Minuta Intalnire Sectii Civile Craiova 26 27 Mai 2022

MINUTA
ÎNTÂLNIRII PREȘEDINȚILOR SECȚIILOR CIVILE

ALE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE ȘI ALE CURȚILOR DE APEL
Craiova, 26 - 27 mai 2022
În perioada 26 - 27 mai 2022 a avut loc, la Craiova, Întâlnirea președinților secţiilor

civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, în care au fost
dezbătute probleme de drept ce au generat practică neunitară în materie civilă.
Dezbaterile au fost moderate de către doamnele Delia Narcisa THEOHARI și
Camelia Maria SOLOMON, ambele având calitatea de judecător în cadrul Curții de Apel
București și de formator la Institutul Național al Magistraturii în catedra de Drept civil şi
drept procesual civil.
La întâlnire au fost reprezentate, prin președinții secțiilor civile sau prin judecători
desemnați din cadrul acelorași secții, Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel,
participanții convenind asupra problemelor de drept dezbătute cu majoritate sau
unanimitate.
De asemenea, au fost invitați reprezentanți ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție - Biroul de recursuri civile în interesul legii și Ministerului Justiției -
Direcția elaborare acte normative.
1
CUPRINS
I. DREPT PROCESUAL CIVIL ....................................................................... 7
A. PROCEDURA ÎN FAȚA PRIMEI INSTANȚE ...................................................... 7
1. Admisibilitatea cererii adiționale în ipoteza în care reclamantul, prin intermediul

acesteia, a modificat cererea principală sub aspectul cadrului procesual pasiv,
chemând în judecată un nou pârât alături de pârâtul inițial, între cei doi pârâți
neexistând vreun raport juridic. .................................................................. 7
2. Prioritatea în soluționare a cererii de amânare a procesului pentru considerentul

imposibilității de înfățișare a părții la strigarea cauzei față de incidentul procedural al
suspendării procesului reglementat de art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în ipoteza
în care niciuna dintre părți nu a cerut, în scris, judecarea cauzei în lipsă. .............. 11
3. Se poate dispune suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C.
proc. civ. pe perioada soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate? .............. 15
4. Obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 1.357
alin. (1) C. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea unui
proces penal, solicitate de către persoana care a fost achitată, prin hotărâre
judecătorească definitivă, pentru săvârşirea infracţiunii cercetate în respectivul proces
penal, atunci când cheltuielile respective nu au fost provocate de persoana vătămată
sau de către partea civilă. ....................................................................... 19
5. Este instanța competentă legată de soluția dată cererii de reexaminare împotriva

modului de stabilire a taxei judiciare de timbru de către instanța necompetentă, inițial
sesizată, care a pronunțat o soluție de declinare a competenței? ......................... 23
6. Posibilitatea restituirii sau exonerării de plata taxei judiciare de timbru în cazul în

care reclamantul a renunțat la judecată ulterior încuviințării ajutorului public judiciar
2
sub forma eșalonării sau amânării, în tot sau în parte, a plății a jumătate din taxa
judiciară de timbru. ............................................................................... 27
B. CĂILE DE ATAC ................................................................................ 36
1. Posibilitatea instanţei de apel de a invoca, din oficiu, încălcarea art. 78 alin. (2) C.
proc. civ.; soluția ce se impune a fi pronunțată în apel în cazul dat, atunci când prima
instanță a judecat, în fond, procesul. .......................................................... 36
2. Este necesară declararea unui apel incident de către părintele la care s-a stabilit
locuința minorului prin sentința primei instanțe, fiindu-i respinsă cererea de stabilire a
programului de legături personale cu minorul ca rămasă fără obiect, în ipoteza în care
apelul declarat de celălalt părinte este fondat, astfel că se impune stabilirea locuinței
minorului la acesta, în vederea soluționării cererii de stabilire a programului de legături
personale cu minorul formulate de celălalt părinte de către instanța de apel? ......... 41
3. Competența materială specializată de soluționare a apelurilor declarate împotriva

hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele având ca obiect contestaţii la
executare, prin care s-au invocat aspecte de valabilitate sau întindere a titlului
executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, în cazul în care în primă instanță s-a
pronunțat o soluţie care nu a vizat fondul cauzei (constatare a perimării, anulare ca
netimbrată ori ca tardivă etc.) sau motivele de apel nu vizează aspecte privind
valabilitatea sau întinderea titlului executoriu. .............................................. 46
C. DESPRE EXECUTAREA SILITĂ................................................................48
1. Efectul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit asupra

termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită. Lipsa sumelor de
bani în contul debitorului deschis la o instituție de credit. Neîndeplinirea de către
terțul poprit, altul decât o instituție de credit, a obligațiilor ce îi revin în temeiul art.
787 alin. (1) C. proc. civ.......................................................................... 48
2. Persoana căreia îi revine obligația avansării onorariul psihologului numit pentru

efectuarea programului de consiliere psihologică, potrivit art. 913 alin. (2) C. proc. civ.
57
3
3. Semnificația noțiunii de „domiciliu” menționată în art. 651 C. proc. civ. ............ 59
II. DREPT CIVIL ..................................................................................... 62
A. DESPRE PERSOANE ............................................................................. 62
1. Interpretarea și aplicarea art. 178 lit. a) și b) și art. 182 alin. (2) C. civ. sub aspectul
posibilităţii instituirii curatelei față de o persoană majoră care, din cauza alienației sau
debilității mintale, nu își poate exprima consimțământul pentru reprezentarea sa prin
curator, fapt rezultat din probele administrate, îndeosebi din raportul de expertiză
medico-legală psihiatrică și din contactul nemijlocit al instanţei cu această persoană. 62
2. Întinderea drepturilor curatorului în sensul de a se stabili dacă aceste drepturi pot

privi numai bunurile sau și persoana celui pus sub curatelă, respectiv dacă instanţa
poate autoriza curatorul să facă demersuri pentru internarea beneficiarului curatelei
într-o unitate medicală sau într-un centru de îngrijire. ..................................... 64
3. Modalitatea de soluționare a cererilor de punere sub interdicție în contextul

pronunțării Deciziei nr. 601/16.07.2020 a Curții Constituționale a României prin care s-
a constatat că dispozițiile art. 164 alin. (1) C. civ. sunt neconstituționale .............. 66
B. DESPRE BUNURI................................................................................. 72
1. Calea existentă la dispoziția posesorului unui teren care deține, în fapt, o suprafață
de teren mai mare decât cea înscrisă în cartea funciară, respectiv cu mai mult de 15%
în cazul terenurilor situate în intravilan și cu mai mult de 5% în cazul terenurilor situate
în extravilan, pentru a obține intabularea în cartea funciară a dreptului său de
proprietate în privința suprafeței excedentare. .............................................. 72
C. DESPRE OBLIGAȚII...............................................................................77
1. Posibilitatea instanței de a reduce, din oficiu, penalitatea în temeiul art. 1.541 alin.
(1) lit. b) C. civ. ................................................................................... 77
2. Cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite, în cazul încălcării ori

amenințării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin.
4
(1) lit. c) C. civ. constituie un capăt de cerere distinct de cel privind obligarea
autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparației patrimoniale pentru prejudiciul
nepatrimonial cauzat, cerere întemeiată pe art. 253 alin. (4) C. civ.? În caz afirmativ,
care este competența de soluționare a cererii de constatare a caracterului ilicit al
faptei săvârșite? ................................................................................... 80
D. LEGISLAȚIE SPECIALĂ ......................................................................... 87
a) Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în

natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului
comunist în România ............................................................................. 87
1. Data cursului valutar B.N.R. euro/leu în raport cu care se stabilește de către

instanță numărul de puncte de compensare în temeiul Legii nr. 165/2013 în ipoteza în
care valoarea imobilelor prevăzută în grilele notariale este exprimată în valută (euro).
87
2. Aplicarea art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 în privința grilei notariale
incidente în ipoteza în care instanţa stabileşte atât existenţa dreptului la acordarea
măsurilor reparatorii, cât şi numărul de puncte care se acordă persoanei îndreptăţite.
95
3. Modalitatea de actualizare a despăgubirilor acordate în perioada cuprinsă între 6

martie 1945 și 22 decembrie 1989 pentru imobilele preluate abuziv de către stat. ... 103
4. Aplicarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în privința numărului de puncte ce
se impun a fi acordate, prin decizia de compensare, cesionarului - moştenitor legal sau
testamentar al beneficiarului unei decizii sau, după caz, al unei dispoziții, emise în
temeiul Legii nr. 10/2001, conținând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii
în condițiile Legii nr. 165/2013................................................................. 110
b) Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile

funciare............................................................................................ 112
5
1. Procedura de soluţionare a cererilor prin care se solicită, în temeiul art. 28 din
Decretul-lege nr. 115/1938, dobândirea dreptului de proprietate prin efectul
uzucapiunii. ....................................................................................... 112
c) Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții,

republicată ........................................................................................ 116
1. Calitatea procesuală activă de formulare a cererilor având ca obiect obligarea

pârâtului la desființarea construcțiilor realizate nelegal, cereri întemeiate pe art. 32
alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții
116
2. Stabilirea momentului de când începe să curgă termenul de prescripție a dreptului

la acțiune în sens material în cazul acțiunii formulate de Inspectoratul de Stat în
Construcții având ca obiect plata cotelor prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991,
republicată, și art. 43 din Legea nr. 10/1995, republicată. ............................... 120
6
PROBLEMELE DE DREPT SUPUSE DEZBATERII1
I. DREPT PROCESUAL CIVIL

A. PROCEDURA ÎN FAȚA PRIMEI INSTANȚE
1. Titlul problemei de drept:
Admisibilitatea cererii adiționale în ipoteza în care reclamantul, prin

intermediul acesteia, a modificat cererea principală sub aspectul cadrului procesual
pasiv, chemând în judecată un nou pârât alături de pârâtul inițial, între cei doi pârâți
neexistând vreun raport juridic.2
Materia: civil
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Obiect ECRIS: alte cereri
Acte normative incidente: art. 29, art. 30 alin. (5), art. 32 alin. (1), art. 204 alin.
(1) C. proc. civ.
Cuvinte cheie: modificare a cererii de chemare în judecată, cerere adițională,
chemare în judecată a unui nou pârât alături de pârâtul inițial, lipsă a unui raport
juridic între pârâți
Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Această problemă de practică judiciară neunitară privește ipoteza în care
reclamantul formulează o cerere adițională în condițiile art. 204 C. proc. civ., prin
intermediul căreia cheamă în judecată un nou pârât alături de pârâtul inițial, între cei
doi pârâți neexistând vreun raport juridic; cererea adițională în discuție este formulată,
de regulă, ca urmare a faptului invocării de către pârâtul inițial a excepției lipsei calității
sale procesuale pasive, în susținerea căreia este indicată și persoana care, în opinia
acestui pârât, ar justifica legitimarea procesuală pasivă.
1
Prezenta minută este redactată în formatul impus de prevederile Hotărârii Consiliului Superior al
Magistraturii - Secția pentru judecători nr. 148/19.03.2015.
2
Curtea de Apel Târgu Mureș
7
Într-o opinie, cererea adițională este admisibilă, neexistând vreo prevedere care să
condiţioneze modificarea cererii de chemare în judecată sub aspectul părţilor de vreun
raport juridic existent între pârâtul iniţial şi noul pârât. În cealaltă opinie, cererea
adițională este inadmisibilă, întrucât aceasta reprezintă o acţiune civilă distinctă de cea
promovată inițial prin care se tinde la eludarea art. 204 alin. (1) C. proc. civ., nefiind nici
în prezența unei ipoteze de coparticipare procesuală pasivă în accepțiunea art. 59 C.
proc. civ.
Art. 29 C. proc. civ. definește acţiunea civilă ca fiind ansamblul mijloacelor

procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una
dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor
în proces.
Potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ., constituie cerere adiţională acea cerere prin
care o parte modifică pretenţiile sale anterioare.
Condițiile de exercitare a acțiunii civile sunt prevăzute de art. 32 alin. (1) C. proc.
civ., text legal potrivit căruia orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă
autorul acesteia:
a) are capacitate procesuală, în condițiile legii;
b) are calitate procesuală;
c) formulează o pretenție;
d) justifică un interes.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod
corespunzãtor, și în cazul apărărilor.
În conformitate cu art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să-şi modifice
cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen
la care acesta este legal citat; în acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi
comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub
sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând
a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.
Formele de manifestare a acţiunii civile, aceasta din urmă reunind totalitatea

mijloacelor procesuale pe care legea le pune la dispoziţia părţilor în procesul civil, se
împart în două categorii legale, respectiv în cereri în justiţie şi în apărări.
Cererile în justiţie sunt vizate de art. 30 C. proc. civ., fiind clasificate, în funcție
de calea procedurală aleasă de parte, în cereri principale, accesorii, adiţionale şi
incidentale, iar apărările sunt prevăzute de art. 31 C. proc. civ., divizându-se, la rândul
lor, în apărări de fond şi în apărări procedurale.
8
Acţiunea civilă nu se confundă cu cererea de chemare în judecată, aceasta din
urmă constituind numai una dintre formele concrete de manifestare a acţiunii civile
(corelaţie de tipul întreg-parte), sfera mijloacelor procesuale ale acțiunii civile fiind mai
largă.
Atât cererea principală, cât și cererea adițională constituie forme diferite de
manifestare a acțiunii civile.
Elementele acţiunii civile sunt reprezentate de părţi, obiect şi cauză, acestea

caracterizând orice mijloc procesual ce intră în conţinutul său, fie cerere în justiție, fie
apărare.
Reclamantul are dreptul să își modifice, în sensul art. 204 alin. (1) C. proc. civ.,
cererea de chemare în judecată formulată iniţial sub aspectul oricărora dintre cele trei
elemente ale sale - părţi, obiect şi cauză, art. 30 alin. (5) neintroducând vreo distincție.
Singura cerință prevăzută de art. 30 alin. (5) C. proc. civ. pentru a fi în prezența
unei cereri adiționale este constituită de "modificarea pretenției anterioare".
Noțiunea de "pretenție" este prevăzută nu numai în cuprinsul art. 30 alin. (5) C.

proc. civ., dar și în cel al art. 32 alin. (1) lit. c) vizând condițiile de exercitare a acțiunii
civile; potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 3 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, în limbajul normativ
aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni; ca atare, în ambele texte legale
menționate anterior termenul de "pretenție" trebuie să desemneze aceeași noțiune.
Considerăm că noțiunea de "pretenție" reprezintă solicitarea manifestată în
concret fie sub forma unei cereri, fie a unei apărări, și care presupune un obiect, o cauză
și o parte în raport de care este formulată.
Prin urmare, prin intermediul cererii adiționale, reclamantul are nu numai
posibilitatea modificării obiectului și cauzei cererii principale, dar și a cadrului procesual
pasiv, prin chemarea în judecată a unui nou pârât alături sau în locul pârâtului inițial.
O modificare de cadru procesual pasiv implică, pe cale de consecință, și o
modificare a pretenției deduse judecății.
Termenul de "modificare" cu referire la pretenția dedusă judecății implică

schimbarea anumitor elemente ale cererii de chemare în judecată, însă nu de o manieră
care să implice o înlocuire completă a acesteia astfel încât niciunul dintre elementele
acțiunii civile inițiale să nu mai fie menținut și instanța să fie învestită, în fapt, cu o
acțiune complet nouă; "modificarea cererii" nu este sinonimă cu "înlocuirea cererii".
3
Publicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 21 aprilie 2010
9
În acest din urmă caz, cererea nou formulată nu constituie o cerere adițională în
sensul art. 30 alin. (5) C. proc. civ., ci o cerere principală, introductivă de instanță, prin
a cărei depunere de către reclamant în același dosar se nesocotesc normele juridice
privind repartizarea aleatorie a cauzelor sau competența de soluționare a acestora [art.
123 alin. (1) C. proc. civ. prevede că cererile adiționale se judecată de instanța
competentă pentru cererea principală (…)]. Fiind încălcate normele de repartizare
aleatorie a acestei cereri principale, instanței îi revine atribuția de a dispune detașarea
acesteia din dosar și trimiterea sa compartimentului de registratură în vederea legalei
sale repartizări.
În schimb, în ceea ce privește tema de dezbatere, reclamantul nu a formulat o

cerere complet nouă cu scopul de a înlocui cererea inițială, ci a procedat numai la
completarea cadrului procesual pasiv al cererii inițiale, chemând în judecată un nou
pârât alături de pârâtul inițial, obiectul și cauza rămânând aceleași; în acest caz, cererea
adițională are caracter admisibil.
Art. 30 alin. (5) C. proc. civ. nu condiționează calificarea cererii drept cerere
adițională sau admisibilitatea acesteia de cerința existenței unui raport juridic între
pârâtul inițial și pârâtul nou introdus.
Nu se pune problema lezării dreptului la apărare al pârâtului nou introdus,
întrucât, în primul rând, "termenul pentru formularea întâmpinării de 10 zile înaintea
termenului fixat" privește întâmpinarea formulată de către pârâtul inițial la cererea
adițională, pârâtul nou introdus beneficiind de termenul prevăzut de lege pentru
formularea întâmpinării la cererea principală astfel cum a fost modificată [termenul
pentru formularea întâmpinării este de 25 de zile de la comunicarea cererii principale și a
cererii adiționale către noul pârât, dacă legea nu prevede un termen distinct, potrivit
art. 201 alin. (1) C. proc. civ.4]. În al doilea rând, chiar și în raport cu pârâtul inițial,
ținând cont că termenul de 10 zile prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. este un
termen regresiv, termenul de 25 de zile prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ.,
termen succesiv, poate fi și acesta respectat (prin fixarea unui termen de judecată mai
îndelungat), pentru a nu se considera dezavantajat pârâtul care în raport cu cererea
inițială a avut la dispoziție un termen de 25 de zile de la comunicarea acesteia pentru a
4
Potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluție, comunicarea acesteia
către pârât, punându-i-se în vedere că are obligația de a depune întâmpinare, sub sancțiunea prevăzută de
lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată,
în condițiile art. 165.
10
formula întâmpinarea și care, în schimb, de data aceasta, ar avea un termen mai redus
pentru formularea întâmpinării la cererea adițională.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că cererea adițională, prin intermediul

căreia reclamantul a modificat cererea principală sub aspectul cadrului procesual
pasiv, chemând în judecată un nou pârât alături de pârâtul inițial, între cei doi pârâți
neexistând vreun raport juridic, este admisibilă.
Opiniile exprimate de către participanții la întâlnire:

În unanimitate, participanții la întâlnire și-au însușit opinia exprimată de I.N.M.
Prioritatea în soluționare a cererii de amânare a procesului pentru

considerentul imposibilității de înfățișare a părții la strigarea cauzei față de incidentul
procedural al suspendării procesului reglementat de art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc.
civ., în ipoteza în care niciuna dintre părți nu a cerut, în scris, judecarea cauzei în
lipsă.5
Materia: civil
Acte normative incidente: art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Cuvinte cheie: cerere de amânare a procesului, suspendarea procesului, lipsa
formulării cererii de judecare a cauzei în lipsă

Această problemă de practică judiciară neunitară privește ipoteza în care niciuna
dintre părțile, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei și nici nu au cerut, în
scris, judecarea cauzei în lipsă, însă una dintre acestea a depus la dosar, prin
compartimentul de registratură al instanței, anterior termenului de judecată, o cerere de
amânare a procesului pentru considerentul imposibilității acesteia de înfățișare la
strigarea cauzei.
5
Curtea de Apel Iași
11
Într-o opinie, instanța nu se va pronunța asupra cererii de amânare a procesului și
va dispune suspendarea acestuia în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., norma
juridică specificată fiind una cu caracter imperativ. În cealaltă opinie, cererea de
amânare a procesului se impune a fi soluționată cu prioritate față de incidentul
procedural al suspendării procesului.
Art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. prevede că judecătorul va suspenda
judecata când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei; cu
toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut, în scris, judecarea
în lipsă.
În primul rând, suspendarea procesului reglementată de art. 411 alin. (1) pct. 2 C.
proc. civ. constituie un caz de suspendare voluntară, iar nu un caz de suspendare de
drept, calificare ce determină concluzia că suspendarea procesului, în primul caz, se
dispune de către instanță și își produce efectele juridice în temeiul încheierii pronunțate
de aceasta; suspendarea voluntară a procesului nu se constată de către instanță precum
suspendarea de drept, neoperând, ca în acest din urmă caz, în temeiul legii (ope legis).
Prin urmare, chiar dacă norma juridică ce reglementează această instituție este
una cu caracter imperativ (normă imperativă onerativă ce impune o acțiune în sarcina
subiectului de drept), suspendarea procesului nu operează decât în temeiul hotărârii
judecătorești [încheiere - art. 414 alin. (1) C. proc. civ.].
În ipoteza unui concurs de cereri și de incidente procedurale ale căror efecte
juridice se produc în temeiul unei hotărâri judecătorești, instanței îi revine atribuția de a
decide ordinea acestora de soluționare. În consecință, instanța este în drept, în cazul
dat, să stabilească ordinea de soluționare a cererii de amânare a procesului pentru
considerentul imposibilității de înfățișare a părții la strigarea cauzei și a incidentului
procedural al suspendării procesului reglementat de art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
În al doilea rând, cerințele prevăzute de art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
pentru a se dispune suspendarea procesului sunt următoarele:
- niciuna dintre părți, legal citate, nu s-a înfățișat la strigarea cauzei;
- nici reclamantul și nici pârâtul nu au cerut, în scris, judecarea cauzei în lipsă.
Interpretarea art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. în conformitate cu rațiunea
pentru care acesta a fost instituit impune ca prima cerință menționată anterior să aibă în
vedere o lipsă nejustificată a părții la strigarea cauzei, chiar dacă textul legal nu prevede
în mod expres o astfel de circumstanțiere a absenței părții. Art. 411 alin. (1) pct. 2 C.
12
proc. civ. are, ca fundament al edictării sale, o prezumție de desistare a părților de
soluționarea procesului.
În măsura în care însă partea a fost în imposibilitate dovedită de prezentare la
strigarea cauzei nu se mai poate da valență prezumției de desistare a acesteia de
soluționarea procesului. Se poate imagina, astfel, ipoteza ca partea să nu fi solicitat
judecarea cauzei în lipsă tocmai pentru considerentul că a decis să fie prezentă la fiecare
termen de judecată și să urmărească desfășurarea procesului, însă, din împrejurări
neprevăzute, survenite pe parcurs, să se afle în imposibilitate de a se prezenta la un
termen de judecată.
Prin urmare, în cazul în care partea a formulat o cerere de amânare a procesului
pentru considerentul imposibilității sale de prezentare la strigarea cauzei, instanța va
proceda, cu prioritate, la soluționarea acesteia, ordinea de rezolvare în raport cu
incidentul procedural al suspendării procesului fiind impusă de argumentul că, în măsura
în care absența părții are caracter justificat, prima cerință pretinsă de lege pentru
suspendarea procesului nu ar fi îndeplinită.
În funcție de soluția ce se pronunță de instanță asupra cererii de amânare a

procesului, se disting următoarele ipoteze:
- dacă instanța încuviințează cererea de amânare a procesului pentru
imposibilitatea de prezentare a părții la strigarea cauzei, nu va dispune suspendarea
procesului, ci va acorda un nou termen de judecată;
- dacă instanța respinge cererea de amânare a procesului pentru imposibilitatea de
prezentare a părții la strigarea cauzei, va proceda, în continuare, la soluționarea
incidentului procedural al suspendării procesului prevăzut de art. 411 alin. (1) pct. 2 C.
proc. civ.; în acest caz, din moment ce niciuna dintre părțile, legal citate, nu s-a
înfățișat la strigarea cauzei, absența acestora fiind una nejustificată, și nici reclamantul
și nici pârâtul nu au cerut, în scris, judecarea cauzei în lipsă, instanța va dispune
suspendarea procesului, ambele cerințe prevăzute de textul legal pentru pronunțarea
acestei soluții fiind îndeplinite.
Se impune, însă, observația importantă că atunci când cererea de amânare a

procesului nu privește imposibilitatea de prezentare a părții la strigarea cauzei, adică
cererea nu vizează prima cerință a suspendării procesului în condițiile art. 411 alin. (1)
pct. 2 C. proc. civ., ci alte aspecte ce ar conduce la amânarea procesului (de exemplu,
cererea de încuviințare a probelor, cererea de revenire cu adresă către expertul judiciar
pentru a depune la dosar raportul de expertiză etc.), instanța va soluționa, cu prioritate,
incidentul procedural al suspendării procesului în raport cu cererea de amânare a
procesului.
13
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că cererea de amânare a procesului
pentru considerentul imposibilității de înfățișare a părții la strigarea cauzei are
prioritate în soluționare față de incidentul procedural al suspendării procesului
reglementat de art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în ipoteza în care niciuna dintre
părți nu a cerut, în scris, judecarea cauzei în lipsă.
În ipoteza în care instanța respinge cererea de amânare a procesului pentru
considerentul învederat, aceasta va proceda la suspendarea procesului în temeiul art.
411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În opinie majoritară, participanții la întâlnire și-au însușit opinia exprimată de
I.N.M. în sensul că cererea de amânare a procesului pentru considerentul
imposibilității de înfățișare a părții la strigarea cauzei are prioritate în soluționare
față de incidentul procedural al suspendării procesului reglementat de art. 411 alin.
(1) pct. 2 C. proc. civ., în ipoteza în care niciuna dintre părți nu a cerut, în scris,
judecarea cauzei în lipsă; în ipoteza în care instanța respinge cererea de amânare a
procesului pentru considerentul învederat, aceasta va proceda la suspendarea
procesului în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
În opinie minoritară, participanții la întâlnire au considerat că incidentul
procedural al suspendării procesului în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
are prioritate în soluționare față de cererea de amânare a procesului pentru
considerentul imposibilității de infățisare a părții la strigarea cauzei, având în vedere
că suspendarea procesului nu operează decât în măsura în care reclamantul sau
pârâtul formulează, în scris, cererea de judecare a cauzei în lipsă.
Nu s-a procedat la supunerea la vot a problemei vizând ordinea de soluționare a

cererii de amânare a procesului pentru alte considerente decât imposibilitatea de
înfățișare a părții la strigarea cauzei față de incidentul procedural al suspendării
procesului reglementat de art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în ipoteza în care niciuna
dintre părți nu a cerut, în scris, judecarea cauzei în lipsă, propunându-se trimiterea de
către curțile de apel a acestei probleme pentru dezbaterea sa în cadrul întâlnirii
următoare, pentru a fi analizată, prealabil întâlnirii, la nivelul instanțelor.
14
3. Titlul problemei de drept
Se poate dispune suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct.
1 C. proc. civ. pe perioada soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate?6
Materia: civil
Acte normative incidente: art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 2, art. 29 alin.
(1) din Legea nr. 47/1992, republicată, art. 146 lit. d) din Constituție, Legea nr.
177/2010
Cuvinte cheie: suspendare facultativă, excepție de neconstituționalitate, revizuire

Art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că instanța poate suspenda judecata
când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui
drept care face obiectul unei alte judecăți.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea
Constituțională hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia
de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului.
Art. 2 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale7, republicată, prevede:
(1) Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor
internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului.
(2) Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă
dispoziţiile sau principiile Constituţiei.
(3) Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu
privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului.
Potrivit art. 29 alin. (1) din același act normativ, Curtea Constituţională decide
asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial
6
Curtea de Apel București
7
Republicată în Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie 2010
15
privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau
dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a
litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Pentru a se dispune suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct.
1 C. proc. civ. este necesar ca dezlegarea cauzei să depindă în tot sau în parte de
existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, iar instanța să
aprecieze că se impune suspendarea judecării cauzei, legiuitorul recunoscându-i o marjă
de apreciere asupra oportunității măsurii.
Ipoteza sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu se
încadrează în premisa art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât nu este în discuție o
judecată care să aibă drept obiect existența sau inexistența unui drept. Soluționând o
excepție de neconstituționalitate, Curtea Constituțională decide asupra
constituționalității unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi
oricare ar fi obiectul acestuia.
Totodată, activitatea de judecată se realizează numai prin Înalta Curte de Casație
și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege [art. 126 alin. (1) din
Constituția României], Curtea Constituțională nereprezentând o instanță judecătorească
și neputând, ca atare, să procedeze la o judecată în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 CPC.
În sprijinul acestei soluții vine și argumentul de interpretare istorico-teleologică,
având în vedere că alin. (5) al art. 29 din lege, care prevedea că pe perioada soluţionării
excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă, a fost abrogat prin
Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 147/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții Constituționale 8. Or, în mod neîndoielnic intenția
legiuitorului a fost aceea de a înlătura posibilitatea suspendării judecării cauzei și de a
pune la îndemâna părții mijlocul procesual al revizuirii dacă, după ce hotărârea a devenit
definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză,
declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii [art. 509
alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.].
De altfel, în sensul menționat este și jurisprudența Curții Constituționale, sens în
care redăm o serie de paragrafe relevante cuprinse în Decizia nr. 204/25.03.20219: “(...)
17. Curtea a reținut10 că prin dispozițiile Legii nr. 177/2010 au fost aduse modificări
8
Publicată în Monitorul Oficial nr.672 din 4 octombrie 2010
9
Publicată în Monitorul Oficial nr. 643 din 30 iunie 2021
10
Considerentul are în vedere Decizia nr. 676 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 36 din 20 ianuarie 2020, Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017, publicată în
16
procedurii de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv etapei
judecătorești a procedurii. Astfel, a fost eliminată suspendarea de drept a soluționării
cauzei de fond pe durata derulării procedurii în fața Curții Constituționale și a fost
introdus un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă - declararea
neconstituționalității legii, ordonanței ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță
care a făcut obiectul unei excepții invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziții din
actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile
menționate în sesizare, respectiv în materie penală - soluția pronunțată în cauză s-a
întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul
atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în
sesizare. Așadar, prin dispozițiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 au fost abrogate
normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care se invocau excepții de
neconstituționalitate, și anume dispozițiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr.
47/1992, în art. 303 alin. 6 din vechiul Cod de procedură penală și în art. 8 alin. (7) din
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
18. Curtea a reținut, prin Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, că opțiunea
legiuitorului de abrogare a măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că
invocarea excepțiilor de neconstituționalitate de către părți era folosită de multe ori ca
modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condițiile în care scopul măsurii
suspendării de drept a judecării cauzelor la instanțele de fond a fost acela de a asigura
părților o garanție procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil și dreptului
la apărare, prin eliminarea posibilității judecării cauzei în temeiul unei dispoziții legale
considerate a fi neconstituționale, realitatea a dovedit că această măsură s-a
transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze
soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Reglementarea a
încurajat abuzul de drept procesual și arbitrarul într-o formă care nu putea fi
sancționată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecință imediată
și necesară a exercitării liberului acces la justiție. Astfel, scopul primordial al
controlului de constituționalitate - interesul general al societății de a asana legislația în
vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituționalitate - a fost pervertit într-un
scop eminamente personal, al unor părți litigante care au folosit excepția de
neconstituționalitate drept pretext pentru amânarea soluției pronunțate de instanța în
fața căreia a fost dedus litigiul.
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 22 februarie 2018, Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 6 noiembrie 2017, Decizia nr. 295 din 9
iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1040 din 6 noiembrie 2020.
17
19. Or, Curtea a constatat că, prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voința legiuitorului
a fost aceea de a elimina invocarea excepției de neconstituționalitate în alt scop decât
cel prevăzut de Constituție și lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă
de către părți a acestui drept procesual. De asemenea, Curtea a reținut că intervenția
legiuitorului, prin care a fost abrogată măsura suspendării de drept a cauzelor în care se
invocă excepții de neconstituționalitate, constituie tocmai expresia asumării și a
respectării obligației ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ
corespunzător prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale. Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiție, atât
la instanța de drept comun, cât și la instanța constituțională, părțile beneficiind în
continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege și, implicit,
de posibilitatea de a-și realiza, în mod real, drepturile și a-și satisface interesele în fața
justiției. Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra
efectivității dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea
acestui drept, de natură a-i pune în discuție însăși substanța. Mai mult, măsura adoptată
asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să
garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare
a drepturilor lor legitime.
20. Totodată, Curtea a observat că abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor
a fost însoțită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv
penală, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil.
Astfel, în cazul în care excepția de neconstituționalitate este admisă și legea, ordonanța
ori dispoziția dintr-o lege sau ordonanță ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod
necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, au fost
declarate neconstituționale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României,
Partea I, a deciziei Curții Constituționale, hotărârea prin care s-a soluționat cauza în
care a fost invocată excepția a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere
revizuirea acestei hotărâri. Lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament
însuși controlul de constituționalitate, întrucât ar fi pus părțile în imposibilitatea de a
beneficia de efectele deciziei Curții, deci ale controlului de constituționalitate pe care
ele l-au declanșat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancțiune aplicabilă
acestora. (...)”
Interpretarea contrară anihilează, cel puțin în parte, finalitatea urmărită de
legiuitor prin abrogarea dispoziției cuprinse anterior la art. 29 alin. (5) din lege, care
prevedea măsura suspendării judecării cauzei.
18
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că nu se poate dispune suspendarea
judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pe perioada
soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate.

Obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art.

1.357 alin. (1) C. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea
unui proces penal, solicitate de către persoana care a fost achitată, prin hotărâre
judecătorească definitivă, pentru săvârşirea infracţiunii cercetate în respectivul
proces penal, atunci când cheltuielile respective nu au fost provocate de persoana
vătămată sau de către partea civilă.11
Materia: civil
Subcategoria: pretenții
Obiect ECRIS: pretenții
Acte normative incidente: art. 32 alin. (2), art. 276 alin. (5) și (6) C. proc. pen.,
art. 223 alin. (1) și art. 1.357 alin. (1) C. civ.
Cuvinte cheie: cheltuieli de judecată, proces penal, achitare, calitate procesuală
pasivă

Această problemă de practică judiciară neunitară privește ipoteza în care o
persoană, cercetată sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni și achitată prin hotărâre
judecătorească definitivă, solicită obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea procesului penal
respectiv.
Într-o primă opinie, Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, îi revine
obligația de a plăti cheltuielile de judecată suportate de persoana achitată, raportat la
art. 276 alin. (6) C. proc. civ. cu trimitere la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., între stat și
11
Curtea de Apel Oradea
19
persoana respectivă stabilindu-se un raport juridic de natură penală, procesul penal fiind
inițiat de către stat, prin organele sale.
În a doua opinie, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi
obligat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul penal, în cazul dat,
întrucât dispoziția de achitare nu implică, în mod automat, o culpă procesuală pentru a fi
incident art. 453 alin. (1) C. proc. civ.; trimiterea în judecată a unei persoane pe baza
probelor administrate în cadrul cercetării penale reprezintă o activitate pe care legea o
permite şi o atribuie în competenţă procurorului; legea nu pretinde procurorului ca, la
data întocmirii rechizitoriului, să aibă siguranţa unei condamnări penale, ceea ce nici nu
este posibil, deoarece soluţia eventuală de achitare în cauză este de competenţa
exclusivă a instanţei penale şi depinde de probatoriul administrat şi în etapa judecăţii.
În a treia opinie, statul răspunde patrimonial numai pentru prejudiciile cauzate
prin erorile judiciare, iar această răspundere este stabilită numai în condiţiile legii
trasate de art. 538 şi art. 539 C. proc. pen.
Art. 276 alin. (5) C. proc. pen. prevede că, în caz de achitare, persoana vătămată
sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile
civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de
persoana vătămată sau de partea civilă.
Potrivit alin. (6) al aceluiași articol, în celelalte cazuri, instanța stabilește obligația
de restituire potrivit legii civile.
În conformitate cu art. 1.357 alin. (1) C. civ., cel care cauzează altuia un
prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.
Art. 223 alin. (1) C. civ. prevede că, în raporturile civile în care se prezintă
nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin
Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest
sens.
Potrivit art. 538 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv,
indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau
nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în
care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare
pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară,
s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la
condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă
de achitare [art. 538 alin. (2) C. proc. pen.].
20
Chestiunea de drept în dezbatere privește ipoteza suportării cheltuielilor de
judecată ocazionate de desfășurarea unui proces penal [cheltuieli de judecată
reprezentate, de exemplu, de onorariul de avocat, onorariul de expert etc.; în
terminologia folosită de Codul de procedură penală, acestea sunt desemnate drept
"cheltuieli judiciare făcute de părți"], ce au fost solicitate de către persoana achitată,
prin hotărâre judecătorească, în procesul penal respectiv, atunci când:
- nu sunt întrunite cerințele erorii judiciare pentru a fi incidente art. 538 - 542 C.
proc. pen.;
- cheltuielile de judecată nu au fost provocate de persoana vătămată sau de partea
civilă pentru a fi incident art. 276 alin. (5) C. proc. pen.
Potrivit art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în celelalte cazuri nereglementate de acest
articol [articol ce reglementează plata cheltuielilor judiciare făcute de părți - n.n.], în
categoria cărora se include și ipoteza supusă prezentei analize, instanța stabilește
obligația de restituire a cheltuielilor judiciare potrivit legii civile.
Art. 2 alin. (1) C. proc. civ. prevede că dispozițiile prezentului cod constituie
procedura de drept comun în materie civilă; prin urmare, art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
reprezintă drept comun în materie civilă în privința instituției juridice a cheltuielilor de
judecată.
Însă art. 453 alin. (1) C. proc. civ. impune obligația de plată a cheltuielilor de
judecată în sarcina părții care pierde procesul.
În ceea ce privește noțiunea de părți din procesul penal, potrivit art. 32 alin. (2) C.
proc. pen., acestea sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Chestiunea de drept în dezbatere pleacă însă de la premisa potrivit căreia
cheltuielile de judecată nu au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă,
astfel încât, în cazul analizat, niciuna dintre părțile procesului penal nu poate fi obligată
la plata cheltuielilor de judecată ocazionate persoanei achitate, considerent pentru care
art. 453 alin. (1) C. civ. nu poate fi aplicat.
Răspunderea juridică generată de suportarea cheltuielilor de judecată instituită în

temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. constituie o specie a genului reprezentat de
răspunderea civilă delictuală, caracterizată însă printr-o serie de reguli derogatorii de la
aceasta12.
12
În acest sens, expunem următoarele cu titlu de exemplu:
- condiția acordării cheltuielilor de judecată este reprezentată de pierderea procesului,
răspunderea civilă fiind obiectivă, independent de culpă - art. 453 alin. (1) C. civ., în timp ce răspunderea
21
Din moment ce art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi aplicat în rezolvarea
chestiunii de drept analizate, pentru argumentul expus anterior, temeiul juridic al
obligației de plată a cheltuielilor de judecată ocazionate persoanei achitate, existent în
materie civilă, precum pretinde art. 276 alin. (6) C. proc. pen., nu poate fi reprezentat
decât de art. 1.357 alin. (1) C. civ.
În conformitate cu art. 1.357 alin. (1) C. civ., cel care cauzează altuia un
prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Prin
urmare, pentru angajarea răspunderii civile delictuale decurgând din ocazionarea
cheltuielilor de judecată în procesul penal persoanei achitate este necesară întrunirea
cumulativă a condițiilor de drept comun ale răspunderii civile delictuale, printre care se
numără și aceea a vinovăției.
În ceea ce privește subiectul de drept căruia îi revine sarcina suportării

cheltuielilor de judecată în ipoteza analizată, acesta este Statul Român, în calitate de
titular al acțiunii penale, prin Ministerul Finanțelor Publice, în considerarea art. 223 alin.
(1) C. civ.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că Statul Român, prin Ministerul

Finanţelor Publice, poate fi obligat, în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. cu
trimitere la art. 1.357 alin. (1) C. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de
desfășurarea unui proces penal, solicitate de către persoana care a fost achitată, prin
hotărâre judecătorească definitivă, pentru săvârşirea infracţiunii cercetate în
civilă delictuală pentru fapta proprie impune condiția vinovăției - art. 1.357 alin. (1) C. civ. [Art. 1.357
alin. (1) C. civ. prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu
vinovăţie, este obligat să îl repare.];
- modalitatea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, în caz de subiect pasiv multiplu, este solidară
sau divizibilă (în mod egal sau, după caz, în mod proporțional) - art. 455 C. proc. civ. [Art. 455 C. proc. civ.
prevede că, dacă în cauză sunt mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor putea fi obligați să
plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu poziția lor în proces ori
cu natura raportului juridic existent între ei.], în timp ce în ipoteza răspunderii civile delictuale, cei care
răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat - art. 1.382 C.
civ. [Art. 1.382 C. civ. prevede că cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la
reparaţie faţă de cel prejudiciat.];
- subiectul obligat la plata cheltuielilor de judecată este partea care pierde procesul, independent
dacă are capacitate civilă delictuală (de exemplu, minorul ce figurează în calitate de parte în proces), în
timp ce, în ipoteza răspunderii civile delictuale, subiectul ce poate fi obligat la plata despăgubirilor trebuie
să aibă capacitate civilă delictuală (discernământ valabil) - art. 1.349 alin. (2) C. civ. [Potrivit art. 1.340
alin. (2) C. civ., cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral.]
22
respectivul proces penal, atunci când cheltuielile respective nu au fost provocate de
persoana vătămată sau de către partea civilă.

În unanimitate, participanții la întâlnire au considerat că temeiul în baza căruia
statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ar putea fi obligat la plata
cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea unui proces penal, solicitate de
către persoana care a fost achitată, prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru
săvârşirea infracţiunii cercetate în respectivul proces penal, atunci când cheltuielile
respective nu au fost provocate de persoana vătămată sau de către partea civilă, este
reprezentat de art. 276 alin. (6) C. proc. pen. cu trimitere la art. 453 alin. (1) C.
proc. civ.
În sprijinul acestei concluzii, s-a arătat că se impune ca suportarea cheltuielilor
de judecată să se realizeze potrivit acelorași criterii, atât în procesul penal, cât și în
procesul civil, art. 453 alin. (1) C. proc. civ. urmând a fi interpretat in extenso în
privința subiectului de drept ce ar justifica legitimare procesuală pasivă, astfel că nu
numai "partea" poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dar și un alt
participant în procesul penal.
Este instanța competentă legată de soluția dată cererii de reexaminare împotriva

modului de stabilire a taxei judiciare de timbru de către instanța necompetentă,
inițial sesizată, care a pronunțat o soluție de declinare a competenței?13
Materia: civil
Acte normative incidente: art. 33, art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, art. 137, art.
176 pct. 3, art. 179 C. proc. civ.
Cuvinte cheie: taxă judiciară de timbru, cerere de reexaminare, autoritate de
lucru judecat, instanță necompetentă, nulitate necondiționată de existența unei
vătămări, refacere acte
13
Curtea de Apel Craiova
23
Chestiunea de practică judiciară neunitară vizează ipoteza în care, anterior
declinării competenței, instanța necompetentă a pronunțat o încheiere prin care a
soluționat o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de
timbru. S-a ridicat problema efectelor pe care le produce încheierea respectivă asupra
instanței competente, în situația în care aceasta ar avea o altă perspectivă asupra
obligației de plată a taxei judiciare de timbru.
Art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru14 prevede:
(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de
lege.
(2) Dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată,
reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de
procedură civilă, obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a
transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10
zile de la primirea comunicării instanţei. Prin aceeaşi comunicare instanţa îi pune în
vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a
facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea
comunicării. Dispoziţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân
aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în
judecată. Instanţa însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în
condiţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, decât după soluţionarea cererii
de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru.
Art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede :
(1) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate
face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data
comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata taxei
judiciare de timbru.
(2) Cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea
părţilor, prin încheiere definitivă. Dispoziţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de
procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale
cererii de chemare în judecată. Instanţa va proceda la comunicarea cererii de chemare în
judecată, în condiţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, numai după
soluţionarea cererii de reexaminare.
14
24
(3) În cazul admiterii integrale sau parţiale a cererii de reexaminare, instanţa va
dispune restituirea taxei de timbru total ori, după caz, proporţional cu reducerea sumei
contestate.
(4) În cazul taxelor datorate pentru cereri adresate Ministerului Justiţiei şi
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionarea cererii de
reexaminare este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Art. 176 pct. 3 C. proc. civ. prevede că nulitatea nu este condiționată de existența
unei vătămări în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la competența instanței.
Art. 179 C. proc. civ., referindu-se la “Efectele nulității”, prevede:
(1) Actul de procedură nul sau anulabil este desființat, în tot sau în parte, de la
data îndeplinirii lui.
(2) Dacă este cazul, instanța dispune refacerea actului de procedură, cu
respectarea tuturor condițiilor de validitate. (…)
Art. 137 C. proc. civ. prevede:
În cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în fața instanței
necompetente rămân câștigate judecății și instanța competentă învestită cu soluționarea
cauzei nu va putea dispunea refacerea lor decât pentru motive temeinice.
Prin urmare, actele de procedură îndeplinite de o instanță necompetentă sunt

lovite de nulitate necondiționată de existența unei vătămări, concluzie dedusă din art.
176 pct. 3 C. proc. civ.
De asemenea, din interpretarea per a contrario a art. 137 C. proc. civ. rezultă că
instanța competentă învestită cu soluționarea cauzei va dispune refacerea actelor de
procedură îndeplinite de instanța necompetentă, cu unica excepție a dovezilor
administrate, care rămân, în principiu, câștigate judecății.
Dispoziția asupra taxei judiciare de timbru datorate și încheierea pronunțată de
instanța necompetentă cu privire la cererea de reexaminare împotriva modului de
stabilire a taxei judiciare de timbru constituie acte de procedură lovite de nulitate
necondiționată de existența unei vătămări. Rezultă că instanța competentă va dispune
refacerea dispoziției de stabilire a taxei judiciare de timbru, fără a fi legată de soluția
pronunțată de instanța necompetentă cu privire la cererea de reexaminare.
Analizând dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013, constatăm că atât dispoziția instanței de
a se pune în vedere reclamantului obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de
instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru [art. 33
alin. (2) din O.U.G nr. 80/2013], cât și cererea de reexaminare împotriva modului de
stabilire a taxei judiciare de timbru (art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013) sunt reglementate
de legiuitor în contextul etapei de verificare și regularizare a cererii de chemare în
25
judecată. Cu toate acestea, nu există dubii în privința incidenței acestor dispoziții în mod
corespunzător în cazul cererilor care nu sunt supuse procedurii de verificare și
regularizare a cererii. De asemenea, dacă instanța a omis să stabilească taxa judiciară de
timbru aferentă unui capăt de cerere, ea va dispune în sensul stabilirii taxei judiciare de
timbru chiar dacă a fost epuizată etapa de verificare și regularizare a cererii, acest
aspect nefiind apreciat drept un impediment. Orice alte neregularități ale cererii de
chemare în judecată care nu au fost înlăturate în această etapă pot fi înlăturate ulterior,
potrivit unui raționament similar. Rezultă că dispoziția instanței de stabilire a obligației
de plată a taxei judiciare de timbru și formularea cererii de reexaminare împotriva
modului în care aceasta a fost stabilită nu sunt de esența procedurii de verificare și
regularizare a cererii, astfel că împrejurarea că nu va fi parcursă aceeastă etapă de către
instanța învestită prin declinarea competenței nu constituie un impediment în calea
aplicării lor.
Este adevărat că art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 prevede că reclamantul poate face
cerere de reexaminare la aceeași instanță. Textul este menit a stabili instanța
competentă să soluționeze cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei
judiciare de timbru, aceasta fiind aceeași instanță care a statuat asupra obligației de
plată a taxei judiciare de timbru. Prin aplicarea mecanismului efectelor nulității actelor
de procedură efectuate de o instanță necompetentă, vor fi lovite de nulitate atât
dispoziția instanței de stabilire a obligației de plată a taxei judiciare de timbru, cât și
încheierea de reexaminare. Rezultă că instanța competentă va proceda la refacerea
actului, dispunând în privința obligației de plată a taxei judiciare de timbru.
Sensul art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 este de a fixa competența instanței de
reexaminare la instanța care s-a pronunțat asupra modului de stabilire a taxei judiciare
de timbru, fără însă a statua asupra competenței instanței de reexaminare necondiționat
de competența instanței care a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru. În
măsura în care aceasta ar fi o instanță necompetentă, necompetența se va răsfrânge și
asupra instanței de reexaminare, finalitatea dispoziției nefiind, în niciun caz, aceea de a
valida un act de procedură îndeplinit de o instanță necompetentă.
Nici argumentul întemeiat pe ideea că în ipoteza analizată se pronunță o încheiere
definitivă, ca efect al parcurgerii unei proceduri judiciare, nu acționează în defavoarea
soluției propuse. Rezoluția de stabilire a taxei judiciare de timbru ce nu a fost contestată
prin formularea cererii de reexaminare are, de asemenea, caracter definitiv, neexistând,
așadar, deosebiri din perspectiva efectelor juridice produse între cele două ipoteze. Mai
mult decât atât, putem identifica și alte exemple în care nulitatea se răsfrânge asupra
unor încheieri pronunțate ca efect al desfășurării unei proceduri judiciare (spre exemplu,
încheierea de soluționare a unor excepții procesuale, ipoteză în care instanța competentă
va pune din nou în discuție excepțiile procesuale, statuând asupra acestora). Nici
26
caracterul definitiv al încheierii nu constituie un impediment, întrucât, similar
exemplului analizat anterior, nu este necesară declararea unei căi de atac prin care să fie
anulată încheierea pronunțată cu privire la cererea de reexaminare. Instanța competentă
va proceda la refacerea actelor de procedură îndeplinite de instanța necompetentă, în
temeiul art. 179 alin. (2) și art. 137 C. proc. civ., interpretat per a contrario.
În concluzie, ca efect al nulității actelor de procedură îndeplinite de instanța
necompetentă, instanța competentă va proceda la refacerea acestora, statuând asupra
obligației de plată a taxei judiciare de timbru, fără a fi legată de încheierea pronunțată
asupra cererii de reexaminare de către instanța necompetentă. Întrucât această
încheiere este lovită de nulitate, nu se pune problema incidenței autorității de lucru
judecat. De altfel, procedura de soluționare a cererii de reexaminare are caracter
necontencios și, ca atare, încheierea pronunțată asupra acesteia oricum este lipsită de
autoritate de lucru judecat, potrivit art. 535 C. proc. civ.
Din această perspectivă, apare ca fiind nerelevantă împrejurarea că în discuție
este necompetența materială sau teritorială de soluționare a cauzei, că instanța
competentă va stabili o taxă judiciară de timbru în cuantum mai mare sau mai mic ori că
instanța necompetentă ar fi stabilit taxa judiciară de timbru prin raportare la dispoziții
legale incidente într-o altă materie. Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de
timbru de către instanța competentă se poate formula o nouă cerere de reexaminare, în
temeiul art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că instanța competentă nu este legată

de soluția dată cererii de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare
de timbru de instanța necompetentă, inițial sesizată, care a pronunțat o soluție de
declinare a competenței.

Posibilitatea restituirii sau exonerării de plata taxei judiciare de timbru în cazul în

care reclamantul a renunțat la judecată ulterior încuviințării ajutorului public judiciar
27
sub forma eșalonării sau amânării, în tot sau în parte, a plății a jumătate din taxa
judiciară de timbru.15
Materia: civil
Acte normative incidente: art. 33, art. 41, art. 44, art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013,
art. 1, art. 6, art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008
Cuvinte cheie: ajutor public judiciar, facilități la plata taxei judiciare de timbru,
restituire taxă judiciară de timbru, renunțare la judecată

Într-o primă opinie, s-a apreciat că, în măsura în care reclamantul a renunțat la
judecată, independent de momentul procesual când a intervenit această renunțare, se
impune aplicarea prin analogie a art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, în situația în care partea
a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma eșalonării sau amânării plății, cu
consecința restituirii taxei de timbru sau exonerării acestuia de plata taxei judiciare de
timbru care depășește jumătate din valoarea taxei.
Potrivit unei alte opinii, dispozițiile art. 45 din ordonanță nu ar fi incidente în
această situație, consecințele încuviințării cererii de ajutor public judiciar sub forma
eșalonării sau amânării plății taxelor judiciare de timbru, constând în legala învestire a
instanței din perspectiva plății taxelor judiciare de timbru și a emiterii titlului
executoriu, potrivit art. 44 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013 fiind previzibile și cunoscute
reclamantului la momentul formulării cererii.
Potrivit art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013:

Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 45 alin. (1) O.U.G. nr. 80/2013:
Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral,
parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţii:
a) când taxa plătită nu era datorată;
b) când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal;
c) când acţiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a
unor dispoziţii legale;
15
Curtea de Apel Constanța
28
d) când acţiunea corect timbrată a fost anulată în condiţiile art. 200 alin. (3) din
Codul de procedură civilă sau când reclamantul a renunţat la judecată până la
comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât;
e) când, în procesul de divorţ, părţile au renunţat la judecată ori s-au împăcat;
f) când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă;
g) în cazul în care instanţa de judecată se declară necompetentă, trimiţând cauza
la un alt organ cu activitate jurisdicţională, precum şi în cazul respingerii cererii, ca
nefiind de competenţa instanţelor române;
h) când probele au fost administrate de către avocaţi sau consilieri juridici;
i) în cazul în care participantul la proces care a fost recuzat se abţine sau dacă
cererea de recuzare ori de strămutare a fost admisă;
j) în alte cauze expres prevăzute de lege.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. d), e) şi i) se restituie jumătate din taxa
plătită, iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. f) taxa se restituie proporţional cu admiterea
contestaţiei. În cazul prevăzut la alin. (1) lit. h) se restituie jumătate din taxa plătită,
indiferent de modalitatea în care a fost soluţionat procesul, după rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti.
(3) Dreptul de a solicita restituirea poate fi exercitat în termen de un an de la data
naşterii sale.
(4) Cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti la care s-a introdus
acţiunea sau cererea. În cazul taxelor plătite pentru cereri formulate Ministerului
Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de
restituire se adresează acestuia.
(5) Cererea de restituire soluţionată de instanţa de judecată va fi depusă în vederea
restituirii la unitatea administrativ-teritorială la care a fost achitată taxa.
(6) Dacă legea nu prevede altfel, taxele judiciare de timbru plătite pentru cereri şi
acţiuni anulate ca insuficient timbrate nu se restituie.
(7) Procedura de restituire a sumelor achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se
aprobă prin ordin comun al viceprim-ministrului, ministrul finanţelor publice, şi al
viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice.
Art. 44 din O.U.G. nr. 80/2013 prevede:

(1) În cazul încuviinţării cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de
timbru, prin încheiere se vor stabili, după caz, cota de reducere sau cuantumul redus al
taxei, termenul ori termenele de plată şi cuantumul ratelor.
(2) Eşalonarea plăţii taxelor judiciare de timbru se poate face pe parcursul a cel
mult 24 de luni şi pentru maximum 12 termene.
29
(3) În cazul eşalonării sau amânării, instanţa transmite hotărârea de încuviinţare,
care constituie titlu executoriu, organelor competente, potrivit art. 41, pentru urmărirea
executării obligaţiei de plată ori, după caz, pentru punerea în executare a hotărârii
privind plata taxei ori a părţii din taxa datorată, la termenele stabilite.
(4) În cazul în care reclamantul a beneficiat de reducerea taxei judiciare de timbru,
instanţa de judecată va obliga pe pârâtul care pierde procesul la plata sumei pentru care
s-a acordat reducerea. Dispozitivul hotărârii constituie titlu executoriu. Prevederile art.
41 sunt aplicabile.
Art. 41 din O.U.G. nr. 80/2013 prevede:
(1) Executarea creanţelor având ca obiect taxa judiciară de timbru se efectuează
prin organele de executare ale unităţilor administrativ-teritoriale prevăzute la art.
40 alin. (1), potrivit dispoziţiilor legale privind executarea creanţelor fiscale şi procedurii
prevăzute de aceste dispoziţii.
(2) În cazul persoanelor fizice sau juridice care nu au domiciliul sau reşedinţa ori,
după caz sediul în România, executarea creanţelor având ca obiect taxa judiciară de
timbru se efectuează prin organele de executare ale unităţilor administrativ-teritoriale
prevăzute la art. 40 alin. (2).
(3) În vederea executării creanţelor având ca obiect taxa judiciară de timbru,
instanţele judecătoreşti vor comunica de îndată hotărârea, care constituie titlu
executoriu pentru plata taxei judiciare de timbru, către organele prevăzute la alin.
(1) şi (2).
Art. 1 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă16
prevede:
Ajutorul public judiciar reprezintă acea formă de asistenţă acordată de stat care
are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil şi garantarea accesului egal la
actul de justiţie, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară,
inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Potrivit art. 4 din același act normativ, poate solicita acordarea ajutorului public
judiciar, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, orice persoană fizică, în situaţia în
care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea
unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fără
a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale.
Art. 6 prevede printre formele acordării ajutorului public judiciar:
(…) d) scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare
prevăzute de lege, inclusiv a celor datorate în faza de executare silită.
16
30
Art. 19 alin. (1) din ordonanță prevede :
Dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenţii,
cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.
Cu titlu preliminar, menționăm că legiuitorul a prevăzut posibilitatea restituirii a

jumătate din taxa judiciară plătită [art. 45 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013], în situația
în care reclamantul a renunţat la judecată până la comunicarea cererii de chemare în
judecată către pârât [art. 45 alin. (1) lit. d) teza a II-a din același act normativ], sau
când, în procesul de divorț, părțile au renunțat la judecată [art. 45 alin. (1) lit. e) din
același act]. Prin urmare, momentul când intervine actul de dispoziție al renunțării la
judecată nu a fost indiferent legiuitorului, dreptul la restituire a jumătate din taxă
născându-se exclusiv în ipoteza în care renunțarea a intervenit anterior comunicării
cererii de chemare în judecată către pârât, cu excepția proceselor de divorț, unde
restituirea operează chiar dacă renunțarea intervine ulterior acestui moment.
Premisa edictării dispozițiilor art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013 este aceea a
mecanismului de plată anticipată a taxei judiciare de timbru și a priorității de analiză a
legalei învestiri a instanței prin plata taxelor judiciare de timbru datorate.
Prin dispozițiile care reglementează ajutorul public judiciar în materie civilă, sub
forma scutirii, reducerii, eşalonării sau amânării de la plata taxelor judiciare prevăzute
de lege, inclusiv a celor datorate în faza de executare silită, legiuitorul a urmărit
adoptarea unor dispoziții menite să asigure dreptul la un proces echitabil, garantarea
accesului egal la actul de justiție (art. 1 din O.U.G. nr. 51/2008). Aceste dispoziții legale
au fost așadar edictate în beneficiul persoanelor fizice care nu pot face faţă cheltuielilor
unui proces fără a pune în pericol întreţinerea lor ori a familiei lor (art. 4 din O.U.G. nr.
51/2008).
Printre formele ajutorului public judiciar, O.U.G. nr. 51/2008 prevede eșalonarea
sau amânarea plății taxei judiciare de timbru, care prin natura lor specifică și prin
efectul lor dilatoriu reclamă un interval de timp până la plata integrală a taxei judiciare
de timbru. Tocmai pentru că acest aspect dilatoriu este incompatibil cu exigența stabilirii
legalei învestiri a instanței in limine litis, printr-o ficțiune juridică, efectul încuviințării
ajutorului public judiciar sub forma eșalonării sau amânării este legala învestire a
instanței din perspectiva taxei judiciare de timbru datorate, dublat de nașterea în sarcina
debitorului taxei de timbru a obligației de a se supune hotărârii de încuviințare a
eșalonării sau amânarii, care constituie titlu executoriu. Astfel, în cazul eşalonării sau
amânării, instanţa transmite hotărârea de încuviinţare, care constituie titlu executoriu,
organelor competente, potrivit art. 41, pentru urmărirea executării obligaţiei de plată
ori, după caz, pentru punerea în executare a hotărârii privind plata taxei ori a părţii din
taxa datorată, la termenele stabilite, potrivit art. 44 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013.
31
Întrucât se consideră îndeplinită obligația de plată a taxei judiciare de timbru, este
exclusă pronunțarea unei soluții de anulare a cererii nelegal timbrate, instanța fiind legal
învestită din perspectiva taxelor judiciare de timbru.
În acest punct al analizei noastre subliniem că O.U.G. nr. 51/2008 cuprinde

dispoziții de favoare pentru subiecții de drept cărora li se adresează, fără a produce un
efect de restrângere a drepturilor prevăzute în favoarea acestora prin alte dispoziții
legale.
Este adevărat că, o dată încuviințat ajutorul public judiciar în formele arătate,
neplata taxei judiciare de timbru nu mai produce efectul anulării cererii, ci angrenarea
mecanismului de executare a creanțelor fiscale, consecințele eșalonării sau amânării fiind
însă cunoscute petiționarului la momentul când solicită ajutorul public judiciar.
Nu poate fi însă contestat accesul beneficiarului ajutorului public judiciar sub
forma eșalonării sau amânarii plății taxei judiciare de timbru la mecanismul reglementat
prin art. 45 lit. d) teza a II-a și lit. e) din O.U.G. nr. 80/2013. Din art. 45 din O.U.G. nr.
80/2013 rezultă că debitorul taxei judiciare de timbru suportă doar jumătate din plata
taxei de timbru dacă renunță la judecată până la momentul comunicării cererii către
pârât sau, în orice moment procesual, în cazul proceselor de divorț, independent de
împrejurarea că taxa de timbru a fost achitată anticipat, sau, după caz, debitorul taxei a
beneficiat de facilități la plata taxelor judiciare de timbru.
Teza contrară ar duce la concluzia de neacceptat ca, spre deosebire de acel
debitor al taxei care dispune pe deplin de mijloacele materiale necesare pentru a face
față costurilor unui proces și care ajunge în final să achite jumătate din taxa judiciară de
timbru, în ipoteza renunțării la judecată în condițiile menționate anterior, beneficiarul
ajutorului public judiciar care, ca premisă, se află într-o situație financiară dificilă,
incompatibilă cu plata integrală a taxei de timbru, să ajungă să suporte în final în
integralitate taxa judiciară de timbru, deși situația în care se află este similară.
Împrejurarea că O.U.G. nr. 51/2008 nu cuprinde dispoziții care să vizeze ipoteza în

care reclamantul renunță la judecată nu este de natură să conducă la o altă concluzie,
într-o asemenea ipoteză urmând a primi aplicare actul normativ care reglementează
taxele judiciare de timbru, respectiv O.U.G. nr. 80/2013, art. 45.
Firește că legiuitorul a reglementat prin art. 45 condițiile de restituire a taxei

judiciare de timbru, întrucât regula este aceea a plății anticipate a taxelor de timbru,
astfel că ipoteza tipică este a aceea a achitării taxei urmate de incidența actului de
dispoziție. Dacă nu este în discuție acordarea ajutorului public judiciar, în măsura în care
taxa judiciară de timbru nu ar fi achitată și reclamantul ar formula o cerere de renunțare
32
la judecată, s-ar pronunța o soluție de anulare a cererii ca nelegal timbrată, reclamantul
neavând de achitat nicio sumă de bani cu titlu de taxă de timbru.
Esența reglementării cuprinse la art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013 nu constă însă atât
în instituirea unui mecanism de restituire a taxei, cât în afirmarea unui drept de creanță
al petiționarului care se află în una din ipotezele prevăzuite în art. 45 alin. (1) din
ordonanță.
Observăm că în ipotezele menționate în art. 45 alin. (1) lit. c)-j), legiuitorul a
considerat că, urmare a unor împrejurări supravenite plății taxei de timbru, aceasta nu
mai este datorată în limitele menționate de alin. (2): în cazul prevăzut la alin. (1) lit.
d), e) şi i), în limita a jumătate din taxa plătită, iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. f),
proporţional cu admiterea contestaţiei, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. h), în limita a
jumătate din taxa plătită, indiferent de modalitatea în care a fost soluţionat procesul,
după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. În cazurile menționate de art. 45
alin. (1) lit. a), b), premisa era că taxa supusă restituirii nu era datorată ab initio (taxa
plătită nu era datorată ori s-a plătit mai mult decât cuantumul legal).
Prin urmare, efectul incontestabil al acestui mecanism este că, pentru ipoteza
renunțării la judecată, reclamantul va suporta, în final, jumătate din taxa de timbru
stabilită în sarcina sa.
Nu se poate face abstracție așadar de împrejurarea că premisa restituirii a
jumătate din taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa este aceea că legiuitorul a
apreciat că, în aceste limite, ea nu mai este datorată.
Din perspectiva beneficiarul eșalonării sau amânării la plata taxei judiciare de
timbru, art. 45 va produce același efect, însă întrucât obligația fiscală nu a fost achitată,
nu se pune problema restituirii, ci a stingerii obligației fiscale în limita a jumătate din
taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa. Stingerea creanței fiscale în ipoteza
analizată se circumscrie tezei finale a art. 21 Cod procedură fiscală, parte integrantă din
Legea nr. 207/2015, potrivit căruia creanțele fiscale se sting prin plată, compensare,
executare silită, scutire, anulare, prescripție, dare în plată și prin alte modalități
prevăzute expres de lege.
Prin urmare, în măsura în care acesta a achitat mai mult de jumătate din taxa
stabilită în sarcina sa, ca titular al dreptului de creanță menționat anterior, va fi
îndreptățit la restituirea sumei excedentare. În ceea ce privește diferența până la taxa
judiciară de timbru stabilită în sarcina sa, cu privire la care organul fiscal deține un titlu
executoriu, efectul va fi acela al stingerii obligației fiscale în limitele arătate.
Dacă, dimpotrivă, sumele achitate nu reprezintă jumătate din taxa judiciară de
timbru, nefiind îndeplinită premisa restituirii, efectul produs va fi acela că va datora doar
33
diferența până la jumătate din taxa datorată, fiind stinsă creanța fiscală peste limita
menționată.
În ceea ce privește identificarea mijlocului procesual de care dispune beneficiarul
ajutorului public judiciar pentru obținerea efectelor menționate, dacă sumele achitate
exced jumătate din taxa de timbru, petiționarul va avea la îndemână formularea cererii
de restituire la instanța judecătorească la care s-a introdus acțiunea sau cererea, astfel
cum rezultă din alin. (1) și (4) din art. 45. Ulterior, cererea de restituire soluţionată de
instanţa de judecată va fi depusă în vederea restituirii la unitatea administrativ-
teritorială la care a fost achitată taxa [alin. (5)], urmând a primi aplicare procedura de
restituire a sumelor achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru, potrivit alin. (7).
Mai anevoioasă este însă identificarea mijlocului procesual aflat la îndemâna
beneficiarului ajutorului public judiciar pentru a obține efectul exonerării sale de
jumătate din taxa de timbru stabilită în sarcina sa, în contextul în care art. 45 din O.U.G.
nr. 80/2013 reglementează exclusiv cererea de restituire a taxei judiciare de timbru.
Apreciem că, atâta vreme cât nu a fost declanșată o procedură de executare silită
împotriva sa, beneficiarul ajutorului public judiciar are la îndemână formularea unei
acțiuni având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de creanță a organului fiscal în
limita a jumătate din taxa de timbru stabilită.
Dacă, dimpotrivă, s-a demarat o procedură de executare silită împotriva sa, acesta
poate invoca pe calea contestației la executare stingerea creanței fiscale constând în
jumătate din taxa judiciară de timbru.
Menționăm că deși problema de practică neunitară a fost ridicată cu privire la

ipoteza renunțării reclamantului la judecată, în contextul încuviințării cererii de ajutor
public judiciar, pentru identitate de rațiune, aceeași soluție ar trebui aplicată și pentru
alte ipoteze de restituire a taxei judiciare de timbru și pentru cererile de acordare a
facilităților la plata taxei judiciare de timbru formulate de persoana juridică.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că reclamantul care a renunțat la

judecată înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât sau în
orice moment procesual în cazul proceselor de divorț, fiindu-i încuviințat anterior
ajutorul public judiciar sub forma eșalonării sau amânării, în tot sau în parte, a plății
taxei judiciare de timbru, este îndreptățit la restituirea sumelor achitate ce exced
jumătate din taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa. Dacă însă beneficiarul
ajutorului public nu se află în ipoteza restituirii taxei judiciare de timbru, urmărind
constatatarea inexistenței dreptului de creanță fiscală în limita a jumătate din taxa de
timbru, ca efect al stingerii creanței fiscale, are la îndemână, anterior declanșării
executării silite împotriva sa, formularea unei cereri de constatare a inexistenței
34
dreptului de creanță fiscală în limita a jumătate din taxa judiciară de timbru, iar
ulterior declanșării executării silite, contestația la executare prin care să invoce
stingerea creanței fiscale în limita a jumătate din taxa judiciară de timbru stabilită.

cu privire la următoarele aspecte:
Reclamantul care a renunțat la judecată înainte de comunicarea cererii de
chemare în judecată către pârât sau în orice moment procesual în cazul proceselor de
divorț, fiindu-i încuviințat anterior ajutorul public judiciar sub forma eșalonării sau
amânării, în tot sau în parte, a plății taxei judiciare de timbru, este îndreptățit la
restituirea sumelor achitate ce exced jumătate din taxa judiciară de timbru stabilită
în sarcina sa. Dacă însă beneficiarul ajutorului public judiciar nu se află în ipoteza
restituirii taxei judiciare de timbru, întrucât nu s-a achitat mai mult de jumătate din
taxa judiciară de timbru datorată, iar împotriva sa a fost declanșată executarea silită,
acesta are la îndemână contestația la executare prin care să invoce stingerea creanței
fiscale în limita a jumătate din taxa judiciară de timbru stabilită. Anterior declanșării
executării silite împotriva sa, beneficiarul ajutorului public judiciar are la îndemână
formularea unei cereri de constatare a inexistenței dreptului de creanță fiscală în
limita a jumătate din taxa judiciară de timbru.
Participanții au decis amânarea discutării problemei de drept referitoare la
identificarea temeiului juridic al acțiunii în constatare anterior menționate, ca fiind,
dreptul comun în materie sau, după caz, art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, pentru o
întâlnire ulterioară.
În unanimitate, participanții la întâlnire au apreciat că, în măsura în care
instanța învestită cu soluționarea cauzei, soluționând cererea de constatare a
inexistenței dreptului de creanță fiscală în limita a jumătate din taxa judiciară de
timbru, întemeiată pe art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, a reținut că nu este incident
acest temei juridic, beneficiarul ajutorului public judiciar are la îndemână formularea
unei cereri de constatare a inexistenței dreptului de creanță fiscală în limita a
jumătate din taxa judiciară de timbru, potrivit dreptului comun în materie.
35
B. CĂILE DE ATAC
Posibilitatea instanţei de apel de a invoca, din oficiu, încălcarea art. 78 alin. (2) C.
proc. civ.; soluția ce se impune a fi pronunțată în apel în cazul dat, atunci când prima
instanță a judecat, în fond, procesul.17
Materia: civil
Obiect ECRIS: succesiuni; partaj judiciar; nulitate act.
Acte normative incidente: art. 78 alin. (2), art. 480 alin. (6), art. 481 C. proc. civ.
Cuvinte cheie: coparticipare procesuală obligatorie, apel, drept de a invoca, din
oficiu, în apel, lipsa coparticipării procesuale în fața primei instanțe

Această problemă de practică judiciară privește ipoteza în care, în materie
contencioasă, prima instanță a judecat cauza cu nerespectarea art. 78 alin. (2) C. proc.
civ., în sensul că a soluționat cererea, în fond, într-un cadru procesual incomplet din
punctul de vedere al părților, deși raportul juridic dedus judecății reclama introducerea
în cauză a altor persoane (coparticipare procesuală obligatorie); chestiunea de drept
supusă analizei vizează, de pe o parte, posibilitatea instanței de apel de a invoca, din
oficiu, nerespectarea art. 78 alin. (2) C. proc. civ. și, pe de altă parte, soluția care s-ar
impune a fi pronunțată în acest caz în apel.
Într-o opinie, instanţa de apel poate invoca, din oficiu, nerespectarea de
către prima instanţă a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce norma
juridică respectivă este una de ordine publică; astfel, interesul ocrotit de textul legal
este unul public și vizează buna administrare a justiţiei, respectiv judecarea procesului
cu corecta stabilire a cadrului procesual şi pronunţarea unor hotărâri judecătorești
susceptibile de executare. În ceea ce priveşte soluția ce se impune a fi pronunțată în apel
în acest caz, s-au avansat următoarele: fie anularea sentinței, evocarea fondului și
respingerea cererii ca inadmisibilă, fie anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre
rejudecare, pentru ca prima instanţă să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii
în cauză a altor persoane.
17
Curtea de Apel Cluj
36
În cealaltă opinie, instanţa de apel nu poate invoca, din oficiu, nerespectarea de
către prima instanţă a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce norma
juridică respectivă este una de ordine privată; numai prima instanţă este ținută de
respectarea art. 78 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit art. 78 alin. (2) C. proc. civ., în materie contencioasă, când raportul
juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea
introducerii în cauză a altor persoane; dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea
în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără
participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.
Sfera de aplicare a art. 78 alin. (2) C. proc. civ. privește procesele, în materie
contencioasă, ce reclamă o coparticipare procesuală obligatorie izvorâtă din raportul
juridic dedus judecății; dacă cadrul procesual din punctul de vedere al părților este
incomplet, instanța are obligația de a pune în discuția părților necesitatea introducerii în
cauză a altor persoane; în cazul în care nu obține exprimarea acordului în acest sens a cel
puțin uneia dintre părți, instanța are dreptul și obligația de a invoca și de a admite
excepția lipsei coparticipării procesuale obligatorii și, pe cale de consecință, de a
respinge cererea ca inadmisibilă.
Art. 78 alin. (2) C. proc. civ. constituie o normă juridică:
- imperativă onerativă (impune o acțiune în sarcina subiectului de drept - instanța
are obligația de a pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor
persoane și, de asemenea, obligația, în cazul neexprimării acordului părților, de a
respinge cererea, fără a se pronunța pe fond);
- de ordine publică, din moment ce interesul ocrotit prin edictarea sa este unul ce
depășește interesele particulare ale părților din proces, vizând și interesele unor terțe
persoane (în principal, interesul persoanelor în privința cărora se dezbate necesitatea
completării cadrului procesual).
Pe de-o parte, nesocotirea acestei norme juridice în etapa judecății în primă

instanță poate fi invocată, grație calificării sale de normă de ordine publică, de către
instanța de apel, din oficiu, sub formă de motiv de ordine publică, potrivit art. 479 alin.
(1) teza a II-a C. proc. civ.18
Potrivit art. 480 alin. (6) C. proc. civ., când se constată că există un alt motiv de
nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, instanța de
18
Potrivit art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.
37
apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea
atacată, va reține procesul spre judecare, pronunțând o hotărâre susceptibilă de recurs,
dacă este cazul.
Prin urmare, în ipoteza în care motivul de apel, invocat din oficiu, este întemeiat,
acesta va determina admiterea apelului, anularea în tot a hotărârii atacate și, în
rejudecarea procesului, respingerea cererii ca inadmisibilă.
În primul rând, considerăm că articolul incident în privința modului de soluționare
a apelului în cazul în care prima instanță a judecat în fond cu nesocotirea art. 78 alin. (2)
C. proc. civ. este art. 480 alin. (6) C. proc. civ., care privește exact această ipoteză
(judecarea în fond de către prima instanță și existența unui motiv de nulitate,
reprezentat, în acest caz, de încălcarea textului legal specificat).
Art. 480 alin. (3) C. proc. civ. este incident numai în ipoteza în care prima instanță
a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului; nu considerăm că poate fi aplicat
acest text legal ca urmare a interpretării extensive a noțiunii de "necercetare a fondului"
în sensul de "necercetare a fondului procesului în contradictoriu cu persoana omisă din
cadrul procesual". Soluționarea în fond a unei cereri semnifică faptul că aceasta nu a fost
rezolvată în temeiul unei excepții procesuale. În cazul dat, cererea a fost soluționată în
fond, însă cu nesocotirea cadrului procesual impus de litisconsorțiul obligatoriu.
În măsura în care cererea ar fi fost soluționată de către prima instanță în temeiul
unei excepții procesuale, în același cadru procesual incomplet din punctul de vedere al
părților, iar reclamantul ar declara cale de atac împotriva hotărârii judecătorești, analiza
instanței de apel în această cale de atac va fi limitată la motivele de nelegalitate vizând
admiterea excepției procesuale respective. Dacă apelul reclamantului are caracter
fondat, prin raportare la art. 480 alin. (3) C. proc. civ.19, instanța de apel va admite
apelul, va anula hotărârea primei instanțe și va judeca procesul, evocând fondul, sau va
trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta
din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea
acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. În primul caz, în care instanța
de apel va evoca fondul, va respinge cererea ca inadmisibilă pentru lipsa coparticipării
19
Art. 480 alin. (3) C. proc. civ. are următorul conținut legal:
În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata
fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea
atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea
atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din
aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea
de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului.
Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor
probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
38
procesuale obligatorii. În al doilea caz, în care instanța de apel va trimite cauza spre
rejudecare în primă instanță, aceasta din urmă va proceda la aplicarea art. 78 alin. (2) C.
proc. civ.
În al doilea rând, cu ocazia rejudecării procesului potrivit art. 480 alin. (6) C. proc.
civ., instanța de apel nu poate dispune introducerea în proces a terțului omis din
litisconsorțiul obligatoriu, chiar și dacă ar avea acordul părților din apel; astfel, în
ipoteza imaginată s-ar opune regula instituită de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit
căreia în apel nu se poate schimba calitatea părților, cazul dat neconstituind o derogare
de la aplicarea acesteia.
Se impune observația importantă referitoare la faptul că motivul de ordine publică

reprezentat de încălcarea art. 78 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi invocat de către
instanța de apel cu nesocotirea regulii de drept înscrise în art. 481 C. proc. civ. privind
neînrăutățirea situației în propria cale de atac.
Astfel, potrivit art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale
de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el
consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.
Pe de altă parte, nesocotirea normei juridice în discuție în etapa judecății în primă

instanță poate fi invocată, grație aceleeași calificări de normă de ordine publică, de
către instanța de apel, din oficiu, și în scopul respingerii apelului ca nefondat, ținând
cont de art. 481 C. proc. civ.
În consecință, neregularitatea în discuție poate fi invocată de către instanța de

apel în următoarele ipoteze:
- cererea de chemare în judecată a fost admisă prin hotărârea primei instanțe, iar
pârâtul a declarat cale de atac împotriva acesteia, prin care tinde la reformarea sa în
sensul respingerii demersului inițiat de către reclamant – neregularitatea poate fi
invocată în scopul admiterii căii de atac cu consecința respingerii cererii ca inadmisibile;
- cererea de chemare în judecată a fost respinsă pentru alte considerente, iar cel
ce declară cale de atac este reclamantul – neregularitatea poate fi invocată în scopul
admiterii căii de atac cu consecința respingerii cererii ca inadmisibile;
- cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, iar cel ce declară cale de
atac este reclamantul – neregularitatea poate fi invocată de către instanță în scopul
respingerii căii de atac ca nefondate.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că nesocotirea art. 78 alin. (2) C. proc.
civ. în etapa judecății în primă instanță poate fi invocată, grație calificării sale de
39
normă de ordine publică, de către instanța de apel, din oficiu. Instanța de apel este
datoare însă să respecte regula de drept înscrisă în art. 481 C. proc. civ. privind
În ipoteza în care neregularitatea, invocată, din oficiu, sub formă de motiv de
ordine publică, este întemeiată, aceasta va determina, potrivit art. 480 alin. (6) C.
proc. civ., admiterea apelului, anularea în tot a hotărârii atacate și, în rejudecarea
procesului, respingerea cererii ca inadmisibilă.

în sensul că nesocotirea art. 78 alin. (2) C. proc. civ. în etapa judecății în primă
instanță poate fi invocată, grație calificării sale de normă de ordine publică, de către
instanța de apel, din oficiu; instanța de apel este datoare însă să respecte regula de
drept înscrisă în art. 481 C. proc. civ. privind neînrăutățirea situației în propria cale
de atac.

I.N.M. în sensul că, în ipoteza în care neregularitatea, invocată, din oficiu, sub formă
de motiv de ordine publică, este întemeiată, aceasta va determina, potrivit art. 480
alin. (6) C. proc. civ., admiterea apelului, anularea în tot a hotărârii atacate și, în
rejudecarea procesului, respingerea cererii ca inadmisibilă.
În opinie minoritară, participanții la întâlnire au considerat că în ipoteza în care
neregularitatea, invocată, din oficiu, sub formă de motiv de ordine publică, este
întemeiată, aceasta va determina, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., admiterea
apelului, anularea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare
primei instanțe, pentru ca aceasta din urmă să facă aplicarea legală a art. 78 alin. (2)
C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
- numai măsura trimiterii cauzei spre rejudecare poate remedia nerespectarea
de căre prima instanță a obligației prevăzute de art. 78 alin. (2) C. proc. civ.,
respectiv aceea de a pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor
persoane; soluția însușită în opinie majoritară nu este de natură decât să cenzureze
soluția primei instanțe de a judeca cererea într-un cadru procesual incomplet;
- în lipsa unei soluții legale care să remedieze nerespectarea de căre prima
instanță a obligației prevăzute de art. 78 alin. (2) C. proc. civ., se poate aplica art.
480 alin. (3) C. proc. civ., ca urmare a interpretării extensive a noțiunii de
"necercetare a fondului" în sensul de "necercetare a fondului procesului în
contradictoriu cu persoana omisă din cadrul procesual";
40
- dintre cele două măsuri prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv
cea de evocare a fondului de către instanța de apel și cea de trimitere a cauzei spre
rejudecare primei instanțe, numai cea de-a doua poate fi aplicată în rezolvarea
problemei în discuție, având în vedere că, doar în acest mod, se poate remedia
nerespectarea de căre prima instanță a obligației prevăzute de art. 78 alin. (2) C.
proc. civ., terțul neputând fi introdus direct în calea de apel;
- măsura trimiterii cauzei spre rejudecare primei se impune a fi aplicată fără a
se mai solicita acordul vreunei părți în acest sens, întrucât acestea nu pot, prin
manifestarea lor de voință, să afecteze drepturile terțului neintrodus în proces.
Este necesară declararea unui apel incident de către părintele la care s-a stabilit
locuința minorului prin sentința primei instanțe, fiindu-i respinsă cererea de stabilire
a programului de legături personale cu minorul ca rămasă fără obiect, în ipoteza în
care apelul declarat de celălalt părinte este fondat, astfel că se impune stabilirea
locuinței minorului la acesta, în vederea soluționării cererii de stabilire a programului
de legături personale cu minorul formulate de celălalt părinte de către instanța de
apel?20
Materia: civil
Subcategoria: familie și minori
Obiect ECRIS: stabilire program de legături personale cu minorul/stabilire program
vizitare minor
Acte normative incidente: art. 262 alin. (2), art. 400, art. 401 C. civ., art. 17, art.
18 din Legea nr. 272/2004, art. 472, art. 477 C. proc. civ.
Cuvinte cheie: apel, apel incident, stabilire locuință minor, stabilire program
legături personale, program vizitare minor

Ipoteza care a generată practică neunitară este următoarea: prin sentința primei
instanțe s-a stabilit locuința minorului la unul din părinți și s-a respins ca rămasă fără
obiect cererea formulată în subsidiar de acest părinte de stabilire a unui program de
vizitare a minorului, iar apelul declarat de celălalt părinte împotriva acestei sentințe este
20
Curtea de Apel Târgu Mureș
41
fondat, impunându-se schimbarea sentinței apelate în sensul stabilirii domiciliului
minorului la celălalt părinte. Problema vizează necesitatea formulării unui apel incident
pentru ca instanța de apel să fie învestită a soluționa cererea de stabilire a programului
de vizitare a minorului, formulată în subsidiar.
Dacă potrivit unei prime opinii, este necesară declararea unui apel incident,
potrivit art. 472 alin. (1) C. proc. civ., într-o a doua opinie, s-a apreciat că instanţa de
apel poate stabili un program de vizită independent de declararea unui apel principal, în
temeiul art. 477 alin. (1) C. proc. civ., soluţia cu privire la cererea de stabilire a
programul de vizită fiind dependentă de partea din hotărâre care a fost atacată prin
apelul principal, respectiv soluția de stabilire a locuinţei minorului.
Art. 262 alin. (2) C. civ. prevede:

Copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul
de a avea legături personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât
în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul
superior al copilului.
Art. 400 C. civ. prevede:
(1) În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului
superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului,
locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.
(2) Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte
locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.
(3) În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului,
instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu
consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea
copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.
Art. 401 C. civ., referindu-se la drepturile părintelui separat de copil, stipulează:
(1) În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de
copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.
(2) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la
modalităţile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art.
264 fiind aplicabil.
Art. 17 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor

copilului, republicată21, prevede:
21
Republicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 5 martie 2014
42
(1) Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu
părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de
ataşament.
(2) Copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu
acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de
familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.
(3) Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile
personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care
copilul s-a bucurat de viaţa de familie decât în cazurile în care instanţa decide în acest
sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică,
psihică, intelectuală sau morală a copilului.
(4) În caz de neînţelegere între părinţi cu privire la modalităţile de exercitare a
dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanţa va stabili un program în funcţie
de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire şi educare ale acestuia, de intensitatea
legăturii afective dintre copil şi părintele la care nu locuieşte, de comportamentul
acestuia din urmă, precum şi de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.
(5) Criteriile prevăzute la alin. (4) vor fi avute în vedere şi la stabilirea programului
de relaţii personale şi cu celelalte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de
familie.
Art. 18 alin. (1) din același act normativ prevede :
(1) În sensul prezentei legi, relaţiile personale se pot realiza prin:
a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit
prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu copilul;
b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
c) găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către
altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit, cu sau fără supravegherea
modului în care relaţiile personale sunt întreţinute, în funcţie de interesul superior al
copilului;
d) corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul;
e) transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane
care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul;
f) transmiterea de către persoana la care locuieşte copilul a unor informaţii
referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare, către
părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu
copilul;
g) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană faţă de care copilul a
dezvoltat legături de ataşament într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără
43
supravegherea modului în care relaţiile personale sunt întreţinute, în funcţie de interesul
superior al copilului.

(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel
în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o
cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.
(2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca
tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul
incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.
Art. 477 C. proc. civ., cu denumirea marginală “Limitele efectului devolutiv
determinate de ceea ce s-a apelat”, stipulează:
(1) Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres
sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de
partea din hotărâre care a fost atacată.
(2) Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat
la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă
obiectul litigiului este indivizibil.
Prioritar, menționăm că, deși problema de drept a fost semnalată cu privire la

situația, frecvent întâlnită în practica judiciară, în care s-a solicitat stabilirea unui
program de vizitare a minorului, raționamentul juridic ce susține modalitatea ei de
soluționare va fi același și în ipoteza în care instanța ar fi sesizată pentru stabilirea
programului de desfășurare a relațiilor personale cu minorul, în orice altă modalitate din
cele menționate de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.
Apreciem că, în ipoteza semnalată, având în vedere dispozițiile art. 262, art. 400 și
art. 401 C. civ. și caracterul subsidiar al capătului de cerere având ca obiect stabilirea
domiciliului minorului, este indiscutabil raportul de dependență între acest capăt de
cerere și cel de stabilire a locuinței minorului. Raportul de dependență menționat este
transpus de altfel în soluția de respingere a cererii de stabilire a programului de vizitare
minor ca rămasă fără obiect sau fără interes, dacă locuința minorului este stabilită la
părintele care a formulat în subsidiar această cerere.
Rezultă că, în măsura în care apelul vizează soluția primei instanțe asupra cererii
de stabilire a locuinței minorului, în temeiul art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de
apel va proceda la rejudecarea fondului și în ceea ce privește cererea de stabilire a
programului de vizită, nefiind necesară declararea unui apel incident.
De altfel, remarcăm că ipoteza analizată nu se circumscrie construcției apelului
incident, al cărui scop este schimbarea hotărârii primei instanțe; apelul, fie el și
44
incident, trebuie să îndeplinească condițiile de exercițiu al dreptului la acțiune, inclusiv
cerința interesului de formulare a cererii. Or, în ipoteza analizată, nu se justifică folosul
practic de formulare a unei căi de atac în vederea schimbării hotărârii primei instanțe.
Dimpotrivă, în ipoteza analizată reclamantul a câștigat procesul, respingerea cererii de
stabilire a programului de vizitare a minorului nefiind de natură să infirme această
concluzie, câtă vreme această cerere a fost formulată pentru ipoteza respingerii cererii
de stabilire a locuinței minorului. Pentru aceste ipoteze, în care interesul se naște ca
efect al schimbării sentinței primei instanțe cu privire la soluția pronunțată asupra unui
capăt de cerere principal, legiuitorul a prevăzut mecanismul prevăzut de art. 477 alin.
(1) C. proc. civ., de soluționare a cererilor ale căror soluții sunt dependente de partea
din hotărâre care a fost atacată.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că nu este necesară declararea unui

apel incident de către părintele la care s-a stabilit locuința minorului prin sentința
primei instanțe, fiind respinsă cererea de stabilire a programului de legături
personale cu minorul în favoarea sa, cerere formulată în subsidiar, ca rămasă fără
obiect, în ipoteza în care apelul este fondat și se impune stabilirea locuinței minorului
la celălalt părinte, în vederea soluționării cererii de stabilire a programului de
legături personale cu minorul de către instanța de apel. În temeiul art. 477 alin. (1) C.
proc. civ. instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului și în ceea ce privește
cererea de stabilire a programului de legături personale cu minorul.

45
Competența materială specializată de soluționare a apelurilor declarate împotriva

executare, prin care s-au invocat aspecte de valabilitate sau întindere a titlului
executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, în cazul în care în primă instanță s-
a pronunțat o soluţie care nu a vizat fondul cauzei (constatare a perimării, anulare ca
netimbrată ori ca tardivă etc.) sau motivele de apel nu vizează aspecte privind
valabilitatea sau întinderea titlului executoriu.22
Materia: civil
Subcategoria: executare silită
Obiect ECRIS: contestație la executare
Acte normative incidente: art. 95 pct. 2 C. proc. civ., art. 226 din Legea nr.
71/2011
Cuvinte cheie: apel, competență materială, secție/instanță specializată.

Cu privire la problema de drept analizată s-au conturat două opinii:
Potrivit unui punct de vedere, competența materială specializată de soluționare a
apelurilor declarate împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în cauze având ca
obiect contestații la executare prin care s-au invocat aspecte de valabilitate sau
întindere a titlului executoriu revine instanțelor civile, în situația în care s-a pronunțat,
în primă instanță, o soluţie care nu a vizat fondul cauzei (constatare a perimării, anulare
ca netimbrată, anulare ca tardivă), iar motivele de apel nu vizează aspecte privind
valabilitatea sau întinderea titlului executoriu.
Potrivit unei alte orientări jurisprudențiale, competența materială specializată de
soluționare a apelurilor în ipoteza analizată revine secțiilor/instanțelor specializate
independent de aceste împrejurări, relevante fiind, pentru determinarea competenței
materiale, motivele invocate prin contestația la executare.
Prin Decizia nr. 2/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat că, în interpretarea
şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din
22
Curtea de Apel Cluj
46
Codul de procedură civilă, tribunalele specializate sunt competente să soluţioneze
apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul
specializării lor.
În considerentele deciziei menționate, s-a reținut:
„98. (...) Cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte
de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o
hotărâre judecătorească, constituie cereri formulate în materia ce face obiectul
specializării, astfel încât sunt, în apel, de competenţa instanţelor/secţiilor specializate.
99. În cadrul acestor cereri se formulează apărări pe fondul dreptului din titlul
executoriu, ceea ce înseamnă că se soluţionează însuşi fondul raportului de drept
substanţial născut din actul juridic ce reprezintă titlul executoriu.
100. Din acest punct de vedere nu se poate face nicio diferenţă de tratament
juridic, în privinţa competenţei materiale procesuale, între cererile în discuţie şi
cererile de chemare în judecată legate de încheierea, executarea sau desfiinţarea
actelor juridice reprezentate de titlul executoriu.
101. Analiza acestor apărări necesită valorificarea specializării judecătorului într-
o anumită materie, întocmai ca în cazul cererilor formulate pe calea dreptului comun.
102. Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin procedura
administrativă anume prevăzută şi în aplicarea criteriilor indicate se pot înfiinţa, în
cadrul secţiilor civile, completuri specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de
litigii, iar această normă este aplicabilă, după cum s-a arătat, şi în cazul celor trei
tribunale specializate, faţă de trimiterea expresă din art. 228.
103. Astfel, pot conduce la înfiinţarea de astfel de instanţe/secţii/completuri:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc;
b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără
personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
104. Enumerarea cauzelor este una exemplificativă, astfel încât nu este
împiedicată înfiinţarea pe cale administrativă de tribunale/secţii/completuri
specializate în alte materii, în considerarea obiectului sau naturii cauzelor.
De altfel, această posibilitate este prevăzută şi în dispoziţiile art. 36 alin. (3) din
Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 207/2018 (în forma
citată în pct. III paragraful 5 al prezentei decizii).
105. Este de necontestat că cererile de chemare în judecată având ca obiect
încheierea, executarea sau desfiinţarea unor acte juridice, într-o materie de genul celor
menţionate cu titlu exemplificativ, intră în categoria cauzelor din materia ce face
47
obiectul specializării. Acestea se soluţionează de către tribunalele specializate fie în
primă instanţă, fie în apel, dacă este aplicabil criteriul valorii obiectului cererii, potrivit
art. 94 pct. 1 lit. k) sau art. 95 pct. (2) din Codul de procedură civilă.”
Rezultă că pentru determinarea competenței secțiilor sau tribunalelor specializate

este necesar ca cererea formulată în procedura executării silite să fie circumscrisă
materiilor ce fac obiectul specializării lor.
Ca atare, este lipsit de relevanță dacă soluția primei instanțe este pronunțată pe
considerente pur procedurale, cum ar fi, spre exemplu, anularea cererii ca netimbrată
sau ca tardivă ori constatarea perimării cererii, nefiind pronunțată o soluție care să
vizeze fondul raportului juridic litigios. De asemenea, câtă vreme cererea este plasată în
materia specifică specializării completului/instanței specializate, rezultă că este de
competența sa, independent de limitele învestirii instanței în apel ori de motivele de
apel invocate.
Concluzia menționată rezultă, cu prisosință, și din analiza considerentelor decizorii
cuprinse la par. 98-101 ale Deciziei nr. 2/2019, competența materială procesuală fiind
determinată prin raportare la motivele invocate prin contestația la executare, și nu prin
raportare la alte elemente, precum soluția primei instanțe sau motivele de apel invocate.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că apelurile declarate împotriva

executare, în cazul în care s-au invocat aspecte de valabilitate sau întindere a titlului
executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, sunt de competența
secțiilor/instanțelor specializate, chiar dacă în primă instanță s-a pronunțat o soluţie
care nu a vizat fondul (constatare a perimării, anulare ca netimbrată ori ca tardivă
etc.), iar motivele de apel nu vizează aspecte privind valabilitatea sau întinderea
titlului executoriu.

C. DESPRE EXECUTAREA SILITĂ
Efectul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit asupra

termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită. Lipsa sumelor de
48
bani în contul debitorului deschis la o instituție de credit. Neîndeplinirea de către
terțul poprit, altul decât o instituție de credit, a obligațiilor ce îi revin în temeiul art.
787 alin. (1) C. proc. civ.23
Materia: civil
Obiect ECRIS: contestație la executare
Acte normative incidente: art. 706 alin. (1), art. 709, art. 784 alin. (1), (2) și (5),
art. 787 alin. (1) C. proc. civ.
Cuvinte cheie: poprire, prescripție a dreptului de a obține executarea silită, lipsa
disponibilului în cont, neîndeplinirea obligațiilor de către terțul poprit

Problema de practică judiciară neunitară privește următoarea ipoteză: executorul
judecătoresc a comunicat terțului poprit adresă de înființare a popririi, care însă nu este
urmată de consemnarea vreunei sume de bani, fie pentru că nu sunt alimentate conturile
respective, fie pentru că terțul poprit, chiar dacă ar fi datorat bani debitorului la
momentul înființării popririi, nu dă curs popririi; ulterior acestei popriri, executorul
judecătoresc nu mai îndeplinește niciun act de executare, deși din cuprinsul dosarului de
executare a reieșit că debitorul avea bunuri urmăribile; după împlinirea unui termen de 3
ani de la data îndeplinirii ultimului act de executare, respectiv de la data comunicării
adresei de înființare a popririi specificate anterior, executorul judecătoresc îndeplinește
un act nou de executare pentru anularea căruia debitorul formulează contestație la
executare, invocând împlinirea, pe parcursul executării silite, a termenului de prescripție
a dreptului de a obține executarea silită.
Într-o opinie, poprirea constituie un caz special de întrerupere a termenului de
prescripţie a dreptului de a obține executarea silită, care împiedică intervenirea
prescripției în cursul executării silite.
Într-o altă opinie, se apreciază că, după emiterea adresei de poprire, începe să
curgă un nou termen de prescripție a dreptului de a obține executarea silită.
Potrivit art. 706 alin. (1) C. proc. civ., dreptul de a obține executarea silită se
prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel.
Art. 709 C. proc. civ. ce reglementează întreruperea prescripției dreptului de a
obține executarea silită are următorul conținut:
(1) Cursul prescripției se întrerupe:
23
49
1. pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în
cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligației prevăzute în titlul
executoriu ori a recunoașterii, în orice alt mod, a datoriei;
2. pe data depunerii cererii de executare, însoțită de titlul executoriu, chiar dacă
a fost adresată unui organ de executare necompetent;
3. pe data depunerii cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți
creditori;
4. pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare;
5. pe data depunerii cererii de reluare a executării;
6. în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) După întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripție.
(3) Prescripția nu este întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau
dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.
Art. 784 C. proc. civ. privind efectul înființării popririi are următorul conținut:
(1) Din momentul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit
sunt indisponibilizate toate sumele și bunurile poprite. De la indisponibilizare și până la
achitarea integrală a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada
suspendării urmăririi silite prin poprire, terțul poprit nu va face nicio altă plată sau altă
operațiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede
altfel.
(2) Când se popresc sume cu scadențe succesive, indisponibilizarea se întinde nu
numai asupra sumelor ajunse la scadență, ci și asupra celor exigibile în viitor (…).
(5) Poprirea întrerupe prescripția nu numai cu privire la creanța poprită, dar și în
ceea ce privește creanța pentru acoperirea căreia ea a fost înființată (…).
În ceea ce privește obligațiile terțului poprit, art. 787 alin. (1) C. proc. civ.
prevede în termen de 5 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani
datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat:
1. să consemneze suma de bani, dacă creanța poprită este exigibilă, sau, după caz,
să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite și să trimită dovada executorului
judecătoresc, în cazul popririi înființate pentru realizarea altor creanțe decât cele
arătate la pct. 2;
2. să plătească direct creditorului suma reținută și cuvenită acestuia, în cazul
sumelor datorate cu titlu de obligație de întreținere sau de alocație pentru copii, precum
și în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate
prin moarte, vătămarea integrității corporale sau a sănătății. La cererea creditorului,
50
suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reședința indicată,
cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului.
Rezolvarea problemei de practică judiciară neunitară impune o analiză diferențiată

în funcție de persoana terțului poprit, după cum urmează:
a)În ipoteza în care terțul poprit este o instituție de credit la care debitorul are
deschis un cont, terțul poprit nu datorează debitorului decât sumele de bani existente, la
data comunicării adresei de înființare a popririi, în contul acestuia din urmă [obligația
stipulată în sarcina instituției de credit este aceea de a rambursa titularului de cont
sumele de bani existente în contul acestuia].
˅ Dacă în contul debitorului, la data comunicării adresei de înființare a popririi, se

găsesc sume de bani, terțul poprit are obligațiile prevăzute de art. 787 C. proc. civ.
Neîndeplinirea de către terțul poprit a obligațiilor prevăzute de art. 787 C. proc.
civ. implică fie lipsa consemnării sau, după caz, a plății, în termenul legal, a sumei
datorate (suma de bani rămânând în contul debitorului), fie liberarea acesteia debitorului
(în cont nemaiexistând vreo sumă de bani).
În prima ipoteză, în care suma de bani se găsește în continuare în contul

debitorului, adresa de înființare a popririi își produce efectul întreruptiv al prescripției
dreptului de a obține executarea silită, în conformitate cu art. 709 alin. (1) pct. 4 C.
proc. civ., efectul întreruptiv producându-se pe toată perioada în care în contul
debitorului există disponibil.
Argumentele ce fundamentează această concluzie sunt următoarele:
- pentru a constitui cauză de întrerupere a prescripției dreptului de a obține
executarea silită, actul de executare (în cazul analizat, adresa de înființare a popririi)
trebuie să fie eficient, adică să aibă aptitudinea de a indisponibiliza sumele poprite.
Obiectul popririi este reprezentat de sumele de bani existente în cont, iar nu de contul
în sine. Dacă în cont nu mai există nicio sumă de bani, actul de executare nu își poate
menține, pentru viitor, din momentul în care sumele de bani au fost liberate, efectul de
indisponibilizare;
- cât timp în sarcina terțului poprit există obligația de consemnare sau, după caz,
de plată, adresa de înființare a popririi își menține efectul de indisponibilizare (în ceea
ce privește instituția de credit, după cum am arătat, în sarcina sa există obligația de
consemnare sau, după caz, de plată numai în măsura în care în contul debitorului există
disponibil).
51
În a doua ipoteză, în care suma de bani nu se mai găsește în contul debitorului,
fiind liberată debitorului, adresa de înființare a popririi își produce efectul întreruptiv al
prescripției dreptului de a obține executarea silită, în conformitate cu art. 709 alin. (1)
pct. 4 C. proc. civ., numai până la momentul liberării sumei de bani, din acel moment,
întrucât actul de executare nu mai este eficient, începând să curgă un nou termen de
prescripție a dreptului de a obține executarea silită.
˅ Dacă în contul debitorului, la data comunicării adresei de înființare a popririi, se

găsesc sume de bani, caz în care terțului poprit îi revin obligațiile prevăzute de art. 787
C. proc. civ., iar acesta procedează numai la o consemnare sau, după caz, la o plată
parțială, pentru suma executată nu se mai pune problema prescripției dreptului a obține
executarea silită (dreptul de creanță fiind valorificat), iar pentru suma rămasă de
executat, concluziile specificate anterior își mențin valabilitatea.
Consemnarea sumei de bani sau, după caz, al plății acesteia, în mod parțial, nu
marchează momentul de început al curgerii termenului de prescripție a dreptului de a
obține executarea silită pentru suma rămasă de executat, ci are relevanță exclusiv în
planul sumei executate, în sensul că denotă încetarea executării silite doar în privința sa.
˅ Dacă în contul debitorului, la data comunicării adresei de înființare a popririi, nu

se găsește nicio sumă de bani, terțul poprit nu are obligațiile prevăzute de art. 787 C.
proc. civ., întrucât nu datorează sume de bani debitorului.
În acest caz, adresa de înființare a popririi nu constituie un act de executare
eficient (nu produce efectul indisponibilizării sumelor de bani, din moment ce acestea nu
există) și, ca atare, nu constituie un act de întrerupere a prescripției dreptului de a
obține executarea silită.
O interpretare contrară în sensul că orice comunicare a unei adrese de înființare a
popririi produce, chiar și în măsura în care nu există sume de bani ce pot constitui obiect
al popririi, efectul întreruptiv al prescripției dreptului de a obține executarea silită
conduce la concluzia de neacceptat ca executarea silită, în cazul dat, să devină
imprescriptibilă.
˅ Dacă în contul debitorului, la data comunicării adresei de înființare a popririi, nu

se găsește nicio sumă de bani, însă, ulterior, acest cont este alimentat, adresa de
înființare a popririi devine un act de executare eficient, indisponibilizează sumele
existente în cont și, pe cale de consecință, din acel moment al alimentării contului cu
disponibil, pentru viitor, iar nu cu efect retroactiv de la data comunicării adresei, se
produce efectul întreruptiv al prescripției dreptului de a obține executarea silită.
52
b) În ipoteza în care terțul poprit este o altă persoană decât o instituție de credit,
care datorează, inclusiv în viitor, debitorului, sume de bani în temeiul unor raporturi
juridice existente24, raportat la art. 787 alin. (1) C. proc. civ., de la data scadenței
acestora, terțul poprit este obligat să consemneze suma de bani sau, după caz, să o
plătească, după distincțiile operate de art. 787 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.
Pe întreaga perioadă în care terțului poprit îi revin obligațiile specificate anterior,
comunicarea către acesta a adresei de înființare a popririi produce efectul întreruptiv de
prescripție a dreptului de a obține executarea silită la momentul fiecărei scadențe în
parte pentru fiecare sumă exigibilă la acea dată. Nu este necesară comunicarea, la
fiecare scadență, a câte unei adrese distincte de înființare a popririi, prima și singura
adresă comunicată producându-și efectul de indisponibilizare și, pe cale de consecință,
efectul întreruptiv de prescripție, la fiecare scadență în parte.
În toate ipotezele analizate anterior, actul de executare al adresei de înființare a

proprii produce efectul întreruptiv al prescripției dreptului de a obține executarea silită
numai dacă aceasta nu este deja împlinită la momentul efectuării actului de executare.
De asemenea, potrivit art. 708 alin. (3) C. proc. civ., cursul prescripției se
suspendă cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate
ori își sustrage veniturile și bunurile de la urmărire.
Nu produc efectul întreruptiv al prescripției dreptului de a obține executarea

silită, întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 709 alin. (1)
C. proc. civ., următoarele:
- cererea creditorului de stăruire în executare adresată executorului judecătoresc
(nu constituie act de executare, acestea efectuându-se numai de către executorul
judecătoresc; nu poate fi asimilată cererii de executare și nici cererii de reluare a
executării);
- cererea creditorului de actualizare a creanței adresată executorului judecătoresc
(această pretenție de actualizare a creanței se impune a fi formulată în cuprinsul cererii
de executare, executorului judecătoresc revenindu-i obligația de a proceda la actualizare
la momentul efectuării fiecărui act de executare în parte; nu constituie act de executare,
acestea efectuându-se numai de către executorul judecătoresc);
24
De exemplu, angajatorul debitorului datorează acestuia salariul în temeiul raporturilor juridice de
muncă; chiriașul imobilului, proprietate a debitorului, datorează acestuia chiria în temeiul raporturilor
juridice de locațiune etc.
53
- adresele efectuate de către executorul judecătoresc către diverse persoane fizice
sau juridice în vederea identificării bunurilor susceptibile de executare silită (nu
constituie acte de executare).
În concluzie, opinia I.N.M. este, în esență, că adresa de înființare a proprii,

comunicată de către executorul judecătoresc, constituie act de executare cu efect
întreruptiv de prescripție a dreptului de a obține executarea silită numai în măsura în
care este eficient în sensul că produce efectul indisponibilizării sumelor de bani
urmărite prin poprire.
Se impun următoarele distincții:
a) Ipoteza în care terțul poprit este o instituție de credit la care debitorul are
deschis un cont
- dacă în contul debitorului, la data comunicării adresei de înființare a popririi,
se găsesc sume de bani, adresa de înființare a popririi este un act de executare
eficient în sensul că indisponibilizează sumele de bani urmărite și, ca atare, își
produce efectul întreruptiv al prescripției dreptului de a obține executarea silită, în
conformitate cu art. 709 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., efectul întreruptiv producându-
se pe toată perioada în care în contul debitorului există disponibil;
se găsesc sume de bani, iar terțul poprit procedează numai la o consemnare sau, după
caz, la o plată parțială, pentru suma executată nu se mai pune problema prescripției
dreptului a obține executarea silită, iar pentru suma rămasă de executat, se aplică
soluția menționată la punctul de mai sus;
se găseau sume de bani, însă, ulterior, acestea sunt liberate de terțul poprit
debitorului, adresa de înființare a popririi își produce efectul întreruptiv al
prescripției dreptului de a obține executarea silită, în conformitate cu art. 709 alin.
(1) pct. 4 C. proc. civ., numai până la momentul liberării sumei de bani, din acel
moment, întrucât acest act de executare nu mai este eficient în sensul că nu mai
indisponibilizează nicio sumă de bani, începând să curgă un nou termen de prescripție
a dreptului de a obține executarea silită;
nu se găsește nicio sumă de bani, terțul poprit nu are obligațiile prevăzute de art. 787
C. proc. civ., întrucât nu datorează sume de bani debitorului, caz în care adresa de
înființare a popririi nu constituie un act de executare eficient pentru că nu produce
efectul indisponibilizării sumelor de bani, din moment ce acestea nu există, și, ca
atare, nu constituie un act de întrerupere a prescripției dreptului de a obține
executarea silită;
54
nu se găsește nicio sumă de bani, însă, ulterior, acest cont este alimentat, adresa de
înființare a popririi devine un act de executare eficient, indisponibilizează sumele
existente în cont și, pe cale de consecință, din acel moment al alimentării contului cu
disponibil, pentru viitor, iar nu cu efect retroactiv de la data comunicării adresei, se
produce efectul întreruptiv al prescripției dreptului de a obține executarea silită.
b) Ipoteza în care terțul poprit este o altă persoană decât o instituție de

credit, care datorează, inclusiv în viitor, debitorului, sume de bani în temeiul unor
raporturi juridice existente
- pe întreaga perioadă în care terțului poprit îi revin obligațiile prevăzute de
art. 787 alin. (1) C. proc. civ., adresa de înființare a popririi produce efectul
întreruptiv de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, la momentul
fiecărei scadențe în parte pentru fiecare sumă exigibilă la acea dată;
- nu este necesară comunicarea, la fiecare scadență, a câte unei adrese
distincte de înființare a popririi, singura adresă comunicată inițial producându-și
efectul de indisponibilizare și, pe cale de consecință, efectul întreruptiv de
prescripție, la fiecare scadență în parte.
În toate ipotezele specificate anterior, actul de executare al adresei de

înființare a proprii produce efectul întreruptiv al prescripției dreptului de a obține
executarea silită numai dacă aceasta nu este deja împlinită la momentul efectuării
actului de executare.

Formatorii I.N.M. au adus la cunoștința participanților punctul de vedere exprimat
de către prof. univ. dr. Traian-Cornel Briciu, formator în cadrul catedrei de drept civil
și drept procesual civil a Institutului Național al Magistraturii, în sensul că pe parcursul
executării silite nu se mai poate împlini prescripția dreptului de a opține executarea
silită, efectul întreruptiv de prescripție al cererii de executare silită fiind continuu de la
data înregistrării acesteia la biroul executorului judecătoresc și până la finalizarea
executării silite; art. 709 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a preluat întocmai reglementarea
art. 4052 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. 186525, reglementare care, la rândul său, a reținut,
25
Art. 4052 C. proc. civ. 1865 avea următorul conținut:
(1) Cursul prescripţiei se întrerupe:
55
în mod neriguros, drept cauze de întrerupere a prescripției dreptului de a obține
executarea silită, atât ipoteza depunerii cererii de executare silită la organul de
executare, cât și pe aceea a îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de
executare; astfel, art. 4052 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. 1865 a preluat ipoteza îndeplinirii
în cursul executării silite a unui act de executare drept cauză de întrerupere a
prescripției dreptului de a obține executarea silită din art. 16 alin. (1) lit. c)26 al
Decretului nr. 167/1958, republicat, privitor la prescripția extinctivă 27 (în decret singura
cauză de întrerupere a prescripției dreptului de a obține executarea silită era ipoteza
efectuării unui act de executare, iar nu și aceea a depunerii cererii de executare silită la
organul de executare), dar a adăugat și ipoteza depunerii cererii de executare silită la
organul de executare, fără a se mai evalua de către legiuitor necesitatea păstrării sau a
circumstanțierii celorlalte cazuri.

I.N.M.
În opinie minoritară, participanții la întâlnire au considerat că adresa de
înființare a popririi, odată comunicată terțului proprit – instituție de credit, produce
a) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executarii silite sau în cursul acesteia, a unui
act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoasterii, în orice alt mod, a
datoriei;
b) pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui
organ de executare necompetent;
c) pe data trimiterii spre executare a titlului executoriu, în condiţiile art. 453 alin. 2;
d) pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare;
e) pe data depunerii cererii de reluare a executării, în condiţiile art. 3716 alin. 1;
f) în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) După intrerupere începe să curgă un nou termen de prescriptie.
(3) Prescriptia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat
ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.
26
Art. 16 din Decretul nr. 167/1958, republicat, avea următorul conținut:
Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, facuta de cel în folosul căruia curge prescripţia.
În raporturile dintre organizaţiile socialiste, recunoaşterea nu întrerupe curgerea prescripţiei;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost
introdusă la o instanţa judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în
judecata sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat
la ea.
27
Publicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960
56
efectul întreruptiv al prescripției dreptului de a obține executarea silită și în ipoteza
în care în contul debitorului nu se găsesc sume de bani.
Nu s-a procedat la supunerea la vot a problemei vizând efectul produs asupra
termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită de cererea creditorului
de stăruire în executare adresată executorului judecătoresc, de cererea creditorului de
actualizare a creanței adresată executorului judecătoresc și de adresele efectuate de
către executorul judecătoresc către diverse persoane fizice sau juridice în vederea
identificării bunurilor susceptibile de executare silită, propunându-se trimiterea de către
curțile de apel a acestei probleme pentru dezbaterea sa în cadrul întâlnirii următoare,
pentru a fi analizată, prealabil întâlnirii, la nivelul instanțelor.
Persoana căreia îi revine obligația avansării onorariul psihologului numit pentru

efectuarea programului de consiliere psihologică, potrivit art. 913 alin. (2) C. proc.
civ.28
Materia: civil
Acte normative incidente: art. 647 alin. (1) și (2), art. 670, art. 913 C. proc. civ.
Cuvinte cheie: consiliere psihologică, onorariu, creditor, refuz minor

Art. 913 C. proc. civ., situat în secțiunea dedicată executării hotărârilor
judecătorești și a altor titluri executorii referitoare la minori29, sub denumirea marginală
„Refuzul minorului” prevede:
(1) Dacă executorul constată că însuşi minorul refuză în mod categoric să îl
părăsească pe debitor sau manifestă aversiune faţă de creditor, va întocmi un proces-
verbal în care va consemna constatările sale şi pe care îl va comunica părţilor şi
reprezentantului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
28
Curtea de Apel Pitești
29
„Executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii referitoare la minori” constituie
Secțiunea a II-a a Capitolul IV „Executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face”,
din Titlul III „Executarea silită directă” al cărții a V-a „Despre executarea silită”.
57
(2) Reprezentantul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului va
sesiza instanţa competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să
dispună, în funcţie de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o
perioadă ce nu poate depăşi 3 luni. Cererea se soluţionează de urgenţă în camera de
consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunţată cu citarea părinţilor şi,
după caz, a persoanei la care se află copilul. Dispoziţiile legale privind ascultarea
copilului rămân aplicabile.
(3) La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanţă va
întocmi un raport pe care îl va comunica instanţei, executorului judecătoresc şi direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
(4) După primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executării
silite, potrivit art. 911.
(5) Dacă şi în cursul acestei proceduri executarea nu va putea fi realizată din cauza
refuzului minorului, creditorul poate sesiza instanţa competentă de la locul unde se află
minorul în vederea aplicării unei penalităţi, dispoziţiile art. 906 alin. (2) şi (4) - (6) fiind
aplicabile în mod corespunzător.
Potrivit art. 647 alin. (1) teza finală C. proc. civ., creditorul este obligat să
avanseze cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de executare, potrivit dispoziţiilor
luate de executor.
Art. 670 alin. (1) C. proc. civ. prevede că partea care solicită îndeplinirea unui act
sau a altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze
cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu,
cheltuielile se avansează de către creditor.
Problema apărută în practica instanțelor judecătorești vizează persoana căreia îi

incumbă obligația avansării cheltuielilor reprezentând onorariul psihologului numit pentru
efectuarea programului de consiliere psihologică, potrivit art. 913 alin. (2) C. proc. civ.,
respectiv creditorului, Direcției generale de asistență socială și protecția copilului sau
ambilor părinți.
Onorariul psihologului numit pentru efectuarea programului de consiliere
psihologică are caracterul unei cheltuieli necesare îndeplinirii actelor de executare,
astfel că obligația avansării sale aparține creditorului, potrivit art. 647 alin. (1) C. proc.
civ.
Este adevărat că art. 913 alin. (1) C. proc. civ. prevede că sesizarea instanței
competente pentru a se dispune programul de consiliere psihologică se realizează de
către reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului. Aceasta
nu înseamnă însă că Direcția generală de asistență socială și protecția copilului are
calitatea de parte în procedura execuțională, astfel încât să primească aplicare art. 670
58
alin. (1) C. proc. civ., aceasta fiind un participant care acționează în realizarea
atribuțiilor prevăzute de lege în scopul protejării intereselor minorului.
Nu există nicio dispoziție legală care să fundamenteze soluția stabilirii obligației de
avansare a cheltuielilor în sarcina ambilor părinți, soluție care, cel mai probabil, ar
produce un blocaj al procedurii execuționale. Împrejurarea că la baza mecanismului
instituit prin art. 913 C. proc. civ. stă refuzul minorului de a se conforma titlului
executoriu poate prezenta relevanță pentru stabilirea subiectului căruia îi incumbă
cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite, potrivit art. 670 alin. (2) C. proc.
civ., iar nu pentru stabilirea obligației de avansare a acestor cheltuieli.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că obligația avansării onorariul

psihologului numit pentru efectuarea programului de consiliere psihologică, potrivit
art. 913 alin. (2) C. proc. civ., revine creditorului.

Semnificația noțiunii de „domiciliu” menționată în art. 651 C. proc. civ.30
Materia: civil
Acte normative incidente: art. 87, art. 89, art. 90, art. 91 C. civ., art. 651 C. proc.
civ.
Cuvinte cheie: domiciliu, instanță de executare, competență

Art. 651 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa de executare este judecătoria în
a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau,
după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă
domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă
judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare,
30
Curtea de Apel Cluj
59
domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară,
judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc
învestit de creditor.
Art. 87 C. civ., cu denumirea marginală „Domiciliul” prevede:
Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale
civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.
Art. 89 C. civ., referindu-se la „Stabilirea şi schimbarea domiciliului”, prevede :
(1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor
legii speciale.
(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel
care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa
principală.
(3) Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele
administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa
acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.
Art. 90 C. civ. instituie prezumţia de domiciliu :
(1) Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.
(2) În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul
ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se
găseşte.
În ceea ce privește dovada domiciliului, art. 91 C. civ. prevede :
(1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de
identitate.
(2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii,
stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.
(3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost
cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.
Noțiunea de „domiciliu” menționată în art. 651 C. proc. civ. a fost interpretată

diferit în practica instanțelor judecătorești. Dacă într-o primă opinie, s-a considerat că
domiciliul coincide cu cel menționat în cartea de identitate, independent de
împrejurarea că debitorul locuiește în fapt la această adresă, potrivit unui alt punct de
vedere, dimpotrivă, domiciliul ar fi determinat de locuința de fapt a debitorului; s-a
exprimat și un punct de vedere nuanțat, în sensul că, în principiu, domiciliul debitorului
este cel menționat în cartea de identitate, cu excepția situației în care debitorul
dovedește că locuința sa principală era situată la o altă adresă, aspect cunoscut de către
creditor.
60
Lămurirea semnificației noțiunii de „domiciliu” folosită de legiuitor în cuprinsul
art. 651 C. proc. civ. implică aplicarea art. 91 C. civ. care stabilește, în regulă generală,
că dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de
identitate.
Chestiunea de practică neunitară vizează ipoteza în care nu există coincidență
între domiciliul menționat în cartea de identitate și locuința de fapt a debitorului.
Ipoteza analizată se circumscrie alin. (2) al art. 91 C. civ., care face referire la situația în
care mențiunile cuprinse în actul de identitate nu corespund realității, situație în care
legiuitorul a prevăzut că stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va
putea fi opusă altor persoane.
Ca atare, nerespectarea dispozițiilor legii speciale referitoare la stabilirea sau
schimbarea domiciliului a fost sancționată de legiuitor cu inopozabilitatea față de terți a
unei alte locuințe principale decât cea menționată în evidențe, soluție firească, având în
vedere că, în aceste situații, alte persoane s-ar găsi în imposibilitatea de a afla locuința
de fapt principală a debitorului, împrejurare de natură a produce un blocaj în
determinarea competenței instanței. Această rațiune nu se mai regăsește în ipoteza în
care domiciliul sau reședința de fapt sunt cunoscute prin alte mijloace celui căruia i se
opune, astfel că, independent de nerespectarea de către debitor a obligației de a urma
procedurile necesare stabilirii sau schimbării domiciliului, locuința sa principală în fapt
poate fi opusă aceluia care are cunoștință de existența sa.
Rezultă că, în ipoteza în care locuința de fapt a debitorului nu coincide cu
domiciliul menționat în actul de identitate, iar creditorului nu îi este cunoscută prin alte
mijloace existența acestei locuințe de fapt, sarcina probei revenind debitorului,
domiciliul debitorului va fi stabilit potrivit mențiunilor din actul de identitate. Dacă
dimpotrivă, creditorului îi este cunoscută existența unei alte locuințe principale,
noțiunea de domiciliu a debitorului va avea semnificația locuinței principale de fapt a
debitorului.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că noțiunea de „domiciliu” menționată

în art. 651 C. proc. civ. are semnificația domiciliului debitorului menționat în cartea
de identitate, chiar în situația în care acesta nu corespunde locuinței principale de
fapt, cu excepția situației în care aceasta a fost cunoscută prin alte mijloace
creditorului (sarcina probei revenind debitorului) situație în care domiciliul are
semnificația locuinței principale de fapt a debitorului.

61
II. DREPT CIVIL
A. DESPRE PERSOANE
Interpretarea și aplicarea art. 178 lit. a) și b) și art. 182 alin. (2) C. civ. sub aspectul
posibilităţii instituirii curatelei față de o persoană majoră care, din cauza alienației
sau debilității mintale, nu își poate exprima consimțământul pentru reprezentarea sa
prin curator, fapt rezultat din probele administrate, îndeosebi din raportul de
expertiză medico-legală psihiatrică și din contactul nemijlocit al instanţei cu această
persoană.31
Materia: civil
Obiect ECRIS: instituire curatelă
Acte normative incidente: art. 178 lit. a) și b) și art. 182 alin. (2) C. civ.
Cuvinte cheie: curatelă persoană majoră, consimțământ nevalabil exprimat,
alienație sau debilitate mintală

Într-o opinie, se consideră că și în această situație, se poate institui curatela,
deoarece există o imposibilitate de exprimare a consimțământului unei persoane în
privinţa căreia funcționează, în continuare, prezumţia de discernământ. S-a precizat că
rațiunea Codului civil a fost aceea de ocrotire a persoanelor majore și că, până la o
eventuală punere sub interdicție sau la luarea unei altei măsuri ce va fi prevăzută de
legiuitor în acest sens, persoana are capacitate deplină de exerciţiu.
Într-o altă opinie, cererea de instituire a curatelei, în acest caz, se impune a fi
respinsă, întrucât persoana vizată de curatelă nu poate exprima un consimțământ valabil,
existând îndoieli rezonabile cu privire la discernământul acesteia.
Potrivit art. 178 C. civ., în afară de cazurile prevăzute de lege, instanţa de tutelă
poate institui curatela:
a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi
capabilă, nu poate, personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în
31
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
62
condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau
un administrator;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate,
nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare
nu suferă amânare (…).
În conformitate cu art. 182 alin. (2) C. civ., curatela nu se poate institui decât cu
consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimţământul nu poate
fi dat.
Potrivit art. 1.204 C. civ., consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi
exprimat în cunoştinţă de cauză.
Art. 1.205 alin. (1) C. civ. prevede că este anulabil contractul încheiat de o
persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o
stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.
Raportat la art. 1.325 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile
legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
Una dintre condițiile cerute de lege pentru instituirea curatelei, respectiv de art.
182 alin. (2) C. civ., este exprimarea consimțământului persoanei fizice ce urmează a fi
reprezentată prin curator în sensul luării acestei măsuri de ocrotire în privința sa.
Textul legal menționat anterior prevede, cu titlu de excepție, și aspectul că
măsura de ocrotire în discuție poate fi luată și fără îndeplinirea cerinței menționate
anterior în cazurile în care consimţământul nu poate fi dat.
Cazurile în care consimțământul nu poate fi dat nu sunt expres prevăzute de către
lege, astfel încât revine instanței atribuția de a le identifica în concret la momentul
soluționării acestei cereri.
Din moment ce cazurile în care consimțământul nu poate fi dat nu sunt limitate în
nicio manieră prin lege, în categoria acestora se poate include și ipoteza unui
consimțământ care nu poate fi dat în mod valabil, iar nu numai a unuia care nu poate fi
deloc exprimat ca urmare, de pildă, a dispariției persoanei vizate de curatelă.
Consimțământul nu este valabil exprimat atunci când persoana fizică nu are
discernământ, în sensul că se găsește, la momentul exprimării consimțământului, într-o
stare care o pune în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale.
63
Alienația32 și debilitatea33 mintală constituie, în mod cert, cauze ce implică lipsa
discernământului persoanei fizice afectate de acestea și, pe cale de consecință,
imposibilitatea exprimării unui consimțământ valabil.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că măsura de ocrotire a curatelei

poate fi instituită și în cazurile în care consimţământul persoanei fizice ce urmează a
fi reprezentată prin curator nu poate fi dat în mod valabil, ca urmare a lipsei
discernământului acesteia cauzată de alienație sau debilitate mintală.

Întinderea drepturilor curatorului în sensul de a se stabili dacă aceste drepturi pot

privi numai bunurile sau și persoana celui pus sub curatelă, respectiv dacă instanţa
poate autoriza curatorul să facă demersuri pentru internarea beneficiarului curatelei
într-o unitate medicală sau într-un centru de îngrijire.34
Materia: civil
Obiect ECRIS: instituire curatelă
Acte normative incidente: art.178-186 C. civ.
Cuvinte cheie: curatelă, drepturi curator, internare persoană pusă sub curatelă

Într-o opinie, atribuțiile curatorului privesc doar reprezentarea, administrarea
bunurilor și apărarea intereselor beneficiarului curatelei.
32
Alienație mintală - termen generic pentru orice boală mintală; nebunie, demență, conform Dicționarului
explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan - Al. Rosetti, Ed.
Univers enciclopedic, București, 2016.
33
Debilitate mintală - dezvoltare insuficientă a inteligenței, caracterizată prin tulburări de judecată, de
perspicacitate, dificultăți de adaptare, conform Dicționarului explicativ al limbii române, Academia
Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan - Al. Rosetti, Ed. Univers enciclopedic, București, 2016.
34
64
În cealaltă opinie, atribuțiile curatorului pot privi și persoana beneficiarului
curatelei, sens în care instanţa de tutelă îi poate stabili acestuia și atribuția de a face
demersuri pentru internarea celui pe care urmează să îl reprezinte într-o unitate
medicală sau într-un centru de îngrijire.
Art. 183 C. civ. are următorul conținut legal:

(1) În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu
excepţia cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanţa de tutelă
va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui
administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia.
(2) Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanţa de tutelă poate stabili
limitele mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în
toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă.
Potrivit art. 2.009 C. civ., mandatul este contractul prin care o parte, numită
mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi,
numită mandant.
Din întreaga reglementare a instituției curatelei, cu precădere din cuprinsul art.

183 coroborat cu art. 2.009 C. civ., se desprinde ideea că măsura de ocrotire a curatelei
privește bunurile persoanei vizate de aceasta, iar nu persoana sa.
De altfel, un alt argument în sprijinul aceleiași opinii este acela potrivit căruia
atunci când legiuitorul a dorit ca măsura de ocrotire să privească nu numai bunurile, dar
și persoana ocrotită, a prevăzut în mod expres aceasta. Astfel, în conformitate cu art.
133 C. civ., tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce privește
persoana, cât și bunurile acestuia.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că drepturile curatorului privesc

bunurile persoanei puse sub curatelă, iar nu persoana acesteia, astfel încât instanţa
judecătorească nu poate autoriza curatorul să facă demersuri pentru internarea
persoanei vizate într-o unitate medicală sau într-un centru de îngrijire.

65
Modalitatea de soluționare a cererilor de punere sub interdicție în contextul

pronunțării Deciziei nr. 601/16.07.2020 a Curții Constituționale a României prin care
s-a constatat că dispozițiile art. 164 alin. (1) C. civ. sunt neconstituționale35
Materia: civil
Obiect ECRIS: punere sub interdicție
Acte normative incidente: art. 164 alin. (1) C. civ.
Cuvinte cheie: punere sub interdicție, capacitate psihică

Problema de practică neunitară a mai fost discutată la Întâlnirea președinților
secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel ce a avut loc în
perioada 10-11 iunie 2021 la Brașov.
În unanimitate, participanții și-au însușit opinia I.N.M. în sensul că, după
pronunțarea Deciziei nr. 601/16.07.2020 de către Curtea Constituțională a României, prin
care s-a constatat că dispozițiile art. 164 alin. (1) C. civ. sunt neconstituționale, și până
la adoptarea de către legiuitor a unor dispoziții legale conforme cu dispozițiile
Constituției, cererile de punere sub interdicție vor fi respinse ca inadmisibile.
În sprijinul soluției adoptate, prin Minuta Întâlnirii președinților secțiilor civile ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel de la Brașov, 10-11 iunie 2021, s-a
reținut că art. 164 alin. (1) C. civ. prevedea că persoana care nu are discernământul
necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale,
va fi pusă sub interdicție judecătorească.
Prin Decizia nr. 601/16.07.2020, Curtea Constituțională a admis excepția de
neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 164 alin. (1) din Codul civil sunt
neconstituționale, reținându-se că se aduc atingeri prevederilor constituționale ale art. 1
alin. (3), ale art. 16 alin. (1) și ale art. 50, astfel cum se interpretează potrivit art. 20
alin. (1), și prin prisma art. 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu
dizabilități.
35
66
Din analiza considerentelor deciziei menționate a rezultat, în esență, că art. 164
alin. (1) C. proc. civ. nu este conform Constituției, întrucât măsura de ocrotire a punerii
sub interdicție nu este însoțită de suficiente garanții, astfel cum sunt ele prevăzute de
Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, întrucât: nu rezultă dacă vizează
lipsa totală a discernământului persoanei, deși potrivit convenției menționate, o măsură
de ocrotire se instituie ținând cont de existența unor grade diferite de capacitate, iar o
măsură precum interdicția judecătorească trebuie să fie reglementată doar ca ultimă
soluție (ultima ratio); nu sunt respectate standardele internaționale din perspectiva
duratei pentru care se instituie măsura de ocrotire și nici sub aspectul revizuirii periodice
de către o autoritate competentă, măsura de ocrotire a persoanei cu deficiențe
impunându-se a fi individualizată raportat la gradul de incapacitate.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile și
ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind
neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun
de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui
termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În contextul în care nu s-au pus în acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, s-a reținut că în practica judiciară au fost exprimate mai multe
opinii cu privire soluția susceptibile a se pronunța cu privire la cererile de punere sub
interdicție: dacă potrivit unei prime opinii, s-ar impune respingerea acestor cereri, ca
inadmisibile, potrivit unui alt punct de vedere, ar fi posibilă admiterea acestor cereri
exclusiv în cazul lipsei totale a capacității psihice, condiționat de revizuirea măsurii într-
un termen stabilit de instanță. O altă soluție propusă a fost aceea de formulare a unei
cereri adiționale, de modificare a cererii inițiale în sensul solicitării instituirii curatelei,
conform art. 178 C. civ. sau a formulării unei acțiuni în constatarea lipsei
discernământului, potrivit art. 35 C. proc. civ.
Având în vedere că prevederile art. 164 alin. (1) C. civ., ce se constituie în însuși
temeiul cererilor de punere sub interdicție, au fost declarate neconstituționale prin
Decizia nr. 601/16.07.2020 a Curții Constituționale a României, raportat la art. 147 din
Constituția României, aceste dispoziții au fost suspendate de drept pentru 45 de zile de la
publicarea deciziei, iar la împlinirea acestui termen, și-au încetat efectele juridice.
Or, concluzia care se impune este că, efect al omisiunii legiuitorului de a pune în
acord dispozițiile declarate neconstituționale cu cele ale Constituției, de lege lata, nu
mai există posibilitatea punerii sub interdicției a unei persoane, în lipsa unei proceduri
67
care să prevadă condițiile în care se poate dispune măsura, caracterul temporar al
acesteia, posibilitatea revizuirii ei ulterioare. Ca atare, soluția care se impune a fi
pronunțată cu privire la aceste cereri este aceea de respingere ca fiind inadmisibile.
Pronunțarea unei soluții de punere sub interdicție exclusiv în acele ipoteze în care
persoana este lipsită total de capacitate psihică, soluție revizuibilă într-un anumit termen
stabilit de instanță nu își regăsește fundament legal în legislația în vigoare. O atare
măsură nu își găsește corespondent în dispozițiile legale în vigoare, este în afara oricărei
proceduri legale, pronunțarea unei astfel de soluții fiind echivalente depășirii atribuțiilor
instanței judecătorești, prin substituirea de către instanță unui legiuitor pasiv, ceea ce nu
poate fi admis.
O atare soluție este susceptibilă a fi pronunțată după intervenția legiuitorului prin
edictarea unei dispoziții legale care să fie conformă dispozițiilor Constituției, raportat la
considerentele reținute prin decizia menționată.
În sprijinul tezei menționate vine împrejurarea că decizia analizată nu este una
interpretativă, care să condiționeze caracterul constituțional al dispoziției legale supuse
controlului de o anumită interpretare a acesteia, ci este o decizie de declarare a
caracterului neconstituțional al unei dispoziții legale.
În ceea ce privește posibilitatea formulării unei cereri adiționale, de modificare a
cererii inițiale în sensul înlocuirii cererii de punere sub interdicție cu cea a solicitării
instituirii curatelei, conform art. 178 alin. (1) lit. a) C. civ., aceasta ar fi posibilă, în
măsura în care reclamantul și-ar manifesta voința în acest sens și ar fi respectate normele
prevăzute de art. 204 C. proc. civ. Desigur că dispoziția menționată nu a fost concepută
pentru situația interzisului judecătoresc, care nu are discernământul necesar pentru a se
îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale. Dimpotrivă,
instituirea curatelei vizează ipoteza persoanei capabile, care, din cauza bătrâneții, a
bolii sau a unei infirmități fizice, nu poate, personal, să își administreze bunurile sau să
își apere interesele în condiții corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate
numi un reprezentant sau un administrator. Însă, câtă vreme nu a fost luată măsura
punerii sub interdicție, operează prezumția că persoana este capabilă, astfel încât în
măsura în care sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 178 alin. (1) lit. a) C. civ.,
instanța de tutelă poate dispune instituirea curatelei.36
Ocrotirea persoanei care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de

interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, nu s-ar putea realiza prin
formularea unei acțiuni în constatarea lipsei discernământului, întemeiată pe art. 35 C.
36
Potrivit art. 182 alin. (2) C. civ., curatela nu se poate institui decât cu consimțământul celui reprezentat,
în afară de cazurile în care consimțământul nu poate fi dat.
68
proc. civ. Acest text prevede că cel care are interes poate să ceară constatarea
existenței sau inexistenței unui drept, cererea neputând fi primită dacă partea poate
cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege. Or, existența sau, după
caz, lipsa discernământului este o stare de fapt care nu intră în sfera de aplicare a
dispoziției legale analizate, o atare cerere având caracter inadmisibil. Mai mult decât
atât, independent de argumentul anterior expus, validarea unei astfel de teze ar fi de
natură să înfrângă caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale a României.
Concluzia menționată se impune prin prisma considerentelor care fundamentează decizia
menționată, a căror esență rezidă în lipsa instituirii garanțiilor care să însoțească măsura
de ocrotire a punerii sub interdicție judecătorească, aspect apt să aduc atingere
prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), ale art. 16 alin. (1) și ale art. 50, astfel
cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1), și prin prisma art. 12 din Convenția privind
drepturile persoanelor cu dizabilități.
Ulterior Întâlniirii peședinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
și curților de apel de la Brașov din perioada 10-11 iunie 2021, s-au identificat în
continuare soluții divergente ale instanțelor judecătorești: unele instanțe judecătorești
au respins cererile ca inadmisibile, alte instanțe au considerat că aceste cereri sunt
admisibile, întrucât garanțiile la care s-a referit Curtea Constituțională a României pot fi
asigurate de către instanțe, prin stabilirea unui termen judecătoresc în care punerea sub
interdicție să își producă efectele; alte instanțe judecătorești au apreciat că este posibilă
punerea sub interdicție și fără stabilirea duratei măsurii.
Apreciem că nu s-au ivit elemente noi, care să determine revenirea asupra opiniei
exprimate anterior.
Stabilirea unei durate a măsurii pe cale judecătorească nu este conformă
garanțiilor menționate de Curtea Constituțională a României în cuprinsul Deciziei nr.
601/16.07.2020; mai mult decât atât în cuprinsul deciziei, s-a reținut că nu sunt
îndeplinite o serie de garanții, astfel cum sunt ele prevăzute de Convenția privind
drepturile persoanelor cu dizabilități, în afara celei vizând durata măsurii, întrucât: nu
rezultă dacă vizează lipsa totală a discernământului persoanei, deși potrivit convenției
menționate, o măsură de ocrotire se instituie ținând cont de existența unor grade diferite
de capacitate, iar o măsură precum interdicția judecătorească trebuie să fie
reglementată doar ca ultimă soluție (ultima ratio); nu sunt respectate standardele
internaționale din perspectiva necesității revizuirii periodice de către o autoritate
competentă, măsura de ocrotire a persoanei cu deficiențe impunându-se a fi
individualizată raportat la gradul de incapacitate.
69
Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu
dizabilități intelectuale și psihosociale și modificarea și completarea unor acte normative
a fost adoptată de Parlament, proiectul de lege fiind trimis pentru promulgare. 37
Potrivit art. 7 pct. 22 din proiectul de lege menționat, art. 164 din Codul civil
urmează a fi modificat, având următorul conținut:
(1) Majorul care nu se poate îngriji singur de interesele sale din cauza unei
deteriorări a facultăților mintale, temporare sau permanente, parțiale sau totale,
stabilite în urma evaluării medicale și psihosociale, și care are nevoie de sprijin în
formarea sau exprimarea voinței sale, poate beneficia de consiliere judiciară sau tutelă
specială, dacă luarea acestei măsuri ete necesară pentru exercitarea capacității sale
civile, în condiții de egalitate cu celelalte persoane.
(2) O persoană poate beneficia de consiliere judiciară dacă deteriorarea
facultăților sale mintale este parțială și este necesar să fie consiliată în mod continuu în
exercitarea drepturilor și libertăților ei.
(3) Instituirea consilierii judiciare se poate face numai dacă nu poate fi asigurată o
protecție adecvată a persoanei ocrotite prin instituirea asistenței pentru încheierea
actelor juridice.
(4) O persoană poate beneficia de tutelă specială dacă deteriorarea facultăților
sale mintale este totală și, după caz, permanentă și este necesar să fie reprezentată în
mod continuu în exercitarea drepturilor și libertăților ei.
(5) Instituirea tutelei speciale se poate face numai dacă nu poate fi asigurată o
protecție adecvată a persoanei ocrotite prin instituirea asistenței pentru încheierea
actelor juridice sau a consilierii judiciare.
(6) Pot beneficia de tutelă specială și minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Cu toate acestea, atunci când instanța de tutelă apreciază că ocrotirea persoanei se
poate realiza prin instituirea curatelei sau prin punerea sa sub consiliere judiciară,
37
Ulterior redactării prezentului punctaj de discuții, însă anterior Întâlnirii peședinții secțiilor civile ale
Înaltei Curți de Casație și justiție și curților de apel ce a avut loc la Craiova în perioada 26-27 mai 2022,
Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și
psihosociale și modificarea și completarea unor acte normative a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 500
din 20 mai 2022.
Art. 26 din Legea nr. 140/2022 are următorul conținut:
(1) Prezenta lege intră în vigoare la 90 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea
I, cu excepția dispozițiilor art. 20 alin. (6) teza a III-a și ale art. 23, care vor intra în vigoare la 3 zile de la
publicarea acesteia.
(2) Dispozițiile art. 118 alin. (2) și ale art. 170 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,
republicată, cu modificările ulterioare, astfel cum au fost reglementate, respectiv modificate prin prezenta
lege, vor intra în vigoare la data care va fi prevăzută de legea specială privind reprezentantul personal.
70
această măsură se poate dispune cu un an înainte de data împlinirii vârstei de 18 ani și
începe să producă efecte de la această dată.
Art. 7 pct. 23 din proiectul de lege prevede că art. 165 C. civ. va avea următorul
conținut:
Instituirea consilierii judiciare sau a tutelei speciale poate fi cerută de către cel
care necesită ocrotire, de soțul sau rudele actestuia, de afini, de persoana care locuiește
cu el, precum și de celelalte persoane, organe, instituții sau autorități prevăzute la art.
111, care este aplicabil în mod corespunzător.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că, după pronunțarea Deciziei nr.
601/16.07.2020 de către Curtea Constituțională a României, prin care s-a constatat că
dispozițiile art. 164 alin. (1) C. civ. sunt neconstituționale, și până la adoptarea de
către legiuitor a unor dispoziții legale conforme cu dispozițiile Constituției, cererile
de punere sub interdicție vor fi respinse ca inadmisibile.

Art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire
pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale și modificarea și
completarea unor acte normative prevede că judecarea cererilor având ca obiect
punerea sub interdicție judecătorească aflate pe rolul instanțelor judecătorești la
data intrării în vigoare a prezentei legi se reia, indiferent de stadiul procesual în care
acestea se află, în condițiile și cu procedura stabilite de Legea nr. 287/2009 privind
Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, și de Legea nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare,
astfel cum acestea au fost modificate și completate prin prezenta lege; în cazul
cererilor prevăzute la alin. (1) aflate în apel, hotărârile prin care acestea au fost
soluționate în primă instanță se consideră desființate de plin drept, iar dosarele se
transmit de îndată, din oficiu, pe cale administrativă, primei instanțe competente.
În raport de aceste dispoziții legale, participanții la întâlnire au considerat că se
poate lua în considerare amânarea judecării acestor cauze până la data intrării în
vigoare a Legii nr. 140/2022.
71
B. DESPRE BUNURI
Calea existentă la dispoziția posesorului unui teren care deține, în fapt, o suprafață
de teren mai mare decât cea înscrisă în cartea funciară, respectiv cu mai mult de 15%
în cazul terenurilor situate în intravilan și cu mai mult de 5% în cazul terenurilor
situate în extravilan, pentru a obține intabularea în cartea funciară a dreptului său de
proprietate în privința suprafeței excedentare.38
Materia: civil
Subcategoria: drepturi de poprietate și alte drepturi reale
Obiect ECRIS: rectificare carte funciară
Acte normative incidente: art. 557, art. 907, art. 908 alin. (1) pct. 4 C. civ., art.
13 alin. (1), (3) și (7) și art. 41 alin. (3) și (9) din Legea cadastrului și a publicității
imobiliare nr. 7/199639, republicată, art. 220 din Regulamentul de avizare,
recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin
Ordinul A.N.C.P.I. nr. 700/201440
Cuvinte cheie: rectificare carte funciară, modificare de carte funciară, suprafață
de teren excendatară față de cea prevăzută în cartea funciară

Într-o opinie, se consideră că, în cazul dat, se impune admiterea cererii în
rectificare de carte funciară sau a cererii de modificare de carte funciară în sensul
intabulării în cartea funciară a dreptului său de proprietate în privința suprafeței
excedentare în considerarea art. 907 sau, după caz, art. 914 C. civ.
În cealaltă opinie, se consideră că pentru diferența de teren proprietarul trebuie să
recurgă la dispozițiile art. 13 alin. (7) și art. 41 alin. (3) și (9) din Legea nr. 7/1996, în
sensul notării posesiei în fapt în cartea funciară și, ulterior, în condițiile prescrise de
aceste articole, a intabulării dreptului său în cartea funciară.
38
Curtea de Apel Timișoara
39
Republicată în Monitorul Oficial nr. 720 din 24 septembrie 2015
40
Publicat în Monitorul Oficial nr. 571 bis din 31 iulie 2014
72
(1) Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică
reală, se poate cere rectificarea acesteia.
(2) Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei
înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară.
(3) Situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută de
titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică
notarială, ori dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia,
prin care s-a admis acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate fi, după caz, o acţiune în
anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de
ineficacitate a actului juridic.
Potrivit art. 908 alin. (1) C. civ., orice persoană interesată poate cere rectificarea
unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:
1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost
efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive
anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui;
2. dreptul înscris a fost greşit calificat;
3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat
efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;
4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă
cu situaţia juridică reală a imobilului.
Potrivit art. 914 C. civ., proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea
cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea,
destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii.
Art. 13 din Legea nr. 7/1996, republicată, are următorul conținut legal:
(1) În cazul imobilelor care fac obiectul înregistrării sistematice, în lipsa actelor
doveditoare ale dreptului de proprietate, în documentele tehnice se va înscrie posesia de
fapt asupra imobilului, în baza identificării efectuate de persoanele menționate la art. 12
alin. (9), cu ocazia efectuării măsurătorilor și sub condiția prezentării următoarelor
documente:
a) fișa de date a imobilului semnată de către posesorul imobilului și de către
persoana autorizată să efectueze lucrările de înregistrare sistematică;
b) adeverința eliberată de autoritățile administrației publice locale, care atestă
faptul că:
(i) posesorul este cunoscut că deține imobilul sub nume de proprietar;
(ii) imobilul nu face parte din domeniul public sau nu a fost înscris în evidențe ca
fiind în domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale (…)
73
(3) Posesia de fapt înscrisă în documentele tehnice potrivit alineatelor anterioare
se notează în cărțile funciare deschise ca urmare a finalizării înregistrării sistematice (…).
(7) În toate cazurile în care s-a notat posesia în cartea funciară, dreptul de
proprietate va putea fi intabulat ulterior, în următoarele condiții:
a) din oficiu, la împlinirea unui termen de 3 ani de la momentul notării în cartea
funciară, dacă nu a fost notat niciun litigiu prin care se contestă înscrierile din cartea
funciară. În acest caz, prin derogare de la reglementările referitoare la uzucapiune,
dreptul de proprietate se consideră dobândit prin efectul legii și de la data împlinirii
acestui termen, fără nicio altă justificare sau procedură;
b) la cererea posesorului prevăzut la alin. (1) sau a succesorilor acestuia, în baza
actului de proprietate, ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate prin oricare dintre
modalitățile prevăzute de lege (…).
(3) În cazul lucrărilor de înregistrare în cadastru și în cartea funciară realizate la
cererea persoanelor interesate, dacă suprafața din măsurători este diferită de suprafața
înscrisă într-o carte funciară pe baza unei documentații cadastrale recepționate de oficiul
teritorial sau suprafața din documentația cadastrală, recepționată de oficiul teritorial,
pentru care nu s-a deschis carte funciară ori suprafața din actele de proprietate, cererea
de recepție și înscriere în cartea funciară se soluționează astfel:
a) dacă suprafața din măsurători este mai mică, atunci această suprafață se înscrie
în cartea funciară în baza documentației cadastrale și a acordului proprietarului privind
înregistrarea acestei suprafețe;
b) dacă suprafața din măsurători este mai mare în proporție de până la 15%
inclusiv, în cazul terenurilor din intravilan, și de până la 5% în cazul terenurilor din
extravilan, atunci suprafața din măsurători se înscrie în cartea funciară în baza
documentației cadastrale și a declarației proprietarului;
c) dacă suprafața din măsurători este mai mare decât procentul stabilit la lit. b),
la cerere, se va putea nota posesia asupra diferenței de teren, deținută fără act de
proprietate, în baza următoarelor documente:
(i) procesul-verbal de vecinătate;
(ii) istoricul de rol fiscal;
(iii) certificatul de atestare fiscală în care să fie indicată suprafața rezultată din
măsurătorile cadastrale.
(9) În toate cazurile în care s-a notat posesia în cartea funciară potrivit prezentului
articol, dreptul de proprietate va putea fi intabulat ulterior, în condițiile art. 13 alin. (7).
74
(1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie,
moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-
credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi
prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea
însăşi.
(2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui
act administrativ.
(3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de
proprietate.
(4) Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile
dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea
dispoziţiilor prevăzute la art. 888.
Posesorul unui teren care deține, în fapt, o suprafață de teren mai mare decât cea
înscrisă în cartea funciară, respectiv cu mai mult de 15% în cazul terenurilor situate în
intravilan și cu mai mult de 5% în cazul terenurilor situate în extravilan, nu are deschisă
calea cererii în modificare de carte funciară, atât timp cât în privința suprafeței de teren
excedentare nu deține un act de proprietate, ca urmare a dobândirii dreptului de
proprietate prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege.
Astfel, art. 914 C. civ. prevede că proprietarul imobilului înscris în cartea funciară
va putea cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la
descrierea, destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii. Mențiunea "în condițiile
legii" cuprinsă în textul legal anterior implică, cu necesitate, reglementarea condițiilor
modificării cărții funciare privitoare la descrierea, destinaţia sau suprafaţa imobilului
printr-un act normativ.
Art. 220 alin. (1) din Regulamentul A.N.C.P.I. prevede că prin modificarea de carte
funciară se înțelege orice schimbare privitoare la aspecte tehnice ale imobilului,
schimbare care nu afectează esența dreptului înscris asupra acelui imobil.
În conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, modificarea de carte funciară se
poate face doar la cererea titularului dreptului de proprietate, în baza actelor
doveditoare; modificarea suprafeței înscrise în cartea funciară nu este considerată o
rectificare de carte funciară.
În consecință, modificarea cărții funciare se poate dispune numai atunci când
modificarea suprafeței imobilului nu afectează esența dreptului înscris asupra acelui
imobil, posesorul suprafeței excedentare de teren deținând un act de proprietate în
privința acesteia.
75
În considerarea art. 41 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 7/1996, republicată, partea
care deține, în fapt, o suprafață de teren mai mare decât cea înscrisă în cartea funciară,
respectiv cu mai mult de 15% în cazul terenurilor situate în intravilan și cu mai mult de 5%
în cazul terenurilor situate în extravilan, pentru a obține înscrierea suprafeței
excedentare în cartea funciară urmează să procedeze la notarea posesiei asupra
diferenței de teren, deținută fără act de proprietate, în cartea funciară.
Dreptul de proprietate asupra suprafeței excedentare poate fi intabulat în
condițiile art. 13 alin. (7) din Legea nr. 7/1996, republicată, potrivit art. 41 alin. (9) din
același act normativ, respectiv:
a) din oficiu, la împlinirea unui termen de 3 ani de la momentul notării în cartea
funciară, dacă nu a fost notat niciun litigiu prin care se contestă înscrierile din cartea
funciară. În acest caz, prin derogare de la reglementările referitoare la uzucapiune,
dreptul de proprietate se consideră dobândit prin efectul legii și de la data împlinirii
acestui termen, fără nicio altă justificare sau procedură;
b) la cererea posesorului prevăzut la alin. (1) sau a succesorilor acestuia, în baza
actului de proprietate, ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate prin oricare dintre
modalitățile prevăzute de lege (…).
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că posesorul unui teren care deține, în
fapt, o suprafață de teren mai mare decât cea înscrisă în cartea funciară, respectiv cu
mai mult de 15% în cazul terenurilor situate în intravilan și cu mai mult de 5% în cazul
terenurilor situate în extravilan, pentru a obține înscrierea suprafeței excedentare în
cartea funciară urmează să procedeze la notarea posesiei asupra diferenței de teren,
deținută fără act de proprietate, în cartea funciară, în considerarea art. 41 alin. (3)
lit. c) din Legea nr. 7/1996, republicată.
Dreptul de proprietate asupra suprafeței excedentare poate fi intabulat în
condițiile art. 13 alin. (7) din Legea nr. 7/1996, republicată, potrivit art. 41 alin. (9)
din același act normativ.
Posesorul unui teren care deține, în fapt, o suprafață de teren mai mare decât
cea înscrisă în cartea funciară, respectiv cu mai mult de 15% în cazul terenurilor
situate în intravilan și cu mai mult de 5% în cazul terenurilor situate în extravilan, nu
are deschisă calea cererii în modificare de carte funciară, atât timp cât în privința
suprafeței de teren excedentare nu deține un act de proprietate, ca urmare a
dobândirii dreptului de proprietate prin oricare dintre modalitățile prevăzute de art.
557 C. civ.

76
C. DESPRE OBLIGAȚII
Posibilitatea instanței de a reduce, din oficiu, penalitatea în temeiul art. 1.541 alin.
(1) lit. b) C. civ.41
Materia: civil
Obiect ECRIS: pretenții
Acte normative incidente: art. 1.541 C. civ., art. 9 C. proc. civ.
Cuvinte cheie: penalitate, mutabilitatea clauzei penale, din oficiu, la cerere

Art. 1.541 C. civ. prevede:
Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:
a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat
creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi
la încheierea contractului.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să
rămână superioară obligaţiei principale.
(3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Problema de practică judiciară neunitară sesizată vizează modalitatea de

declanșare a mecanismului de verificare a caracterului excesiv al penalității 42, în sensul
de a determina dacă aceasta se realizează exclusiv la cererea părții interesate sau, după
caz, și la inițiativa instanței, adică ex officio.
Din analiza art. 1.541 alin. (1) C. civ. rezultă că, în regulă generală, instanța nu
poate reduce penalitatea; în mod excepțional însă, este posibilă reducerea penalității,
printre altele, dacă penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi
prevăzut de părți la încheierea contractului [lit. b) a art. 1.541 alin. (1) C. civ.]. Ca
41
42
Menționăm că, deși problema de practică neunitară a vizat posibilitatea reducerii din oficiu de către
instanțe a penalităților de întârziere, chestiunea analizată se impune a primi o soluționare unitară,
independent de stipularea clauzei penale pentru neexecutare sau executare cu întârziere.
77
atare, interpretarea gramaticală a textului susține ideea că în măsura în care este
îndeplinită cerința premisă a acestei dispoziții legale, instanța poate proceda la
reducerea penalității, fără nicio altă condiție suplimentară, întrucât textul nu distinge,
iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă.
Apoi, având în vedere că intervenția instanței asupra clauzei penale constituie o
intruziune în contractul încheiat între părți, a cărei posibilitate, mult timp contestată sub
imperiul Codului civil din 1864, a fost recunoscută expres prin Codul civil din 2009,
deducem că aspectul analizat depășește sfera intereselor individuale, private, fiind o
chestiune de ordine publică. Altfel, nu s-ar fi putut trece peste voința părților exprimată
prin contract, iar legiuitorul ar fi consacrat la nivel de principiu regula imutabilității
clauzei penale.
Or, dacă admitem că dispoziția menționată este edictată în considerarea unui
interes general, fiind de ordine publică, trebuie să conchidem că instanța poate proceda
la reducerea penalității din oficiu.
Apreciem că nu pot fi reținute în defavoarea acestei soluții argumentele invocate
uneori în doctrină43 și în practica judiciară, întemeiate pe art. 9 alin. (2) C. proc. civ.,
text ce prevede că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările
părţilor.
Reducerea din oficiu a penalității de către instanță nu ar produce efectul extinderii
obiectului procesului, efect prohibit, într-adevăr, de dispozițiile de drept procesual,
întrucât nu sunt adăugate pretenții noi celor cu care a fost învestită instanța prin cererea
de chemare în judecată. Aplicarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. de către instanță, în
absența oricărei solicitări formulate de partea interesată, este, desigur, condiționată de
plasarea penalității în sfera pretențiilor cu care instanța a fost învestită: spre exemplu,
reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată plata penalității, iar instanța,
invocând, din oficiu, caracterul ei excesiv, ar urma să admită, în parte, cererea
formulată. În exemplul analizat, nu s-ar putea susține că instanța ar depăși limitele
învestirii sale, întrucât a fost, în mod neîndoielnic, învestită cu cererea de obligare a
pârâtului la plata penalității. Similar invocării nulității absolute a unui act juridic din
oficiu de către instanța sesizată cu cererea de executare silită în natură a obligației, și în
ipoteza analizată, lipsa unei apărări a pârâtului este nerelevantă câtă vreme dispoziția a
fost edicatată în considerarea unui interes general, nefiind depășit obiectul litigiului.
Menționăm că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la posibilitatea instanței de judecată de a
invoca, din oficiu, incidenţa prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. referitoare la
43
A se vedea, spre exemplu, M. Nica Dumitru, Reducerea clauzei penale vădit excesive – „la cerere” sau și
„din oficiu”, Dreptul nr. 8/2014, disponibil prin accesarea aplicației sintact în data de 02.05.2022.
78
reducerea penalităţii vădit excesive, în lipsa unei cereri exprese din partea părţii
interesate, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă
sesizarea formulată prin Decizia nr. 73/2021. Unicul considerent decizoriu în ceea ce
privește problema analizată44 este cel ce sprijină concluzia referitoare la neîndeplinirea
relaţiei de dependenţă dintre dezlegarea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a
cauzei, dedusă din împrejurarea că în faţa instanței de trimitere exista solicitarea pârâtei
de reducere a penalităţilor vădit excesive. Câtă vreme chestiunea de drept nu a fost
dezlegată, decizia mențonată nu poate fi invocată în sprijinul uneia sau alteia dintre
opiniile divergente.
Recursul la sursele de drept comparat ce au constituit sursă de inspirație pentru
redactorii Codului civil din 2009 este un demers firesc în cadrul procesului de interpretare
a dispozițiilor acestui act normativ.45 În acest sens, reținem că art. 1.152 din Codul civil
francez, modificat prin Legea din 9 iulie 1975, similar art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., nu
prevedea în ce condiții poate opera reducerea clauzei penale, opiniile dezvoltate în
interpretarea lui fiind divergente.46 Prin modificările aduse prin Legea nr. 11/1985 s-a
menționat, în mod expres, că organul de jurisdicție poate să reducă, din oficiu, clauza
penală, art. 1.231-5 Cod civil francez menționând în prezent această soluție.
Nu putem să nu observăm că nu există îndoieli cu privire la posibilitatea instanței
de a reduce, din oficiu, penalitatea atunci când obligaţia principală a fost executată în
parte şi această executare a profitat creditorului, ipoteză vizată de art. 1.541 alin. (1)
lit. a) C. civ., deși soluționarea problemei de practică neunitară de față implică analiza
uneia și aceleiași dispoziții, și anume a art. 1.541 alin. (1) C. civ. Textul prevede două
situații de excepție în care instanța poate reduce penalitatea. În ipoteza în care
reclamantul ar solicita plata penalității, iar din probele administrate în cauză ar rezulta
că obligația principală a fost executată în parte, profitând creditorului, instanța ar urma
să admită, în parte, cererea, ca efect al reducerii penalității, fără a fi preocupată a
analiza dacă pârâtul a invocat în mod expres o astfel de apărare. În alți termeni, atât în
ipoteza vizată de lit. a), cât și în cea vizată de lit. b) instanța realizează o analiză a
temeiniciei cererii reclamantului, ce se circumscrie fără niciun dubiu obiectului judecății.
44
Problema de drept analizată a constituit obiectul primei întrebări adresate Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
45
În acest sens, a se vedea C. Paziuc, Răspunderea contractuală și sistemul remediilor pentru
neexecutarea obligațiilor contractuale, RRDP nr. 1/2015, consultat în programul iDrept.ro în data de
02.05.2022.
46
A se vedea M. Nica Dumitru, op. cit. Autoarea reține că art. 1.152 din Codul civil francez în varianta
modificată prin Legea din 9 iulie 1975 păstra tăcerea cu privire la revizuirea clauzei penale din oficiu sau la
cerere, ceea ce a generat controverse doctrinare și soluții practice diferite, după 10 ani fiind adoptată
Legea din 11 iulie 1985 care a tranșat problema.
79
În fine, un alt argument în sprijinul acestei soluții poate fi dedus din art. 1.541
alin. (3) C. civ., din care rezultă că este nulă o stipulație care ar prevedea că instanța nu
poate reduce penalitatea atunci când ea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea
fi prevăzut de părți la încheierea contractului. În alți termeni, legiuitorul nu permite
părților să înlăture dreptul instanței de a reduce penalitatea excesivă printr-o clauză
contrară, tocmai pentru că în discuție este o chestiune de ordine publică. Or, dacă
părțile nu pot conveni expres să elimine rolul instanței în analiza caracterul excesiv al
penalității, cu atât mai puțin ar putea fi eficientă o convenție dedusă din pasivitatea,
tăcerea pârâtului, care nu a formulat în fața instanței de judecată apărarea de fond prin
care să solicite reducerea penalității.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că instanța poate, din oficiu, să reducă
penalitatea, în temeiul art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ.

I.N.M.
În opinie minoritară, participanții la întâlnire au apreciat că instanța poate
reduce penalitatea în temeiul art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. exclusiv la cererea
părții, dată fiind forța obligatorie a clauzei penale instituită de art. 1.270 C. civ.
2. Titlul problemei de drept
Cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite, în cazul încălcării ori

amenințării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253
alin. (1) lit. c) C. civ. constituie un capăt de cerere distinct de cel privind obligarea
autorului faptei prejudiciabile la acordarea reparației patrimoniale pentru prejudiciul
nepatrimonial cauzat, cerere întemeiată pe art. 253 alin. (4) C. civ.? În caz afirmativ,
care este competența de soluționare a cererii de constatare a caracterului ilicit al
faptei săvârșite?47
Materia: civil
47
80
Obiect ECRIS: acțiune în constatare, acțiune în pretenții
Acte normative incidente: art. 253 C. civ., art. 94, art. 95 C. proc. civ.
Cuvinte cheie: acțiune în constatare, mijloace de apărare a drepturilor
nepatrimoniale, prejudiciu nepatrimonial, compensații bănești, daune morale,
competență

Art. 253 C. civ., referindu-se la mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale
(concluzie dedusă din denumirea marginală a textului „Mijloace de apărare” și cea a
titlului V „Apărarea drepturilor nepatrimoniale” din Cartea I „Despre persoane” din Codul
civil din 2009) prevede:
(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori
ameninţate poate cere oricând instanţei:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a
produs-o subzistă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor
nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune
numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere
instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de
către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea
prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o
reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă
vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la
acţiune este supus prescripţiei extinctive.48
Art. 1.391 C. civ., cu denumirea marginală “Repararea prejudiciului

nepatrimonial” prevede:
(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi
o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
48
Menționăm că dispozițiile art. 252-257 C. civ. sunt inspirate din dispozițiile art. 28-29 din Codul civil
elvețian.
81
(2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri
ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin
moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi
existenţa unui asemenea prejudiciu.
(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente
personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost
stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu
trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.
(5) Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile.
Tribunalele judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în
competenţa altor instanţe.
Divergențele de jurisprudență vizează următoarea ipoteză: prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul a solicitat să se constate caracterul ilicit al faptei
săvârşite de pârât, constând în proferarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa
reclamantului cu prilejul unor materiale publicate în presă, și să se dispună obligarea
pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin afirmaţiile
defăimătoare.
Potrivit unei prime orientări jurisprudențiale, cererea de constatare a caracterului
ilicit al faptei nu ar putea fi calificată ca reprezentând un capăt de cerere distinct, având
natura juridică a acţiunii în constatare, ci reprezintă doar o etapă a raţionamentului
juridic parcurs de instanţe în verificarea îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii civile
delictuale. Edictând norma cuprinsă în art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, legiuitorul
a dorit să confere, în mod expres, posibilitatea de a învesti instanţele cu o simplă acţiune
în constatare, în situaţia în care nu s-ar urmări repararea prejudiciului creat, prin
acordarea unor compensații bănești, ci exclusiv constatarea caracterului ilicit al faptei.
Însă, ori de câte ori partea ar solicita obligarea pârâtului la plata unor sume de bani ca
metodă de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, cauza dobândeşte caracter
patrimonial, fiind formulată o unică acţiune în realizare. Verificarea îndeplinirii
condiţiilor răspunderii civile delictuale presupune analiza caracterul licit sau ilicit al
faptei, fără ca această cerere să constituie un capăt distinct de cerere, soluționat ca
atare prin dispozitivul hotărârii pronunţate în cauză. Competenţa materială de
soluţionare a acestei acţiuni în răspundere civilă delictuală se va determina în funcţie de
cuantumul sumelor solicitate.
Potrivit unei alte tendințe exprimate în practica judecătorească, în ipoteza
analizată, cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei ar avea caracter autonom,
82
astfel cum rezultă din art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., fiind de competența materială a
tribunalului, ca instanță cu plenitudine de competență în primă instanță. În acest sens, s-
a reținut că nu se poate susține că acțiunea în constatarea caracterului ilicit al faptei ar
fi deschisă numai în situația în care nu s-ar urmări și repararea prejudiciului creat,
întrucât din art. 253 alin. (4) C. civ. rezultă contrariul, textul menționând, în mod
suplimentar, condiția vătămării imputabile autorului faptei prejudiciabile.
În fine, există și soluții în sensul că cererile la care se referă art. 253 alin. (1) lit.
a)-c) C. civ. sunt de competența materială a judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. (h)
C. proc. civ., acestea vizând, în sens larg, obligaţii de a face sau de a nu face.
Soluționarea problemei de practică judiciară neunitară implică stabilirea raportului

dintre cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei, pe de o parte, și cererea de
acordare a unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial produs, pe de
altă parte. În ce măsură cererea de acordare a unor compensații bănești pentru daunele
morale suferite absoarbe, în conținutul său, finalitatea cererii de constatare a
caracterului ilicit al faptei?
Din analiza art. 253 C. civ. rezultă că persoana fizică ale cărei drepturi
nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cumula mijloacele de apărare
prevăzute de art. 1 lit. a)-c) cu cele menționate la alin. (3) și (4). Interpretarea
gramaticală a textului susține, în mod neechivoc, ideea caracterul cumulativ al
mijloacelor de apărare prevăzute de alin. (1), (3) și (4). Astfel, alin. (1) prevede
posibilitatea de a cere “oricând” instanței constatarea caracterului ilicit al faptei
săvârșite, având “totodată” acces la mijloacele de apărare prevăzute de alin. (3) și “de
asemenea” de a cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru
prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat. Posibilitatea cumulului mijloacelor de
apărare a dreptului nepatrimonial este, așadar, incontestabil.
Din perspectiva condițiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru admiterea cererii de

constatare a caracterului ilicit al faptei, din art. 253 alin. (1) C. civ. rezultă că trebuie să
fi avut loc o încălcare ori o amenințare a drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice
și tulburarea să persiste49. Dimpotrivă, pentru admiterea cererii de acordare a
despăgubirii sau, după caz, a reparației patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial
cauzat, este necesară o condiție suplimentară, prevăzută expres de alin. (4) al art. 253 C.
civ., și anume ca vătămarea să fie imputabilă autorului faptei ilicite.
49
Art. 253 alin. (1) C. civ. este construit pe trei paliere temporale: lit. a) - fapta ilicită nu a fost săvârșită,
fiind iminentă; lit. b) fapta ilicită este în curs de desfășurare; lit. c), fapta ilicită a fost săvârșită,
tulburarea produsă subzistă.
83
Concluzionăm, așadar, că pentru admiterea unei cereri de constatare a
caracterului ilicit al faptei nu este neapărat necesar a fi îndeplinite condițiile răspunderii
civile delictuale pentru fapta proprie, accesul la acest mijloc de apărare fiind garantat
pentru simpla încălcare sau amenințare a dreptului nepatrimonial. În ceea ce privește
însă capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, cerințele răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie se impun a fi îndeplinite.
În sprijinul tezei potrivit căreia cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei
nu constituie o formă de răspundere civilă delictuală tipică pentru fapta proprie vin atât
denumirea marginală a art. 253 C. civ. „Mijloace de apărare” (a drepturilor
nepatrimoniale), cât și topografia textului. Astfel, art. 253 C. civ. este situat în Titlul V
„Apărarea drepturilor nepatrimoniale” din Cartea I a Codului civil, „Despre persoane”.
În capitolul dedicat răspunderii civile, art. 1.391 C. civ.50, cu denumirea marginală
“Repararea prejudiciului nepatrimonial” prevede la alin. (5) că dispoziţiile art. 253-
256 rămân aplicabile. Deducem de aici că aceste dispoziții nu au fost concepute ca o
formă de reparare a prejudiciului nepatrimonial, ca efect al îndeplinirii cerințelor
răspunderii civile delictuale, însă ele vor fi incidente și în aceste situații, rămânând
aplicabile, astfel cum prevede, în mod explicit, textul. În alți termeni, sfera de aplicare a
art. 253-256 C. civ. este mai amplă decât aceea a ipotezelor de răspundere civilă
delictuală tipică pentru fapta proprie, incluzând și ipotezele de lipsă vinovăție.
O altă observație pe marginea art. 253 alin. (4) C. civ. vizează teza finală a
acestuia care prevede că dreptul la acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciul
nepatrimonial este supus prescripţiei extinctive. O asemenea dispoziție era necesară
având în vedere că, potrivit art. 2.502 alin. (2) pct. 1 C. civ, acțiunea privind apărarea
unui drept nepatrimonial este imprescriptibilă, cu excepția cazului în care prin lege se
dispune altfel. Cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei este, așadar,
imprescriptibilă, iar cererea de acordare a despăgubirilor este supusă prescripției
extinctive.
Rezultă că, deși la o primă vedere, ar putea exista tentația de a aprecia că cererea
de constatare a caracterului ilicit al faptei ar avea rol pur argumentativ, constituind o
simplă afirmare a uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale, considerăm că
argumentele expuse susțin opinia potrivit căreia cererea de constatare a caracterului
ilicit al faptei constituie un capăt de cerere distinct, în raport cu cel vizând acordarea
50
Art. 1.391 C. civ. este situat în Secțiunea a 6-a („Repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile
delictuale”) situată în Capitolul IV (“Răspunderea civilă”) din Titlul II („Izvoarele obligațiilor”) al Cărții a V-
a („Despre obligații”) din Codul civil din 2009.
84
despăgubirii pentru prejudiciul nepatrimonial produs. Autonomia capătului de cerere
menționat51 rezultă din împrejurarea că obiectul și cauza sa juridică sunt distincte,
condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru admiterea sa sunt diferite, dreptul la
acțiune în sens material este independent și are un regim juridic aparte din perspectiva
prescripției extinctive în raport cu cel având ca obiect pretenții. Ca atare, în măsura în
care reclamantul înțelege să își construiască demersul său procesual de maniera arătată,
există, ipotetic, posibilitatea constatării caracterului ilicit al faptei, prin dispozitivul
hotărârii judecătorești și a respingerii acțiunii în pretenții, fie ca prescrisă, fie ca
neîntemeiată, după caz, după cum există și posibilitatea admiterii ambelor capete de
cerere.
Menționăm că în sistemul de drept elvețian s-a reținut că gravitatea prejudiciului
psihic sau moral poate fi diminuată de satisfacția pe care victima a primit-o prin
hotărârea de constatare a caracterului ilicit al faptei care este publicată 52. Subliniem că
relevanța soluțiilor pronunțate în dreptul elvețian este dată de împrejurarea că art. 253-
256 C. civ. din 2009 au fost inspirate din art. 28-29 Codul civil elvețian.
Concepția menționată se regăsește într-o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, prin care s-a reținut că, față de gravitatea atingerii dreptului nepatrimonial și
a prejudiciului suferit, remediile cu caracter nepatrimonial sunt suficiente, reclamantul
neavând un drept la reparație patrimonială a prejudiciului53.
51
Natura juridică a răspunderii în ipoteza analizată constituie obiect de controversă în doctrină: s-a
apreciat că întrucât reparația nepatrimonială este incompatibilă cu reglementarea răspunderii civile
delictuale ar fi de preferat ca reparația nepatrimonială să fie privită ca o formă distinctă de răspundere
civilă (a se vedea Toma Dăuceanu Laura, Reparația pecuniară a prejudiciului nepatrimonial cauzat
persoanelor fizice, RRDP 3, 4/2021, accesat în aplicația sintact.ro în data de 02.05.2022).
Apreciem că independent de calificarea acestui tip de răspundere ca având natura juridică a unei
răspunderi civile delictuale cu caracter obiectiv sau ca o formă distinctă de răspundere civilă, natura sa
autonomă este de necontestat.
52
A. Bucher, Personnes physiques et protection de la personalité, Ed. a 5-a, Ed. Halbing Lochtenhahn,
Basel, 2009, p. 127, nr. 590 în Ș. Diaconescu, Funcțiile analizei de proporționalitate la apărarea
drepturilor nepatrimoniale, p. 16, Studia, Universitatis Babeș-Bolyai Iurisprudentia, p. 16.
53
A se vedea dec. nr. 1326/2020 a ÎCCJ, s. I. civ., disponibilă pe scj.ro, apud L. Toma-Dăuceanu, Reparația
precuniară a prejudiciului nepatrimonial cauzat persoanelor fizice, RRDP nr. 3, 4/2021, p. 641: “(...) cum
instanța este liberă să aprecieze dacă gravitatea atingerii dreptului personal nepatrimonial necesită,
pentru repararea prejudiciului, aplicarea celei mai aspre sancțiuni, respectiv aceea a despăgubirilor
bănești, sau sunt suficiente remediile cu caracter nepatrimonial, nu poate fi reținut un refuz nejustificat
al acesteia de aplicare a sancțiunii pecuniare”.
Teza potrivit căreia legiuitorul a instituit un sistem mixt de sancțiuni pentru prejudiciile nepatrimoniale,
stabilind în primul rând măsuri reparatorii de natură nepatrimonială, iar pe un plan secund măsuri
reparatorii de ordin pecuniar se regăsește și în doctrină (a se vedea, spre exemplu, C Munteanu, O.
85
Desigur, raționamentul juridic anterior expus este valabil pentru ipoteza în care
este neîndoielnică voința reclamantului de a învesti instanța cu un capăt de cerere
distinct având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei. Dacă, dimpotrivă,
referirea la caracterul ilicit al faptei reprezintă doar expresia voinței reclamantului de a
antama o condiție a răspunderii civile delictuale, menită a asigura succesul în demersul
său de obligare a celeilalte părți la plata despăgubirilor, cererea de chemare în judecată
va avea un unic capăt de cerere având ca obiect pretenții.
Însă absolutizarea soluției potrivit căreia cererea de constatare a caracterului ilicit
al faptei nu constituie un capăt de cerere distinct, cu consecința că acest aspect ar fi
supus analizei incidentale cu prilejul soluționării acțiunii în pretenții, ar conduce la
concluzia de neacceptat ca, spre exemplu, în ipoteza invocării și a admiterii excepției
prescripției dreptului la acțiunea în pretenții, această cerere să rămână neanalizată și
aceasta în pofida unor prevederi exprese care prevăd dreptul la această acțiune
autonomă și caracterul său imprescriptibil.
Cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei, constituind o acțiune privind
apărarea unui drept nepatrimonial54, va fi de competența tribunalului, fiind o cerere
nepatrimonială, potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Nu se poate susține competența
judecătoriei, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., întrucât nu este în discuție o
cerere privind obligație de a face sau a nu face, ci o acțiune în constatare.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că cererea de constatare a

caracterului ilicit al faptei săvârșite, în cazul încălcării ori al amenințării drepturilor
nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ.,
constituie un capăt de cerere distinct de cel privind obligarea autorului faptei
prejudiciabile la acordarea reparației patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial
cauzat, întemeiată pe art. 253 alin. (4) C. civ. Cererea de constatare a caracterului
Ungureanu, Protecția drepturilor nepatrimoniale cu privire specială asupra drepturilor personalității în

concepția Codului civil, în R.R.D.P. nr. 3/2016, accesat pe sintact.ro în data de 2.05.2022).
54
Acțiunea în constatarea caracterului ilicit al faptei este o acțiune în constatare existență drept
nepatrimonial, admisibilă potrivit art. 35 C. proc. civ.; dreptul nepatrimonial spre a cărui constatare se
tinde este acela de restabilire a dreptului inițial încălcat, prin recunoașterea caracterului ilicit al încălcării
sau atingerii ce i-au fost aduse. Nu s-ar putea susține că o atare acțiune ar fi inadmisibilă, întrucât
reclamantul ar avea la îndemână acțiunea în despăgubiri, întrucât aceasta nu constituie acțiunea în
realizare corespondentă. Concluzia rezultă cu prisosință și din reglementarea mijloacelor de apărare a
drepturilor nepatrimoniale ca un cumul de măsuri, fiecare având natura sa specifică. Spre exemplu, astfel
cum s-a arătat anterior este posibil ca, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța să
aprecieze că repararea prejudiciului nepatrimonial nu se pretează la plata unei despăgubiri bănești, fiind
adecvat un alt mijloc de apărare a dreptului nepatrimonial.
86
ilicit al faptei săvârșite este o cerere nepatrimonială, de competența materială de
primă instanță a tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ.
Concluzia anterior expusă și raționamentul juridic care o susține sunt valabile
pentru ipoteza în care este neîndoielnică voința reclamantului de a învesti instanța cu
un capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei.
Dacă, dimpotrivă, referirea la caracterul ilicit al faptei reprezintă doar expresia
voinței reclamantului de a antama o condiție a răspunderii civile delictuale, menită a
asigura succesul în demersul său de obligare a celeilalte părți la plata despăgubirilor,
cererea de chemare în judecată va avea un unic capăt de cerere având ca obiect
pretenții, competența materială revenind judecătoriei, sau, după caz, tribunalului,
conform art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

I.N.M.
În opinie minoritară, participanții la întâlnire au apreciat că cererea de
constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite, în cazul încălcării ori amenințării
drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, întemeiată pe art. 253 alin. (1) lit. c)
C. civ., este de competența de soluționare în primă instanță a judecătoriei, fiind o
cerere privind o obligație de a face.
D. LEGISLAȚIE SPECIALĂ
a) Legea nr. 165/201355 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire,

în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
regimului comunist în România
Data cursului valutar B.N.R. euro/leu în raport cu care se stabilește de către

instanță numărul de puncte de compensare în temeiul Legii nr. 165/2013 în ipoteza în
55
Publicată în Monitorul Oficial nr. 278 din 17 mai 2013
87
care valoarea imobilelor prevăzută în grilele notariale este exprimată în valută
(euro).56
Materia: civil
Subcategoria: drepturi de proprietate și alte drepturi reale
Obiect ECRIS: Legea nr. 165/2013
Acte normative incidente: art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.
Cuvinte cheie: puncte de compensare, dată a cursului valutar
Problema de practică judiciară neunitară privește ipoteza în care instanța este

învestită cu o cerere având ca obiect obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea
Imobilelor să emită decizia de compensare sau, după caz, pronunțarea unei hotărâri
judecătorești care să țină loc de decizie de compensare, formulată în temeiul art. 35
alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013 57, ce presupune fixarea de către instanță a valorii
imobilului în lei, din moment ce un punct are valoarea de leu, potrivit art. 21 alin. (6) din
Legea nr. 165/2013, iar valoarea imobilelor prevăzută în grilele notariale este exprimată
în euro; chestiunea de drept în discuție privește data cursului valutar B.N.R. euro/leu în
raport cu care se stabilește de către instanță numărul de puncte de compensare în
temeiul Legii nr. 165/2013.
Într-o primă opinie, data cursului valutar în discuție este aceea când Comisia
Națională pentru Compensarea Imobilelor va emite decizia de compensare, întrucât, în
acest caz, persoana îndreptățită nu va suporta fluctuația valutară din perioada de
verificare a legalității deciziei acesteia.
Într-o a doua opinie, data cursului valutar este aceea a şedinţei Comisiei Naționale
pentru Compensarea Imobilelor, acest curs valutar nefiind contestat de către reclamant
în justiție.
56
Curtea de Apel Constanța
57
Potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite
decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa
instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de
lege pentru soluționarea cererilor.
Alin. (3) al aceluiași articol prevede că în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se
pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după
caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.
88
Într-o a treia opinie, data cursului valutar este aceea a emiterii deciziei de
compensare contestate, cu motivarea că această dată este data de referinţă pentru
analiza dispozițiilor legale aplicabile şi, deci, şi cursul B.N.R. al monedei străine.
Într-o a patra opinie, data cursului valutar este aceea a pronunţării sentinţei
apelate, în calea de atac formulată de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor
nefiind formulate critici cu privire la acest aspect şi, evident, nefiind solicitat de către
apelantă a se avea în vedere cursul de la data pronunţării deciziei de către instanţa de
apel. În motivarea acestei soluţii, s-a arătat că procedura de acordare a măsurilor
compensatorii nu se reduce la etapa ei administrativă, ci poate cuprinde şi o etapă
judiciară. În condiţiile în care, în etapa judiciară, legea aplicabilă din punctul de vedere
al modalităţii de stabilire a despăgubirilor este cea aflată în vigoare în această etapă
judiciară a procesului de acordare a despăgubirilor, fiind imposibil de aplicat o lege
anterioară fie şi numai din pricina obligativităţii Deciziei nr. 46/202158, pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
la care se adaugă argumentele mai sus prezentate în sensul că întreaga procedură de
acordare a despăgubirilor este o facta pendentia, deci de vreme ce nici măcar legea
aflată în vigoare la data emiterii deciziei contestate nu este aplicabilă, nu există niciun
motiv pentru a aplica cursul de schimb de la acea dată. Întrucât aplicarea cursului de
schimb este o componentă a aplicării grilei notariale, trebuie aplicat cursul de schimb
valabil la data evaluării. Nu se poate aplica cursul valutar de la data pronunţării deciziei
din apel, întrucât s-ar depăşi limitele învestirii prin cererea de apel, contravenindu-se
art. 477 alin. (1) C. proc. civ.
Într-o ultimă opinie, data cursului valutar este aceea a pronunţării deciziei în apel.
Potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin
Legea nr. 193/08.07.2021, în vigoare din data de 12.07.2021, evaluarea imobilelor pentru
care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte şi se face prin aplicarea grilei notariale
valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională, în
considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data
preluării acestuia; un punct are valoarea de un leu.
Soluționarea problemei de practică judiciară în dezbatere implică efectuarea

următoarelor nuanțări:
A. Etapa judecății în primă instanță:
58
Publicată în Monitorul Oficial nr. 751 din 2 august 2021
89
- în ipoteza în care prima instanță admite cererea având ca obiect obligarea
Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare sau,
după caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de decizie de
compensare, formulată în temeiul art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, aceasta
va proceda la stabilirea numărului punctelor de compensare;
- în acest sens, prima instanța va evalua imobilul, potrivit art. 21 alin. (6) din
Legea nr. 165/2013, raportat la valoarea înscrisă în grila notarială, iar dacă această
valoare este stabilită în valută, instanța va dispune conversia în lei a valorii respective,
dat fiind faptul că numărul punctelor este determinat de valoarea în lei a imobilului [un
punct are valoarea de leu - art. 21 alin. (6) teza finală din Legea nr. 165/2013];
- cursul valutar B.N.R. euro/leu ce trebuie avut în vedere la efectuarea conversiei
menționate anterior este cel de la data pronunțării sentinței civile de către prima
instanță, având în vedere că:
˅ situația juridică creată de valorificarea dreptului la puncte de compensare este
una de natură legală în curs de constituire;
˅ instanţa de judecată este singura în măsură a stabili, în concret şi definitiv,
întinderea despăgubirii cuvenite, în ipoteza în care Comisia Națională pentru
Compensarea Imobilelor nu emite decizia de compensare (adaptarea paragrafului nr. 64
din Decizia nr. 80/201859 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept);
˅ numărul punctelor de compensare ce implică efectuarea conversiei în lei a
evaluării imobilului în valută se stabilește la momentul pronunțării hotărârii
judecătorești.
B. Etapa judecății în apel:

a) în ipoteza în care instanța de apel va proceda la admiterea apelului, la
schimbarea hotărârii judecătorești pronunțate de către prima instanță și la recalcularea
punctelor de compensare, în temeiul motivelor de apel vizând modificarea grilei notariale
aplicabile (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia de către prima instanță, cursul
valutar B.N.R. euro/leu ce trebuie avut în vedere la efectuarea conversiei în discuție este
cel de la data pronunțării deciziei civile de către instanța de apel, având în vedere că:
59
Publicată în Monitorul Oficial nr. 1.080 din 20 decembrie 2018
90
˅ declararea căii de atac a apelului implică faptul că punctele de compensare nu
au fost stabilite în mod definitiv;
˅ numărul punctelor de compensare ce presupune efectuarea conversiei în lei a
evaluării imobilului în valută se stabilește la momentul pronunțării hotărârii
judecătorești.
b) în ipoteza în care instanța de apel este învestită cu o cerere de apel, prin
intermediul căreia se critică decât data cursului valutar B.N.R. euro/leu ce trebuie avut
în vedere la efectuarea conversiei în discuție, iar nu și modificarea grilei notariale
aplicabile (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia de către prima instanță, caz în care
instanța de apel nu va proceda la o reevaluare a imobilului și la stabilirea acestei noi
valori în euro, cursul valutar ce trebuie luat în considerare va fi cel de la data pronunțării
hotărârii judecătorești în primă instanță; această dată constituie data la care s-a
procedat la evaluarea imobilului.
În soluționarea apelului, în ambele ipoteze înfățișate anterior, se va ține seama de
respectarea regulii de drept înscrise în art. 481 C. proc. civ. privind neînrăutățirea
situației în propria cale de atac. Astfel, potrivit art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se
poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată,
în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute
de lege.
Problema se rezolvă în termeni similari și în ipoteza în care instanța este învestită

cu o contestație împotriva deciziei emise de către Comisia Națională pentru Compensarea
Imobilelor, formulată de art. 35 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013 61, ce implică o
evaluare/reevaluare a imobilului de către instanță.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul nuanțat expus în continuare:

- prima instanță, soluționând cererea având ca obiect obligarea Comisiei
Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare sau, după
caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de decizie de
60
Publicată în Monitorul Oficial nr. 1080 din 20 decembrie 2018
61
Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art.
33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui
circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
Alin. (3) al aceluiași articol prevede că în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se
pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după
caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.
91
compensare, formulată în temeiul art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, va
proceda la stabilirea numărului punctelor de compensare, potrivit art. 21 alin. (6) din
Legea nr. 165/2013, raportat la valoarea înscrisă în grila notarială ce va fi convertită
în lei la cursul valutar B.N.R. euro/leu de la data pronunțării sentinței civile de către
prima instanță;
- instanța de apel, soluționând apelul prin care se critică grila notarială
aplicabilă (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia de către prima instanță și, ca
atare, reevaluând imobilul, va proceda la stabilirea numărului punctelor de
compensare, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, raportat la valoarea
înscrisă în grila notarială ce va fi convertită în lei la cursul valutar B.N.R. euro/leu de
la data pronunțării deciziei civile de către instanța de apel;
- instanța de apel, soluționând apelul prin care se critică exclusiv data cursului
valutar B.N.R. euro/leu ce trebuie avut în vedere la efectuarea conversiei în discuție,
iar nu și grila notarială aplicabilă (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia de către
prima instanță și, ca atare, neefectuând o reevaluare a imobilului, va proceda la
stabilirea numărului punctelor de compensare, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr.
165/2013, raportat la valoarea înscrisă în grila notarială ce va fi convertită în lei la
cursul valutar B.N.R. euro/leu de la data pronunțării sentinței civile de către prima
instanță;
- în soluționarea apelului, în ambele ipoteze înfățișate anterior, se va ține
seama de respectarea regulii de drept înscrise în art. 481 C. proc. civ. privind

În opinie majoritară, participanții la întâlnire au apreciat că:
A. În ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea Comisiei Naționale
pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare sau, după caz,
pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de decizie de compensare,
formulată în temeiul art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013 (C.N.C.I. nu a
soluționat dosarul de despăgubire)
a) dacă prima instanță, în soluționarea cererii, va proceda la evaluarea
imobilului, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, aceasta se va
raporta la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul precedent
pronunțării sentinței civile; această valoare va fi convertită în lei la cursul valutar
B.N.R. euro/leu de la data pronunțării sentinței civile de către prima instanță;
b) - dacă prima instanță a procedat la evaluarea imobilului și împotriva
sentinței civile pronunțate de către aceasta s-a declarat apel, prin care se critică grila
notarială aplicabilă (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia de către prima
92
instanță, instanța de apel, verificând valoarea imobilului, în conformitate cu art. 21
alin. (6) din Legea nr. 165/2013, se va raporta la valoarea înscrisă în grila notarială
valabilă pentru anul precedent pronunțării sentinței civile; această valoare va fi
convertită în lei la cursul valutar B.N.R. euro/leu de la data pronunțării sentinței
civile de către prima instanță; în soluționarea apelului, se va ține seama de
respectarea regulii de drept înscrise în art. 481 C. proc. civ. privind neînrăutățirea
situației în propria cale de atac;
- dacă prima instanță nu a procedat la evaluarea imobilului, aprecind că nu s-a
făcut dovada dreptului de proprietate sau a calității părții de persoană îndreptățită, și
împotriva sentinței civile pronunțate de către aceasta s-a declarat apel, instanța de
apel, dacă va evalua imobilul, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr.
165/2013, se va raporta la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul
precedent pronunțării deciziei civile; această valoare va fi convertită în lei la cursul
valutar B.N.R. euro/leu de la data pronunțării deciziei civile de către instanța de apel.
B. În ceea ce privește contestația împotriva deciziei emise de către Comisia

Națională pentru Compensarea Imobilelor, formulată în temeiul art. 35 alin. (1) și (3)
din Legea nr. 165/2013 (C.N.C.I. a soluționat dosarul de despăgubire)
a) - dacă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a evaluat imobilul,
prima instanță, în soluționarea contestației prin care s-a criticat grila notarială
aplicabilă (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia, va proceda la verificarea valorii
imobilului, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, prin raportare
la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul precedent emiterii deciziei
de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor; această valoare va fi
convertită în lei la cursul valutar B.N.R. euro/leu de la data emiterii deciziei de către
Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor;
- dacă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu a evaluat imobilul,
aprecind că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau a calității părții de
persoană îndreptățită, prima instanță, în soluționarea contestației, dacă va evalua
imobilul, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, se va raporta la
valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul precedent pronunțării
sentinței civile (în opinie majoritară), respectiv pentru anul precedent emiterii
deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (în opinie
minoritară); această valoare va fi convertită în lei la cursul valutar B.N.R. euro/leu de
la data pronunțării sentinței civile (în opinie majoritară), respectiv de la data emiterii
minoritară);
93
b) - dacă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a evaluat imobilul,
iar împotriva sentinței civile pronunțate de către prima instanță, prin care s-a
verificat valoarea imobilului sau s-a procedat la o reevaluare, s-a declarat apel, prin
care se critică grila notarială aplicabilă (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia,
instanța de apel, verificând valoarea imobilului, în conformitate cu art. 21 alin. (6)
din Legea nr. 165/2013, se va raporta la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă
pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor; această valoare va fi convertită în lei la cursul valutar B.N.R.
euro/leu de la data emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea
Imobilelor; în soluționarea apelului, se va ține seama de respectarea regulii de drept
înscrise în art. 481 C. proc. civ. privind neînrăutățirea situației în propria cale de
atac;
persoană îndreptățită, însă prima instanță a procedat la evaluarea imobilului și
împotriva sentinței civile pronunțate de către aceasta s-a declarat apel, prin care se
critică grila notarială aplicabilă (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia, instanța
de apel, verificând valoarea imobilului, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea
nr. 165/2013, se va raporta la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul
precedent pronunțării sentinței civile (în opinie majoritară), respectiv pentru anul
precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea
Imobilelor (în opinie minoritară); această valoare va fi convertită în lei la cursul
valutar B.N.R. euro/leu de la data pronunțării sentinței civile (în opinie majoritară),
respectiv de la data emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea
Imobilelor (în opinie minoritară);
persoană îndreptățită, contestația privind decizia de invalidare fiind respinsă de către
prima instanță, pentru aceleași considerente, și împotriva sentinței civile pronunțate
de către aceasta s-a declarat apel, instanța de apel, dacă va evalua imobilul, în
conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, se va raporta la valoarea
înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul precedent pronunțării deciziei civile din
apel (în opinie majoritară), respectiv pentru anul precedent emiterii deciziei de către
Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (în opinie minoritară); această
valoare va fi convertită în lei la cursul valutar B.N.R. euro/leu de la data pronunțării
deciziei civile (în opinie majoritară), respectiv de la data emiterii deciziei de către
Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (în opinie minoritară).
94
În esență, opinia majoritară a participanților la întâlnire este aceea că
evaluarea imobilului se efectuează, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr.
165/2013, prin raportare la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul
precedent celui în care, pentru prima dată, se procedează la evaluarea imobilului, fie
de către C.N.C.I., fie de către instanța judecătorească (primă instanță sau, după caz,
instanță de apel); această valoare va fi convertită în lei la cursul valutar B.N.R.
euro/leu de la data la care, pentru prima dată, se procedează la evaluarea imobilului,
fie de către C.N.C.I., fie de către instanța judecătorească (primă instanță sau, după
caz, instanță de apel).
În opinie minoritară, participanții la întâlnire și-au însușit opinia exprimată de

I.N.M.
Aplicarea art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 în privința grilei notariale incidente
în ipoteza în care instanţa stabileşte atât existenţa dreptului la acordarea măsurilor
reparatorii, cât şi numărul de puncte care se acordă persoanei îndreptăţite.62
Materia: civil
Acte normative incidente: art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.
Cuvinte cheie: puncte de compensare, grilă notarială aplicabilă

Problema de practică judiciară neunitară privește ipoteza în care persoana
îndreptățită formulează contestaţie împotriva deciziei de invalidare emise de Comisia
Națională pentru Compensarea Imobilelor, invalidarea propunerii de acordare a măsurilor
compensatorii având ca argument nedovedirea calității contestatorului de persoană
îndreptățită; în acest caz, chestiunea de drept privește grila notarială aplicabilă la
stabilirea numărul de puncte de compensare, atunci când instanța admite contestația.
Aceeaşi problemă de drept se pune şi în ipoteza în care Comisia Națională pentru
62
95
Compensarea Imobilelor nu a emis decizia în termenele stabilite de art. 34 din Legea nr.
165/2013, iar instanţa este investită cu soluționarea cererii prin care persoana
îndreptățită a solicitat obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor să
emită decizia de compensare sau, după caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care
să țină loc de decizie de compensare.
Într-o opinie, se apreciază că punctele de compensare se stabilesc prin raportare la
grila notarială din anul anterior emiterii deciziei de invalidare de către Comisia Națională
pentru Compensarea Imobilelor, întrucât art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 nu
distinge după cum decizia administrativă este de validare, validare parțială sau
invalidare. Pe de altă parte, art. 21 alin. (8) din lege stabilește evaluarea ca fiind o etapă
anterioară validării sau invalidării deciziei entității învestite de lege și, după caz,
aprobării punctajului stabilit potrivit art. 21 alin. (7) din lege.
Într-o altă opinie, se apreciază că art. 21 alin. (6) din lege trebuie interpretat
sistematic prin raportare la celelalte alineate ale textului legal, astfel încât decizia la
care face acesta este una de validare, întrucât doar în această ipoteză se stabilesc măsuri
reparatorii. Or, cum în ipoteza invalidării, o astfel de decizie nu există, punctele de
compensare se stabilesc prin raportare la grila notarială din anul anterior pronunțării
hotărârii judecătorești prin care se recunoaște dreptul persoanei îndreptățite, actul
jurisdicțional fiind unul echivalent deciziei administrative de validare. Situaţia expusă în
acest caz este, în esenţă, echivalentă celei în care Comisia Națională pentru
Compensarea Imobilelor nu emite nicio decizie.
Potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin
Legea nr. 193/08.07.2021, în vigoare din data de 12.07.2021, evaluarea imobilelor pentru
care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte şi se face prin aplicarea grilei notariale
valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională, în
considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data
În cadrul minutei Întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație
și Justiție și curților de apel, ce a avut loc la Brașov, în perioada 11-11 iunie 2021, este
cuprinsă problema de practică neunitară vizând aplicarea art. 21 alin. (6) din Legea nr.
165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2020, în etapele judecății în
primă instanță și în apel, în procesele având ca obiect contestație formulată de persoana
îndreptățită împotriva deciziei emise de Comisia Națională pentru Compensarea
Imobilelor, în temeiul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, prin care este criticată
modalitatea de evaluare a imobilului, precum și în cele având ca obiect cererea
persoanei îndreptățite de obligare a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la
96
emiterea deciziei de compensare în favoarea sa sau de pronunțare a unei hotărâri
judecătorești care să țină loc de decizie de compensare, în temeiul art. 35 alin. (2) din
Legea nr. 165/2013.
Soluția exprimată de către I.N.M. și însușită, în majoritate, de către participanții la
întâlnire a fost următoarea:
"Modificările operate prin Legea nr. 219/2020 în privința art. 21 alin. (6) din Legea
nr. 165/2013, chiar dacă nu erau în vigoare la data emiterii deciziei de compensare de
către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor sau, după caz, la data
introducerii cererii prin care persoana îndreptățită a solicitat obligarea Comisiei
Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare sau, după caz,
pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de decizie de compensare, se
impuneau a fi aplicate imediat, până la momentul soluționării definitive a procesului,
întrucât vizau situații juridice de natură legală în curs de constituire.
În ceea ce privește aplicarea în etapa procesuală a apelului a modificărilor operate
prin Legea nr. 219/2020 în privința art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, opinia I.N.M.
este următoarea:
- părțile nu pot conveni asupra regulii vizând aplicarea în timp a legii civile
incidente în ipoteza procesului în care figurează, astfel încât nu se poate ține cont de
solicitarea acestora de a se aplica art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma sa
anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 219/2020;
- din moment ce modificările operate prin Legea nr. 219/2020 în privința art. 21
alin. (6) din Legea nr. 165/2013 sunt de imediată aplicare până la momentul soluționării
definitive a procesului, instanța de apel este în drept, din oficiu, să invoce incidența
acestora;
- modificările legislative în discuție trebuie să fie aplicate însă cu respectarea
principiului reglementat de art. 481 C. proc. civ. privitor la neînrăutățirea situației în
propria cale de atac."
Cele decise anterior în privința aplicării art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013,
astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2020, își păstrează valabilitatea și în
privința aplicării aceluiași articol, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 193/2021.
Argumentele care fundamentează, în esență, soluția specificată anterior sunt

următoarele:
- dreptul la măsuri compensatorii este un drept material stabilit de lege, care este
supus unei evaluări administrative și/sau jurisdicționale pentru a fi valorificat,
considerent pentru care situația juridică creată de valorificarea dreptului respectiv este
una de natură legală, iar nu voluntară;
97
- în acest caz, dacă modificarea textului legal ce reglementează cuantumul
măsurilor compensatorii intervine în cursul procesului în care se pune problema aplicării
acestuia, atunci, fiind vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia),
modificarea legislativă este de imediată aplicare, nepunându-se problema aplicării
textului legal în vigoare la data emiterii deciziei de către Comisia Națională pentru
Compensarea Imobilelor sau, după caz, la data introducerii cererii de chemare în
judecată;
- Prin Decizia nr. 80/201863 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, s-au stabilit, cu efect obligatoriu, următoarele:
˅ Legea nr. 165/2013 cuprinde şi prevederi cu caracter substanţial, referitoare la
cuantumul şi modalitatea de acordare a măsurilor compensatorii instituite, astfel că, în
privinţa acestora din urmă, raporturile juridice derulate între persoana îndreptăţită la
restituire, pe de o parte, şi autorităţile administrative cu atribuţii în procesul de stabilire
a măsurilor reparatorii, pe de altă parte, nu pot fi considerate ca fiind raporturi juridice
finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei administrative (paragraful nr. 63);
˅ decizia autorităţii administrative implicate în procesul de acordare a măsurii
reparatorii reglementate de Legea nr. 165/2013 a fost supusă controlului jurisdicţional,
astfel încât dreptul de creanţă, de care beneficiază persoana îndreptăţită la măsura
reparatorie, nu este un drept cert şi exigibil şi, de aceea, situaţia juridică se află în curs
de constituire, deoarece urmează a se stabili, în faza jurisdicţională, valoarea concretă a
despăgubirilor sub forma acordării de puncte în raport cu evaluarea imobilului care face
obiectul deciziei de compensare, instanţa de judecată fiind singura în măsură a stabili,
în concret şi definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite (paragraful nr. 64);
˅ dată fiind situaţia juridică aflată în curs de constituire, norma de drept
substanţial referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul
normativ modificat, este aplicabilă situaţiei juridice aflate în curs de desfăşurare, fiind
impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr.
165/2013 îl consacră prin dispoziţiile art. 4, fiind, în consecinţă, aplicabilă legea în forma
în vigoare de la data judecării litigiului, şi nu cea de la data introducerii acţiunii
(paragraful nr. 66).
În considerarea argumentelor menționate mai sus desprindem concluzia că, dată

fiind situația juridică legală în curs de constituire, numărul punctelor de compensare se
stabilește la momentul soluționării definitive de către instanță a procedurii judiciare ce a
implicat evaluarea imobilului.
63
98
Această concluzie este valabilă indiferent dacă procedura judiciară constă într-o
cerere având ca obiect obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor să
emită decizia de compensare sau, după caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care
să țină loc de decizie de compensare, formulată în temeiul art. 35 alin. (2) și (3) din
Legea nr. 165/2013, sau într-o contestație împotriva deciziei emise de către Comisia
Națională pentru Compensarea Imobilelor, formulată de art. 35 alin. (1) și (3) din Legea
nr. 165/2013.
De asemenea, concluzia este valabilă și în ipoteza în care pe parcursul derulării
procedurii judiciare nu a intervenit o lege de modificare a art. 21 alin. (6) din Legea nr.
165/2013.

A. Etapa judecății în primă instanță:
˅ Ipoteza în care prima instanță admite cererea având ca obiect obligarea Comisiei
Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare sau, după caz,
formulată în temeiul art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013
- prima instanța va proceda la stabilirea numărului punctelor de compensare, sens
în care va evalua imobilul, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 [textul legal
impune aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către
Comisia Naţională];
- din moment ce Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu a procedat
la emiterea niciunei decizii, punctele de compensare urmând a se stabili în procedură
judiciară, grila notarială în raport cu care se va evalua imobilul este grila notarială
valabilă pentru anul precedent pronunțării sentinței civile de către prima instanță.
˅ Ipoteza în care prima instanță admite contestația împotriva deciziei emise de

către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, formulată în temeiul art. 35
alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013, motivele contestației implicând
evaluarea/reevaluarea imobilului
- prima instanța va proceda la stabilirea numărului punctelor de compensare, sens
în care va evalua imobilul, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 [textul legal
impune aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către
Comisia Naţională];
- din moment ce numărul punctelor de compensare se stabilește la momentul
soluționării de către instanță a procedurii judiciare ce a implicat evaluarea imobilului,
nefiind definitivat la momentul emiterii deciziei de către Comisia Națională pentru
99
Compensarea Imobilelor, situația juridică legală fiind în curs de constituire, grila
notarială în raport de care se va evalua imobilul este grila notarială valabilă pentru anul
precedent pronunțării sentinței civile de către prima instanță.
B. Etapa judecății în apel:

În ipoteza în care instanța de apel va proceda la admiterea apelului, la schimbarea
hotărârii judecătorești pronunțate de către prima instanță și la recalcularea punctelor de
compensare, în temeiul motivelor de apel vizând modificarea grilei notariale aplicabile
(an distinct) sau greșita aplicare a acesteia de către prima instanță, grila notarială în
raport de care se va evalua imobilul este grila notarială valabilă pentru anul precedent
pronunțării deciziei civile de către instanța de apel, având în vedere că:
˅ declararea căii de atac a apelului implică faptul că punctele de compensare nu
au fost stabilite în mod definitiv.
În soluționarea apelului, se va ține seama de respectarea regulii de drept înscrise
în art. 481 C. proc. civ. privind neînrăutățirea situației în propria cale de atac. Astfel,
potrivit art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o
situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte
expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.
În ipoteza în care instanța de apel este învestită cu o cerere de apel, prin

intermediul căreia nu se critică modificarea grilei notariale aplicabile (an distinct) sau
greșita aplicare a acesteia de către prima instanță, caz în care instanța de apel nu va
proceda la o reevaluare a imobilului, grila notarială în raport de care a fost evaluat
imobilul, respectiv grila notarială valabilă pentru anul precedent pronunțării sentinței
civile de către prima instanță, va rămâne neschimbată.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul nuanțat expus în continuare:

- prima instanță, soluționând cererea având ca obiect obligarea Comisiei
Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare sau, după
64
100
caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de decizie de
compensare, formulată în temeiul art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, va
proceda la stabilirea numărului punctelor de compensare, potrivit art. 21 alin. (6) din
Legea nr. 165/2013, raportat la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru
anul precedent pronunțării sentinței civile de către prima instanță;
- prima instanță, soluționând contestația împotriva deciziei emise de către
Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, formulată în temeiul art. 35 alin.
(1) și (3) din Legea nr. 165/2013, motivele contestației implicând
evaluarea/reevaluarea imobilului, va proceda la stabilirea numărului punctelor de
înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul precedent pronunțării sentinței civile de
către prima instanță;
- instanța de apel, soluționând apelul prin care se critică grila notarială
aplicabilă (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia de către prima instanță și, ca
atare, reevaluând imobilul, va proceda la stabilirea numărului punctelor de
înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul precedent pronunțării deciziei civile de
către instanța de apel; în soluționarea apelului, se va ține seama de respectarea
regulii de drept înscrise în art. 481 C. proc. civ. privind neînrăutățirea situației în
propria cale de atac.

În majoritate, participanții la întâlnire au apreciat că:
A. În ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea Comisiei Naționale
pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare sau, după caz,
formulată în temeiul art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013 (C.N.C.I. nu a
soluționat dosarul de despăgubire)
a) dacă prima instanță, în soluționarea cererii, va proceda la evaluarea
imobilului, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, aceasta se va
raporta la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul precedent
pronunțării sentinței civile;
b) - dacă prima instanță a procedat la evaluarea imobilului și împotriva
sentinței civile pronunțate de către aceasta s-a declarat apel, prin care se critică grila
notarială aplicabilă (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia de către prima
instanță, instanța de apel, verificând valoarea imobilului, în conformitate cu art. 21
alin. (6) din Legea nr. 165/2013, se va raporta la valoarea înscrisă în grila notarială
valabilă pentru anul precedent pronunțării sentinței civile; în soluționarea apelului,
101
se va ține seama de respectarea regulii de drept înscrise în art. 481 C. proc. civ.
privind neînrăutățirea situației în propria cale de atac;
- dacă prima instanță nu a procedat la evaluarea imobilului, aprecind că nu s-a
făcut dovada dreptului de proprietate sau a calității părții de persoană îndreptățită, și
împotriva sentinței civile pronunțate de către aceasta s-a declarat apel, instanța de
apel, dacă va evalua imobilul, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr.
165/2013, se va raporta la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul
precedent pronunțării deciziei civile.
B. În ceea ce privește contestația împotriva deciziei emise de către Comisia

Națională pentru Compensarea Imobilelor, formulată în temeiul art. 35 alin. (1) și (3)
din Legea nr. 165/2013 (C.N.C.I. a soluționat dosarul de despăgubire)
a) - dacă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a evaluat imobilul,
prima instanță, în soluționarea contestației prin care s-a criticat grila notarială
aplicabilă (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia, va proceda la verificarea valorii
imobilului, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, prin raportare
la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul precedent emiterii deciziei
de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor;
persoană îndreptățită, prima instanță, în soluționarea contestației, dacă va evalua
imobilul, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, se va raporta la
valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul precedent pronunțării
sentinței civile (în opinie majoritară), respectiv pentru anul precedent emiterii
minoritară);
b) - dacă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a evaluat imobilul,
iar împotriva sentinței civile pronunțate de către prima instanță, prin care s-a
verificat valoarea imobilului sau s-a procedat la o reevaluare, s-a declarat apel, prin
care se critică grila notarială aplicabilă (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia,
instanța de apel, verificând valoarea imobilului, în conformitate cu art. 21 alin. (6)
din Legea nr. 165/2013, se va raporta la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă
pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor; în soluționarea apelului, se va ține seama de respectarea
regulii de drept înscrise în art. 481 C. proc. civ. privind neînrăutățirea situației în
propria cale de atac;
apreciind că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau a calității părții de
102
persoană îndreptățită, însă prima instanță a procedat la evaluarea imobilului și
împotriva sentinței civile pronunțate de către aceasta s-a declarat apel, prin care se
critică grila notarială aplicabilă (an distinct) sau greșita aplicare a acesteia, instanța
de apel, verificând valoarea imobilului, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea
nr. 165/2013, se va raporta la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul
precedent pronunțării sentinței civile (în opinie majoritară), respectiv pentru anul
precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea
Imobilelor (în opinie minoritară);
persoană îndreptățită, contestația privind decizia de invalidare fiind respinsă de către
prima instanță, pentru aceleași considerente, și împotriva sentinței civile pronunțate
de către aceasta s-a declarat apel, instanța de apel, dacă va evalua imobilul, în
conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, se va raporta la valoarea
înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul precedent pronunțării deciziei civile din
apel (în opinie majoritară), respectiv pentru anul precedent emiterii deciziei de către
Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (în opinie minoritară).
În esență, opinia majoritară a participanților la întâlnire este aceea că

evaluarea imobilului se efectuează, în conformitate cu art. 21 alin. (6) din Legea nr.
165/2013, prin raportare la valoarea înscrisă în grila notarială valabilă pentru anul
precedent celui în care, pentru prima dată, se procedează la evaluarea imobilului, fie
de către C.N.C.I., fie de către instanța judecătorească (primă instanță sau, după caz,
instanță de apel).
În opinie minoritară, participanții la întâlnire și-au însușit opinia exprimată de

I.N.M.
Modalitatea de actualizare a despăgubirilor acordate în perioada cuprinsă între 6

martie 1945 și 22 decembrie 1989 pentru imobilele preluate abuziv de către stat.65
65
103
Materia: civil
Acte normative incidente: art. 21 alin. (6) și alin. (7) din Legea nr. 165/2013, art. I
alin. (1) teza I Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, art. 11 alin. (1) și (2), art. 12, art.
20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.
Cuvinte cheie: puncte de compensare, actualizare despăgubiri încasate

Problema de practică judiciară neunitară privește modalitatea de actualizare a
despăgubirilor încasate, atunci când acestea se impun a fi scăzute de către instanță din
numărul punctelor de compensare.
Într-o opinie, se apreciază că actualizarea despăgubirilor încasate pentru imobilul
preluat de stat se stabileşte prin raportare la data grilei avute în vedere la evaluare.
Într-o altă opinie, se consideră că actualizarea despăgubirilor încasate se stabileşte
în conformitate cu dispoziţiile art. I Titlul II din O.U.G. 184/2002, respectiv la cursul
leu/dolar din anul emiterii hotărârii judecătoreşti prin care se recunoaşte îndreptăţirea,
în considerarea caracterul special al acestui text legal.
Potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, evaluarea imobilelor pentru care
se acordă despăgubiri se exprimă în puncte și se face prin aplicarea grilei notariale
valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională, în
considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data
Alin. (7) al aceluiași articol prevede că numărul de puncte se stabilește după
scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat
conform alin. (6).
În conformitate cu art. I alin. (1) teza I Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, pentru
actualizarea despăgubirilor acordate în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 și 22
decembrie 1989 se va utiliza un coeficient de actualizare aferent fiecărui an prin
raportarea cursului leu/dolar S.U.A. din anul preluării, la cursul leu/dolar S.U.A. din anul
emiterii deciziei/dispoziției prin care se soluționează notificarea.
În primul rând, modalitatea de actualizare a despăgubirilor acordate în perioada

cuprinsă între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 pentru imobilele preluate abuziv de
către stat constituie obiect de analiză a instanței judecătorești numai în următoarele
ipoteze:
104
- ipoteza în care aceasta a fost sesizată cu soluționarea unei contestații împotriva
deciziei de invalidare/validare parțială/compensare, emise de Comisia Națională pentru
Compensarea Imobilului, iar contestatorul a criticat, în mod expres, modalitatea de
actualizare a despăgubirilor efectuată de către aceasta [art. 35 alin. (1) din Legea nr.
165/2013]; dacă acest aspect nu este criticat de către contestator, instanța nu poate
proceda la o analiză a sa, întrucât ar implica o nesocotire a principiului disponibilității
părților în procesul civil reglementat de art. 9 C. proc. civ.;
- ipoteza în care aceasta a fost sesizată cu soluționarea unei cereri prin care
persoana îndreptățită a solicitat obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea
Imobilelor să emită decizia de compensare sau, după caz, pronunțarea unei hotărâri
judecătorești care să țină loc de decizie de compensare, atunci când aceasta nu a
procedat la emiterea niciunei decizii [art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013].

A. Despăgubiri primite în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei

juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului66
Art. 20 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în
mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată67, are următorul
conținut legal:
(1) Persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul
nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi și numai după returnarea
sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație.
(2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995 , cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri
reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil,
teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare68. Dacă
persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 , cu
66
Publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 29 noiembrie 1995
67
68
Potrivit lit. b) a art. 50 din Legea nr. 165/2013, orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor
potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau
servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, se abrogă.
105
modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată
cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului (…)
În Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, aprobate prin H.G. nr. 250/200769, se prevăd următoarele:
20.1. Dacă imobilul (apartament sau unitate locativă) care face obiectul notificării nu a
fost vândut până la data intrării în vigoare a legii, respectiv până la data de 14 februarie
2001, fiind liber sau ocupat de chiriași, acesta se va restitui foștilor proprietari sau
succesorilor acestora. Restituirea în natură este condiționată de returnarea sumei
reprezentând despăgubirile încasate potrivit Legii nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare, actualizată cu indicele de inflație.
Calculul actualizării se va face prin aplicarea indicelui de inflație comunicat de
entitatea națională din domeniul statisticii, aferent perioadei respective (se va avea în
vedere anul încasării efective a despăgubirii și anul rambursării acesteia). Suma
rezultată se va vărsa în contul deschis la Trezoreria Statului prin Ordinul ministrului
finanțelor publice nr. 198/2003 pentru stabilirea contului în care se încasează
despăgubirile restituite la valoarea actualizată, conform Legii nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989.
20.2. Dacă imobilul (apartament sau unitate locativă) care face obiectul notificării a fost
vândut, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, până la
data intrării în vigoare a legii, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri
reparatorii prin echivalent corespunzătoare valorii de piață a întregului imobil, teren și
construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare70.
Dacă persoanele îndreptățite au încasat despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare, acestea au dreptul la măsuri reparatorii reprezentând diferența
dintre valoarea actualizată cu indicele inflației a despăgubirii încasate efectiv și
valoarea corespunzătoare de piață a imobilului nerestituit (terenul și partea de
construcție nerestituită) (…).
69
70
Potrivit lit. b) a art. 50 din Legea nr. 165/2013, orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor
potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau
servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, se abrogă.
106
Prin urmare, despăgubirile primite în temeiul Legii nr. 112/1995 se actualizează
prin aplicarea indicelui de inflație comunicat de entitatea națională din domeniul
statisticii, aferent perioadei cuprinse între anul încasării efective a despăgubirii și anul
rambursării acesteia.
B. Despăgubiri primite ca urmare a exproprierii abuzive a imobilelor în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989
Art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată, are următorul conținut:

(1) Imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost
demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate,
cu respectarea dispozițiilor legale. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire,
restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea
despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform
legislației în vigoare.
(2) În cazul în care construcțiile expropriate au fost demolate parțial sau total, dar
nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în
natură cu construcțiile ramase, iar pentru construcțiile demolate măsurile reparatorii se
stabilesc în echivalent*). Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în
natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite
și valoarea construcțiilor demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire
a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în
vigoare.
În art. 11.4. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -
22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se prevăd următoarele:
"Modul de calcul al despăgubirilor de rambursat se face prin raportare la
coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 184/2002.
Exemplu: în cazul în care pentru imobilul expropriat s-a primit suma de 40.000 lei,
iar cursul oficial de schimb de la data preluării era de 1 dolar S.U.A./10 lei, rezultă suma
de 4.000 dolari S.U.A. Suma astfel obținută se înmulțește cu valoarea cursului leu/dolar
S.U.A. din anul soluționării notificării, rezultând suma care trebuie restituită de către
persoana îndreptățită pentru a se dispune măsura restituirii în natură a imobilului
notificat."
Art. I alin. (1) teza I Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002 prevede că pentru
107
La instituirea dispozițiilor legale menționate anterior din Legea nr. 10/2001 și din
O.U.G. nr. 184/2002 nu s-a avut în vedere procedura reglementată de Legea nr. 165/2013
vizând emiterea deciziei de compensare prin puncte, Legea nr. 165/2013 nefiind intrată
în vigoare la datele intrării în vigoare a dispozițiilor respective. Ca atare, mențiunea din
cuprinsul art. I alin. (1) teza I Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002 referitoare la "anul
emiterii deciziei/dispoziției prin care se soluționează notificarea" trebuie adaptată în
sensul "anul stabilirii punctelor de compensare".
Prin urmare, despăgubirile primite ca urmare a exproprierii abuzive a imobilelor în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se actualizează prin aplicarea unui coeficient
de actualizare aferent fiecărui an prin raportarea cursului leu/dolar S.U.A. din anul
preluării, la cursul leu/dolar S.U.A. din anul stabilirii punctelor de compensare.
C. Despăgubiri primite pentru imobilele preluate abuziv și deținute de stat, de o

organizație cooperatistă, sau de orice altă persoană juridică dintre cele prevăzute la art.
21 alin. (1), (2) și (4)71.
Art. 12 din Legea nr. 10/2001 prevede că în situația imobilelor deținute de stat, de
o organizație cooperatistă, sau de orice altă persoană juridică dintre cele prevăzute
la art. 21 alin. (1), (2) și (4), dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire,
71
(1) Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute
la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonoma, o societate sau companie națională, o
societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este
acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept
public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție
motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrala sau locala
ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă
valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a
imobilului a cărui restituire în natură este cerută. (…)
(4) În cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin
echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului
general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean. (…)
108
restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea
despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit.
În art. 12 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se prevăd următoarele:
12.1. Modalitatea de actualizare a sumelor reprezentând despăgubiri primite este cea
prevăzută la art. I alin. (1) al titlului II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
184/2002.
12.2. Cursul oficial leu/dolar S.U.A. pentru fiecare an din intervalul 1945-1989 a fost
stabilit prin Ordinul Băncii Naționale a României nr. 4 din 5 august 2003 și al Institutului
Național de Statistică nr. 24.555 din 6 august 2003.
Art. I alin. (1) teza I Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002 prevede că pentru
La instituirea dispozițiilor legale menționate anterior din Legea nr. 10/2001 și din
O.U.G. nr. 184/2002 nu s-a avut în vedere procedura reglementată de Legea nr. 165/2013
vizând emiterea deciziei de compensare prin puncte, Legea nr. 165/2013 nefiind intrată
în vigoare la datele intrării în vigoare a dispozițiilor respective. Ca atare, mențiunea din
cuprinsul art. I alin. (1) teza I Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002 referitoare la "anul
emiterii deciziei/dispoziției prin care se soluționează notificarea" trebuie adaptată în
sensul "anul stabilirii punctelor de compensare".
Prin urmare, despăgubirile primite pentru imobilele preluate abuziv și deținute de

stat, de o organizație cooperatistă, sau de orice altă persoană juridică dintre cele
prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) și (4) se actualizează prin aplicarea unui coeficient de
actualizare aferent fiecărui an prin raportarea cursului leu/dolar S.U.A. din anul
În concluzie, opinia I.N.M. este următoarea:

- despăgubirile primite în temeiul Legii nr. 112/1995 se actualizează prin
aplicarea indicelui de inflație comunicat de entitatea națională din domeniul
statisticii, aferent perioadei cuprinse între anul încasării efective a despăgubirii și
anul rambursării acesteia;
109
- despăgubirile primite ca urmare a exproprierii abuzive a imobilelor în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se actualizează prin aplicarea unui
coeficient de actualizare aferent fiecărui an prin raportarea cursului leu/dolar S.U.A.
din anul preluării, la cursul leu/dolar S.U.A. din anul stabilirii punctelor de
compensare;
- despăgubirile primite pentru imobilele preluate abuziv și deținute de stat, de
o organizație cooperatistă, sau de orice altă persoană juridică dintre cele prevăzute
la art. 21 alin. (1), (2) și (4) se actualizează prin aplicarea unui coeficient de
actualizare aferent fiecărui an prin raportarea cursului leu/dolar S.U.A. din anul

Aplicarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în privința numărului de
puncte ce se impun a fi acordate, prin decizia de compensare, cesionarului -
moştenitor legal sau testamentar al beneficiarului unei decizii sau, după caz, al unei
dispoziții, emise în temeiul Legii nr. 10/2001, conținând propunerea de acordare a
măsurilor compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013.72
Materia: civil
Acte normative incidente: art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013.
Cuvinte cheie: plafonare măsuri compensatorii; cesionar moștenitor al titularului
dreptului de proprietate

Problema de practică neunitară privește următoarea ipoteză: entitatea învestită,
potrivit Legii nr. 10/2001, cu soluționarea notificării, emite decizie sau, după caz,
dispoziție prin care propune acordarea de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr.
72
110
165/2013 în favoarea persoanei îndreptățite sau a moștenitorului legal sau testamentar al
persoanei îndreptățite; această din urmă persoană cesionează, cu titlu oneros, dreptul
său la obținerea măsurilor compensatorii în favoarea unuia dintre viitorii săi moștenitori
legali sau testamentari; ulterior încheierii cesiunii, cedentul decedează, iar persoana
cesionarului îl moștenește. Într-o opinie, se consideră că cesionarul are dreptul la un
număr de puncte neplafonat, ținând cont de calitatea sa de moștenitor legal sau
testamentar al persoanei îndreptățite sau al moștenitorului acesteia din urmă, iar, într-o
altă opinie, se apreciază că cesionarul are dreptul la un număr de puncte plafonat, dată
fiind calitatea sa de cesionar și incidența art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.73
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, punctele stabilite prin decizia de
compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau
moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de
plafonare.
În conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, în dosarele în care se acordă
măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost
proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de
puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori
testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de
15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).
În primul rând, raportat la mențiunea din cuprinsul art. 24 alin. (2) din Legea nr.
165/2013 referitoare la prețul plătit pentru tranzacționarea dreptului de proprietate
rezultă că cesiunile de creanță avute în vedere de acest text legal și care conduc la
plafonarea punctelor de compensare sunt exclusiv cesiunile cu titlu oneros, fiind excluse
din domeniul de aplicare al articolului cesiunile cu titlu gratuit.
În al doilea rând, la data deschiderii succesiunii persoanei îndreptățite sau a
moștenitorului acesteia, în masa sa succesorală nu se mai regăsește dreptul la obținerea
măsurilor compensatorii, din moment ce acesta a fost cedat în timpul vieții, considerent
pentru care decizia de compensare se va emite pe numele cesionarului în considerarea
calității sale de cesionar, iar nu în virtutea calității de moștenitor al persoanei
îndreptățite sau al moștenitorului acesteia din urmă.
73
A se vedea, pentru dezvoltări pe marginea art. 24 din Legea nr. 165/2013, articolul publicat pe site-ul
www.juridice.ro, intitulat "Semnificaţia sintagmei „preţul plătit” în înţelesul art. 24 alin. (2)-(4) din Legea
nr. 165/2013. Plafonarea despăgubirilor primite de persoanele care au încheiat convenţii privind drepturile
asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire", elaborat de către Serena Evda Militaru, judecător
în cadrul Curții de Apel București.
111
Am procedat la reevaluarea opiniei exprimate în privința acestei probleme de
practică judiciară neunitară în punctajul de discuții aferent Întâlnirii președinților
secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, organizată în
Brașov, în perioada 10-11 iunie 2022, ce a fost reportată în vederea dezbaterii în cadrul
prezentei întâlniri.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că în determinarea numărului de

puncte ce se impun a fi acordate, prin decizia de compensare, cesionarului -
moştenitor legal sau testamentar al beneficiarului unei decizii sau, după caz, al unei
dispoziții, emise în temeiul Legii nr. 10/2001, este incident art. 24 alin. (2) sau (4)
din Legea nr. 165/2013.

b) Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile

funciare
Procedura de soluţionare a cererilor prin care se solicită, în temeiul art. 28 din

Decretul-lege nr. 115/1938, dobândirea dreptului de proprietate prin efectul
uzucapiunii.74
Materia: civil
Obiect ECRIS: uzucapiune
Acte normative incidente: art. 28 şi art. 130 din Decretul-lege nr. 115/193875
pentru unificarea dispozițiunilor privitoare la cărțile funciare
Cuvinte cheie: uzucapiune, Decretul-lege nr. 115/1938
74
75
Publicat în Monitorul Oficial nr. 95 din 27 aprilie 1938
112
Într-o opinie, s-a considerat că, în acest caz, sub aspect procedural, înscrierea
drepturilor dobândite prin uzucapiune este reglementată de art. 130 din Decretul-lege nr.
115/1938.
Prin Decizia nr. 19/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
recurs în interesul legii, s-a statuat că procedura reglementată de dispoziţiile art. 1.050-
1.053 din noul Cod de procedură civilă nu sunt aplicabile în privinţa posesiilor începute
anterior intrării în vigoare a Codului civil. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a subliniat faptul că legea sub imperiul căreia prescripţia a început
să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi cele de drept procesual
referitoare la prescripţie.
Normele de procedură reprezintă forma de valorificare în plan procesual a
normelor de drept material. Or, dacă legea aplicabilă în ce priveşte condiţiile şi
termenele uzucapiunii este cea de la data începerii posesiei, aceasta trebuie aplicată în
întregime. Astfel, diferite forme de uzucapiune, în speţă cele reglementate de
dispoziţiile art. 27 şi art. 28 din Decretul lege nr. 115/1938, sunt supuse unor condiţii de
fond specifice, ceea ce determină administrarea unui probatoriu specific.
În cealaltă opinie, s-a considerat că, în acest caz, sub aspect procedural, sunt
aplicabile dispoziţiile generale ale Codului de procedură civilă.
S-a reţinut că, în considerentele Deciziei nr. 19/2015, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a arătat, printre
altele, faptul că: "prevederile art. 24 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora
dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite
începute după intrarea acesteia în vigoare, nu pot constitui un argument în favoarea
opiniei contrare, deoarece, în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a
Codului civil şi valorificate printr-o cerere de chemare în judecată formulată ulterior
intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, nu se pune problema aplicării vechii legi
procedurale, ci se aplică tot legea nouă, însă nu cea configurată în procedura specială
(care este circumscrisă uzucapiunilor întemeiate pe Codul civil), ci dispoziţiile generale
ale Codului de procedură civilă."
Potrivit art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, cel ce a posedat un bun nemişcător
în condiţiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea
funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat; de asemenea, va putea cere
înscrierea dreptului sau, cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de
20 ani, socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a declarațiunii de renunţare la
proprietate.
Art. 130 din același act normativ are următorul conținut:
113
Cererea de înscriere se va îndrepta judecătoriei în circumscripțiunea căreia este
aşezat imobilul.
Judecătoria, prin încheiere, va emite o somaţiune care se va afişa la judecătorie,
la primăria comunei unde se afla aşezat imobilul şi se va publica într-unul din ziarele mai
răspândite din Capitală.
Publicarea în ziar va fi înlocuită pentru fondurile rurale mai mici de 5 ha, prin
bătăi de tobă, făcute în 2 duminici succesive.
Îndeplinirea acestor formalităţi se va constata prin proces-verbal întocmit, în cazul
prevăzut la al. 2, de către grefier, iar în cazul prevăzut la al. 3, de către primar.
Procesul-verbal se va înainta fără întârziere judecătoriei.
Prin somaţiune cei interesaţi vor fi invitaţi să facă opoziţiune, cunoscând că în
termen de 1 lună de la cea din urmă din aceste publicaţiuni, judecătoria va pași la
judecarea pricinii.
Dacă nu s-a făcut opoziţiune, judecătoria se va pronunţa printr-o încheiere, în
cazul contrar opoziţiunea se va judeca de către instanţa competenţa, după dreptul
comun. Dacă această instanţă ar fi tribunalul, judecătoria îi va trimite din oficiu dosarul
pricinii.
În ambele cazuri, instanţa va cerceta dacă sunt îndeplinite cerinţele art. 28.
Reclamantul va putea cere înscrierea provizorie a dreptului ce a uzucapat în
temeiul hotărârii judecătoreşti, de prima instanţă sau a încheierii prin care s-a admis
cererea.
Justificarea se va face prin hotărâre judecătorească desăvârșită.
Instanţa de carte funciară nu va putea, în temeiul uzucapiunii, dispune înscrierea
dreptului, dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu, în folosul unei alte
persoane, chiar după împlinirea termenului de uzucapiune; în cazul când s-ar fi făcut
numai o notare, instanţa va dispune înscrierea dreptului, fără ca înscrierea să fie
opozabilă celui care a cerut notarea.
Potrivit art. 230 lit. g) din Legea nr. 71/2011 76 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil, la data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă
Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiunilor privitoare la cărțile funciare,
publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938, cu modificările
ulterioare.
În ipoteza unei cereri vizând înscrierea în cartea funciară a dreptului real prin
efectul uzucapiunii în temeiul art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, înregistrate pe rolul
76
114
instanței judecătorești ulterior datei intrării în vigoare a noului Cod civil, legea de
procedură civilă aplicabilă procesului demarat prin formularea sa este reprezentată fie de
Codul de procedură civilă din 1865, fie de noul Cod de procedură civilă.
Codul de procedură civilă aplicabil procesului în discuție se determină prin
raportare la art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile Codului de
procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea
acestuia în vigoare; alin. (2) al aceluiași articol prevede că procesele începute prin cereri
depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data
intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt
înregistrate la instanţă după această dată.
Nu este aplicabil art. 130 din Decretul-lege nr. 115/1938, ca lege de procedură
civilă, în procesul început prin intermediul cererii specificate anterior, din moment ce
acest text legal a fost abrogat expres de art. 230 lit. g) din Legea nr. 71/2011.
În ceea ce privește normele de procedură civilă aplicabile din cadrul noului Cod de
procedură civilă, în ipoteza în care acesta este incident, prin Decizia nr. 19/2015 77,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece
recursul în interesul legii, s-a stabilit, cu efect obligatoriu, în interpretarea şi aplicarea
prevederilor art. 1.050-1.053 C. proc. civ. şi art. 56, art. 76 şi art. 82 din Legea nr.
71/2011, că procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 C. proc civ.
nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.
Prin urmare, procesului început prin cererea având ca obiect înscrierea în cartea
funciară a dreptului real prin efectul uzucapiunii în temeiul art. 28 din Decretul-lege nr.
115/1938 i se aplică normele de drept comun, iar nu procedura specială reglementată de
art. 1.050-1.053 C. proc. civ., aceasta din urmă privind exclusiv posesii începute ulterior
intrării în vigoare a noului Cod civil ce au determinat efectul uzucapiunii extratabulare.
Această problemă de practică judiciară neunitară a constituit, dintr-o

perspectivă, respectiv din aceea a aplicării dreptului comun din cuprinsul noului Cod de
procedură civilă, și obiect de dezbatere în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor civile ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, organizată în București, în
perioada de 11-12 mai 2017. În unanimitate, participanții la respectiva întâlnire și-au
însușit soluția expusă în punctul de vedere al I.N.M. în sensul că valorificarea posesiilor
începute anterior intrării în vigoare a Codului civil se realizează, după intrarea în vigoare
a noului Cod de procedură civilă, conform dispozițiilor procedurale ale acestuia,
77
Publicată în Monitorul Oficial nr. 11 din 7 ianuarie 2016
115
uzucapantul având la dispoziție o acțiune în constatare cu caracter contencios, de drept
comun, iar nu procedura specială prevăzută la art. 1.050 - 1.053 C. proc. civ.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că în ipoteza unei cereri vizând
înscrierea în cartea funciară a dreptului real prin efectul uzucapiunii în temeiul art.
28 din Decretul-lege nr. 115/1938, înregistrate pe rolul instanței ulterior datei intrării
în vigoare a noului Cod civil, legea de procedură civilă aplicabilă procesului demarat
prin formularea sa este reprezentată fie de Codul de procedură civilă din 1865, fie de
noul Cod de procedură civilă.
În ipoteza în care este aplicabil noul Cod de procedură civilă, procesului
început prin cererea având ca obiect înscrierea în cartea funciară a dreptului real
prin efectul uzucapiunii în temeiul art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938 i se aplică
normele de drept comun, iar nu procedura specială reglementată de art. 1.050-1.053
C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 19/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

c) Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții,

republicată78
Calitatea procesuală activă de formulare a cererilor având ca obiect obligarea

pârâtului la desființarea construcțiilor realizate nelegal, cereri întemeiate pe art. 32
alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcții79
Materia: civil
Obiect ECRIS: obligații de a face
78
Republicată în Monitorul Oficial nr. 933 din 13 octombrie 2004
79
116
Acte normative incidente: art. 27 alin. (5), art. 28 alin. (1), art. 32 alin. (1) din
Legea nr. 50/1991, art. 109 art. 155, art. 154 alin. (6) din Codul administrativ, art.
36 C. proc. civ.
Cuvinte cheie: calitate procesuală activă, obligație de a face, desființare
construcție, primar, unitate administrativ teritorială, reprezentant legal

Art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcții prevede că în cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit
executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal
de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a
aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz:
a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei;
b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.
Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, o dată cu aplicarea amenzii pentru
contravenţiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) şi b), se dispune oprirea executării
lucrărilor, precum şi, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile
autorizaţiei sau de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea
prevederilor acesteia, într-un termen stabilit în procesul-verbal de constatare a
contravenţiei.
Art. 27 alin. (5) din același act normativ prevede că procesele-verbale de
constatare a contravenţiilor, încheiate de organele de control ale administraţiei publice
locale, se înaintează, în vederea aplicării sancţiunii, şefului compartimentului care
coordonează activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism sau, după caz,
preşedintelui consiliului judeţean ori primarului unităţii administrativ-teritoriale sau al
sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază s-a săvârşit contravenţia.
Art. 109 din Codul administrativ aprobat prin O.U.G. nr. 57/2019 prevede:
(1) Reprezentarea în justiţie a unităţilor administrativ- teritoriale se asigură de
către primar sau de către preşedintele consiliului judeţean.
(2) Primarul sau preşedintele consiliului judeţean stă în judecată în calitate de
reprezentant legal al unităţii administrativ- teritoriale, pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale acesteia, şi nu în nume personal.
Art. 154 alin. (6) din același act normativ prevede că primarul, în calitatea sa de
autoritate publică executivă a administraţiei publice locale, reprezintă unitatea
administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau
juridice române şi străine, precum şi în justiţie.
Potrivit art. 155 din Codul administrativ:
Primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:
117
a) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;
b) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;
c) atribuţii referitoare la bugetul local al unităţii administrativ- teritoriale;
d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor, de interes local;
e) alte atribuţii stabilite prin lege.
Menționăm că problema a mai fost discutată la Întâlnirea reprezentaților Consilului

Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți
de Casație și Justiție, ce a avut loc la Iași, în perioada 7-8 mai 2015, când, în
unanimitate, participanții au îmbrățișat soluția expusă în punctul de vedere al I.N.M., în
sensul că are calitate procesuală activă doar organul care a aplicat sancțiunea80.
Problema de practică neunitară a fost ridicată din nou în contextul intrării în vigoare,
ulterior acelei întâlniri, a O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ.
În ceea ce privește calitatea procesuală activă în formularea cererilor de

desființare a construcțiilor realizate nelegal, în temeiul art. 32 alin. (1) din Legea nr.
50/1991, s-au conturat două opinii: calitatea procesuală activă revine primarului, acesta
fiind organul care a aplicat sancțiunea, rezultat al interpretării literale a art. 32 alin. (1)
din lege; unitatea administrativ-teritorială, prin primar, are calitate procesuală activă,
concluzie întemeiată pe interpretarea coroborată a art. 32 alin. (1) din lege și a
dispozițiilor Codului administrativ.
Din art. 32 alin. (1) coroborat cu art. 28 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 rezultă că
primarul unității administrativ-terioriale în raza căreia s-a săvârșit contravenția va sesiza
instanțele judecătorești pentru a dispune desființarea construcțiilor realizate nelegal.
Art. 109 alin. (2) C. adm. cuprinde o dispoziție care prevede expressis verbis că
primarul stă în judecată în calitate de reprezentant legal al unității administrativ-
teritoriale, iar nu în nume personal. De asemenea, din art. 154 alin. (6) din același act
rezultă că primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială în relaţiile cu alte
autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române şi străine, precum şi în
justiţie, sens în care îndeplinește atribuțiile prevăzute de art. 155.
Credem că interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 50/1991 și a celor
cuprinse în Codul administrativ susțin concluzia potrivit căreia sesizarea instanțelor cu
cereri de desființare a construcțiilor realizate nelegal se realizează de către primar, care
acționează nu în numele său personal, ci în calitate de reprezentat al unității
80
A se vedea Minuta Întâlnirii reprezentaților Consilului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor
civile ale curților de apel și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Iași, 7-8 mai 2015, pg. 63-64.
118
administrativ teritoriale, aceasta din urmă având calitate procesuală activă în formularea
unor astfel de cereri.
De altfel, nici intepretarea gramaticală a art. 32 alin. (1) din lege nu susține teza
calității procesuale active a primarului în soluționarea acestui tip de cereri, având în
vedere că textul se referă la persoana care va sesiza instanța. Or, este neîndoielnic că
persoana care va sesiza instanța este primarul, care acționează însă în exercitarea
atribuțiilor prevăzute de lege, astfel că nu s-ar putea concluziona că această dispoziție
tranșează aspectul legitimării procesuale active în formularea acestui tip de cereri.
Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre
părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Or,
nu s-ar putea susține că în raportul juridic litigios născut din săvârșirea unei contravenții
figurează primarul altfel decât în reprezentarea unității administrativ teritoriale pe raza
căreia s-a săvârșit contravenția.
În consecință, în măsura în care cererea de desființare a construcțiilor realizate
nelegal ar fi formulată de unitatea administrativ-teritorială prin primar, condiția de
exercițiu a dreptului la acțiune privind calitatea procesuală activă este pe deplin
respectată; în măsura în care primarul ar formula cererea, acesta acționează ca
reprezentat legal al unității administrativ teritoriale, urmând a se discuta, în condiții de
contradictorialitate, cadrul procesual de soluționare a cererii, efectuându-se cuvenitele
mențiuni în sistemul informatic ECRIS.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că, în cazul cererilor având ca obiect
obligarea pârâtului la desființarea construcțiilor realizate nelegal, cereri întemeiate
pe art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcții, calitatea procesuală activă revine unității administrativ teritoriale în raza
căreia s-a săvârșit contravenția, care este reprezentată prin primar. În ipoteza în care
cererea de desființare a construcțiilor realizate nelegal a fost formulată de către
primar, acesta acționează în calitatea sa de reprezentant legal al unității
administrativ-teritoriale în raza căreia s-a săvârșit contravenția, urmând a se discuta,
în condiții de contradictorialitate, corecta stabilire a cadrului procesual de
soluționare a cererii.

119
Stabilirea momentului de când începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la

acțiune în sens material în cazul acțiunii formulate de Inspectoratul de Stat în
republicată, și art. 43 din Legea nr. 10/1995, republicată.81
Materia: civil
Obiect ECRIS: acțiune în pretenții
Acte normative incidente: art. 30 alin. (1)-(3) din Legea nr. 50/1991, art. 43 alin.
(1) (2) din Legea nr. 10/1995, art. 21 alin. (1)-(2), art. 91 Cod procedură fiscală din
2003, art. 267 alin. (14) din Codul fiscal din 2003, art. 76 alin. (1), (2) din Norma
Metodologică de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării
lucrărilor de construcții
Cuvinte cheie: prescripție, obligație fiscală, cotă, bază de impunere, creanță
fiscală, valoarea lucrărilor de construcții

Art. 30 alin. (1)-(3) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor
de construcții, republicată, prevede:
(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi
autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi reglementarea în domeniul urbanismului
se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea
lucrărilor autorizate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b), a lăcaşurilor de
cult şi a lucrărilor de intervenţie în primă urgenţă pentru punerea în siguranţă a
construcţiilor existente, inclusiv a instalaţiilor aferente, care prezintă pericol public,
indiferent de destinaţie.
(2) Virarea sumelor stabilite conform dispoziţiilor alin. (1) se face în contul
inspectoratelor în construcţii, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, odată cu
transmiterea notificării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 14.
Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de
întârziere, fără a se depăşi suma datorată. Disponibilităţile la finele anului din veniturile
extrabugetare se reportează în anul următor şi au aceeaşi destinaţie.
81
120
(3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din regularizarea
valorii lucrărilor autorizate, care se face până la data convocării recepţiei la terminarea
lucrărilor.
Potrivit art. 43 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții,
republicată82:
(1) Investitorii sau proprietarii au obligaţia să vireze către Inspectoratul de Stat în
Construcţii - I.S.C. o sumă echivalentă cu o cotă de 0,5% din valoarea, fără TVA, a
lucrărilor pentru realizarea construcţiilor noi şi a lucrărilor de intervenţie la construcţiile
existente pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire/desfiinţare, cu
excepţia investitorilor/proprietarilor care realizează lucrări de intervenţie pentru
consolidarea clădirilor de locuit încadrate în clasa I de risc seismic.
(2) Suma echivalentă cotei de 0,5% prevăzută la alin. (1) se determină şi se virează
către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. astfel:
a) 50% din suma echivalentă cotei de 0,5% aplicate valorii lucrărilor autorizate se
virează, de către investitori sau proprietari la data transmiterii la Inspectoratul de Stat în
Construcţii - I.S.C. a înştiinţării privind data începerii lucrărilor autorizate, astfel cum
este prevăzut în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
b) suma rezultată ca diferenţă între suma echivalentă cotei de 0,5% aplicate valorii
finale, fără TVA, a lucrărilor executate şi suma virată potrivit prevederilor lit. a), precum
şi orice sume aferente cotelor legale achitate anterior se virează de către investitori sau
proprietari până la data semnării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.
Art. 21 din Codul de procedură fiscală din 2003, cu denumirea marginală „Nașterea
creanțelor și obligațiilor fiscale” prevede:
(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală
corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care
le generează.
(2) Potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina
obligaţia fiscală datorată.
Art. 91 din același act normativ, referindu-se la „Obiectul, termenul şi momentul
de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a creanţelor
fiscale” prevede:
(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5
ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.
82
121
(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la
data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art.
23, dacă legea nu dispune altfel.
(3) Dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în
care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
(4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii faptei ce constituie
infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Art. 267 alin. (14) din Codul fiscal din 2003 prevede că pentru taxele prevăzute în
prezentul articol, stabilite pe baza valorii autorizate a lucrărilor de construcţie, se aplică
următoarele reguli:
a) taxa datorată se stabileşte pe baza valorii lucrărilor de construcţie declarate de
persoana care solicită avizul şi se plăteşte înainte de emiterea avizului;
b) în termen de 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţie, dar nu mai
târziu de 15 zile de la data la care expiră autorizaţia respectivă, persoana care a obţinut
autorizaţia trebuie să depună o declaraţie privind valoarea lucrărilor de construcţie la
compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale;
c) până în cea de-a 15-a zi inclusiv, de la data la care se depune situaţia finală
privind valoarea lucrărilor de construcţii, compartimentul de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale are obligaţia de a stabili taxa datorată pe baza valorii reale
a lucrărilor de construcţie;
d) până în cea de-a 15-a zi inclusiv, de la data la care compartimentul de
specialitate al autorităţii administraţiei publice locale a emis valoarea stabilită pentru
taxă, trebuie plătită orice sumă suplimentară datorată de către persoana care a primit
autorizaţia sau orice sumă care trebuie rambursată de autoritatea administraţiei publice
locale.
Art. 76 alin. (1), (2) din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcții, aprobată prin Ordin nr. 839/2009 al
Ministrului Dezvoltării regionale și locuinței:
(1) După obţinerea autorizaţiei de construire/desfiinţare, în vederea executării
lucrărilor, investitorul/beneficiarul are obligaţia de a realiza următoarele operaţiuni:
a) Anunțarea începerii lucrărilor de construcţii autorizate
Se va aduce la cunoştinţă emitentului autorizaţiei şi Inspectoratului teritorial în
construcţii data şi ora începerii lucrărilor de construcţii autorizate, utilizându-se
"Formularul-model F.13 - COMUNICARE privind începerea execuţiei lucrărilor" (pentru uzul
administraţiei publice), respectiv "Formularul-model F.14 - COMUNICARE privind
începerea execuţiei lucrărilor" (pentru uzul ISC) puse la dispoziţie de emitentul
autorizaţiei împreună cu autorizaţia.
b) Amplasarea, la loc vizibil, a Panoului de identificare a investiţiei
122
Se vor aplica prevederile cuprinse în anexa nr. 8 la prezentele norme
metodologice.
c) Anunţarea finalizării lucrărilor de construcţii autorizate
Se va aduce la cunoştinţă emitentului autorizaţiei şi Inspectoratului teritorial în
construcţii data şi ora finalizării lucrărilor de construcţii autorizate, utilizându-se
"Formularul-model F.15 - COMUNICARE privind încheierea execuţiei lucrărilor" (pentru
uzul administraţiei publice), respectiv "Formularul-model F.16 - COMUNICARE privind
încheierea execuţiei lucrărilor" (pentru uzul ISC) puse la dispoziţie de emitentul
autorizaţiei împreună cu autorizaţia.
(2) După realizare, pentru punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii, potrivit
prevederilor legale în vigoare, prin grija investitorului/beneficiarului este necesară
realizarea următoarelor operaţiuni:
a) Regularizarea taxelor şi cotelor legale
În conformitate cu prevederile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în cel mult 15
zile de la data finalizării lucrărilor de construcţii, odată cu efectuarea recepţiei la
terminarea lucrărilor, solicitantul (investitorul/beneficiarul) are obligaţia de a regulariza
taxele şi cotele legale. În acest scop, investitorul/beneficiarul are obligaţia de a declara
la emitentul autorizaţiei valoarea finală (rezultată) a lucrărilor - se pot prezenta
documentele doveditoare necesare.
Emitentul autorizaţiei va aplica prevederile art. 267 alin. (14) lit. c) şi d) din
Legea nr. 571/2003 privind Codului fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi va
înştiinţa Inspectoratul de Stat în Construcţii despre finalizarea execuţiei lucrărilor,
precum şi valoarea finală a investiţiei - aşa cum a fost calculată la efectuarea recepţiei la
terminarea lucrărilor - utilizând "Formularul-model F.16 - COMUNICARE privind încheierea
execuţiei lucrărilor" (pentru uzul ISC).
Potrivit art. 2.532 pct. 5 C. civ., prescripția nu începe să curgă, iar dacă a început
să curgă, se suspendă cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa
datoriei sau exigibilitatea acesteia.
Prin Decizia nr. 8/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că, în interpretarea şi aplicarea
prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu
art. 7 din Legea nr. 329/2009 şi poziţia 5 din anexa nr. 1 la aceeaşi lege, precum şi cu
prevederile art. 21 şi 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, obligaţia de plată a sumei echivalente cu cota de
0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art.
2 din Legea nr. 10/1995 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire
123
este o obligaţie fiscală; în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr.
10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu prevederileart. 91 din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia
fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului
de prescripţie de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale.
Problema de practică judiciară neunitară vizează momentul de când începe să

curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune al Inspectoratului de Stat în
Construcții pentru stabilirea creanței fiscale având ca obiect cotele prevăzute de art. 30
din Legea nr. 50/1991, republicată, și art. 43 din Legea nr. 10/1995, republicată. Dacă
potrivit unei opinii, s-a apreciat că momentul de debut al termenului este 1 ianuarie a
anului următor celui când Inspectoratul de Stat în Construcții a primit comunicarea din
partea emitentului autorizaţiei cu privire la valoarea finală a lucrărilor, comunicare
realizată la un interval mai mare de 1 an, potrivit unui alt punct de vedere, momentul de
debut la termenului este data de 1 ianuarie a anului următor celui la care s-a realizat
recepţia lucrărilor, când a fost cunoscută şi valoarea finală a lucrărilor. De asemenea, s-a
considerat că neîndeplinirea de către beneficiar a obligației de încunoștința Inspectoratul
de Stat în Construcții cu privire la finalizarea lucrării s-ar circumscrie dispoziției cuprinse
în art. 2.532 pct. 5 C. civ.
Termenul de prescripţie a dreptului la acțiune pentru stabilirea creanței fiscale
începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa
fiscală [art. 91 alin. (2) din Codul de procedură fiscală din 2003], iar creanța fiscală se
naște în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care o
generează [art. 23 alin. (1) din același act normativ].
Potrivit art. 76 alin. (2) lit. a) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr.
50/1991, republicată, în conformitate cu prevederile art. 267 alin. (14) lit. b) din
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în cel
mult 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţii, odată cu efectuarea recepţiei
la terminarea lucrărilor, solicitantul (investitorul/beneficiarul) are obligaţia de a
regulariza taxele şi cotele legale. În acest scop, investitorul/beneficiarul are obligaţia de
a declara la emitentul autorizaţiei valoarea finală (rezultată) a lucrărilor - se pot
prezenta documentele doveditoare necesare.
Emitentul autorizaţiei va aplica prevederile art. 267 alin. (14) lit. c) şi d) din
Legea nr. 571/2003 privind Codului fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi va
înştiinţa Inspectoratul de Stat în Construcţii despre finalizarea execuţiei lucrărilor,
precum şi valoarea finală a investiţiei - aşa cum a fost calculată la efectuarea recepţiei la
terminarea lucrărilor - utilizând "Formularul-model F.16 - COMUNICARE privind încheierea
execuţiei lucrărilor" (pentru uzul ISC).
124
Prin urmare, constituirea bazei de impunere în ipoteza analizată are loc la
momentul stabilirii valorii finale a investiției, așa cum a fost calculată la efectuarea
recepției la terminarea lucrărilor, valoare ce se stabilește de către emitentul
autorizației. Concluzia rezultă din trimiterea la art. 267 alin. (1) lit. c) și d) din Codul
fiscal din 2003, care prevede că pentru taxele prevăzute în prezentul articol, stabilite pe
baza valorii autorizate a lucrărilor de construcţie, se aplică următoarele reguli:
- lit. c) - până în cea de-a 15-a zi inclusiv, de la data la care se depune situaţia
finală privind valoarea lucrărilor de construcţii, compartimentul de specialitate al
autorităţii administraţiei publice locale are obligaţia de a stabili taxa datorată pe baza
valorii reale a lucrărilor de construcţie;
- lit. d) - până în cea de-a 15-a zi inclusiv, de la data la care compartimentul de
specialitate al autorităţii administraţiei publice locale a emis valoarea stabilită pentru
taxă, trebuie plătită orice sumă suplimentară datorată de către persoana care a primit
autorizaţia sau orice sumă care trebuie rambursată de autoritatea administraţiei publice
locale.
Din această perspectivă, neîndeplinirea de către beneficiar a obligației de aduce la
cunoștința Inspectoratului de Stat în Construcții finalizarea lucrărilor apare ca fiind
nerelevantă. Legea a instituit un sistem menit să asigure declanșarea mecanismului
pentru stabilirea creanței fiscale, întrucât emitentul autorizației are obligația de a aduce
la cunoștința Inspectoratului de Stat în Construcții valoarea finală a lucrării.
Codul civil din 2009 va fi aplicabil în condițiile prevăzuite de art. 201 din Legea nr.
71/2011, care prevede că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a
Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Ca atare, dacă începutul prescripției, stabilit potrivit dispozițiilor legale de la data
nașterii raportului juridic, este plasat după intrarea în vigoare a Codului civil, acesta va fi
aplicabil. Art. 2.532 pct. 5 C. civ. face însă referire la amânarea sau suspendarea
prescripției, cât timp debitorul în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei
sau exigibilitatea ei. Neîndeplinirea de către beneficiar a obligației de a anunța
finalizarea lucrărilor constituie o omisiune care, fie ea și culpabilă, nu poate fi
considerată ca fiind circumscrisă dispoziției analizate, care face referire la intenție. Pe
de altă parte, datoria în cazul analizat, prin natura ei specifică, nu este susceptibilă a fi
ascunsă, câtă vreme există un mecanism prin care Inspectoratul de Stat în Construcții
dispune de datele necesare pentru stabilirea obligației fiscale.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că termenul de prescripție a dreptului

la acțiune în sens material în cazul acțiunii formulate de Inspectoratul de Stat în
republicată, și art. 43 din Legea nr. 10/1995, republicată, începe să curgă de la data
125
de 1 ianuarie a anului următor celui care urmează stabilirii valorii finale a investiţiei,
aşa cum a fost calculată la efectuarea recepției la terminarea lucrărilor.

126

Minuta Intalnire Sectii Civile Craiova 26 27 Mai 2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Minuta Intalnire Sectii Civile Craiova 26 27 Mai 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINUTA

ÎNTÂLNIRII PREȘEDINȚILOR SECȚIILOR CIVILE

Craiova, 26 - 27 mai 2022

În perioada 26 - 27 mai 2022 a avut loc, la Craiova, Întâlnirea președinților secţiilor

I. DREPT PROCESUAL CIVIL ....................................................................... 7

A. PROCEDURA ÎN FAȚA PRIMEI INSTANȚE ...................................................... 7

1. Admisibilitatea cererii adiționale în ipoteza în care reclamantul, prin intermediul

2. Prioritatea în soluționare a cererii de amânare a procesului pentru considerentul

5. Este instanța competentă legată de soluția dată cererii de reexaminare împotriva

6. Posibilitatea restituirii sau exonerării de plata taxei judiciare de timbru în cazul în

B. CĂILE DE ATAC ................................................................................ 36

3. Competența materială specializată de soluționare a apelurilor declarate împotriva

C. DESPRE EXECUTAREA SILITĂ................................................................48

1. Efectul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit asupra

2. Persoana căreia îi revine obligația avansării onorariul psihologului numit pentru

II. DREPT CIVIL ..................................................................................... 62

A. DESPRE PERSOANE ............................................................................. 62

2. Întinderea drepturilor curatorului în sensul de a se stabili dacă aceste drepturi pot

3. Modalitatea de soluționare a cererilor de punere sub interdicție în contextul

2. Cererea de constatare a caracterului ilicit al faptei săvârșite, în cazul încălcării ori

D. LEGISLAȚIE SPECIALĂ ......................................................................... 87

a) Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în

1. Data cursului valutar B.N.R. euro/leu în raport cu care se stabilește de către

3. Modalitatea de actualizare a despăgubirilor acordate în perioada cuprinsă între 6

b) Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile

c) Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții,

1. Calitatea procesuală activă de formulare a cererilor având ca obiect obligarea

2. Stabilirea momentului de când începe să curgă termenul de prescripție a dreptului

I. DREPT PROCESUAL CIVIL

1. Titlul problemei de drept:

Admisibilitatea cererii adiționale în ipoteza în care reclamantul, prin

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Art. 29 C. proc. civ. definește acţiunea civilă ca fiind ansamblul mijloacelor

Formele de manifestare a acţiunii civile, aceasta din urmă reunind totalitatea

Elementele acţiunii civile sunt reprezentate de părţi, obiect şi cauză, acestea

Noțiunea de "pretenție" este prevăzută nu numai în cuprinsul art. 30 alin. (5) C.

Termenul de "modificare" cu referire la pretenția dedusă judecății implică

În schimb, în ceea ce privește tema de dezbatere, reclamantul nu a formulat o

În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că cererea adițională, prin intermediul

Opiniile exprimate de către participanții la întâlnire:

2. Titlul problemei de drept:

Prioritatea în soluționare a cererii de amânare a procesului pentru

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

În funcție de soluția ce se pronunță de instanță asupra cererii de amânare a

Se impune, însă, observația importantă că atunci când cererea de amânare a

Opiniile exprimate de către participanții la întâlnire:

Nu s-a procedat la supunerea la vot a problemei vizând ordinea de soluționare a

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Art. 2 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Opiniile exprimate de către participanții la întâlnire:

4. Titlul problemei de drept:

Obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art.

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Răspunderea juridică generată de suportarea cheltuielilor de judecată instituită în

În ceea ce privește subiectul de drept căruia îi revine sarcina suportării

În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că Statul Român, prin Ministerul

Opiniile exprimate de către participanții la întâlnire:

5. Titlul problemei de drept:

Este instanța competentă legată de soluția dată cererii de reexaminare împotriva

Prin urmare, actele de procedură îndeplinite de o instanță necompetentă sunt

În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că instanța competentă nu este legată

Opiniile exprimate de către participanții la întâlnire:

6. Titlul problemei de drept: