fax sau poştă electronică, grefierul de şedinţă este ţinut
să întocmească din oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala părţii care avea această obligaţie.
În situaţia în care partea nu-şi îndeplineşte obligaţia legală de a întocmi cererea în
exemplare suficiente pentru comunicare, noul cod prevede că instanţa va putea îndeplini din oficiu
sau va putea pune în sarcina oricăreia dintre părţi îndeplinirea acestei obligaţii, pe cheltuiala
părţii care avea această obligaţie.
Această dispoziţie legală [art. 149 alin. (3) C. proc. civ.] impune o serie de precizări, în
funcţie de poziţia procesuală a celui care avea obligaţia depunerii cererii în exemplare suficiente:
a) dacă reclamantul este partea în sarcina căreia era stabilită obligaţia legală a depunerii
cererii în exemplare suficiente, se disting următoarele două ipoteze:

225
- în situaţia în care cererea este depusă la dosar prin serviciul de registratură al instanţei,
într-un număr insuficient de exemplare pentru comunicare, instanţa va dispune citarea
reclamantului cu menţiunea de a anexa la dosar numărul suplimentar de exemplare necesar pentru
comunicare, sub sancţiunea suspendării judecării cauzei, potrivit art. 242 alin. (1) C. proc. civ.
[spre exemplu, ipoteza cererii adiţionale reglementate de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. sau a cererii
de chemare în garanţie formulate de către reclamant etc.]. Dacă la termenul de judecată acordat
reclamantul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, instanţa poate suspenda judecarea cauzei sau, în
măsura în care părţile celelalte sunt prezente şi sunt de acord să fotocopieze cererea supusă
comunicării, poate să instituie această obligaţie în sarcina lor, sumele efectuate cu fotocopierea
urmând a fi recuperate la final sub forma cheltuielilor de judecată, dacă sunt întrunite şi condiţiile
art. 453 C. proc. civ. Se impune însă menţionarea faptului că, în ipoteza cererii de chemare în
judecată introductive, dacă aceasta nu este depusă în exemplare suficiente pentru comunicare,
instanţa va dispune anularea sa în condiţiile art. 200 C. proc. civ.;
- în situaţia în care cererea este depusă în şedinţă de către reclamant, instanţa are
posibilitatea să dispună lăsarea dosarului la sfârşitul şedinţei, punându-i în vedere reclamantului
obligaţia de a efectua demersuri pentru fotocopierea cererii şi depunerea acesteia la dosar în
exemplare suficiente, sub sancţiunea suspendării cauzei, potrivit art. 242 alin. (1) C. proc. civ.;
dacă la al doilea apel al cauzei, reclamantul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, soluţiile arătate
anterior pentru prima ipoteză sunt pe deplin aplicabile, cu excepţia celei vizând cererea
introductivă de instanţă şi aplicabilitatea art. 200 C. proc. civ.;
b) dacă pârâtul este partea în sarcina căreia era stabilită obligaţia legală a depunerii cererii
în exemplare suficiente, instanţa are posibilitatea să efectueze din oficiu, prin grija grefei, fotocopii
de pe cererea formulată şi să dispună comunicarea acesteia către celelalte părţi, continuând
judecarea cauzei.
De asemenea, instanţa are dreptul să pună în sarcina celorlalte părţi obligaţia menţionată,
dacă acestea sunt de acord, urmând să-şi recupereze la final cheltuielile efectuate sub forma
cheltuielilor de judecată, dacă sunt întrunite şi condiţiile art. 453 C. proc. civ.
Dacă cererea a fost comunicată prin fax sau prin poştă electronică, grefierul de şedinţă are
obligaţia de a întocmi din oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala părţii care avea această obligaţie,
obligaţia de plată către stat a sumelor respective urmând a fi stabilită în dispozitivul hotărârii finale.
Revenind la problema supusă analizei, apreciem că, în lipsa unui text legal expres prevăzut
pentru cuantificarea cheltuielilor de fotocopiere, vor fi aplicabile, prin asemănare, dispozițiile art.
9 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora cererile pentru eliberarea de copii simple de pe
înscrisurile aflate la dosar, atunci când sunt efectuate de către instanţă, se timbrează cu 0,20
lei/pagină.
Prin urmare, instanța va stabili în sarcina părții vizate obligația acesteia de plată către stat
a cheltuielilor reprezentate de fotocopiere, având cuantumul raportat la dispoziile specificate
anterior.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor în discuție, a fost agreată, în majoritate,


soluția propusă în opinia INM, de aplicare prin analogie a dispozițiilor art. 9 lit. i) din O.U.G.
nr. 80/2013.

226
Participanții au apreciat că se impune o intervenție legislativă în sensul reglementării unui
mecanism legal pentru recuperarea cheltuielilor ocazionate de efectuarea de fotocopii din oficiu
de către instanță de la partea care avea obligația suportării acestora.

11. Poate fi obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată aferente unei


cereri având ca obiect obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată dintr-
o altă cauză? (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel - Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, pag.
21)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Problema a fost discutată cu ocazia întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție,
ce a avut la Curtea de Apel Iași, în perioada 7-8 mai 2015. Redăm în continuare punctul de vedere
ce se regăsește în minuta acestei întâlniri, acceptat în unanimitate de către participanți.
Având în vedere că litigiile care fac obiectul analizei sunt, în principiu, cauzate de voința
reclamantului, care a ales calea separată a recuperării cheltuielilor de judecată, precum şi că pârâtul
nu poate fi considerat a păstra culpa procesuală din litigiul originar, soluția echitabilă ni se pare a
fi aceea de a nu-l obliga pe acesta din urmă la suportarea costurilor procesului ulterior prin care
reclamantul urmărește recuperarea onorariului de avocat dintr-un litigiu anterior. Apreciem
aplicabilă această soluție atât pentru taxa de timbru, pentru un eventual onorariu de avocat perceput
în cel de-al doilea litigiu, cât și pentru orice alte cheltuieli efectuate. Simplul fapt că este permisă
recuperarea pe cale separată a onorariului de avocat dintr-un litigiu nu presupune că pârâtul trebuie
considerat culpabil de existenţa acestui al doilea proces separat, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc.
civ.
De asemenea, chiar dacă art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se referă la “partea care pierde
procesul”, iar pârâtul cade, într-adevăr, în pretenții în litigiul secundar de recuperare a onorariului
de avocat, a-l obliga la plata cheltuielilor de judecată către reclamant ar însemna a-l sancționa de
două ori pentru culpa procesuală din primul litigiu.
Însă, în ipoteza în care în cuprinsul contractului de asistenţă juridică, obligaţia
reclamantului de achitare a unei părţi a onorariului de avocat este exigibilă numai ulterior
finalizării definitive a procesului, reglementarea profesiei de avocat permiţând în mod expres o
atare posibilitate, reclamantul este în drept, pe calea unui litigiu separat vizând cheltuielile de
judecată, să recupereze şi cheltuielile de judecată aferente acestuia din urmă.

Întrucât pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data desfășurării întâlnirii, exista
o sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în privința acestei probleme de drept,
participanții au apreciat că nu se impune adoptarea unui punct de vedere.
Prin decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că “în cauzele având ca obiect obligarea

227
pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu
soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân
aplicabile.”

12. Acordarea cheltuielilor de judecată aferente cererii de strămutare


(Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii
cu președinții secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și
curților de apel – București, 29 iunie 2018, pag. 25)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 145 alin. (1) C. proc. civ., în caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de
apel trimite procesul spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa; Înalta
Curte de Casație și Justiție va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanțele judecătorești de
același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în
a cărei circumscripție se află instanța de la care se cere strămutarea.
În conformitate cu art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi
obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată; când cererea
a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi
obligată la plata cheltuielilor de judecată; dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune
compensarea cheltuielilor de judecată.

Problema de drept a cheltuielilor de judecată aferente cererii de strămutare supune analizei


două aspecte:
a) primul este cel al momentului la care se soluționează cererea părții de acordare a
cheltuielilor de judecată, respectiv cel al soluționării cererii de strămutare sau cel al soluționării
procesului în cadrul căruia a fost formulată;
b) cel de-al doilea este cel al temeiniciei cererii de acordare a cheltuielilor de judecată
aferente acestei cereri.

a) În ceea ce privește primul aspect, apreciem că instanța ce soluționează cererea de


strămutare nu este în măsură să aprecieze, la acest moment, și asupra cererii de acordare a
cheltuielilor de judecată aferente cererii de strămutare, întrucât:
- pe de-o parte, cererea de strămutare este doar un incident procedural ivit în cursul
soluționării litigiului, iar instanța nu acordă cheltuielile de judecată la momentul soluționării
fecărui incident procedural în parte, ci doar la finalul procesului;
- pe de altă parte, instanța care soluționează strămutarea nu dispune de elementele
indispensabile pentru a face aplicarea criteriilor legale prevăzute de art. 453 C. proc. civ., aceastea
urmând a fi avute în vedere de instanță la momentul soluționării cauzei cu privire la care s-a
formulat cererea de strămutare.
Prin urmare, dacă se formulează o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată aferente
cererii de strămutare, instanța care a soluționat strămutarea o va respinge ca prematură.

228
b) În ceea ce privește temeinicia cererii de acordare a cheltuielilor de judecată aferente cererii
de strămutare, la finalul procesului, de către instanța care-l judecă, considerăm că trebuie apreciat
în concret, de la caz la caz, dacă partea care a pierdut procesul a avut vreo culpă procesuală în
ivirea și soluționarea incidentului.

În concluzie, opinia INM este aceea că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată


aferente cererii de strămutare este prematur formulată la momentul soluționării cererii de
strămutare, urmând a fi avută în vedere de instanța care soluționează procesul în cadrul
căruia s-a formulat cererea de strămutare, la momentul pronunțării soluției asupra cererii
cu care a fost învestită, cu aprecierea, de la caz la caz, a culpei procesuale.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

13. Acordarea cheltuielilor de judecată în cauzele având ca obiect constatarea


dreptului de proprietate în contradictoriu cu unitatea administrativ-
teritorială (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel – București, 29 iunie 2018, pag. 26)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea
părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.
Fundamentul suportării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală și de
regula despăgubirii integrale a părții care a câștigat procesul.
Întrucât textul de lege nu distinge, în măsura în care cererea de chemare în judecată este
admisă și se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, independent de persoana care
are calitatea de pârât, aceasta urmează a fi obligată la suportarea cheltuielilor de judecată avansate
de reclamant.
Unitatea administrativ-teritorială are aceleași drepturi și obligații procesuale ca orice alt
subiect de drept, astfel încât, câtă vreme s-a reținut calitatea procesuală pasivă a acesteia, nu există
temeiuri legale pentru a se proceda la soluționarea diferită a cererii privind cheltuielile de judecată,
în funcție de persoana ce are calitatea de pârât.
Singurele situații în care, deși cererea de chemare în judecată este admisă, partea care a
pierdut procesul nu va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, chiar dacă acestea sunt dovedite,
sunt cele în care se pune problema lipsei culpei procesuale. Cu titlu de exemplu, indicăm situația
în care dreptul este recunoscut de lege, însă pentru realizarea lui, potrivit legii, este necesară
formularea unei acțiuni în justiție. Însă, și în aceste situații, rațiunea respingerii cererii privind
cheltuielile de judecată nu rezidă în calitatea persoanei ce are calitatea de pârât, ci în faptul că
lipsește fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, reprezentat de culpa procesuală a părții
care a pierdut procesul.

229
În concluzie, opinia INM este în sensul că dacă unitatea administrativ-teritorială are
calitate procesuală pasivă, iar aceasta pierde procesul, instanța o poate obliga la suportarea
cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cu condiția existenței culpei
procesuale a pârâtei și a dovedirii suportării cheltuielilor de judecată de către reclamant.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

14. Includerea în cuantumul cheltuielilor de judecată a onorariului pentru


expertul consilier (Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior
al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație
și Justiție și curților de apel – București, 29 iunie 2018, pag. 27)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Potrivit art. 330 alin. (5) C. proc. civ., la efectuarea expertizei în condițiile prevăzute la
alin. (1) și (2) pot participa experți aleși de părți și încuviințați de instanță, având calitatea de
consilieri ai părților, dacă prin lege nu se dispune altfel; în acest caz, ei pot să dea relații, să
formuleze întrebări și observații și, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la
obiectivele expertizei.
Deopotrivă, art. 18 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică
judiciară și extrajudiciară prevede că:
(1) Partea interesată are dreptul să solicite ca pe lângă expertul tehnic judiciar numit să mai
participe la efectuarea expertizei, pe cheltuiala acesteia, și un expert tehnic judiciar sau un
specialist, nominalizat de aceasta și încuviințat de organul judiciar care a dispus efectuarea
expertizei, în calitate de consilier al părții, din categoria persoanelor prevăzute la art. 11-14.
(2) Expertul tehnic judiciar sau specialistul nominalizat de parte în condițiile alin.
(1) trebuie să dețină aceeași specializare cu cea a expertului tehnic judiciar numit de organul
judiciar pentru efectuarea expertizei. Dacă acest lucru nu este posibil, se va avea în vedere ca
specializarea expertului tehnic judiciar care participă la efectuarea expertizei în calitate de consilier
al părții să fie înrudită cu cea a expertului tehnic judiciar numit și să aparțină aceluiași domeniu.
(3) Onorariul expertului tehnic judiciar sau al specialistului care participă la efectuarea
expertizei în condițiile alin. (1) este stabilit de parte și de expert, de comun acord, în temeiul
raporturilor contractuale dintre aceștia, și este plătit acestuia de către partea care l-a nominalizat.
(4) Un exemplar original al documentului care face dovada relațiilor contractuale dintre
parte și expertul tehnic judiciar sau specialistul care participă la efectuarea expertizei în condițiile
prevăzute la alin. (1), precum și a sumelor datorate acestuia va fi depus la dosarul cauzei cu cel
puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru depunerea raportului de către expertul tehnic judiciar
sau specialistul numit.
Pe de altă parte, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată constau în
taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor
numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile
cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare,
precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.

230
Din coroborarea acestor dispoziții legale, apreciem că onorariul expertului consilier al
părții se include în categoria cheltuielilor de judecată, pentru următoarele considerente:
a) lipsa vreunei distincții efectuate de către legiuitor în cuprinsul art. 451 alin. (1) C. proc.
civ. între onorariile experților numiți de instanță și cele ale experților consilieri;
Din dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că, în categoria cheltuielilor de
judecată, sunt cuprinse, printre altele, onorariile experților și ale specialiștilor numiți în condițiile
art. 330 alin. (1) C. proc. civ., aceste onorarii fiind exemplificate de lege printre cheltuielile
necesare pentru buna desfășurare a procesului.
Se observă astfel că atunci când s-a menționat onorariul experților ca reprezentând o
cheltuială de judecată, legiuitorul nu a distins între expertul numit de instanță și expertul consilier
al părții, primul numit în condițiile art. 330 alin. (1) C. proc. civ., iar cel de al doilea în condițiile
art. 330 alin. (5) C. proc. civ. Prin urmare, apreciem că, în lipsa unei distincții făcute de legiuitor,
în categoria cheltuielilor de judecată urmează a fi inclus atât onorariul expertului numit de instanță
în condițiile art. 330 alin. (1) C. proc. civ., cât și onorariul expertului consilier al uneia dintre părți.

b) reglementarea art. 18 alin. (4) din O.G. nr. 2/2000 ce face referire la depunerea la dosar
a documentului care face dovada sumelor datorate expertului consilier.
Astfel, dispozițiile art. 18 alin. (4) din O.G. nr. 2/2000 vizează depunerea la dosarul cauzei
a dovezilor privind sumele de bani datorate expertului consilier.
Considerăm că rațiunea acestei reglementări pleacă de la premisa includerii în categoria
cheltuielilor de judecată a onorariului expertului consilier al părții, o altă interpretare împiedicând
identificarea scopului necesității depunerii la dosarul cauzei a dovezii cuantumului onorariului
expertului consilier.
Cât privește dispoziția cuprinsă în art. 18 alin. (3) din O.G. nr. 2/2000 în sensul că onorariul
se plătește de partea care l-a nominalizat urmează a fi interpretată în sensul că onorariul reprezintă
o cheltuială avansată de această parte în vederea soluționării cauzei, urmând ca, în măsura
câștigării procesului, să recupereze aceste cheltuieli sub forma cheltuielilor de judecată, în
condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, opinia INM este aceea că onorariul expertului consilier al părții


reprezintă o cheltuială pentru buna desfășurare a procesului, fiind astfel inclus în categoria
cheltuielilor de judecată, în accepțiunea dată acestora de dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc.
civ.

Participanții au apreciat că onorariul expertului consilier al părții poate reprezenta o


cheltuială pentru buna desfășurare a procesului, aspect asupra căruia instanța învestită cu
soluționarea cauzei urmează să aprecieze de la caz la caz.
Având în vedere calitatea de consilier al părții pe care o dobândește expertul desemnat
conform art. 330 alin. (5) C. proc. civ., onorariul acestuia va fi acordat, în măsura în care
instanța va aprecia în acest sens, în temeiul art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cu titlu de “alte
cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului”.
În același sens, a fost indicată, ca practică judiciară, decizia nr. 1610/2015 a Secției I
civile din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

231
X. Procedura necontencioasă judiciară

1. Stabilirea naturii juridice și a procedurii aplicabile în cazul cererilor de


intervenție formulate de terți în procedura necontencioasă (Minuta
întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu
preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale
curţilor de apel-Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 23)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Art. 527 C. proc. civ. stabilește domeniul de aplicare a procedurii necontencioase ca fiind
circumscris cererilor pentru soluționarea cărora este nevoie de intervenția instanței, fără însă a se
urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea
autorizațiilor judecătorești sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare.
În continuare, art. 531 C. proc. civ. prevede că, dacă cererea, prin însuși cuprinsul ei ori
prin obiecțiile ridicate de persoanele citate sau care intervin prezintă caracter contencios, instanța
o va respinge.
Potrivit art. 532 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cererea de judecă în camera de consiliu, cu
citarea petentului și a persoanelor arătate în cerere, dacă legea o impune; în caz contrar, judecata
se face cu sau fără citare, la aprecierea instanței; instanța poate dispune chiar și din oficiu, orice
măsuri utile cauzei; ea are dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în cauză,
precum și pe acelea ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre.
Art. 534 C. proc. civ. prevede că apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar
dacă nu a fost citată la soluționarea cererii, termenul de apel curgând de la data la care a luat
cunoștință de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunțării.

Codul de procedură civilă reglementează două forme de intervenție voluntară [intervenția


voluntară principală și intervenția voluntară accesorie (art. 61-67 C. proc. civ.)] și patru forme de
intervenție forțată [chemarea în judecată a altei persoane (art. 68-71 C. proc. civ.), chemarea în
garanție (art. 72-74 C. proc. civ.), arătarea titularului dreptului (art. 75-77 C. proc. civ.) și
introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane (art. 78-79 C. proc. civ.)].
Art. 78 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, în cazurile expres prevăzute de lege, precum și în
procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane,
chiar dacă părțile se împotrivesc.

Potrivit art. 33 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații,
modificarea actului constitutiv sau a statutului asociaţiei/fundației se face prin înscrierea
modificării în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie
teritorială îşi are sediul asociaţia, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8-12; cererea de
înscriere a modificării va fi însoţită de hotărârea adunării generale iar, în cazul modificării sediului,
de hotărârea consiliului director.

232
În ipoteza formulării de către un terț a unei cereri de intervenție în procedura de modificare
a actului constitutiv sau a statutului asociației/fundației, reglementată de art. 33 din O.G. nr.
26/2000, procedură ce are caracter necontencios, se pune problema determinării naturii juridice a
acesteia, în sensul de a se stabili dacă aceasta constituie o cerere de intervenție voluntară, principală
sau, după caz, accesorie, guvernată de dispozițiile art. 61-67 C. proc. civ., supusă admisibilității în
principiu, sau, după caz, constituie o cerere de intervenție în materie necontencioasă, cu o
configurație juridică distinctă.

În conformitate cu art. 536 alin. (1) și (2) C. proc. civ., dispozițiile art. 527-535 referitoare
la procedura necontencioasă se completează cu dispozițiile de procedură contencioasă, în măsura
în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii; materiile
necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse acelor
dispoziții, care se vor completa cu cele ale prezentei cărți.
Prin urmare, procedura de modificare a actului constitutiv și a statutului asociației/fundației
este reglementată de art. 33 din O.G. nr. 26/2000, care se completează cu dispozițiile Cărții a III-
a a Codului de procedură civilă care vizează procedura necontencioasă, care, la rândul lor, se vor
completa cu dispozițiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea vor fi compatibile
cu natura necontencioasă a cererii.

Potrivit art. 61 alin. (2) C. proc. civ., intervenția este principală când intervenientul pretinde
pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta. Art. 61
alin. (3) prevede că intervenția este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.
Rezultă din dispozițiile legale precitate că premisa formulării cererilor de intervenție
analizate este un proces în curs de desfășurare ce vizează soluționarea unei cereri prin care se
urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană.
Apreciem că, în raport de domeniul de aplicare a procedurii necontencioase, astfel cum
acesta rezultă din art. 527 C. proc. civ., care este circumscris cererilor pentru soluționarea cărora
este nevoie de intervenția instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o
altă persoană, dispozițiile art. 61-67 C. proc. civ. care reglementează cererea de intervenție
voluntară, sunt incompatibile cu natura necontencioasă a cererii, în accepțiunea dispozițiilor art.
536 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, o astfel de cerere de intervenție a unui terț în proces nu va fi supusă procedurii
de judecată reglementate de art. 64 C. proc. civ., neparcurgând, ca atare, etapa admisibilității în
principiu.
Pornind de la premisele menționate, rezultă că cererea de intervenție în materie
necontencioasă are o configurare juridică distinctă conturată prin dispozițiile care guvernează
această materie, soluția menționată fiind adoptată în mod constant și în doctrină.1
Intervenția în materie necontencioasă, fie că se realizează la inițiativa terților sau la
inițiativa instanței conform art. 78 alin. (1) C. proc. civ., constituie mijlocul procesual reglementat

1
A se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II – Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura
necontencioasă judiciară. Proceduri speciale conform noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, 2013, p.
634 și D. M. Gavriș, în G. Boroi, coord. Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, vol. II, art. 527-1133,
Ed. Hamangiu, 2013, p. 7-9.

233
de lege pentru a acorda posibilitatea persoanelor interesate a formula obiecțiuni față de o cerere
necontencioasă, iar instanței de a lămuri aspectele relevante soluționării cauzei. În materia
analizată, interesul formulării cererii de intervenție se impune a fi analizat inclusiv din perspectiva
unor norme care proteguiesc un interes general, printr-o asemenea cerere de intervenție putând fi
invocate motive legitime de respingere a cererii de modificare a actului constitutiv sau statutului
asociației/fundației.
În ceea ce privește procedura aplicabilă pentru ipoteza formulării unei astfel de cereri,
apreciem că instanța va lua act de formularea cererii de intervenție, după care va proceda la analiza
obiecțiilor ridicate de autorul ei.
Obiecțiile indicate pot conduce la concluzia caracterului contencios al cererii introductive
de instanță, caz în care, dacă legea nu prevede altfel (de pildă, o excepție o constituie ipoteza cererii
de încuviințare a executării silite), instanța o va respinge ca inadmisibilă, conform art. 531 C. proc.
civ.

În concluzie, opinia INM este aceea că cererile de intervenție formulate de terți în


procedura necontencioasă nu sunt guvernate de art. 61-67 C. proc. civ. și, prin urmare, nu
sunt supuse admisibilității în principiu. În cazul dat, instanța doar ia act de formularea
cererii de intervenție și procedează la analiza obiecțiilor ridicate de autorul ei. Dacă obiecțiile
specificate conduc la concluzia că cererea prezintă caracter contencios, instanța o va respinge
ca inadmisibilă, conform art. 531 C. proc. civ.

În unanimitate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia INM.

2. Inadmisibilitatea recursului declarat împotriva deciziei din apel


pronunțate împotriva sentinței prin care a fost soluționată o acţiune în
rectificarea înscrierilor de carte funciară (Minuta întâlnirii
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii
secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel-
Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019, pag. 25)

Opinia Institutului Național al Magistraturii:


Cu titlu prealabil, în ceea ce privește competența materială de soluționare în primă instanță
a acțiunilor în rectificare de carte funciară, aceasta a constituit obiect de dezbatere la Întâlnirea
reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, ce a avut loc la Timișoara, în perioada 19-20 noiembrie
2015, punctul de vedere prezentat de INM fiind însușit de participanți cu majoritate de voturi.1

Redăm în continuare punctul de vedere exprimat de INM la respectiva întâlnire:

1
Minuta întâlnirii poate fi consultată pe site-ul INM - http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Minuta-intalnire-
sectii-civile-Timisoara-19-20-noiembrie-2015-1.pdf

234
„Acțiunea în rectificare de carte funciară poate fi promovată în cazurile reglementate
expres de art. 908 alin. (1) pct. 1-4 C. civ. Ea reprezintă instrumentul judiciar prin intermediul
căruia se remediază înscrierile greșite privitoare la situația juridică a imobilelor înscrise în cartea
funciară.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 908 alin. (3) C. civ., prin acțiunea în rectificare se
urmărește suplinirea consimțământului titularului dreptului tabular ce urmează să fie rectificat. În
mod indirect, pe calea acțiunii în rectificare se asigură protecția judiciară a drepturilor tabulare. În
mod direct, însă, acțiunea în rectificare sancționează refuzul titularului dreptului înscris de a-și da
consimțământul la rectificare, adică neexecutarea unei obligații de a face, competentă în
soluționarea ei fiind judecătoria, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.
Aceste susțineri sunt pe deplin valabile atunci când acțiunea în rectificare este formulată
pe cale principală. Ori de câte ori ea are un caracter accesoriu (cum ar fi atunci când soluționarea
capătului de cerere având ca obiect