ACȚIUNEA PENALĂ

1
 UNIVERSITATEA DANUBIUS
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR,
PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR
ION RUSU
ABSOLVENTĂ

ANDREIA CIOBANU

2023

2
 CUPRINS

INTRODUCERE ................. 4
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND PRINCIPIILE ȘI
Cap. I. LIMITELE APLICĂRII LEGII PROCESUAL
PENALE ................. 8
1. Legalitatea procesului penal ................. 10
2. Separarea funcțiilor judiciare ................. 13
3. Prezumția de nevinovăție ................. 13
4. Aflarea adevărului ................. 17
5. Ne bis in idem ................. 18
Obligativitatea punerii în mișcare și a
6.
exercitării acțiunii penale ................. 20
Caracterul echitabil și termenul rezonabil al
7.
procesului penal ................. 22
8. Dreptul la libertate și siguranță ................. 24
9. Dreptul la apărare ................. 27
10 Respectarea demnității umane și a vieții
. private ................. 28
11. Limba oficială și dreptul la un interpret ................. 31
Cap. II. DREPTUL LA APĂRARE ................. 34
Cap. III. ACȚIUNEA PENALĂ ................. 41
1. Obiectul și exercitarea acțiunii penale ................. 42
Condițiile de punere în mișcare sau de
2.
exercitare a acțiunii penale ................. 46
Cazurile care împiedică punerea în mișcare și
3.
exercitarea acțiunii penale ................. 52
4. Stingerea acțiunii penale ................. 60
Continuarea procesului penal la cererea
5.
suspectului sau inculpatului ................. 62
................ 64
CONCLUZII
.
BIBLIOGRAFIE ................ 65

3
 .
................ 69
PRESCURTĂRI
.

INTRODUCERE
Actualitatea temei
În vederea apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept,
a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva faptelor care le-ar aduce atingere,
legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile penale care
se pot aplica celor care le săvârşesc. Aplicarea pedepselor şi a altor măsuri
prevăzute de legea penală constituie sarcina autorităţilor pe care societatea le-a
împuternicit în acest scop, iar activitatea prin care se realizează tragerea la
răspundere penală a infractorilor trebuie să se desfăşoare organizat, în
conformitate cu anumite reguli, care să satisfacă cerinţele a două interese majore:
pe de o parte, interesul societăţii, care impune o activitate de natură a realiza
descoperirea rapidă a infracţiunilor şi identificarea imediată a infractorilor,
dovedirea completă şi obiectivă a vinovăţiei acestora, precum şi aplicarea unor
sancţiuni penale corespunzătoare, care să constituie mijloace eficiente de
combatere şi prevenire a fenomenului infracţional; pe de altă parte, interesul
individual, care impune ca această activitate să fie strict reglementată de lege şi
să se desfăşoare numai în conformitate cu aceasta, fiind interzise abuzurile şi
nedreptăţile, ceea ce implică acordarea de mijloace juridice eficiente cetăţenilor
pentru a se apăra împotriva unei învinuiri neîntemeiate sau mai grave decât cea
reală, precum şi instituirea de puternice garanţii pentru deplina realizare a
dreptului la apărare.
Prin săvârşirea unei infracțiuni ia naştere un conflict concret de drept
penal substanțial între societate – reprezentată prin stat – pe de o parte și autorul
infracţiunii pe de altă parte.
Aceste conflict trebuie rezolvat de organele juridice competente
deoarece principiul oficialității este cel care guvernează dreptul procesual penal.
În baza acestui conflict statul are dreptul să tragă la răspundere penală
pe infractor, iar acesta are obligația de a suporta toate consecințele ce decurg
dintr-o eventuală condamnare.

4
 Uneori, prin încălcarea normelor, se produc și anumite pagube
materiale; în acest caz se naște şi un raport de drept civil, în baza căruia cel
păgubit poate pretinde reparații materiale sau morale.

Instrumentul juridic
cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este adus spre soluționare organelor
judiciare penale poartă denumirea de acțiune penală.
Ce se naște din infracţiune nu este acțiunea, ci dreptul la acțiune care
poate fi valorificat, apoi, în faţa organelor judiciare.
Acţiunea nu se naşte din săvârşirea infracţiunii, ci din norma juridică
prin care o anumită faptă este considerată infracţiune; ceea ce apare din
săvârşirea infracţiunii este exerciţiul acţiunii.
Codul penal este o lege în care sunt cuprinse condițiile de tragere la
răspundere penală, pedepsele, precum și o mare parte a infracțiunilor incriminate
în legislația din România.
Actualul Cod Penal a fost adoptat în 2009 (Legea 286/2009) și a intrat
în vigoare la 1 februarie 2014. Acesta conține 446 de articole fiind divizat în două
părți: Partea Generală articolele (1-187) și Partea Specială articolele (188-446).
Codul penal al României a fost emis pentru prima dată în anul 1865 în
timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, acesta evoluând în timp.
Găsim şi alte definiţii ale noţiunii de acţiune penală, care însă nu
schimbă conţinutul celei de mai sus, ci doar noţiunile folosite sunt într-un fel
diferite.
Astfel, acţiunea penală, constituie instrumentul juridic prin intermediul
căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în
vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului său.
Acţiunea penală este deci mijlocul prin care se realizează în justiţie
tragerea la răspundere penală şi pedepsire a inculpatului.
Prin intermediul acţiunii penale, în cadrul procesului penal, se
realizează aplicarea normelor penale privitoare la infracţiuni şi pedepse, se
valorifică dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, se
constată infracţiunea săvârşită, se stabileşte periculozitatea şi vinovăţia

5
făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare, sau, în alte
cazuri, se constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus judecăţii, ori
se constată existenţa vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea
funcţională a acţiunii penale - fapta nu există sau nu este prevăzută de legea
penală, a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului.
Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care
odată învestită este obligată să judece. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în
măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acţiune penală.
Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei
procesuale a făptuitorului.
Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine
inculpat.
Acţiunea penală declanşată, transformă pe făptuitor din subiect de
drepturi procesuale, în parte în proces, constituind temeiul în virtutea căruia
exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei părţi.
În urma modificării Codului de procedură penală al României şi al
Codului penal, se poate observa că, poate fi trasă la răspundere penală şi
persoana juridică.
În consecinţă,
„acţiunea penală este mijlocul juridic prin care se realizează în
justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului, precum şi a
persoanei juridice”.

Scopul şi obiectivele tezei

Înțelegerea și cunoașterea conceptului de acțiune penală , a principiilor
și limitelor aplicării legii procesual penale creează prezumțiile unui act juridic
corect.
Acțiunea penala este condiția necesara ca o instanța să exercite
atribuțiile sale jurisdicționale. Promovarea acțiunii penale are drept scop sesizarea
instanței care odată investita este obligată să judece. Instanța nu poate judeca o
cauza decât în măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acțiune penală.
În procedura penală acțiunea penală trebuie deosebită de punerea în
mișcare și exercitarea acesteia adică așa-numita urmărire penală, cum este
denumită instituția respectivă în terminologia de specialitate.

6
 Acțiunea penală are importanță și sub aspectul determinării poziției
procesuale a făptuitorului. Prin pornirea acțiunii penale împotriva unei persoane,
aceasta devine inculpat. Acțiunea penală declanșată transformă pe făptuitor din
subiect de drepturi procesuale în parte în proces, constituind temeiul in virtutea
căruia se exercita în deplinătate drepturile ce revin oricărei părți.
Exercitarea acțiunii penale nu exclude în legislația noastră că în același
cadru procesual să fie exercitabilă alăturat și o acțiune civilă. În multe legislații
acțiunea civilă nu poate fi promovată decât în fața instanței civile, exercitarea ei
fiind cu totul independentă de acțiunea penală.
Astfel, în soluționarea unei cereri de reabilitare pe cale
judecătorească a unui condamnat (art.494-503 C.p.p.) sau a realizării
procedurii speciale în caz de dispariție a înscrisurilor judiciare (art.508-512
C.p.p.) activitatea judiciară nu are ca suport o acțiune penală.
Structura tezei
Lucrarea este structurată în 3 capitole, astfel:
Primul capitol cuprinde o analiză generală privind conceptul de acțiunie
penală, și unele considerații privind principiile și limitele aplicării legii procesual
penale: legalitatea procesului penal; separarea funcțiilor judiciare; prezumția de
nevinovăție; aflarea adevărului; Ne bis in idem; obligativitatea punerii în mișcare și
a exercitării acțiunii penale; caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului
penal; dreptul la libertate și siguranță; dreptul la apărare; respectarea demnității
umane și a vieții private; limba oficială și dreptul la un interpret.
Capitolul al doilea tratează conceptul dreptului la apărare.
Capitolul al treilea face o analiză a acțiunii penale privitor la : obiectul și
exercitarea acțiunii penale; condițiile de punere în mișcare sau de exercitare a
acțiunii penale; cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii
penale ; stingerea acțiunii penale; continuarea procesului penal la cererea
suspectului sau inculpatului.
Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor şi a bibliografiei
studiate în vederea realizării tezei.

7
Capitolul I.
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND PRINCIPIILE ȘI LIMITELE APLICĂRII LEGII
PROCESUAL PENALE
În abordarea noţiunii de sistem al principiilor fundamentale ale
procesului penal trebuie avute în vedere două aspecte: pe de o parte, cunoaşterea
elementelor componente ale acestuia şi, pe de altă parte, interdependenţa dintre
aceste principii în realizarea scopului procesului penal.
Tocmai finalitatea pe care o au regulile de bază ale procesului penal
face ca ele să poată fi reunite într-un sistem care conturează cadrul politico-juridic,
în care organele judiciare înfăptuiesc politica penală a statului nostru.
În ultima perioadă, în ţara noastră s-a manifestat o tendinţă de
perfecţionare a cadrului acestui sistem, mai ales după decembrie 1989. Sistemul
principiilor fundamentale ale procesului penal, înţeles ca totalitatea de reguli ce se
intercondiționează în mod dialectic, va trebui să capete o structură
corespunzătoare noilor realități sociale; în acest sens, trebuie arătat că, în
desfășurarea procesului penal, vor fi călăuzitoare principii fundamentale noi,
îmbogăţindu-se, în acelaşi timp, în conținut şi esenţă actualele reguli de bază ale
acestei activităţi sociale.
Împlinirea acestui deziderat a debutat prin modificările aduse în această
materie prin Legea nr. 32/1990, continuându-se prin adoptarea Constituţiei din 8
decembrie 1991. În acest sens, menţionăm faptul că prin Legea nr. 32/1990 a fost
introdus în Codul de procedură penală (art. 5) un principiu nou, şi anume,
„Respectarea demnităţii umane”, principiu consacrat ulterior în art. 22 pct. 2 din
Constituţie (consacrând dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică a
persoanei, în art. 22 pct. 2 se arată că: „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici
unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”)

8
 De asemenea, au fost îmbogăţite în conţinut şi esenţă, prin noua
Constituţie, cât şi prin o serie de legi (Legea nr. 32/1990, Legea nr. 281/2003,
Legea nr. 356/2006), principiile garantării libertăţii persoanei şi garantării
dreptului de apărare. Totodată, în Constituţie sunt prevăzute principii
fundamentale noi care vor sta la baza activităţii judiciare penale. Menţionez, în
acest sens, prezumţia de nevinovăţie (în art. 23, în suita aspectelor care
protejează libertatea individuală, la pct.11 se arată: „Până la rămânerea definitivă
a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”)
egalitatea în procesul penal (în art. 16 pct. 1 se arată: „Cetăţenii sunt egali în
faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”), accesul liber
la justiţie (în art. 21 se menţionează: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime; (2) Nici o
lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”) ori dreptul la un proces
echitabil (în art. 21 pct. 3 se menţionează: „Părţile au dreptul la un proces
echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”)
În concordanţă cu dezideratele Comunităţii Europene, prin Legea nr.
281/2003 şi Legea nr. 356/2006 s-au finalizat modificările aduse în această
materie prin Legea nr. 32/1990 şi Constituţia din 1991. Astfel a fost perfecţionat
conţinutul principiilor fundamentale al garantării libertăţii persoanei, garantării
dreptului de apărare şi al limbii în care se desfăşoară procesul penal.
De asemenea, prin Legea nr. 281/2003, principiul prezumţiei de
nevinovăţie primeşte o consacrare expresă în Codul de procedură penală,
realizându-se astfel în plan legislativ o transpunere a dispoziţiilor constituţionale
cuprinse în art. 23 pct. 11.
De asemenea, apreciem că se poate vorbi şi de principiul garantării
dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat de art. 6 paragraful 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Convenţia), ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 1. Acesta prevede că
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,

1
Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, publicată în M. Of. nr. 135 din 31
mai 1994, a fost modificată prin Legea nr. 345 din 12 iulie 2004 pentru aprobarea retragerii rezervei
formulate de România la art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, publicată în M. Of. nr. 668 din 26 iulie 2004

9
instituită prin lege care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptate împotriva sa”
Precizez că atât Convenţia cât şi protocoalele adiţionale nr. 1, 4, 6, 7, 9
şi 10 au intrat în vigoare în raporturile interstatale prin depunerea instrumentului
de ratificare la Secretariatul General al Consiliului Europei la data de 20 iunie
1994. Astfel, în temeiul art. 11 alin. 1 şi art. 20 pct. 2 din Constituţia României,
Convenţia, a devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar. România a
ratificat, de asemenea, dispoziţiile facultative ale art. 25 (dreptul la protecţie
individuală) şi art. 46 (judecata obligatorie a Curţii), fapt ce determină corelarea
principiilor fundamentale ale procesului penal cu dispoziţiile Convenţiei.
În acest sens, trebuie menţionat Avizul nr. 176/1993 al Adunării
Consiliului Europei în care, în art. 12, se arată că: „Adunarea consideră că
România are capacitatea şi voinţa: a) să aibă în vedere dispoziţiile art. 3 din
Statut, potrivit cărora: orice membru al Consiliului Europei recunoaşte principiul
primordial în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicţie va trebui să se
bucure de drepturile şi libertățile fundamentale ale omului”.
Aceste dispoziţii au fost preluate şi incluse, în urma revizuirii Constituţiei
prin Legea nr. 429/2003, în art. 21 pct. 3 din legea fundamentală, unde se arată că
părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil.
În conformitate cu toate consideraţiile avute în vedere anterior, se poate
trage concluzia că procesul penal român actual cunoaşte următoarele principii
fundamentale: principiul legalităţii procesuale, prezumţia de nevinovăţie, principiul
aflării adevărului, principiul oficialităţii, rolul activ al organelor judiciare penale,
garantarea libertăţii persoanei în procesul penal, respectarea demnităţii umane,
garantarea dreptului de apărare, egalitatea persoanelor în procesul penal,
operativitatea procesului penal, limba în care se desfăşoară procesul penal şi
folosirea limbii oficiale prin traducător, garantarea dreptului la un proces echitabil.
Aceste principii constituie şi principalele diviziuni ale analizei detaliate,
care se va face în continuare pentru fiecare regulă de bază a procesului penal.
1. Legalitatea procesului penal
Dreptul procesual penal nefiind altceva decât dreptul penal substanțial
în acțiune, în mod firesc, principiile din dreptul penal îşi au rezonanțe specifice în
procedura penală. Astfel, principiilor „nullum crimen sine lege” şi „nulla poena sine

10
lege”, care semnifică legalitatea incriminărilor şi legalitatea pedepselor în dreptul
penal, le corespunde în procedura penală principiul „nulla justiţia sine lege", adică
nu există justiţie în afara legii.
În actualele condiţii ale societăţii noastre, promovarea riguroasă a
legalităţii în toate sectoarele vieţii nu este un fenomen întâmplător ci constituie un
proces necesar, obiectiv, de dezvoltare a acesteia.
Principiul legalităţii procesului penal este o transpunere pe plan
particular a principiului general al legalităţii consacrat în art. 1 pct. 5 din
Constituţie, unde se arată: „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei
sale şi a legilor este obligatorie”. Consacrat ca o regulă de bază a procesului
penal, în art. 2 alin. 1 se arată că procesul penal se desfăşoară atât în cursul
urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
De asemenea, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară 2
cuprinde o serie de dispoziţii care impun necesitatea respectării legii în activitatea
de înfăptuire a justiţiei. Astfel, în art. 2 alin. 1 se arată că „Justiţia se înfăptuieşte
în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi"; în art. 3 se menţionează
legalitatea competenţei organelor judiciare şi a procedurii judiciare; în art. 10 se
precizează că instanţele de judecată sunt constituite potrivit legii; de asemenea,
conform art. 16, „hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi aduse la îndeplinire
în condiţiile legii”.
În literatura de specialitate3 anterioară Legii nr. 304/2004, s-au formulat
observaţii pertinente despre cerinţe ale principiului legalităţii constând în
desfăşurarea activităţii judiciare de către organele judiciare, respectiv, respectarea
întocmai de către autorităţile judiciare a normelor de competenţă şi a exerciţiului
drepturilor procesuale ale părţilor, în vederea soluţionării corecte a cauzelor
penale.
Principiul legalităţii procesului penal este dublat de numeroase garanţii;
astfel, ori de câte ori legea nu a fost respectată cu ocazia dispunerii vreunui act
procesual sau cu ocazia realizării vreunui act procedural, există posibilitatea
anulării lui (art. 197 alin. 1 C.p.p.), iar când vătămarea procesuală este de
neînlăturat, nulitatea capătă caracter absolut (art. 197 alin. 2 C.p.p.).

2
Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004
3
Theodoru, Gr.; Moldovan, L. - op. cit., p.35

11
 Alături de sancţiunile procedurale penale aplicabile actelor procesuale
şi procedurale care au luat fiinţă prin încălcarea legii, există şi o suită de sancţiuni
aplicabile persoanelor care au încălcat legea cu ocazia desfăşurării activităţilor
procesual penale. Aceste sancţiuni pot fi administrative, civile sau penale. Astfel,
în cazul săvârşirii unor abateri judiciare, poate fi aplicată o amendă judiciară 4. De
asemenea, Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor5 instituie în Titlul IV, „Răspunderea judecătorilor şi procurorilor”,
Capitolul 2, „Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor” dispoziţii
legale care consacră acesta formă de răspundere juridică, fiind enumerate şi
abaterile disciplinare care pot determina angajarea acestei răspunderi. De ex.,
conform art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară
exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă
sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune.
În anumite condiţii, subiecţii oficiali care au încălcat legea în cursul
desfăşurării procesului penal pot fi traşi la răspundere civilă. În acest sens,
Constituţia, în art. 52 pct. 3, prevede răspunderea patrimonială a Statului pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar în art. 507, Codul de procedură penală
arată că acţiunea în regres a Statului împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau
din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune, este obligatorie, în
ipoteza în care repararea a fost acordată pentru ipotezele descrise în art. 506 ori
pentru ipoteza în care statul român a fost condamnat de către o instanţă
internaţională. În acelaşi sens, conform art. 96 alin. 2 din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi al procurorilor, răspunderea Statului pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu înlătură răspunderea judecătorilor şi
procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Dacă încălcarea legii în cadrul procesului penal îmbracă forme grave,
intervine tragerea la răspundere penală a acelora care se fac vinovaţi. în acest
sens, notăm faptul că în Codul penal, Partea Specială, în Titlul VI, Capitolul II, sunt
prevăzute infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, iar unele dintre acestea
pot fi săvârşite numai cu ocazia desfăşurării procesului penal. Infracţiuni tipice în

4
Potrivit art. 198 C.p.p., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, amenda judiciară se aplică
diferenţiat, în funcţie de abaterile săvârşite, şi are drept limite minime şi maxime suma de 100 lei, respectiv
suma de 5.000 lei
5
Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost publicată în M. Of. nr.
576 din 29 iunie 2004

12
acest sens sunt: arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art. 266 C. pen.),
supunerea la rele tratamente (art. 267 C. pen.), tortura (art. 267 1 C. pen.),
represiunea nedreaptă (art. 268 C. pen.)

2. Separarea funcțiilor judiciare

Separarea funcțiilor judiciare constitue o regulă de bază a procesului
penal român, introdusă în arhitectura perocesului penală română pentru prima
dată, prin Noul Cod de procedură penală. Acest principiu fundamental reprezintă o
premieră doar cu privire la menționarea sa expresă în reglementarea procesual
penală.
În procesul penal se exercită următoarele funcții judiciare:
A) funcția de urmărire penală;
B) funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale
persoanei în faza de urmărire penală;
C) funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată;
D) funcția de judecată.
Funcțiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin
lege, se dispune altfel.
În desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare
este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei de
verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată, aceasta fiind compatibilă
cu funcția de judecată, mai puțin când se dispune începerea judecății potrivit art.
341 alin. (7) pct. 2 lit. C).
În exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și organele de
cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu
temeiuri de trimitere în judecată.
Asupra actelor si măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng
drepturile si libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat
cu atribuiți în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Asupra legalității actului de trimitere în judecată și probelor pe care se
bazează acesta, precum și asupra legalității soluțiilor de netrimitere în judecată se
pronunță judecătorul de camera preliminară, În condițiile legii.
Judecata se realizează de către instanța, în complete legal constituite.
3. Prezumția de nevinovăție

13
 Prezumţia de nevinovăţie şi-a câştigat autonomia, ca regulă de drept,
abia în secolul al XVIII-lea, pentru prima oară ea fiind proclamată în legislaţia
Statelor Unite ale Americii şi apoi în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului
din 17896. Mai târziu, simţindu-se nevoia consacrării acestei prezumţii prin
documente cu caracter internaţional, aceasta a fost înscrisă în art. 11 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, făcându-se, în acelaşi timp,
recomandarea ca legislaţiile naţionale ale statelor să insereze în dispoziţiile lor
norme privind prezumţia de nevinovăţie.
Înscrierea acestei prezumţii în legislaţiile marii majorităţi a statelor lumii
constituie o victorie împotriva concepţiilor potrivit cărora ar exista criminali
înnăscuţi, care au o predispoziţie patologică spre săvârşirea de infracţiuni şi
pentru care nu ar putea opera prezumţia de nevinovăţie 7.
Prezumţia de nevinovăţie este înscrisă ca principiu fundamental în
legislaţiile unor state, iar în legislaţia noastră era înscrisă până în anul 2003 în
cadrul Titlului III din Codul de procedură penală (Probele şi mijloace de probă), în
art. 66. Potrivit acestui articol, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze
nevinovăţia sa.
Dat fiind faptul că, prin funcţionalitatea şi prin semnificaţia ei, prezumţia
de nevinovăţie iradia în întreaga desfăşurare a procesului penal, importanţa ei
depăşind domeniul probelor, se impunea reevaluarea şi consacrarea ei ca regulă
de bază în întregul proces penal.
Acest lucru s-a realizat prin Legea nr. 281/2003, care, prin introducerea
articolului 52 în Codul de procedură penală, a consacrat expres faptul că, orice
persoana este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o
hotărâre penală definitivă. Astfel, se consacră în plan procedural dispoziţiile
constituţionale reţinute în art. 23 pct. 8: „până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”
Apreciind că prezumţia de nevinovăţie este un principiu fundamental al
procesului penal, poate nu este inspirată situarea sa în categoria „altor principii ale

6
Vezi: Theodoru, Gr. - Drept procesual penal român. Partea specială. vol. II, Universitatea „Al I. Cuza”
Iaşi, Facultatea de drept, Iaşi, 1974, p.85; Volonciu, N. - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1972, p.165-166
7
C. Lombroso (1835-1909) a fost întemeietorul şcolii antropologice sau de biologie criminală, concepţiile
sale fiind preluate, în cadrul şcolii pozitiviste, de E. Feri (1856-1929) şi Garofalo (1852-1934)

14
procesului penal” cum au făcut unii autori 8. Nu sunt lipsite însă de interes
consideraţiunile făcute de autorul la care s-a facut referire în ce priveşte
funcţionalitatea prezumţiei de nevinovăţie, aceasta fiind „mult mai largă decât
aspectele faptice legate de probaţiune”. Autorul arată direcţiile principale, desigur
nu şi singurele, în care principiul prezumţiei de nevinovăţie se manifestă. Astfel:
a) prezumţia de nevinovăţie „garantează protecţia persoanelor în
procesul penal împotriva arbitrariului în stabilirea şi tragerea la răspundere
penală”. Fructificând rezultatele literaturii juridice de specialitate, precum şi ale
jurisprudenţei, îndeobşte din ţările Uniunii Europene, autorul menţionat arată, pe
bună dreptate, că acest principiu „nu trebuie considerat ca o atestare a poziţiei
morale a unei persoane, întrucât ar fi lipsit de temei şi opus uneori chiar realităţii
ca o normă juridică să confere onestitate ireproşabilă cuiva. Ceea ce dreptul poate
acorda este garanţia prin care asigură că nimeni nu va fi tras la răspundere penală
şi sancţionat discreţionar, iar atunci când este învinuit de săvârşirea unei
infracţiuni se va urma o procedură prin care să se stabilească vinovăţia lui”;
b) prezumţia de nevinovăţie stă la baza tuturor garanţiilor procesuale
legate de protecţia persoanei în procesul penal (cu atât mai mult, opinăm noi, locul
prezumţiei de nevinovăţie nu trebuie să fie în categoria „altor principii ale
procesului penal”). Legat de acest aspect, s-a arătat că: „în raporturile juridice
procesual penale trebuie să se acorde protecţia juridică învinuitului sau
inculpatului, în aşa fel încât acesta să nu fie pus în inferioritate nici faţă de
organele judiciare şi nici față de părți”. Este cazul să arătăm că poate unul dintre
cele mai importante principii ale dreptului procesual penal, acela al „egalității
armelor”, nu este formulat expresis verbis în nici un act normativ, intern sau
internațional, deşi, bunăoară, ideea unei șanse egale, dată învinuitului sau
inculpatului, de a-şi prezenta cauza izvorăşte direct din principiul egalității în fața
legii.;
c) prezumția de nevinovăție este strâns legată de aflarea adevărului şi
dovedirea corectă a împrejurărilor de fapt ale cauzei 9.
Se observă o aparentă neconcordantă între dispozițiile constituționale,
pe de-o parte, şi cele ale art. 5 şi ale art. 6 par. 2 din Convenţie ( „Orice persoană
acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi

8
Volonciu, N. - Tratat de procedură penală. Partea specială. vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.119-122
9
Volonciu, N. ibidem, p.122

15
legal stabilită”), pe de altă parte, în sensul că prezumţia de nevinovăţie pare a
subzista până la două momente diferite: rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, respectiv stabilirea în mod legal a vinovăţiei (în
formularea întâlnită în textul art. 5 şi textul Convenţiei). Apreciem că este doar o
formulare în termeni diferiţi a aceluiaşi moment, stabilirea legală a vinovăţiei
vizând stabilirea acesteia printr-o hotărâre judecătorească de condamnare rămasă
definitivă.
În noua sa „postură”, prezumţia de nevinovăţie se înfăţişează ca o
garanţie juridico-socială acordată celui învinuit de săvârşirea unei infracţiuni 10. În
virtutea acestei prezumţii, acela împotriva căruia a fost declanşat un proces penal
este prezumat nevinovat până la dovedirea vinovăţiei într-un proces public, cu
asigurarea garanţiilor dreptului de apărare 11.
În dreptul nostru, învinuitul sau inculpatul nu trebuie să-şi dovedească
nevinovăţia, organelor judiciare revenindu-le obligaţia administrării probelor în
procesul penal (ejus incubit probatio qui dicit, non qui negat).
Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăție poate fi răsturnată
prin dovedirea vinovăţiei în cursul activităţii de probaţiune; în lumina art. 66 alin. 2
C.p.p., când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să
probeze lipsa lor de temeinicie. Răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi
făcută numai prin probe certe de vinovăţie. Când, ca urmare a administrării tuturor
probelor necesare soluţionării cauzei, se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei şi
această îndoială nu este înlăturată după administrarea de noi probe, prezumţia de
nevinovăţie nu este răsturnată, orice îndoială fiind în favoarea învinuitului sau
inculpatului (in dubio pro reo). În mod logic, înscrierea prezumţiei de nevinovăţie
ca regulă de bază a procesului penal implică perfecţionarea tuturor instituţiilor
procesuale în care este evocată necesitatea existenţei probelor de vinovăţie şi,
dacă va fi nevoie, vor fi introduse noi instituţii care să contribuie la amplificarea
rezonanţelor acestui principiu fundamental în desfăşurarea procesului penal.
Prin prisma practicii judiciare în materie, devine evidentă importanţa
prezumţiei de nevinovăţie în întreaga economie a procesului penal şi necesitatea
perfecţionării instituţiilor procesuale în care este evocată existenţa probelor de
vinovăţie, astfel încât reglementarea să se subscrie acestui principiu fundamental.

10
Pavel, D. - Consideraţii asupra prezumţiei de nevinovăţie, în R.R.D. nr. 10/1978, p.10
11
Theodoru, Gr.; Moldovan, L. - op. cit., p.122

16
 4. Aflarea adevărului
Privite în toată complexitatea lor, activităţile desfăşurate în cadrul
procesului penal trebuie, potrivit art. 3 C.p.p., să asigure aflarea adevărului cu
privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
făptuitorului. Numai ca urmare a aflării adevărului, scopul procesului penal poate fi
atins şi, în acest fel, soluţiile dispuse de organele judiciare vor da satisfacție celor
care urmăresc înfăptuirea justiţiei penale12.
„Aflarea adevărului în procesul penal presupune existenţa unei
concordanţe între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă
privind fapta şi autorul ei”13. Aflarea adevărului în procesul penal presupune o
activitate de cercetare a unor fapte şi împrejurări concrete care au caracter
obiectiv. Caracterul obiectiv al realităţii privind o anumită faptă conduce la
existenţa unui adevăr obiectiv caracterizat ca fiind reflectarea justă, verificată prin
practică, a obiectelor şi fenomenelor din natură şi societate, existente în afara
conştiinţei şi independent de ea.
Aflarea adevărului în procesul penal este, desigur, limitată la faptele şi
împrejurările care fac obiectul probaţiunii. Privit între aceste coordonate, între care
este investigată realitatea, care nu se ridică la nivelul general al cunoaşterii
ştiinţifice despre natură şi societate, adevărul stabilit într-o procedură judiciară nu
trebuie apreciat prin prisma dialecticii adevărului absolut sau relativ 14. În
consecinţă, în procedura judiciară de aflare a adevărului, dialectica adevărului
absolut sau adevărului relativ trebuie înlocuită cu dialectica adevărului şi a erorii
care poate funcţiona într-un domeniu limitat cum este cel configurat de obiectul
probaţiunii într-o cauză penală.
În raport cu cele arătate mai sus, organele judiciare au obligaţia să
soluţioneze cauzele penale şi să pronunţe soluţii care să reflecte adevărul. Acest
deziderat poate fi atins în măsura în care în rezolvarea cauzelor penale nu s-au

12
Vezi: Dongoroz, V. şi colectiv – op. cit., p.44
13
Basarab, M. - op. cit., p.73
14
Volonciu, N. - Tratat de procedură penală. Partea generală. vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.65

17
strecurat erori judiciare. În practica judiciară 15 s-a apreciat că procedeul instanţei
de judecată de a soluţiona cauza limitându-se la a-i întreba pe martori dacă îşi
menţin declaraţiile date în cursul urmăririi penale este nelegal, prin aceea că s-au
încălcat dispoziţiile art. 3 referitoare la aflarea adevărului.
Verigile procesuale prin care sunt supuse controlului soluțiile pronunțate în
cauzele penale se constituie în garanții ale respectării principiului fundamental al
aflării adevărului. Astfel, împotriva actelor procurorului ori împotriva rezoluţiilor sau
ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată se poate face plângere potrivit
art. 278, respectiv, art. 278 C.p.p.. De asemenea, soluţiile procurorului sunt
controlate în activitatea primei instanţe de judecată care poate restitui dosarul în
vederea refacerii urmăririi penale (art. 332 C.p.p.). În cazul în care în cursul
judecării cauzei apar elemente noi, necunoscute procurorului în faza de urmărire
penală, instanţa poate extinde acţiunea penală (art. 335 C.p.p.) sau procesul
penal (art. 336 şi art. 337 C.p.p.). Soluţiile pronunţate în prima instanţă pot fi
controlate de către instanţa de apel care, potrivit art. 378 C.p.p., verifică hotărârea
atacată. În sfârşit, hotărârile penale rămase definitive, după judecarea cauzei în
prima instanţă sau în apel, pot fi supuse controlului în căile extraordinare de atac
şi dacă se constată că sunt netemeinice, vor fi desfiinţate.
5. Ne bis in idem
Principiul „ne bis in idem” apare ca o completare a regulilor procedurale
în materie penală, iar scopul reglementării acestui principiu, care are natura unui
drept, (art.4 din Protocolul nr.7 este denumit „dreptul de a nu fi judecat sau
pedepsit de două ori”) este acela de a interzice ca procedurile penale finalizate
deja printr-o decizie definitivă să se repete, indiferent dacă modul în care aceasta
a devenit definitivă presupune epuziarea căilor de acces de către părți, nefolosirea
lor în termenul prevăzut de lege, sau faptul că hotărârea nu este susceptibilă de
căi de atac.
Principiul „ne bis in idem” are origini încă din perioada Imperiului
Roman, regăsindu-se în legislația tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.
Etimologic, „ne bis in idem” este cunoscut și sub denumirea de „non bis
in idem”, denumire pe care o întâlnim astăzi în dreptul francez. Majoritatea statelor

15
T. S., s. pen., dec. nr. 665/1975, în Neagu, I.; Paraschiv, C.S.; Damaschin, M. – Drept procesual penal.
Practică judiciară, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.203; în acelaşi sens, T. J. Suceava, dec. pen. nr.
511/1969, în Antoniu, G. şi colectiv – Practică judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1993, p.23

18
au păstrat însă denumirea originară din Corpus Iuris al Împăratului Iustinian, care
face referire la „ne bis in idem.”, cum ar fi în dreptul anglo-saxon. În dreptul nostru
se folosește terminologia de ne bis in idem.
Digestele Împăratului Iustinan I constituie o colecție de articole juridice
publicată în anul 533 A.D. În Digestele 48.2.7.2 se prevede că „Guvernatorul nu
trebuie să permită ca aceeași persoană să fie acuzată din nou de o infracțiune
pentru care a fost deja achitat”/ Încă din anul 335, înaintea erei noastre, în
discursul contra legii lui Leptines, Demontane susținea că „legile interzic ca
aceeași persoană să fie judecată de două ori pentru aceeași problemă”.
În actuala reglementare, principiul „ne bis in idem” este prevăzut de
art.6 din C. p. p. , „fiind ridicat la rang de principiu”( conform discuții orale, curs,
Lector univ. dr. Aurel Ciobanu) al procesului penal. De asemenea, principiul este
consacrat expres la nivel european în cuprinsul art. 4 al Protocolului nr.7 la
Convenția Europeană, iar la nivel transfrontalier în art. 54 din Convenția de
aplicare a Acordului Schengen, precum și în art.50 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene.
În raport cu vechiul cod de procedură penală noțiunea de autoritate de
lucru judecat a fost definită astfel: autoritatea de lucru judecat ( art.10 lit. J C.p.p.)-
intervine atunci când împotriva unei persoane s-a pronunțat o hotărâre care a
rămas definitivă, pentru o anumită fapta și, ulterior, se pune în mișcare o nouă
acțiune penală împotriva aceleiași persoane, pentru aceeași faptă, chiar dacă
fapta anterioară judecată ar putea primi o altă încadrare juridică.
În raport cu noua reglementare din art. 6 N.c.p.p., în doctrină s-a
afirmat: „Regula imperativă pe care o presupune acest principiu privește situația
ulterioară soluționării definitive a unei cauze penale. Regula este consecința
autorității de lucru judecat”.
Prin autoritate de lucru judecat se înțelege rezolvarea definitivă a
cauzei, putându-se proceda la punerea ei în executare de către autoritățile statului
(efectul pozitiv), și efectul negativ care este obiectivat în existența unei cauze de
împiedicare a exercitării acțiunii penale( exceptio rei iudicate).
Așadar, principiul „ne bis in idem” se aplică atunci când organele
statului formulează din nou o acuzație în materie penală împotriva aceleiași
persoane, în sensul art.6 parag.1 din Convenția europeană, cu privire la fapta

19
pentru care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă care a intrat sub protecția
principiului.
Privitor la aplicarea principiului “ne bis in idem” în cazul aplicării legii
penale în spațiu potrivit art.73 NCP, în cazul în care o infracțiune care este
urmărită și judecată în România prin aplicarea principiului personalității (art.9
NCP), dar a făcut obiectul unei cauze penale și în fața organelor judiciare străine,
partea din pedeapsă, precum și durata măsurilor preventive privative de libertate
executate în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru
aceeași infracțiune în România. Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător
și în cazul în care pedeapsa executată este amenda.
Potrivit art.129 alin. (1) din legea nr. 302/2004, republicată, o persoană
în privința căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă pe teritoriul unui alt stat
membru al spațiului Schengen nu va putea fi urmărită sau judecată pentru
aceleași fapte dacă, în cazul unei condamnări, hotărârea pronunțată a fost
executată ori este în curs de executare, sau nu mai poate fi executată potrivit legii
statutului care a pronunțat hotărârea de condamnare.
În ceea ce privește excepțiile prevăzute de alin. (2) al art.129 din Legea
nr. 302/2004, republicată, sunt aplicabile numai în cazul în care, pentru aceleași
fapte, statul membru interesat nu a cerut preluarea urmăririi penale sau nu a
acordat extrădarea persoanei în cauză și vizează următoarele situații:
a) faptele vizate de hotărârea străină s-au săvârșit în tot sau în parte pe
teritoriul României. În acest caz, excepția nu se aplică dacă faptele s-au săvârșit
în parte pe teritoriul statului membru unde s-a pronunțat hotărârea (în acest caz nu
se aplica legea română potrivit principiului personalității;
b) faptele vizate de hotărârea străină constituie o infracțiune contra
securității naționale sau împotriva altor interese esențiale ale României;
c) faptele vizate de hotărârea străină au fost săvârșite de un funcționar
român prin încălcarea obligațiilor sale de serviciu.
În dreptul intern concepția europeană începe să se reflecte și în
practica de la noi.
Concluzionând, consider a fi necesară acordarea unei atenții deosebite
acestui principiu pentru a nu se ajunge la tergiversarea procesului inutil, la hotărâri
care nu sunt în acord cu prevederile legale și a evita ca România să mai fie
condamnată la CEDO pentru nerespectarea principiului ne bis in idem.

20
 6. Obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale
Fiind considerat ca unul dintre principiile care are un aport fundamental
la aflarea adevărului în procesul penal, legiuitorul a consacrat expres rolul activ ca
regulă de bază după care trebuie să se conducă organele judiciare penale în
vederea aflării adevărului. S-ar putea spune că acest principiu este o consecinţă a
principiului oficialităţii în procesul penal; în orice caz, între cele două principii se
poate vorbi de o strânsă legătură16.
În legislaţia procesuală română, acest principiu a fost introdus, pentru
instanţele judecătoreşti, în anul 1948, prin art. 298 alin. 3, şi extins cu privire la
organele de urmărire penală în anul 1956, prin art. 179, consacrat apoi ca regulă
de bază a procesului penal în art. 4 din actualul Cod de procedură penală. În
conformitate cu acest principiu, organele care participă la desfăşurarea procesului
penal trebuie să manifeste un rol activ atât în iniţierea procesului penal (realizând,
în acest fel, şi cerinţele oficialităţii în procesul penal), cât şi în realizarea
activităţilor cerute de urmărirea penală, de judecată şi de punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti penale. În practica judiciară 17 s-a statuat, în mod corect,
că noţiunea de „renunţare la judecată” este specifică dreptului procesual civil, şi nu
poate fi extinsă, prin analogie, la dreptul procesual penal. În aceste condiţii, s-a
apreciat că instanţa a încălcat principiul rolului activ luând act de declaraţia
condamnatului în sensul că renunţă la judecarea cererii de reabilitare, neexistând
în legislaţia procesual penală instituţia renunţării la judecarea cauzei.
Deşi rolul activ al organelor penale apare ca un principiu absolut, totuşi,
legislativ şi practic, el capătă un oarecare coeficient de relativitate. Semnificative,
în acest sens, sunt actele procesuale care au caracter strict personal şi a căror
realizare, deşi necesară procesului penal, depinde de voinţa subiecţilor procesuali
interesaţi să efectueze acele acte (ca exemple, pot fi date actele procesuale prin
care partea vătămată se poate constitui ca parte civilă, renunţarea la apel ori
recurs, retragerea apelului ori a recursului etc.) 18. Acest inconvenient este înlăturat
prin obligaţia pe care o au organele judiciare de a informa subiecţii neoficiali în
privinţa drepturilor pe care le pot exercita în cadrul procesului penal şi asupra
termenelor în care pot fi exercitate aceste drepturi.
16
Dongoroz, V. şi colectiv – op. cit., p.46
17
C. A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 9/2003, în: Curtea de Apel Bucureşti. Practică judiciară penală.
2003-2004, Ed. Brilliance, Piatra Neamţ, 2006, p.96-97
18
Dongoroz, V. şi colectiv, op. cit, p.46-47

21
 Complexitatea problemelor pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale
direcţionează activitatea organelor judiciare pe categorii de probleme. În mod
practic, rolul activ al organelor penale trebuie să se manifeste în toate aspectele
pe care le implică desfăşurarea procesului penal.
7. Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal
În înţeles larg, egalitatea în drepturi a cetăţenilor cuprinde, în conţinutul
său, dreptul pe care îl au cetăţenii români, fără deosebire de naţionalitate, rasă,
sex sau religie, de a exercita, în condiţii de deplină egalitate, toate drepturile
prevăzute în Constituţie şi legi, de a participa în egală măsură la viaţa politică,
economică, juridică, socială şi culturală19.
În noua Constituţie a României este înscris, în mod expres, principiul
egalităţii în drepturi în art. 16 pct. 1 şi 2 şi, în mod implicit, în art. 21.
Astfel, în art. 16 pct. 1 se arată că: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, iar în art. 16 pct. 2 se arată
că: „Nimeni nu este mai presus de lege”.
În art. 21 din Constituţie este menţionat ca drept fundamental al
persoanei accesul liber la justiţie, precizându-se că: „Orice persoană se poate
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime”; în aceeaşi dispoziţie constituţională se arată, în continuare, că nici o
lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
În opinia prof. Ion Deleanu20, textul reprezintă o aplicare specifică a
principiului enunțat de art. 4 al Constituţiei, şi anume, egalitatea între cetăţeni şi
dă, concomitent, expresie în mod particular enunţului solemn din art. 1 al
Declaraţiei Universale: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate
şi drepturi”. Acelaşi autor arată în continuare că: „Egalitatea este o valoare
fundamentală în familia umană...” şi că: „Principiul egalităţii presupune ca la situaţii
egale să se aplice un tratament juridic egal”. Nuanţând, Curtea Constituţională 21 a
statuat că: „(...) egalitatea în drepturi nu înseamnă o măsură egală pentru situaţii
diferite”. „Altfel spus, situaţiilor egale trebuie să le corespundă un tratament juridic
egal; la situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Aceasta, dacă:
există o motivare obiectivă şi rezonabilă; nu se ajunge astfel la o disproporţie între
19
Vezi: Muraru, I. - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ProArcadia, Bucureşti, 1993, p.229
20
Vezi: Deleanu, I. - op. cit, vol. II, p.117
21
Curtea Constituţională. Culegere de decizii şi hotărâri - 1994, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”,
Bucureşti, 1995, p.72

22
scopul urmărit prin tratament juridic inegal şi mijloacele folosite. De altfel, însăşi
Constituţia admite discriminarea pozitivă. Bunăoară, art. 38 alin.2 impune şi unele
măsuri speciale de protecţie socială a muncii; art. 45 alin.1 spune expres că se
bucură de un regim special de protecţie copiii şi tinerii; art. 46 instituie de
asemenea o protecţie specială pentru persoanele cu handicap”22.
De asemenea, în art. 6 din Legea nr. 304/2004, se menţionează
următoarele:
„(1) Toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără
discriminări.
(2) Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii
discriminatorii”.
Acest principiu fundamental este evidenţiat, în primul rând, prin faptul
că tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleaşi reguli procesuale, concluzie care
se desprinde cu uşurinţă din art. 16 pct.1 din Constituţie, în care se arată că
cetăţenii sunt egali în faţa legii (deci şi a legii procesual penale).
O altă componentă a egalităţii persoanelor în procesul penal o
constituie faptul că aceleaşi organe desfăşoară procesul penal, fără ca anumite
persoane să fie privilegiate şi fără să se facă vreo discriminare. Acest aspect
rezultă din aceeaşi dispoziţie constituţională (art. 16 pct. 1), în care se precizează
că cetăţenii sunt egali în faţa autorităţilor publice şi în consecinţă şi în faţa
organelor judiciare penale.
Unele norme derogatorii de la procedura de drept comun nu infirmă
existenţa acestui principiu, deoarece atragerea unei anumite competenţe în funcţie
de calitatea sau starea persoanei făptuitorului nu se face în mod discriminatoriu.
Sub acest aspect, evidenţiem, spre exemplu, faptul că atrage o
competenţă personală calitatea de judecător sau militar, indiferent de
naţionalitatea sau rasa celui care a intrat în conflict cu legea penală. În
reglementarea procesual penală română, calitatea de militar sau lucrător în
aparatul judiciar, în anumite condiţii, atrage competenţa personală a anumitor
organe judiciare penale. Din acest punct de vedere, un statut special au şi
parlamentarii, în sensul că reţinerea, arestarea sau trimiterea acestora în judecată
22
Deleanu, I. - op. cit, vol. II, p.117-118

23
nu se poate face fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, iar competenţa de
judecată aparţine Î.C.C.J. De asemenea, potrivit art. 109 pct. 2 din Constituţie,
urmărirea penală şi judecata membrilor guvernului, pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor, se face potrivit unor competenţe derogatorii de la procedura
de drept comun.
Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este garantat şi prin
dispoziţiile Codului penal, în art. 247 fiind prevăzută infracţiunea de abuz în
serviciu prin îngrădirea unor drepturi, cu următorul conţinut: „îngrădirea de către
un funcţionar a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea
pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau
religie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.
8. Dreptul la libertate și siguranță
Consacrată ca principiu fundamental, inviolabilitatea persoanei constă
în dreptul fiecărui om de a fi şi a se putea comporta liber, atingerea acestor
atribute putând fi făcută numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege 23.
Actuala Constituţie a României, revizuită în octombrie 2003, a
consacrat, în art. 23, libertatea individuală, arătând: „Libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea
unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea preventivă se dispune de
judecător şi numai în cursul procesului penal.
În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru
cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata
totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. În faza
de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii să verifice periodic, şi nu mai
târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de
îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat
arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri
noi care să justifice menţinerea privării de libertate. Încheierile instanţei privind
măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe
care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt

23
Vezi: Muraru, I. - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1990, p.251; Muraru, I.
- Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Naturismul, Bucureşti, 1991, p.72

24
termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau
numit din oficiu.
Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă
motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune”.
În literatura juridică de specialitate s-a făcut, pe bună dreptate,
precizarea că textul constituţional vizează două noţiuni distincte, libertatea
individuală şi siguranţa persoanei. Prof. Ion Muraru opinează că „Exprimarea
constituţională este rezultatul faptului că libertăţile aparţinând persoanei trebuie
reglementate nu numai în totalitatea lor, ca fiind esenţiale pentru individ şi
indivizibile, ci şi fiecare în parte” 24. Acelaşi autor arată că: „Libertatea individuală,
în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul
său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice
altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după
formele expres prevăzute de Constituţie şi legi” 25, pe când siguranţa persoanei
„exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care
autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri care
privesc libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie
ilegale. Acest sistem de garanţii, de regulă, permite realizarea represiunii faptelor
antisociale (ilegalităţilor, infracţiunilor), dar în acelaşi timp asigură inocenţilor
ocrotirea juridică necesară”26.
Desigur că actuala redactare constituţională a prevederilor care
garantează libertatea individuală în România vădeşte preocuparea pentru
protecţia deosebită a persoanei şi, în acelaşi timp, aliniază normele juridice în
această materie la cele de acelaşi profil din legislaţiile statelor democratice. Cu
toate acestea, după părerea noastră, dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 23
sunt, în parte, prea mult detaliate şi se substituie practic prevederilor care, în
această materie, trebuie să-şi găsească locul în Codul de procedură penală.
Garantarea libertăţii persoanei, ca principiu fundamental, a căpătat o
nouă reglementare şi în Codul de procedură penală în vigoare în anul 1990,
24
Muraru, I. - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ProArcadia, Bucureşti, 1993, p.248
25
idem
26
idem, p.249; în acelaşi sens, vezi: Constantinescu, M. şi colectiv - Constituţia României - comentată şi
adnotată, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p.55-60

25
reglementare care a anticipat dispoziţia constituţională. În noua sa redactare, dată
de modificările aduse prin Legea nr. 281/2003, art. 5 din Codul de procedură
penală are următorul conţinut: „în tot cursul procesului penal este garantată
libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată sau privată
de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a
libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Dacă cel împotriva căruia
s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o
măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în
tot cursul procesului, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii.
Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de
libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la
repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv
poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune”.
Observând regulile cu rang de principii cuprinse în Constituţie şi în
Codul de procedură penală, rezultă că, potrivit reglementărilor din ţara noastră,
privarea de libertate sau restrângerea libertăţii persoanei în orice altă formă este
posibilă, în practica aplicării dreptului, numai ca urmare a unei activităţi judiciare
de natură penală. În conformitate cu reglementările evidenţiate mai sus, în ordinea
de drept din ţara noastră, restrângerea libertăţii persoanei poate interveni fie ca o
măsură de prevenţie luată în cursul procesului penal, fie sub forma unei pedepse
privative de libertate dispuse la sfârşitul soluţionării cauzei penale prin hotărârea
definitivă a instanţei de judecată.
În procesul penal român există un cadru legislativ adecvat ocrotirii
libertăţii persoanei, cadru în care numărul şi diversitatea garanţiilor care asigură
acest drept fundamental al persoanei constituie premise reale ale realizării
neabătute a legalităţii în domeniul măsurilor de prevenţie. Garanţiile privind
libertatea persoanei în procesul penal se regăsesc în reglementările privind
cazurile în care pot fi dispuse măsurile de prevenţie, organele competente să
dispună luarea măsurilor de prevenţie, durata măsurilor de prevenţie, verificarea
legalităţii măsurilor de prevenţie.

9. Dreptul la apărare

26
 Declanșarea acțiunii penale are ca finalitate tragerea la răspundere și
aplicarea pedepsei împotriva celui care a săvârșit fapte antisociale calificate ca
infracțiuni.
Interesul individului, dar și cel al societății, cer ca aceste consecințe să
fie suportate numai de cei vinovați și în raport de gravitatea faptelor săvârșite,
altfel spus, nici o persoană nevinovată nu trebuie condamnată și nici un vinovat nu
trebuie să suporte rigorile legii penale în mai mare măsură decât se cuvine.
Asigurarea echilibrului între interesele persoanei și cele ale societății au
impus consacrarea, ca drept fundamental al omului, a dreptului de apărare și care
exprimă năzuința firească a acestuia de a se dezvinovăți față de acuzațiile ce i se
aduc, și de a-și susține punctele sale de vedere pentru a scoate la lumină
adevărul.
În legislațiile penale moderne se consacră dreptul la aparare, fiind
combătută teza potrivit căreia sau acuzatul este nevinovat și atunci nu are nevoie
de apărător, ori e vinovat și atunci apărarea sa nu mai e necesară. Teza amintită
este învechită și falsă, concepția modernă considerând just că nevinovatul are
nevoie de apă rare pentru a nu fi pedepsit pe nedrept, iar vinovatul pentru a nu fi
pedepsit mai mult decât se cuvine .
Se poate afirma că în secolul XXI și mai ales în ultimele decenii,
“Umanismul se identifică cu bătălia pentru drepturile și libertățile omului împotriva
ideologiilor totalitare opresive”.
Adunarea generala a O.N.U. a adoptat la 10 decembrie 1948 Declarația
universală a drepturilor omului, care consfințește în art.11 al.1 că “Orice persoană
acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă
nevinovată pănâ când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces
public, in cadrul căruia i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale”.
Observăm că se consacră :
1) prezumția de nevinovăție;
2) publicitatea procesului penal;
3) garantarea dreptului la apărare.
La rândul ei, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale dă o mai mare dezvoltare dreptului la apărare și
garanțiilor exercitării acestuia.

27
 Astfel, în art.6, după prevederile din pct.1, “Orice persoană are dreptul
la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil...”, pct. 2
invocă prezumția de nevinovăție, pentru ca la pct.3 să se garanteze dreptul la
apărare, în sensul că, dreptul persoanei de a avea acces la o justiție echitabilă,
precizează între altele, persoana căreia i se impută săvârșirea unei infracțiuni
trebuie să dispună de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării
sale.
Astfel, din analiza prevederilor sus-menționate rezultă că, aceste
dispoziții au ca scop garantarea dreptului la apărare.
orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni are dreptul, în
condiții de deplină egalitate, la următoarele garanții:
1. să fie informată, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o
înțelege și în mod amănunțit asupra naturii și motivelor acuzației ce i se aduce;
2. să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale
și să comunice cu apărătorul pe care și-l alege;
3. să se apere ea însăși sau să fie asistată de un aparator ales de ea si,
dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistată în
mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest
lucru;
4. să asculte sau să ceara ascultarea martorilor acuzării și să obțină
citarea și ascultarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
5. să ceară a fi asistată în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege
sau nu vorbește limba folosită în timpul ședinței de judecată;
6. să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăși sau să se
recunoască vinovată;
7. să fie judecată fără o întârziere excesivă.
10. Respectarea demnității umane și a vieții private
Noile condiţii social-politice create în România după decembrie 1989 au
permis alinierea legislaţiei noastre penale şi procesual penale la marea majoritate
a legislaţiilor lumii, care se conformează principiilor proclamate în Carta Naţiunilor
Unite, prin care sunt recunoscute drepturile egale şi inalienabile ale tuturor
membrilor familiei umane, ceea ce constituie fundamentul libertăţii, al justiţiei şi

28
păcii în lume. În acest sens, România a aderat la Convenţia împotriva torturii şi
altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante 27.
Aderarea României la Convenţia mai sus menţionată a avut rezonanţe
pe planul legislaţiei penale şi a celei procesual penale. În consecinţă, prin Legea
nr. 20/199028, a fost introdusă în Codul penal (art. 267 ) infracţiunea de tortură ca
infracţiune împotriva înfăptuirii justiţiei, iar prin Legea nr. 32/1990 29 a fost introdus
în Codul de procedură penală, în art. 51, principiul respectării demnităţii umane, cu
următorul cuprins:
„Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de
judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la
tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane sau degradare este pedepsită prin
lege”.
Actuala Constituţie a consacrat în cadrul „Drepturilor şi libertăţilor
fundamentale” acest principiu, precizând, în art. 22 pct. 2: „Nimeni nu poate fi
supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant” .
Acest principiu fundamental fixează cadrul legal privind tratamentul care trebuie
aplicat persoanei învinuitului sau inculpatului pe tot parcursul procesului penal.
În mod firesc, în economia reglementării procesual penale trebuie să se
regăsească norme care transpun în procedura penală regula de bază pe care o
analizăm. Din acest punct de vedere, constatăm că unele dispoziţii, dintre cele
care disciplinează desfăşurarea procesului penal, vin direct în sprijinul principiului
pe care-l analizăm, iar altele, în mod indirect, conduc şi ele la aplicarea aceluiaşi
principiu.
În prima categorie de dispoziţii ale Codului de procedură penală se
înscrie art. 68 alin. 1, în care se arată că este oprit a se întrebuinţa violenţe,
ameninţări ori alte mijloace de constrângere precum şi promisiuni sau îndemnuri,
în scopul de a se obţine probe, iar în cea de a doua categorie de norme se înscriu:
art. 71 (întreruperea ascultării învinuitului sau inculpatului); art. 73 alin. 1
(consemnarea în declaraţia luată învinuitului sau inculpatului a orei începerii şi a
orei încheierii ascultării); art. 239-242 (suspendarea urmăririi penale); art. 275 alin.
27
Adoptată la New York, la 10 decembrie 1980. România a aderat la convenţie prin Legea nr. 19 din 10
octombrie 1990, publicată în M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990
28
Legea nr. 20 din 9 octombrie 1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi
Codul de procedură penală a fost publicată în M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990
29
Legea nr. 32 din 16 noiembrie 1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de
procedură penală a fost publicată în M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990

29
1 (dreptul de a face plângere împotriva actelor de urmărire penală); art. 303
(suspendarea judecăţii); art. 453 lit. a) (amânarea executării pedepsei închisorii);
art. 455 (întreruperea executării pedepsei închisorii).
Dispoziţii asemănătoare găsim şi în legislaţiile altor state; astfel, în art.
191 al Codului de procedură penală italian se arată că probele dobândite prin
încălcarea condiţiilor stabilite de lege nu pot fi folosite 30.
Alături de dispoziţiile procesual penale prin care se realizează
transpunerea pe plan legislativ a principiului respectării demnităţii umane, în Codul
penal sunt prevăzute infracţiuni împotriva înfăptuirii justiţiei, urmărindu-se astfel ca
subiecţii oficiali chemaţi să desfăşoare procesul penal să fie traşi la răspundere
penală în cazul în care încalcă principiul pe care-l analizăm. Edificatoare în acest
sens sunt prevederile art. 266 alin. 2 şi 3 şi ale art. 267 C.p.p.
Rămâne de apreciat dacă vor trebui îmbunătăţite reglementările din
dreptul penal substanţial, precum şi din dreptul procesual penal, prin care
respectarea demnităţii persoanei să devină un principiu fundamental al justiţiei
penale în România, însoţit de un evantai larg de garanţii prin care să sporească
eficacitatea luptei împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante.
În sprijinul afirmaţiilor vine şi jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, prin care România a fost condamnată pentru acte de violenţă
exercitate asupra unei persoane de către lucrători ai poliţiei. În acest sens, prin
hotărârea Lambor c. România, pronunţată la data de 24 iunie 2008, Curtea a
constatat că autorităţile judiciare ale statului român au muşamalizat agresiuni
asupra persoanelor aflate în stare de detenţie. Astfel, reclamantul a susţinut că a
fost supus unor acte de violenţă din partea organelor de poliţie, susţineri care au
fost infirmate de autorităţile române, în baza argumentului că leziunile invocate
erau anterioare reţinerii de către lucrătorii de poliţie. Cu toate acestea, Curtea a
constatat diferenţe între actul medical întocmit la momentul reţinerii şi actul
medical întocmit ulterior, diferenţe din care rezulta că persoana reţinută avea mai
multe leziuni ulterior privării de libertate. În aceste condiţii, Curtea a constatat că
reclamantul a fost victima unei violări a art. 3 din Convenţie. 31
30
Pajordi, P. - Codice Penale e di Procedura penale, Editore Pirola, Milano, 1991, p.745
31
Vezi: http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/portal.asp?sessionld=11803469&skin=hudoc-fr&action=request de
asemenea, în legătură cu aceeaşi cauză, vezi: http://www.raduchirita.ro/noutati/cedo/o-noua-condamnare-la-
cedo-pentru-acte-de agresiune-ale-politiei.html

30
 11. Limba oficială și dreptul la un interpret
Cadrul politico-juridic conturat de principiile fundamentale ale procesului
penal cuprinde în perimetrul său şi regula de bază potrivit căreia în desfăşurarea
procesului penal se foloseşte limba română.
Acest principiu fundamental a primit o nouă configuraţie prin
armonizarea dispoziţiilor cuprinse în actuala Constituţie a României cu cele ale art.
7 şi 8, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003. Astfel, potrivit art. 127:
„(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Cetăţenii
aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa
instanţelor de judecată.
(2) Modalităţile de exercitare a acestui drept, inclusiv prin folosirea de
interpreţi sau traducători, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna
administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba
română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a
vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret; în procesele penale acest
drept este asigurat în mod gratuit.”
Dispoziţii detaliate relative la limba în care se desfăşoară procesul
penal au fost introduse şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată. Astfel, în cuprinsul art. 14, se menţionează:
„(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se
exprime în limba maternă, în faţa instanțelor de judecată, în condiţiile prezentei
legi.
(3) în cazul în care una sau mai multe părţi solicită să se exprime în
limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea
unui interpret sau traducător autorizat.
(4) în situaţia în care toate părţile solicită sau sunt de acord să se
exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea
acestui drept, precum şi buna administrare a justiţiei, cu respectarea principiilor
contradictorialităţii, oralităţii şi publicităţii.
(5) Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română.
(6) Dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se înregistrează,
consemnându-se în limba română. Obiecţiunile formulate de cei interesaţi cu

31
privire la traduceri şi consemnarea acestora se rezolvă de instanţa de judecată
până la încheierea dezbaterilor din acel dosar, consemnându-se în încheierea de
şedinţă.
(7) Interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite,
pentru conformitate, atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a
făcut în baza traducerii sale.”
În practica judiciară32 s-a statuat că nu s-au încălcat dispoziţiile legale,
prin faptul că nu s-a apelat la serviciile unui interpret, în ipoteza în care inculpatul,
cetăţean străin, cunoaşte bine limba română, fiind de acord cu consemnarea
declaraţiilor sale, prin semnarea acestora împreună cu apărătorul său.
Având în vedere conţinutul dispoziţiei constituţionale (art. 128 pct. 4)
privind dreptul la un interpret, apreciem că nu se mai justifică denumirea marginală
a art. 8, „Folosirea limbii oficiale prin traducător”, deoarece noţiunea de interpret
cuprinde în sfera ei şi noţiunea de traducător.
În raport cu cele arătate mai sus, ne raliem opiniei 33 potrivit căreia, de
lege ferenda, se impune reglementarea, în Codul de procedură penală, a unui
singur principiu fundamental care să cuprindă în sfera lui conţinutul articolelor 7 şi
8. Denumirea acestui principiu ar putea fi aceea a articolului 7 şi anume „Limba în
care se desfăşoară procesul penal”, în sprijinul acestei propuneri vin şi prevederile
cuprinse în art. 14 din Legea nr. 304/2004, text de lege care reprezintă sediul legal
atât pentru limba în care se desfăşoară procesul penal, cât şi pentru instituţia
utilizării interpretului.
În lumina dispoziţiei constituţionale (art. 128 pct. 4, ipoteza finală),
dreptul de a folosi interpret, în procesul penal, este asigurat în mod gratuit. În
acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 6 par. 3 lit. e) din Convenţie care prevăd că:
„Orice acuzat are dreptul în special (...) e) să ceară a fi asistat în mod gratuit de
un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în timpul şedinţei de
judecată”
În cursul procesului penal, principiile fundamentale ale acestuia
acţionează într-o interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Conţinutul fiecărui

32
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 667/1997, în: Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică
judiciară penală pe anul 1997, cu note de Vasile Papadopol, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p.121-
123; T.S., s. pen., dec. nr. 1713/1980, în: Papadopol, V.; Dobrinoiu, V.; Apetrei, M. – Codul de procedură
penală, adnotat, vol. I, Partea generală, Ed. Albastră, Bucureşti, 1997, p.389
33
Neagu, I. - Tratat de procedură penală. Partea generală. Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2008, p.115

32
principiu capătă eficienţă datorită existenţei celorlalte reguli de bază, după cum
aplicarea consecventă a unuia dintre ele nu se poate face decât în condiţiile
respectării riguroase a tuturor celorlalte principii din sistem.
Conexiunile existente între diferitele principii explică însăşi reţeaua de
legături care se realizează între instituţiile acestuia în diferite etape sau faze
procesuale.
În reţeaua conexiunilor existente între principiile procesului penal un loc
deosebit ocupă îmbinarea principiului legalităţii cu toate celelalte reguli de bază
ale procesului penal. Principiul legalităţii poate fi considerat un principiu-cadru
înăuntrul şi cu respectarea căruia sunt aplicate toate celelalte principii
fundamentale ale procesului penal. în acest sens, se cuvine a fi subliniat faptul că
toate principiile fundamentale sunt înscrise în lege sau rezultă din analiza atentă a
economiei legii şi nici un principiu fundamental nu se poate realiza decât în
conformitate cu dispoziţiile legale. Ilustrativă, sub acest aspect, este, între altele,
legătura dintre principiul legalităţii şi principiul aflării adevărului. Astfel, în vederea
aflării adevărului pot fi folosite numai probele admise de lege; administrarea
probelor nu se poate face decât prin mijloacele prevăzute de lege şi numai în
condiţiile arătate de lege. De asemenea, adevărul poate fi relevat, în soluţiile
pronunţate de organele judiciare, numai în condiţiile prevăzute de lege.
Reţeaua multilaterală de legături este de natură să sublinieze atât
importanţa fiecărui principiu în parte, cât şi importanţa tuturor principiilor în
ansamblu, privite ca un cadru unitar în care se desfăşoară procesul penal în ţara
noastră.

33
Capitolul II.
DREPTUL LA APĂRARE
Consacrat încă în dreptul roman, în care era înscrisă regula că nimeni
nu putea fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat, dreptul de apărare este
considerat ca o cerință şi garanție, necesare pentru realizarea unui echilibru între
interesele persoanei şi cele ale societăţii34.
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948, a fost inclus, printre
drepturile fundamentale ale omului, şi dreptul de apărare.
Art. 14 pct. 3 lit. d) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice35 se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea
asistenţa unui apărător.
Art. 6 al Convenţiei, garantând dreptul persoanei de a avea acces la o
justiţie echitabilă, precizează, între altele, că persoana căreia i se impută
săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună de „timpul şi de facilităţile necesare
pentru pregătirea apărării sale”.
Recunoscând ca legitimă o asemenea consacrare a dreptului de
apărare, Constituţia ţării noastre, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003,
înscrie, în art. 24, dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale
cetăţenilor.
Codul de procedură penală, fiind legea de bază care disciplinează
desfăşurarea procesului penal, înscrie, între regulile de bază ale acestei activităţi
sociale, garantarea dreptului de apărare. În acest sens, în art. 6, modificat prin
Legea nr. 281/2003, se arată:
„(1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi
celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.
(2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să
asigure părţile de deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute
de lege şi să administreze probele necesare în apărare.

34
Vezi: Franchimont, M. Jacobs, A. Masset, A. - Manuel de procedure penale, Ed. Collection Scientifique
de la Faculte de droit, Liege, 1989, p.803; Pop, T. - op. cit., p.345
35
Adoptat la data de 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite
2200 A (XXI), Pactul a intrat în vigoare la 23 martie1976. A fost ratificat de România prin Decretul nr.
212/1974, publicat în B. Of. nr. 146 din 2 noiembrie 1974

34
 (3) Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze, de îndată şi mai
înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este
cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi
exercitării apărării.
(4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul
procesului penal.
(5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe
inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un
apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi
în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru
asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are
apărător ales”.
Noua reglementare a acestui principiu fundamental se deosebeşte de
cea existentă atât până la adoptarea Legii nr. 32/1990 cât şi până la adoptarea
Legii nr. 281/2003, în sensul că au sporit substanţial garanţiile acestui drept
fundamental al persoanei.
Aspectele noi ale dreptului de apărare ca principiu fundamental sunt
următoarele:
- obligaţia organelor judiciare de a încunoştinţa pe învinuit sau
inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un
apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare;
- ridicarea la rangul de principiu fundamental a obligaţiei organelor
judiciare de a lua măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau
inculpatului, când acesta nu are apărător ales (această obligaţie era înscrisă în
Codul de procedură penală, în redactarea sa iniţială, în art. 171 alin. 5 în cadrul
reglementării asistenţei juridice şi reprezentării în procesul penal);
- ridicarea la rangul de principiu fundamental a obligaţiei organelor
judiciare de a încunoştinţa, de îndată şi mai înainte de a-l audia pe învinuit sau pe
inculpat despre fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia
(această obligaţie este prevăzută în art. 70 alin. 2, precum şi în art. 250 alin. 1 lit.
a). Remarcăm faptul că, în redactarea anterioară Legii nr. 356/2006, învinuitului
sau inculpatului i se aducea la cunoştinţă doar fapta care formează obiectul
cauzei, neexistând menţiuni despre încunoştinţarea acestuia cu privire la
încadrarea juridică a respectivei fapte);

35
 - ridicarea la rangul de principiu fundamental a obligaţiei organelor
judiciare de a administra probele necesare în apărare (această obligaţie este
prevăzută expres în dispoziţiile art. 202 alin. 1).
În opinia noastră, unele dispoziţii cuprinse în art. 6 C.p.p. nu îşi justifică
prezenţa din punct de vedere al rigorii ştiinţifice, atât timp cât ele se regăsesc în
textele de lege pe care le-am indicat, acest mod de reglementare constituind, în
fond, o repetare a unor norme deja existente în Codul de procedură penală.
Legiferând o asemenea reglementare, statul nostru acordă ocrotire nu
numai intereselor individuale ale cetăţenilor, ci şi, în acelaşi timp, interesului
general al societăţii de a stabili adevărul în cauzele penale aflate spre soluţionare
pe agenda organelor judiciare şi de a se evita erorile, conducând către o justiţie
cât mai eficace. Fiind unul din drepturile cetăţeneşti cu cele mai largi implicaţii în
activitatea judiciară, dreptul de apărare se impune a fi în continuare perfecţionat,
în scopul asigurării valenţelor sale în tot cursul procesului penal. 36
Considerăm că este cazul să amintim şi punctul de vedere al Curţii
Europene a Drepturilor Omului, hotărârea 37 din data de 21 aprilie 1998, dosar nr.
11/1997/975/1997, care a statuat că „(...) instanţa de judecată are obligaţia să
înlăture orice manifestare de superficialitate şi formalism în ceea ce priveşte
respectarea dreptului de apărare. Acest drept, prin importanţa pe care o
reprezintă, excede chiar sferei intereselor învinuitului şi inculpatului, pentru că
acest drept interesează întreg procesul penal şi activitatea judiciară în general”.
Această hotărâre conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului
de apărare şi obligaţiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a
acestui drept.
Privit prin prisma instrumentelor procesuale, în consonanţă cu cele mai
evoluate reglementări în materie, atât pe plan european cât şi la nivel global, prin
care este exercitat, dreptul de apărare are un conţinut complex.
Posibilitatea părților de a se apăra singure este marcată prin prezenţa
unor largi drepturi procesuale acordate acestora şi în special învinuitului sau
inculpatului. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale (art. 70 C.p.p.), învinuitul sau

36
Rămureanu, V. - Asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului în faza urmăririi penale, în R.R.D. nr.
7/1972, p.23
37
Hotărâre publicată în R.D.P. nr. 3/1999, p.151-152

36
inculpatul are dreptul de a cunoaşte învinuirea ce i se aduce, de a o combate prin
probe (art. 66 C.p.p.).
De asemenea, în lege se prevede posibilitatea ca învinuitul sau
inculpatul să participe în mod direct la efectuarea unor acte de urmărire penală
(art. 129, 130 C.p.p.) şi la toate actele de judecată (art. 291 C.p.p.).
Exercitarea în bune condiţii a apărării presupune cunoaşterea de către
toate părţile a probelor care le prejudiciază interesele; în ceea ce priveşte
învinuitul sau inculpatul, acesta trebuie să cunoască probele ce îl învinuiesc; o
asemenea posibilitate şi obligaţie pentru organele judiciare a fost instituită prin art.
250 şi 294 C.p.p. Astfel, în art. 250, reglementându-se prezentarea materialului de
urmărire penală, se arată că în cauzele penale cu inculpaţi organul de cercetare
penală îl cheamă pe inculpat şi îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă
de materialul de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptei
săvârşite. Organul de cercetare penală asigură inculpatului posibilitatea de a lua
cunoştinţă de material. După prezentarea materialului de urmărire penală
inculpatul poate formula cereri noi sau poate face declaraţii suplimentare. De
asemenea, art. 294 conţine reglementări menite să asigure apărarea, între
acestea înscriindu-se şi prevederea ca inculpatul, celelalte părţi şi apărătorii să ia
cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii.
În faza de judecată, toate părţile pot să-şi exercite dreptul de apărare în
cadrul dezbaterilor (art. 340 C.p.p.). În acest moment procesual, inculpatul are
ultimul cuvânt tocmai în vederea exercitării unei bune apărări. Având ultimul
cuvânt, inculpatul poate să-şi facă apărarea, atât pe latura penală, combătând
învinuirea susţinută de procuror şi de partea vătămată, cât şi pe latura civilă,
încercând să dovedească netemeinicia pretenţiilor formulate de partea civilă.
Părţile, în procesul penal, îşi exercită dreptul de apărare şi prin folosirea
căilor de atac. În acest sens, în art. 362 C.p.p. se arată că în anumite limite fiecare
parte din proces poate ataca cu apel sentinţele penale iar art. 385 2 C.p.p. dispune
că pot face recurs persoanele arătate în art. 362, care se aplică în mod
corespunzător. De asemenea, în anumite condiţii, pot fi exercitate şi căile
extraordinare de atac.
O componentă a dreptului de apărare o constituie şi obligaţia organelor
judiciare de a avea în vedere, din oficiu, aspectele favorabile părţilor. Această
obligaţie este, de fapt, o latură a manifestării rolului activ al organelor judiciare în

37
procesul penal. în cazurile în care părţile nu acţionează în direcţia valorificării unor
probe care susţin interesele lor, organele judiciare administrează, din oficiu, acele
probe. Bunăoară, într-o speţă38, prima instanţă şi-a întemeiat hotărârea de
condamnare - pronunţată la primul termen de judecată - în mod exclusiv pe actele
şi lucrările efectuate de organele de urmărire penală, fără să verifice în mod
nemijlocit probele strânse în dovedirea vinovăţiei inculpatului, inclusiv prin
audierea martorilor care au dat declaraţii în cursul cercetărilor. În acest fel s-au
încălcat dispoziţiile art. 3, 4, 6 şi 289 C.p.p., deoarece instanţa de fond nu şi-a
exercitat atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului şi a încălcat regula
nemijlocirii, în baza căreia era obligată să verifice nemijlocit probele produse în
dovedirea vinovăţiei inculpatului. împrejurarea că în faţa organelor de urmărire
penală inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia nu îndreptăţea instanţa să renunţe la
audierea tuturor martorilor audiaţi în faza urmăririi penale, chiar dacă
reprezentantul Parchetului a declarat că nu are cereri de formulat.
În conţinutul dreptului de apărare este cuprinsă şi asistenţa juridică a
părţilor de către un apărător, persoană cu pregătire juridică şi care are prin lege
posibilitatea să apere drepturile şi interesele legitime ale părţilor. Prin natura sa,
asistenţa juridică se prezintă ca o garanţie a dreptului de apărare. Aspectele
componente ale dreptului de apărare pot fi întâlnite în mod cumulativ pe parcursul
rezolvării cauzelor penale, uneori însă fiind posibil ca o anumită componentă a
dreptului de apărare să fie absentă, astfel asistenţa juridică este, în principiu,
facultativă şi, numai în cazurile în care legea prevede expres, apărătorul este
prezent în mod obligatoriu în cauzele penale alături de învinuit sau inculpat. Ca
regulă de bază a procesului penal, dreptul de apărare este însoţit de numeroase
garanţii prevăzute în întreaga economie a dispoziţiilor legii.
Ca o primă categorie de garanţii, se înfăţişează unele instituţii care, prin
funcţionalitatea lor, dau un conţinut real dreptului de apărare. Ca atare, socotim că
o garanţie fundamentală a dreptului de apărare o constituie asistenţa juridică. În
lumina reglementărilor în vigoare, asistenţa juridică este acordată de o persoană
cu calificare juridică. În acest sens, Legea pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat nr. 51/1995 39 cât şi statutul profesiei de avocat 40 reglementează
condiţiile de exerciţiu ale aceste profesii, astfel: „Activitatea avocatului se
38
T.M. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1003/1992, în: Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de
practică judiciară penală pe anul 1992, cu note de Vasile Papadopol, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1993, p.256-267

38
realizează (între altele, n.n.) prin: consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistenţă
şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire
penală (...); orice alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în
condiţiile legii” (art. 3 din Legea nr. 51/1995). Aceasta pentru că avocatul, prin
modul şi condiţiile de recrutare, are o bună pregătire juridică ce îi permite să
presteze o asistenţă de calitate.
O importantă (apreciem noi) garanţie a dreptului la apărare, o instituie
art. 6 par. 3 lit. a) din Convenţie, text potrivit căruia: „Orice acuzat are dreptul în
special: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege
şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa”.
O instituţie care se înscrie ca garanţie fundamentală a dreptului de
apărare este prezentarea materialului de urmărire penală. Prin intermediul acestei
reglementări, învinuitul sau inculpatul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul de
urmărire penală, putându-şi organiza apărarea în perfectă cunoştinţă de cauză. O
altă asemenea instituţie o reprezintă ascultarea învinuitului sau inculpatului în
diferite etape ale desfăşurării procesului penal. Declaraţiile învinuitului sau
inculpatului, precum şi ale celorlalte părţi, pot fi privite nu numai ca mijloace de
probă în procesul penal, dar şi ca garanţii ale exercitării apărării. Astfel, în afara
declaraţiilor pe care învinuitul sau inculpatul le face pe parcursul urmăririi penale
sau judecării cauzei, întâlnim anumite momente procesuale în care acesta trebuie
obligatoriu ascultat, aceasta constituind o importantă garanţie a dreptului de
apărare.
O altă garanţie a dreptului de apărare este constituită din condiţiile
cerute de lege pentru valabilitatea unor acte procesuale. Sub acest aspect,
evidenţiez dispoziţiile legale potrivit cărora, în faza de judecată, inculpatul arestat
trebuie adus în mod obligatoriu la judecată, asistenţa juridică fiind, de asemenea,
obligatorie.
În vederea exercitării în bune condiţii a dreptului de apărare,
inculpatului aflat în stare de detenţie trebuie să i se comunice şi copia actului de
sesizare a instanţei. Aducerea la îndeplinire a acestei prevederi a legii este
verificată la termenul de judecată, când preşedintele completului se încredinţează
39
Legea nr. 51 din 7 iunie 1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în M. Of.
nr. 113 din 6 martie 2001
40
Profesia de avocat este organizată în baza Statutului din 25 septembrie 2004, publicat în M. Of. nr. 45 din
13 ianuarie 2005

39
că inculpatul arestat a primit copia actului de sesizare a instanţei în termenul
prevăzut de lege (este vorba despre un termen maxim de 48 de ore stabilit între
momentul primirii dosarului la instanţă şi momentul primului termen de judecată).
în vederea asigurării unei eficiente apărări, legea (art. 318 C.p.p.) dispune că, în
cazul în care actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata se amână,
iar preşedintele îi înmânează copia de pe actul de sesizare a instanţei, făcându-se
menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă.
De asemenea, judecata se amână la cererea inculpatului trimis în
judecată în stare de libertate când comunicarea s-a făcut cu mai puţin de 3 zile
înaintea termenului de judecată.
Ca o garanţie a dreptului de apărare, legea condiţionează desfăşurarea
judecăţii, cu respectarea întocmai a acestui drept. În cazul în care prevederile
legale au fost încălcate, activitatea procesuală este invalidată. În acest sens,
edificatoare este soluţia admiterii apelului când, potrivit art. 379 pct. 2 lit. b C.p.p.,
instanţa de apel dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a
fost desfiinţată, între altele, pentru motivul că judecarea cauzei a avut loc în lipsa
unei părţi nelegal citate.
Ca o garanţie a dreptului de apărare se înscrie şi sancţiunea nulităţii
absolute, prevăzută de art. 197 alin. 2 C.p.p., în cazul în care urmărirea penală ori
judecata se desfăşoară fără asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului, când
este obligatorie, potrivit legii.
Posibilitatea părţilor de a folosi căile de atac ordinare ori extraordinare
se înscrie între garanţiile dreptului de apărare, deoarece, în aceste căi de atac
părţilor le sunt puse la dispoziţie mijloace eficiente de exercitare a apărării.

Capitolul III.

40
ACȚIUNEA PENALĂ
Prin săvârșirea unei infracțiunii ia naștere un conflict concret de drept
penal substanţial între societate – reprezentată prin stat – pe de o parte şi autorul
infracţiunii pe de altă parte.41 Aceste conflict trebuie rezolvat de organele juridice
competente deoarece principiul oficialităţii este cel care guvernează dreptul
procesual penal.
În baza acestui conflict statul are dreptul să tragă la răspundere
penală pe infractor, iar acesta are obligaţia de a suporta toate consecinţele ce
decurg dintr-o eventuală condamnare. Uneori, prin încălcarea normelor, se produc
şi anumite pagube materiale; în acest caz se naşte şi un raport de drept civil, în
baza căruia cel păgubit poate pretinde reparaţii materiale sau morale.
Instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este
adus spre soluţionare organelor judiciare penale poartă denumirea de acţiune
penală. Ce se naşte din infracţiune nu este acţiunea, ci dreptul la acţiune care
poate fi valorificat, apoi, în faţa organelor judiciare. Acţiunea nu se naşte din
săvârşirea infracţiunii, ci din norma juridică prin care o anumită faptă este
considerată infracţiune; ceea ce apare din săvârşirea infracţiunii este exerciţiul
acţiunii.42
Găsim şi alte definiţii ale noţiunii de acţiune penală, care însă nu
schimbă conţinutul primei definiţii, ci doar noţiunile folosite sunt într-un fel diferite.
Astfel, acţiunea penală, constituie instrumentul juridic prin intermendiul căruia se
deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea
dinamizării procesului penal şi a realizării scopului său. Acţiunea penală este deci
mijlocul prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi
pedepsire a inculpatului.43
Prin intermediul acţiunii penale, în cadrul procesului penal, se
realizează aplicarea normelor penale privitoare la infracţiuni şi pedepse, se
valorifică dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, se
constată infracţiunea săvârşită, se stabileşte periculozitatea şi vinovăţia
făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare. Sau, în alte
cazuri, se constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus judecăţii, ori
41
Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 229
42
Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 230
43
Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Volumul I, Ediţia a II –a, Editura Paideia,
Bucureşti, 1996, pag. 220.

41
se constată existenţa vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea
funcţională a acţiunii penale - fapta nu există sau nu este prevăzută de legea
penală, a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului.
Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care
odată învestită este obligată să judece. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în
măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acţiune penală.
Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei
procesuale a făptuitorului. Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei persoane,
aceasta devine inculpat. Acţiunea penală declanşată, transformă pe făptuitor din
subiect de drepturi procesuale în parte în proces, constituind temeiul în virtutea
căruia exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei părţi.
În urma modificării Codului de procedură penală al României şi al
Codului penal, se poate observa că, poate fi trasă la răspundere penală şi
persoana juridică.
Putem deci concluziona faptul că „acţiunea penală este mijlocul juridic
prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea
inculpatului, precum şi a persoanei juridice”.44

Obiectul și exercitarea acțiunii penale

Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a
persoanei care a săvârşit o infracţiune. 45 Această concluzie a fost extrasă însăşi
din dispoziţiile art. 9 C.p.p conform căruia „Acţiunea penală are ca obiect tragerea
la răspundere penală a pesoanelor care au săvârşit infracţiuni”.
1. Acţiunea penală nu are ca obiect aplicarea sancţiunii penale întrucât
ar însemna a reduce posibilitatea exercitării acţiunii penale numai în faza de
judecată fiindcă numai în această fază se face aplicarea sancţiunilor penale.
Tragerea la răspundere penală are un conţinut mai larg decât aplicarea pedepsei;
acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal.
2. Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia care
rezidă în judecarea şi pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni. 46

44
Legea nr. 356/2006 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi
modificarea altor legi.
45
Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.109
46
N. Volonciu, op. cit., pag. 222.

42
 Subiecţii acţiunii penale
Ca subiecţi ai acţiunii penale întâlnim subiecţii raportului juridic de
conflict. Subiecţii acţiunii penale nu se confundă cu subiecţii procesului penal, al
cărui cadru este mai cuprinzător.
Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul, iar subiectul
pasiv generic îl reprezintă societatea, respectiv statul cu dreptul său de a trage la
răspundere penală. Astfel nici acţiunea penală nu poate avea alţi subiecţi decât
statul şi inculpatul, însă faţă de raportul juridic penal aceştia îşi inversează rolurile
primul având calitatea de subiect activ, iar cel de-al doilea de subiect pasiv. 47
Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune,
calitate pe care o are exclusiv statul. Statul nu apare direct în activitatea judiciară,
ca subiect activ al acţiunii penale, ci în mod obişnuit este reprezentat printr-un
subiect oficial calificat, în persoana procurorului. Acesta pune în mişcare şi
exercită acţiunea penală pe tot parcursul procesului penal, în numele statului.
Persoana vătămată nu poate fi niciodată titular al acţiunii penale, nici în
situaţiile în care, conform prevederilor legale persoana vătămată are dreptul de a
cere punerea în mişcare a acţiunii penale prin plângere prealabilă, de retragere a
acesteia sau de împăcare cu făptuitorul. Şi în aceste situaţii tot statul este titularul
acţiunii penale, iar persoana vătămată este subiect activ secundar al acţiunii
penale.48
Pe lângă subiectul activ, acţiunea penală are şi anumiţi subiecţi pasivi,
persoanele împotriva cărora se exercită acţiunea.
Concluzionând, subiecţii acţiunii penale sunt, în realitate, subiecţii
principali ai raportului juridic procesual penal şi anume statul, ca subiect activ al
acţiunii penale, şi autorul infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei acţiuni.
Trăsături
Acţiunea penală, faţă de celelalte acţiuni în justiţie soluţionate de
organele judiciare, are anumite particularităţi tratate în literatura de specialitate ca
trăsături caracteristice ale acţiunii penale.49
a) Acţiunea penală este o acţiune socială, aparţine societăţii şi se
exercită prin intermediul organelor statului. Datorită faptului că este exercitată

47
Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 231
48
Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.109
49
Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag.86.

43
prin organele statului se mai spune că aparţine statului. Această trăsătură o
deosebeşte de acţiunea civilă, care este privată. 50
Numai statul este cel care stabileşte, prin norme de incriminare, ce
fapte antisociale sunt considerate infracţiuni şi ce sancţiuni se aplică în cazul
comiterii lor. Drept urmare doar statul are dreptul să acţioneze împotriva celor
vinovaţi, fiind singurul titular al acţiunii penale. Dreptul de a trage la răspundere
penală aparţine statului, care încredinţează exerciţiul acţiunii penale procurorului
şi, în cazuri restrânse, persoanei vătămate.
Acţiunea penală aparţine statului chiar şi atunci când punerea ei în
mişcare este condiţionată de efectuarea unei plângeri prealabile de către partea
vătătmată; tot statul este cel care efectuează tragerea la răspundere penală.
b) Acţiunea penală este obligatorie - ca o consecinţă directă a
principiului oficialităţii procesului penal, ea trebuie pusă în mişcare în mod necesar
ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune. Deci, în toate situaţiile în care organele
judiciare au fost sesizate despre săvârşirea unei infracţiuni şi sunt probe şi indicii
temeinice despre săvârşirea ei, aceste organe sunt obligate să puna în mişcare şi
să exercite acţiunea penală în vederea tragerii la răspundere penală a celor
vinovaţi.51 În unele cazuri acţiunea penală nu mai este obligatorie şi anume în
situaţiile care constituie excepţii de la principiul oficialităţii, de exemplu, când
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă. În
acest caz partea vătămată are dreptul de a-şi retrage plângerea plângerea sau de
a se împăca cu făptuitorul.
c) Acţiunea penală este indisponibilă. Spunem că acţiunea penală
este indisponibilă întrucât odată pusă în mişcare nu poate fi oprită şi nici limitată
de cel care a declanşat-o, 52 trebuind fi continuată până la epuizarea ei care are loc
prin rămânerea definitivă a soluţiei care se pronunţă în cauza penală. Însă, şi de la
această regulă există excepţii deoarece persoana vătămată are dreptul să-şi
retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul. Aceasta este o altă
trăsătură care deosebeşte în mod fundamental acţiunea penală de cea civilă
care, în principiu, este disponibilă.

50
Ion Neagu, op. cit., pag. 232.
51
Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae, Manual de drept procesual
penal, Editura EUROPA NOVA, Bucureşti, 1999, pag 58.
52
N. Volonciu, op. cit., pag. 229.

44
 d) Acţiunea penală este indivizibilă, ea extinzându-se asupra tuturor
celor care au participat la săvârşirea infracţiunii. În cazul în care comiterea unei
infracţiuni dă naştere unu drept unic la acţiune, ceea ce înseamnă că, chiar dacă
infracţiunea a fost săvârşită de o singură persoană sau de mai multe persoane, în
cazul participaţiei există un drept unic la acţiune. 53 Caracterul indivizibil al acţiunii
penale decurge din unitatea infracţiunii ca fapt juridic. Indivizibilitatea există chiar
atunci când la săvârşirea faptei au luat parte mai multe persoane. În consecinţă,
într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi autori, instigatori sau complici
există, ci efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor,
când aceştia sunt toţi cunoscuţi.
Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită faţă de participanţii
cunoscuţi în momentul pornirii procesului penal. În caz de descoperire a altor
participanţi, în cursul procesului, acţiunea penală va fi extinsă şi la aceştia.
Acţiunea penală îşi păstreză caracterul indivizibil şi în cazul în care
este pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Conform
art.131 Codul penal fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor chiar
dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai pentru unul dintre
aceştia.54
e) Acţiunea penală este individuală ca urmare a principiului
răspunderii penale personale, putând fi exercitată numai împotriva persoanelor
care au calitatea de participanţi la săvârşirea infracţiunii. Nimeni nu poate cere să
fie subiect pasiv al acţiunii penale alături de inculpat au în locul acestuia. 55
Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului.
Succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale, în locul celui
decedat. Dacă inculpatul e un incapabil - minor, interzis - nu este necesar, în caz
de exercitare a acțiunii penale, ca reprezentantul său legal să participe alături de
acesta.
2. Condițiile de punere în mișcare sau de exercitare a acțiunii penale
Momentele desfăşurării acţiunii penale

53
Anastasiu Crişu, op. cit., pag. 87.
54
Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 233.
55
Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.111.

45
 Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea
penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Realizarea acţiunii penale
se materializează în trei momente:
a) punerea în mişcare a acţiunii penale;
b) exercitarea acţiunii penale;
c) epuizarea sau stingerea acţiunii penale;
Punerea în mişcare a acţiunii penale
Punerea în mişcare a acţiunii penale poate avea loc în momente diferite
plasate pe parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea
judecăţii, cu excepţia cazurilor în care legea prevede şi altfel. 56
Pentru a se proceda la folosirea acţiunii penale trebuie să fie îndeplinite,
cumulativ, următoarele condiţii:
 să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu privire la
aceasta, printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege;
 să fie începută urmărirea penală;
 să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta pentru care
se efectuează urmărirea penală;
 să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 Cod procedură penală,
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia.
Conform art. 9 alin 2 din Codul de procedură penală “Acţiunea penală se pune în
mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.”57
Momentul în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală
Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie să existe temeiuri
suficiente că o anumită persoană poate fi învinovăţită de săvârşirea infracţiunii. 58
Simpla bănuială că această persoană a comis infracţiunea nu este suficientă fiind
necesară existenţa unor probe temeinice. Punerea în mişcare a acţiunii penale se
poate realiza numai din momentul în care sunt suficiente probe despre infracţiune,
persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia sa.59
Deşi acţiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârşirea infracţiunii,
punerea în mişcare a acesteia poate avea loc în momente diferite plasate pe parcursul
urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea judecăţii, cu excepţia cazurilor în

56
Ion Neagu, op. cit., pag., 234.
57
Codul penal şi Codul de procedură penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 172.
58
A. Crişu, op. cit., pag. 89.
59
Gh. Nistoreanu…, op. cit., pag. 59.

46
care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare şi în faza de judecată.
Conform art. 336 şi 337 Cod procedură penală în faza de judecată, acţiunea penală se
pune în mişcare , de către procuror sau instanţa de judecată, în cazul extinderii procesului
penal cu privire la fapte şi persoane noi.
Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu trebuie confundat cu
începerea urmăririi penale.
Organele competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest
scop urmărirea penală, de îndată ce au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei
infracţiuni. Momentul iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna cu
momentul iniţial al procesului penal. Pot exista însă situaţii în care, odată cu
începerea urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului penal, organele
competente pun în mişcare acţiunea penală.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face în personam, adică pentru
punerea ei în mişcare este necesară identificarea persoanei care urmează să fie
trasă la răspundere penală pentru fapta concretă care-i este imputată. 60
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de
către procuror iar în faza de judactă de către procuror sau instanţă. De către
procuror acţiunea penală poate fi pusă în mişcare prin ordonanţă, rechizitoriu şi
declaraţie orală iar atunci când acţiunea penală este pusă în mişcare de către
instanţă se face prin încheiere.61
Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale
Aceasta se dispune prin actul de inculpare prevăzut de lege. Actul de
inculpare poate fi definit ca fiind actul procesual prin care se pune în mişcare acţiunea
penală. Declanşarea acţiunii este dată, de regulă, în sarcina procurorului. Procurorul pune
în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi prin ordonanţă, la propunerea organului de
cercetare penală.62
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face în mod diferit, în funcţie de faza
procesului penal în care aceasta are loc.
În timpul urmăririi penale potrivit art. 234 Cod procedură penală, când organul
de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale, face propuneri, pe care le înaintează procurorului. După ce examinează dosarul
cauzei procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale. Dacă procurorul

60
Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.111
61
Ion Neagu, Carmen – Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin - Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Speţe.
Grile Ediţia a III-a Revizuită şi adăugită la 1 oct. 2007, Rentrop & Straton, Bucureşti, 2007, pag. 44 .
62
N. Volonciu, op. cit., pag. 232.

47
este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare pune în mişcare acţiunea
penală prin orodnanţă.63
În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul
urmăririi penale, procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin rechizitoriu
să pună în mişcare acţiunea penală – conform art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură
penală - şi să dispună trimiterea în judecată, când din materialul de urmărire
penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit şi că acesta răspunde
penal.
În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal la alte fapte sau la alte
persoane, acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia orală în faţa instanţei a
procurorului care participă la judecarea cauzei – conform art. 336 alin. 1 lit. a C.p.p..
Conform aceluiaşi art., alin. 2 însă, dacă procurorul nu participă la judecată, instanţa de
judecată este aceea care dispune extinderea procesului penal la alte fapte, punând în
mişcare acţiunea penală printr-o încheiere.
Trebuiesc deci, îndeplinite două condiţii pentru ca instanţa de judecată să
pună în mişcare acţiunea penală în cursul judecăţii:
1. să se descopere în sarcina inculpatului date cu privire la o altă faptă
prevăzută de legea penală care are legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost
trimis în judecată sau date cu privire la participarea altei persoane la sâvârşirea faptei
puse în sarcina inculpatului;64
2. procurorul să nu participe la şedinţă;
În cazul în care persoana vătămată se adresează cu plângere
prealabilă organului de cercetare penală sau procurorului, acesta din urmă va
pune în mişcare acţiunea penală. Plângerea prealabilă constituie nu numai actul
de sesizare al organelor de urmărire penală, ci şi actul prin care se pretinde
tragerea la răspundere penală a infractorului şi punerea în mişcare a acţiunii
penale. Introducerea plângerii de către partea vătămată nu declanşează acţiunea
penală, dar reprezintă o condiţie indispensabilă a punerii ei în mişcare de către
procuror – plângerea prealabilă nu constituie un act de inculpare.
Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane conferă
acesteia calitatea de inculpat, calitate procesuală ce are rezonanţe specifice în
compartimentul drepturilor şi obligaţiilor din cadrul raportului juridic procesual penal.65

63
Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 237.
64
Anastasiu Crişu, op. cit., pag. 90.
65
Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 239.

48
 Exercitarea acţiunii penale
Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării
tragerii la răspundere penală a inculpatului sau a persoanei juridice care a săvârşit
infracţiuni.
În faza de judecată, procurorul exercită acţiunea penală prin diversele cereri şi
concluzii pe care le formulează în faţa instanţei: prin susţinerea învinuirii, prin folosirea
căilor de atac.
Exercitarea acţiunii penale constă în realizarea activităţilor ce ţin de
efectuarea probaţiunii în cauza penală, luarea anumitor măsuri procesuale, formularea de
cereri, etc.
Procurorul poate renunţa la învinuire punând, potrivit art. 316 alin. 3 C.p.p.–
concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. Aceasta nu
echivalează cu o revocare a acţiunii penale, care este indisponibilă, constituind numai o
renunţare la exercitarea ei, instanţa fiind obligată să dea soluţia legală ce se impune,
indiferent de atitudinea procurorului.66
Acţiunea penală poate fi exercitată de partea vătămată în cauzele la care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Activitatea părţii vătămate
este completată de cea a procurorului, care practic niciodată nu poate fi exclus de la
exerciţiul unei acţiuni penale puse în mişcare. Unele acte procesuale de exercitare a
acţiunii penale rămân în atribuţiile exclusive ale procurorului totdeauna, deşi există o
plângere prealabilă fără de care acţiunea penală nu se poate pune în mişcare. Astfel, în
orice cauză în care s-a desfăşurat o urmărire penală, la sfârşitul căreia s-a conchis
trimiterea în judecată a inculpatului, întocmirea rechizitoriului de către procuror este
necesară.67
Partea vătămată, deşi dublată, de regulă, de procuror, poate îndeplini uneori şi
singură activităţile de exercitare a acţiunii penale. În anumite situaţii, partea vătămată,
având dreptul să dispună de acţiunea penală, poate, implicit, să renunţe la exercitarea ei,
retrăgându-şi plângerea prealabilă sau împăcându-se cu făptuitorul.
3. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea
acțiunii penale
a) Fapta nu există. Potrivit dispoziţiilor din Codului penal - art. 17 alin. 1 -
infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi
este prevăzută de legea penală. Din moment ce nu se poate constata existenţa
faptei, nu se pune nici problema existenţei infracţiunii ca atare. Neexistând
66
N. Volonciu, op. cit., pag. 235.
67
Gh. Nistoreanu…, op. cit., pag. 62.

49
 infracţiune, nu există nici răspundere penală, întrucât infracţiunea este singurul
temei al răspunderii penale - art. 17 alin. 2 Cod penal.

Drept urmare se dispune scoaterea de sub urmărire penală în faza de

urmărire penală sau achitarea în faza de judecată.68

b) Fapta nu este prevăzută de legea penală. În această situaţie fapta

există, a fost comisă, dar nu este prevăzută de legea penală. Prevederea în legea
penală a faptei constituie una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Chiar dacă
fapta prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu vinovăţie, dar nu este incriminată
de lege sub sancţiunea unei pedepse, nu constituie infracţiune - art. 17 alin. 1 Cod
penal. Fapta respectivă poate fi socotită ca o contravenţie sau o abatere
disciplinară, existând calea unei acţiuni contravenţionale sau disciplinare, în nici
un caz unei calea acţiunii penale. Dacă prin fapta comisă, dar neprevăzută de
legea penală, s-a produs o pagubă materială, se deschide calea unei acţiuni civile
care poate fi exercitată însă numai separat în faţa instanţelor civile. Constatarea
neexistenţei infracţiunii pe parcursul urmăririi penale are ca efect clasarea, când
nu există învinuit în cauză - art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală-, şi scoaterea
de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat în cauză - art. 11 pct. 1
lit. b Cod procedură penală.69
c) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
Potrivit prevederilor Codului penal, o faptă săvârşită constituie
infracţiune dacă este prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi este
săvârşită cu vinovăţie.70 Articolul 19 din Codul penal stabileşte că nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă
uneia din valorile apărate de lege nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.
În cazul în care se constată că fapta săvârşită aduce o atingere minimă
valorilor sociale ocrotite de legea penală, în aşa fel încât să nu prezinte gradul de
pericol social al unei infracţiuni, ea nu atrage aplicarea unei sancţiuni penale,
deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale, şi anume pericolul social.

68
Gh. Nistoreanu…, op. cit., pag. 60.
69
Ion Neagu, op. cit., pag. 242.
70
Anastasiu Crişu, op. cit., pag. 93.

50
 Pentru a stabili existenţa sau inexistenţa pericolului social al unei fapte
organele judiciare trebuie să facă o analiză atentă a tuturor împrejurărilor cauzei
penale.71
În cazul faptelor care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni,
procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter
administrativ prevăzute de art. 19 din Codul penal. Şi se dispune ca urmare după
caz scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea.
d) Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat
În acestă situaţie fapta există dar după cum rezultă din formularea legii
„fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat", adică acea faptă
constituie infracţiune şi deci există răspunderea penală. Dreptul la acţiune există,
numai că procesual acţiunea penală a fost îndreptată greşit în contra unei
persoane învinuite sau inculpate pe nedrept. 72
După cum am arătat acţiunea penală poate fi exercitată doar in
personam deci acţiunea penală urmează a fi îndreptată împotriva adevăratului
făptuitor.
Constatând existenţa acestui caz pe parcursul urmăririi penale,
organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare vor propune scoaterea de sub
urmărire penală, întocmind în acest sens un referat, iar procurorul va dispune
scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului conform art. 11
pct. 1 lit. b Cod procedură penală, printr-o ordonanţă. Nu este posibilă clasarea în
acest caz. În faza de judecată, instanţa va dispune achitarea inculpatului conform
73
art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală.
e) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii
Conform art. 17 Cod penal infracţiune este fapta care prezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie şi este prevâzută de legea penală.
Determinarea elementelor constitutive ale infracţiunii are importanţă în
calificarea şi încadrarea juridică a unei fapte. În lipsa unuia dintre aceste elemente
fapta respectivă nu constituie infracţiune şi, potrivit legii penale, numai infracţiunea
constituie temei al răspunderii penale, iar în caz contrar, nu există răspundere
penală şi nici dreptul la acţiune penală. 74 Dacă procurorul, pe parcursul urmăririi
71
Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.115
72
Diana Ionescu, op. cit., pag. 170.
73
Ion Neagu, op. cit., pag. 244.
74
N. Volonciu, op. cit., pag. 240.

51
penale, constată existenţa acestui caz, dispune clasarea, când nu este învinuit în
cauză conform art. 11 pct. 1 lit. a, şi scoaterea de sub urmărire penală, când este
învinuit sau inculpat în cauză conform art. 11 pct. 1 lit. b, iar în faza de judecată
instanţa dispune achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a. Deşi fapta nu constituie
infracţiune, în cazul în care prin ea s-a produs o pagubă materială, se acordă
despăgubiri civile.
Atât procurorul, cât şi instanţa de judecată au facultatea să aprecieze
dacă fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni, altele decât cele prevăzute de
legea penală; în caz afirmativ, sesizează organul competent.
f) Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
Caracterul penal al faptei rezultă din trăsăturile esenţiale ale acesteia,
cerute de lege pentru existenţa infracţiunii. Numai având caracter penal o faptă
este considerată infracţiune şi, pe cale de consecinţă, atrage şi răspunderea
penală.75
Legea penală, mai exact Titlul II Capitolul V din Codul penal, prevede
un număr de cauze, constând din stări, împrejurări, situaţii, în prezenţa cărora
fapta săvârşită, deşi prevăzută de legea penală, nu are caracter penal, deci nu
constituie infracţiune. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt: legitima
apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul
fortuit, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beţia accidentală completă şi
eroarea de fapt. Cauzele enumerate sunt întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale a
vinovăţiei, fără de care nu poate exista infracţiunea, ceea ce împiedică exercitarea
acţiunii penale.76
La acestea se pot adăuga însă şi alte cauze de natură specială care
înlătură caracterul penal al faptei dar cu o aplicare restrânsă cum este de exmplul
cazul dării de mită prin constângere.

3. Cazuri în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în

anumite condiţii sau este lipsită de obiect

75
Anastasiu Crişu, op. cit., pag. 95.
76
Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.116

52
 a) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea
sau sesizarea organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege,
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
În ceea ce priveşte acest caz, trebuie să distingem trei situaţii, şi
anume:
 Lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate în cazul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de existenţa acesteia.77 Deşi fapta prevăzută de legea penală a
fost comisă, ea nu poate fi urmărită şi nici acţiunea penală nu poate fi promovată
din moment ce persoana vătămată nu îşi foloseşte dreptul de a face plângere
prealabilă. Existenţa plângerii prealabile a părţii vătămate constituie o condiţie fără
de care acţiunea penală nu se poate exercita, când legea penală prevede o
expres. De exemplu infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămarea corporală,
ameninţarea, violarea de domiciliu, hărţuirea sexuală, însuşirea bunului găsit etc.
78

 Lipsa autorizării sau a sesizării organului competent, în

cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de
existenţa acesteia. Şi în această situaţie fapta prevăzută de legea penală există,
dar pentru pornirea acţiunii penale sunt necesare autorizaţii sau sesizări din partea
unor organe. Se au în vedere excepţiile de la principiul oficialităţii, cum sunt
infracţiunile prevăzute de art. 5 din Codul penal când punerea în mişcare a acţiunii
penale se face doar cu autorizarea prealabilă a procurorului general precum şi în
cazul imunităţilor.
Însă în cazul infracţiunilor referitoare la siguranţa circulaţiei pe căile
ferate sau cele săvârşite de militari – absenţa nejustificată, călcarea de consemn,
etc. –acţiunea penală este pusă în mişcare doar la sesizarea comandantului. 79
 Lipsa oricărei alte condiţii prevăzute de lege ca fiind necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin expresia „altă condiţie
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale“
trebuie înţelese toate situaţiile în care o anumită împrejurare poate constitui un
impediment în calea exercitării acţiunii penale.
77
Gh. Nistoreanu…, op. cit., pag. 61.
78
Ion Neagu, op. cit., pag. 247.
79
Anastasiu Crişu, op. cit., pag. 96.

53
 Legiuitorul, prin formularea generală cuprinsă în teza finală a art. 10 lit. f
Cod procedură penală, a dorit să se refere la orice situaţie care duce la netragerea
la răspundere penală sau nepedepsirea făptuitorului, în anumite condiţii prevăzute
în partea generală şi mai ales în partea specială a Codului penal sau în unele legi
speciale.
Un exemplu în acest sens îl constituie infracţiunile contra reprezentantului
unui stat străin. În această situaţie punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la
dorinţa expimată de guvernul străin.

Se dispune şi în acest caz încetarea urmăririi penale sau clasarea ori

încetarea procesului penal în faza de judecată.

b) A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau,

după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor.
Aceste patru cauze privesc direct răspunderea penală. Amnistia şi
prescripţia fac parte din cauzele care înlătură răspunderea penală şi privesc
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Intervenţia lor nu înlătură
existenţa infracţiunii, aşa cum se întâmplă cu grupul cauzelor "care înlătură
caracterul penal al faptei".80
Infracţiunea există şi deci există şi răspundere penală. În prezenţa
uneia dintre aceste cauze, consecinţele imediate sau eventuale ale răspunderii
penale sunt înlăturate. Fapta îşi păstrează caracterul său penal, dar aceste
cauze înlătură răspunderea penală existentă în momentul intervenirii lor. 81

 Amnistia este prevăzută în Codul penal în art. 137 ca o cauză care

înlătură răspunderea penală. Dacă intervine după condamnare înlătură şi
executarea pedepsei pronunţate. Amnistia se acordă, potrivit art. 73 alin. 3 lit. i din
Constituţie, de către Parlament.
Amnistia priveşte răspunderea penală pentru anumite fapte săvârşite şi
prevăzute de legea penală, având eficienţă limitată, funcţionând numai pentru
faptele concrete, cuprinse în legea sau decretul de amnistie, săvârşite până la
data apariţiei actului normativ respectiv sau uneori până la data indicată în
acesta.82

80
Diana Ionescu, op. cit., pag. 171.
81
Anastasiu Crişu, op. cit., pag. 97.
82
Ion Neagu, op. cit., pag. 249.

54
 În cazul în care amnistia intervine înainte de folosirea acţiunii penale,
aceasta nu mai poate fi promovată, iar când a fost promovată, nu mai poate fi
exercitată. În faza de urmărire penală, procurorul, constatând existenţa amnistiei,
dispune încetarea urmăririi penale, iar în faza de judecată, instanţa dispune
încetarea procesului penal. Încetarea urmăririi penale sau a procesului penal se
referă la fapta amnistiată şi deci este avantajoasă tuturor participanţilor la
comiterea acesteia. Dacă amnistia acordată este condiţionată de cerinţe de ordin
personal, atunci ea produce efecte numai faţă de persoanele care îndeplinesc
acele condiţii. Ea nu are efecte asupra acţiunii civile.
În situaţia în care amnistia intervine în timpul cât procesul penal este în
curs, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea acestuia în scopul de a-şi
demonstra nevinovăţia.
 Prescripţia este cea de-a doua cauză distinctă prevăzută în art. 10
lit. g Cod procedură penală. Ca şi amnistia, prescripţia face parte din grupul
cauzelor care au ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a consecinţelor
condamnării. Prescripţia răspunderii penale stinge dreptul organelor judiciare de a-
l mai urmări penal pe infractor, iar atunci când l-au urmărit deja stinge dreptul de
a-i mai aplica o pedeapsă; excepţie făcând infractorul care a comis una din
83
infracţiuni contra umanităţii sau a păcii, infracţiuni care sunt imprescriptibile.
Termenele de prescripţie sunt diferenţiate între 3 şi 25 ani, în funcţie de
pedeapsă. Pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenul se
reduce la jumătate. La calcularea termenului de prescripţie trebuie să se ţină
seama de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar nu de
pedeapsa aplicată ca efect al unor cauze de atenuare a răspunderii penale. 84
Procesul penal trebuie început pentru a se constata existenţa acestei
cauze care duce la înlăturarea răspunderii penale, iar apoi se va soluţiona cauza.
Soluţia diferă după cum prescripţia este constatată în faza de urmărire penală sau
de judecată.
În faza de urmărire penală, procurorul, constatând existenţa prescripţiei,
dispune clasarea, dacă nu există învinuit în cauză sau încetarea urmăririi penale,

83
N. Volonciu, op. cit., pag. 243.
84
Gh. Nistoreanu…, op. cit., pag. 61.

55
când există învinuit sau inculpat în cauză.În cursul judecăţii, instanţa, constatând
existenţa prescripţiei răspunderii penale, pronunţă încetarea procesului penal.
Şi în cazul prescripţiei răspunderii penale, învinuitul sau inculpatul
poate cere continuarea procesului penal – conform art. 13 alin. 1 Cod procedură
penală - pentru a-şi dovedi nevinovăţia ori pentru a invoca existenţa vreuneia din
cauzele prevăzute în art. 10 lit. a-e din Codul de procedură penală. Dacă în faza
urmăririi penale se constată existenţa vreuneia din aceste cauze, procurorul
dispune scoaterea de sub urmărire penală. Atunci când constată vinovăţia
învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând aplicarea dispoziţiilor cu privire la
prescripţie, dispune încetarea urmăririi penale. În faza de judecată, instanţa
pronunţă achitarea, când constată nevinovăţia inculpatului, şi încetarea procesului
penal, când constată vinovăţia inculpatului şi aplică dispoziţiile referitoare la
prescripţia răspunderii penale.
 Decesul făptuitorului este cea de-a treia cauză distinctă prevăzută
de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Aceasta este o cauză de împiedicare a
executării acţiunii penale, întrucât răspunderea penală este strict personală.
Răspunderea penală fiind personală, nu poate fi trasă la răspundere o altă
persoană în locul făptuitorului decedat.
Dacă decesul făptuitorului intervine pe parcursul procesului penal,
procurorul, în faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale, iar în
faza de judecată, instanţa va dispune, pentru acest motiv, încetarea procesului
penal.85
 Radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de
făptuitor – este cea de-a patra cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g Cod
procedură penală. Radierea persoanei juridice din Registrul Comerţului se face
înscriindu-se integral în registru actul care a constatat, declarat sau hotărât
dizolvarea.
Radierea persoanei juridice duce la inexistenţa subiectului pasiv al
răspunderii penale.86
c) A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în
cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală

85
Ion Neagu, op. cit., pag. 253.
86
Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.120

56
 Retragerea plângerii prealabile operează numai la infracţiunile pentru
care legea penală a prevăzut expres necesitatea plângerii prealabile, în vederea
punerii în mişcare a acţiunii penale.
Plângerea prealabilă produce efect in rem. Acţiunea penală introdusă
împotriva unui participant la infracţiune se extinde şi asupra celorlalţi. Pe cale de
consecinţă, retragerea plângerii prealabile are acelaşi efect in rem; acţiunea
penală stingându-se cu privire la toţi inculpaţii. 87
Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie necondiţionată şi totală
în sensul că trebuie să privească ambele laturi ale cauzei atât cea penală cât şi
cea civilă.
Nicio dispoziţie legală nu condiţionează valabilitatea retragerii plângerii
prealabile de modul cum aceasta s-a întocmit sau s-a realizat, singura cerinţă fiind
ca declaraţia să emane de la partea care are dreptul să dispună asupra ei.
Instanţa nu poate lua act de declaraţia unei părţi că îşi retrage plângerea
prealabilă într-un alt dosar decât cel supus judecăţii, din moment ce cauzele nu
fuseseră conexate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile expres
prevăzute de legea penală şi numai cu privire la acel inculpat cu care partea
vătămată s-a împăcat. Împăcarea părţilor produce efecte in personam spre
deosebire de retragerea plângerii prealabile care după cum spuneam produce
efecte in rem.
Are un caracter independent faţă de instituţia introducerii, respectiv a
retragerii plângerii prealabile.88
Împăcarea trebuie să intervină înaintea rămânerii definitive a hotărârii.
Împăcările ulterioare nu produc efecte penale. Declaraţia de retragere a plângerii
prealabile sau de împăcare nu poate fi făcută decât de cel în cauză sau altă
persoană pe bază de mandat special. Împăcarea persoanelor lipsite de capacitate
de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă survine fie prin intermediul
reprezentanţilor legali, fie cu încuviinţarea dată de aceştia, potrivit legii. Împăcarea
părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. Soluţiile ce pot fi

87
Gh. Nistoreanu…, op. cit., pag. 62.
88
N. Volonciu, op. cit., pag. 245.

57
dispuse în cazul împăcării părţilor sunt, încetarea urmăririi penale sau încetarea
procesului penal.89
Împăcarea părţilor având loc între învinuit sau inculpat, pe de o parte, şi
persoana vătămată sau partea vătămată, pe de altă parte, nu presupune soluţia
clasării deoarece nu se poate pune problema lipsei învinuitului sau inculpatului în
cauza penală.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.
d) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale
Conform actualei reglementări răspunderea penală nu poate fi înlocuită
decât printr-o sancţiune cu caracter administrativ, aplicată de instanţă.
Articolul 19 din Codul penal prevede că sancţiunile cu caracter
administrativ pe care le aplică instanţa de judecată în caz de înlocuire a
răspunderii penale, sunt: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la
100 – 2.500 lei.
Dispoziţiile exprese ale legii prevăd că înlocuirea răspunderii penale
rămâne un caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale, aplicabil exclusiv de
instanţă. Din prevederile legale rezultă că tragerea la răspundere penală sau
înlocuirea acesteia cu o măsură administrativă constituie un act de justiţie, care
trebuie să revină numai instanţei nu şi procurorului.
Potrivit Codului de procedură penală, împotriva ordonanţei prin care s-a
dispus înlocuirea răspunderii penale se poate face plângere, în termen de 20 zile
de la înştiinţarea persoanelor interesate. Punerea în executare a ordonanţei de
înlocuire a răspunderii penale se face după expirarea termenului de 20 zile de la
data înştiinţării, iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea
acesteia.
Soluţia ce poate fi dată în cazul înlocuirii răspunderii penale ete:
încetarea procesului penal. Întrucât înlocuirea răspunderii penale se poate face
numai cu privire la învinuit sau inculpat, el fiind deci cunoscut; soluţia clasării nu
este posibilă, deoarece nu se poate vorbi de lipsa învinuitului sau inculpatului în
cauza penală.
e) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege

89
Ion Neagu, op. cit., pag. 255.

58
 Când există atât fapta penală cât şi făptuitorul însă datorită faptului
că s-a autodenunţat mai înainte de sesizarea organelor de urmărire penală, nu
mai poate fi tras la răspundere penală. 90 Acesta este cazul luării de mită
incriminată la art. 255 alin 3 din Codul penal. 91
f) Există autoritate de lucru judecat.
Acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acţiunii penale
produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar putea da o altă încadrare
juridică. La autoritatea de lucru judecat se ajunge prin promovarea şi exercitarea
acţiunii penale, până la soluţionarea cauzei în mod definitiv de către instanţa de
judecată. În mod normal, acţiunea penală ia sfârşit prin soluţionarea cauzei de
către instanţa de judecată competentă, punându-se astfel capăt conflictului de
drept penal care a format obiectul acţiunii penale. Cele dispuse prin hotărârea
definitivă a instanţei de judecată, care a soluţionat conflictul de drept penal,
constituie lucru judecat. Împotriva hotărârii care a obţinut o asemenea autoritate
nu se pot exercita decât căile de atac extraordinare. Autoritatea hotărârilor
definitive se sprijină pe prezumţia că ele reflectă adevărul. 92
Lucrul judecat face ca hotărârea definitivă să capete putere executorie,
adică forţa executorie recunoscută de către lege. Totodată, lucrul judecat,
împiedicând orice nouă urmărire a faptei care a format obiectul unei judecăţi,
formează sau produce autoritatea de lucru judecat.
Cauza intervine atunci când procesul penal a fost declanşat sau
acţiunea penală a fost pusă din nou în mişcare din eroare, şi operează chiar dacă
fapta anterior judecată ar putea primi o altă încadrare juridică -de exemplu: furt în
loc de tâlhărie, înşelăciune în loc de abuz de încredere etc..
Potrivit acestui caz, autoritatea de lucru judecat, presupune că nici o
persoană care a fost definitiv judecată pentru o faptă prevăzută de legea penală
nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru acea faptă. Acesta este efectul cel mai
important al autorităţii lucrului judecat faţă de acţiunea penală. Lucrul judecat pune
capăt conflictului de drept penal adus în faţa instanţei de judecată, iar autoritatea
de lucru judecat împiedică o nouă urmărire a acelui conflict care a fost deja
soluţionat în mod definitiv.93
90
Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.122
91
Ion Neagu, op. cit., pag. 257.
92
N. Volonciu, op. cit., pag. 246.
93
Anastasiu Crişu, op. cit., pag. 100.

59
 În concluzie, puterea lucrului judecat împiedică o nouă urmărire
penală pentru aceeaşi faptă şi împotriva aceleiaşi persoane, prin stingerea
pe cale procesuală a acţiunii penale exercitate în faţa instanţei de judecată. 94
Pentru a se invoca autoritatea de lucru judecat şi deci pentru a se reţine
că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu
mai poate fi exercitată, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
 să existe o hotărâre definitivă prin care să se fi soluţionat în fond
conflictul de drept penal;
 urmărirea penală nouă să se îndrepte împotriva aceleiaşi persoane
care a fost anterior judecată;
 noua urmărire penală să privească aceeaşi faptă concretă în
legătură cu care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă.
Constatând îndeplinirea acestor condiţii şi reţinând existenţa autorităţii
lucrului judecat, procurorul, în faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi
penale iar instanţa de judecată, în faza de judecată, dispune încetarea procesului
penal.
3. Stingerea acțiunii penale
Ultima etapă a acţiunii penale o constituie epuizarea şi stingerea stingerea
ei.95

Epuizarea acţiunii penale prin soluţionarea cauzei necesită

desfăşurarea procesului penal până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti
definitive. În urma soluţiei pronunţate de instanţă, acţiunea penală ajunge la
epuizare. Scopul acţiunii penale a fost atins pentru că ori s-a pronunţat
condamnarea celui vinovat, realizându-se până la capăt tragerea sa la răspundere
penală, ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe nedrept şi au fost înlăturate
consecinţele greşitei implicări în cauza penală. Aceasta este modalitatea obişnuită
de a considera că acţiunea penală a ajuns la momentul său final. 96
Stingerea acţiunii penale intervine atunci când prin dispoziţiile legii
dispare aptitudinea funcţională (acţiunea penală nu poate fi pusă în mişscare sau
dacă a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată) a acţiunii penale şi nu se mai
94
Ion Neagu, op. cit., pag. 260.

95
Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.113
96
Diana Ionescu, Procedură penală, partea generală, sinteze şi speţe, Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca,
2007, pag. 167.

60
permite exercitarea ei în continuare până la epuizare. Stingerea acţiunii penale
poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare, ori de câte ori se constată
existenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din Codul de procedură
penală, înainte ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală.
Stingerea acţiunii penale are loc însă, în mod frecvent, după punerea ei în
mişcare.97
Stingerea acţiunii penale se poate pune în operă şi pe parcursul
urmăririi penale, înainte ca activitatea procesuală să se epuizeze prin
desfăşurarea judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge fără ca să fie
epuizată întreaga activitate procesuală normală, sunt:
 scoaterea de sub urmărirea penală;
 încetarea urmăririi penale;
 încetarea procesului penal;
 clasarea cauzei penale.
Soluţiile prin care se pronunţă achitarea, încetarea procesului penal,
scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale şi clasarea, pot
interveni numai în măsura în care se constată existenţa unuia dintre cazurile
expres prevăzute de lege, cazuri care împiedică şi punerea în mişcare a acţiunii
penale. 98
Cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea exercitării acesteia sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală.
Ele pot fi grupate în două mari categorii şi anume:
1. Cazuri în care acţiunea penală se stinge ca lipsită de temei - art. 10
lit. a-e Cod procedură penală
2. Cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect sau este
exercitabilă numai în anumite condiţii - art. 10 lit. f-j Cod procedură penală.
Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei, procurorul,
în faza de urmărire penală, dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar
instanţa, în cursul judecăţii, pronunţă achitarea.
Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect se
dispune, după caz, încetarea urmăririi penale de către procuror, în faza de

97
Ion Neagu, op. cit., pag. 239.
98
Anastasiu Crişu, op. cit., pag. 92.

61
urmărire penală sau încetarea procesului penal de către instanţa de judecată, în
faza judecăţii. 99
Putem întâlni cazuri care pot avea caracter permanent sau temporar,
după cum efectele se produc pentru totdeauna sau pentru un anumit interval de
timp, cu posibilitatea răsturnării ulterioare a soluţiei şi efectelor sale. De exemplu:
amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei
juridice atunci când are calitatea de făptuitor, constituie piedici definitive şi cu
consecinţe permanente de împiedicare a exercitării acţiunii penale; pe când lipsa
plângerii prealabile are caracter temporar, întrucât partea vătămată poate oricând,
în termenul legal, introduce o plângere ulterioară, care determină punerea în
mişcare a acţiunii penale.100
În afara cazurilor prevăzute în art. 10 din Codul de procedură penală, care
constituie impedimente posibile în orice cauză penală, legea cuprinde şi numeroase
cazuri speciale, ce constituie piedici în exercitarea acţiunii penale în situaţii restrânse sau
cu valabilitate numai pentru o anumită infracţiune. Aceste împrejurări, cunoscute sub
denumirea de cazuri speciale, sunt prevăzute în mod obişnuit în Codul penal sau în
diverse legi speciale cu conţinut penal, purtând numele de situaţii sau cazuri de
nepedepsire.

4. Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau

inculpatului
(Art. 18 C.p.p.)
În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de
existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul
renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea
procesului penal.
Codul de procedură penală prevede continuarea procesului penal la
cererea suspectului sau a inculpatului în unele cazuri strict prevăzute de lege.
Au fost criticate aceste dispoziţii pe motiv de neconstituţionalitate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că dispoziţiile
art. 18 din Codul de procedură penală încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la
un proces echitabil, în măsura în care nu prevăd şi dreptul persoanei vătămate de
a cere continuarea procesului penal. Arată că ancheta desfăşurată în cursul

99
Ion Neagu, op. cit., pag. 240.
100
N. Volonciu, op. cit., pag. 237.

62
urmăririi penale “trebuie să fie aptă să conducă la identificarea şi eventuala
pedepsire a vinovaţilor, întrucât organele de urmărire penală sunt obligate să ia
toate măsurile ce sunt în mod rezonabil accesibile pentru administrarea de probe
privind faptele analizate”. De asemenea, în această fază a procesului penal
“trebuie respectate exigenţele de celeritate şi diligenţă rezonabilă ale unei anchete
efective, care să satisfacă cerinţa de temeinicie, organele de urmărire penală
urmând să stabilească situaţia de fapt”.
Se consideră că dreptul de a invoca “omisiunea cercetării motivelor”
trebuie garantat atât pentru suspect/inculpat, cât şi pentru persoana vătămată,
întrucât o atare omisiune nu poate avea relevanţă diferită în funcţie de calitatea
procesuală, astfel încât să justifice acordarea posibilităţii de a solicita continuarea
procesului penal doar suspectului/inculpatului. În caz contrar, se încalcă principiul
egalităţii armelor. În acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, care a reţinut că acest principiu presupune ca fiecare parte la un proces
să beneficieze de o posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei
în condiţii care să nu o dezavantajeze semnificativ în raport cu partea adversă.
Este adevărat că legiuitorul are dreptul de a consacra procedura de
acces la justiţie, care nu presupune, automat, accesul la toate căile de atac, însă,
odată reglementată o cale de atac, trebuie avut în vedere ca dreptul la un proces
echitabil să fie garantat în aceeaşi măsură părţilor implicate.
Curtea Constituţională a susţinut că nu poate reţine critica potrivit căreia
dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul
la un proces echitabil, întrucât nu prevăd şi dreptul persoanei vătămate de a cere
continuarea procesului penal în vederea pedepsirii vinovaţilor, în condiţiile în care
procurorul dispune clasarea ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei
răspunderii penale.
Soluţia juridică criticată se justifică atât din punct de vedere formal, cât
şi din punct de vedere substanţial, întrucât, având în vedere procesul etapizat de
stabilire a vinovăţiei, mai sus prezentat, doar suspectul şi inculpatul pot avea
interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul
constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care în privinţa
acestora există suspiciuni rezonabile că ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea
penală.

63
 Astfel, deşi aflarea adevărului constituie un principiu de bază al
procesului penal, el se aplică în coordonatele prevăzute de lege, principiul
legalităţii impunându-se organelor judiciare ca un imperativ tot atât de puternic. În
concluzie, prin Decizia nr. 822/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 309/2018 a
fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate.

CONCLUZII
În societatea modernă, statul este singurul distribuitor al justiţiei, iar
acţiunea în justiţie este mijlocul prin intermediul căreia se solicită să se facă
justiţie.
Acţiunea în justiţie are o însemnătate sine qua non, general
valabilă, în desfăşurarea procesului de orice natură, căci fără exercitarea
acţiunii în cadrul procesului nu se poate ajunge la tragerea la răspundere a
unei persoane şi la aplicarea sancţiunii prevăzute de lege.
Fără acţiune exercitată nu poate avea loc judecata în faţa primei
instanţe şi ulterior, în căile de atac, deci înfăptuirea justiţiei.
Din acest motiv, exercitarea acţiunii în justiţie reprezintă elementul
dinamic care impulsionează desfăşurarea procesului până la pronunţarea
unei hotărâri definitive de către instanţa de judecată.
(Conf. univ. dr. Marius Ciprian BOGEA Universitatea George
Bacovia, Bacău, România)

64
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE
1) Constituţia României, publicată în M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi
revizuită prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în
M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003
2) Codul Penal al României, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 din 21 iunie 1968 ,
republicat în Buletinul Oficial nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 şi republicat în M. Of. nr.
65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare
3) Codul de Procedură Penală al României, publicat în Buletinul Oficial nr. 145-
146 din 12 noiembrie 1968 şi republicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie
1973 şi în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările
ulterioare
4) Legea nr. 51 din 7 iunie 1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat, republicată în M. Of. nr. 113 din 6 martie 2001
5) Legea nr.302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004
6) Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a
fost publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004
7) Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, publicată în M.
Of. nr. 576 din 29 iunie 2004
8) Legea nr. 356/2006 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură
penală, precum şi modificarea altor legi.
9) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
protocoalele adiţionale la aceasta convenţie, ratificate prin Legea nr. 30/1994,
publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994
10) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, ratificată prin Decretul
nr. 566 din 8 iulie 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 89 din 8 iulie 1968
11) Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, ratificată prin Legea nr. 19/1990, publicată în M. Of. nr.
112 din 10 octombrie 1990
12) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România
prin Decretul nr. 212/1974, publicat în B. Of. nr. 146 din 2 noiembrie 1974

LITERATURĂ DE SPECIALITATE
1) Barbăneagră, A. Cod penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău:
Centrul de Drept al Avocaţilor, 2003. 835 p.
2) Barbăneagră, A.; Berliba, V.; Gurschi, C. Codul penal comentat şi adnotat.
Chişinău: Cartier, 2005. 656 p.
3) Barbu, C. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp. Bucureşti: Ştiinţifică, 1972.
304 p.
4) Basarab, M. Drept procesual penal, ed. a II-a. Cluj Napoca: Universitatea
Babeş-Bolyai, 1973. 744 p.
5) Biro, L.; Basarab, M. Curs de drept penal al R.P.R. Partea generală. Bucureşti:
Didactică şi Pedagogică, 1963. 352 p.
6) Brînză, S.; Ulianovschi, X.; Stati, V. Dreptul penal. Partea Specială. Chişinău:
Cartier, 2005. 804 p.
7) Bulai, C. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Tipografia Universităţii, 1987.
680 p.

65
8) Celţov, M.A. Procesul penal sovietic. Bucureşti: Literatură Economică şi
Juridică, 1954. 180 p.
9) Ceterchi, I.; Luburici, M. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti:
Tipografia Universităţii, 1983. 208 p.
10) Ciobanu, V.M. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Bucureşti: Naţional,
1996. 508 p.
11) Constantinescu, M.; Muraru, I.; Deleanu, I.; Vasilescu, F.; Iorgovan, A.; Vida, I.
Constituţia României - comentată şi adnotată. Bucureşti: Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, 1992. 376 p.
12) Anastasiu Crişu - Drept procesual penal, Partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004.
13) Daneş, Şt. Consideraţii asupra raporturilor juridice în caz de înlocuire a
răspunderii penale pentru unele fapte ce prezintă pericol social redus. În: R.R.D.,
nr. 4/1968.
14) Dolea, Igor. Codul de procedură penală. Comentariu. Chişinău. Cartier juridic,
2005. 768 p.
15) Dongoroz, V. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român.
Partea generală. Bucureşti: Academiei, 1975. 454 p.
16) Dongoroz, Vintilă. Curs de drept penal şi procedură penală. Bucureşti:
Academiei, 1947. 546 p.
17) Feller, S. Contribuţii la studiul raportului juridic penal material şi procesual
penal, precum şi al garanţiilor procesuale. Bucureşti: Ştiinţifică, 1960. 260 p.
18) Fletcher, George P.; Dolea, Igor; Blanaru, Dragoş. Concepte de bază ale
justiţiei penale. Chişinău: Arc, 2001. 410 p.
19) Franchimont, M.; Jacobs, A.; Masset, A. Manuel de procedure penale. Liege:
Collection Scientifique de la Faculte de droit, 1989. 1408 p.
20) Iliescu, N. Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor din Codul de procedură
penală. În: S.C.J., nr. 3/1971.
21) Ionescu Diana - Procedură penală, partea generală, sinteze şi speţe, Editura
Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2007,
22) Kahane, S. Situaţiile şi dispoziţiile tranzitorii în succesiunea legilor de
procedură penală. În: R.R.D., nr. 6/1967.
23) Kahane, Siegfried. Dreptul procesual penal. Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică, 1963. 486 p.
24) Manzini, V. Trattato di diritto procesuale penale italiano, vol. II. Torino: Unione
tipografico-editrice Torinese, 1931.
25) Mayo, M. Regulile de bază ale procesului penal în noul Cod de procedură
penală. În: R.R.D., nr. 1/1969.
26) Muraru, I. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti. Actami, 1997. 201
p.
27) Muraru, I. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: ProArcadia, 1993.
234 p.
28) Muraru, I. Drept constituţional şi instituţii politice, Universitatea Independentă
„Titu Maiorescu”. Bucureşti: Naturismul, 1991. 280 p.
29) Neagu, I. Drept procesual penal român, vol. I, Partea generală. Bucureşti:
Tipografia Universităţii, 1979. 365 p.
30) Neagu, I. Tratat de procedură penală. Partea generală. Bucureşti. Universul
juridic, 2008. 647 p.
31) Nicu Jidovu – Drept procesual penal - Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007

66
32) Neagu Ion – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti,
2007
33) Neagu Ion, Carmen – Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin - Drept procesual
penal. Sinteze de teorie. Speţe. Grile Ediţia a III-a Revizuită şi adăugită la 1 oct.
2007, Rentrop & Straton, Bucureşti, 2007
34) Nistoreanu Gheorghe, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae -
Manual de drept procesual penal, Editura EUROPA NOVA, Bucureşti, 1999.
35) Oancea, Ion. Drept penal. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1971. 486 p.
36) Pajordi, P. Codice Penale e di Procedura penale. Milano: Editore Pirola, 1991.
389 p.
37) Paşalega, B. Interpretarea normelor juridice. În: R.P.R.; În J.N. nr. 4/1964.
38) Pavel, D. Consideraţii asupra prezumţiei de nevinovăţie. În: R.R.D., nr.
10/1978.
39) Pavel, D. - Despre obiectul raportului de drept procesual penal. În: R.R.D., nr.
4/1974.
40) Pavel, D. - Norme tranzitorii privind punerea în aplicare a Codului penal şi a
Codului de procedură penală. În: R.R.D., nr. 1/1969.
41) Pop, T. Drept procesual penal, vol. I. Cluj-Napoca: Tipografia Naţională, 1946.
268 p.
42) Popa, N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Actami, 1994. 324 p.
43) Popescu, S. Metoda comparativă în domeniul dreptului. În: S.C.J., nr. 4/1970.
44) Rămureanu, V. Aplicarea normelor de competenţă penală în spaţiu. În: R.R.D.,
nr. 5/1975.
45) Rămureanu, V. Aplicarea normelor procesual penale în spaţiu. În: R.R.D., nr.
1/1975.
46) Rămureanu, V. Asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului în faza urmăririi
penale. În: R.R.D., nr. 7/1972.
47) Rămureanu, V. Competenţa penală a organelor judiciare. Bucureşti: Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1980. 430 p.
48) Stănoiu, R. Asistenţa juridică internaţională în materie penală. Bucureşti:
Academiei Române, 1975. 565 p.
49) Stefani, G.; Levasseur, G.; Bouloc, B. Procédure pénale, 21 éme édition. Paris:
Dalloz, 2008. 624 p.
50) Stefani, G.; Levasseur, G.; Jambu-Merlin, R. Criminologie et science
penitenciaire, 12éme edition. Paris: Dalloz, 1970. 614 p.
51) Stroe, Gh. Regulile de bază ale procesului penal român în lumina exigenţelor
europene. În: R.D.P., nr. 1/2000.
52) Strogovici, M.S. Procesul penal sovietic. Bucureşti: Literatură Economică şi
Juridică, 1950. 280 p.
53) Suciu, C. Criminalistică. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1972. 324 p.
54) Szabo, I. Interpretarea normelor juridice. Bucureşti: Ştiinţifică, 1964. 180 p.
55) Tanoviceanu, Ion. Tratat de drept şi procedură penală. Bucureşti: Curierul
Judiciar, 1927. 467 p.
56) Theodoru, Gr. Drept procesual penal român. Partea generală. Iaşi: Facultatea
de drept, 1971. 641 p.
57) Theodoru, Gr.; Moldovan, L. Drept procesual penal. Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică, 1979. 589 p.
58) Theodoru, Gr.; Plăeşu, T. Drept procesual penal. Partea generală, Iaşi:
Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986. 385 p.

67
59) Theodoru, Grigore. Drept procesual penal român. Partea specială. Iaşi:
Universitatea „Al. I. Cuza”, 1974. 546 p.
60) Volonciu, N. Drept procesual penal. Bucureşti: Didactică şi pedagogică, 1972.
489 p.
61) Volonciu, N. Tratat de procedură penală. Partea generală. Bucureşti: Paideia,
1999. 672 p.
62) Volonciu, N. Tratat de procedură penală. Partea specială. Bucureşti: Paideia,
1999. 576 p.

PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. *** Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2003, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005, pag. 721-722.
2) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1972, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973, 585 p.
3) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1973, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974, 692 p.
4) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1977, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978, 676 p.
5) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1979, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, 720 p.
6) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981, 814 p.
7) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1983, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984, 726 p.
8) *** Curtea Constituţională. Culegere de decizii şi hotărâri - 1994, Ed. Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, 692 p.
9) *** Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară penală pe anul
1997, cu note de Vasile Papadopol, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998, 627 p.
10) *** Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară penală pe anul
1998, cu note de Vasile Papadopol, Ed. All. Beck, Bucureşti, 1999, 683 p.
11) *** Curtea de Apel Bucureşti. Practică judiciară penală. 2003-2004, Ed.
Brilliance, Piatra Neamţ, 2006, 585 p.
12) *** Curtea de Apel Suceava. Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică
judiciară pe anul 1999, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, 392 p.
13) *** Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de
decizii pe anul 2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, 385 p.
14) *** Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe
anul 1991, cu note de Vasile Papadopol, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1992, 584 p.
15) *** Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe
anul 1992, cu note de Vasile Papadopol, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1993, 629 p.
16) Antoniu, G.; Volonciu, N.; Neagu, I.; Stoica, V.; Popescu, D.; Papadopol, V. –
Practică judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, 538 p.
17) Neagu, I.; Paraschiv, C.S.; Damaschin, M. – Drept procesual penal. Practică
judiciară, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, 557 p.
18) Papadopol, V.; Dobrinoiu, V.; Apetrei, M. – Codul de procedură penală,
adnotat, vol. I, Partea generală, Ed. Albastră, Bucureşti, 1997, 428 p.
19) Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai – Repertoriu alfabetic de practică
judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enci

68
 TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
1. Crișu, A., Drept procesual penal. Partea generală conform noului Cod de
procedură penală, ed. a 2-a, revizuită și actualizată, ed. Hamangiu, București,
2017
2. Molcuț, E., Drept privat roman, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, ed. Universul
Juridic, București, 2017
3. Nistoreanu Gheorghe, Mihai Apetrei Carmen Silvia Paraschiv, Laurentiu Nae
Anca Lelia Dumitru, Drept Procesual Penal, Partea Generală, Ed. Continent XXI
Bucuresti, 1994.
4. Neagu I., M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, ed. a II –
a, Ed. Universul Juridic, București, 2019
5. Udroiu M., Procedură penală. Partea generală, ed. 6, Ed. C.H. Beck, București,
2019
6. Udroiu M., Drept penal. Partea generala, ed 6, Ed. C.H Beck, Bucuresti, 2019
7. Zarafiu, A., Procedură penală. Partea generală. Partea specială, ed. a 2-a, Ed.
C. H. Beck, București, 2015

JURISPRUDENȚĂ
1. CEDO, hot. Mihalache v. România [MC] – 54012/10
2. CJUE, hot. Gözütok și Brügge, în cauzele reunite C-187/01 și C-385/01
3. I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr.8 din 30 martie 2016 (M. Of.nr.430 din 8 iunie
2016).

SITE-URI INTERNET
1. Monitorul Oficial – www.monitoruloficial.ro
2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – www.scj.ro
3. Juridice – www.juridice.ro
4. Universul Juridic – www.universuljuridic.ro

Abrevieri utilizate
C. pen. = Codul penal
C.p.p. = Codul de procedură penală
Convenţia = Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale
dec. = decizia
Ed. = editura
Î.C.C.J. = Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.N. = Justiţia Nouă
jud. = judeţul/judeţului
nr. = numărul
pag. = pagina/paginile
pen. = penală
R.R.D. = Revista Română de Drept
s. = secţia
s.u. = Secţiile Unite
T. = Tribunalul

69
T.S. = Tribunalul Suprem

70