Dreptul Familiei - Culegeere de Speţe - F.ciutacu - 2000

m im ?
® I V G M Â M
ISBN: 973-9433-64*0
1 K M U M t?
Şfi fî1 * > 't'« ?ilf M* « ifliL |Ş« t" #*! i 1 ' Ci
s4j §"■ i$s$ sp f$ )Hi & *ş?fi jSfeisi k 'ki §
PUP â !$ ir:;%&S »k $$ %$&*’ §|v?s ^•.-'i/lif S t $%P ’*>:; B'
:w:.:
î
Referent ştiinţific
şi cuvânt înainte : Lect univ drd. Cristian Jora
Redactor şef : Florin Ciutacu
Redactori : Miler Călin, Vasiloiu Bogdan,

Hegheş Marius
Secretar de redacţie : Negulescu Adrian
Tehnoredactare
Computerizată : Florin Ciutacu, Marius Hegheş
Culegere şi corectură : Florin Ciutacu, llie Radu,

Pîslarul Lucian, Ulianov Ciprian
La întocm irea lucrării au fost avute în vedere practica

judiciară
şi practica arbitrală, literatura juridică de specialitate,
precum şi actele norm ative publicate până la data de
15 septembrie 2000
Copyright © E d itura L U C M A N
Toate drepturile asupra versiunii în limba română

aparţin editurii
Reproducerea este posibilă numai cu acordul titularului
drepturilor nepatrimoniale
Sediul central: B-dul Al. I. Cuza, Nr. 91, sector 1, Bucureşti

O.P. 12-280, Tel.: 01/223.77.55, Fax: 01/315.39.97
ISBN 973-9439-64-0
Printed in Romania
I
ABREVIERI
Al. Alineat
Art. Articol
B. Of. Buletinul Oficial al R.S.R.,
Partea I
Cas. Curtea de Casaţie
Cas. Fr. Curtea de Casaţie din
Franţa
C. A. Curte de arbitraj
C. Apel Curte de apel
C.S.J. Curtea Supremă de
Justiţie
C. civ. Codul civil român
C. civ. fr. Codul civil francez
C. com. Codul comercial
C. fam. Codul familiei
C. muncii Codul muncii
C. pen. Codul penal
C. proc. civ. Codul de procedură civilă
C. proc. pen Codul de procedură
penală
Col. civ. Colegiul civil al fostului
Tribunal Suprem
Dec. Decizie
D. Decret
D-l. Decret-lege
H.G. Hotărâre a Guvernului
României
Hot. Hotărâre
Jud. Judecătorie
L. Lege
M. Of. Monitorul Oficial al —
României, Partea I
nr. Număr
n.n. Nota noastră
Ordonanţă a Guvernului
României
Ordonanţă de urgenţă a
Guvernului
Judecătorie de ocol
Operă citată
Pagina
Paginile
Secţie (a unei instanţe)
Sublinierea noastră
Tribunalul Municipiului
Bucureşti
Tribunalul Suprem
Volumul
CUVÂNT ÎNAINTE
Cine studiază lucrările teoretice şi culegerile de

practică judiciară din perioada economiei
centralizate, poate observa că în materie civilă o
atenţie specială a fost acordată relaţiilor de familie,
în ţara noastră, tendinţa de autonomizare a
dreptului familiei s-a concretizat în perioada de după
anul 1948 prin adoptarea Codului familiei,
abrogându-se dispoziţiile din Codul civil privitoare la
acest tip de raporturi. ’
Locul normelor de drept al familiei este însă tot în
Codul civil, legiuitorul trebuind să aibă în vedere ca
în eventualitatea adoptării unui nou Cod civil să
includă în el normele privitoare la relaţiile de familie,
aşa cum se întâmplă, de altfel, în. dreptul pozitiv al
tuturor ţărilor- car.e au adoptat sistemul juridic de
soixiinte romano-germanică.
In ceea ce priveşte practica judiciară, aportul
creator al acesteia la dezvoltarea noii ramuri de
drept, în condiţiile adoptării Codului familiei în anul
1954, a fost unul major.
Astfel încâi, în toate lucrările teoretice elaborate în
toată perioada de după anul 1948 se fac foarte multe
referiri ja practica judiciară a diferitelor instanţe.
Considerăm că elaborarea unei culegeri de
practică judiciară, care să cuprindă hotărâri
judecătoreşti pronunţate atât în( perioada 1948-1989,
dar mai ales decizii ele după această perioadă, este
de natură să contribuie la crearea unui nou cadru
legislativ şi a unei noi teorii în ceea ce priveşte
relaţiile de familie.
Apreciem pozitiv faptul că autorul prezentei
culegeri a avut în vedere ca practica judiciară să fie
bine reprezentată în ceea ce priveşte reflectarea
principiilor egalităţii dintre soţ şi soţie, al egalităţii
dintre părinţi şi al egalităţii dintre copiii născuţi din
căsătorie şi cei din afara acesteia; aceste trei principii
fiind marile realizări ale codificării din 1954.
Pe de altă parte, prin reproducerea altor decizii de
speţă, s-ar putea contribui la argumentarea, din
punctul de vedere al practicii, a criticilor aduse
actualei reglementări. Astfel, actualul Cod al familiei
este criticat din punctul de vedere al obligativităţii
regimului matrimonial al comunităţii de bunuri, slab
reprezentat dealtfel în majoritatea sistemelor
moderne de drept. Din analiza practicii judiciare, mai
ales a celei de după anul 1989, se poate observa că
asemenea regim nu mai corespunde actualelor
realităţi din România.
Prezenta culegere de speţe ni se pare a avea şi
calitatea de a fi un bun îndrumar pentru studenţi,
datorită faptului că ordinea prezentării hotărârilor
judecătoreşti este aceea a studierii în facultate a
instituţiilor juridice de drept al familiei.
De asemenea, gradul de utilitate al lucrării este
sporit prin includerea în anexă a unor modele de
acţiuni în justiţie, precum şi a unei enumerări a
principalelor acte normative de drept al familiei,
interne şi internaţionale.
în concluzie considerăm că prezenta culegere de

speţe este una complexă şi o recomandăm cu
căldură specialiştilor şi tuturor celor interesaţi în
studierea domeniului dreptului civil lato sensu, cu
specială privire asupra relaţiilor de familie.
Lect. univ. drd. CRISTIAN JORA
Dreptul familiei. Culegere de speţe Florin Ciutacu 9
CAPITOLUL I
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
1. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 7

din 19 ianuarie 1993.
Potrivit art. 9 C. fam., este oprit să se căsătorească alienatul
mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de
facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale.
Interzicerea căsătoriei în cazul persoanei lipsite vremelnic
de facultăţile mintale operează exclusiv pentru perioada în care
nu are discernământul faptelor sale, deoarece în perioadele de
remisiune se prezumă că acţionează cu discernământ şi că îşi
dă un consimţământ valabil.
Starea de boală trebuie însă comunicată viitorului soţ, care
este liber să hotărască dacă acceptă sau nu să se
căsătorească în această situaţie.
Inducerea în eroare prin ascunderea acestei stări constituie viciu
de consimţământ şi atrage, la cererea celui indus în eroare,
anularea căsătoriei.
Nulitatea este relativă şi poate fi invocată numai de cel indus
în eroare pe calea acţiunii în anulare ce trebuie introdusă în
temeiul de 6 luni prevăzut de art. 21 C. fam.
în cazul alienatului mintal şi a debilului mintal nulitatea este
absolută, dat fiind lipsa totală de discernământ şi poate fi invocată
de orice persoană interesată, pe calea acţiunii în constatarea nulităţii
care este imprescriptibilă.
întrucât textul de lege invocat nu distinge, rezultă că
nulitatea absolută a căsătoriei încheiate de alienatul mintal sau
debilul mintal operează indiferent dacă este pus sub interdicţie
ori dacă încheie căsătoria într-un moment de licitate, astfel că
era esenţial ca pentru corecta soluţionare a cauzei să se
stabilească pe calea unei expertize psihiatrice dacă soţul pârât
era alienat sau debil mintal; de asemenea, se impune ca
instanţa să stabilească prin administrare de probe, dacă acesta
a ascuns la acea dată starea sa de boală, inducând-o în eroare
pe reclamantă, caz în care ar urma să se analizeze dacă sunt
întrunite condiţiile cerute de lege pentru a fi invocată nulitatea
relativă a căsătoriei.
(Dreptul, nr. 12/1993, pp. 85-86).
10 Florin Ciutacu Dreptulfamiliei. Culegere de speţe
2. Curtea de Apel laşi, Secţia civilă, decizia nr. 67 din

15 aprilie 1997.
Acţiune chilă. Daune morale proporţionale cu gravitatea faptei şi
consecinţele acesteia.
Prin sentinţa penală nr. 173 din 5 noiembrie 1996, Tribunalul
laşi a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de viol
prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a) cu art. 41 alin. 2 C. pen.
Soluţionând acţiunea civilă, instanţa a admis în parte
cererea şi a obligat pe inculpat la plata sumei de 8.000.000 iei
cu titlu de daune morale.
S-a reţinut în sarcina inculpatului că în trei rânduri a întreţinut
raport sexual cu victima în vârstă de 7 ani, fiica soţiei sale.
Urmare a acestor raporturi sexuale, victima a fost internată
în spital şi a suferit o intervenţie chirurgicală.
Partea vătămată, prin reprezentantul legal, a solicitat
20.000.000 lei cu titlu de daune morale.
în apelul părţii civile, cuantumul daunelor morale a fost
majorat cu 15.000.000 lei.
S-a reţinut că, urmare a infracţiunii, victima a suferit leziuni grave,
fiind supusă unor alte suferinţe fizice prin intervenţia chirurgicala.
Aceasta a rămas cu o reacţie depresiv anxioasă, ce a determinat
internarea ei la Spitalul Socoia laşi pentru o perioadă îndelungată.
Este evident că victima, o minoră de 7 ani, a suferit un prejudiciu
moral cu urmări dintre cele mai grave raportat la vârsta sa, la
umilinţele îndurate, la expunerea la comentarii din partea cetăţenilor
care au luat cunoştinţa de faptă.
Prin fapta inculpatului,' s-a încălcat dreptul persoanei la
secretul vieţii sale private, la demnitatea umană, la libertatea de
exprimare a vieţii sale intime, i s-a lezat onoarea şi reputaţia,
producându-i-se victimei un prejudiciu nepatrimonial major.
Daunele morale trebuiesc proporţionate cu consecinţele
faptei, cu gravitaţea prejudiciului şi în raport de, aceste criterii,
cuantumul acestqra acordat de prima instanţă este redus.
(Nepublicată). , ,, .■
CAPITOLUL II
EFECTELE CĂSĂTORIEI
RELAŢIILE
>
PATRIMONIALE DINTRE SOTI
»
1. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1.787 din

6 octombrie 1979.
Construire pe terenul altuia. Drepturile constructorului.
Existenţa unei convenţii.
în raport cu dispoziţiile a r t 494 C. tiv., cel care, cu bună-cfedinţă, a
construit p e terenul altuia, are împotriva proprietarului terenului un drept
de creanţă şi nu un drept de proprietate asupra construcţiei
Se pot ivi însă situaţii în care raporturile juridice dintre părţi
au un caracter mai complex şi nu pot fi calificate numai ţinându-
se seama de prevederile menţionatei dispoziţii legale.
Astfel, este cazul în care cel ce a construit nu s-a aflat în
situaţia unui terţ care a construit cu materialele sale pe terenul
altuia, ci a construit o casă, în baza unei înţelegeri cu
proprietarul terenului, în scopul de a locui împreună, convenţie
ce potrivit legii nu era de natură să ducă la dobândirea unui
drept real.
Intr-o atare situaţie, raporturile juridice care s-au statornicit
între părţi, pentru construirea casei, au la bază o convenţie.
De aceea, deşi în raport cu dispoziţiile cuprinse în art. 492-494
C. civ. cel ce a contribuit la ridicarea construcţiei nu poate deveni
proprietar al acesteia, totuşi, în ceea ce priveşte efectele convenţiei de
a construi împreună, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 970
C. civ., potrivit cărora convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă,
ele obligând nu numai la ceea ce cuprind, ci la toate urmărite ce
echitatea, obiectul sau legea dă obligatiei, după natura sa.
într-o atare situaţie, despăgubirile ce se cuvin celui ce a participat
la ridicarea construcţiei, ca reprezentând aportul său, trebuie să fie
stabilite în raport cu valoarea de circulaţie a construcţiei şi nu în
funcţie de valoarea ei tehnică, ţinându-se seama, totodată, de
creşterea corespunzătoare din patrimoniul proprietarului terenului,
care s-a mărit cu valoarea de circulaţie a imobilului.
Este deci echitabil ca valoarea realizată de părţi, prin aportul
lor egal, să le revină în aceeaşi măsură.
(Revista rom ână de drept, nr. 3/1980, p. 64).
12 Florin Ciutacu Dreptul familiei. Culegere de speţe
2. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2.007

din 7 noiembrie 1979.
Construire pe terenul altuia. Drepturile constructorului,
înstrăinarea construcţiei. Valorificarea dreptului la despăgubiri.
în aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 494 C. civ., constructorul de
bună-credinţă este îndreptăţit să pretindă despăgubirile cuvenite, chiar
şi de la proprietarul care a dobândit construcţia ulterior, căruia îi este
opozabil dreptul la despăgubiri, deoarece obligaţia sa este legată atât
de strâns de posesia ce o exercită asupra bunului, încât în mod
necesar, trebuie considerată că s-a transmis odată cu bunul.
Altminteri, creditorul ar fi ameninţat să nu-şi poată valorifica
creanţa în toate acele situaţii în care proprietarul la data edificării
construcţiei ar fi insolvabil.
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 753

din 15 aprilie 1980.
Bunuri comune ale soţilor. împărţire. Stabilirea cotelor. Muncă depusă
în gospodărie.
Soţii neavând de la început stabilit dreptul asupra unei anumite cote din
bunurile comune, este necesar, dacă nu convin asupra împărţelii, să se
stabilească prin probe, cu ocazia partajului, ce aport a avut flecare, în timpul
căsătoriei, la dobândirea acelor bunuri
Munca depusă în gospodărie, precum şi aceea de creştere
şi îngrijire a copiilor, constituie o componentă a contribuţiei
unuia sau ambilor soţi la dobândirea bunurilor şi trebuie
apreciată în ansamblul probelor ce urmează să se administreze
pentru stabilirea aportului fiecărui soţ.
(Revista română de drept, nr. 11/1980, p. 62).
4. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 585

din 18 martie 1980.
Carte funciară. Lipsa înscrierii dreptului. Opozabilitate.
în sistemul de carte funciară, drepturile reale se pot dobândi
numai prin înscriere în cartea funciară.
Cu toate acestea, lipsa înscrierii dreptului nu poate fi opusă de o

parte contractantă celeilalte, deoarece părţile sunt ţinute de obligatiile
asumate prin actul legal de constituire a dreptului respectiv.
Numai terţii care, neavând cunoştinţă de existenţa dreptului
neînscris şi încrezându-se în cartea funciară, au dobândit prin
acte cu titlu oneros drepturi pa care şi le-au înscris, le pot
opune dobânditorului anterior.

Indiviziune. Drepturile coproprietarilor. Cerere de împărţire
a fructelor. Admisibilitate.
Potrivit Legii nr. 603/1943, drepturile şi obligaţiile
coindivizarilor pot fi lichidate cu ocazia ieşirii din indiviziune.
Prin instituirea acestei proceduri simplificate de împărţeală nu s-a
înlăturat însă, cu desăvârşire, orice altă posibilitate de lichidare şi pe orice
cale a drepturilor şi obligaţiilor coindivizarilor în tot timpul cât durează
starea de indiviziune şi nu s-a infirmat principiul de drept substanţial că
foloasele se cuvin tuturor coproprietarilor sub forma unor fructe naturale
sau industriale pe măsura perceperii, iar cele civile zi cu zi.
Prin urmare, coproprietarii nu pot fi ţinuţi să-şi valorifice dreptul la
foloasele bunului indiviz numai cu prilejul ieşirii din indiviziune, mai ales
că se pot ivi situaţii în care nu au interese ori nu pot ieşi din indiviziune.
(Revista rom ână de drept, nr. 11/1980, p . 63).

Bunuri comune ale soţilor. Bunuri dobândite în timpul concubinajului
Regim legaL
Regimul comunităţii de bunuri - în devălmăşie - este aplicabil
numai bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Bunurile dobândite anterior căsătoriei rămân proprii fiecărui
soţ, dar, în condiţiile concubinajului urmat de căsătorie, pot
exista atât bunuri proprii, cât şi alte bunuri care să constituie
proprietate comună pe cote-părţi.
(Revista rom ână de drept, nr. 9/1980, pp. 57-58).
7. Judecătoria Piatra Neamţ, sentinţa civilă nr. 3.555

din 6 octombrie 1973.
Bunuri comune ale soţilor. Prezumţia de mandat tacit,
înstrăinarea bunurilor mobile în timp ce soţii sunt despărţiţi în fapt.
Prezumţia de mandat tacit al celuilalt soţ - instituită de art. 35
alin. 2 C. fam., ca regulă, în cazul înstrăinării de către unul dintre soţi
a bunurilor comune - nu are caracter absolut, astfel încât instanţa
este în drept să verifice dacă nu cumva soţul care nu a participat la
înstrăinarea unui bun determinat şi-a manifestat dezacordul,
contrazicând neechivoc, prin comportarea sa, ideeâ de mandat tacit
8. Tribunalul Suprem, Secţiai civilă, decizia nr. 809

din 26 martie 1974.
Competenţă. Acţiune pentru împărţirea bunurilor comune ale soţilor.
în cazul în care, plin aceeaşi acţiune, s-a cerut desfacerea
căsătoriei şi împărţirea bunurilor comune, competenţa de a soluţiona
capătul de cerere referitor la împărţirea bunurilor, indiferent de
valoarea lor, îi revine instanţei sesizate cu judecarea capătului de
cerere privitor la desfacerea căsătoriei, potrivit principiului înscris în
art. 17 C. proc. civ., în temeiul căruia cererile accesorii şi incidentale
sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
(.Revista rom ână de drept, nr. 4/1975, p. 60).

Bunuri comune ale soţilor. Daruri de nuntă. Caracterizare.
. Darurile de nuntă, fiind dobândite în timpul căsătoriei, şi anume la
reuniunea sărbătorească ce are loc după încheierea căsătoriei, sunt
bunuri ale soţilor.
Aceste daruri fie că sunt obiecte sau valori, fie sume de bani
în numerar, sunt destinate să formeze începutul patrimoniului
comun al soţilor.

din 15 mai 1979.
Folosinţa locuinţelor. Construirea de locuinţe proprietate personală.
Pierderea dreptului locativ asupra locuinţei închiriate. Condiţii. Situaţia
membrilor de familie.
în principiu, cei ce-şi construiesc locuinţe proprietate
personală sunt obligaţi să se mute în ele, împreună cu membrii
lor de familie.
în cazul soţului (soţiei) şi copiilor minori, care formează o familie
în sensul art. 5 alin. 2 din Legea nr. 4/1973, obligaţia mutării în
locuinţa construită rezultă din scopul urmărit, de a fi folosită de
proprietar şi familia sa.
Aceeaşi obligaţie de a se muta în locuinţa construită o au şi
alţi membri de familie, cu drepturi proprii, dar numai dacă s-a
solicitat construirea locuinţei în mod expres şi pentru ei, pe
baza consimţământului lor.
Altminteri, aceşti membri de familie ar fi expuşi să piardă
drepturile lor proprii de locatari, pe baza actului acelui membru
de familie care construieşte o locuinţă, fără consimţământul lor,
ceea ce este inadmisibil.
(Revista română de drept, nr. 10/1979, pp. 61-62).

din 5 iulie 1979.
Bunuri comune ale soţilor. Divorţ. Lichidarea stării de devălmăşie.
Atribuirea apartamentului proprietate personală. Criterii.
Dispoziţiile cuprinse în art. 22 din Legea nr. 5/1973 - prin care
s-au stabilit criteriile de preferinţă în legătură cu beneficiul
contractului de închiriere în caz de divorţ - au caracterul unui
principiu de aplicaţie generală, ele fiind aplicabile în procesul de
lichidare a stării de devălmăşie atunci când există copii minori, cu
atât mai mult cu cât din relaţiile de familie rezultă obligaţia de
sprijin material care subzistă şi după desfacerea căsătoriei sub
forma obligaţiei de întreţinere şi implică' asigurarea mijloacelor
necesare traiului, inclusiv a locuinţei.
Ca atare, nu poate fi socotit determinant faptul că un soţ a contribuit

cu o sumă mai mare de bani la achiziţionarea apartamentului.

din 13 iunie 1979.
Bunuri comune ale soţilor. împărţire. Apartament construit pe
bază de credit. Stabilirea valorii şi a cotelor cuvenite.
Apartamentul construit de soţi în timpul căsătoriei constituie în
întregime proprietatea lor, indiferent de ratele din preţ achitate.
Dar, deşi este în întregime proprietatea soţilor urmează să
fie stabilite ţinându-se seama de proporţia în care preţul a fost
plătit, inclusiv de ratele şi dobânzile achitate după despărţirea
în fapt de către unul sau altul dintre soţi, deoarece regimul
comunităţii de bunuri durează tot timpul căsătoriei, până la
hotărârea definitivă a hotărârii de divorţ.
Valoarea de circulaţie a apartamentului construit cu
sprijinul statului se stabileşte avându-se în vedere preţul
unui apartament similar, conform actului normativ în vigoare
la data împărţelii.
în acest scop, trebuie să se stabilească procentul în care
preţul a fost plătit până la desfacerea căsătoriei, raportând
suma plătită (avansul, plus ratele, plus dobânzile) la suma ce
reprezintă preţul de contractare şi dobânda aferentă.
Procentul astfel stabilit se aplică apoi la valoarea actuală
a apartamentului.
13. Tribunalul Popular oraş Constanţa, sentinţa civilă nr. 1.726

din 26 mai 1962.
Bunuri proprii. Uz personal. Drept de retenţie. Ihadmisibilitate.
Bunurile de uz personal ale soţului, prevăzute în art. 31 lit. c)
C. fam., nu pot fi reţinute de către soţie pe motiv că l-ar fi
întreţinut, deoarece în timpul căsătoriei obligaţia de întreţinere
dintre soţi este reciprocă.
(Justiţia nouă, nr. 8/1964, p. 157).
14. Tribunalul Regional Crişana, decizia civilă nr. 543

din 13 martie 1962.
Acţiune posesorie. Soţi. Exercitare.
Potrivit art. 676 C. proc. civ. cererile posesorii pot fi făcute şi
de posesorii precari când ei deţin lucrul în interes propriu în
temeiul unui contract încheiat cu posesorul.
Faţă de această situaţie, cu atât mai mult unul din soţi, în
baza raporturilor ce rezultă din căsătorie are calitatea de a
introduce acţiunea posesorie împotriva unui terţ, deoarece
această acţiune fiind considerată ca o măsură de conservare,
exerciţiul ei trebuie recunoscut ambilor soţi, indiferent care
din ei este proprietarul, tulburat în posesie (art. 1847 C. civ.;
art. 674-676 C. proc. civ.).
15. Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 10

Bunuri comune ale soţilor. Cumpărare în rate.
în caz de cumpărare în rate a unor bunuri, acestea vor
constitui bunuri comune pentru întreaga valoare a ratelor
achitate în timpul căsătoriei din preţul de cumpărare, urmând
ca, în cazul, când despărţirea în fapt a soţilor a avut loc mai
înainte de desfacerea căsătoriei, să se ţină seama, cu prilejul
determinării cotei ce se cuvine soţilor din totalitatea bunurilor
comune şi faţă de aportul avut de fiecare la dobândirea lor, că
unul din soţi nu a avut nici un aport.
Ca atare valoarea raţelor plătite. în-acea perioadă de către
unul din soţi va mări procentul cotei de contribuţie a aceluia la
dobândirea totalităţii bunu'rilor comune (art. 36 C. fam.).
(Justiţia noua, ~nrr4)1966, p. 168).
16. Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul civil, decizia

nr. 319 din 23 martie 1961.
Bunuri comune. împărţire în timpul căsătoriei. Motive temeinice.
Despărţire în fapt
Simpla despărţire în a soţilor g^chiar existenţa unor motive
de divorţ pot constitui motive temeinice pentru împărţirea
bunurilor comune, în sensul art. 36 alin. 2 C. fam.
Cererea de împărţire devine însă temeinică dacă, de exemplu,

pe lângă că soţii sunt despărţiţi în fapt; soţul reclamant întreţine un
copil, de soţul pârât nu se îngrijeşte şi este necesară vânzarea în
acest scop a bunurilor comune.
La acelaşi rezultat poate să ducă şi ascunderea bunurilor
comune cu scopul de a şi le însuşi, fiind inadmisibil ca neîmpărţirea
bunurilor comune să poată constitui o sursă de îmbogăţire pe
nedrept a unui soţ în dauna celuilalt.
17. Curtea Supremă de Justiţie, decizia Secţiei civile

nr. 1.220 din 10 mai 1994.
Bunuri comune. Apartament deţinut de către soţi cu chirie de
la stat. Cumpărarea acestui bun de către unul dintre soţi fără
consimţământul celuilalt soţ. Desfiinţarea actului. Condiţii.
La data de 26 noiembrie 1991, M.E. a chemat în judecată pe
soţul său M.R. şi Societatea Comercială Foişor S.A. pentru a se
constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a
apartamentului nr. 23, situat în Bucureşti, str. Pescăruşului nr. 3,
bloc B. 24, scara 1, etajul 3, sectorul 2.
în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a
arătat că după ce a introdus acţiune de divorţ, pârâtul, fără
ştirea ei, acţionând cu rea-credinţă, a cumpărat apartamentul, a
cărui folosinţă a solicitat să-i fie atribuită în cadrul divorţului iar
unitatea vânzătoare, deşi cunoştea că pârâtul este căsătorit, a
încheiat convenţia de vânzare-cumpărare fără a avea acordul
celorlalţi membri ai familiei cu drepturi locative proprii.
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2.761
din 30 aprilie 1992, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea
contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului.
Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin
decizia nr. 387 din 23 februarie 1993, a respins recursul pârâţilor.
Prin recursul extraordinar declarat, aşa cum a fost susţinut,
procurorul general critică ambele hotărâri, ca vădit netemeinice
şi esenţial nelegale, deoarece consimţământul ambilor soţi este
necesar, potrivit art. 35 alin. 2 C. fam., numai pentru
Dreptulfamiliei. Culegere de speţe Florin Ciutacu 19
înstrăinarea şi grevarea terenurilor şi construcţiilor ce sunt

bunuri comune, nu şi pentru dobândirea unor astfel de bunuri.
Pe de altă parte, din modul în care s-au desfăşurat faptele,
rezultă că reclamanta a consimţit tacit la achiziţionarea
apartamentului, iar pârâtul nu a fost de rea-credinţă.
Se solicită casarea hotărârilor şi respingerea acţiunii.
Recursul extraordinar nu este întemeiat.
Potrivit art. 35 alin. 1 C . fam., soţii administrează şi folosesc
împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele.
Prin alin. 2 al acestui text de lege, se prevede că oricare dintre
soţi, exercitând singuri aceste drepturi, este socotit că are
consimţământul celuilalt soţ, excepţie făcând înstrăinările şi grevările
de terenuri sau construcţii ce fac parte din bunurile comune, pentru
care se cere consimţământul expres al celuilalt soţ.
Deci, pentru- a înlesni exercitarea de către soţi a actelor de
administrare, folosinţă şi, cu excepţiile arătate, de dispoziţie
asupra bunurilor comune, precum şi pentru a şe_ da .asigurări
terţilor cu care soţii ar intra în raporturi juridice în cadrul circuitului
civil, legiuitorul a instituit prezumţia mandatului tacit reciproc.
Având caracter relativ, această prezumţie operează numai
în măsura în care nu se contestă existenţa mandatului, astfel că
soţul care s-a opus la îndeplinirea unui act, sau care, în mod
justificat, nu este de acord cu un act îndeplinit fără ştirea sa, are
posibilitatea să probeze că respectivul act s-a făcut în afara
mandatului prezumat.
în consecinţă, nu numai soţul care nu a consimţit expres la
înstrăinarea sau grevarea unui imobil comun poate cere
desfiinţarea actului, ci acest drept îl are şi soţul care, contestând
existenţa în concret a mandatului tacit, dovedeşte că s-a opus la
actul de dispoziţie ce îl constituie achiziţionarea unui imobil sau că
opraţiunea s-a făcut fără ştirea sa şi în frauda drepturilor sale.
în cauză, rezultă cu evidenţă că pârâtul a lucrat cu rea-
credinţă, ascunzându-i reclamantei demersurile făcute în
vederea cumpărării apartamentului şi creîndu-i acesteia
convingerea că adeverinţa de salariu i-a cerut-o pentru stabilirea
cuantumului chiriei, ceea ce, de altfel, s-a şi făcut premergător
cumpărării şi că măsurătorile efectuate au loc în cadrul unei

verificări generale a spaţiilor de locuit.
Din luna octombrie 1990, părţile erau separate în fapt, la
7 februarie 1991 reclamanta introdusese acţiune de divorţ şi pentru
încredinţarea copiilor minori, iar actul de vânzare-cumpărare a
apartamentului a fost încheiat la 1 iunie 1991, numai pe numele
pârâtului, ca şi procesul-verbal de predare-primire, cu toate că în
acea perioadă reclamanta încă locuia în apartament.
La data de 24 octombrie 1991, comportându-se ca unic
proprietar, a dat mamei sale o procură prin care o împuternicea
să administreze apartamentul, calitate în care avea dreptul şi
să-l închirieze oricui.
Rezultă că pârâtul nu numai că a cumpărat apartamentul
fără a avea consimţământul reclamantei, dar, folosind
manopere dolosive, a urmărit s-o pună pe aceasta în faţa unui
fapt împlinit, profitabil numai pentru el.
Chiar dacă pârâtul a revenit asupra susţinerilor potrivit
cărora la constituirea sumei cu care s-a plătit preţul a folosit şi
suma de 100.000 lei, donată de mama sa şi, cu ocazia
dezbaterilor a arătat că apartamentul a fost achiziţionat prin
contribuţia ambilor, reclamanta tot este îndreptăţită să ceară
anularea actului încheiat, în frauda drepturilor sale.
Astfel, ea nu poate fi obligată să devină proprietar dacă nu
doreşte, cu atât mai mult cu cât calitatea de chiriaş implică
unele avantaje, cum ar fi acela că reparaţiile care depăşesc
întreţinerea curentă, deci care se referă la întreţinerea şi
repararea instalaţiilor de folosinţă comună ale clădirii cu mai
multe apartamente sunt în sarcina proprietarului.
Sau, dacă suma cu care s-a plătit preţul a fost bun comun, cum
a arătat în final pârâtul, reclamanta avea dreptul să îşi exprime
opţiunea cu privire la destinaţia ce urma să-i fie dată; altfel ar
însemna să nu se dea eficientă dispoziţiei cuprinse în art. 35 alin. 1
C. fam., potrivit căreia soţii administrează şi folosesc împreună
bunurile comune şi tot astfel dispun de ele.
în orice caz, includerea unui bun de valoare în patrimoniul
comun, făcută fără ştirea reclamantei, constituie nu numai un
act de dispoziţie în afara mandatului prezumat de lege în

favoarea soţilor, ci şi un prejudiciu adus drepturilor şi intereselor
reclamantei, care, pe lângă cele arătate, ar fi trebuit să îşi
dispute cu pârâtul apartamentul în cadrul partajului, la o valoare
mult mai mare decât cea de achiziţie.
Cumpărând bunul fără ştirea reclamantei, pârâtul a urmărit
să realizeze un profit important, căci ajungându-se la partaj,
chiar dacă nu iar fi fost atribuit apartamentul, obţinea o sultă în
raport cu valoare de circulaţie.
Cât priveşte unitatea vânzătoare, este cert că, dacă şi-ar fi
respectat obligaţia de a se asigura că toţi cei cu drepturi
locative proprii doresc cumpărarea apartamentului, manoperele
dolosive ale pârâtului ar fi rămas fără rezultat.
Pentru cele ce preced, recursul extraordinar se priveşte ca
neîntemeiat, astfel că urmează a fi respins.
(Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de
decizii p e anul 1994, Editura PROEMA, Baia Mare, 1995, pp. 68-72).
18. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia

nr. 2.554 din 16 noiembrie 1993.
Bunuri comune. Imobil compus din casă şi teren. înstrăinare
de către unul dintre soţi. Consimţământul expres al celuilalt.
Forma în care poate fi dat.
La data de 10 martie 1992, L.N.I. a chemat în judecată pe
E.G. şi E.A. pentru a se constata că, la data de 18 decembrie
1991, a intervenit o convenţie privind vânzarea-cumpărarea
imobilului compus din casă şi 396 m.p. teren, înscris în C.F.
nr. 1.276 Dinteşti cu nr. top 323/2 şi să se pronunţe o hotărâre
care să ţină loc de act autentic.
Judecătoria Cărei, prin sentinţa civilă nr. 575 din 13 aprilie 1992,
a admis acţiunea, a constatat dreptul de proprietate al
reclamantului asupra imobilului în litigiu şi a dispus intabularea
dreptului în cartea funciară.
Tribunalul Judeţean Satu-Mare, prin decizia civilă nr. 608 din
17 septembrie 1992, a respins recursul pârâţilor.
Prin recursul extraordinar declarat, procurorul general critică

ambele hotărâri, ca vădit netemeinice şi esenţial nelegale,
deoarece pârâta nu a consimţit expres la vânzarea imobilului
bun comun, actul întocmit de soţul ei nefiindu-i opozabil.
în aceste condiţi, convenţia este afectată de nulitate relativă,
ale cărei efecte trebuie să le suporte şi reclamantul, care nu s-a
interesat de natura bunului cumpărat.
Se solicită casarea hotărârilor şi respingerea acţiunii.
Recursul extraordinar nu este întemeiat,
într-adevăr, imobilul în litigiu a fost bun comun al părţilor şi
potrivit art. 35 alin. 2 teza 2 G. fam., nici unul dintre soţi nu
poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie
ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul
expres al celuilalt soţ.
Dar, lipsa semnăturii pârâtei, de pe înscrisul constatator, nu conduce
în mod obligatoriu la concluzia lipsei consimţământului acesteia la
încheierea convenţiei cum se susţine prin recursul extraordinar.
Este adevărat că, de regulă, nesemnarea de către unul
dintre soţi a înscrisului constatator al unei convenţii- de
înstrăinare sau grevare a unui imobil se întâlneşte atunci când
cel care nu a semnat.nu_a fost de-acertf cu convenţia încheiată
de soţul său.
Dar, poţi exista situaţii în care, deşi ambii soţi au fost
prezenţi la încheierea convenţiei, exprimându-şi acordul, unul
dintre ei, dintr-un motiv oarecare,nu a semnat înscrisul.
Ar însemna, potrivit opiniei exprimate în recursul
extraordinar, că o atare convenţie trebuie considerată ca fiind
anulabilă, ceea ce nu se poate accepta, căci s-ar ajunge la
grave inechităţi.
Spre exemplu, soţii hotărăsc deliberat să procedeze în acest
mod, îi erează cumpărătorului convingerea asupra deplinei
valabilităţi a convenţiei, încasează preţul, după care, găsind o ofertă
mai avantajoasă, soţul care nu a semnat cere anularea convenţiei.
în această cauză, lipsa semnăturii unuia dintre soţi nu poate fi
privită ca echivalând absenţa consimţământului acestuia ci trebuie
să se dea posibilitatea celui interesat să dovedească, în condiţiile
legii, că şi soţul nesemnatar a consimţit expres la convenţia de

înstrăinare sau grevare a bunului.
în speţă, instanţele au reţinut cu. deplin temei că vânzarea
imobilului s-a făcut cu consimţământul pârâtei, care a fost
prezentată la tratative, a fost de acord ca bunul să fie vândut cu
preţul de 400.000 lei şi a fost prezentă şi la primirea avansului
de 50.000 lei.
Astfel, chiar pârâta a recunoscut că a fost acasă când
cumpărătorul a adus avansul iar martorii, semnatari ai
înscrisului, au declarat că pârâta a fost de faţă la încheierea
convenţiei şi la înmânarea avansului.
Pentru cele ce preced, constatându-se că hotărârile sunt
temeinice şi legale, recursul extraordinar se priveşte ca nefondat,
astfel că urmează a fi respins.
(Curtea Supremă de Justiţie, Buletinuljtirisprudenţei Culegere de decizii p e
anul 1993, Editurile Continent X X I & Universul, Bucureşti 1994, pp. 93-95).

nr. 1.992 din 17 septembrie 1993.
Bunuri comune. Imobil teren şi construcţii. Promisiune de
vânzare. Lipsa consimţământului unuia dintre soţi. Efecte.
M.T. a chemat în judecată pe T.M. solicitând evacuarea
acestuia din imobilul situat în comuna Studina judeţul Olt,
ocupat de pârât pe baza unei pretinse convenţii încheiate cu
soţia reclamantului., convenţie cu care el nu este de acord.
Pârâtul a formulat cerere reconvenţională pentru a se
pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-
cumpărare, susţinând că între el şi soţii M.T. şi M.E. s-a încheiat
o convenţie - menţionată într-un înscris sub semnătură privată -
cu privire la vânzarea acestui imobil pentru preţul de 35.000 lei.
Ulterior reclamantul şi-a completat acţiunea solicitând
constatarea nulităţii antecontractului de vânzare-cumpărare
întocmit între soţia sa şi pârât pentru vânzarea casei, fără
consimţământul lui, iar în ■ subsidiar rezoluţiunea
anteeorltrâctului pentru neachitarea preţului convenit.
De asemenea, a solicitat, prin completarea acţiunii,

obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri.
M.E. a formulat cerere de intervenţie în cauză pentru
rezoluţiunea actului încheiat cu pârâtul T.M. susţinând, pe de o
parte, că soţul ei, reclamantul M.T., nu este de acord cu vânzarea
casei, iar pe de altă parte că pârâtul nu i-a remis diferenţa de preţ
în sumă de 5.000 lei, la termenul stabilit în convenţie.
Prin sentinţa civilă nr. 2691 din 7 octombrie 1991, Judecătoria
Caracal a admis cererea reconvenţbnală şi a constatat că pârâtul
este proprietarul imobilului compus din casă şi teren, situat în comuna
Studina judeţul Olt, cumpărat de la reclamant şi intervenită cu preţul
de 35.000 lei, din care s-a achitat la data încheierii antecontractului de
vânzare-cumpărare suma de 30.000 lei.
Acţiunea formulată de M.T. şi cererea de intervenţie au fost
respinse, iar în legătură cu cererea de despăgubiri s-a luat act
de declaraţia reclamantului privind renunţarea la judecată.,
Instanţa a reţinut, în esenţă, că antecontractul de vânzare-
cumpărare cu privire la imobilul bun comun s-a încheiat cu
consimţământul ambilor soţi M. obligaţiunea formulată-.de
reclamant sub acest aspect fiind neîntemeiată, iar referitor la
diferenţa de preţ de 5.000 lei, cumpărătorul care achitase cea
mai mare parte de preţ (30.000 lei) a avut dreptul, faţă de
refuzul vânzătorilor de autentificare a actului, să suspende plata
diferenţei menţionate.
Tribunalul Judeţean"blt, prin decizia civilă nr. 578 din 29 mai
1992, a modificat sentinţa în sensul că a admis acţiunea
principală şi cererea de Jfitervenţie,- a dispus rezoluţiunea
contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intervenientă
şi pârâtul T.M. şi evacuarea acestuia din urmă din imobil.
Cererea reconvenţională a fost respinsă.
Totodată s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară
încheierii antecontractului, cu obligarea reclamantului şi a
intervenientei la restituirea către pârât a sumei de 30.000 lei.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.
Pentru a dă această soluţie, instanţa a reţinut, în primul
rând, că înstrăinarea imobilului de către M.E. pârâtul T.M. s-a
făcut fără consimţământul soţului ei M.T. care nu a fost prezent

şi nu a semnat actul sub semnătură privată încheiat la acea
dată, fiind încălcate dispoziţiile art. 35 alin. 2 C. fam.
Instanţa a reţinut că nu există nici o justificare pentru pârât
de a nu fi plătit diferenţa de 5.000 lei din preţul stabilit prin
convenţie, fiind astfel îndreptăţită cererea de rezoluţiune a
antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de
intervenientă şi pârât, precum şi cererea de evacuare a
pârâtului din imobil.
Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva
hotărârilor pronunţate în cauză solicitând casarea acestora şi
rejudecarea litigiului, întrucât probele referitoare la încheierea
convenţiei - de către unul dintre soţi sau de ambii - sunt insuficiente
şi contradictorii, fiind necesară completarea probatoriului.
Recursul extraordinar este întemeiat.
Instanţa de recurs a reţinut că la încheierea convenţiei referitoare
la vânzarea imobilului reclamantul nu şi-a dat consimţământul, fiind
astfel, încălcate dispoziţiile art. 35 al. 2 C. fam.
Această concluzie este greşită.
Art. 35 C. fam., reglementând prezumţia mandatului tacit al
a soţilor în exercitarea drepturilor de administrare, folosire şi
: dispoziţie asupra bunurilor comune, precizează în alin. 2, teza a
ll-a ca excepţie de la prezumţia mandatului tacit că, în ceea ce
V priveşte înstrăinarea sau grevarea unui teren sau construcţie
\ care fac parte din bunurile comune, acestea nu se pot efectua
\ decât cu consimţământul expres al fiecărui soţ.
/ Textul se referă însă la înstrăinarea imobilelor - terenuri şi
/ construcţii - deci la acte prin care se transmite dreptul de
/ proprietate, iar nu la încheierea antecontractelor cu semnificaţi i
' j j nei promisiuni de vânzare-cumparare care nu au efect
\ transiativ “de proprietate, ci creează doar obligaţii personale
i pentru părţile contractante, în sensul de a întreprinde ceea ce
: este necesar pentru a realiza, în viitor actul legal de transmitere
a dreptului de proprietate.
Asemenea convenţii nu diminuează patrimoniul comun şi, în
consecinţă, valabilitatea ior nu este condiţionată de existenţa
consimţământului expres al ambilor soţi, iar lipsa

consimţământului unuia dintre ei nu justifică vreun interes din
partea celuilalt soţ de a cere anularea antecontractului de
vânzare-cumpărare.
în cauză, este dovedit şi părţile confirmă unanim (în acţiune,
în cererea de intervenţie, în cererea reconvenţională) că s-a
încheiat în antecontract de vânzare-cumpărare la 17 iulie 1989,
situaţie în care chiar dacă lipsa consimţământului reclamantului
la încheierea convenţiei ar fi reală, nu s-ar putea reţine că au fost
nesocotite prevederile art. 35 al. 2 C. fam.
Dovada îndeplinirii condiţiilor la care se referă textul amintit
este însă importantă, nu pentru verificarea valabilităţii
antecontractului încheiat, ci pentru rezolvarea cererii privind
pronunţarea unei hotărâri care să ţină locul actului autentic de
vânzare-cumpărare.
în legătură cu acest aspect, al litigiului concluziile ambelor
instanţe sunt greşite, întrucât probele referitoare la condiţiile
încheierii convenţiei, pe care pârâtul doreşte s-o finalizeze în
cadrul acestui litigiu sunt contradictorii şi insuficiente.
Astfel, martorul S.M. care l-a însoţit pe pârât la domiciliul
vânzătorilor a precizat că înţelegerea verbală privind vânzarea casei
s-a făcut cu reclamantul.
La interogator reclamantul a recunoscut că pârâtul a fost
împreună cu cumnatul său în domiciliul reclamantului, dar a
negat că ar discutat cu acesta despre vânzarea casei.
Prezenta pârâtului' în domjciliul reclamantului nu a fost
negată nici de intervenientă, dar a susţinut că ea nu a fost de
acord cu vânzarea; este dovedit şi nu se constată că ulterior
intervenientă a încheiat înscrisul sub semnătură privată cu
privire la vânzarea imobilului.
împrejurarea că la întocmirea înscrisului reclamantul nu a
fost prezent şi nu l-a.şemnat, nu dovedeşte, prin ea însăşi, lipsa
consimţământului la încheierea convenţiei.
Este aşadar, necesar, să se completeze probatoriul până la
a se clarifica poziţia acestuia, sub aspect volitiv, la înţelegerea
dintre părţi asupra înstrăinării imobilului.
Apare relevant, sub acest aspect, a se examina şi, a se da

semnificaţia corectă şi faptului că, posesia imobilului a fost predată
pârâtului după încheierea convenţiei şi acesta a executat lucrări de
reparaţii şi îmbunătăţiri, reclamantul a sesizat instanţa pentru
desfiinţarea convenţiei abia la 10 iunie 1991.
Clasificarea acestor elemente impune casarea hotărârilor şi
rejudecarea cauzei cu care ocazie se vor examina, eventual prin
suplimentare de probe, şi motivul neachitării diferenţei de 5.000 lei din
preţul stabilit prin convenţie.
în consecinţă, se va admite recursul extraordinar şi, casând
hotărârile pronunţate în cauză, se va trimite dosarul spre rejudecare
instanţei de fond.
(Curtea Supremă de Justiţie, B uletinul jurisprudenţeu Culegere de
decizii p e anu l 1993, pp. 96-100).
20. Decizia nr. 9 din 1 februarie 1993 a Curţii Supreme de

Justiţie în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 şi 3 din
Legea pentru organizarea judecătorească (extras).
Bunuri comune. Criterii de stabilire a cotelor soţilor din masa
bunurilor supuse împărţelii şi de atribuire a unei locuinţe.
. Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.
4.922 din 2 noiembrie 1990, a admis, în parte, atât acţiunea
principală cât şi cererea reconvenţională, a constatat că părţile
au dobândit în timpul căsătoriei bunuri în valoare de 284.883
lei, printr-o contribuţie în proporţie de 75 % din partea
reclamantului şi de 25 % din partea pârâtei şi, drept consecinţă,
a dispus ieşirea din indiviziune prin formarea de loturi în natură,
pe care le-a atribuit copărtaşilor.
Soluţia a fost confirmată de Tribunalul Municipiului Bucureşti,
Secţia a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 232 bis din 8 februarie 1991
a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
ambelor hotărâri, considerându-le vădit netemeinice şi date cu
încălcarea esenţială a legii pe motiv că situaţia de fapt în raport
de care s-a stabilit contribuţia părţilor la dobândirea bunurilor
comune şi s-a atribuit reclamantului imobilul, nu este în

concordanţă cu probele din dosar.
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, prin decizia nr. 844 din
6 mai 1992, a respins ca nefondat recursul extraordinar, cu
motivarea, în esenţă, că în mod corect au reţinut instanţele
contribuţia în proporţie de 75 % a reclamantului la dobândirea
bunurilor comune şi, prin consecinţă, că este justificată
atribuirea către acesta a imobilului.
Considerând vădit netemeinice şi esenţial nelegale toate
hotărârile pronunţate în cauză, procurorul general le-a atacat cu
recursul extraordinar de faţă, susţinând că nejustificat s-au
reţinut cote diferenţiate de contribuţie a foştilor soţi la
dobândirea bunurilor comune şi că, s-a atribuit locuinţa din
comun, reclamantului, deşi pârâta era mai îndreptăţită să
primească bunul imobiliar în lotul său.
Recursul nu este întemeiat.
Pentru stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor
comune sunt admisibile toate mijloacele de probă, inclusiv proba cu
.martori şi prezumţiile.
Numai în măsura în care nu există dovezi din care să rezulte
că aportul unuia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune-a
fost mai mare decât al celuilalt,instanţa poate decide că ele
urmează a se împărţi între soţi în mod egal.
în speţă, determinând cotele ce se cuvin foştilor soţi din
bunurile comune instanţele au avut în vedere nu numai
veniturile net superioare realizate din salarii de către reclamant,
dar au adăugat la acestea şi sumele pe care acesta le-a
încasat, în valută, pe perioada cât a lucrat în străinătate,
precum şi sumele în lei încasate, în această perioadă, drept
salarii, în ţară.
în acest sens au fost relevate posibilităţile materiale şi
resursele financiare efective ale reclamantului cu care s-a
contribuit la dobândirea patrimoniului comunitar comparativ cu
mijloacele băneşti ale pârâtei pe durata căsătoriei.
Sub un prim aspect s-a considerat în mod corect că prin
adeverinţele privind veniturile realizate de soţi în timpul căsătoriei
s-a demonstrat că salariile soţului au fost aproape duble faţă de

cele ale soţiei, plus că, acesta a încasat în perioada cât a lucrat
în străinătate (1980-1988) şi diferite sume în valută ce s-au
depus în cont la Comturist şi au fost folosite, aşa cum a
recunoscut şi pârâta pentru achiziţionarea unor bunuri.
De asemenea printr-o corectă apreciere a probelor s-a
reţinut că în intervalul de timp cât reclamantul a lucrat în
străinătate pârâta a încasat, în ţară salariul soţului în lei şi a
valorificat o serie de bunuri mobile primite de la aceasta,
realizând şi din aceste surse importante sume de bani.
în legătură cu pretinsa contribuţie a soţiei la agonisirea
bunurilor comune, rezultând din munca depusă în gospodărie
casnică, din probele dosarului rezultă, sub acest aspect, că
pârâta nu a avut nici un aport efectiv, deoarece părţile au fost o
vreme despărţite în fapt, iar majoritatea bunurilor ce au compus
patrimoniul lor comun (casa şi mobilierul) au fost dobândite
exclusiv cu mijloacele băneşti ale reclamantului.
De altfel, nici critica făcută prin recursul extraordinar, potrivit cu
care pârâtul obişnuia să consume în mod excesiv băuturi alcoolice
pentru procurarea cărora a cheltuit o parte din veniturile ce le-a
realizat, nu poate fi primită în măsură în care din hotărârea de divorţ
rezultă că numai în ultima perioadă a căsătoriei soţul a început să
consume excesiv băuturi alcoolice.
Or, aşa cum s-a arătat mai sus, majoritatea bunurilor
(apartament, mobilier, bunuri de uz casnic şi gospodăresc) au
fost dobândite în prima parte a căsătoriei, cu contribuţia
substanţială a soţului.
în consecinţă, primul motiv ai recursului extraordinar se constată a
fi nefondat.
Prin cel de al doilea motiv din recursul extraordinar
procurorul general critică hotărârile date în cauză sub aspectul
de partajare adoptat susţinând că în mod greşit s-a atribuit
reclamantului locuinţa bun comun.
Critica nu este întemeiată.
într-adevăr pentru a atribui în lotul reclamantului este îndreptăţit

să primească bunul întrucât a avut o cotă de contribuţie mai mare
la dobândirea lui şi a întregii mase partajabile.
Ţinând seama de acest criteriu, la care se adaugă şi
împrejurarea rezultând din posibilităţile reduse ale pârâtei de a
achita o sultă împovărătoare, se constată că în mod just
imobilul a fost atribuit reclamantului.
Faptul că soţul reclamant a avut o culpă excesivă în
desfacerea căsătoriei, nu poate constirui un criteriu absolut în
atribuirea bunului, câtă vreme în cauză pledează alte criterii
specifice partajului.de bunuri.
în consecinţă, recursul extraordinar nefiind fondat urmează a
se respinge.
(Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de
decizii p e anul 1993 (Buletinul jurisprudenţei, pp. 100-103).

Locuinţă dobândită în timpul căsătoriei. Partaj de folosinţă
potrivit criteriilor cuprinse în art. 22 din Legea 5/1973. Condiţii.
O.T. a chemat în judecată pe soţia sa O.D.D., pentru a se
desface căsătoria lor încheiată la data de 18 iunie 1987 şi
redobândirea de către pârâtă a numelui purtat anterior căsătoriei.
Pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat să i şe atribuie
spaţiul de locuit care a constituit domiciliul conjugal, situat în
Câmpia Turzii, Piaţa Mihai Viteazul nr. 11, bloc A, ap. 97,
cumpărat cu credit de la stat.
Judecătoria Turda, prin sentinţa civilă nr. 3661 din 8
octombrie 1992, a admis acţiunea de divorţ, a desfăcut căsătoria
din vina ambelor părţi, a atribuit reclamantului spaţiul locativ din
litigiu, a dispus evacuarea necondiţionată a pârâtei şi a
încuviinţat ca pârâta să-şi reia numele avut anterior căsătoriei.
Cererea reconvenţională formulată de pârâtă O.D.D. a
fost respinsă.
Tribunalul Judeţean Cluj> Secţia civilă, investit cu
soluţionarea recursului declarat de pârâtă, prin decizia nr. 184
din 11 februarie 1993, l-a admis şi a modificat în parte

hotărârea primei instanţe în sensul că a admis cererea
reconvenţională şi a atribuit acesteia beneficiul locuinţei,
dispunând, totodată, evacuarea reclamantului.
împotriva ambelor hotărâri, procurorul general a declarat
recurs extraordinar, criticându-le ca fiind vădit netemeinice şi
pronunţate cu încălcarea esenţială a legii.
în esenţă, se reproşează instanţelor că, în baza unor probe
incomplete au stabilit o situaţie de fapt erodată şi au pronunţat
hotărâri contradictorii.
Se solicită rejudecarea pricinii în vederea completării probelor
spre a se stabili - pe calea unei măsuri provizorii - dacă locuinţa
care a constituit domiciliul conjugal, proprietate comună a soţilor,
poate fi împărţită sau atribuită uneia dintre soţi potrivit criteriilor
înscrise în art. 22 din Legea nr. 5/1973.
Recursul extraordinar este întemeiat în sensul considerentelor
ce urmează.
Apartamentul din litigiu constituie bun comun al soţilor fiind
dobândit prin contractul autentic de vânzare-cumpărare, în
timpul căsătoriei.
Cum în cadrul acţiunii de divorţ nu se solicită şi împărţirea
bunurilor comune, instanţa, la cerere era îndreptăţită să
dispună, pe calea unei măsuri provizorii, împărţirea sau
atribuirea locuinţei, folosindu-se de criteriile înscrise în art. 22
din Legea nr. 5/1973.
Evident, reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soţi - în
asemenea situaţii - se face în cadrul unei acţiuni separate de partaj.
Nici sentinţa şi nici decizia pronunţate - în ce priveşte spaţiul de
locuit - nu reflectă aplicarea în speţă a principiilor de drept enunţate.
Cu toate acestea, nu mai este necesară o nouă judecată - aşa
cum de altfel în mod corect s-a solicitat prin recursul extraordinar -
deoarece în dosarul acestei instanţe părţile au depus sentinţa
civilă nr. 2.666 din 25 iunie 1993 a Judecătoriei Turda din care
rezultă că au încheiat o tranzacţie cu privire la patrimoniul
comunitar, consfinţită în baza art. 271, 272 din C. proc. civ.
Cum prin sentinţa menţionată, apartamentul care a constituit

domiciliu conjugal a fost inclus în lotul lui O.T., soluţie ce este - sub
acest aspect - conformă hotărârei primei instanţe, urmează că
admiţând recursul extraordinar, să fie casată numai decizia
tribunalului şi, în fond să fie respins recursul declarat de pârâtă
împotriva sentinţei atacate. Celelalte dispoziţii urmează a fi menţinute.
(Curtea Supremă de Justiţie, B uletinul jurisprudenţei. Culegere de
decizii p e anul 1993 (Buletinul jurisprudenţei, pp. 103-105).
22. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a lll-a civilă

decizia nr. 1.098/1992.
Bunuri comune. Convenţie de vânzare a unui bun încheiată de
un soţ. Acordul celuilalt soţ. Lipsa procurii la semnare.
Prima instanţă, a constatat că între reclamanţi şi autorul
pârâţilor a intervenit o convenţie prin care li s-a vândut terenul din
litigiu, vânzătorul având şi calitatea de mandatar al soţiei sale.
Recursul declarat de moştenitorii vânzătorului, care au
contestat valabilitatea convenţiei, a fost respins ca nefondat.
în motivarea soluţiei s-a considerat legală şi temeinică
sentinţa atacată. în acest sens a fost înlăturată, între altele,
apărarea pârâţilor care au susuţinut că la data când a fost
semnată convenţia vânzătorul nu se găsea în posesea unei
procuri din partea soţiei sale.
Susţinerea a fost considerată lipsită de relevanţă juridică de
vreme ce în momentul în care s-a realizat acordul părţilor a
existat acceptarea expresă a soţiei. ~
împrejurarea că procura a ajuns prea târziu în posesea
vânzătorului, după semnarea convenţiei, nu este de natura să
co n d u ci la altă soluţiei, în sensul că înţelegerea nu ar fi valabilă
pentru lipsă de consimţământ.
O altă critică referitoare la neseriozitatea preţului a fost
înlăturată în baza constatării că suma de bani plătită
corespundea preţurilor practicate la acea dată pe piaţa liberă.
în sfârşit invocarea certificatului de moştenitor din care rezulta
că în masa succesorală figura şi terenul din litigiu nu este nici ea
de natură să conducă la altă concluzie, deoarece menţiunile
dintr-un certificat de moştenitor nu au putere probantă împotriva

terţilor în ceea ce priveşte drepturile moştenitorilor.
(Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară civilă p e
anul 1992, cu note de Ioan Mihuţă, Casa de Editură şi Presă Şansa - SRL,
Bucureşti, 1993, pp. 33-34).
23. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a IV-a

civilă, decizia nr. 569/1992.
Bunuri comune. înstrăinarea unui autoturism. Contestarea de
către un soţ a consimţământului. Prezumţie de mandat tacit.
Potrivit art. 35 C. fam. soţii administrează şi folosesc
împreună bunurile şi tot astfel dispun de ele.
Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este
socotit că are şi consimţământul celuilalt.
’ *
Prin excepţie nu poate însărcina sau greva un teren sau o
construcţie dacă nu are consimţământul expres al celuilalt.
în speţă din probele administrate a rezultat că la întocmitea
convenţiei de vânzare-cumpărare a unui autoturism vânzarea s-
a negociat în prezenţa ambilor soţi, care la acea dată nu se
aflau în proces de divorţ, dar simplul fapt că soţia nu a semnat
chitanţa întocmită nu poate duce la concluzia că nu şi-ar fi dat
consimţământul la înstrăinare.
în atare situaţie urmează a se constata că a funcţonat din
plin prezumţia mandatului tacit ■prevăzută de menţionata
dispoziţie legală.
De altfel nu s-a făcut dovada că reclamantul, cumpărător al
autoturismului, ar fi fost de rea-credinţă, în sensul că a
cunoscut lipsa consimţământului la încheierea convenţiei din
partea soţiei vânzătorului.
în aceste condiţii soluţia pronunţată, de a se fi consfinţit
convenţia de vânzare-cumpărare intervenită între părţi, prin
admiterea acţiunii, fiind legală şi temeinică, sentinţa urmând să
ţină loc de act autentic, recursul declarat împotriva ei a fost
respins ca nefondat.
anul 1992, pp. 34-35).
24. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia

nr. 782/1992.
Prezumţie de comunitate. Bunuri dobândite în timpul
concubinajului. Neaplicare. încheierea ulterioară a căsătoriei.
Reclamantul a solicitat să i se recunoască dreptul de
proprietate asupra cotei de jumătate din imobilul cumpărat de
fosta lui concubină, deoarece a contribuit cu suma respectivă la
plata preţului.
Prima instanţă a respins acţiunea considerând că reclamantul nu
a devenit coproprietar şi nu poate să pretindă nici un drept asupra
imobilului dobândit de soţia lui înainte de a se căsători şi pe care ea
l-a vândut apoi pârâtei.
Recursul reclamantului a fost respins ca nefondat deoarece
constatarea instanţei în sensul că nu se poate pretinde
coproprietar al bunului este corectă aşa că nu are calitatea
procesuală de a cere anularea actului de vânzare-cumpărare
încheiat între adevăratul proprietar_şLpârâtă.
Eventualele pretenţii ale reclamantului, a precizat instanţa
de recurs, pot fi realizate pe calea unui partaj al bunurilor
comune între soţi.
anul 1992, p. 36).
25. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia -

nr. 907 din 20 aprilie 1993.
Bunurile dobândite în condiţiile art. 30 C. fam. constituie
proprietatea codevălmaşă a soţilor.
Codevălmaşii, neavând de lâ început stabilit dreptul asupra
unor anumite bunuri sau asupra uneianumite cote din aceste
bunuri, numai cu ocazia partajului se stabileşfecota fiecărui soţ,
în ansamblu, pentru totalitatea'bunurilor comune, iar nu pentru
fiecare bun în parte. ~ '
Cota fiecărui soţ se determină în funcţie de aportul pe care I-
a avut fiecare în tot timpul căsătoriei la dobândirea bunurilor
comune, în contribuţia femeii cuprinzându-se atât munca
depusă în gospodărie, cât şi creşterea şi educarea copiilor.
în raport cu principiile anunţate, apare vădit greşită atât

reţinerea unor cote de contribuţie diferenţiate pe categorii de
bunuri - egale pentru mobile şi diferenţiate în ceea ce priveşte
imobilul cât şi reţinerea unei cote majore de contribuţie a
reclamantului la achiziţionarea imobilului, în condiţiile în care
soţia: a crescut şi îngrijit doi copii, rezultaţi din căsătorie; a fost
ajutată efectiv de părinţii săi la edificarea construcţiei, prin
executarea . unor munci ;; necalificate, asigurarea, hranei
muncitorilor .angajaţi şi contractarea mai multor împrumuturi
destinate suportării cheltuielilor inerente acestor situaţii.
(Dreptul, tir. 7/1994, p. 80).
26. Curtea Supremă de Justiţie,; Secţia civilă, decizia

Potrivit art. 35: C. fam., oricare dintre soţi, exercitând dreptul
de administrare, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor
comune, este considerat că afe Şi consimţământul celuilalt soţ.
Aşadar, textul instituie în favoarea soţilor prezumţia
mandatului tacit reciproc pentru exercitarea drepturilor asupra
bunurilor comune, excepţie făcând; potrivit aceluiaşi.text, numai
actele de dispoziţie pentru înstrăinarea sau grevarea unui teren
ori unei construcţii din patrimoniul comun, acte care nu se pot
îndeplini de către un soţ decât cu consimţământul expres al
celuilalt soţ. r ;
Prezumţia mandatului tacit operează însă numai în măsura
în care soţul prezumat a-şi fi dat consimţământul, nu contează
existenţa .mandatului.
Fiind o prezumţie relativă, soţul care s-a-opusla îndeplinirea unui
act sau care nu a avut* cunoştinţă despre acel act, are posibilitatea;
prin orice mijloace de probă, să înlăture acea prezumţie.
Actul de înstrăinare a unui bun comun mobili încheiat de unul
dintre soţi, fără mandatul celuilalt constituie o nesocotire a
prevederilor art. 35 alin. 1 C. fam., potrivit căruia soţii‘administrează
şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele.
în situaţia în care la aceasta se adaugă şi reaua-credinţă a
dobânditorului, în sensul că a încheiat convenţia, deşi a cunoscut că
soţul vânzătorului nu şi-a dat consimţământul pentru înstrăinarea

bunului, actul juridic încheiat în aceste condiţii este afectat fundamental
şi poate fi anulat la cererea soţului care nu a participat la convenţie.
în speţă, fiind dovedite lipsa consimţământului reclamantei şi
reaua-credinţă a celor doi contractanţi la încheierea convenţiei
de vânzare a bunului comun, acţiunea pentru anularea actului
juridic încheiat este întemeiat şi deci în mod corect a fost
admisă de instanţa de fond, astfel că instanţa de recurs trebuia
să respingă recursul declarat de pârât.
(Dreptul, nr. 10-11/1993, pp. 107-108).

nr. 1.100 din 5 iunie 1992.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 35 alin. 2 partea finală C.
fam., nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nu poate greva
un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune,
dacă nu are consimţământul celuilalt soţ.
Reglementarea ca şi acţiunea ce corespunde acestei
condiţii, constituie o garanţie sau o măsură de protecţie pentru
soţi în vederea obstaculării unor cote de diminuare sau grevare
a patrimoniului comun cu bunuri de o valoare deosebită.
Fiind prevăzută exclusiv în vederea patrimoniului soţilor,
dispoziţia poate fi invocată numai de soţul al cărui
consimţământ a fost nesocotit, nulitatea actului fiind ca urmare
numai relativă.
în consecinţă, un astfel de act, lovit de nulitate relativă,
poate fi confirmat, expres sau tacit, de partea în favoarea căreia
a fost instituită sancţiunea, acceptarea sau consimţirea de fapt
putându-se manifesta sau reflecta în orice acte de natură să
conducă la înlăturarea nulităţii.
După- confirmarea tacită a măsurii luate de celălalt soţ,
invocarea nulităţii actului poate să constituie o tipică exercitare
abuzivă a dreptului.
(Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 108).

Potrivit prevederilor art. 35 alin. 2 C. fam. nici unul din soţi
nu poate înstrăina un imobil ce face parte din bunurile comune,
dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.
Consimţământul expres nu trebuie exprimat neapărat în
formă scrisă.
Acesta presupune o manifestare neîndoielnică a voinţei
soţului neparticipant la actul juridic de a înstrăina împreună cu
soţul său un imobil din comunitatea de bunuri.
în cauză, imobilul face parte din bunurile comune ale
părţilor, iar convenţia de înstrăinare s-a încheiat fără
participarea pârâtei, care nu a semnat acest act de vânzare-
cumpărare, dar şi-a exprimat consimţământul la acest act, fiind
de acord cu vânzarea.
(Dreptul,'nr. 10-11/1993, pp. 108-109).
29. Curtea de Apel Oradea, Secţia civilă, decizia nr. 57

Legea nr.18/1991. Reconstituire drept de proprietate.
Neatacarea acesteia potrivit procedurii speciale
reglementate de art. 11 alin. 8-10 de către partea interesată
ci formularea directă a acţiunii în anularea titlului de
proprietate. Inadmisibilitatea.
Reclamanta - soră a proprietarului tabular în prezent
decedat, a chemat în judecată pe soţia supravieţuitoare a
fratelui ei solicitând anularea titlului de proprietate emis în
favoarea acesteia - exclusiv - pentru suprafaţa de 1 ha în
condiţiile în care dreptul de proprietate urmează a fi recunoscut
în favoarea tuturor moştenitorilor, cu atât mai mult cu cât
imobilul a aparţinut iniţial bunicilor reclamantei, fiind dăruit
fratelui ei la căsătorie.
Judecătoria a respins acţiunea ca nefondată, reţinând că în
cuprinsul titlului a cărui desfiinţare se solicită sunt menţionate
alte parcele decât cele invocate de reclamantă iar, pe de altă
parte, conform actelor depuse la dosar, în C.A.P au intrat cu
terenul respectiv atât fratele reclamantei cât şi pârâta, soţia lui,

astfel încât este justificată reconstituirea dreptului de proprietate
exclusiv în favoarea acesteia.
Tribunalul a confirmat soluţia prin respingerea apelului.
împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând
faptul că terenul a aparţinut antecesorilor ei, că dreptul pârâtei nu îşi
poate avea izvorul în cererea de intrare în C.A.P fiind evident că
actul a fost semnat şi de aceasta, intimata fiind căsătorită cu fratele
recurentei la acea dată, tocmai în vederea căsătoriei fiind primit
bunul cu titlu de cadou de nuntă, dar aceste argumente sunt
neconcludente faţa de modul în care a fost înlăturată de la
moştenirea fratelui ei, acesta fiind dreptul care doreşte să îi fie
recunoscut în realitate.
Cum fratele decedat şi intimata nu au avut copii, este normal
ca la moştenire să vină şi sora-recurentă care doreşte să culeagă
cota ce-i revine, fapt imposibil ca urmare a eliberării titlului de
proprietate pe numele exclusiv a soţiei supravieţuitoare.
Analizând actele depuse la dosar, se constată că părţile au
depus, la apariţia Legii fondului financiar, cereri de reconstituire
a dreptului de proprietate, parcelele în discuţie fiind indicate de
ambele părţi.
La soluţionarea cererilor, intimatei i s-a eliberat de comisia locală
adeverinţă privind suprafaţa de 1 ha în nume propriu şi ca
moştenitoare a soţului ei, în timp ce recurentei i s-a eliberat o
adeverinţă în comun cu ceilalţi fraţi ai ei în viaţă, în calitate de
moştenitori ai părinţilor - proprietari tabulari.
Aceste moduri de soluţionare au fost afişate de comisia locală,
recurenta neatacându-le nici la comisia Judeţeană Bihor de aplicare
a Legii nr.18/1991 şi nici la instanţă potrivit procedurii speciale
instituite prin art. 11 alin. 8-10.
Nefiind atacată modalitatea de soluţionare a cererilor,
comisia judeţeană a trecut la validarea propunerilor comisiei
locale şi la eliberarea titlurilor de proprietate.
în aceste condiţii, neurmând calea specială prevăzută de
lege, recurenta a confirmat modul de soluţionare a cererilor, ea
nemaiputând ataca direct titlul de proprietate emis intimatei.
Pentru aceste considerente recursul a fost respins.

( Trimite la Legea nr. 18/1991, art. 11 alin. 8-10)'.
(Nepublicată). -• :
30. Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 1.519

Contribuţia soţior la dobândirea bunurilor comune. Prin
activitatea desfăşurată în gospodărie şi prin creşterea copiilor
rezultaţi din căsătorie, soţiei neîncadrate în muncă trebuie să i se
reţină o contribuţie egală la dobândirea bunurilor comune.
Prin decizia civilă nr.415 din 10 iunie 1998, Tribunalul
Bistriţa-Năsăud a admis apelul declarat de reclamanta D.F. şi a
schimbat în parte sentinţa civilă nr.2272 din 5 noiembrie 1997 a
Judecătoriei Năsăud în sensul că a constatat că reclamata şi
pârâtul M.l. au dobândit în timpul căsătoriei, cu contribuţie
egală de câte'Vi parte fiecare, bunurile comune reţinute prin
sentinţă şi a dispus partajarea masei bunurilor comune în raport
cu cotele de contribuţie.
Tribunalul a reţinut că în mod greşit instanţa de fond,
bazându-se pe o interpretare eronată a probelor, a constatat că
pârâtul ar avea o contribuţie mai mare la dobândirea bunurilor
comune, de 2/3 parte, iar reclamanta 1/3 parte, în raport de
care s-a dispus şi partajarea (or. '
S-a conchis în sensul că în perioada dobândirii bunurilor comune
din timpul căsătoriei, redamahta a avut aceeaşi contribuţie ca şi
pârâtul, ea fiind aceea care s-â ocupat de menaj şi de creşterea
copiilor rezultaţi din căsătorie. '
împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs pârâtul, însă
prin decizia civilă nr. 1.519 din 20 octombrie 1998 recursul
pârâtului a fost respins ca hefondat, reţinându-se în esenţă
următoarele:
Potrivit art. 20 şi urm. C.fam., bunurile dobândite de soţi în
timpul căsătoriei sunt bunuri comune de la data dobândirii lor,
iar la desfacerea căsătoriei se împart'potrivit învoielii sau, în
caz contrar, prin hotărâre judecătorească, în raport -de
contribuţia fiecăruia.
Prezumţia că ambii soţi au contribuit deopotrivă la
dobândirea bunurilor operează în lipsa unor probe
convingătoare din care să rezulte că aportul unuia din soţi a fost

mai^ mare decât al celuilalt.
în speţă, pârâtul a susţinut faptul că prezumţia contribuţiei
egale la dobândirea bunurilor comune este înlăturată doar prin
aceea că el a fost încadrat în muncă şi a realizat venituri din
care s-au dobândit principalele bunuri comune, că reclamanta a
fost bolnavă în acest timp şi că personal pârâtul a executat o
parte din lucrările casei.
Din probele dosarului a rezultat, însă, că în perioada în care
s-au edificat construcţiile, reclamanta nu era bolnavă, dar chiar
şi după îmbolnăvire, aceasta s-a ocupat de menajul familiei, de
îngrijirea copiilor, gătea pentru constructorii casei, fiind ajutată
şi de părinţii săi.
S-a reţinut, în concluzie, că prin activitatea desfăşurată în
gospodărie şi prin creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie,
contribuţia femeii neîncadrate în muncă este esenţială în viaţa
ambilor soţi, contribuţia ambilor soţi la dobândirea bunurilor
comune fiind egală, de câte V2 pârtie.
(Trimite la Codulfamiliei, art. 20).
(Nepublicată).
31. Curtea de Apel laşi, decizia nr. 1.314 din 26 noiembrie 1997.
Bunuri comune. Bunuri proprii. Dovadă.
Potrivit art. 30 şi urm. C. fam., bunurile dobândite de soţi în
timpul căsătoriei sunt bunuri comune de la data dobândirii lor.
Este de principiu că darurile de nuntă, chiar cele făcute de
părinţii unuia din soţi, sunt bunuri comune ale soţilor, în cote egale.
Darurile fiind făcute la nunta părţilor, manifestarea de voinţă
a dispunătorului a fost în sensul că bunurile respective devin
comune, existând prezumţia că într-o asemenea împrejurare
acesta a înţeles să-i gratifice pe ambii soţi.
Numai dacă darul s-a făcut cu menţiunea specială şi
expresă ca bunul transmis să fie propriu al fiicei dispunătorului,
acel bun va putea fi considerat bun propriu al soţului căruia i s-a
dat în dar - art. 31 lit. b) C. fam.
în speţă, însă, nu s-a făcut o asemenea dovadă, pârâta,
care a susţinut că bunurile ar avea regim de bunuri proprii,
declarând că nu poate produce probe pentru dovedirea

susţinerilor sale.
(Trimite la Codulfam iliei, art. 31 Ut. b).
(Nepublicată).
32. Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, decizia civilă

nr. 1.342 din 15 decembrie 1998.
Divorţ. Cetăţean străin.
R ezum atul speţei: R eclam antul şi pârâta au cetăţenie olandeză,
reclam antul având şi cetăţenie română,■astfel că cetăţenia rom ână şi legea
naţională com ună am bilor soţi este legea olandeză.
Potrivit art. 20 alin.1 din Legea nr. 105/1992, relaţiile
personale şi patrimoniale dintre soţi, sunt supuse legii naţionale
române, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite, sunt supuse
legii domiciliului comun.
în acelaşi timp, art. 22 din Legea nr. 105/1992, prevede că, în
caz de divorţ se aplică legea comună soţilor, reprezentând
relevanţă faptul că în speţă, reclamantul are şi cetăţenie română.
Art. 607 C. proc. civ, menţionează că cererea de divorţ, în
situaţia când pârâtul nu are domiciliul în tara, atrage competenta
instanţei în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul.
Se constată că, legea comună a domiciliului celor doi soţi
este legea olandeză, iar instanţa competentă a soluţiona este
aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul,
numai în ipoteza în care, nu ar fi incidente dispoziţiile
menţionate din Legea nr. 105/1992.
Pe cale de consecinţă, urmează a se constata, că fără a mai
fi necesară examinarea celorlalte temeiuri de casare, recursul
va fi admis şi judecând apelul, va fi schimbată în întregime
sentinţa instanţei de fond, în sensul admiterii excepţiei de
necompetenţă generală jurisdicţională invocată de către pârâta
recurentă şi a respingerii ca inadmisibilă a acţiunii de divorţ de
faţă, pentru motivul că, instanţele române nu au competenţa de
a soluţiona această pricină.
(Trimite la Legea nr. 105/1992, art. 22).
(Nepublicată).

nr. 360 din 30 martie 1998, decizia civilă nr. 632 din '26 mai 1998,
decizia civilă nr. 1.089 din 19 octombrie 1998, decizia civilă
Competenţa materială în acţiunile patrimoniale.
a) Valoarea obiectului acţiunii, care atrage competenţa
materială, în primă instanţă a tribunalelor, se referă,,între altele
şi la acţiunile de partaj între soţi sau între coproprietari, precum
şi la acţiunile în revendicare.
Competenţa materială privind acţiuni a căror obiect are o
valoare de peste 150.000.000 lei, altele decât cele expuse, nu
au creat practica neunitarâ la nivelul Curţii de Apel Constanta.
în speţele aflate pe rolul Curţii de apel în anul 1998, în
recurs, s-a invocat din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi,
excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei, ca primă
instanţă.
în cererile având ca obiect partajul, Curtea de apel s-a
pronunţat printr-un regulator de competenţă, care. a stabilit
competenţa de soluţionare a cauzelor ce depăşesc valoarea de
150.000.000 lei, în favoarea Tribunalului ‘Constanţa, conform
dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
De reţinut că în acţiunile de divorţ, unde există şi cereri de
partaj, acestea din urmă au soârta acţiunii principale, care
atrage competenţă în primă instanţă, a judecătoriei. In acţiunile
în revendicare, în parte din recursurile soluţionate, atunci când
s-a invocat necompetenţă judecătoriei în prima instanţă, sau
instanţa a ridicat din oficiu această excepţie, Curtea, în unele
cazuri a admis excepţia de necompetenţă materială a
judecătoriei, iaf în alte cazuri, a respins excepţia.
Astfel, în spetele în care s-a admis aceasta excepţie, instanţa de
recurs şi-a motivat decizia prin faptul ca reclamanţii nu s-au conformat
dispoziţiilor art.112 alin.1 pct. 3 C. proc. civ., care prevede că cererea
de chemare în judecată va cuprindă obiectul cererii şi valoarea lui,
după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă,
dar nici instanţele nu s-au preocupat de stabilirea valorii cererii, chiar şi
prin administrarea unor probe în acest sens.
Excepţia de necompetenţă, se invocă în mod diferit, după
cum norma de competenţă ce se pretinde a fi încălcată are
caracter imperativ sau dispozitiv, deci, dacă competenţa este

absolută sau relativă.
Excepţia de necompetenţă absolută - în cazul încălcării
competenţei generale, materiale, şi teritoriale exclusive, poate fi
invocată de oricare din părţi, de procuror, sau de instanţă, din
oficiu, în tot cursul procesului.
b). - în cauzele, în care s-a respins excepţia, instanţa de recurs si-
a motivat hotărârea prin faptul că pârâta sau pârâţii nu au dovedit cu
nici un mijloc de proba ca imobilul litigios are o valoare mai mane de
150.000.000 lei în revendicările în care statul a preluat în mod abuziv
imobilele nu se stabileşte valoarea de circulaţie.
(TUrnite la Codul de procedură civilă, art. 2 pct. 1 lit. b), art: 112 alin. 1 pct. 3).
(Nepublicate).
34. Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia civilă nr. 2.903
din 13 mai 1997.
Bunuri comune ale soţilor. Regimul juridic al bijuteriilor.
Potrivit art. 31 lit. c) C. fam., bunurile de uz personal sunt
prin excepţie de la regimul comunităţii de bunuri ale soţilor,
bunuri proprii ale soţului respectiv în raport de destinaţia lor.
în cazul bijuteriilor, elementul determinant pentru stabilirea
caracterului lor juridic este valoarea lor, acest element, fiind
primordial în raport cu acela care caracterizează destinaţia
acestor bunuri.
Dacă nu se depăşeşte uzul normal al acestor bunuri, ele
sunt bunuri proprii ale soţului căruia îi sunt destinate.
în situaţia în care bijuteriile sunt confecţionate din materiale preţioase
cu o valoare mare, ele pot constitui mijloc de investiţie, situaţia cane
urmează a fi considerate bunuri comune astfel încât fiecare din soţi sa
beneficieze în mod egal de valoarea lor, fiind de altfel rezultatul muncii
comune, în urma căruia au fost achiziţionate.
în speţă, nu pot fi considerate bunuri comune un lănţişor, un
inel şi o pereche de cercei de aur în greutate totală de 10
grame, destinate reclamantei, astfel de bijuterii fiind purtate în
mod uzual de femei, ele nefiind achiziţionate în timpul căsătoriei
în scop de investiţie.
(Trimite la: Codulfam iliei, art. 31 lit. c).
(Nepublicată).
35. Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia civilă nr. 3.237
din 4 iunie 1997.
Bunuri comune ale soţilor. Imobil dobândit anterior intrării în vigoare a
Codului familiei.
Regimul matrimonial constă într-un ansamblu de reguli care
cârmuiesc raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor precum
şi raporturile în care intră cu terţii, în calitate de soţi.
Anterior intrării în vigoare a Codului familiei (1 februarie 1945)
regimul matrimonial legal a fost reglementat de Codul civil, care
instituia regimul separaţiei de bunuri (art. 1283 C. civ.), ceea ce
însemna ca el se aplica obligatoriu ori de cate ori soţii nu adoptaseră
înainte de căsătorie, prin convenţie, un alt regim matrimonial.
După adoptarea Codului familiei, regimul matrimonial este
cel al comunităţii de bunuri, reglementat de art. 30 potrivit
căruia sunt bunuri comune ale soţilor acele bunuri care sunt
dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei şi orice
convenţie contrară acestei comunităţi este nulă.
Ca urmare, în speţă, imobilul dobândit de soţi anterior intrării în
vigoare a Codului familiei a încetat a mai fi coproprietate pe cote părţi şi
a devenit la data intrării în vigoare a noii reglementării bun comun în
devălmăşie al soţilor prin efectul legii.
în situaţia partajului, cota cuvenită soţilor codevălmaşi se
raportează la contribuţia efectivă a acestora, raportată însă la
-întreaga universalitate de bunuri mobile sau imobile şi nu
diferenţiat pentru fiecare bun în parte.
(Trimite la: Codul familiei, art. 30).
(Nepublicată).
36. Cuctea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia civilă nr. 2.804
din 11 mai 1997.
Bunuri comune ale soţilor. Nulitatea convenţiilor contrare.
Dispoziţiile art. 30 C. fam. instituie regimul proprietăţii comune în
codevălmăşie asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, regim
ce este obligatoriu, el asigurând, prin recunoaşterea egalităţii dintre
sexe, baza materială a familiei.
Orice convenţie contrară este nulă, ceea ce înseamnă ca părţile nu
pot institui prin voinţa lor un alt regim matrimonial asupra bunurilor
dobândite în timpul căsătoriei.
/Prezum ţia legală de comunitate de bunuri având, însă, un caracter

/relativ, fiecare din soţ poate să ceară şi să obţină, pe calea prevăzută
/ de art. 111 C. proc. civ., constatarea că unul sau mai multe bunuri
dobândite în timpul căsătoriei, sunt bunuri proprii, dovada urmând a fi
'^făcută prin orice mijloc de probă.
Un astfel de capăt de cerere este inadmisibil, chiar în
situaţia soţilor aflaţi în proces de împărţeală a bunurilor
comune, interesul soţului ce se pretinde unicul proprietar, în
raport de art. 31 C. fam. referitor la bunurile proprii, este de a fi
v excluse asemenea bunuri de la masa partajabilă.
(Trimite la: Codulfamiliei, art. 30).
(Nepublicată).
37. Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia civilă

nr. 134/1997.
Bunuri comune ale soţilor. Contribuţia exclusiva a unuia
dintre soţi după despărţirea în fapt. Consecinţe.
Potrivit legii bunurile dobândite în timpul căsătoriei aparţin ambilor
soţi în baza prezumţiei de comunitate stabilită de art 30 C. fam.
Prin urmare, orice bun mobil sau imobil, cumpărat în timpul
căsătoriei, devine comun, chiar dacă cea mai mare parte din
rate au fost achitate după despărţirea în fapt în mod exclusiv de
către unul din soţi.
Drepturile soţilor asupra unui anumit bun sau asupra unei cote
din anumite bunuri se determină numai la împărţirea patrimoniului
comun, când se va stabili contribuţia fiecăruia la dobândire.
Atunci când apartamentul soţilor a fost reţinut la comunitatea dş
bununŢ în l i mita avansului şi a ratelor achtekuQ-tePP^
aceasta~contributietrebuie calcUlaiă si tJLtual^tă^în raport depretDtrte'''
circulaţie alabai^m erttulur-- - - —" "
Cauirmare7raî5te^CRKate de unui din soţi, după despărţirea
în fapt şi apoi prin divorţ reprezintă un drept de creanţă, care nu
justifică reactualizarea la nivelul preţului de circulaţie al
apartamentului asupra căruia soţii au un drept real codevălmaş.
Potrivit art. 1088 C. civ., la obligaţiile care au ca obiect o sumă
oarecare (drept de creanţă), se calculează daune interese
remuneratorii şi reparatorii numai sub forma dobânzilor.
Aceste daune se cuvin fără ca să fie ţinut creditorul a le

justifica şi nu sunt debite decât în ziua cererii în judecată, afară
de cazurile în care, în condiţiile art. 1081 şi urm. C. civ.,
dobânda decurge de drept.
în prezent, pentru că problema dobânzilor legale nu mai este
reglementată, iar Decretul nr. 311/1.954 a fost abrogat implicit,
în calculul dobânzilor se pot avea în vedere, prin asimilare,
dobânzile pentru depunerile obişnuite CEC.
(Trimite la: Codul civil, art. 1088; Codulfamiliei, art. 30).
(Nepublicată). ; .

nr. 216 din 29 ianuarie 1997.
Bunuri comune ale soţilor. Daruri de nuntă. Natura juridică.
Art. 30 C. fam. instituie prezumţia potrivit căreia bunurile
dobândite întimpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt bunuri
comune de la data dobândirii lor, excepţie făcând cele
prevăzute de art. 31 C. faţn. care defineşte bunurile proprii.
Dispoziţiile art. 31 C. fam. sunt de strictă interpretare, astfel
ca sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ numai cele limitativ
enumerate de acest text de lege.
în context, darurile de nuntă, fiind dobândite în timpul
căsătoriei sunt bunuri comune ale soţilor.
Faptul că o parte din cheltuieli au fost suportate de părinţii
unuia sau altuia dintre soţi nu conduce la modificarea regimului
juridic al acestor categorii de bunuri, cu atât mai mult în situaţia
în care s-a făcut dovada că excedentul bănesc a rămas în
posesia soţilor. <
în ceea ce priveşte cheltuielile de nuntă, suportate de părinţii
tinerilor, ele nu pot fi retrase din darurile obţinute la nuntă decât
dacă se face dovada existenţei unei convenţii în acest sens.
Astfel, cheltuielile de nuntă, suportate de părinţii soţilor nu pot
afecta totalul darurilor de nuntă care constituie un bun comun al
soţilor în cote egale. <
(Nepublicată). .-
39. Curtea de Apel laşi, Secţia civilă, decizia nr. 1.341

din 3 decembrie 1997.
Bunuri comune ale soţilor. Acte de dispoziţie. Prezumţia de mandat
tacit Limite.
Prin art. 35 C. fam. s-a instituit prezumţia că oricare din soţi,
exercitând prerogativele dreptului de proprietate asupra
bunurilor comune, este considerat că are şi consimţământul
celuilalt soţ şi că este împuternicit să-l reprezinte.
Limitele mandatului tacit reciproc al soţilor sunt determinate
în art. 35 alin. 2 teza II C. fam., care prevede că nici unul
dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren
sau construcţie, ce fac parte din bunurile comune, dacă nu are
consimţământul expres al celuilalt soţ.
Existenţa consimţământului poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
De aceea, lipsa semnăturii unuia din soţi de pe înscrisul
constatator al convenţiei de înstrăinare nu duce automat la concluzia
lipsei consimţământului acestuia la încheierea convenţiei.
în speţă, s-a reţinut că reclamantul a consimţit la înstrăinarea
imobilului (construcţie edificată de ambii soţi pe terenul proprietate
exclusivă a soţiei), către fiica sa, deşi înscrisul constatator al
vânzării a fost semnat doar de soţia reclamantului.
Cu probele administrate s-a dovedit că, la momentul
vânzării, soţii nu erau separaţi în fapt şi că, după perfectarea
vânzării, reclamantul împreună cu soţia sa s-au mutat într-o altă
locuinţă situată în vecinătatea imobilului înstrăinat, iar ia
interogatoriu, reclamantul a declarat că a deţinut act de
proprietate asupra imobilului vândut, până la momentul trecerii
lui pe numele fiicei sale - cumpărătoarea.
S-a mai dovedit că, după ce şi fiica reclamantului a vândut
imobilul pârâţilor, reclamantul a stat în pasivitate, deşi a cunoscut că
noii cumpărători fac investiţii ce au sporit valoarea imobilului prin
refaceri şi adăugiri.
Formulând acţiunea, pentru anularea celor două acte succesive
de vânzare-cumpărare, reclamantul, care s-a dovedit că a consimţit la
vânzarea imobilului către fiica sa, deşi nu a semnat înscrisul, a urmărit
să obţină anularea contractului încheiat ulterior, prin care fiica sa a
înstrăinat imobilul pârâţilor.
(Trimite la: Codulfamiliei, art. 35 alin. 2 teza a Il-a).
(Nepublicată).
40. Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 5 din

6 ianuarie 1998.
Bunuri comune ale soţilor. Apartament cumpărat în baza
Decretului-lege nr. 61/1990.
Creşterea de valoare a apartamentului cumpărat în timpul
căsătoriei în baza Decretului-lege nr. 61/1990 profită ambilor
soţi, având în vedere că actul normativ de mai sus a avut un
puternic caracter de protecţie socială.
Reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâtul S.l. pentru
împărţirea bunurilor comune.
Prin sentinţa civilă nr. 5.303 din 27 septembrie 1996,
Judecătoria Bistriţa a admis în parte acţiunea şi a constatat că
în timpul căsătoriei, părţile au dobândit, ca bun comun, în cote
egale, apartamentul nr. 6 din Bistriţa str. Intrarea Clopoţeilor în
valoare de 32.000.000 lei, la care pârâtul are un drept de
creanţă de 123.700 lei, actualizat la 413.906 lei, şi un
autoturism Dacia 1310 TLX an de fabricaţie 1986, în valoare de
4.550.000 lei, ce se află în posesia pârâtului.
S-a dispus partajarea bunurilor comune, prin atribuirea în
natură a apartamentului şi a autoturismului, în valoare totală de
36.550.000 lei, pârâtului, acesta fiind obligat la plata sultei în
favoarea reclamantei.
Judecătoria a reţinut că părţile au fost căsătorite în intervalul
15 octombrie 1977-24 februarie 1994, când s-a pronunţat divorţul.
Cu ocazia divorţului, fiicele minore ale părţilor au fost
încredinţate pârâtului şi i s-a atribuit beneficiul folosinţei
apartamentului, bun comun până la împărţirea bunurilor.
Reclamanta a fost evacuată din imobil.
Apartamentul a fost cumpărat în timpul căsătoriei părţilor, în
baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3.004/1991, pentru
preţul de 158.222 lei.
In timpul căsătoriei, din acest preţ s-a plătit de către soţi,
34.512 lei, iar după despărţirea în fapt, pârâtul a plătit restul
preţului -123.710 lei.'
Această parte din preţ, achitată numai de către pârât, îi
conferă acestuia un drept de creanţă faţă de comunitatea de
bunuri, ce poate fi actualizat, în funcţie de rata inflaţiei.
în legătură cu valoarea de circulaţie a bunurilor s-a stabilit că

apartamentul are o valoare actuală de 32.000.000 lei, iar
autoturismul valoarea de 4.550.000 lei.
împotriva acestei .sentinţe a declarat apel pârâtul, care însă
a fost respins de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud, prin decizia
civilă nr. 196/A din 4 aprilie 1997.
Decizia a fost recurată de către pârât, criticile fiind în esenţă
cele care au constituit şi motivele de apel şi anume; să se
atribuie pârâtului apartamentul, dar cu plata sumei de
3.542.000 lei, ce reprezintă contribuţia reclamantei la plata
preţului apartamentului, la valoarea actuală, întrucât, tot ce s-a
plătit după despărţirea soţilor, pierde caracterul de bun comun.
Curtea a respins recursul ca nefiind fondat, pentru următoarele
considerente:
Prin Decretul-lege nr. 61/1990 şi actele normative ulterioare
adoptate în acelaşi scop, statul a realizat o vânzare a
locuinţelor către chiriaşi, la preţuri ce nu corespund valorii reale
ale acestora, având un evident caracter de protecţie socială.
Creşterile de valori ale apartamentelor trebuie să profite aimbilor
soţi, având în vedere că data la care apartamentul a intrat în
patrimoniul soţilor este cel al procesului-verbal de predare.
Plata ulterioară a unor rate reprezintă plata unei datorii comune,
care trebuie suportată de ambii soţi, la valoarea lor reactualizată.
Numai în acest mod, luând în considerare valoarea de circulaţie
a apartamentului la momentul partajării bunurilor comune, interesele
ambilor soţi vor putea fi protejate în egală măsură:
(Nepublicată).
41. Tribunalul Judeţean Bacău, decizia civilă nr. 123

din 13 februarie 1989.
Bunuri comune ale soţilor. Diurnă primită în străinătate-
caracterul ei.
Pârâtul a susţinut că cei 1.124 dolari reprezentând diurna sa
pe perioada cât a lucrat în străinătate, ar constitui bunul său
propriu, dat fiind destinaţia acestei sume.
Tribunalul apreciază însă că suma, astfel realizată,
constituie un venit din muncă dobândit în timpul căsătoriei şi
deci are caracter de bun comun, însă contribuţia pârâtului la

obţinerea tuturor bunurilor din gospodărie este mai mare în
raport cu sumele încasate pentru munca depusă de el.
Pe lângă aceasta, tribunalul mai reţine că reclamanta,
vizitându-şi soţul în Irak, ea a beneficiat de anumite bunuri
dobândite tot din sumele obţinute de pârât prin muncă.
De asemenea, reclamanta, pe perioada cât pârâtul a lucrat în
Irak, a încasat - ea singură - retribuţia cuvenită pârâtului, de la locul
de muncă, sume pe care le-a folosit pentru întreţinerea gospodăriei
şi dobândirea unor bunuri.
Aceste bunuri vor fi incluse la partaj.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul reţine că pârâtul
a avut evident o contribuţie mai mare la dobândirea bunurilor,
pe când, desigur, că aportul reclamantei a fost mai redus.
(în acelaşi sens, s-a statuat că şi economiile realizate de soţ în
străinătate dintr-o bursă acordată în baza unei convenţii de colaborare
ştiinţifică dintre Rom ânia şi un alt stat, constituie, de asem enea, bun
comun - T ribunalul Suprem , S ecţia civilă, decizia nr. 816/1976, în
Culegere de decizii/1976,pp. 1 6 5 -1 6 7 ).
(Dreptul, nr. 1-2/1990).
(Trimite la Codul familiei, art. 30).

nr. 3.237 din 4 iunie 1997.
Bunuri comune. Imobil dobândit anterior intrării în vigoare a
Codului familiei.
Regimul matrimonial constă într-un ansamblu de reguli care
cârmuiesc raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor precum
şi raporturile în care intră cu terţii, în calitate de soţi.
Anterior intrării în vigoare a Codului familiei (1 februarie 1945)
regimul matrimonial legal a fost reglementat de Codul civil,
care instituia regimul separaţiei de bunuri (art. 1283 C. civ.),
ceea ce însemnă că el se aplică obligatoriu ori de cate ori soţii
nu adoptaseră înainte de căsătorie, prin convenţie, un alt

regim matrimonial.
După adoptarea Codului familiei, regimul matrimonial este
cel al comunităţii de bunuri, reglementat de art. 30 potrivit
căruia sunt bunuri comune ale soţilor acele bunuri care sunt
dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei şi orice
convenţie contrară acestei comunităţi este nulă.
Ca urmare, în speţă, imobilul dobândit de soţi anterior intrării în
vigoare a Codului familiei a încetat a mai fi coproprietate pe cote părţi şi
a devenit la data intrării în vigoare a noii reglementării bun comun în
devălmăşie al soţilor prin efectul legii.
în situaţia partajului, cota cuvenită soţilor codevălmaşi se
raportează la contribuţia efectivă a acestora, raportată însă la
întreaga universalitate de bunuri mobile sau imobile şi nu
diferenţiat pentru fiecare bun în parte.
(Trimite la: Codul familiei, ari. 30).
(Nepublicată).
43. Curtea de Apei Craiova, Secţia civilă, decizia civilă

nr. 2.804 din 11 mai 1997.
Bunuri comune ale soţilor. Nulitatea convenţiilor contrare.
Dispoziţiile art. 30 C. fam. instituie regimul proprietăţii
comune în codevălmăşie asupra bunurilor dobândite în timpul
căsătoriei, regim ce este obligatoriu, el asigurând, prin
recunoaşterea egalităţii dintre sexe, baza materială a familiei.
Orice convenţie contrară este nulă ceea ce înseamnă ca
părţile nu pot institui prin voinţa lor un alt regim matrimonial
asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Prezumţia legală de comunitate de bunuri având, însă, un
caracter relativ, fiecare din soţi poate să ceară şi să obţină, pe
calea prevăzută de art. 111 C. proc. civ., constatarea că unul
sau mai multe bunuri dobândite în timpul căsătoriei, sunt bunuri
proprii, dovada urmând a fi făcută prin orice mijloc de probă.
Un astfel de capăt de cerere este inadmisibil, chiar îri situaţia soţilor

aflaţi în proces de împărţeală a bunurilor comune, interesul soţului ce se
pretinde unicul proprietar, în raport de art. 31 C. fam. referitor la bunurile
proprii, este de a li excluse asemenea bunuri de la masa partajabilă.
(Nepublicată).
CAPITOLUL III
DESFIINŢAREA
t
CĂSĂTORIEI

Căsătorie. Nulitate. Lipsa consimţământului.
în cazul în care soţul nu a intenţionat să încheie o căsătorie
reală, ci doar să scape de pedeapsă pentru infracţiunea de viol
săvârşită asupra femeii care i-a devenit apoi soţie, o atare
situaţie echivalează cu absenţa unui consimţământ producător
de efecte, în sensul de a încheia căsătoria, care deci, având un
caracter fictiv, este sancţionată cu nulitatea absolută.

din 19 august 1974.
Căsătorie. Nulitate. încheiere de către alienaţi mintali.
împrejurarea că soţul a cunoscut sau nu, anterior căsătoriei,
existenţa stării de alienaţie sau debilitate mintală a celuilalt soţ este
lipsită de relevanţă şi deci nulitatea absolută care sancţionează
căsătoria nu poate fi înlăturată, ea fiind justificată printr-un interes de
ordin social (art. 9 şi 19 C. fam.).

Căsătorie, nulitate, încredinţarea copiilor.
N.D. a chemat în judecată pe soţia sa N.V. solicitând
desfacerea căsătoriei ce au încheiat-o în faţa delegatului de stare
civilă de pe lângă fostul Consiliu Popular al Municipiului Brăila,
înregistrată la nr. 664 din 25 iunie 1986.
Ulterior, reclamantul a invocat nulitatea căsătoriei, dat fiind
boala psihică de care suferă pârâta şi a solicitat declinarea
competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului
Judeţean Brăila.
Acest tribunal, prin sentinţa civilă nr. 26 din 16 septembrie

1992, a admis acţiunea reclamantului N.D., împotriva pârâtei N.V.
şi a declarat nulă căsătoria încheiată la data de 25 iunie 1986.
Instanţa a îndrumat părţile să se adreseze pe calea unei alte
acţiuni la instanţa de drept comun cu privire la încredinţarea
minorei şi asupra contribuţiei părţilor la întreţinerea acesteia.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen
Procuratura Judeţeană Brăila, criticând sentinţa ca fiind nelegală şi
netemeinică, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei aceluiaşi
tribunal, pentru rejudecare, numai cu privire la încredinţarea minorei
şi stabilirea pensiei de întreţinere.
în motivarea recursului s-a arătat că, tribunalul odată cu
constatarea nulităţii căsătoriei trebuia să stabilească căruia
dintre părinţi îi va fi încredinţat copilul minor şi cu privire la
pensia de întreţinere.
Recursul declarat este întemeiat.
Prin hotărârea atacată dacă instanţa constată nulitatea căsătoriei ea
are obligaţia să se pronunţe şi cu privire la încredinţarea minorei
rezultată din căsătorie.
Potrivit art. 23 alin. 2 şi art. 24 alin. 2 C. fam., declararea nulităţii
căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi
păstrează situaţia de copii în căsătorie, caz în care se aplică, prin
asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ, în ce priveşte drepturile
şi obligaţiile dintre părinţi şi copii.
Ca urmare, tribunalul trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 42
C. fam., hotărând, odată cu constatarea nulităţii căsătoriei,
căruia dintre părinţi îi va fi încredinţat copilul minor, în care
scop, urmau să fie ascultaţi părinţii copilului şi autoritatea
tutelară, precum şi copilul minor dacă a împlinit vârsta de 10
ani, stabilind totodată contribuţia părinţilor la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională.
Tribunalul judeţean neprocedând astfel a pronunţat o
hotărâre vădit netemeinică şi cu încălcarea esenţială a legii, a
cărei casare se impune.
în consecinţă, recursul urmează a fi admis, a se casa
hotărârea atacată cu trimiterea cauzei la acelaşi tribunal, pentru
rejudecare, numai cu privire la încredinţarea minorei G. născută

la 29 septembrie 1987 şi la stabilirea pensiei de întreţinere
cuvenită acesteia.
(Curtea Supremă de Justiţiei Buletinul jurisprudenţei, Culegere de
decizii p e anu l 1993; pp. 92-93).
4. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 1.572

din 30 mai 1995..
Căsătorie. Nulitate pentru bigamie. Desfacerea primei căsătorii
prin divorţ, după încheierea celei de-a doua căsătorii. Consecinţe.
La data r de 28 octombrie 1978, pârâtul-intimat V.M. s-a
căsătorit cu P.(V)M., .căsătorie înregistrată la nr.58/1978 în
registrul stării civile al Primăriei oraşului Mihăileşti.
în timp ce era căsătorit eu V.M., pârâtul V.M. a încheiat o
nouă căsătorie cu C.(V).M., căsătorie trecută în registrul stării
civile al Primăriei oraşului Feteşti, la nr. 52 din 20.februarie 1993.
Ulterior, la data de 25 ianuarie 1994, Consiliul Local Feteşti,
constatând că M.V. a încheiat o nouă căsătorie cu V.(P).M., a
sesizat Judecătoria Slobozia solicitând că prin hotărârea ce se
va pronunţa să se dispună, anularea celei-de a doua căsătorii,
care este lovită de nulitate absolută.
S-au invocat, în drept, prevederile Decretului nr.278/1960
referitor la actele de stare civilă^
Judecătoria Slobozia, prin .sentinţa civilă nr. 1.087 din 10
martie "1994, constatând că nu este competentă să soluţioneze
cauza şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului
Ialomiţa, instanţă competentă material, în conformitate cu
prevederile art. 2 lit. h) C. proc. civ.
După încheierea celei de-a doua căsătorii, la data de 26
aprilie 1993 V.M a chemat în judecată pe prima sa soţie
V(P).M, solicitând Judecătoriei Slobozia să dispună desfacerea
căsătoriei prin divorţ,1conform prevederilor art. 37 şi 38 C.
fam., acţiune admisă prin sentinţa civilă nr. 3.974 din 2
septembrie 1993, care a rămas definitivă prin neapelare.
Soluţionând acţiunea în anularea celei de-a doua căsătorii, cerere
formulată de Consiliul Local Feteşti, Tribunalul Ialomiţa, prin
sentinţa civilă nr. 140 din 16 septembrie 1994 a respins cererea ca

fiind rămasă fără obiect.
Instanţa de fond a reţinut că, într-adevăr, în conformitate cu
prevederile art. 5 C. fam. este oprit să se căsătorească bărbatul
care este căsătorit sau femeia care este măritată şi că, în
conformitate cu prevederile art. 19 din acelaşi cod o asemenea
căsătorie este nulă de drept: dar, întrucât între timp prima
căsătorie a fost desfăcută prin divorţ cererea pentru anularea
celei de-a doua căsătorii a rămăs fără obiect.
împotriva acestei sentinţe a introdus apel Parchetul de pe
lângă Tribunalul Ialomiţa care a susţinut, în esenţă, că în mod
greşit instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile art. 5 şi
19 C. fam., prevederi potrivit cărora cea de-a doua căsătorie
este nulă de drept, fiind vorba de o nulitate absolută, şi că nu
are nici o relevanţă juridică împrejurarea că între timp prima
căsătorie a fost desfăcută prin divorţ, obiectul acţiunii
constituindu-l anularea celei de a doua căsătorii, care a fost
încheiată cu încălcarea prevederilor art. 5 C. fam.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia
nr. 49 din 15 decembrie 1994, a respins ca nefondat apelul
declarat de procuror, reţinând, ca şi instanţa de fond, că
acţiunea în anularea căsătoriei a rămas fără obiect, deoarece
prima căsătorie fost desfăcută prin divorţ.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a introdus
recurs împotriva acestei decizii, invocând ca motive de casare
prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului s-a aratat ca în mod greşit instanţele
judecătoreşti, de fond şi de apel, n-au reţinut ca cea de-a doua
'căsătorie, încheiată la 20 februarie 1993, este lovită de nulitate
absolută, întrucât la acea dată prima căsătorie nu era desfăcută, pe
de-o parte, iar pe de altă parte, instanţele judecătoreşti nu şi-au
verificat competenţa materială în raport de conţinutul cererii de
chemare în judecată, cerere prin care Consiliul Local Feteşti a
solicitat rectificarea (anularea) actului de căsătorie, deci, în această
ipoteză competenţa materială aparţine Judecătoriei Slobozia.
S-a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre

competenţa soluţionare Judecătoriei Slobozia
XRecursul este fondat şi urmează a fi admis pentru
ufrnatoarele motive:
Art. 5 C. fam, prevede în mod imperativ că este oprit
(interzis) să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau
femeia care este căsătorită, iar în art. 19 din acelaşi cod se
arată care este consecinţa încheierii unei asemenea căsătorii,
adică sancţiunea prevăzută de lege, în sensul că o asemenea
căsătorie, încheiată cu încălcarea prevederilor art. 5, este nulă
de drept, fiind vorba de o nulitate absolută ce nu poate fi
înlăturată decât prin anularea căsătoriei.
Dar mai mult, încheierea unei noi căsătorii cu încălcarea
prevederilor art. 5 C. fam., constituie infracţiunea de bigamie
faptă prevezută şi sancţionată de art. 303 C. pen.
Este cdrt, împrejurarea necontestată, că V.M a încheiat; cea
de-a doua căsătorie c,usCh.M, deşi era căsătorit cu V.M încălcând
prevederile art. 5 O. Jam., deci această a doua căsătorie este
lovită de nulitate absolută şi se impune anularea ei.
Nulitatea absolută a căsătoriei poate fi invocată atât de către
organele de stat competente (serviciul de stare civilă, cum este
cazul în speţă sau de procurori), cât şi de orice persoană
interesată (unul dintre soţi, rudele acestora sau de terţe
persoane interesate) şi, în timp,-anularea căsătoriei poate fi
cerută oricând, cu anumite excepţii limitativ prevăzute de lege.
în speţă, după cum s-a arătat mai sus, Consiliul Local
Feteşti a cerut anularea căsătoriei lui V.M, căsătorie încheiată
la 20 februarie 1993 cu motivarea că la acea dată el era
căsătorit cu altă femeie, căsătorie în fiinţă.
împrejurarea că reclamantul, Consiliul Local Feteşti, a
invocat greşit temeiul de drept al acţiunii, adică prevederile
Decretului nr. 278/1960, în loc de prevederile art. 5 şi 19 C.
fam., nu are nici o relevanţă juridică (după cum greşit se susţine
prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti şi chiar prin recursul
procurorului), deoarece încadrarea juridică, în drept, aacţiunilor
şi cererilor părţilor este de atributuL_exclusiy _a instanţelor de
judecată, cum în mod corect a reţinut Judecatoria Slobozia, prin

sentinţa de declinare a competenţei în favoarea tribunalului.
Deci, obiectul cauzei îl constituie anularea căsătoriei şi nu
rectificarea actului de căsătorie cum greşit se reţine prfh
recursul de faţă.
Ca atare, nu este cazul casării cu trimitere la judecătorie
cum se cere prin recursul declarat de procuror, ci se impune
casarea ambelor hotărâri, în fond admiterea acţiunii, şi
constatarea nulităţii căsătoriei.
De asemenea, nu are relevanţă juridică nici împrejurarea ca
între timp prima căsătorie a lui V.M a fost desfăcută prin divorţ,
deoarece admiterea acţiunii de desfacere a primei căsătorii nu
acoperă, nu înlătură nulitatea celei de-a doua căsătorii.
De altfel, nimic nu se opune ca o căsătorie desfăcută prin
divorţ să fie declarată nulă, pentru că numai în acest fel dispar,
cu efect retroactiv, toate efectele pe care le-a produs.
Obiectul cauzei de faţă îl constituie anularea celei de-a doua
căsătorii; or, cererea de anulare ar fi rămas fără obiect numai în
ipoteza în care prima căsătorie ar fi fost-declarată nulă (şi nu
desfăcută prin divorţ) pentru un alt motiv de nulitate prevăzut de
lege, adică ar fi considerată ca şi inexistentă.
Din cele ce preced, rezultă că recursul este fondat şi urmează
a fi admis în baza art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., coroborate cu
art. 314 din acelaşi cod, a se casa ambele hotărâri şi în fond se
va admite acţiunea şi a se constata nulă căsătoria.
(Nepublicată).
CAPITOLUL IV
ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI

din 26 mai 1992.
Folosinţa locuinţelor. Soţ. Dreptul său locativ, după decesul
celuilalt soţ, titular al contractului de închiriere.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 5/1973 privind administrarea
fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi
chiriaşi, locuinţa din fondul locativ de stat se atribuie titularului
contractului de închiriere şi membrilor familiei sale - soţi, copii
precum şi părinţii soţilor întreţinuţi de ei în acest înţeles
noţiunea de familie fiind legată de titularul contractului de
închiriere şi nu de membrii de familie în parte.
în cazul soţilor, este de precizat c ^ odată cu intrarea unui
soţ. în locuinţa celuilalt, titular al contractului de Închlriefe, el
dobândeşte, ca membru, de. familie, prin efectul legii, calitatea
\d e locatar cu drepturi proprii asupra locuinţei, chiar dacă nu
jeste prevăzut nominal în titlul locativ, lipsa unei atare menţiuni
/reprezentând o simplă omisiune fără nici o influenţă asupra
! calităţii sale de locatar cu drepturi proprii.
Aceasta înseamnă că el poate cere oricând fie nominalizarea sa
în contractul de închiriere preexistent, fie închirierea acestuia pe
numele său - în cazul dispariţiei, în orice mod, a titularului iniţial -,
cât timp nu i se poate opune pierderea dreptului locativ în vreunul
dig modurile prevăzute de lege.
Soţia, ca membru, al familiei titularului contractului de
închiriere al apartamentului, decedat ulterior, are calitatea
procesuală în a deduce judecăţii drepturile locative privind
apartamentul în care locuieşte efectiv şi după decesul soţului
titular al contractului de închiriere.
(Dreptul, nr. 2/1993, p. 74).
CAPITOLUL V
DIVORŢUL
»
- MIJLOC. DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI
1. Tribunalul Suprem R.P.R., Colegiul civil, decizia

Reclamantul L.M. a chemat în judecată pe fosta sa soţie,
E.C., cerând să sejByinşLâsupra hotărârii prin care, cu ocazia
divorţului copila rezultată din căsătorie, a fost încredinţată
pârâtei, întrucât mama copilei nu mai dispune de mijloace
materiale suficiente şi nu oferă nici garanţii morale pentru
educaţia ce trebuie să o dea minorei.
Tribunalul popular raional N. Bălcescu, prin sentinţa nr. 787/1955,
rejudecând în fond după casare, a respins acţiunea, pe
consideraţia că mama îngrijeşte de copil şi îi asigură o educaţie
sănătoasă, iar faptul că pârâta, după divorţ -a avut uncopil-înafara
căsătoriei, nu poate duce la concluzia că este imorală.
Tribunalul Capitalei Colegiui ril civiT, prin decizia nr. 232/1955, a
admis recursul şi a dispus încetarea procesului, constatând că potrivit
art. 44 C. fam. şi art. 7 din Decretul nr. 32/1954, organul competent a
judeca cererea reclamantului este autoritatea tutelară de pe lângă Sfatul
Popular raion N. Bălcescu.
Tribunalul Suprem arată că desfacerea căsătoriei prin divorţ
impune luarea anumitor măsuri cu privire la situaţia copiilor
minori rezultaţi din căsătorie.
în acest sens, art. 42 alin. I C. fam. dispune că, odată cu
pronunţarea divorţului, instanţa va hotărî căruia dintre părinţi să
încredinţeze copiii minori, ascultând părinţii, autoritatea tutelară
şi pe copii, dacă aceştia au împlinit vârsta de 10 ani.
Problema care se pune este aceea dacă această măsură, luată
de instanţa judecătorească, poate fi modificată de autoritatea
tutelară căreia, prin art. 44 C. fam., i s-a acordat dreptul de a
modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau
patrimoniale dintre părinţii divorţaţi şi copii.
Analizând textele din Secţia I, capitolul I, subtitlul III C. fam.,
care se ocupă de drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii
lor minori, Tribunalul Suprem desprinde principiul controlului
efectiv şi continuu al autorităţii tutelare asupra felului cum

părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi
bunurile copilului.
Sub acest aspect, autoritatea tutelară are un rol de
supraveghere asupra raporturilor personale şi patrimoniale
dintre părinţi şi copii, născute din exerciţiul drepturilor şi
îndeplinirea îndatoririlor părinteşti.
în cadrul acestui rol de supraveghere, o parte din atribuţiile
autorităţii tutelare sunt prevăzute de Codul familiei în mod expres.
Astfel, potrivit art. 104, autoritatea tutelară, poate cere
instanţei judecătoreşti - în cazul când dezvoltarea fizică, morală
sau intelectuală a Copilului minor este prejudiciată în casa
părintească - încredinţarea lui unei alte persoane sau unei
instituţii de ocrotire.
De asemenea, potrivit art. 111, singură autoritatea tutelară, în
caz când părintele .a fost decăzuţ din drepturile părinteşti, este
aceea care hotărăşte dacă părintele va mai putea păstra legături
personale cu copilul. în sfârşit în conformitate cu art. 102, tot
autoritatea tutelară, la cererea copilului care a împlinit 14 ani,
poate da .acestuia încuviinţare să-şi schimbe felul învăţăturii ori
pregătirii profesionale stabilită de părinţi sau să aibă locuinţa pe
care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale.
Pentru toate celelalte cazuri referitoare la atribuţiile autorităţii
tutelare în exercitarea rolului ei de supraveghere a raporturilor
dintre părinţi şi copii, art. 99 conţine o dispoziţie cu caracter de
aplicabilitate generală, potrivit căreia, ori de câte ori se ivesc
neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la
îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, autoritatea tutelară, dupşjce
ascultă pe părinţi, hotărăşte potrivit cu interesul copilului.
Faţă de prevederile art. 97, care nu face nici o distincţie între
părinţii căsătoriţi sau divorţaţi, urmează că autoritatea tutelară
îşi exercită aceste atribuţii de supraveghere generală, indiferent
dacă părinţii sunt căsătoriţi sau divorţaţi.
Dar în aceeaşi secţie din Codul familiei, privitoare la drepturile
şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori, sunt prevăzute şi
anumite măsuri de atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti.
Astfel, conform art. 100, dacă părinţii căsătoriţi nu locuiesc

împreună, în caz de neînţelegere între ei, instanţa
judecătorească va hotărî la care din părinţi va locui copilul;
potrivit art. 103, tot instanţa judecătorească va decide, la
cererea părinţilor, înapoierea copilului de la orice persoană care
îl ţine fără drept.
De asemenea, în conformitate, cu art. 104, numai instanţa
judecătorească este competentă să încredinţeze copilul unei instituţii
de ocrotire sau unei alte persoane decât părinţii, atunci când
dezvoltarea fizică, morală’ sau intelectuală a copilului este
primejduită în casa părintească.
Din cele expuse rezultă deci că, deşi legea a acordat
autorităţii tutelare atribuţii lărgite în privinţa supravegherii
raporturilor dintre părinţi şi copii, totuşi activitatea autorităţii
tutelare nu poate depăşi limitele înăuntrul cărora legea arată că
trebuie desfăşurată.
Din acest punct de vedere, ceea ce autoritatea tutelară nu
poate face în timpul căsătoriei, na va putea face nici după
desfacerea căsătoriei.
Astfel fiind, art. 44 - cuprins în titlul I, la capitolul IV intitulat
Desfacerea căsătoriei - nu poate fi considerat ca un text de sine
stătător, pe baza căruia autoritatea tutelară ar avea atribuţii mai
întinse după divorţul părinţilor decât în timpul căsătoriei acestora.
Art. 44 trebuie interpretat în funcţie de atribuţiile ce sunt
conferite autorităţii tutelare pentru supraveghere, prin aplicarea
acestui text neputându-se ajunge la încălcarea atribuţiilor care
revin conform legii, exclusiv instanţei judecătoreşti.
Deci instanţa judecătorească hotărând, odată , cu
pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi îi este încredinţat
copilul, fixează prin aceasta locuinţa, domiciliul copilului.
Aşa după cum în timpul căsătoriei, când părinţii nu locuiesc
împreună, instanţa judecătorească iar nu autoritatea tutelară,
hotărăşte, în cadrul art. 100, la care din părinţi să locuiască
copilul, tot astfel după divorţ, tot instanţa judecătoreasă va
soluţiona neînţelegerile ivite între părinţii divorţaţi, în ce priveşte
locuinţa, domiciliul copilului. <
Prin urmare, în cauză, luarea copilului de la părintele căruia îi

fusese încredinţat prin hotărârea de divorţ, cu alte cuvinte
modificarea acestei hotărâri, trebuie decisă de instanţa
judecătorească, iar nu de autoritatea tutelară.
Art. 44 C. fam. se referă la acele măsuri luate de instanţa
judecătorească care privesc administrarea bunurilor copilului,
reprezentarea acestuia şi încuviinţarea actelor sale de unul din
părinţi când copilul a fost încredinţat altei persoane, măsuri ce sunt
de atributul autorităţii tutelare de ale modifica, dacă împrejurările
avute în vedere de instanţa de judecată s-au schimbat ulterior.
în acelaşi sens trebuiesc interpretate şi dispoziţiile art. 7 din
Decretul nr. 32/1954, pentru punerea în aplicare a Codului familiei.
în consecinţă, greşit instanţa de recurs a statuat că organul
competent a judeca cererea de faţă ar fi autoritatea tutelară şi ca
atare, hotărârea dată în recurs a fost desfiinţată, trimiţându-se
dosarul spre rejudecarea acestui recurs.
(Legalitatea Populară, nr. 3/1956, p. 297).

Divorţ. Competenţă teritorială obligatorie.
Potrivit art. 20 C. proc. civ., există conflict negativ de
competenţă în cazul când două sau mai multe instanţe s-au
declarat necompetente să judece pricina.
Acţiunea privind desfacerea căsătoriei părţilor a fost
considerată, de fiecare dintre cele două instanţe, ca fiind de
competenţa celeilalte.
Potrivit art. 607 C. proc. civ. cererea de despărţire este de
competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din
urmă domiciliu comun al soţilor, cu condiţia prevăzută expres
de acelaşi text; în situaţia în care nici unul din soţi nu mai
locuieşte în localitatea unde au avut domiciliul comun,
judecătoria competentă este aceea în circumscripţia Căreia îşi
are domiciliul pârâtul.
Fiind vorba de o competenţă teritorială obligatorie, de la care
nu se poate deroga, şi cum în cauză operează dispoziţiile din
partea finală a art. 607 C. proc. civ., competenţa să soluţioneze

cererea de divorţ este judecătoria în circumscripţia căreia îşi are
domiciliul pârâtul.
(Dreptul, nr. 6/1997, p. 111).
3. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a lll-a civilă,

decizia nr. 96 din 30 ianuarie 1990.
Divorţ. Competenţă teritorială obligatorie.
Drepturile părintelui, căruia nu i-a fost încredinţat copilul
minor, de a veghea la creşterea şi îngrijirea acestuia şi de a avea
legături personal cu dânsul, nu se pot exercita în mod eficient
dacă au fost limitate doar la câteva ore de la anumite zile.
în acest sens, prima instanţă a obligat-o pe pârâtă să
permită părintelui să-l ia pe minor în două zile pe lună între
orele 10-15, situaţie în care instanţa de recurs a decis ca, în
cadrul programului stabilit de prima instanţă, reclamantul să ia
pe minor între orele 10-18, precum şi în alte două săptămâni pe
timpul concediului de odihnă al reclamantului - art. 43 alin. 3 şi
art. 101 C. fam.
(Dreptul, nr. 3/1992, p. 68).

Folosinţa locuinţelor. Divorţ. împărţirea sau atribuirea
suprafeţei deţinute de soţi. Citarea locatarului principal.
în cazul în care suprafaţa locativă, deţinută de soţii care
divorţează, se găseşte într-o locuinţă al cărui titular este o altă
persoană (în speţă, tatăl unuia dintre soţi), instanţa
judecătorească nu se poate pronunţa asupra cererii de
împărţire sau atribuire a acelei suprafeţe, stabilind modul de
folosire a locuinţei pentru viitor, în lipsa titularului contractului de
închiriere, care trebuie să fie citat pentru a-şi apăra interesele şi
pentru a face ca soluţia ce se va pronunţa să-i fie opozabilă.
5. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 548 din

12 martie 1980.
Folosinţa locuinţelor. Obligaţie de întreţinere. Soţ proprietar
al unui apartament. Divorţ. Evacuarea provizorie.
Este de principiu că, în caz de desfacere a căsătoriei, dreptul
la folosirea locuinţei trebuie să fie asigurat soţului şi copiilor ce i-
au fost încredinţaţi spre creştere şi educare, nu numai în situaţiile
prevăzute de art. 22 din Legea nr. 5/1973, ci şi în alte situaţii.
Astfel, din relaţiile de familie rezultă obligaţia de sprijin
material, care subzistă şi după desfacerea căsătoriei în condiţiile
art. 41 şi art. 42 C. fam., sub forma obligaţiei de întreţinere.
Or, obligaţia de întreţinere implică asigurarea mijloacelor
necesare traiului, inclusiv a locuinţei, iar potrivit art. 93 din
acelaşi cod, ea poate fi executată şi în natură.
Prin urmare, instanţa, la cerere, apreciind împrejurările
cauzei, poate să oblige pe soţul proprietar al locuinţei, ca în
asemenea situaţii, să asigure celuilalt soţ şi copiilor minori ce i-
au fost încredinţaţi o suprafaţă locativă, fie în apartamentul său,
fie în altă locuinţă.
în cazul în care conlocuirea soţului şi copiilor ce i-au fost
încredinţaţi împreună cu soţul proprietar al apartamentului nu ar fi
posibilă în fapt, sau nu ar fi indicată din cauza relelor sale
comportări, se va putea dispune, în mod provizoriu, evacuarea lui
din apartament până ce le va asigura o altă locuinţă.
6. Tribunalul Regional laşi, decizia civilă nr. 621 din 15 iulie 1966.
Imobil bun comun al soţilor divorţaţi. Act de administrare. Acţiune
în evacuare.
Prin sentinţa civilă nr. 1.202 din 5 martie 1966, Tribunalul
Popular oraş raion laşi, a admis în parte acţiunea civilă
introdusă de reclamant F.G. şi a dispus evacuarea pârâţilor
C.C. şi C.M. din camera şi holul ce-l deţineau, fără atribuirea
altui spaţiu.
Spre a da această soluţie, instanţa de fond a reţinut că pârâţii
s-au mutat în spaţiul în litigiu numai cu învoirea fostei soţii a
reclamantului; că aceştia deţin spaţiul fără ordin de repartiţie, nu

au plătit nici o chirie şi nici nu au mutaţie în oraşul laşi.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii, care au
susţinut, printre altele, că hotărârea este dată cu încălcarea legii ce
ar consta în greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor, art. 30 C.
fam., prin aceea că deşi s-a dovedit că imobilul din litigiu nu este
numai proprietatea indiviză a reclamantului şi surorii sale S.O. - aşa
cum s-ar părea că rezultă din actul de vânzare-cumpărare - ci este
un bun în care şi fosta soţie a reclamantului (cu care a încheiat
convenţia privind folosinţa spaţiului şi căreia i-au plătit chirie) are un
drept de coproprietate, totuşi instanţa a respins apărarea pârâţilor în
sensul că reclamantul este divorţat, iar din sentinţa de divorţ rezultă
că, la judecarea acestuia, fosta soţie a indicat bunurile comune,
printre care însă nu figurează şi imobilul ocupat de recurenţi.
Dar chiar dacă imobilul respectiv ar fi în parte bun comun, acest
caracter al bunului dă dreptul oricăruia din soţi sau foştii soţi de a
face acte de administrare privind bunul respectiv şi deci de a cere
evacuarea unui tolerat.
Aşa fiind şi întrucât nici motivele prin care se invoca netemeinicia
hotărârii nu au fost găsite întemeiate, recursul a fost respins.

nr. 1.398 din 5 octombrie 1963.
Divorţ. Numele soţilor. Revenire la numele anterior.
Potrivit principiului cuprins în art. 40 alin. 1 C. fam., în caz de
desfacere a celei de-a doua căsătoriei prin divorţ, fiecare dintre
soţi va purta numele ce-l avea înainte de încheierea celei de-a
doua căsătorii, indiferent dacă prima căsătorie s-a desfăcut prin
divorţ sau prin decesul unuia din soţi.
Singurele excepţii de la această regulă sunt arătate în art. 40
alin. 1 şi 2 din acelaşi cod şi anume în cazul desfacerii căsătoriei
prin divorţ, atunci când soţii s-au învoit sau instanţa a încuviinţat ca
soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt
soţ să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.
(Justiţia nouă; nr. 7/1964, p. 163).
8. Tribunalul Regional Cluj, decizia civilă nr. 1.339

Nume. Soţ recăsătorit. Divorţ.
Tribunalul Popular al raionului Cluj, prin sentinţa civilă
nr.8.643 din 31 octombrie 1961, a declarat desfăcută prin
divorţ căsătoria dintre soţii T.V. şi T.E., dispunând totodată ca
soţia să poarte numele de familie ce l-a avut înainte de
căsătorie, potrivit art. 40 alin. ultim C. fam.
Instanţa de recurs, reţinând ca necontestat în fapta mai fost
căsătorită şi a purtat, după moartea primului ei soţ, numele
acestuia, arată că în baza dispoziţiilor din C. fam.-în lipsa unei
învoieli contrare sau a unei cereri încuvinţate de instanţă de a
continua să poarte numele soţului de care divorţează - va
recăpăta de drept numele de familie ce l-a purtat după
desfacerea, prin decesul soţului, a primei căsătorii.
(Justiţia nouă, nr. 5/1963, p.134)
9. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, decizia

nr. 18/1992.
Căsătorie. Desfacere. Justificarea cererii. Stabilirea vinovăţiei.
Din probele administrate (martori şi certificate medicale) a
rezultat că între soţi s-au produs frecvente incidente generate
de comportamentul soţului pârât care obişnuia să consume în
mod excesiv băuturi alcoolice şi, aflându-se în stare de
ebrietate, devenea violent şi îşi lovea soţia.
Datorită situaţiei tensionate au intervenit mai multe despărţiri
în fapt, ultima fiind determinată de alungarea soţiei şi a copiilor
minori din căminului conjugal.
în atare situaţie desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a
pârâtului este justificată, chiar dacă acesta declară că doreşte
să reia convieţuirea. t '
anul 1992,p. 25).

nr. 62/1992.
Divorţ. Respingerea acţiunii. Lipsa unor demersuri ulterioare
de reluare a convieţuirii. Consecinţe.
Printr-o primă sentinţă, confirmată prin respingerea
recursului, a fost respinsă acţiunea de divorţ pe motiv că vina
de a se fi destrămat relaţiile de familie, i-a aparţinut exclusiv
soţului reclamant.
Formulându-se o nouă acţiune, prima instanţă a declarat de
data aceasta desfăcută căsătoria din vina ambelor părţi.
Pârâta a declarat recurs, susţinând că reclamantul nu a
dovedit vina ei de a fi făcut imposibilă reluarea convieţuirii.
Recursul pârâtei a fost respins, cu motivarea că după
respingerea primei acţiuni de divorţ nici una dintre părţi nu a
făcut demersuri pentru reluarea convieţuirii, ele continuând să
locuiască în domicilii diferite.
în consecinţă instanţa de recurs a considerat că relaţiile
dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil vătămate încât
continuarea căsătoriei a devenit imposibilă, ceea ce se
datorează deopotrivă ambilor soţi şi deci menţinerea căsătoriei
ar fi pur formală.
anul 1992, p. 26).

nr. 54/1992.
Divorţ. Admiterea acţiunii. Stabilirea vinovăţiei în
destrămarea relaţiilor de familie. Criterii de apreciere.
Admiţând acţiunea de divorţ introdusă de soţul reclamant,
prima instanţă a declarat desfăcută căsătoria din vina ambilor
soţi, reţinându-se în sarcina pârâtei vina de nu se fi preocupat
de copilul reclamantului rezultat dintr-o căsătorie anterioară.
împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta, susţinând că din
probele administrate a rezultat culpa exclusivă a reclamantului
si că ea s-a opus la desfacerea căsătoriei.
în recurs, pe baza probelor de la dosar s-a constat că

înainte de a se căsători părţile au trăit în concubinaj, fiecare
având câte un copil din căsătoriile anterioare şi că relaţiile de
familie au decurs în mod normal până când reclamantul a
început să vină acasă în stare de ebrietate şi să provoace
scandaluri în cursul cărora o alunga pe pârâtă şi pe fiica ei,
creând totodată.suspiciuni cu privire la fidelitatea ei conjugală.
Din acelaşi material probator a rezultat că pârâta s-a ocupat
în mod deosebit de creşterea şi educarea copilului
reclamantului, aceeaşi comportare atentă având-o şi faţă de
tatăl reclamantului, internându-se împreună cu el în spital, în
calitate de însoţitor, pe când era bolnav.
Aceste împrejurări au fost considerate de natură să demonstreze
netemeinicia sentinţei prin care se reţinuse şi vina pârâtei deşi în
realitate singurul vinovat de destrămarea relaţiilor de familie s-a
dovedit a fi reclamantul.
’ în consecinţă recursul a fost admis, iar sentinţa modificată în
sensul că acţiunea de divorţ a fost respinsă.
(Tribuncdul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară civilă pe anul
1992,pp. 27-28).

nr. 49/1992.
Divorţ. Desfacerea căsătoriei din vina ambelor soţi Criteri de apreciere.
Sesizată cu acţiune de divorţ de către reclamantă, prima
instanţă a declarat desfăcută căsătoria din vina ambelor soţi.
împotriva sentinţei a făcut recurs pârâtul, susţinând în
esenţă că instanţa de fond nu a ţinut seama de opunerea sa
permanentă la admiterea acţiunii, precum şi de faptul că în
speţă este vorba de o căsătorie care a durat peste 30 de ani,
dând o interpretare eronată probelor administrate.
Recursul pârâtului a fost respins ca nefondat. în motivarea
soluţiei s-a reţinut pe baza probelor administrate că între părţi au
apărut în ultimii doi-trei ani neînţelegeri determinate de absenţele
repetate ale pârâtului de la domiciliu, iar pe de altă parte de
atitudinea irascibilă a reclamantei care provoca adeseori discuţii,
suspicionându-l că ar întreţine unele relaţii extraconjugale, aceste

neînţelegeri determinând în final separarea lor în fapt.
în atare situaţie s-a considerat că între părţi nu mai exstă
sentimente de afecţiune şi devotament, aşa că sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 38 C. fam. pentru desfacerea
căsătoriei din vina ambilor soţi.
(Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară civilă p e anul
1992, pp. 28-29).

nr. 37/1992.
Divorţ. Păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei. Motive
temeinice. înţeles.
Prima instanţă, admiţând acţiunea soţiei reclamante, a declarat
desfăcută căsătoria din vina exclusivă a pârâtului, i-a încredinţat pe
cei trei copii minori rezultaţi din căsătorie şi a dispus ca reclamanta
să revină la numele avut înainte de căsătorie.
împotriva sentinţei a făcut recurs numai reclamanta, solicitând
să i se încuviinţeze a-şi păstra numele purtat în timpul căsătoriei.
Recursul a fost respins ca nefondat, pe considerentul că nu
s-a făcut dovada unor motive temeinice pentru păstrarea
numelui şi că nu există consimţământul pârâtului în acest sens,
aşa că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 40 C. fam.
pentru admiterea cererii.
(Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară dvUă pe anul
1992, pp. 29-30).

nr. 472/1992.
împărţirea bunurilor comune. Locuinţă construită de soţi pe
terenul unuia dintre ei. Criterii de atribuire.
în cazul în care soţii au construit pe terenul unuai dintre ei, un
criteriu de atribuire a locuinţei este şi acela al dreptului de proprietate
asupra terenului.
Acest criteriu nu trebuie să fie însă absolutizat deoarece s-ar
ajunge la situaţia ca locuinţa construită să revină întotdeauna
proprietarului terenului, ceea ce ar fi contrar dispoziţiilor

cuprinse în art. 30 şi 36 C. fam.
Prin urmare locuinţa bun comun poate fi atribuită şi soţului
neproprietar al terenului, iar câ o consecinţă el va dobândi şi un
drept de folosinţă asupra terenului aferent, drept care se naşte
din momentul edificării, prin efectul art. 30 C. fam.
Astfel, în speţă, împrejurarea că proprietarul terenului are
mai multe posibilităţi de a-şi asigura o locuinţă, indiferent cu ce
titlu, faţă de celălalt soţ care nu dispune de asemenea
posibilităţi, a putut să constituie pentru instanţă un criteriu de
atribuire a locuinţei în favoarea soţului neproprietar al terenului,
încât soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică, a fost respins
recursul declarat de propri'eterul terenului.
(Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară dvH&pe anul
1992, pp. 31-32).
f 15! Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, decizia

0^ 654/1992.
împărţirea bunurilor comune. Stabilirea contribuţiei la
dobândire. Munca prestată de’femeie în cadrul gospodăriei.
Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune trebuie să
fie înţeleasă nu numai sub forma activităţilor direct
producătoare de venituri, ci şi munca depusă de femeie în
cadrul gospodăriei, realizarea de economii sau reducerea
cheltuielilor gospodăreşti; îfttrucât această activitate constituie,
în mod indirect, o contribuţie la dobândirea lor.
anul 1992, p. 32). '
16. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia â lll-a civilă, decizia

nr. 1.073/1992.
împărţirea bunurilor comune. Atribuirea locuinţei Criterii de apreciere.
în cadrul unui litigiu de împărţire a bunurilor comune prima
instanţă a ţinut seama că la dobândirea lor contribuţia soţilor a
fost sensibil egală, dar că la destrămata relaţiilor de familie
vina soţului pârât a fost mai mare, că reclamanta suferă de
afecţiuni mai grave decât boala de care suferă pârâtul, aşa că i-

a atribuit reclamantei locuinţa bun comun.
Soluţia pronunţată fiind considerată legală şi temeinică,
recursul pârâtului a fost respins ca nefondat, cu precizarea că o
contribuţie chiar mai mare la dobândirea bunurilor comune nu
constituie prin ea însăşi un criteriu decisiv de atribuire a
locuinţei în favoarea lui.
anul 1992, p. 33).

nr. 410/1992
Asigurarea locuinţei. Copil încredinţat celuilalt părinte care
nu dispune de spaţiu locativ.
Din moment ce, în cadrul acţiunii de divorţ, copiii minori i-au fost
încredinţaţi soţiei reclamante, este firesc a se dispune ca locuinţa
proprietate personală a soţului pârât să le servească minorilor faţă
de care, ca părinte, are obligaţia legală de a-i întreţine.
împrejurarea că şi reclamanta va folosi locuinţa nu este de
natură să ducă la altă ■soluţie deoarece hotărârea de
încredinţare a copiilor implică prezenţa ei lângă minori.
anul 1992, p.60).
18. Tribunalul Judeţean Hunedoara, decizia civilă nr. 215

în aplicarea Legii nr. 5/1973, reîntoarcerea copilului major în
locuinţa părinţilor, după divorţ, nu este de natură să reînvie
dreptul locativ la care a renunţat la data căsătoriei.
Copilul aflat în această situaţie este considerat tolerat,
independent de faptul că locuieşte efectiv cu părinţii săi, iar
dreptul său de a deţine suprafaţa locuibilă respectivă,
depinzând de cel al titularului, nu poate fi nici păstrat şi nici
valorificat în mod separat.
Ca urmare, în speţă, chiar dacă este exact ca după divorţ
pârâtul a locuit în apartamentul în discuţie, acest fapt nu-i poate
Dreptul familiei. Culegere dq speţe Florin Ciutacu 73
conferi titlu legal de a-l deţine după moartea tatălui său (titularul
contractului de închiriere).
(Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 118).

nr. 609 din 18 martie 1993.
Potrivit art. 40 alin. 1 C. fam., la desfacerea căsătoriei prin
divorţ, părţile se pot învoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat
în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt, să poarte acel
nume şi după divorţ.
Tot astfel, este de principiu, că la pronunţarea hotărârii,
judecătorii vor hotărî numai asupra celor ce formează obiectul
pricinii supuse judecăţii.
Nesoluţionarea cererii legitime a reclamantei privind păstrarea
numelui, formulată în faţa instanţei de fond şi respingerea cererii de
a se lua act de convenţia soţilor în acelaşi sens de către instanţa de
recurs, reprezintă o aplicare greşită, formală şi în contradicţie cu
scopul procesului a principiului invocat.
(Dreptul, nr. 12/1993, p. 87).

din 2 martie 1993.
Potrivit art. 40 C. fam., la desfacerea căsătoriei prin divorţ,
soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei
numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după
desfacerea căsătoriei.
în cazul în care soţii au convenit asupra păstrării numelui,
instanţa nu poate dispune ca reclamanta să-şi reia numele
purtat anterior, decât cu încălcarea convenţiei părţilor.
(Dreptul, nr. 12/1993, pp. 87-88).

din 30 martie 1993.
Potrivit art. 22 alin. 1 din Legea nr. 5/1973, în caz de divorţ,
dacă soţii nu au convenit altfel, beneficiul contractului de
închiriere privitor la locuinţă foloseşte soţului căruia i s-au dat în
îngrijire copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soţului care a

obţinut divorţul.
Deci, pentru situaţiile arătate, legiuitorul a indicat expres
modul în care trebuie procedat cu spaţiul de locuit în cazul celor
ce divorţează.
Menţionatele prevederi legale nu conţin un principiu de la
care s-ar putea deroga, cum greşit au cbnsiderat cele două
instanţe, ci conţin dispoziţii cu caracter obligatoriu.
De aceea, în toate cazurile în care locuinţa nu poate fi
împărţită^ instanţele sunt datoare să se supună cerinţelor legii şi
să atribuie locuinţa soţului căruia i-au fost încredinţaţi copiii, iar
când nu sunt copii, soţului care a obţinut divorţul.
Numai în celelalte situaţii instanţele pot aprecia în funcţie de
ceea ce consideră a constitui criterii de preferinţă.
(Dreptul, nr. 12/1993, pp. 90-91).
22. Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, decizia civilă nr. 353
din 21 martie 1994. "
Obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Pluspetita.
La termenul când cauza a fost soluţionată în fond, reclamantul,
prin apărătorul său, a menţionat în final că solicită desfacerea
căsătoriei din vină comună, precizând că nu cere obligarea ^pârâtei
la plata cheltuielilor de judecată.
Prima instanţă, prin sentinţa pronunţată a obligat totuşi pe
pârâtă să-i plătească reclamantului suma de 2.040 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată.
în apel, deşi intimatul nu a solicitat obligarea apelantei la
plata cheltuielilor âe judecată, ca urmare a respingerii apelului,
în temeiul art.274 C. proc. civ., aceasta a fost obligată la 30.000
lei cheltuieli de judecată.
Aşa fiind, ambele instanţe au încălcat principiul
disponibilităţii potrivit căruia doar părţile pot să-şi dimensioneze
propriile pretenţii.
Acordând mai mult decât s-a cerut, instanţele au pronunţat
hotărâri nelegale, astfel încât s-a impus casarea lor în temeiul
art.304 pct.6 C. proc. civ.
(Trimite la: Codul de procedură civilă,, art. 304, pct. 6).
(Nepublicată).
23. Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr, 326

B unuri comune. îm părţirea bunurilor comune.Rezum atul speţei:
P otrivit art.36 a l.l C. fam ., la'desfacerea căsătoriei bunurile comune se
îm part între soţi, potrivit învoielii acestora, iar dacă soţii nu se învoiesc
asupra îm părţelii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească,
legea nestabilind criterii preferenţiale pentru form area şi atribuirea
loturilor.Prin sentinţa civilă nr. 4.988/1996 a Judecătoriei Alba-Iulia, au
fo s t adm ise în pa rte acţiunile conexate form u late de reclamanta M.E. şi de
pâ râ tu l B. V., constatând că părţile în tim pul căsătoriei au achiziţionat, în
cote egale de contribuţie, bunuri în valoare de 27.469.296 lei, dispunând
sistarea com unităţii de bunuri, atribuind prin tre altele pârâtului garsoniera,
iar reclam antei autoturismul, mobila de sufragerie etc.
Deşi reclamanta a înaintat apel contestând faptul că
pârâtului i-a fost atribuită garsoniera, Tribunalul Alba, prin
decizia civilă nr.510 din 16 aprilie 1997, a apreciat că
judecătoria a procedat corect, ţinând cont de toate criteriile ce
stau la baza sistării comunităţii de bunuri.
Reclamanta a declarat recurs susţinând că în mod greşit au fost
incluse în lotul pârâtului garsoniera şi garnitura de mobilă Felicia, iar
în lotul ei autoturismul şi garnitura de mobilă Miraj.
Astfel, în privinţa garsonierei se arată că ea nu este necesară
pârâtului, motiv pentru care a şi închiriat-o la diferite persoane.
Referitor la autoturism, se apreciază că acesta trebuia
atribuit reclamantului, deoarece el l-a folosit în exclusivitate, şi I-
a adus într-o stare avansată de uzură.
Cât priveşte atribuirea garniturii de mobilă, se consideră că,
instanţele au procedat tocmai invers, neţinând cont că garnitura de
mobilă Miraj conţine prea multe piese, neputând fi folosită. în
garsonieră, dar i s-a atribuit pârâtului.
Recursul nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 36 al.1 C. fam., la desfacerea
căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii
acestora, iar dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţelii
bunurilor comune, va hotărî instanţa de judecată.
Se deduce din cele arătate mai sus reţinute că de fapt legea

nu stabileşte criterii preferenţiale pentru formarea şi atribuirea
loturilor, când în aprecierea sa, instanţa trebuie să ţină seama
de un ansamblu de criterii cum ar fi natura bunului, posibilitatea
de a fi valorificat în cât mai bune condiţii din punct de vedere
economic, ocupaţia copărtaşilor, faptul că unul din ei are nevoie
mai mare de acel bun, neputând să-şi procure un altul, precum
şi alte împrejurări similare.
în ce priveşte situaţia bunurilor dobândite de părţi, ele au
fost incluse în loturi, la stabilirea cărora instanţele au avut în
vedere ansamblul de criterii ce se desprind din dispoziţiile art.
36 al. 1 C. fam.
Astfel, aşa cum bine a argumentat şi instanţa de apel,
garsoniera a fost atribuită pârâtului în mod justificat, printre altele
ţinând cont că i-a aparţinut lui cu titlu de chirie anterior căsătoriei,
că îi este necesară fiind situată în apropierea locului de muncă, pe
când pârâta lucrează în altă localitate unde şi locuieşte.
Cât priveşte autoturismul, şi în acest caz s-au avut în vedere
criteriile enumerate mai sus, cum ar fi posibilitatea de' a fi
valorificat în cât mai bune condiţii din punct de vedere economic.
Astfel, în mod judicios s-a apreciat că se impune atribuirea
autoturismului reclamantei care are permis de conducere,
reclamatul având alt autoturism.
Argumentele aduse de reclamantă că autoturismul ar fi fost
folosit până în prezent de pârât, şi că l-ar fi uzat el, nu constituie
motiv care să atragă schimbarea modalităţii de partaj, cât timp
la evaluarea autoturismului s-a ţinut cont de gradul de uzură
existent la data împărţirii bunurilor.
La fel, aşa cum bine a reţinut şi instanţa de apel, garnitura
de mobilă, ce se află în garsonieră, era firesc să fie inclusă în
lotul pârâtului, împreună cu garsoniera, în timp ce reclamantei i-
a fost atribuită garnitura de mobilă cu o valoare mai mare.
Aşadar, neexistând nici unul dintre motivele prevăzute
de art.304 C. proc. civ., care să ducă la casarea hotărârii
tribunalului, Curtea, faţă şi de dispoziţiile art. 299, 312 al. 1 şi
316 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
(Trimite la: Codulfamiliei, art. 36 alin. 1; Codul de procedură civilă, art. 299,
art. 312 alin. I, art. 316).
(Nepublicată).

împărţirea bunurilor comune.
Contribuţia fo ştilo r soţi la dobândirea bunurilor com une se stabileşte la
întreaga m asă a bunurilor d e îm părţit ş i nu la un bun determinai.
Prin sentinţa civilă nr. 7.937 din 23 decembrie 1997 a
Judecătoriei Bistriţa s-a admis acţiunea formulată de
reclamantul M.N.M. împotriva pârâtei S.N. şi în consecinţă s-a
stabilit contribuţia egală a foştilor soţi la dobândirea bunurilor
comune în timpul căsătoriei, bunuri a căror existenţă şi valoare
nu a fost contestată.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei hotărâri a fost
respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 325 din 13 mai 1998 a
Tribunalului Bistriţa-Năsăud. împotriva acestei hotărâri a declarat
recurs pârâta solicitând casarea ei, admiterea apelului şi
modificarea sentinţei în sensul constatării contribuţiei de % parte
în favoarea pârâtei şi de Va parte pentru reclamant la dobândirea
apartamentului nr. 45 situat în Bistrişa, str. Vulcan nr. (...).
Pârâta a susţinut că, după ce părţile au divorţat, ea a fost
cea care a achitat diferenţa preţului apartamentului de 41.716
lei, care trebuie avută în vedere ca fiind contribuţia sa exclusivă
la dobândirea apartamentului.
Recursul pârâtei a fost respins ca nefondat, reţinându-se
următoarele:
Contrar celor susţinute de pârâtă, aprecierea contribuţiei
soţilor nu se face privitor la un bun determinat, ci la întreaga
masă a bunurilor de împărţit dobândite în timpul căsătoriei,
pentru că numai în raport de întreaga masă a bunurilor se poate
aprecia o contribuţie mai mare, mai mică sau egală a soţilor.
în acest sens, faptul câ pârâta a achitat o parte din preţul
apartamentului după despărţirea în fapt, nu-i conferă acesteia
în mod automat avantajul contribuţiei mai mari la dobândirea
bunurilor comune.
în primul rând, este de observat că şi reclamantul, la rândul său a
avut o contribuţie proprie la plata avansului apartamentului, lucru
recunoscut de către pârâtă, astfel că în nici un caz argumentele
78 Florin Ciutacu Dreptul familiei: Culegere de speţe
invocate de pârâtă nu răstoarnă prezumţia egalităţii contribuţiei la

dobândirea bunurilor comune, cu atât mai mult cu cât sumele achitate
ca preţ pentru locuinţele achiziţionate în baza Decretului-lege nr.
61/1990 au rămas derizorii faţă de preţul lor actual de circulaţie, la
care se raportează sistarea comunităţii de bunuri.
(Nepublicată).
25. Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, decizia civilă

nr. 576/R/1994.
Divorţ pronunţat din vină comună. Minori încredinţaţi
reclamantei. Atribuirea spaţiului de locuit.
Rezum atul speţei: în conformitate cu dispoziţiile art.22 din Legea
nr.S/1973 în caz de divorţ, dacă am bii soţii nu au convenit altfel, beneficiul
contractului privitor la locuinţă revine soţului căruia i s-au dat în îngrijire
copiii, iar în cazul în care nu sunt copii soţului care a obţinut divorţu l
în speţă, la instanţa de fond, divorţul s-a pronunţat din vina
comună a ambilor soţi, cei doi minori rezultaţi din căsătorie au
fost încredinţaţi mamei reclamante şi beneficiul folosinţei
spaţiului locativ, care a constituit domiciliul comun al soţilor,
compus din 2 camere şi dependinţe, a fost împărţit fiecăruia din
părţi revenindu-i. în exclusivitate câţe o cameră, cu folosinţa
comună a dependinţelor.
Soluţia este greşită.
în raport de conţinutul textului sus arătat, rezultă că locuinţa
revine soţului căruia i s-au încredinţat copiii minori chiar şi în
condiţiile reţinerii vinei comune în destrămarea raporturilor de
familie.
Raţiunea textului constă în aceea că soţul care are în întreţinerea
sa copii minori, trebuie să le asigure constant acestora condiţii
optime de viaţă şi de aceea, chiar, dacă are o contribuţie egală cu
celălalt soţ în producerea cauzelor care au determinat vătămarea
gravă şi iremediabilă a raporturilor de familie, numai el beneficiază
inegal de beneficiul atribuirii spaţiului locativ.
Ca urmare, instanţa de apel a atribuit corect inegal spaţiul
locativ soţiei căreia i s-au încredinţat minori.
Această situaţie a fost menţinută în recurs.
S-a reţinut că apartamentul în discuţie, fiind compus numai
din 2 camere, nu putea fi împărţit în condiţiile în care, din
motive de ordin igenic, pedagogic şi moral, buna dezvoltare a

minorilor încredinţaţi la divorţ fostei soţii, impunea asigurarea
minorilor a unei camere de locuit, distincte de camera folosită
de mama acestora.
(Nepublicată).
26. Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 342 din 24
februarie 1998.
Inadmisibilitatea desfacerii căsătoriei pentru motive imputabile
celui care o cere.
Rezumatul speţei: Prin faptul că legiuitorul a înlăturat dispoziţia conform
căreia continuarea căsătoriei să fie posibilă pentru cel care cere desfacerea ei nu
se poate trage concluzia că în redactarea actuală, se va putea desface căsătoria şi
din vina exclusivă a reclamantului
Prin sentinţa civilă nr. 2.749 a Judecătoriei Alba-lulia, s-a admis
acţiunea^ reclamantului A.O. împotriva pârâtei A.R. şi în consecinţă,
s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată la 27 august 1960, din
vina ambilor soţi, dispunând apoi ca pârâta să-şi reia numele avut
anterior încheierii căsătoriei.
Tribunalul Cluj, investit cu judecarea apelului pârâtei, prin
decizia civilă nr. 1.258 din 14 octombrie 1997, l-a admis
modificând sentinţa în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, relaţiile de
familie ale părţilor s-au alterat după anul 1993, când
reclamantul a părăsit domiciliul conjugal, intrând în relaţii de
concubinaj cu o colegă de serviciu, astfel că desfacerea
căsătoriei din vina ambilor soţi este o soluţie netemeinică.
împotriva deciziei tribunalului, a declarat recurs reclamantul,
arătând printre altele că probele dosarului confirmă şi vinovăţia
pârâtei în alterarea relaţiilor conjugale.
Apoi, părăsirea domiciliului conjugal de către reclamant s-a
datorat faptului că tocmai pârâta a fost cea care i-a pus în
vedere să plece, apoi i-a interzis accesul în domiciliul comun.
S-a arătat că, în norma de reglementare a divorţului, acesta
nu mai are un caracter excepţional şi nu mai impune ca o
condiţie a admisibilităţi acţiunii de divorţ imposibilitatea

continuării căsătoriei pentru cel care cere desfacerea ei.
în fine, s-a mai arătat că reluarea vieţii conjugale a soţilor nu
mai este posibilă după o perioadă de separare de 4 ani şi după
un mare număr de procese civile şi penale, dintre care unele se
mai află pe rolul instanţelor din Alba-lulia.
Recursul nu este întemeiat.
în redactarea actuală a art.38 C. fam., instanţa
judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ când,
datorită unor motive temeinice raporturile dintre părţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Este adevărat că, prin această formulare, s-a eliminat
formularea excesiv de restrictivă a textului acestui articol în
redactarea autentică.
Dar nu se poate trage concluzia că, în cazul divorţului
formulat în baza art. 38 C. fam., instanţa nu are obligaţia de a
constata existenţa unor motive temeinice care să afecteze grav
raporturile dintre soţi şi de a reţine vinovăţia soţilor în afectarea
relaţiile de familie.
Prin faptul că legiuitorul a înlăturat dispoziţia conform căreia
continuarea căsătoriei să fie imposibilă pentru cel care cere
desfacerea ei, nu se poate trage concluzia că în redactarea actuală
se va putea desface căsătoria şi din vina exclusivă a reclamantului.
O asemenea concluzie nu poate fi trasă întrucât, în tăcerea
legii, dispoziţiile ei se completează cu alte dispoziţii generale şi
principii ale dreptului nostru.
Or, unul din principiile care guvernează procesul nostru civil
este acela conform căruia nimeni nu va putea invoca propria culpă
în apărare (nemo consentir propriam turpitudinem alegans).
întrucât din probele aflate la dosar rezultă indubitabil că
vinovat de desfacerea căsătoriei este reclamantul, care a
încălcat obligaţia fidelităţii ce revine soţilor, recursul fiind prin
urmare nefondat, va fi respins ea atare.
(Nepublicată).

nr. 670/R din 31 mai 1995.
Contract de vânzare-cumpărare. Nulitate. Aplicarea dispoziţiilor
art 311 Cod procedură civilă.
Prin acţiunea introductivă, reclamanta a chemat în judecată
pe pârât, fostul soţ şi RAGCL Focşani, pentru a se constata
nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a unei
locuinţe deţinută de ambele părţi în timpul căsătoriei şi care,
urmare divorţului a fost atribuită o cameră reclamantei, iar o
cameră pârâtului, fostul soţ, soluţie dată de instanţa de fond,
care.apoi a fost atribuit în totalitate pârâtului de către instanţa
de apel, ca apoi instanţa de recurs să revină la soluţia
instanţei de fond, însă până la soluţionarea recursului de
Curtea de Apel Galaţi, pârâtul a cumpărat apartamentul,
motivându-şi acţiunea pe dispoziţiile art. 311 C. proc. civ.
Hotărârea de respingere a acţiunii, ca nefondată pronunţată de
instanţa de fond, a fost menţinută în apel şi recurs, motivat de faptul
că potrivit dispoziţiilor art.311 alin.2 C. proc. civ., actele de executare şi
de asigurare făcute în puterea unei hotărâri, casate, sunt desfiinţate
de drept, însă contractul de vânzare-cumpărare este un mod de
executare sau de asigurare.
(Trimite la Codul de procedură civilă, art. 311).
(Nepublicată).

nr. 540/R din 26 aprilie 1995.
Contract de închiriere pentru locuinţă accesoriu al
contractului de muncă. Predarea fără consimţământul celuilalt soţ
cu drepturi locative proprii şi reînchiriere. Anulare.
Reclamanta a solicitat anularea contractului de închiriere
între pârât şi regionala CFR, deoarece apartamentul a fost
atribuit soţului în timpul căsătoriei, de care a divorţat în anul
1991 şi că în cadrul divorţului nu s-a discutat atribuirea
beneficiului contractului de închiriere, dar fostul soţ l-a predat
unităţii de la care l-a primit, care apoi l-a închiriat pârâtului
salariat şi el în cadrul Regionalei CFR şi că predarea
apartamentului s-a făcut fără consimţământul său, lezând-o în
drepturile ei locative.
S-a reţinut că consimţământul reclamantei nu era necesar,

deoarece după divorţ, fostul soţ s-a recăsătorit, contractul de
închiriere reînnoindu-se cu noua familie a acestuia, reclamanta
nemaifigurând în contractul de închiriere al apartamentului pe
care l-a părăsit în anul 1989, miitându-se în altă localitate.
Predarea apartamentului s-a făcut de fostul soţ fiind mutat
cu serviciul în altă localitate, apartamentul fiind deţinut în
condiţiile dispoziţiilor art.51 din Legea nr. 5/1973.
în atare condiţii, acţiunea sa este nefondată, la fel şi recursul
formulat de acesta.
(Nepublicată).
29. .Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, decizia civilă

nr. 454/R din 27 aprilie 1995.
Apartament bun comun cumpărat în rate. Achitarea diferenţei
de preţ. în timpul procesului de împărţire a bunurilor comune, de
către unul dintre soţi. Drept de creanţă la valoarea efectiv achitată.
Reclamanta l-a chemat în judecată pe pârât, fostul soţ, pentru
împărţirea unui apartament bun comun dobândit în timpul
căsătoriei prin contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate, din
care până la despărţenia în fapt au achitat o parte din valoarea lui.
în timpul procesului, pârâtul a achitat diferenţa de rate.
Urmare împărţirii apartamentului, acesta a fost atribuit
reclamantei, fiind obligată la o sultă de Vi din contravaloarea
ratelor achitate în comun şi reactualizate şi la plata sumei
achitată de pârât în timpul procesului, nereactualizată,
considerându-se că acesta are un drept de creanţă.
S-a considerat că pârâtului nu i se poate reactualiza această
sumă, întrucât prin această contribuţie personală a urmărit să-şi
creeze un avantaj pentru a-i fi atribujt apartamentul.
(Trimite la Legea nr. 5/1973, art. 22; Codul familiei, art. 36).
(Nepublicată).
30. Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, decizia civilă nr. 510/R
Bun comun al soţilor. Imobil cumpărat în timpul căsătoriei cu o
sumă de bani cu care a fost înzestrat unul dintre soţi de părinţii săi.
Reclamantele prin acţiunea introdusă, l-au chemat în judecată pe
pârât, soţul mamei lor decedate, pentru a se constata că la imobilul
dobândit de pârât în timpul căsătoriei cu soţia defunctă - sora
reclamantelor - aceasta are o contribuţie exclusivă de 100% fiind
cumpărat cu banii daţi de părinţii ei pentru achiziţionarea lui.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 C. fam., bunurile dobândite în timpul
căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri
comune ale soţilor.
înzestrarea soreu reclamantelor în timpul căsătoriei cu o
sumă de bani, cu care a fost dobândit imobilul, nu schimbă
caracterul de bun comun al acestuia - art. 30 C. fam. - instituind
o prezumţie legală, probele dosarului nedovedind că soţia
pârâtului a fost numai ea gratificată cu suma de bani.
în atare condiţii, acţiunea a fost privită ca nefondată, ea fiind
confirmată prin respingerea reGUrsului declarat.
(Nepublicată).
31. Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, decizia civilă nr. 569/R
din 8 mai 1995.
Divorţ. Atribuirea beneficiului contractului de închiriere; soţ
care şi-a stabilit domiciliul în altă localitate.
Dispoziţiile art. 22 dih Legea nr. 5/1973 prevăd cazuri tipice
de soluţionare a problemei locuinţei soţilor, unul din cazuri fiind
şi acela de a se atribui beneficiul contractului de închiriere
soţului căruia i s-au încredinţat spre creştere şi educare copiii
minori, rezultaţi din căsătorie.
Instanţa însă, în funcţie de probe, poate atribui beneficiul
contractului de închiriere şi soţului căruia nu i-a fost încredinţat
copilul, a plecat de mai multe ori din locuinţă, are locuinţa
asigurată şi serviciu în altă localitate.
în speţă, deşi căsătoria s-a desfăcut din vina pârâtului şi
copilul a fost încredinţat reclamantei, beneficiul contractului de
închiriere a fost atribuit pârâtului, avându-se în vedere că
reclamanta locuieşte de 7 ani în altă localitate, are serviciul

asigurat în acea localitate, pârâtul având serviciul în localitatea
în care se află locuinţa şi locuind efectiv în aceasta.
(Nepublicată).
32. Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, încheierea

din 9 martie 1998.
Conflict de competenţă.
In acţiunile ce au ca obiect drepturi reale (în principal -
partajul dintre soţi, copărtaşi, sau succesoral) - Curtea de apel
a pronunţat încheieri care au stabilit competenţa de soluţionare
a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa (valoarea depăşea
suma de 150.000.000 lei).
încheierile sunt nemotivate.
Deşi legea nu cere în mod expres motivarea hotărârii în
cazul conflictelor negative de competenţă, apreciem că pentru
convingerea instanţei competente, curtea, ca instanţă de
control, trebuie să-şi argumenteze soluţia în fapt şi drept.
(Trimite la Codul de procedură civilă, art. 1 şi art. 2).
(Nepublicată).

nr. 161 din 16 februarie 1997.
Dreptul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul de a
păstra legături personale cu acesta. Modalităţi.
Conform art. 97 C. fam., ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi
îndatoriri faţă de copii lor minori fără a deosebi după cum
aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.
Ei trebuie să exercite drepturile lor părinteşti numai în
interesul copiilor.
Faţă de principialitatea acestor dispoziţii legale, în
situaţia părinţilor divorţaţi, cel căruia nu i s-a încredinţat
copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu
acesta precum şi de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea sa profesională.
Acest drept trebuie exercitat în aşa fel încât sa nu aibă o

influenţă negativă asupra dezvoltării copilului, fiind necesar să se
respecte condiţiile normale în privinţa întreţinerii acestor legături.
în speţă, părţile locuiesc în localităţi aflate la o distanţă de
peste 30 Km una faţă de cealaltă şi în raport de vârsta
minorului de numai 2 ani, este greşită măsura ca acesta să fie
luat din domiciliul mamei dimineaţa la ora 9 şi adus seara la ora 18
în prima şi a treia duminică a lunii.
în folosul minorului, faţă de vârsta, sănătatea şi modul obişnuit de
viaţă, vizitarea de către tată se impunea a fi făcută la domiciliul mamei
între orele 10 şi 14.
(Nepublicată).

nr. 1.020/R/1994.
Partaj bunuri comune. Executare prin echivalent subsidiară
executării în natură.
în conformitate cu dispoziţiile art. 741 C. civ. la formarea şi
compunerea loturilor trebuie să se dea la fiecare parte din
procesul de partaj, pe cât se poate aceeaşi cantitate de bunuri
mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi
natură şi valoare.
Din conţinutul sus-menţionatului text rezultă că primează
modalitatea de realizare a partajului în natură şi numai în
situaţia în care acesta nu se poate realiza se apelează la
împărţirea bunurilor prin echivalent valoric.
Titlul executoriu prin care reclamantul a fost obligat să
readucă mai multe bunuri mobile sau contravaloarea lor în
domiciliul comun nu se va executa legal prin poprire asupra
veniturilor debitorului ci în cadrul partajului bunurilor comune, cu
respectarea sus - menţionatului text.
(Nepublicată).

nr. 1.244/R/8 noiembrie 1995.
Partaj bunuri comune. Apartament contractat cu plata în rate.
Achitarea integrală a preţului de către unul dintre foştii soţi. Consecinţe.
împrejurarea că pârâtul, după despărţenia în fapt a achitat
integral contravaloarea apartamentului bun comun, nu poate
determina o cotă mai mică de contribuţie din partea celuilalt soţ.
Fiind bun cumpărat în rate, atitudinea pârâtului de a achita singur
şi în întregime valoarea bunului, demonstrează că a urmărit prin
aceasta să prejudicieze pe reclamantă, care nu şi-a dat acordul de a
achjta ratele în devans.
în consecinţă, recursul pârâtului a fost respins ca nefondat.
(Nepublicată).
36. Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 820 din 14 mai1998.
Drept la apărare. încălcare. Judecarea în fond a apelului în
lipsa apărătorului părţii care absentând justificat de la dezbateri,
a formulat cerere de amânare a judecăţii, constituie o încălcare a
dreptului Ia apărare, ce nu va putea fi socotită înlăturată prin
amânarea pronunţării.
Prin sentinţa civilă nr. 303 din 21 februarie 1997 Judecătoria
Vişeul de Sus a admis acţiunea pentru partajul bunurilor
comune înaintată de reclamanta Ivaşcu Niţa corţtra pârâtului
Mîţ Gheorghe şi în consecinţă bunurile dobândite de părţi în
timpul căsătoriei, cu contribuţie egală, aflate în posesia
pârâtului, au fost atribuite acestuia cu obligarea lui la plata către
reclamantă a unei sulte în sumă de 1.086.956 lei.
împotriva acestei sentinţe reclamanta a înaintat apel,
solicitând schimbarea ei în sensul de a se mai include în masa
bunurilor comune şi alte bunuri şi recalcularea sultei care a fost
greşit stabilită.
Prin decizia civilă nr. 1.500/A din 23 decembrie 1997
Tribunalul Maramureş a admis apelul reclamantei şi a schimbat
sentinţa fondului în sensul includerii în masa partajabilă şi a
altor bunuri.
Apoi, valoarea totală a bunurilor comune a fost stabilită la
suma de 36.461.568 lei.
Aceste bunuri au fost atribuite în totalitate pârâtului, care a

fost obligat să-i plătească reclamantei suma de 18.230.786 lei
sultă şi 4.000.000 lei cheltuieli.în ambele instanţe.
împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs, criticând
soluţia instanţei de apel pentru netemeinicie şi nelegalitate.
în privinţa legalităţii deciziei, recurentul a arătat că aceasta s-a
pronunţat cu încălcarea dreptului la apărare, întrucât, deşi la
termenul din 17 decembrie 1997 s-a solicitat amânarea cauzei,
întrucât avocatul pârâtului era la dezbateri la Curtea de Apel Cluj,
pentru un alt proces, totuşi, s-a acordat cuvântul în fond.
Hotărârea tribunalului a fost criticată şi sub aspectul
compunerii masei partajabile, a modalităţii de partaj aleasă de
instanţă de a fi atribuit- toate bunurile pârâtului, deşi la
reclamantă se găsesc şi alte bunuri comune, ce fac obiectul
altui proces la Judecătoria Vişeul de Sus.
Recursul declarat a fost găsit fondat pentru următoarele:
Apelul reclamantei a fost judecat în fond la termenul din 17
decembrie 1997. Pentru acel termen avocatul pârâtului intimat nu
s-a prezentat la dezbateri pentru a-l apăra întrucât avea dezbateri
la Curtea de Apel Cluj,.motiv pentru care a cerut amânarea
judecării cauzei.
Deşi această cerere era legală, instanţa a judecat apelul,
încălcând astfel dreptul la apărare al intimatului.
Este adevărat că instanţa a amânat pronunţarea hotărârii,
iar avocatul pârâtului a depus concluzii scrise.
Prin aceasta încălcarea dreptului la apărare nu a fost
înlăturată, întrucât 'cererea formulată de pârât nu s-a pus în
discuţia contradictorie a părţilor, deşi principiile
contradictorialităţii şi oralităţii sunt principii fundamentale ale
procesului civil.
Aşa fiind, conform art. 312 alin. 2 C. proc. civ., recursul
declarat de pârât a fost admis, decizia atacată a fost casată iar
cauza trimisă aceluiaşi tribunal pentru o nouă judecată a apelului.
(Nepublicată).
37. Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 44

Ordonanţă preşedinţială. Inadmisibilitate în caz de evacuare.
Rezumatul speţei: Prin ordonanţă preşedinţială vor putea f i dispuse numai
măsuri vremelnice. Or, evacuarea pârâtului ar avea un caracter definitiv.
Prin sentinţa civilă nr. 5.436 din 23 aprilie 1997 a
Judecătoriei Cluj-Napoca s-a respins cererea reclamantului
M.A. împotriva pârâtului M.A., fiul său minor, pentru evacuarea
acestuia din apartament.
Această hotărâre a rămas definitivă prin respingerea apelului.
S-a reţinut că, în urma divorţului intervenit între reclamant şi
mama pârâtului, apartamentul din litigiu a fost atribuit reclamantului,
în urma unui proces de împărţire de bunuri comune.
Cu ocazia executării sentinţei, s-a constatat că în
apartament locuieşte pârâtul faţă de care nu există titlu
executor de evacuare.
Dar, întrucât evacuarea este o măsură definitivă, aceasta nu
se poate obţine pe calea ordonanţei preşedinţiale.
împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamantul,
care a fost respins pentru următoarele considerente: -
Potrivit art. 581 C. proc. civ., prin ordonanţa preşedinţială vor
putea fi dispuse măsuri vremelnice, în cazuri grabnice pentru
păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru
prevenirea unei pagube iminente şi ce nu s-ar putea repara, precum
şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
în toate cazurile menţionate, măsura pe care poate să o ia
instanţa trebuie să aibă, în mod obligatoriu, un caracter vremelnic.
Or, evacuarea pârâtului ar avea, fără îndoială, un caracter definitiv.
Din acest motiv, reclamantul nu putea să formuleze o cerere
de evacuare în baza textului legal citat, ci trebuia să uzeze de o
acţiune de drept comun.
(în acela şi sens: decizia nr. 79 din 15 ian u arie 1998; decizia nr. 105
din 2 0 ian uarie 1998).
(Trimite la Codul de procedură civilă, art. 581).
(Nepublicată).
38. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă,

decizia nr. 1.587 din 26 octombrie 1990.
Ocrotirea minorilor. Interese contrare. înţeles. împărţirea unei
succesiuni. Concurs între părinte şi copil. Numirea unui curator.
în cazul în care copilul minor vine la succesiune în concurs
cu părintele său, care este şi reprezentantul său legal, devine
obligatorie numirea unui curator care să-l reprezinte pe minor în
proces, deoarece prin interese contrare, în sensul legii, se
înţelege nu numai acelea care au dat naştere unui conflict, ci şi
cele concurente, care sunt susceptibile de a intra în conflict
(art. 132 şi 105 alin. 3 C. fam.).
Astfel, în speţă, la dezbaterea succesiunii mama copilului, în
calitate de soţie supravieţuitoare, a susţinut că o parte din
bunuri au caracterul de bunuri proprii şi nu de bunuri comune,
situaţie care era de natură să atragă o mişcare a masei
succesorale, în detrimentul copilului pârât.
(Trimite la Codul fam iliei, art. 132 şi art. 105 alin. 3).
(Nepublicată).

nr. 529/R/9 martie 1996.
Partaj bunuri comune. Apartament comod partajabil în natură.
Atribuire în totalitate.
Prin sentinţa civilă nr. 4.000/29 mai 1995, Judecătoria Focşani
a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a dispus împărţirea
bunurilor comune, atribuind acesteia în exclusivitate un apartament
compus din 4 camere şi dependinţe, obligarea ei la plata către
pârât, a unei sume de bani reprezentând echivalentul valoric al
cotei sale de 1/2 din valoarea apartamentului.
Prin decizia civilă nr. 992/23 noiembrie 1995. Tribunalul Vrancea
a respins ca nefondat apelul declarat de pârât, iar prin decizia civilă
nr. 529/R/9 aprilie 1996 Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondat
recursul declarat de pârât vizând atribuirea în totalitate a
apartamentului, întrucât s-a avut în vedere că destrămarea relaţiilor
de familie a avut loc din culpa exclusivă a pârâtului.
Comportamentul violent al pârâtului, consumul de băuturi
alcoolice şi limbajul jignitor la adresa reclamantei, fac imposibilă
locuirea lor în acelaşi spaţiu locativ chiar şi prin partajarea acestuia.
Soluţia se impune aşadar, deşi apartamentul este comod partajul

în natură.
(Nepublicată).

nr. 1.212/R/1 octombrie 1996. i
Partaj bunuri comune. Componenţa masei apartament
neachitat integral.
Dispoziţiile art. 16 din Decretul-lege nr. 61/1990 au înlesnit
cumpărarea de către chiriaşi a locuinţelor deţinute din fondul
locativ de stat cu acordarea unor credite şi cu plata unor dobânzi
modice pentru asigurarea plăţii integrale a preţului acestora.
Prin perfectarea unui asemenea contract de vânzare cumpărare
şi împrumut, cumpărătorii dobândesc de la data încheierii lui dreptul
de proprietate asupra apartamentului respectiv.
De la acest moment apartamentul constituie un element al
activului comunităţii de bunuri, iar. împrumutul cu dobânzile
aferente, constituie o datorie comună.
Intervenind o creştere a valorii de circulaţie a locuinţelor, de
diferenţa de valoare dintre preţul de cumpărare a locuinţei şi
valoarea ei actuală beneficiază ambii copăriaşi; *
Atâta vreme cât apartamentul inclus în masa partajabilă a
fost evaluat la valoarea sa de circulaţie, cotele codevălmaşilor
se vor raporta la această valoare, chiar dacă ratele şi dobânzile
stabilite prin contract şi neachitate au rămas 'nemodificate.
Potrivit art. 32 lit. b) C. fam., ele constituie o datorie comună
a părţilor care nu este supusă actualizării şi care urmează să fie
suportată de ambele părţi.
O dată ce cumpărătorii au dobândit dreptul de proprietate
asupra apartamentului, chiar dacă până lâ data partajului,
ratele şi dobânzile nu au fost rambursate în întregime, masa
partajabilă nu include doar un drept de creanţă până la
concurenţa sumelor plătite ca avans şi rate, ci însuşi dreptul
de proprietate.
(Trimite la: Decretul-lege nr. 61/1990, art. 16; Codul familiei, art. 32, lit. b).
(Nepublicată). / i
41: Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, decizia civilă

nr. 1.616/R/23 decembrie 1996.
' Competenţa materială după valoare. Situaţii în care operează
prorogarea de competenţă prevăzută de art 17 Cod procedură civilă în
privinţa cererii de partajare a bunurilor comune. Condiţia ca acţiunea
de partaj să fie accesorie celei de divorţ.
Prin sentinţa civilă nr. 5.558 din 13 septembrie 1996 pronunţată
de Judecătoria Brăila în dosarul nr. 4.421/1996 s-a declinat
competenţa materială de soluţionare a acţiunii civile de partaj în
favoarea Tribunalului Brăila.
în motivarea'hotărârii, instanţa de declinare a avut în vedere
valoarea bunurilor supuse partajului care depăşeşte 150.000.000
lei, precum şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., privind
competenţa după materie în primă instanţă a tribunalelor.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal
reclamanta L.M. invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 3
şi 9 C. proc. civ., dedusă din interpretarea greşită a art. 2 lit. b)
C. proc. civ.
S-^a motivat că dispoziţiile art. 2 lit. b) C. proc. civ. se referă
la procese şi cereri privind drepturi şi obligaţii rezultând din
raporturi juridice civile, categorie card exclude pe cele izvorând
din comunitatea de bunuri a soţilor şi care sunt raporturi juridice
de dreptul familiei.
S-a mai argumentat că, regimul comunităţii bunurilor, astfel cum
este reglementat în Codul familiei, constituie singurul regim
matrimonial legal obligatoriu, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale soţilor în timpul căsătoriei şi că faţă de particularităţile
reglementării cât şi sediul reglementării drepturilor şi obligaţiilor ce
decurg din comunitatea de bunuri, nu se poate trage concluzia că art.
2 lit. b) C. proc. civ. se referă la procese sau cereri privind drepturi şi
obligaţii rezultând din raporturile juridice patrimoniale dintre soţi. -
Prin decizia civilă nr. 699/25 octombrie 1996, Tribunalul Brăila a
respins apelul reclamantei, cu motivarea că raporturile juridice dintre
foştii soţi sunt raporturi juridice civile ce nu exced sfera celor la care se
referă dispozffiile art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Or, motivele invocate de reclamantă au în vedere situaţia în
care cererea de partaj este făcută odată cu acţiunea de divorţ,
când devin operante dispoziţiunile legale referitoare la

prorogarea de competenţă prevăzută de art. 17 C. proc. civ.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta L.M.
susţinând că a fost dată o interpretare greşită dispoziţiunilor
art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.eiv.
Raportul juridic dedus judecăţii este unul de drept al familiei,
fiindu-i aşadar conexe dispoziţiunile de competenţă
excepţională din materia divorţului, nesoluţionat la dată
pronunţării hotărârii criticate.
Analizând recursul declarat de reclamantă, Curtea a apreciat
că acesta nu este fondat, cu următoarea motivare:
Normele de competenţă materială după valoare, au un caracter
absolut, de la care nici părţile nu pot deroga prin convenţia lor şi nici
instanţa la cererea acestora.
Printre excepţiile procesuale referitoare la competenţa
teritorială a instanţelor, sunt şi cele prevăzute de art. 607
C. proc. civ., referitoare la despărţenie, de la care prin convenţia
lor, părţile pot deroga.
Având un caracter relativ, excepţia de necompetenţă
teritorială nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă.
într-o asemenea situaţie, fiind operante dispoziţiunile art. 17
C. proc. civ., cererile accesorii chiar dacă exced sfera de competenţă
a instanţei sesizate, pot fi soluţionate de aceeaşi instanţă.
Dispoziţiunile referitoare la prorogarea legală de competenţă au
însă în vedere doar cererile accesorii şi incidentele de procedură.
Este adevărat că în procesele de divorţ, printre altele,
cererea având ca obiect partajarea bunurilor comune are un
caracter accesoriu.
Aşa fiind, instanţa competentă material şi teritorial, poate,
prin prorogarea competenţei sale să soluţioneze şi capătul
accesoriu de cerere privind acţiunea de partaj, chiar dacă
valoarea bunurilor ar depăşi suma de 150.000.000 lei şi chiar
dacă, spre exemplu, imobilul bun comun s-ar găsi în raza
teritorială de competenţă a altei instanţe.
în cauză însă acţiunea de partaj a fost promovată separat de
cea de divorţ, astfel încât nu-i sunt conexe dispoziţiunile
procedurale referitoare la prorogarea de competenţă.
Cum nici prin alte norme speciale nu s-a stabilit o

competenţă materială excepţională, urmează a fi aplicate
normele de drept comun, instituite de Codul de procedură civilă,
în art. 2 pct. 1 lit. b).
(Trimite la Codul de procedură civilă, art. 2 pct. llit. b), art. 17, art. 607).
(Nepublicată).
42. Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, decizia 161/R/23

decembrie 1997.
Competenţa materială după valoarea obiectului acţiunii.
Acţiune de partaj bunuri comune separată de acţiunea de divorţ.
Prin sentinţa civilă nr. 5.558 din 13 septembrie 1996 pronunţată de
Judecătoria Brăila în dosarul nr. 4.421/1996 - s-a declinat competenţa
materială de soluţionare a acţiunii civile de partaj în favoarea
Tribunalului Brăila.
în motivarea hotărârii, instanţa de declinare a avut în vedere
valoarea bunurilor supuse partajului, care depăşeşte 150.000.000
lei, precum şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. privind
competenţa după materie în prima instanţă a tribunalelor.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal
reclamanta invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 3 şi 9 C.
proc. civ., dedusă din interpretarea greşită a art. 2 lit. b) C. proc. civ.
S-a motivat că dispoziţiile art. 2 lit. b) C. proc. civ., se referă
la procese şi cereri privind drepturi şi obligaţii rezultând din
raporturi juridice civile, categorie care exclude pe cele izvorând
din comunitatea de bunuri a soţilor şi care sunt raporturi juridice
de dreptul familiei.
S-a mai argumentat că regimul comunităţii bunurilor astfel
cum este reglementat în Codul familiei constituie singurul regim
patrimonial legal obligatoriu, în ceea ce priveşte drepturile şi
obligaţiile patrimoniale ale soţilor în timpul căsătoriei şi că faţă
de particularităţile şi sediul reglementării drepturilor şi
obligaţiilor ce decurg din comunitatea de bunuri, nu se poate
trage concluzia că art. 2 lit. b) C. proc. civ., se referă la procese
sau cereri privind drepturi şi obligaţii rezultând din raporturile
juridice patrimoniale dintre soţi.
Prin decizia civilă nr. 699/25octombrie 1996, Trjbunalul
Brăila a respins apelul reclamantei, cu motivarea că raporturile
juridice dintre foştii soţi, sunt raporturi juridice civile ce nu exced

sfera celor care se referă dispoziţiile art. 2 lit: b) C. proc. civ.
Or, motivele invocate de reclamantă au în vedere situaţia în
care cererea de partaj este făcută odată cu acţiunea de divorţ,
când devin operante dispoziţiunile legale referitoare la
prorogarea de competenţă prevăzută de art. 17 C. proc. civ.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta,
susţinând că a fost dată o interpretare greşită dispoziţiilor art. 2
pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Raportul juridic dedus judecăţii, este unul de drept al familiei,
fiindu-i aşadar, conexe dispoziţiunile de competenţa
excepţională din materia divorţului, nesoluţionat la data
pronunţării hotărârii criticate.
Analizând recursul declarat de reclamantă, Curtea a apreciat
că acesta nu este fondat şi l-a respins ca atare.
Normele de competenţă materială după valoare au un
caracter absolut, de la care nici părţile nu pot deroga prin
convenţia lor şi nici instanţa la cererea acestora.
Printre excepţiile procedurale referitoare la competenţa
teritorială a instanţelor sunt şi cele prevăzute de art. 607 C.
proc. civ., referitoare la despărţenie, de la care prin convenţia
lor, părţile pot deroga.
Având un caracter relativ, excepţia de necompetenţă
teritorială nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă.
într-o asemenea situaţie, fiind operante dispoziţiunile art. 17
C. proc. civ., cererile accesorii, chiar dacă exced sfera de competenţă
a instanţei sesizate, pot fi soluţionate de aceeaşi instanţă.
Dispoziţiunile referitoare la prorogarea legală de competenţă au
însă în vedere doar cererile accesorii şi incidentele de procedură.
Este adeivărat că în procesele de divorţ, printre altele
cererea având ca obiect partajarea bunurilor comune are un
caracter accesoriu.
Aşa fiind, instanţa competentă material şi teritorial, poate
prin prorogarea competenţei sale să soluţioneze şi capătul
accesoriu de cerere privind acţiunea de partaj, chiar dacă
valoarea bunurilor ar depăşi suma de 150.000.000 lei şi chiar
dacă, spre exemplu imobilul bun comun s-ar găsi în raza
teritorială de competenţa altei instanţe.
în cauză însă, acţiunea de partaj a fost promovată separat de

cea de divorţ, astfel încât nu-i sunt conexe dispoziţiunile
procedurale referitoare la prorogarea de competenţă.
Cum nici prin alte norme .speciale nu s-a stabilit o competenţă
materială excepţională, urmează a fi aplicate normele de drept
comun, institute de Codul de procedură civilă în art. 2 pct. 1 lit. b).
Pentru aceste considerente, apreciind că faţă de valoarea de
peste 150.000.000 lei a masei partajabile, acţiunea pentru partaj de
bunuri comune promovată separat de acţiunea de divorţ este de
competenţa materială după valoare a tribunalului.
în consecinţă, Curtea a respins recursul reclamantei ca nefondaţ.
(Trimite la Codul de procedură civilă, art. 2 pct. 1 lit. b), art. 17, art. 304
pct. 3, pct. 9, art. 607).
(Nepublicată).

din 8 aprilie 1998.
Apartament cumpărat în baza Legii nr. 61/1990. Divorţ. Nulitate.
Potrivit art 4 din Legea nr. 61/1990, locuinţele ocupate de chiriaşi se pot
vinde numai acestora, pe baza cererilor adresate unităţilor specializate în
vânzarea de locuinţe.
Raportat la articolul 35 C. fam., un soţ nu poate cumpăra
locuinţa închiriată în condiţiile Legii 61/1990, fără acordul
expres al celuilalt soţ.
Reclamanta A.E. a chemat în judecată pârâtul A.M. şi Regia Urbis
Baia Sprie, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare
intervenit, la data de 5 septembrie 1996, între cei 2 pârâţi, asupra
apartamentului situat în Baia Sprie, str. Minelor, or. 27/4 şi restabilirea
situaţiei anterioare încheierii contractului.
Prin sentinţa civilă nr. 1.144 din 11 martie 1997 a Judecătoriei Baia
Mare, acţiunea reclamantei a fost admisă cu motivarea că pârâtul
A.M. a indus în eroare R.A. Urbis Baia Sprie la încheierea contractului
de vânzare-cumpărare, contractul fiind încheiat după desfacerea
căsătoriei dintre reclamanta A.E. şi pârâtul A.M.
în procesul de divorţ beneficiul locuinţei a fost atribuit reclamantei.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de cei doi pârâţi s-a
făcut cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 61/1990.
împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul A.M. şi R.A. Urbis Baia

Sprie, apel care a fost respins.
Instanţa de apel a reţinut că pârâtul A.M., la cumpărarea
apartamentului în condiţiile Legii nr. 61/1990, nu avea
consimţământul reclamantei, folosind de altfel şi manevre dolosive.
împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs pârâtul A.M.,
solicitând casarea deciziei tribunalului ca netemeinică şi
nelegală, motivând că apartamentul l-a cumpărat în ideea de a-i
asigura fiicei sale locuinţă.
Curtea de apel, prin decizia nr. 586/1998, a respins recursul cu
motivarea că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut corect
împrejurările în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.
1.760/1998 privind apartamentul din Baia Sprie, str. Minelor nr. 27/4 şi
în context legal s-a constatat nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare cu restabilirea situaţiei anterioare.
(Nepublicată).
44. Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, decizia civilă nr. 330/R/4
martie 1996.
Divorţ. Culpa în desfacerea căsătoriei.
Prin acţiunea formulată reclamantul, deţinut în penitenciar, a
chemat în judecată pe pârâtă solicitând să se dispună
desfacerea căsătoriei motivând că raporturile de familie au fost
grav şi iremediabil vătămate fiind imposibil de continuat viaţa de
familie, ceea ce conferă căsătoriei un caracter formal.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond prin care s-a respins ca
neîntemeiată acţiunea a fost menţinută întrucât s-a dovedit că
reclamantul este singurul vinovat pentru deteriorarea raporturilor dintre
soţi şi nu poate legal invoca propria culpă în favoarea sa, nefiind
îndeplinite dispoziţiile art. 38 C. fam.
în lipsa culpei pârâtei, chiar dacă nu mai poate continua
căsătoria, nu poate fi admisă acţiunea de divorţ.
(Nepublicată).
/|^5/C u rtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 1.519

d in 2 0 octombrie 1998.
Contribuţia soţior la dobândirea bunurilor comune.
Prin activitatea desfăşurată în gospodărie şi prin creşterea
copiilor rezultaţi din căsătorie, soţiei neîncadrate în muncă trebuie
să i se reţină o contribuţie egală la dobândirea bunurilor comune.
Prin decizia civilă nr. 415 din 10 iunie 1998, Tribunalul Bistriţa-
Năsăud a admis apelul declarat de reclamanta D.F. şi a schimbat
în parte sentinţa civilă nr. 2.272 din 5 noiembrie 1997 a Judecătoriei
Năsăud în sensul că a constatat că reclamanta şi pârâtul M.l. au
dobândit în timpul căsătoriei, cu contribuţie egală de câte V2 parte
fiecare, bunurile comune reţinute prin sentinţă şi a dispus partajarea
masei bunurilor comune în raport cu cotele de contribuţie.
Tribunalul a reţinut că în mod greşit instanţa de fond,
bazându-se pe o interpretare eronată a probelor, a constatat că
pârâtul ar avea o contribuţie mai mare la dobândirea bunurilor
comune, de 2/3 parte, iar reclamanta 1/3 parte, în raport de
care s-a dispus şi partajarea lor.
S-a conchis în sensul că în perioada dobândirii bunurilor comune
din timpul căsătoriei,.reclamanta a avut aceeaşi contribuţie ca şi
pârâtul, ea fiind aceea care s-a ocupat de menaj şi de creşterea
copiilor rezultaţi din căsătorie.
împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs pârâtul, însă
prin decizia Civilă nr. 1.519 din 20 octombrie 1998 recursul pârâtului
a fost respins ca nefondat, reţinându-se în esenţă următoarele:
Potrivit art.20 şi urm. C. fam., bunurile dobândite de soţi în timpul
căsătoriei sunt bunuri comune de la data dobândirii lor, iar la
desfacerea căsătoriei se împart potrivit învoielii sau, în caz contrar,
prin hotărâre judecătorească, în raport de contribuţia fiecăruia.
Prezumţia că ambii soţi au contribuit deopotrivă la
dobândirea bunurilor operează în lipsa unor probe
convingătoare din care să rezulte că aportul unuia din soţi a fost
mai mare decât al celuilalt.
în speţă, pârâtul a susţinut faptul că prezumţia contribuţiei
egale la dobândirea bunurilor comune este înlăturată doar prin
aceea că el a fost încadrat în muncă şi a realizat venituri din
care s-au dobândit principalele bunuri comune, că reclamanta a
fost bolnavă în acest timp şi că personal pârâtul a executat o

parte din lucrările casei.
Din probele dosarului a rezultat, însă, că în perioada în care
s-au edificat construcţiile, reclamanta nu era bolnavă, dar chiar
şi după îmbolnăvire, aceasta s-a ocupat de menajul familiei, de
îngrijirea copiilor, gătea pentru constructorii casei, fiind ajutată
şi de părinţii săi.
S-a reţinut, în concluzie, că prin activitatea desfăşurată în
gospodărie şi prin creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie,
contribuţia femeii neîncadrate în muncă este esenţială în viaţa
ambilor soţi, contribuţia ambilor soţi la dobândirea bunurilor
comune fiind egală, de câte Vi parte.
(Nepu,blicată).
46. Curtea de Apel Craiova,Secţia civilă, decizia civilă

nr. 5.702/1997.
Căile extraordinare de atac. Revizuire. Motive. Descoperirea unui
înscris nou.
Art 322 pqL5 C. proc. dv. cuprinde două ipoteze în care nu se poate
cere revizuirea:
- dacă, după pronunţarea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri
doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi
înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;
- dacă s-a revizuit hotărârea unei instanţe penale sau
administrative pe care s-a întemeiat.
Cu privire la prima situaţie - descoperirea de înscrisuri noi -
prevederea este de strictă interpretare, ea condiţionând admiterea
cererii de revizuire de descoperirea ulterioară judecăţii a unor acte
noi şi, imposibilitatea înfăţişării lor în instanţă, datorită unor
împrejurări mai presus de voinţa părţii.
Spre deosebire de revizuirea din procesul penal, în cadrul
căreia se poate admite cererea pentru fapte sau împrejurări
care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei
(art.394 lit.a) C. proc. pen.), în procesul civil a fost păstrată
până acum regula conform căreia domeniul de aplicare al
revizuirii este limitat la înscrisuri noi.
Pentru ca înscrisurile noi să poată fi invocate ca temei de

revizuire se impune, în concordanţă cu textul citat, îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- să fie vorba de un înscris doveditor, deci nu de alte
mijloace de probă;
- înscrisul să fie descoperit după pronunţarea hotărârii, în
sensul existenţei sale la acea dată, dar a apariţiei sale numai
după pronunţarea acestei hotărâri;
- înscrisul trebuie sâ fie reţinut de partea potrivnică,
revizuirea fiind inadmisibilă dacă înscrisul a fost păstrat de
partea care o cere;
- înscrisul să nu se fi putut înfăţişa dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa părţilor în cursul judecăţii şi el trebuie
prezentat de partea care exercită calea de atac.
în practica judiciară s-a subliniat necesitatea ca instanţele să
verifice seriozitatea şi concludenţa înscrisurilor invocate ca
temei al revizuirii. în litigiu, actul nou, depus în revizuire, era un
contract de închiriere pentru un spaţiu din fondul locativ de stat
al pârâtului, obţinut în timpul judecării acţiunii de divorţ, pe care
acesta nu l-a prezentat primei instanţe atunci când a solicitat
atribuirea beneficiului locaţiunii după desfacerea căsătoriei
pentru apartamentul închiriat în timpul convieţuirii.
(Nepublicată).
47. Curtea de Apel Galaţi, decizia civilă nr. 36/R/13

ianuarie 1998.
Desfacere căsătorie. î ncrgdinţarea minorilor.
Prin decizia civilă nr\36/R/13lahuarie"1^98 Curtea de Apel
Galaţi a admis recursul declarat de pârâta A.M. împotriva
deciziei civile nr.606/29 noiembrie 1997 pronunţată de
Tribunalul Brăila şi a menţinut sentinţa civilă nr.512/26 iunie
1997 a Judecătoriei însurăţei.
Prin sentinţa civilă nr.512/1997 s-a dispus desfacerea căsătoriei
dintre soţii A.M. şi A.I. şi încredinţarea minorului spre creştere şi
educare mamei pârâte. •
în apel, Tribunalul Brăila a schimbat în parte hotărârea,
numai în ceea ce priveşte minorul pe care l-a încredinţat spre
creştere şi educare tatălui, avâdu-se în vedere că acesta
dispune de condiţii materiale mai bune, iar pârâta locuieşte în

mediul rural.
Curtea de Apel Galaţi, în soluţionarea recursului promovat
de pârâtă, a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 42 C. fam.,
încredinţarea minorului unuia dintre părinţi se face în
exclusivitate în interesul acestuia.
în respectarea textului de lege menţionat şi a principiului
coroborării probelor administrate în cauză, s-a reţinut că vârsta
minorului constituie unul dintre criteriile care sunt avute în
vedere la aprecierea interesului copilului, dar că trebuie analizat
în contextul celorlalte criterii şi anume: posibilităţile fiecărui
părinte de a acorda îngrijire şi supraveghere copilului, conduita
morală a părinţilor, preocuparea manifestată de fiecare părinte
pentru creşterea copilului până la momentul divorţului, gradul
de ataşament al copilului faţă de părinţi.
Ţinând seama de aceste împrejurări s-a constatat că
instanţa de apel nu a apreciat corect interesul minorului cu atât
mai mult cu cât un copil în vârstă de 5 ani solicită mai mult
prezenţa mamei.
(Nepublicată).
48. Tribunalul Judeţean Constanţa, decizia civilă nr. 598

din 27 iunie 1989.
Minor. încredinţarea. Cererea de reîncredinţare. Respingerea
cererii. Justificare.
Prin sentinţa civilă a Judecătoriei Constanţa, dispunându-se
desfacerea căsătoriei dintre părţi, minorul, născut la 3 mai 1978,
a fost încredinţat spre creştere şi educare tatălui-pârât.
Măsura reîncredinţării copilului minor spre creştere şi
educare de la unul dintre părţi la celălalt, poate fi dispusă atunci
când se stabileşte că interesele acestuia o cer, întrucât,
părintele în îngrijirea căruia se află nu îi asigură condiţiile
necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare, atât sub aspect
material, cât şi moral şi efectiv.
în cauză, probele nu au confirmat faptul că elementele de
bază, hotărâtoare, care au determinat încredinţarea minorului
spre creştere şi educare tatălui pârât s-au schimbat şi că

interesele copilului ar fi afectate prin menţinerea acestei hotărâri.
Simpla împrejurare că minorul doreşte să locuiască cu
mama, nu este de natură a duce la concluzia că interesul
acestuia este ocrotit prin respectarea opţiunii sale, ignorându-
se celelalte împrejurări de fapt, esenţiale, legate de condiţiile
materiale, de conduita şi afecţiunea părinţilor şi modul în care
sunt îndeplinite obligaţiile de către aceştia.
Aşa fiind, judicios judecătoria a respins acţiunea prin care
mama reclamantă cerea reîncadrarea minorului.
(Dreptul, nr: 1-2/1990). ■,
49. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a IV-a

civilă, decizia nr. 710 din 26,aprilie 1990.,
împărţirea bunurilor comune. învoiala soţilor. Condiţii de valabilitate.
La desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart între
soţi potrivit îndoielii lor, iar dacă nu se învoiesc asupra împărţirii
va hotărî instanţa judecătorească (art. 35 alin. 1 C. fam.).
Convenţia dintre soţi cu privire la împărţirea bunurilor nu are
nimic ilicit dacă este încheiată după introducerea acţiunii de
divorţ şi menită să producă efecte după desfacerea căsătoriei,
ea urmând să fie omologată prin hotărârea de divorţ sau printr-
o altă hotărâre. A
în speţă, prima instanţă a considerat lovită de nulitate absolută
convenţia de partaj voluntar intervenită între soţi după pronunţarea
divorţului dar înainte ca hotărârea sătfie rămas definitivă.
în recurs însă, reţinându-se că înţelegerea dintre soţi a fost
încheiată pen.tru a produce efecte în viitor, şi că potrivit legii
primează rezolvarea problemei patrimoniale pe cale amiabilă, s-a
dat o soluţie diferită întrucât încheierea unei atare convenţii nu
este condiţionată de rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ.
Dimpotrivă, legea precizează că părţile se pot învoi asupra
împărţirii odată cu divorţul, deci înainţe ca hotărârea prin care s-
a declarat desfăcută căsătoria şă fi rămas definitivă.
Sentinţa primei instanţe a fost casată, cu trimitere spre
rejudecare, dar pentru rezolvarea altor aspecte ale cauzei.
(Trimite la Codulfamiliei, art. 35 alin. 1).
(Dreptul, nr. 1-2/1990).
I 50JCurtea Supremă de Justiţie, în compunerea prevăzută

deN~ârt. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizarea
judecătorească nr. 58/1968. .decizia nr._9 Hin 1 februarie jlQqa
Bunuri comune. Criterii de stabilire a cotelor soţilor din masa
bunurilor supuse împărţelii şi de atribuire a unei locuinţe.
Pentru stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor
comune sunt admisibile toate mijloacele de probă, inclusiv proba cu
martori şi prezumţiile.
Numai în măsura în care nu există dovezi din care să rezulte
că aportul unuia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune a
fost mai mare decât al celuilalt, instanţa poate decide că ele
urmează a se împărţi între soţi în mod egal.
în speţă, sub un prim aspect, s-a considerat în mod corect
că prin adeverinţele privind veniturile realizate de soţi în timpul
căsătoriei, s-a demonstrat că salariile soţului âu fost aproape
duble faţă de cele ale soţiei, plus că, acesta a încasat în
perioada cât a lucrat în străinătate şi Hifarife gume în Valută,
care au fost folosite pentru achiziţionarea unor bunuri.
De asemenea, printr-o corectă apreciere a probelor s-a
reţinut că în intervalul de timp cât reclamantul â lucrat în
străinătate, pârâta a încasat în ţară salariul soţului în lei şi a
valorificat o serie de bunuri mobile primite de la acesta,
realizând şi din aceste surse importante sume de bani?'
în legătură cu pretinsa contribuţie a soţiei la agonisirea
bunurilor comune, rezultând din munca depusă în gospodăria
casnică, din probele dosarului rezultă că pârâta nu a avut nici
un aport efectiv, deoarece părţile au fost o vreme despărţite în
fapt, iar majoritatea bunurilor ce au compus patrimoniul lor
comun (casa şi mobilierul) au fost dobândite exclusiv cu
mijloacele băneşti ale reclamantului.
Pentru a atribui în lotul reclamantului casa în litigiu, instanţele au
reţinut că aceasta nu poate fi partajabilă în natură şi că soţul este
îndreptăţit să primească bunul întrucât a avut o cotă de contribuţie mâi
mare la dobândirea lui şi a întregii mase partajabile.
Ţinând seama de acest criteriu, la care se adaugă şi
împrejurarea rezultând din posibilităţile reduse ale pârâtei de a
achita o sultă împovărătoare, se constată că în mod just imobilul
a fost atribuit reclamantului.
Faptul că soţul reclamant â avut o culpă exclusivă în

desfacerea căsătoriei nu poate constitui un criteriu absolut în
atribuirea bunului, câtă vreme în cauză pledează alte criterii
specifice partajului de bunuri.
(Dreptul, nr. 1-2/1990).

din 23 martie 1989.
Divorţ. îmbolnăvirea gravă a unui soţ. Consecinţei
Faptul că unul dintre soţi suferă de o boală gravă nu este de
natură să ducă, prin el însuşi, la desfacerea căsătoriei, câtă vreme
nu s-a făcut dovada că, din cauza manifestărilor determinate de
acea boală, convieţuirea soţilor este cu neputinţă. împrejurarea că
unul din soţi s-a îmbolnăvit impune celuilalt soţ respectarea obligaţiei
de sprijin moral şi material.
Din dosar rezultă că pârâta şi-â pierdut vederea ca urmare a
unei intervenţii chirurgicale ce a avut loc după naşterea unui copil.
Această împrejurare - în sine - nu poate duce la concluzia că soţii
nu mai pot convieţui, pentru a se putea pronunţă un divorţ-remediu.
(N ota n oastră: A c e e a şi so lu ţie a f o s t p ro n u n ţa tă , a n terio r; d e o
in sta n ţă ju d e ţe a n ă , în situ a ţia în ca re so ţia p.ărătă su ferea d e e p ilep sie
- T rib u n a lu l J u deţean B istriţa -N ă să u d , d ecizia civilă, nr. 538/1970, în
R e v ista rom ân ă d e d re p t nr. 4/1971, p .1 3 5 ).
(Dreptul, nr. 3/1990, p. 59).
52. Curtea Supremă de Justiţie,1 Secţia civilă, decizia

nr. 2.769 din 14 decembrie 1993.’
Divorţ. Beneficiul contractului de închiriere. împărţirea locuinţei.
Potrivit prevederilor art. 22 din Legea nr. 5/1973, în caz de
divorţ, dacă soţii nu au convenit altfel, beneficiul contractului
privitor la locuinţă foloseşte soţului căruia i s-au încredinţat copiii,
iar în cazul când nu sunt copii, soţului care a obţinut divorţul.
Deşi Legea nr. 5/1973 se exprimă, prin art. 22, doar în sensul că
beneficiul contractului de închiriere revine soţului în favoarea căruia
s-a constatat existenţa unui criteriu de preferinţă, totuşi interpretarea
sa firească este aceea că instanţa va atribui locuinţa exclusiv unuia
dintre soţi şi va dispune evacuarea celuilalt numai atunci când
locuinţa nu ar putea fi împărţită.
Pentru aplicarea menţionatei dispoziţii legale în finalitatea ei

şi anume pentru evitarea unor noi neînţelegeri între foştii soţi,
instanţele vor putea proceda la împărţire, dispunând asupra
modului de folosinţă, numai dacă locuinţa cuprinde suprafeţe de
locuit separate pentru fiecare, chiar dacă dependinţele ar urma
să fie folosite în comun.
Nu se va putea dispune împărţirea locuinţei atunci când ea nu ar
putea fi divizată în unităţi locative distincte şi suficiente pentru fiecare
din cei doi soţi.
Partajarea locuinţei nu se va dispune, chiar atunci când este
posibilă, dacă comportarea uneia dintre părţi este de natură să
împiedice folosinţa normală a spaţiului de locuit făcând imposibilă
convieţuirea pentru cealaltă parte.
în cauză, este de necontestat că desfacerea căsătoriei, din
care nu au rezultat copii, s-a dispus din vina ambilor soţi.
Este, de asemenea, de necontestat că ambii soţi au solicitat
instanţei de fond rezolvarea problemei referitoare la atribuirea
beneficiului contractului privitor la locuinţa ce a constituit
domiciliul lor comun.
în raport cu dispoziţiile legale analizate şi cu starea de fapt ce
rezultă din probele dosarului se constată că soluţia la care s-au oprit
instanţele, de atribuire a beneficiului contractului de închiriere unuia
dintre soţi, este greşită şi’ că soluţia corectă este cea a partajării
folosirii locuinţei între foştii soţi.
Astfel, din contractul de închiriere, precum şi din fişa suprafeţei
locative închiriate, rezultă că părţilor li s-a închiriat, din fondul locativ
de stat, un apartament cu două camere complet separate, care nu
servesc de trecere pentru intrare, ieşire sau folosinţa dependinţelor
pentru nici unul dintre foştii soţi.
Deosebit de aceasta, camerele corespund şi în ceea ce
priveşte norma locativă la care este îndreptăţit fiecare dintre soţi,
fiind respectate astfel şi prevederile art. 6 din Legea nr. 5/1973.
împrejurarea că M.B. suferă de o maladie, fapt dovedit cu
certificatul medico-legal nr. 5851 din 5 noiembrie 1991, care
potrivit prevederilor HCM nr. 860/1973 îi dă dreptul la un spaţiu
peste norma locativă, nu are relevanţă în cauză.
Dispoziţia cuprinsă în art. 7 alin. 6 din Legea nr. 5/1973,
potrivit căreia persoanele care datorită sănătăţii necesită un
spaţiu suplimentar şi au dreptul la o cameră în plus, are
caracterul unei dispoziţii de ocrotire a persoanelor bolnave care

sunt nevoite să se izoleze într-o cameră separată, tocmai
datorită stării în care se află.
Această prevedere urmează a se aplica numai în cazurile în
care persoana suferindă ar fi obligată să locuiască într-o
cameră împreună cu alţi membri de familie, chiar dacă acea
cameră ar corespunde din punct de vedere al suprafeţei pentru
toţi, ceea ce în speţă nu este cazul.
Prin urmare, M.B. căruia urmează să i se atribuie o singură
cameră în exclusivitate, nu poate invoca beneficiul unui spaţiu
suplimentar, deoarece, fiind singur, nu are de cine să se izoleze.
în ceea ce priveşte comportarea părţilor în apartamentul ce
a ponstituit domiciliul lor comun, din lucrările dosarului rezultă
că nu s-a făcut nici o dovadă că una din cele două părţi a avut
un comportament reprobabil, violent, care să ducă la concluzia
că menţinerea ei în locuinţă ar face imposibilă convieţuirea.
(Trimite la Legea nr. 5/1973, art. 22, art. 6)
(Nepublicată).

din 18 martie 1993.
Divorţ. Dreptul soţului de a păstra numele purtat în timpul
căsătoriei. Condiţii. Acordul celuilalt soţ.
Potrivit art. 40 alin. 1 C. fam., la desfacerea căsătoriei prin
divorţ, părţile se pot învoi ca soţul care potrivit art. 27, a purtat
în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt să poarte acel
nume şi după divorţ.
Tot astfel, este de principiu că, ia pronunţarea hotărârii,
judecătorii vor hotărî numai asupra celor ce formează obiectul
pricinii supuse judecăţii.
Nesoluţionarea cererii legitime a reclamantei privind păstrarea
numelui, formulată, în faţa instanţei de fond şi respingerea cererii de a
se lua act de convenţia soţilor în acelaşi sens de către instanţa de
recurs, reprezintă o aplicare greşită, formală şi în contradicţie cu
scopul procesului, a principiului invocat.
(Trimite la Codulfamiliei, art. 27, art. 40 alin. 1).
(Nepublicată).
54. Curtea Supremă de. Justiţie, Secţia penală, decizia

nr. 869 din 23 mai 1991.
Omor calificat - art. 175 lit. c) Cod penal. Calitatea de soţi.
în cazul infracţiunii de omor calificat săvârşită asupra soţului
după ce hotărârea de desfacere a căsătoriei a fost atacată cu
recurs de către făptuitor, dar înainte de soluţionarea recursului,
instanţa trebuie să verifice cu atenţie obiectul acestuia, în
scopul de a stabili dacă hotărârea â fost sau nu atacată ori.mai
putea fi atacată referitor la divorţ.
Dacă recursul se referă nu la desfacerea căsătoriei, ci la
soluţionarea unor cereri accesorii, cum ar fi atribuirea
beneficiului locuinţei, iar la data săvârşirii omorului termenul de
recurs expirase, hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte
divorţul este definitivă, calitatea de soţi a încetat înainte de
săvârşirea infracţiunii, Ia r fapta nu mai poate fi încadrată în
prevederile art. 175 lit. c) C. pen.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la
infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174
şi art. 175 lit. c) C. pen., precum şi pentru săvârşirea infracţiunii de
violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen.
Instanţa a reţinut că, în ziua de 7 Julie 1990, inculpatul a
pătruns, înarmat cu un cuţit, în locuinţa unde se afla soţia sa,
de care se despărţise, şi pe care a încercat să o ucidă.
S-a mai reţinut că, la data săvârşirii faptei, inculpatul şi victima
erau căsătoriţi, sentinţa de divorţ nr. 1.164 din 22 martie 1990 a
Judecătoriei Oradea rămânând definitivă ca urmare a
respingerii recursului soţului prin decizia civilă nr. 613 din 7
septembrie 1990 a Tribunalului. Judeţean Bihor.
Recursul declarat de inculpat este întemeiat, în sensul că,
din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că instanţa
de fond nu s-a preocupat în mod corespunzător pentru a stabili
dacă la data de 7 iulie 1990 când a fost săvârşită infracţiunea
inculpatul şi victima mai aveau calitatea de soţi.
într-adevăr, prin sentinţa civilă nr. 1.164 din 22 martie 1990
a Judecătoriei Oradea s-a declarat desfăcută, din culpă
comună, căsătoria părţilor, s-a stabilit ca victima să-şi reia
numele anterior şi s-a dispus ca minorul din căsătorie să fie
încredinţat spre creştere şi educare mamei, cu obligarea tatălui

la plata unei pensii de întreţinere.
Totodată, s-a hotărât atribuirea în favoarea soţiei a
beneficiului locuinţei ce a constituit domiciliul conjugal şi
evacuarea soţului din acel spaţiu.
Inculpatul a declarat recurs împotriva sentinţei numai cu
privire la atribuirea locuinţei şi la evacuare, iar recursul său a
fost respins prin decizia civilă nr. £13 din 7 septembrie 1990 a
Tribunalului Judeţean Bihor.
în raport cu această împrejurare hotărârea de mai sus a rămas
definitivă în privinţa divorţului şi celorlalte cereri accesorii rezolvate, la
expirarea termenului de 30 zile de la comunicare, prevăzut de art. 619
C. proc. pen., iar nu la 7 septembrie 1990 când s-a judecat recursul
privind atribuirea locuinţei.
Pentru stabilirea certă a datei rămânerii definitive a sentinţei de
divorţ instanţa de fond trebuia să solicite Judecătoriei Oradea relaţii
privind dovezile de comunicare a acelei hotărâri, ori chiar să
examineze acel dosar, verificând nemijlocit respectivele dovezi,
lucru pe care nu l-a făcut pronunţând astfel o soluţie nelegală şi
netemeinică, de natură să creeze îndoieli privind corecta încadrare
juridică a faptei în prevederile art. 175 lit. c) C. pen.
(Trimite la Codul penal, art. 175, lit. c).
(Nepublicată).

Ocrotirea minorilor. încredinţarea acestora odată cu
pronunţarea divorţului unei instituţii de ocrotire. Admisibilitate.
Printre dispoziţiile luate de instanţă odată cu pronunţarea
desfacerii căsătoriei este şi cea privind menţinerea măsurilor de
ocrotire a minorilor care fuseseră încredinţaţi unei instituţii de ocrotire
de către Comisia pentru Ocrotirea Minorilor, urmând ca pe perioada
vacanţelor să fie încredinţaţi tatălui spre creştere şi educare.
. în raport de prevederile art. 42 alin. 2 C. fam., această
dispoziţie trebuie înţeleasă ca o măsură luată chiar de instanţă,
în sensul că pentru motive temeinice au fost încredinţaţi unei
instituţii de ocrotire respectiv unei case de copii şcolari.
Faţă de această situaţie, se impune, totodată, ca instanţa

să stabilească contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a celor
trei minori încredinţaţi casei de copii şcolari, avându-se în
vedere dispoziţiile art. 42 alin. 3 C. fam.
De aceea, mama urma să fie obligată şi ea la plata contribuţiei
către instituţia de ocrotire şi nu mai trebuia să fie obligată şi la plata
pensiei de întreţinere pentru minori, către tatăl acestora, cum greşit
a hotărât judecătoria.
(Trimite la Codulfamiliei, art. 42, alin. 2 şi 3).
(Nepublicată)
CAPITOLUL VI
RUDENIA Şl AFINITATEA

Rudenie. Dovedire. Mijloace de probă. Stabilire cu şi fără efecte de
stare civilă.
Dovada rudeniei cu efecte de stare civilă se face cu acte de
stare civilă, astfel cum se prevede în mod expres în art. 22 din
Decretul nr. 31/1954.
Ea se face de persoana care, de regulă, invocă un drept
rezultând din starea civilă pe care pretinde că o are.
Când însăşi rudenia trebuie stabilită fără efecte de stare
civilă, adică în alte scopuri decât pentru realizarea unui drept al
persoanei şi anume pentru a se asigura aplicarea unei dispoziţii
imperative a legii, cum este aceea înscrisă în art. 6 C. fam.,
care interzice căsătoria între anumite rude, trebuie admis orice
mijloc e probă în stabilirea rudeniei, pentru că numai în acest
mod se dă eficienţă deplină legii.
2. Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, decizia civilă nr. 1.087/R/10

octombrie 1995.
Testament Captaţie şi sugestie. Condiţii pentru anularea liberalităţiL
Captaţia şi sugestia constituie cauze de nulitate a liberalităţii
numai dacă mijloacele folosite au fost dolosive, frauduloase şi
au avut drept rezultat alterarea voinţei dispunătorului, în sensul
că fără exercitarea lor acesta nu ar fi făcut actul de liberalitate.
Prin hotărârile criticate, instanţele au respins acţiunea
reclamantei având ca obiect anularea unui testament prin care
fratele său a testat întreaga avere pârâtului, invocând drept
motiv de anulare captaţia.
Recurenta-reclamantă a invocat drept motiv de casare,
faptul că pârâtul intimat nu se găseşte în vreun grad de rudenie
cu testatorul şi i-a acordat acestuia îngrijire sporadică cu scopul
de a-i capta voinţa şi a-l determina cu puţin timp înaintea morţii
să-l lase legatar universal asupra averii sale.
Critica formulată de recurentă nu a putut fi primită,
constatându-se că ambele instanţe au soluţionat legal şi
temeinic cauza, reţinând că prin probele administrate în cauză
nu s-au dovedit manoperele dolosive folosite de pârât pentru

captaţia voinţei testatorului. r
împrejurarea că pârâtul a acordat îngrijiri testatorului chiar
dacă acestea au fost exagerate şi cu scopul de a-i spori
afecţiunea, nu este de'natură să constituie motiv de anulare a
liberalităţii, mai ales că testatorul a primit aceste îngrijiri atunci
când era bolnav şi singur.
(Trimite la Codul civil, art. 800 şi urm.)
(Nepublicată).
3. Curtea de Apel Oradea, Secţia civilă, decizia 588

din 19 august 1998.
Certificat de moştenitor. Includerea în categoria
moştenitorilor, cu acordul celorlalţi, a unei persoane care nu are
această calitate. Caracterul sancţiunii.
în anul 1982, la decesul lui V.t. cei patru copii ai acestuia: V.M din
prima căsătorie şi V.V, V.F şi V.E. din a doua căsătorie au renunţat la
moştenire şi aceasta a fost predată soţiei supravieţuitoare V.V în
ideea ca la decesul acesteia întreaga masă succesorală să fie
împărţită în patru părţi egale copiilor lui V.T.
Acest lucru s-a şi realizat în 1986 când la decesul lui V.V , s-a
eliberat un certificat de moştenitor prin care s-a predat succesiunea
celor patru, în baza acordului expirat de aceştia şi a recunoaşterii
reciproce a vocaţiei succesorale şi a întinderii drepturilor lor.
Ulterior, prin acţiune, reclamantul V.V. solicită instanţei
consţatarea nulităţii certificatului de moştenitor din 1986 în
condiţiile în care pârâtul V.M. a fost indicat ca fiind moştenitorul
defunctei V.V. - mama sş şi a pârâtelor V.F. şi V.E. deşi acesta
nu se află în nici un fel de grad de rudenie cu defuncta şi nu
este nici beneficiarul vreunui legat.
Judecătoria Oradea a respins acţiunea cu motivarea că în
condiţiile în care certificatul de moştenitor a fost eliberat în baza
acordului de voinţă al părţilor nu există motive de nulitate absolută ci
doar, eventual, de anulabilitate, ori acestea pot fi invocate doar prin
acţiuni prescriptibile în termenul de 3 ani.
Cum de la eliberarea certificatului dş moştenitor ale cărui
efecte se urmăreşte a fi înlăturate au trecut mai mult de 10 ani
instanţa a apreciat ca fiind prescris dreptul de acţiune al

reclamantului.
Soluţia a fost confirmată prin respingerea apelului de către
Tribunalul Bihor.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul solicitând casarea
deciziei şi schimbarea în totalitate,a sentinţei în sensul admiterii
acţiunii, constatării nulităţii absolute a certificatului, de moştenitor atacat
şi înlăturarea pârâtului V.M. din categoria moştenitorilor defunctei V.V.
cu motivarea că raporturile de rudenie şi condiţiile cerute de lege
pentru stabilirea calităţii de succesor sunt reglementate de norme
imperative a căror încălcare determină nulitatea absolută a
certificatului de moştenitor şi aceasta poate fi atacată oricând,
acţiunea fiind imprescriptibilă.
Criticele formulate sunt nefondate deoarece în mod corect au reţinut
instanţele că certificatul de moştenitor eliberat în baza acordului de
voinţă al moştenitorilor privind recunoaşterea reciprocă a vocaţiei
succesorale şi a întinderii drepturilor nu mâi poate fi atacat decât pentru
vicii de consimţământ într-un termen de 3 ani de la emiterea actului.
Cum necunoaşterea legii nu poate fi reţinută ca motiv de
desfiinţare a efectelor unui act juridic, recursul este nefondat, urmând
a fi respins ca atare.
(Trimite la Decretul nr. 167/1958, art. Î ş i art. 3).
(Nepublicată).
4. Curtea de Apel laşi, Secţia penală, decizia nr. 165

din 23 septembrie 1997.
Infracţiunea de incest. Gradul de rudenie. Condiţie pentru
existenţa faptei.
R ezum atul speţei: Prin sentinţa pen ală 'nr. 107 din 2 iulie 1997,
Tribunalul Vaslui ă condamnat p e inculpat pentru infracţiunile de tentativă
de viol prevăzută de a r t 20 cu art. 197 alin. 2 li t a) C. pen., tentativă de
incest prevăzută de a r t 20 cu a r t 203 C. pen. şi perversiune sexuală
prevăzută de a r t 201 alin. 2 cu a r t 41 alin. 2 C. pen., toate cu reţinerea
stării de recidivă prevăzută de a r t 3 7 lit. a) C. pen..
S-a reţinut în sarcina inculpatului că în perioada august-
octombrie 1995 a încercat prin violenţă să întreţină raport
sexual cu partea vătămată în vârstă de 11 ani şi care este

nepoată de frate.
în aceleaşi condiţii, inculpatul a reuşit de trei ori să întreţină
cu partea vătămată relaţii sexuale normale.
In apelul inculpatului a fost desfiinţată în parte latura penală
a sentinţei pentru nelegalitate privind greşita condamnare a
inculpatului pentru infracţiunea de tentativă de incest prevăzută
de art. 20 cu art. 203 şi art. 41 alin. 2 cu art. 37 lit. a) C. pen.
în conformitate cu dispoziţiile art. 203 C. pen., constituie
infracţiune de incest raportul sexual între rude în linie directă
sau între fraţi şi surori.
Partea vătămată este nepoată de frate a inculpatului, deci
rudă în linie colaterală, linie în care se incriminează conform
textului menţionat numai raporturile sexuale între fraţi şi surori.
Nefiind realizată cerinţa legii cu privire la gradul de rudenie,
în mod nelegal a fost reţinută în sarcina inculpatului infracţiunea
de incest.
în aceste condiţii, instanţa de apel a dispus achitarea
inculpatului pentru această faptă în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)
cu art. 10 lit. a) C. proc. pen.
(Trimite la Codul penal, art. 203, art. 41 alin. 2 cu art. 37 lit. a).
(Nepublicată).
5. Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, decizia

nr. 1 din 23 februarie 1998 (dosar nr. 4/1997).
Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Vocaţia succesibililor conform principiului proximităţii gradului
de rudenie. Repunerea în termenul de acceptare a moştenirii.
Prin recursul în interesul legii, Ministerul Public a învederat
că se impune să se decidă că beneficiază de dispoziţiile art.
13 din Legea nr. 18/1991 toţi moştenitorii autorului îndreptăţit
la reconstituire, deoarece ei sunt consideraţi repuşi de drept în
termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din
terenurile ce au aparţinut acestuia.
Recursul în interesul legii este fondat.
în aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Legea fondului funciar nr.
18/1991 (republicată în urma modificărilor ce i s-au adus prin Legea
nr. 169/1997), instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere
unitar, în sensul că unele instanţe, invocând prevederile art. 15 alin. 2

pct. 1 din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 18/1991
(republicat în Monitorul Oficial nr. 7 din 19 ianuarie 1993), potrivit
cărora copiii exclud pe nepoţi şi aceştia pe strănepoţi, în afară de
cazul în care nepopi sau, după caz, strănepoţii vin la moştenire în
locul părintelui decedat anterior autorului succesiunii, au decis că
urmaşii părinţilor decedaţi ulterior autorului îndreptăţit la
reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nu
au vocaţie la reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor ce au aparţinut acestuia.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că prevederile art. 13
din Legea nr. 18/1991 şi cele ale art. 15 din Regulament,
recunosc tuturor categoriilor de moştenitori posibilitatea de a
solicita să li se reconstituie dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor ce au aparţinut autorului lor, evident, în ordinea de
preferinţă stabilită de lege.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect, întrucât potrivit
art. 13 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 18/1991 (republicată), în cadrul
procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor, calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza
certificatului de moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti
definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă
acceptarea m oştenirii, iar moştenitorii care nu-şi pot dovedi
această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil,
sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire
la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor.
Din aceste dispoziţii ale Legii fondului funciar, întregite cu
prevederile de la art. 15 din Regulamentul de aplicare a legii,
rezultă voinţa legiuitorului de a acorda beneficiul reconstituirii
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor tuturor
moştenitorilor autorului cu drept la reconstituire, evident cu
respectarea normelor din dreptul comun referitoare la
excluderea de la succesiune în caz de concurs, a moştenitorilor
de grad mai îndepărtat.
Prin art. 15 alin. 2 din regulamentul menţionat, se prevede
că, în situaţia în care pentru stabilirea dreptului de. proprietate
depun cereri mai multe categorii de moştenitori, cererile

moştenitorilor legali se iau în considerare, prin excludere în
conformitate cu normele dreptului comun.
Astfel, în ceea ce priveşte pe descendenţii direcţi, singuri
sau în concurs cu soţul supravieţuitor, ş-a stabilit că aceştia
exclud pe toţi ceilalţi moştenitori, iar între descendenţi, copiii
exclud pe nepoţi şi nepoţii pe strănepoţi, în afară de situaţia
când nepoţii sau, după caz, strănepoţii vin la moştenire în locul
părintelui decedat anterior autorului succesiunii.
Repunând toate categoriile de moştenitori în termenul de
acceptare a moştenirii cu privire la cota ce li se cuvine din
terenurile ce au aparţinut autorului lor, textul art. 13 alin. 2 din
Legea fondului funciar a instituit un tratament egal pentru toţi
succesibilii, dând posibilitatea atât celor a căror calitate de
moştenitor poate fi stabilită pe baza certificatului de moştenitor,
a hotărârii judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora, prin
orice probe din care rezultă acceptarea moştenirii, cât şi celor
care nu pot dovedi calitatea de moştenitor, întrucât terenurile nu
s-au găsit în circuitul civil, să accepte moştenirea prin cererea
adresată comisiei de pe lângă consiliul local în a cărui rază
teritorială este situat terenul.
în consecinţă recursul în interesul legii declarat de
procurorul general în aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr.
18/1991, a fost admis stabilindu-se că de aceste dispoziţii
beneficiază toţi succesorii autorului îndreptăţiţi la reconstituire,
ei fiind repuşi de drept în termenul de acceptare a moştenirii cu
privire la terenurile acestuia.
(Trimite la: Legea nr. 18/1991, art. 13; Regulamentul de aplicare a Legii
nr. 18/1991, art. 15 alin. 2 pct. 1).
(Nepublicată).
6. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 807

din 15 mai 1991.
Omor calificat - art. 175 lit. c) Cod penal. Rudă apropiată.
Rezumatul speţei: Inculpatul şi unchiul său sunt rude apropiate, în sensul
a rt 149 alin. 1 C. pen., prin unchi înţelegăndu-se fratele unuia dintre părinţii
celui dintâi
Când, însă, rudenia este prin alianţă, unchiul fiind soţul
mătuşii inculpatului, sora tatălui său, calitatea de rudă apropiată
nu subzistă, iar uciderea acestuia nu constituie infracţiunea de

omor calificat prevăzut de art. 175 lit. c), ci aceea de omor
prevăzută de art. 174 C. pen.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de
omor calificat prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen.
Instanţa a reţinut că inculpatul, după ce a consumat băuturi
alcoolice, s-a întâlnit cu unchiul său, aflat în stare de ebrietate,
cu care s-a certat, după care l-a ucis aplicându-i numeroase
lovituri cu mare intensitate ce i-au cauzat leziuni toracice.
Recursul declarat de inculpat este întemeiat.
Dispoziţiile art. 175 C. pen. cuprind anumite modalităţi
agravante ale infracţiunii de omor, printre care şi relaţia ce
există între făptuitor şi victimă.
In acest sens, la litera c) a textului menţionat se prevede, ca
element circumstanţial, omorul săvârşit asupra soţului sau unei
rude apropiate.
Persoanele care, din punctul de vedere al legii penale,
au calitatea de rude apropiate, sunt menţionate în art. 149
alin. 1 C. pen., şi anume: ascendenţii şi descendenţii, fraţii
şi surorile, copiii apestora, precum şi persoanele devenite
rude de acest fel prin înfiere.
în consecinţă, rude apropiate sunt persoanele care descind
dintr-un autor comun, nu şi cele devenite rude prin alianţă.
Din actele cauzei rezultă că victima era soţul surorii tatălui
inculpatului, spunându-i-se unchi într-o accepţiune largă, între
acesta şi victimă neexistând un grad de rudenie apropiată în
sensul legii, care să implice incidenţa dispoziţiilor art. 175 lit. c)
C. pen. referitoare la omorul calificat, încadrarea corectă a
faptei fiind în prevederile art. 174 din acelaşi cod.
(Trimite la Codul penal, art. 174, lit. c), art. 175, art. 149 alin. 1).
(Nepublicată).
7. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 854 din 8 aprilie 1989.
Contract. Simulaţie. Act secret. Dovedire. Aplicarea normelor
de drept comun. Excepţii.
Prin acţiune, reclamanta a urmărit să se constate inexistenţa
contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi în formă
autentică şi existenţa actului real încheiat, adică o vânzare-

cumpărare cu clauză de întreţinere.
Pentru aceasta, reclamanta trebuie să dovedească faptul că
mai înainte sau concomitent cu actul aparent a fost încheiat şi
un act secret care a consemnat adevărata natură a operaţiunii
juridice încheiate.
Proba actului secret se face, de regulă, printr-un contraînscris.
Prin excepţie de la această regulă, contraînscrisul nu este
necesar când există un început de dovadă scrisă, când producerea
dovezii este imposibilă, precum şi atunci când actul a fost întocmit
prin fraudă, doi ori violenţă.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că s-a
înţeles cu pârâtul să-i vândă apartamentul cu obligaţia pentru
cumpărător să o îngrijească pe vânzătoare şi că, având loc această
înţelegere, a fost întocmit actul autentic de vânzare-cumpărare, fără
a mai fi întocmit şi un contraînscris, deoarece părţile sunt rude
(reclamanta este soră cu bunicul pârâtului).
Anterior încheierii contractului autentic de vânzare-
cumpărare, reclamanta a întocmit un testament prin care şi-a
instituit legatari universali pe părinţii pârâtului.
Existenţa raporturilor de rudenie între părţi poate fi apreciată ca
fiind de natură să constituie o imposibilitate morală pentru întocmirea
unui înscris, aşa încât, în mod justificat, a fost încuviinţată dovedirea
cu martori a actului secret.
(Trimite la: Codul civil, art. 1294, art. 1175).
(Dreptul, nr. 3/1990).
8. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia

Favorizarea infractorului. Soţ sau rudă apropiată. Nepedepsire.
Favorizarea infractorului nu se pedepseşte, conform art. 264 alin.
4 C. pen., când este săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată.
Pentru a beneficia de această prevedere legală, făptuitorul
trebuie să fie rudă apropiată cu toţi infractorii, în caz contrar
dispoziţia de nepedepsire nefiind aplicabilă.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de

favorizare a infractorului prevăzuta de art. 264 alin. 2 C. pen.
Instanţa a reţinut că în seara zilei de 23 aprilie 1990, inculpatul
a ajutat pe L.A., fratele său şi pe l.l. să transporte un porc pe care
aceştia îl sustrăseseră de la o fermă aparţinând primăriei.
Recursul extraordinar declarat în cauză, cu motivarea că
instanţele au omis aplicarea dispoziţiei de nepedepsire prevăzută de
art. 264 alin. 4 C. pen., deşi din lucrările dosarului rezultă că inculpatul
este rudă cu L.A., unul dintre autorii infracţiunii de furt în paguba
avutului public, pe care l-a favorizat.
Recursul extraordinar este neîntemeiat.
Potrivit art. 264 C. pen., ajutorul dat unui infractor fără o
înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii,
pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau
executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul
sau produsul infracţiunii, constituie infracţiunea de favorizare şi
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
Dacă fapta prevăzută în alineatul 1 priveşte persoane care
au săvârşit o infracţiune contra avutului public, pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 7 ani, fără ca pedeapsa aplicată
favorizatorului să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege
pentru autor.
Conform alineatului 4 al aceluiaşi articol, favorizarea săvârşită
de soţ sau de o altă rudă apropiată, în cazul infracţiunilor
prevăzute în art. 223 alin. 3, 224 alin. 3, 229 alin. 3 şi 231 alin. 4
se pedepseşte, limitele pedepselor reducându-se la jumătate, iar
în cazul celorlalte infracţiuni favorizarea nu se pedepseşte.
Examinând actele dosarului, în raport cu criticile formulate
prin recursul extraordinar, se constată că, în adevăr, inculpatul
este fratele lui L.A., autor al infracţiunii de furt în paguba
avutului public.
Mai rezultă, însă, că această faptă a fost comisă de către I.A.
împreună cu I.I., împrejurare cunoscută de inculpat, în momentul
în care a acceptat să-i ajute la transportul bunului sustras.
Cum între inculpat şi I.I., coautor al infracţiunii de furt în paguba
avutului public, nu există raporturi de rudenie, în mod corect instanţa
nu a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 264 alin. 4 C. pen.,

din interpretarea acestui text rezultând că, în cazul coautoratului,
dispoziţia de nepedepsire este aplicabilă numai dacă favorizatorul
este rudă cu toţi autorii infracţiunii pe care i-a favorizat.
în consecinţă, criticile formulate nefiind întemeiate, urmează
ca recursul extraordinar să fie respins.
(Nepublicată).
Dreptul familiei. Culegere de.speţe Florin Ciutacu 119
CAPITOLUL VII
FILIAŢIA
l
FATĂ
*
DE TATĂ
1. Tribunalul Regional Ploieşti, decizia nr. 4,039

din 28 octom brie 1955.
Reclamanta E.D. a chemat tn judecată, potrivit art. 59 alin.
uit. C. fam., pe moştenitorii defunctului C.M., pentru a fi
recunoscută ca fiică a lui C.M., deoarece este născută din
căsătoria acestuia cu mama sa.
Tribunalul Popular raional Târgovişte, prin sentinţa civilă
nr. 2.437/1955, a admis acţiunea, găsind că este introdusă în
termen - , un an de la apariţia Codului familiei - şi că nu
interesează dacă dreptul reclamantei la acţiune era prescris
sau nu în momentul intrării în vigoare a noului cod.
Recurenţii susţin, în primul rând, că potrivit art. 12 din Legea nr.
130/1949, acţiunea în constatarea paternităţii copilului din afara
căsătoriei trebuia intentată în termen de doi ani de la data
naşterii copilului sau de la încetarea concubinajului, termen
care, în cauză, expirase cu mult înainte de intrarea în vigoare a
Codului familiei şi în al doilea rând, că o asemenea acţiune nu
poate fi pornită decât de copilul minor, prin mama sau
reprezentantul lui legal, ea neaparţinând copilului major.
Instanţa de recurs arată că acţiunea în stabilirea paternităţii
copiilor din afara căsătoriei are de scop să ocrotească
interesele copiilor minori, Codul familiei fiind o lege prin care se
urmăreşte tocmai ocrotirea minorului.
în adevăr, motivează instanţa de recurs, în statul nostru de
democraţie populară, demnitatea individului nu poate 'fi cu nimic
atinsă din faptul că este născut dintr-o mamă necăsătorită, iar
prejudiciul material izvorând din împrejurarea că numai unul din
părinţi contribuie la întreţinerea şi creşterea copilului, încetează
atunci când copilul a devenit major şi are asigurat dreptul la muncă.
în acest sens, art. 59 C. fam. precizează că acţiunea în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei aparţine acestuia şi se
porneşte în numele său, de mamă, ori de reprezentantul lui legal,
ceea ce înseamnă că legiuitorul se referă la copilul minor, concluzie
întărită şi de dispoziţiile art. 60 din acelaşi cod, după care acţiunea în

stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei se poate exercita în
termen de un an de la naşterea acestuia..
Pe de altă parte, potrivit art. 8 Decretul nr. 3/1954 pentru
punerea în aplicare a Codului familiei, acţiunea în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei, fiind supusă
dispoziţiilor din Codul familiei şi în cazul copiilor născuţi înainte
de apariţia acestui cod, urmează că în mod nelegal instanţa de
fond a admis acţiunea pornită de o reclamantă majoră, pentru
stabilirea în favoarea ei a unei paternităţi'din afara căsătoriei.
Pentru aceste motive, recursul a fost admis, casându-se
sentinţa atacată şi dipunându-se încetarea procesului.
(Legalitatea populară, nr. 3/1956, p . 332).
2. Tribunalul Regional Cr'aiova, Colegiul civil, decizia

Tribunalul Popular raional Vânju Mare, prin sentinţa civilă nr.
70/1952, a respins acţiunea introdusă de către reclamantul
G.P., prin care tăgăduia paternitatea copilului M.P., pe motiv că
în perioada de timp a concepţiei copilului se afla pe front şi deci
era în imposibilitate de a-l procrea.
Respingerea acţiunii s-a făcut pe motivul că termenul de
exercitarea ei se prescrisese.
Contra acestei sentinţe s-a făcut recurs de către reclamantul
G.P., care a fost respins de către Tribunalul Regional.
în susţinerea recursului sunt invocate dispoziţiile art. 55 C. fam.,
potrivit cărora acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în
termen de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului
şi dispoziţiile art. 23 Decretul nr. 32/1954, care precizează că
, prescripţia începută sub regimul Codului civil, nu se va socoti
decât la expirare termenului prevăzut de Codul familiei.
Din actele depuse - şi anume din sentinţa de divorţ dintre părţi
- rezultă că recurentul ştia la data intentării acţiunii de divorţ -
care a avut loc în cursul anului 1943 - de naşterea copilului M.P.,
a cărui paternitate o tăgădui de-abia în anul 1952.
Astfel, termenul pentru exercitarea acţiunii potrivit dispoziţiilor

în vigoare în acel moment - art. 290 C. civ. - expirase.
în principiu, prescripţia împlinită sub regimul unei legi este în
totul operantă şi efectele ei nu pot fi modificate e reglementarea
primită de această materie prin dispoziţii legale, ulterioare
împlinirii ei.
Regimul prescripţiei poate fi influenţat numai când în cursul
ei intervine o nouă reglementare a materiei, în sensul că
prescripţia începută sub vechea lege se va îndeplini fie la data
când expira, conform cu legea veche, fie la data când se
împlineşte termenul fixat de legea nouă.
în principiu, prescripţia acţiunii nu poate deveni obiect de
discuţie decât în situaţia în care, în cursul ei, survine o nouă
reglementare legală, iar dispoziţiile derogatorii în această
materie îşi păstrează caracterul unor excepţii de aplicaţie strictă
la situaţia la care se referă.
Art. 23 Decretul nr. 32/1954 nu conţine o dispoziţie derogatorie,
a unei prorogări a prescripţiei, dând posibilitatea introducerii unei
acţiuni în tăgăduirea paternităţii în cele şase luni de la punerea în
aplicare a Codului familiei, în cazul când prescripţia se împlinise
sub regimul vechi al Codului civil.
Dispoziţiile art. 23 trebuie înţelese în sensul că în cazul în
care prescripţia prevăzută de legea veche ar expira înainte de a
se împlini termenul de 6 luni, acesta se prelungeşte până la
împlinirea a 6 luni de la punerea în vigoare a Codului familiei.
Această dispoziţie îşi are aplicaţia numai când prescripţia a
fost începută, adică este în curs.
Or, în speţă, situaţia diferă, prescripţia acţiunii fiind împlinită
la data punerii în aplicare a Codului familiei, iar prevederile
art. 23 Decretul nr. 32/1954 nu pot fi invocate.
(Legalitatea populară, nr. 3/1956, p. 335).
3. Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 2.144

Paternitate. Recunoaşterea copilului din afara căsătoriei. Act autentic.
Au caracter autentic nu numai înscrisurile făcute în faţa
notariatului de stat, ci şi toate înscrisurile întocmite de
funcţionarii de stat în cadrul competenţei lor, inclusiv cele

încheiate în faţa instanţelor judecătoreşti.
Astfel, recunoaşterea de paternitate, producând efecte juridice
prin ea însăşi, poate fi făcută în cadrul oricărui litigiu, dacă s-a
respectat forma solemnă cerută de lege (art. 57 C.fam.).
(Revista rom ână de drept, nr. 5/1968, p. 159)

Paternitate. Prezumţie legală. Recunoaştere de către altă persoană..
Dacă tatăl copilului conceput în timpul căsătoriei nu a tăgăduit
paternitatea, recunoaşterea altui bărbat că este tatăl copilului nu are
nici o eficienţă, neputând înlătura prezumţia legală de paternitate
(art. 53,54 C. fam.).

Paternitate. Stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei. Prescripţie.
în interpretarea art. 60 C. fam., încetarea convieţuirii sau a
întreţinerii, la care începe să curgă termenul de prescripţie de un an
pentru introducerea acţiunii în stabilire a filiaţiei din afara căsătoriei se
poate datora nu numai atitudini subiective a pretinsului tată, ci şi unor
cauze obiective ca, de pildă, decesul acestuia.;
6. Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul civil, decizia nr. 92

Prescripţie. Acţiune în stabilirea paternităţii. Invocare din oficiu.
Art. 18 Decret nr. 167/1958, în baza căruia instanţa este
obligată să cerceteze, din oficiu, dacă dreptul la acţiune sau
executare silită este prescris deşi se află într-o lege care
reglementează prescripţia extinctivă în materia drepturilor
patrimoniale, cuprinde totuşi un principiu de ordin general în
materie de prescripţie.
El face inaplicabilă regula înscrisă în art. 1841 C. civ.,

contrară principiilor dreptului socialist şi potrivit căreia instanţa
poate să pună în discuţia pârâţilor faptul împlinirii prescripţiei,
dar fără a putea hotărî că acţiunea este prescrisă dacă partea
în favoarea căreia curge termenul nu se prevalează de
împlinirea prescripţiei.
în ceea ce priveşte drepturile nepatrimoniale inseparabile de
persoana omului, cum sunt dreptul la nume, la domiciliu, etc.,
sunt drepturi perpetue şi imprescritibile.
De la acest principiu legiuitorul a făcut însă, unele excepţii
printre care şi aceea prevăzută în articolul 60 C. fam.,
dispunând că dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei, deşi este un drept strict personal, se prescrie printr-
un termen de un an, după distincţiile şi în condiţiile arătate de
aceste dispoziţii.
Prin urmare, instanţa este obligată să ridice din oficiu
chestiunea prescripţiei acţiunii în stabilirea paternităţii,
independent de faptul că partea interesată o invocă sau nu (art.
18 Decret nr. 167/1958; art. 60 C. fam.).
(Justiţia n o u ă , nr. 6/1965, pp. 162-163).
7. Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul civil, decizia nr. 31

din 15 ianuarie1962.
Competenţă. Stabilirea paternităţii şi a pensiei de întreţinere.
Atunci când capătul principal al acţiunii îl formează stabilirea
paternităţii, iar acordarea pensiei de întreţinere are caracter
accesor al cererii principale, competenţa îi revine instanţei de la
domiciliul pârâtului (art. 5 C: proc.; civ.) şi nu altei
instanţe,deoarece pentru soluţionarea acţiunilor de stabilire a
paternităţii nu s-au instituit reguli speciale de competenţă, altele
decât acelea de drept comun.
Numai pentru cererile de stabilire a pensiei de întreţinere a
fost stabilită o competenţă teritorială alternativă, între instanţa
de la domiciliul pârâtului şi aceea de la domiciliul reclamantului,
competenţă în acelaşi timp facultativă pentru reclamant (art. 10
pct. 7 şi art. 12 C. proc. civ.).
(Justiţia nouă, nr. 4/1963, pp. 160-161).

nr. 124/1992.
Tăgăduirea paternităţii. Stabilirea perioadei legale de concepţie.
Probe ştiinţifice.
Prima instanţă a respins acţiunea de tăgăduire a paternităţii,
reţinând că relaţiile intime dintre părţi s-au situat în perioada legală
de concepţie a copilului.
Recursul reclamantului a fost însă admis, iar sentinţa modificată
în sensul că a fost admisă acţiunea şi s-a constatat că recurentul nu
este tatăl copilului.
în motivarea soluţiei s-a reţinut că părţile au început să întreţină
relaţii intime de la o anumită dată, stabilită neîndoielnic prin chiar
recunoaşterea lor. expresă.
Or, în foaia de observaţie clinică nu apare nici o menţiune cu
privire la o eventuală prematuritate a naşterii, iar conform
cercetărilor biostatice şi raportului de expertiză medicală bazat
pe analize ştiinţifice, copilul a prezentat la naştere indici
antropometrici corespunzători unui nou născut în termen, fără
semne de prematuritate.
Aceste probe pertinente şi concludente nu pot fi înlăturate.
Constatându-se deci că perioada restrânsă de concepţie a
copilului este, în raport de prevederile art. 61 C. fam., anterioare
primelor relaţii intime dintre părţi, recursul reclamantului s-a
dovedit a fi întemeiat şi a fost admis în sensul arătat.
(Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică ju diciară civilă
p e anul 1992, pp. 72-73).
9. Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia civilă 2.072

din 18 martie 1997.
Tăgada paternităţii. Prezumţia legală de paternitate.
R ezum atul speţei: Prezum ţia legală de paternitate prevăzută de art. 53
C. fa m ., potrivit căruia copilul născut în tim pul căsătoriei are ca tată p e
soţul mamei, priveşte p e copilul din căsătorie, care să f i fo s t conceput şi
născut în tim pul acesteia, paternitatea rezultând din fa p tu l concepţiei ş i nu
din acela al naşterii.
Ea are însă un caracter relativ şi, în conformitate cu art. 54
alin.1 C.fam., paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu
neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Fiind vorba de o chestiune de o importanţă deosebită pentru
statutul civil al unei persoane, instanţa de judecată este obligată
să pună în vedere părţilor să-şi propună toate mijloacele de

apărare, iar, în măsura în care probele administrate ar fi de
natură să formeze o convingere sigură cu privire la faptul
dezbătut, să dispună din oficiu şi efectuarea altor probe.
în mod justificat, în speţă, după administrarea de probe în
rejudecare, s-a constatat că despărţirea în fapt a soţilor,
invocată de tată ca motiv în combaterea prezumţiei de
paternitate a avut loc după concepţia minorului, fapt de
necontestat, demonstrat cu expertiza medico-legală.
(Trimite la Codulfam iliei, art. 53 şi art. 54).
(Nepublicată).

Rudenie. Paternitate. Acţiune. Prescriere. Data de la care
curge termenul de prescripţie când s-a dat întreţinerea copilului.
în una din situaţiile prevăzute de art. 60 alin. 3 C. fam.,
termenul de un an pentru introducerea acţiunii în stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei curge de la data încetării
acordării întreţinerii de către pretinsul tată.
Raţiunea acestei prevederi legale rezidă în aceea că atât timp
cât pretinsul tată acordă întreţinere copilului nu există nici un temei
ca prescripţia să curgă în contra mamei a cărei acţiune se exercită
în numele minorului.
Situaţia este aceeaşi şi în cazul în care bunicul minorului, cu
acordul şi în numele pretinsului tată, prestează întreţinere, mai ales
în situaţia, ca cea în speţă, în care pretinsul tată se afla în armată.
(Nepublicată).

Rudenie. Stabilirea paternităţii din afara căsătoriei. Expertize
medicale cuprinzând concluzii contradictorii. îndatorirea instanţei.
în acţiunea având ca obiect cercetarea paternităţii, în cazul
în care s-au efectuat două expertize medico-legale, ale căror
concluzii sunt contradictorii, instanţele au obligaţia ca mai
înainte de a pune temei pe una din acestea să le supună spre
avizare Comisiei superioare medico-legale care, potrivit art. 8

din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 446/1966 aprobat
prin HCM nr. 1.085/1966, are atribuţia de a verifica şi aviza, din
punct de vedere ştiinţific, concluziile contradictorii ale deferitelor
acte medico-legale.
(Trimite la Decretul nr. 446/1966; H.C.M. nr. 1.085/1966).
(Nepublicată).
12. Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 726 din
5 mai 1998.
Acţiune în stabilirea paternităţii. Valoarea probantă a expertizei
medico-legale.
Valoarea probatorie a expertizei medico-legale, privind
cercetarea paternităţii, este absolută numai în măsura în care,
presupusul tată este exclus de la paternitatea copilului născut
de mamă.
Prin sentinţa civilă nr. 152, din 5 februarie 1997, a Judecătoriei
Vişeul de Sus s-a admis acţiunea reclamantei C.A. împotriva
pârâtului S.l. şi, în consecinţă, s-a stabilit că pârâtul este tatăl
minorului C.I., născut la 14 februarie 1996, în Vişeul de Sus.
S-a încuviinţat ca minorul să poarte numele pârâtului, acela de
S„ fiind obligat, pârâtul, la plata unei pensii de întreţinere de
30.000 lei de la introducerea acţiunii şi până la majoratul minorului.
S-a reţinut că de 2 ani părţile au întreţinut relaţii intime, în
urma cărora reclamanta a născut, la 14 februarie 1996, pe
minorul C.l.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, care a fost
respins prin decizia civilă nr. 1.418 din 10 decembrie 1997 a
Tribunalului Maramureş.
Această decizie a fost atacată cu recurs de pârât, criticând-o
pentru netemeinicie şi nelegalitate pentru următoarele motive:
expertizele efectuate în cauză au concluzionat la fel, în sensul
că paternitatea pârâtului este indecisă.
Faţă de aceste concluzii probatoriul administrat nu confirmă
soluţia primei instanţe.
Greşit s-a revenit asupra expertizei ordonate privind
verificarea paternităţii minorului pentru un motiv subiectiv, din
moment ra nrnha respArtivă a fost admisă si era necesară

şolutionării cauzei.
Recursul este nefondat.
Corespunde realităţii afirmaţia recurentului relativ la
concluzia expertizelor efectuate în cauză.
Dar valoarea probatorie a expertizei medico-legale, privind
cercetarea paternităţii, este absolută numai în măsura în care,
presupusul tată este exclus de la paternitatea copilului născut
de mamă.
Or, expertizele efectuate în cauză au concluzionat în sensul că
tatăl copilului.
C.l. poate fi pârâtul sau orice alt bărbat a cărei formulă
sanguină se încadrează în. complexul serologic compatibil filiaţiei.
Coroborând aceste concluzii cu probele testimoniale
administrate în cauză, corect a reţinut prima instanţă că tatăl
copilului născut de reclamantă este pârâtul.
Cât priveşte a doua critică referitoare la neefectuarea expertizei
în sistem HLA, corect tribunalul a revenit asupra ei, faţă de
concluziile celorlalte expertize, proba fiind neconcludentă.
(Nepublicată).

din 4 iunie 1998.
Probe. Revenirea instanţei asupra probei încuviinţate.
R ezum atul speţei: Instanţa p o a te reveni asupra pro b ei expertizei în
cercetarea paternităţii încuviinţată, dacă în aceeaşi cauză s-au m ai întocm it
alte două rapoarte ale căror concluzii nu se contrazic iar pentru cea de a
treia expertiză de specialitate cerută de p a rte nu există serurile necesare
efectuării eu
Prin sentinţa civilă nr. 146 din 4 ' februarie 1997 a
Judecătoriei Vişeul de Sus, menţinută prin decizia civilă nr.
1.461 din 17 decembrie 1997 a Tribunalului Maramureş, urmare
a respingerii apelului pârâtului Grad llie, s-a admis acţiunea
formulată de reclamanta Polenszki Maria şi în consecinţă,
pârâtul a fost declarat tată al minorei Roxana Monica născută la
16 iunie 1996, s-a încuviinţat ca minora să poarte numele de
Grad, iar pârâtul obligat la plata sumei de 50.000 lei lunar
pensie de întreţinere.
în motivarea ambelor hotărâri s-a reţinut că potrivit declaraţiilor

martorilor audiaţi în cauză, în perioada de concepţie a minorei
părţile au întreţinut relaţii intime iar expertizele efectuate nu exclud
paternitatea pârâtului.
Faţă de aceste probe, în condiţiile lipsei serurilor pentru efectuarea
unei noi expertize de cercetare a paternităţii, tribunalul a revenit
asupra,probei încuviinţată'.
împotriva deciziei pârâtul a declarat recurs şi în baza art. 304
pct. 10 C. proc. civ. a cerut admiterea lui, casarea deciziei atacate
şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Motivarea adusă în recurs se referă la aceea că expertiza
încuviinţată de tribunal era o probă strict necesară justei
soluţionări a cauzei, că era nejustificată revenirea asupra probei
iar cauza fiind judecată în lipsa apărătorului său care era plecat
din ţară, i s-a încălcat dreptul la apărare.
Recursul este nefondat.
Cauza de paternitate se află pe rolul instanţelor din 2 iulie 1996.
în apărare, în faţa primei instanţe pârâtul a cerut doar expertiză
în cercetarea paternităţii, cercetare care a şi fost efectuată mai întâi
la Laboratorul Cluj şi ulterior la Bucureşti.
Nici una din cele două expertize nu-l exclud pe pârât de la paternitate.
Raportat la probele administrate şi în lipsa unei contradicţii între
expertizele deja efectuate, Curtea a stabilit că revenirea asupra probei
încuviinţate privind o a treia expertiză de cercetare a paternităţii în
sistemul HLA este corectă, neexistând nici o posibilitate de excludere
a pârâtului de la paternitate.
Cât priveşte dreptul la apărare al părţii, Curtea a constatat
că judecarea procesului s-a desfăşurat fără nici o încălcare.
îia cererea apărătorului pârâtului în 17 noiembrie 1997,
judecata a fost amânată pentru 10 decembrie 1997, când s-a
prezentat doar pârâtul, care a declarat că nu cunoaşte motivul
absenţei mandatarului său.
De aceea, judecând apelul în fond şi în conformitate cu art. 156
alin. 2 C.proc.civ., tribunalul amânând pronunţarea în - vederea
depunerii de concluzii scrise, dispoziţiile legii privind judecata şi dreptul
la apărare au fost respectate.
Ca urmare, recursul declarat a fost respins ca nefondat.
(Trimite la Codul de procedură civilă, art. 156 alin. 2).
(Nepublicată).
14. Curtea de Apel Piteşti, Secţia civilă, sent. nr. 1/1998.

Stabilirea paternităţii. Probaţiune. Expertiza complexă.
în condiţiile în care pârâtul chemat în judecată nu recunoaşte
paternitatea, iar actele medico-legale de la dosar relevă o situaţie
incertă sub aspect dermatoglific şi serologic, este necesar a se
administra probe suplimentare în cauză, inclusiv efectuarea
expertizei complexe de specialitate.
(Nepublicată).

din 24 mai 1989.
Paternitate. Copil din afara căsătoriei. Recunoaşterea în cadrul
procesului de stabilire a filiaţiei. Contestare ulterioară. Condiţii.
în cazul în care paternitatea a fost stabilită prin hotărâre
judecătorească, acţiunea în contestare nu este admisibilă, întrucât
hotararea poate ti reformată numai prin folosirea căilor ordinare sau
extraordinare de atac prevăzute de lege. *
Atunci când prin hotărâre judecătorească, instanţa nu a stabilit, pe
bază de probe, paternitatea, • ci a constatat doar recunoaşterea
paternităţii făcute de pârât în faţa ei, o asemenea constatare poate fi
contestată potrivit art. 58 C. fam. dacă nu corespunde realităţii. 9
(Trimite la Codul familiei, art. 58). *
(D re p tu l, nr. 4/1990).

din 8 aprilie 1989.
Paternitate. Copil din afara căsătoriei. Recunoaşterea Ki de
către tată cu ocazia întocmirii unei autobiografii. Efecte.
Recunoaşterea paternităţii poate fi făcută şl prin testament,
conform art. 57 alin. 2 C. fam.
în lipsa oricărei precizări de text şi faţă de exprimarea
generică întrebuinţată de art. 48 alin. 2 şi 57 alin. 2 C. fam.,
trebuie admis că recunoaşterea filiaţiei se poate realiza folosind
oricare din cele trei forme de testament reglementate de art. 858
şi urm. C. civ., respectiv autentic, olograf sau mistic.
Tot astfel, urmează a se vedea că valorificarea efectelor
juridice ale unui testament olograf, în astfel de litigii, urmează a
se face pe calea unei acţiuni în constatare, iniţiată de către

beneficiarul recunoaşterii.
în sfârşit, mai este de observat că alegerea formei
testamentului olograf pentru a face o recunoaştere de
paternitate rămâne la .^ptiunea celui care face recunoaşterea,
aceasta fiind valabilă chiar dacă actul astfel întocmit, nu include
dispoziţii pentru cauză de moarte, deoarece în concepţia
actuală a dreptului testamentul nu este decât un tipar juridic,
care^oate să cuprindă chiar acte ce nu s;unt de ultimă voinţă,
ca recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei.
O asemenea recunoaştere este valabilă, chiar dacă
testamentul nu cuprinde, în nici o măsură alte dispoziţii, cu
condiţia ca actul respectiv să fi fost scris în întregime, datat şi
semnat de mâna autorului recunoaşterii, respectându-se astfel
în totul forma testamentului olograf.
Aşa fiind, autobiografia„defunctului poate servi ca act valabil de
' recunoaştere a paternităţii, sub forma unui testament olograf, dacă
se face dovada că autobiografia a fost scrisă, datată şi semnată de
către cel decedat.
(Trimite la Codulfamiliei, art. 57, art. 48 alin. 2; Codul civil, art, 858 şi urm.).
(D reptu l, nr. 3/1990).

nr. 799 din 8 mai 1990.
Paternitate. întreţinere. Termenul pentru introducerea acţiunii.
Acţiunea în stabilirea paternităţii se introduce în termen de
1 an de la naşterea copilului (art. 60 alin. 1 C. fam.).
în cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă
acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de 1 an
va curge de la încetarea convieţuirii sau întreţinerii (art. 60 alin. 3
din acelaşi cod).
Continuitatea în prestarea întreţinerii la care se referă art. 60
alin. 3 C.fam., nu trebuie înţeleasă lună de lună ci în raport de
intenţia celui care o prestează şi din alte elemente de fapt
concrete, acordându-se semnificaţia cuvenită faptului că deşi o
perioadă de timp pretinsul tată a fost lipsit de libertate, atât
înainte de aceasta cât şi după punerea sa în libertate, a oferit

copilului exact ceea ce reclamau nevoile sale imediate.
(Trimite la Codulfamiliei, art. 60 alin. 1, art. 60 alin. 3).
. ( Valeriu Băgdănescu, Leonida Pastor, Problem e de drept din
jurisprudenţa Curţii Suprem e d& Justiţie. 1990-1992, Editura Orizonturi,
Bucureşti, 1993, p. 23):

Paternitate. Stabilire. Dovedirea raporturilor dintre părţi cu
martori care sunt rude cu acestea.
Potrivit dispoziţiilor art. 189 C. proc. civ. nu pot fi ascultaţi ca
martori, printre alţii, rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv.
Cu toate acestea, în conformitate cu dispoziţiile art. IQQ din
acelaşi cod, în cauzele referitoare la starea civilă şi divorţ,
persoanele menţionate pot să depună mărturie.
Acţiunea în stabilirea paternităţii, fiind 'o cerere referitoare la
statutul civil al persoanei, poate fi dovedită şi cu martori care
sunt rude cu părţile.
Tribunalul, judecând în fond după casare cu reţinere, fără a
avea alte temeiuri, a înlăturat depoziţiile părinţilor reclamantei,
considerând că ei sunt interesaţi în cauză şi a respins acţiunea
deşi se impunea nu înlăturarea acestor depoziţii { a )
suplimentarea probatoriilor, respectiv audierea şi a altor martori,
precum şi efectuarea unei expertize serologice completată
eventual cu o expertiză antropologică.
(Nepublicată).
19. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, defcfeia

Paternitate. Acţiune în tăgăduire Admitere. Numele copilului.
Potrivit art. 24 C. fam., copilul dobândeşte numele de familie al
aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.
în caz de admitere a unei acţiuni în tăgada paternităţii,
cepiluLpăsicează numele pe care mama l-a avut în momentul
naşterii lui.
Prin urmare, admiterea unei astfel de acţiuni nu poate duce
decât la rectificarea actului de naştere al minorului, în sensul
radierii de la rubrica numele şi prenumele tatălui - a datelor

privind pe soţul mamei, copilul figurând înscris ca fiind născut în
afara căsătoriei.
Aşa fiind, şi cum la data naşterii minorului, eveniment produs
în timpul căsătoriei mamei sale care purta numele soţului,
copilul 'păstrea7ă a res t nume şi după admiterea acţiunii în
tăgada paternităţii.
(Valeriu Băgdănescu, Leonida Pastor, Probleme de drept din
jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie. 1990-1992, Editura Orizonturi,
Bucureşti, 1993, p. 32).

din 4 mai 1989.
Paternitate: Stabilirea acesteia din afara căsătoriei Renunţare la acţiune
Imidmisibilitate.
Potrivit art. 59 C. fam., acţiunea în stabilirea paternităţii din
afara căsătoriei aparţine copilului.
Această acţiune are un ^^rgr tor Ctrict personal, astfel că
singurul ei titular este copilul, nici o altă persoană neavând
calitatea de a porni acţiunea, în numele ei propriu.
Până la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul fiind lipsit de
capacitatea de exerciţiu, acţiunea se porneşte în numele său
de către mamă^chiardacă este minoră (art. 59 alin. 1 C. fam.).
în cazul în care marna a decedat, este dispărută sau
incapabilă, acţiunea se porneşte de reprezentantul legal al
copilului (art. 59 alin. 1 C.fam.), fără a fi necesară încuviinţarea
autorităţii tutelare,
Mama (sau reprezentantul legal al copilului), care a pornit
acţiunea în numele lui, nu poate desista de acţiune, deoarece,
pe de o parte, acţiunea aparţine copilului, iar, pe de altă parte,
dacă introducerea acţiunii este neîndoios un act în interesul
copilului, renunţarea la aceasta - indiferent de motivele ce o
determină - poate dăuna copilului.
(Nota noastră: In acelaşi sens a se vedea şi: Tribunalul Suprem , Secţia
civilă, decizia nr. 1.235/1970, în Culegere de decizii 1970, p.186; decizia nr.
1.184/1978, în Culegere de decizii 1978, p.171; decizia 537/1985, în Revista
rom ână de drept, nr. 1/1986, p . 69; I.Albu, D reptul fam iliei,Editura
D idactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, pp.250-251; l.Filipescu, Tratat de
dreptul fam iliei, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.359).
(D reptu l, nr. 4/1990).

nr. 150/1991.
Paternitate. Tăgăduire. Probe. Capacitate redusă de procreare.
Dacă din probele administrative rezultă că între părţi au
existat relaţii intime în perioada concepţiei, iar expertiza
medico-legaiă nu îl exclude pe reclamat de la paternitatea
copilului, pe care o tăgăduieşte prin acţiune, împrejurarea că
are o capacitate redusă de procreare, dar care nu s-a dovedit a
fi existat la data concepţiei, nu este de natură să înlăture
prezumţia de paternitate (art. 53 C. fam.).
în speţă s-a reţinut că după relaţiile intime din perioada
concepţiei, părţile s-au căsătorit,, dar ulterior soţul a introdus
acţiunea de tăgăduire a paternităţii.
(Trimite la Codul fam iliei, art. 53.)
(Nepublicată).

din 30 iunie 1989.
Paternitate. Termen pentru introducere. Termen de prescripţie.
Minora a cărei paternitate s-a cerut a fi stabilită, a fost născută de
reclamantă în afara căsătoriei şi a fost recunoscută în acelaşi an,
prin declaraţia făcută la organul local al administraţiei de stat," de
către pretinsul tată.
Această declaraţie de recunoaştere a minorei a fost anulată prin
hotărâre judecătorească, pe motiv că nu corespunde adevărului.
Tribunalul judeţean a respins acţiunea în stabilirea
paternităţii, reţinând că de la naşterea minorei a trecut mai mult
de un an şi ca atare dreptul ia acţiune este prescris.
Instanţa de recurs a considerat că nu sunt aplicabile
prevederile art. 60 alin. 2 şi 3 C. fam., întrucât reclamanta
cunoştea adevăratul tată al minorei şi avea posibilitatea să
conteste recunoaşterea.
Potrivit art. 60 alin.^)C. fam., în situaţia când o persoană a

pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri
judecătoreşti, termenul de 1 an peritru pornirea acţiunii în
stabilirea paternităţii din afara căsătoriei va curge de la data
când acea hotărâre a rămas definitivă.
Corecta aplicare a textului sus-citat nu poate fi făcută decât
ţinându-se seama de finalitatea urmărită de lege - ocrotirea
copilului şi egalitatea în drepturi a copilului din căsătorie cu cel
născut în afara ei -, precum şi de interdependenţa firească
dintre articolele ce reglementează materia, în lumina principiilor
ce stau la baza Codului familiei.
Prin urmare, dacă termenul de un an pentru stabilirea
paternităţii curge - în cazul când un copil din căsătorie, prin
efectul unei hotărâri judecătoreşti, a pierdut această calitate de
la dată rămânerii definitive a acestei hotărâri, urmează că şi în
cazul în care un copil din afara căsătorie â pierdut filiaţia faţă de
tată, termenul curge de la data când a pierdut această filiaţie.
în situaţia dată, dreptul la acţiune nu se poate- prescrie câtă
vreme nu a luat naştere, deoarece minora născută de reclamantă
din afara căsătoriei fiind recunoscută în termenul de un an de la
naştere nij, avea deschisă calea stabilirii paternităţii prin justiţie,
întrucât altfel s-ar fi ajuns la o dublă paternitate.
De aceea, dacă potrivit art. 60 alin. 2 C. fam. copilul din căsătorie
care şi-a pierdut această calitate, prin efectul hotărârii judecătoreşti
de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii are dreptul ca într-un
an să introducă acţiune în stabilirea paternităţii, egţg^gSiS ?' 'n
spiritul legii ca şi copilul din afara căsătoriei, care şi-a pierdut
paternitatea să i se recunoască acest drept.
(Trimite la Codulfam iliei, art. 60 alin. 2).
( D re p tu l, nr. 4/1990).

nr. 2.072 din 18 martie 1997.
Tăgada paternităţii. Prezumţia legală de paternitate.
Prezumţia legală de paternitate prevăzută de art. 53 C. fam.,
potrivit căruia copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul
mamei, priveşte pe copilul din căsătorie, care să fi fost conceput şi
născut în timpul acesteia, paternitatea rezultând din faptul concepţiei
şi nu din acela al naşterii.
Ea are însă un caracter relativ işi, în conformitate cu art. 54

alin.1 C.fam., paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu
neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Fiind vorba de o chestiune de o importanţă deosebită pentru
statutul civil al unei persoane, instanţa de judecată este obligată
să pună în vedere părţilor să-şi propună toate mijloacele de
apărare, iar, în măsura în care probele administrate ar fi de
natură să formeze o convingere sigură cu privire la faptul
dezbătut, să dispună plin oficiu şi efectuarea altor probe.
în mod justificat, în speţă, după administrarea de probe în
rejudecare, s-a constatat că despărţirea în fapt a soţilor,
invocată de tată ca motiv în combaterea prezumţiei de
paternitate a avut loc după concepţia minorului, fapt de
necontestat, demonstrat cu expertiza medico-legală.
(Trimite la Codulfam iliei, art. 53 şi art. 54).
(Nepublicată). '
CAPITOLUL VII
SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI
1. Tribunalul Regional Crişana, Secţia civilă, decizia

civilă nr. 935 din 11 mai 1962.
Copil din afara căsătoriei. Nume.
Tribunalul popular al raionului Oradea, prin sentinţa civilă nr.
1.102 din 21 februarie 1962 a admis cererea făcută de
reclamantul S.A. şi a dispus ca fiul său R.A. să poarte numele
de S.A. potrivit art. 64 C. fam..
în motivare se arată că acest copil fiind rezultat din afara
căsătoriei din concubinajul cu S.V. şi fiind recunoscut de către
reclamant a fost autorizat să poarte numele numele tatălui care
l-a recunoscut şi anume R.A..
Ulterior, tătăi căsătorindu-se cu mama copilului, în
conformitate cu prevederile art. 27 C. fam., a luat numele soţiei
de S. şi faţă de această nouă identitate a cerut ca şi fiul său să
fie autorizat să poarte numele de S. adică pe acela pe care-l
adoptase tatăl său în urma căsătoriei.
împotriva acestei sentinţe s-a făcut recurs de către
Procuratura raionului Oradea pe considerentul că dispunându-
se rectificarea unei înregistrări în registrul de stare civilă,
aceasta se poate face numai dacă era vorba de o înregistrare
greşită, existenţa unei erori materiale - potrivit art. 10-11
Decretul nr.178/1970 - , iar nicidecum când este vorba de
schimbarea unui nume, cum era vorba în speţă, din acela de R.
în acela de R..
Aşa fiind, recursul fiind fondat, a fost admis şi s-a modificat
sentinţa atacată în sensul respingerii cereriica inadmisibilă
întrucât este vorba de o schimbare de nume care potrivit
Decretului nr. 273/1950 se adresează Sfatului Popular şi se
încuviinţează de Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia
Generală a Miliţiei.
(Justiţia nouă, nr. 5/1963, pp. 127-128)
CAPITOLUL VIII
ADOPŢIA
l

din 19 martie 1996.
Adopţie. Desfacere. Interesele minorului. înţeles.
Potrivit art. 66 C. fam., adopţia se poate încuviinţa numai în
interesul adoptatului, iar conform art. 81 din acelaşi cod, adopţia
se poate desface dacă aceasta este în interesul adoptatului.
Ca urmare, atât la încuviinţarea, cât şi la desfacerea
adopţiei, din noianul de interese ce pot exista, de.terminante
sunt interesele adoptatului.
Restul intereselor, de orice natură, a părinţilor fireşti, a
bunicilor etc., oricât de justificate şi profunde, nu pot fi avute în
vedere la încuviinţarea sau desfacerea adopţiei.
împrejurarea că adoptatorii au divorţat şi ca atare nu se mai
înţeleg sau comportarea necorespunzătoare a adoptatorului şi, în
general, raporturile, oricât de degradate, dintre foştii soţi, nu justifică,
în sine desfacerea adopţiei.
Dimpotrivă, interesele minorei cer menţinerea adopţiei, chiar
dacă aceasta este nefast afectată de împrejurările la care s-a
făcut referire.
Astfel, minora în prezent elevă s-a făcut cunoscută cu
numele dobândit din adopţie, sub acest nume a devenit
premianta clasei, a participat cu succes la câteva concursuri de
muzică, numai pe adoptator îl ştie drept tată, pe tatăl firesc nu-l
cunoaşte, care, la rândul lui, nu o cunoaşte pe adoptată, cu
care de la vârsta de 11 luni nu s-a mai întâlnit, iar în prezent nu
doreşte desfacerea adopţiei.
Pe de altă parte, interesul material, dreptul la întreţinere, la fel
este un interes legitim al adoptatului, care pledează, în înţelesul legii,
pentru menţinerea adopţiei, în ciuda împrejurărilor
necorespunzătoare existente în cauză.
(Dreptul, nr. 6/1997, p . 105)

din 18 iulie 1996.
Adopţie. încuviinţare. Competenţa tribunalului în primă instanţă.
Potrivit art. 2 lit. f) C. proc. civ., astfel după cum a fost
modificat prin Legea nr. 59/1993, tribunalele judecă în primă
instanţă cererile pentru încuviinţarea adopţiilor.
Aceste prevederi nu lasă loc la nici o interpretare, nici restrictivă,
nici extinctivă atâta vreme cât, în termeni categorici, s-a referit la
cererile pentru încuviinţarea adopţiilor, fără nici o deosebire (u b ile x
non distinguit nec nos distinguere debemus).
în consecinţă, toate cererile de încuviinţare a adopţiilor au fost
date, în primă instanţă, în competenţa tribunalelor, cu atât mai mult
cu cât, potrivit art. VI din Legea nr. 59/1993, orice dispoziţii contrare
acestei legi au fost abrogate.
Ulterior acestor reglementări, nu a foşt adoptată nici o
reglementare privind competenţa de soluţionare, în această materie.
La 24 iulie 1995 s-a dispus doar republicarea Legii nr.
11/1990, care suferise unele modificări, altele decât în
competenţa instanţelor.
(Dreptul, nr. 6/1997, pp. 105-106).

Adopţie. Lipsa confirmării Comitetului Român pentru Adopţii
cu privire la împrejurarea că minorul nu a putut fi adoptat în
ţară. Consecinţe.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 11/1990 republicată la 17 iulie
1991, privind încuviinţarea adopţiei, străinii şi cetăţenii români
cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot adopta numai copii
aflaţi în evidenţa Comitetului Român, pentru Adopţii şi care nu
au putut fi încredinţaţi sau adoptaţi în ţară, într-un interval de cel
puţin 6 luni de la luarea în evidenţă.
La cererea pentru încuviinţarea adopţiei se vor ataşa, printre
altele, confirmarea Comitetului Român pentru Adopţii, în sensul
că minorul nu a putut fi încredinţat sau adoptat în ţară, în
interval de cel puţin.6 luni de la luarea în evidenţă, potrivit art. 4

alin. 1 pct. 5 din aceeaşi lege.
Lipsa confirmării Comitetului Român pentru Adopţii, în sensul
că a expirat termenul de şase luni de când minorul a fost înscris în
lista prevăzută de Legea nr. 11/1990, nu este de natură să
împiedice încuviinţarea adopţiei, dacă nu se contestă că minorul
figurează pe lista copiilor adoptabili, cu mult peste 6 luni, fără ca o
persoană din ţară să-şi fi exprimat dorinţa de a-l adopta.
(Dreptul, nr.5/1995, p. 76).
4. Tribunalul Argeş, Secţia civilă, decizia civilă nr. 1.578

din 12 decembrie 1979(.
înfiere.' Acţiunea înfiatului major pentru desfacerea înfierii.
Recitarea autorităţii tutelare, şi a părinţilor fireşti.
Când acţiunea pentru desfacerea înfierii este promovată de
înfiatul major, citarea autorităţii tutelare, precum şi a părinţilor
fireşti nu este necesară, deoarece, din interpretarea art. 82 C.
fam., în corelaţie cu art. 159 lit. a), art. 67 şi art. 70 din acelaşi
cod, rezultă că ascultarea autorităţii tutelare şi consimţământul
părinţilor fireşti nu sunt cerute decât în cazul când înfiatul este
minor; aşadar, pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie se
impune şi în cazul desfacerii înfierii.
5. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 695 din 8 aprilie 1980.
înfiere. Desfacere. Interesul minorului. înţelesul noţiunij.
Prin interesul înfiatului, în sensul art. 81 C. fam., referitor'la
desfacerea înfierii, trebuie să se înţeleagă nu numai interesul
său moral, deoarece, alături de alte fapte şi împrejurări, starea
materială contribuie la crearea condiţiilor în care se poate
realiza minorul mai bine.

Adopţie. Desfacere. Calitate procesuală civilă. Cazuri în care
autoritatea tutelară nu poate formula acţiune în desfacerea
adopţiei şi nici nu este necesară ascultarea acesteia.
Legea reglementând desfacerea adopţiei, stabileşte, prin art. 81
C. fam., că aceasta se poate cere dacă este în interesul adoptatului.
Printre persoanele care pot cere desfacerea adopţiei, potrivit
textului de lege sus citat este prevăzută şi autoritatea tutelară
obligată, potrivit art. 108 C. fam., să exercite un control efectiv
şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc
îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.
Desfacerea adopţiei poate fi pronunţată potrivit art. 82 din acelaşi
cod de instanţa judecătorească numai după ascultarea delegatului
autorităţii tutelare.
Dispoziţiile citate au, desigur, în vedere numai persoanele
minore, deoarece atribuţiile autorităţii tutelare ţin de ocrotirea
părintească şi tutela minorilor, iar nu şi persoanele majore care
nu sunt în situaţia de a avea un tutore sau un curator.
(Curtea Supremă de Justiţie, B uletinul Jurisprudenţei Culegere de
decizii p e anul 1995, Editura Proema, Baia Mare, 1996, pp. 75-77).
7. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr, 3.095

Adopţie. Persoană majoră.
, Persoana majoră poate să fie adoptată numai dacă în timpul
minorităţii a fost crescută de cel care voieşte să o adopte.
Nesocotirea acestei condiţii este sancţionată cu nulitatea
absolută a actului adopţiei.
împrejurarea că după încuviinţarea adopţiei adoptatul a
acordat ajutor şi îngrijire adoptatorilor nu este de natură a
justifica menţinerea adopţiei încuviinţată cu încălcarea unor
dispoziţii imperative ale legii şi să beneficieze în continuare de
efectele unui act lovit de nulitate absolută.
(Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de
decizii p e anul 1995, pp. 77-78).

din septembrie 1995.
Adopţie. Anulare. Calitate procesuală. Caz în care nu este
necesară participarea procurorului.
Acţiunea în anulare pentru lipsa consimţământului la adopţie
al celuilalt soţ nu poate fi exercitată decât de soţul vizat, iar
nulitatea adopţiei poate fi acoperită de el prin renunţarea
expresă sau tacită la exercitarea acţiunii.
în cazul în care până la decesul său, soţul celui ce a adoptat
nu a introdus o asfel de acţiune, adoptatul nu are calitate
procesuală de a exercita acţiune în anulare pentru lipsa
consimţământului soţului adoptatorului.
în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art; 6 din Legea
nr. 11/1990 (republicată), care prevăd obligativitatea participării
procurorului la judecarea pricinilor referitoare la adopţie, întrucât
adoptatul reclamant era major la data introducerii acţiunii.
. (Curtea Supremă de Justiţie, B uletinul JurisprudenţeL Culegere de
decizii p e anul 1995, pp. 79-80). '

Adopţie. Consimţământul părintelui firesc.
Potrivit art. 5 lit. a) din Legea 11/1990, republicată în
Monitorul Oficial nr. 159 din 24 iulie 1995, printre actele ce
trebuie să fie prezentate pentru a fi încuviinţată adopţia este
necesară şi declaraţia autentică de consimţământul la adopţie,
dată de părintele sau părinţii fireşti, tutore sau ocrotitorii legali,
ori, după caz, avizul autorităţii tutelare.
Numai în cazul prevăzut în art. 8 din Legea nr. 11/1990,
când adopţia priveşte un copil pentru care este necesară
punerea sub tutelă, dar aceasta nu a fost încă instituită, pentru
a încuviinţa adopţia, instanţei judecătoreşti îi este suficient
avizul autorităţii tutelare competente a întocmi ancheta socială.
în absenţa declaraţiei de consimţământ la adopţie dată de
părintele firesc al minorului nu se poate încuviinţa adopţia şi nici nu
se poate suplini consimţământul prin hotărâre judecătorească.
Cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi însă luată în

cercetare dacă părintele firesc, prezent în instanţă, declară că
consimte la adopţie.
(Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei Culegere de

din 23 mai 1995.
Adopţie. Desfacere. Calitate procesuală activă.
Din principiul potrivit căruia adopţia se face numai în
interesul celui adoptat, rezultă că şi la desfacerea acesteia
trebuie să se ţină seama exclusiv de interesul adoptatului, iar
nu de vreun interes al adoptatorilor.
De aceea, adoptatorii sunt excluşi dintre persoanele care pot
cere desfacerea adopţiei în condiţiile art. 81 C. fam.
în schimb, adoptatorii au calitate procesuală activă atunci
când solicită anularea adopţiei pe motiv că aceasta a fost
încuviinţată cu nesocotirea însăşi a naturii instituţiei.
Neînţelegerile ivite între părinţii fireşti şi părinţii adoptivi,
asumarea unor obligaţii de către adoptat, corelativ cu interesul
urmărit de acesta constând în dobândirea vocaţiei la
succesiunea adoptatorilor, nu pot fi considerate ca fiind
contrare spiritului legii, care să ducă la anularea adopţiei.

nr. 1.909 din 27 iunie 1995.
Adopţie. Domiciliul adoptatorilor. înţelesul noţiunii. Mijloace
de probă. Buletin de identitate.
Cererea pentru încuviinţarea adopţiei, făcută de un cetăţean
român cu domiciliul în ţară, se adresează instanţei de la
domiciliul celui care adoptă.
în sensul dispoziţiilor cuprinse în art. 13 Decretul 31/1954,
domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa
statornică sau principală.
Problema de a şti unde se găseşte principala aşezare a unei

persoane şi, prin consecinţă, domiciliul său, este o chestiune de fapt
ce se poate dovedi cu orice mijloc de probă, în caz de contestare.
în cazul în care se face dovada că adoptatorii şi-au statornicit
principala locuinţă într-o anumită localitate, competenţa de a
soluţiona.cererea pentru încuviinţarea adopţiei aparţine tribunalului
în circumscripţia căruia se află localitatea respectivă.
De asemenea, autoritatea tutelară competentă a întocmi
ancheta socială este aceea din localitatea în care adoptatorii şi-
au stabilit principala aşezare, iar judecarea cererii se face cu
citarea acestei autorităţi.
(Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul JurisprudenţeL Culegere de

nr. 1.971 din 14 iunie 1996.
Adopţie. Consimţământ. Forma în care se dă. Consecinţe.
.Consimţământul la adopţie trebuie exprimat în formă
autentică în faţa notarului şi, dacă este cazul, şi a instanţei şi se
prezumă a fi perfect valabil, până la proba contrarie.
în cazul în care se invocă un viciu de consimţământ, acesta
nu se prezumă în nici o împrejurare, ci trebuie dovedit.
(Curtea Suprem ă de Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de
decizii p e anul 1995, pp.77-79).

• Adopţie. Lipsa de consimţământ la încuviinţarea adopţiei.
Consecinţe. Anulare.
Valabilitatea adopţiei incheiate fără consimţământul părinţilor
celui adoptat este examinată în raport cu interesele minorului şi
cu aprecierea dată acestei situaţii de către părinţii fireşti, singuri
în măsură să ceară desfacerea adopţiei pentru lipsa
consimţământului lor.
în ceea ce priveşte lipsa consimţământului celorlalte
persoane la care se referă art.70 C. fam. (adoptatorul şi
minorul, dacă a împlinit vârsta de 10 ani), legea nu prevede nici

o derogare de la dreptul comun.
Deci, lipsa consimţământului acestor persoane,
consimţământ care - analizat prin prisma celui adoptat - are o
semnificaţie afectivă, nulitatatea adopţiei putând fi invocată de
către oricine are un interes în constatarea aspectului respectiv.
(Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul Jurisprudenţeu Culegere de

Cerere pentru încuviinţarea adopţiei. Instanţa competentă
după materie.
Potrivit prevederilor art. 2 lit. f) C. proc. civ., aşa cum a fost
modificat prin Legea nr. 59/1993, tribunalele judecă în prima
instanţă cererile pentru încuviinţarea adopţiilor.
Aceste prevederi nu lasă loc la altă interpretare, nici
restrictivă şi nici extensivă, atâta vreme cat textul de lege
menţionat se referă în termeni categorici la cererile pentru
încuviinţarea adopţiilor, fără nici o deosebire (cerere de adopţie
făcută de un străin sau de un român).
Aşadar, toate cererile de încuviinţate a adopţiilor au fost date
în competenţa tribunalelor, în prima instanţă, cu atât mai mult
cu cât, potrivit prevederilor art. VI din Legea nr. 59/1993, orice
dispoziţii contrare acestei legi au fost abrogate.
(Curtea Supremă de Justiţie, B uletinul Jurisprudenţeu Culegere de

nr. 458 din 23 februarie 1994.
Adopţie. Competenţă materială. Acţiune pentru încuviinţarea
unei adopţii. Adoptator, cetăţean român cu domiciliul în străinătate.
M.l. a solicitat ca, în contradictoriu cu Primăria comunei
Cobadin, Judeţul Constanţa în calitate de autoritate tutelară, cât
şi cu soţii G.M. şi G.E., să se încuviinţeze adopţia cu efecte
depline a fiului acestora din urmă, G.I., născut la 6 august 1987

în Medgidia, Judeţul Constanţa.
Judecătoria Medgidia, prin sentinţa civilă nr. 1.783 din 3
octombrie 1991, a admis acţiunea aşa cum a fost formulată,
încuviinţând ca minorul adoptat să dobândească numele de
familie al adoptatorului, respectiv M.
Considerând vădit netemeinică şi esenţial nelegală
hotărârea judecătoriei, care a rămas definitivă prin nerecurare,
procurorul general - prin recurs extraordinar - a solicitat
desfiinţarea acesteia pe motiv că a fost pronunţată de o
instanţă care nu era competentă din punct de vedere material
să soluţioneze o astfel de cerere.
Din actele dosarului, cât şi din verificările extrajudiciare
efectuate de către procuratură, anexate la recursul extraordinar
rezultă că adoptatorul, cetăţean român, avea la data formulării
cererii de adopţie cât şi al judecării pricinii domiciliul în Austria.
în atare situaţie, încuviinţarea adopţiei era, potrivit
prevederilor art. 1 alin. 4 din Legea nr. 11/1990, republicată în
temeiul art. V din Legea nr. 48 din 16 iulie 1991, în Monitorul
Oficial Partea I, nr. 95 din 1 august 1990, de competenţa
tribunalului în raza căruia domicilia cel care urma a fi adoptat.
Cum dispoziţiile legale cu privire la competenţa materială au
caracter imperativ şi riu pot fi înlăturate prin acordul sau
achiesarea părţilor, Curtea urmează să admită recursul
extraordinar, să caseze hotărârea atacată şi să trimită pricina
spre soluţionare Tribunalului Constanţa în raza căruia
domiciliază cel care urmează a fi adoptat potrivit prevederilor
art. 2 lit. f) C.proc.civ., modificat prin Legea nr. 59/1993, care, în
mod expres, a modificat şi prevederile art. 1 alin. 2 şi 3 din
Legea nr. 11/1990.
(Curtea Supremă de Justiţie,Buletinul Jurisprudenţeu Culegere de
16. Curtea Supremă de Justiţie, decizia Secţiei civile nr. 547

din 11 martie 1993.
Adopţie. Persoană majoră.* Lipsa anchetei sociale şi
neascultarea autorităţii tutelare. Consecinţe.
Prin acţiunea introdusă la 13 august 1991, N.V. a solicitat instanţei
să încuviinţeze adopţia numitului L.S. născut la 13 ianuarie 1951, cu
toate efectele unei filiaţii fireşti.
în motivarea acţiunii reclamantului a arătat că el a luat şi îngrijit
pe L.S. încă de la vârsta de 7 ani şi că între ai s-au statornicit
puternice relaţii afective.
Judecătoria Năsăud, prin sentinţa civilă nr. 2.675 din 19
decembrie 1991, a admis acţiunea, a încuviinţat adopţia
numitului L.S. de către reclamant cu toate efectele unei filiaţii
restrânse şi a dispus ca adoptatul să poarte numele său reunit
cu al adoptatorului şi să se facă menţiunile în actul de naştere.
Tribunalul Judeţean Bistriţa Năsăud, prin decizia civilă nr. 115 din
4 martie 1992, a respins ca inadmisibil recursul declarat de O.L.
în contra sentinţei instanţei de fond, procurorul general a
declarat recurs extraordinar, criticând-o ca fiind dată cu
încălcarea esenţială a legii, întrucât instanţa a soluţionat cauza
fără participarea procurorului şi fără a cita autoritatea tutelară.
Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 5 alin. 2 şi 3 din Legea
nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei, judecarea cererii se
face cu citarea celor prevăzuţi în art. 70 C. fam. şi a autorităţii
tutelare, precum şi cu participarea procurorului efectuarea
anchetei sociale fiind obligatorie.
Din cuprinsul practicalei sentinţei civile nr. 2.675 din 19 decembrie
1991, rezultă că la soluţionarea cauzei de către instanţa de fond nu a
participat procurorul.
Este menţionat că, în cauză, adopţia se referă la un major, iar
potrivit dispoziţiilor legale menţionate, procurorul trebuie să
participe la judecată, însă nu este necesară nici efectuarea
anchetei sociale şi nici citarea autorităţii tutelare, efectuarea
acestor acte fiind obligatorii numai când adopţia se referă la minori.
în raport de aceste constatări rezultă că instanţa de fond a

soluţionat cauza cu încălcarea esenţială a legii, situaţie care
face ca hotărârea să fie lovită de nulitate, astfel că se impune
rejudecarea litigiului.
în consecinţă, recursul extraordinar fiind întemeiat, urmează
a fi admis şi a se casa hotărârea atacată cu trimiterea cauzei
spre rejudecare instanţei de fond.
(Curtea Supremă de Justiţie,Buletinul Jurisprudenţeu Culegere de

din. 16 februarie 1993.
Adopţie. încuviinţare. Necesitatea avizului autorităţii tutelare.
La data de 24 martie 1992, G.V.M. a solicitat ca, în
contradictoriu cu B.D. să se încuviinţeze adopţia cu efecte
depline a minorei B.A.M., născută la 21 decembrie 19SÎ1,
arătând că aceasta a fost abandonată de mama sa firească în
Clinica Ginecologie II din Municipiul Cluj-Napoca.
în calitatea sa de asistent medical principal la unitatea
spitalicească arătată, s-a ocupat de minoră de la naştere, a
îndrăgit-o şi, neavând copii, a hotărât să o adopte.
Judecătoria Cluj-Napoca, prin sentinţa civilă nr. 4.652 din 15
mai 1992, rămasă definitivă prin nerecurare, a admis acţiunea
şi a încuviinţat adopţia minorei de către reclamantă, urmând ca
minora să poarte numele de G.
hotărârea, ca vădit netemeinică şi esenţial nelegală, deoarece
cauza a fost soluţionată fără a exista certificatul medical privind
starea sănătăţii minorei şi fără a se stabili dacă mama firească
- a acesteia este sau nu de acord cu adopţia.
Potrivit art. 4 lit. a) din Legea nr. 11/1990 privind
încuviinţarea adopţiei, modificată prin Legea nr. 48/1991, la
cererea pentru încuviinţarea adopţiei se vor ataşa, prin alte
acte, declararea autentificată de consimţământ la adopţie, dată
de părintele sau părinţii fireşti, tutore sau ocrotitori legali, ori,
după caz, avizul autorităţii tutelare, precum şi certificatul

medical privind starea de sănătate a minorului, eliberat după
caz, de policlinica judeţeană, municipală sau de sector.
Prin art. 7 alin. 1 din aceeaşi lege, se stabileşte că, în cazul
în care adopţia priveşte un copil pentru care este necesară
punerea sub tutelă, dar aceasta nu a fost încă instituită,
instanţa judecătorească va încuviinţa adopţia cu avizul
autorităţii tutelare competente a întocmi ancheta socială.
Referindu-se la cazurile în care este necesară instituirea
tutelei minorului, art. 113 C. fam., menţionează, printre altele,
pe cel în care părinţii sunt dispăruţi.
în speţă, instanţa a reţinut, pe baza procesului-verbal
întocmit de un lucrător din cadrul Poliţiei Municipiului Cluj-
Napoca, că nu a fost posibilă găsirea mamei minorei.
Din procesul-verbal încheiat la Clinica Ginecolgie II în ziua de
18 martie 1992 şi în care cel care l-a întocmit a arătat că s-au luat
măsuri pentru găsirea numitei B.D., atât pe baza Municipiului Cluj-
Napoca, cât şi la locul de domiciliu, dar nu a fost depistată, nu
permite concluzia că mama minorei este dispărută.
Era necesar ca instanţa să se convingă dacă mama minorei
domiciliază sau nu în Târgu-Mureş, str. Tudor Vladimirescu nr. 69,
apart. 2, adresă indicată la data internării.
în acest sens, trebuie să se dispună verificări prin Poliţia
municipiului Târgu-Mureş pentru a se stabili cu certitudine dacă B.D.
nu mai locuieşte la adresa indicată şi, în această ipoteză, dacă
poate fi aflat actualul său domiciliu.
în cazul în care, cu ocazia verificărilor efectuate de organele
de poliţie, ce au în atribuţii şi ţinerea evidenţei populaţiei, se va
stabili că mama firească a minorei este, într-adevăr, dispărută,
instanţa va putea face aplicaţiunea dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din
Legea nr. 11/1990 şi art. 70 alin. 3 teza II C. fam., încuviinţând
adopţia doar pe baza avizului autorităţii tutelare competente a
întocmi ancheta socială.
Desigur, dacă mama minorei va fi găsită, instanţa va stabili
dacă aceasta este sau nu de acord cu adopţia solicitată de
reclamantă, deoarece consimţământul părinţilor fireşti, cât timp nu
au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, este determinant în

soluţionarea unei cereri de adopţie.
Cu ocazia rejudecării, urmează ca instanţa să pună în
vedere reclamantei să prezinte şi certificatul medical privind
starea de sănătate a minorei cerut de art. 4 lit. a) alin. 4 din
Legea nr. 11/1990.
Pentru considerentele expuse, recursul extraordinar se
priveşte ca întemeiat, astfel că, în conformitate cu
dispoziţiile art. 312 pct. 2 lit.b) C. proc. civ., urmează a fi
admis, va fi casată hotărârea atacată şi cauza va fi trimisă
instanţei de fond, spre rejudecare.
18. Curtea Supremă de Justiţie* Secţia civilă, decizia nr. 400

din 5 martie 1992.
Adopţie. încuviinţare. Condiţii. Lipsa confirmării Comitetului
Român pentru Adopţii că minorul nu a putut să fie încredinţat
sau adoptat în ţară. Consecinţe. Obligaţia instanţei.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 11/1990 privind
încuviinţarea adopţiei (astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 48/1991 şi republicată la 26 iulie 1991), cetăţenii străini pot
adopta numai copiii aflaţi în evidenţa Comitetului Român pentru
Adopţii, iar conform art. 4 lit. a) din aceeaşi lege, printre actele ce
trebuie ataşate la cererea pentru încuviinţarea adopţiei, se
numără şi confirmarea acestui organ guvernamental/că minorul
nu a putut fi încredinţat sau adoptat în ţară într-un interval de cel
puţin şase luni de la data luării în evidenţă.
în ceea ce priveşte aplicarea în timp a acestor dispoziţii
legale, potrivit art. II din Legea nr. 48/1991, cererile pentru
încuviinţarea adopţiei, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti,
vor fi soluţionate potrivit reglementării în vigoare la data
introducerii cererii.
Cum cererea de încuviinţare a adopţiei a fost înregistrată la tribunal
la data de 15 octombrie 1991, deci ulterior datei de 17 iulie 1991, când
a intrat în vigoare Legea nr. 48/1991, în prezenta cauză sunt
aplicabile dispoziţiile legale sus-menţionate, referitoare la

necesitatea luării minorilor în evidenţa Comitetului Român pentru
Adopţii şi a confirmării acestui organ guvernamental că minorii nu
au putut: fi încredinţaţi sau adoptaţi în ţară, în intervalul de cel puţin
şase luni de ia luarea în evidenţă.
Neîndeplinirea acestor condiţii legale nu este însă de natură
a conduce la modificarea hotărârii, în sensul respingerii cererii,
cum s-a solicitat prin motivele de recurs, ci la casarea sentinţei
cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, spre rejudecare, pentru
ca, exercitându-şi rolul activ, conform art. 129-130 C. proc.
civ., să-i îndrume pe reclamanţi de a face demersurile necesare
pentru obţinerea confirmării Comitetului Român pentru Adopţii.
Această soluţie se impune, deoarece sunt îndeplinite toate
celelalte condiţii de fond şi de formă pentru încuviinţarea
adopţiei minorilor, fiind evident solicitată în interesul lor.
(Dreptul, nr. 2/1993, pp. 67-68).

din 27 martie 1992.
Adopţie. Vârsta adoptatorului. Inexistenţa unei limite legale de
vârstă maximă.
Legal, la încuviinţarea adopţiei este determinant interesul copilului.
Aprecierea interesului copilului trebuie să se facă atât de
autoritatea tutelară, cât şi de instanţă în cadrul şi în limitele
dispoziţiilor legale.
Aceasta duce la obligaţia verificării condiţiilor de fond ale
adopţiei prin prisma unor criterii obiective.
Or, în afara excepţiilor prevăzute, potrivit legii, nu pot adopta
decât persoanele majore şi care sunt cu cel puţin 18 ani mai în
vârstă decât cel ce urmează a fi adoptat.
Dacă prevederea referitoare la vârsta minimă a adoptatorului
are caracter de ordine publică şi trebuie respectată cu
rigurozitate, nu aceeaşi consecinţă se poate reţine cu privire la
vârsta maximă care, indiferent de nivelul atins, nu poate duce la
refuzul încuviinţării adopţiei, decât în condiţii dovedite, din care
să rezulte că vârsta înaintată constituie o piedică de neînlăturat
pentru îndeplinirea scopului adopţiei.
Ca urmare, stabilirea obiectivă a unei limite superioare de

vârstă contravine legii, firii şi uneori motivaţiei adopţiei, care
poate fi dictată de considerente exclusiv morale.
Este de precizat că, în speţă, nu se conturează nici un indiciu în
sprijinul opiniei prefecturii recurente, dovedindu-se, dimpotrivă, că
adoptatorii, din punct de vedere medical şi biologic, sunt apţi să-şi
îndeplinească obligaţiile părinteşti.
(Dreptul, nr. 2/1993, p . 68).

decizia nr. 1.542/1992.
înfiere cu efectele filiaţiei fireşti. Numele de familie ce urmează să-i
poarte copiluL
Potrivit art. 78 C. fam., înfiatul dobândeşte numele celui ce-l
înfiază (alin. 1).
Dacă înfierea se face de doi soţi ori de către soţul care
înfiază pe copilul celuilalt, iar soţii nu au un nume de familie
comun, ei sunt obligaţi ca la încuviinţarea înfierii să declare,
potrivit art. 62 alin. 2, care se aplică prin asemănare, numele de
familie pe care îl va purta copilul (alin. 2).
Autoritatea tutelară va putea să încuviinţeze ca înfiatul să poarte în
continuare vechiul său nume, adăugând la el numele dobândit prin
înfiere (alin. 3).
în speţă prima instanţă â admis cererea formulată şi a
încuviinţat înfierea minorei cu efectele filiaţiei fireşti, dar a
dispus ca înfiatul să poarte numele de familie al mamei
înfiiţoare şi al părinţilor fireşti.
împotriva acestei hotărâri a făcut recurs reclamanta pe motiv
că greşit s-a încuviinţat ca minora să poarte numele reunite.
Recursul a fost admis, iar sentinţa modificată în scopul că
minora va purta numai numele de familie al mamei înfiiţoare.
S-a considerat că în cazul înfierii cu efectele filiaţiei fireşti nu
- este aplicabilă dispoziţia art. 78 alin. 3 C. fam.
(Tribunalul Muncipiului Bucureştir Culegere de practică ju diciară civilă
p e an ul 1992, pp. 71-72).

din 20 mai 1993.
Schimbarea statutului civil al petiţionarului în sensul că a fost
adoptat de o altă familie, nu modifică cu nimic făptui că o
perioadă a fost strămutat într-o altă localitate şi, ca atare, face
parte din persoanele care beneficiază de prevederile art. 1 lit.e)
Decret-lege nr. 118/1990.
Acest Decret-lege având un caracter reparatoriu, pentru
suferinţele îndurate sub dictatura comunistă, a prevăzut, în
unele cazuri, o dublă reparaţie, în sensul acordării atât a
vechimii neîntrerupte în muncă,’ cu un spor pentru perioadele în
care persoana s-a aflat în vreuna din situaţiile prevăzute în art. 1,
precum şi o indemnizaţie lunară.
Aplicarea acestor dispoziţii legale nu este condiţionată de
aplicarea lor simultană.
Ca urmare, petentul are dreptul la indemnizaţia prevăzută de
Decretul-lege citat, chiar dacă nu a solicitat a i se stabili şi o
vechime în muncă, pe care nici nu o putea avea, ca nou născut,
în perioada în care alături de părinţii fireşti, a fost o persoană ce
a suferit rigorile strămutării.
(Dreptul, nr. 7/1994, p. 85).

Conform prevederilor art. 5 alin. 3 din Legea nr. 11/1990,
efectuarea anchetei sociale este obligatorie.
Privitor la acest aspect, urmează a se reţine că textul de lege
menţionat nu face nici o distincţie şi nici o precizare privind ancheta
socială la domiciliul părinţilor fireşti sau la domiciliul adoptatorilor.
în speţă, există ancheta socială efectuată la domiciliul
adoptatorilor de organele competente din ţara lor şi ancheta socială
de la reşedinţa mamei fireşti.
Pentru a se aprecia dacă adopţia este în interesul celui
adoptat, este esenţială ancheta socială de la domiciliul
adoptatorilgr, anchetă socială de la domiciliul părinţilor fireşti
reprezentând un element de comparaţie.
(Dreptul, nr. 11/1992, p. 80).

nr. 593/1997.
Filiaţie. Adopţie cu efectele filiaţiei fireşti. Consecinţe privind
legăturile cu familia firească.
în situaţia adopţiei cu toate efectele filiaţiei fireşti, drepturile
şi îndatoririle izvorâte din filiaţie între minorul adoptat şi părinţii
săi fireşti, precum şi rudele acestuia încetează.
De altfel, prin interpretarea art.1 pct. 4 din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al
adopţiei (aprobată prin Legea nr. 87/1998), rezultă că regula
generală este adopţia cu efectele filiaţiei fireşti, făcându-se
precizarea că în momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, filiaţia
dintre copil şi părinţii săi naturali încetează.
Ca urmare, bunicii - rude din filiaţia fireasca - nu mai pot
avea îndatoriri faţă de minorul adoptat, astfel că nu pot avea
nici drepturi, printre care şi acela de a avea legături personale
cu minorul.
Drepturile şi îndatoririle care încetează prin adopţie nu
trebuie înţelese numai sub aspect patrimonial, deoarece legea
nu face o asemenea delimitare, ci în totalitatea lor, respectiv şi
cele de ordin personal.
Dispoziţiile cu caracter general ale Codului familiei,
referitoare la familie şi rudenie (art.1 şi art.40 şi urm.) care-i
implică şi pe bunici, precum şi prevederile exprese ale legii în
privinţa unor obligaţii ale acestei categorii de rude, trebuie
aplicate în concordanţă cu deciziile legale privind adopţia, iar nu
astfel încât să se analizeze în fapt, chiar numai parţial, efectele
adopţiei încuviinţate în temeiul legii speciale.
(Trimilte la: Codulfam iliei, art. 40; Ordonanţa Guvernului nr. 25/1997).
(Nepublicată).

Adopţie. Acţiune în nulitatea, anularea sau desfacerea
adopţiei. Calitate activă procesuală.
Acţiunea în adopţie este acţiune civilă de stare civilă, cu caracter
strict personal şi conform art. 22 al Ordonanţei nr. 25/1997,
aparţinea adoptatorului, părinţilor minorului şi Comisiei pentru
protecţia copilului.
Ca urmare, numai aceştia au calitatea activă procesuală în

promovarea acţiunii în nulitatea, anularea sau desfacerea adopţiei.
Acţiunea reclamantei F.T. în desfacerea adopţiei minorei T.l.
a fost respinsă cu sentinţa civilă nr.39/1998 a Tribunalului
Maramureş şi recursul declarat împotriva ei i-a fost respins.
în motivarea hotărârilor s-a reţinut că, reclamanta în calitate
de succesoare legală, fiică a adoptatorilor, nu are şi calitate
activă procesuală în promovarea acţiunii în desfacerea adopţiei.
(Trimilte la: Ordonanţa Guvernului nr. 25/1997, art. 22).
(Nepublicată).

Adopţie. Compunerea completului de judecată Ia instanţa de fond.
Cele două tribunale din circumscripţia Curţii, au judecat
cererile de adopţie în complet de un singur judecător, cu
motivarea că norma specială din O.G. nr. 25/1997 art.18 alin.1,
nu poate fi considerată derogatorie de la norma generală
stabilită de Legea nr. 142/1997 şi Legea nr. 92/1992 modificată,
potrivit cărora, cauzele sunt soluţionate de un singur judecător.
Curtea de Apel Constanţa, din a doua parte a anului 1998, a
casat sentinţele tribunalului şi le-a trimis primei instanţe, pentru
a fi judecată în compunerea stabilită de Legea nr. 87/1998
pentru aprobarea O.G. nr. 25/1997, act normativ care a
menţinut dispoziţia privind soluţionarea cauzelor într-un complet
compus din doi judecători - (art.18 alin.1 care a rămas
neschimbat).
(în acest sens a se vedea şi Revista D reptul nr. 11/1998).
(Trimilte la: Ordonanţa Guvernului nr. 25/1997, aprobată prin Legea nr. 87/1998,
art. 18 alin. 1).
(Nepublicată).
Dreptulfamiliei. Culegere de speţe Florin Ciuiacu 155
26. Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, sentinţa

civilă nr. 10 din 26 martie 1998,7 sentinta »
civilă nr. 11 din 26
martie 1998, sentinţa civilă nr. 37 din 14 decembrie 1998.
Conflict de competenţă.
Competenţa de soluţionare a cererii de adopţie, potrivit art.15
din Legea nr. 87/1998; art.15 din O.G. nr. 25/1997, în concordanţă
cu dispoziţiile art.2 pct.1 lit. f) C. proc. civ. aparţine tribunalelor.
Curtea a stabilit competenţa Judecătoriei Constanţa.
(Trimite la: Legea nr. 87/1998, art. 15, Ordonanţa Guvernului nr.
25/1997, art. 15).
(Nepublicată).
27. Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, decizia civilă nr. 233
din 5 martie 1997, decizia civilă nr. 361 din 30 martie 1997.
Adopţie. Comitetul Român pentrus Adopţii. Comisia pentru
Protecţia Copilului.
Potrivit art.18 alin.2 din O.G. nr. 25/1997 judecarea cererii de
adopţie se face cu citarea Comisiei pentru Protecţia Copilului, care a
avizat favorabil încuviinţarea adopţiei, care îl reprezintă pe copil, a
persoanei sau familiei care doreşte să adopte, a Comitetului Român
pentru Adopţii şi a procurorului.
Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile textului enunţat mai
sus şi a dispoziţiilor art. 13 din OG nr. 25/1997 care
menţionează că este interzisă adopţia copiilor care nu se află în
evidenţa Comitetului, cu excepţiile expres enunţate, şi prin
urmare trebuie citat şi acest organism - pentru că textul nu
distinge după cum adopţiile sunt interne sau internaţionale.
De asemenea, greşit s-a citat în calitate de autoritate
tutelară Consiliul Local al municipiului Mangalia şi nu Comisia
pentru Protecţia Copilului care funcţionează pe lângă Consiliul
Judeţean Constanţa şi care avizează încuviinţarea adopţiei
conform art. 18 alin.2 din O.G. nr. 25/1997.
(Trimite la: Ordonanţa Guvernului nr. 25/1997, art. 18 alin. 2).
(Nepublicată).
28. Curtea Supremă de Justiţie, decizia civilă nr. 937

din 26 martie 1996 (dosar nr. 3.'768/1995).
Judecată. Excepţii de fond şi excepţii de procedură. Calificare.
Obligaţia instanţelor.
Potrivit cu distincţiile impuse de dispoziţiile art. 137 şi 158 şi urm.
C.proc.civ., de doctrină şi de practica judiciară, excepţiile ridicate de
părţi în cursul procesului civil sunt susceptibile de a fi calificate
excepţii de procedură sau excepţii de fond în raport de obiectul
asupra căruia poartă obiecţia.
Spre deosebire de excepţiile de procedură care se constituie
în mijloace de apărare care fără să afecteze fondul acţiunii
deduse în faţa instanţei, conduc la întârzierea sau la
împiedicarea judecăţii, excepţiile de fond, privesc lipsuri
referitoare la exerciţiul dreptului material la acţiunea, care au
întotdeauna ca rezultat, respingerea acţiunii.
Practica judiciară a consacrat ca fiind excepţii de fond toate
obiecţiile care ating dreptul la acţiune, precum şi invocarea
oricăror instituţii de drept material care produc acelaşi efect.
Incontestabil, obiecţia privind stabilirea cu autoritate de lucru
judecat a faptului că bunicii paterni nu pot adopta pentru că legea
opreşte adopţia de către cel decăzut din tutelă, constituie o
excepţie care priveşte fondul cauzei, referindu-se exclusiv atât la
calităţile pe care trebuie să le îndeplinească adoptatorul cât şi la
impedimentele la adopţie de către o anumită persoană, care
constituie fără echivoc condiţii de fond încuviinţarea adopţiei.
Aşadar, examinând obiecţiile de fond formulate împotriva
cererii de încuviinţare a adopţiei introdusă de reclamanţi,
tribunalul a examinat însăşi fondul cauzei şi fiind puse în
discuţie condiţiile imperative şi cumulative ale legii, lipsa uneia
dintre ele, făcând inutilă examinarea celorlalte.
Cu toate acestea, din considerentele hotărârii rezultă că instanţa
de fond a verificat suma cerinţelor prevăzute de lege, reţinând sub
toate aspectele de fapt şi de drept, că cererea formulată de bunicii
paterni este nefondată.
în aceste condiţii Curtea de apel a reţinut vădit în contradicţie

cu temeiurile de fapt şi de drept expuse în hotărârea primei
instanţe, că aceasta nu a examinat fondul pricinii.
Aşa fiind, instanţa de apel a făcut greşit aplicarea
dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., nefiind posibilă trimiterea
cererii spre rejudecare.
(Trimite la: Codul de procedură civilă, art. 137, art. 158 şi art. 297).
(Nepublicată).
29. Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia civilă nr. 51

din 25 iulie 1997.
Adopţie. Lipsa certificatului, medical al sănătăţii minorului.
Nulitatea absolută.
Dispoziţiile art.4 lit. a) alin.4 din Legea nr.11/1990 modificată
prin Legea nr. 65/1995, stabilesc imperativ pentru încuviinţarea
adopţiei existenţa dovezii stării de sănătate a adoptatorului
atestată prin certificatul medical eliberat după caz, de policlinica
judeţeană, municipală sau de sector.
încuvinţarea adopţiei fără respectarea acestor dispoziţii
legale, echivalează cu frauda legii şi se sancţionează cu
nulitatea absolută.
(Trimite la: Legea nr. 65/1995).
(Nepublicată).
CAPITOLUL IX
OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

decizia nr. 57 din 24 ianuarie 1990.
Obligaţie de întreţinere. Dreptul părintelui. Necondiţionare.
Obligaţia de a contribui la întreţinerea părintelui aflat la
nevoie nu poate fi înlăturată pe considerente de apreciere
subiectivă a modului în care el şi-a îndeplinit, la rândul său,
obligaţia de asistenţă a copilului pe când acesta era minor.
în speţă, fiul pârât a susţinut că tatăl reclamant nu i-a
acordat sprijinul pe care i-l datora la vârsta la care el se afla în
nevoie, obiecţiune care nu a fost luată în considerare - art. 86 şi
90 din Codul familiei.
■ (Dreptul, nr. 3/1992, p. 68).
2. Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2.047

Pensie de întreţinere. Veniturile care trebuie luate în
considerare la stabilirea ei.
întrucât, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 94 din Codul
familiei, nu se face nici o rezervă cu privire la veniturile
părintelui ce urmează a fi obligat la o pensie de întreţinere
pentru copii săi, urmează că, exceptând veniturile indicate în
art. 31 din acelaşi cod, la calcularea pensiei de întreţinere, ce
se stabileşte de instanţă, trebuie luate în considerare toate
veniturile sale care au caracter de continuitate, adică nu numai
retribuţia tarifară propriu-zisă ci şi sporul de vechime,
indemnizaţia de conducere sau alt venit permanent (ca de
exemplu, în speţă, indemnizaţia de parcurs, în calitate de
mecanic de locomotivă C.F.R.).
3. Tribunalul judeţean Timiş, decizia civilă nr. 1.254

Alocaţie de stat pentru copii. Neridicarea ei de către tatăl
copilului. Condiţii pentru ca acesta să fie considerat în culpă.
în temeiul art. 6 din Decretul nr. 246/1977, pentru copilul
născut din afara căsătoriei, recunoscut de tatăl său şi aflat în
îngrijirea mamei, alocaţia de stat se plăteşte prin unitatea la care

este încadrat - cu contract de muncă încheiat pe durată
nedeterminată - tatăl copilului, în cazul în care nici mama
copilului şi nici soţul ei actual nu. fac parte din categoriile de
persoane care pot beneficia de alocaţie (fiind încadraţi în muncă
cu contract încheiat-pe durată nedeterminată, pensionari etc.).
Alocaţia încasată de tatăl copilului se remite mamei.
în situaţia în care tatăl, deşi are vocaţia şi îndatorirea de a
ridica alocaţia, nu procedează ca atare, el răspunde conform
art. 998 C. civ. de prejudiciul astfel cauzat minorului, mama
acestuia urmând a formula o acţiune civilă la instanţa de drept
comun, în acest scop.
Pentru a se putea însă reţine culpa tatălui pârât într-un atare
proces, este necesar ca mama să dovedească că i-a pus la
dispoziţie actele necesare, că la informat că nu poate încasa
nici ea şi nici soţul ei alocaţia şi, în sfârşit, că l-a somat pe pârât
să îndeplinească formele necesare spre a ridica alocaţia de la
unitatea unde el s-a încadrat.
în speţă, instanţa de casare a reţinut că părinţii copilului au
trăit în concubinaj, că starea de concubinaj a încetat anterior
naşterii copilului, iar la acea dată ambii concubini fiind încadraţi
în muncă, tatăl-pârât putea presupune că mama copilului este
încadrată în muncă în continuare şi, ca atare, ea ridică alocaţia
copilului, potrivit legii.
4. Tribunalul judeţean Hunedoara, decizia civilă nr. 169

Obligaţie de întreţinere. Contract de vânzare-cumpărare cu
clauză de întreţinere, convertită într-o prestaţie lunară în numerar.
Admisibilitatea stabilirii, în completare, şi a unei obligaţii de
întreţinere potrivit Codului familiei.
Faptul că între părinte şi copilul său s-a încheiat un contract
de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere'^ convertită
ulterior, prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă, *într-o
prestaţie lunară în numerar - nu exclude dreptul părintelui aflat
în nevoie de a beneficia, în completare, şi de o pensie de

întreţinere, stabilită potrivit Codului familiei.
în speţă, pârâta recurentă, în vârstă de 80 de ani, primea o pensie
lunară de 192 lei în calitate de membră a unei cooperative agricole de
producţie, precum şi câte 100 lei lunar cu titlu de obligaţie de
întreţinere, de la fiica ei, potrivit Codului familiei (sumă stabilită prin
hotărâre judecătorească).
De asemenea, în anul 1967, reclamanta vinde aceleiaşi fiice
un imobil cu clauză de întreţinere iar printr-o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă la 27 aprilie 1979, obligaţia de
întreţinere derivată din contract a fost convertită într-o prestaţie
lunară de 150 lei.
Drept urmare, în noiembrie 1979, fiica pârâtei a cerut prin
justiţie sistarea obligaţiei de întreţinere stabilită în baza Codului
familiei. Judecătoria a admis cererea de sistare a pensiei
(stabilită potrivit Codului familiei), dar Tribunalul judeţean a
admis recursul pârâtei recurente şi, în fond, a respins acţiunea
reclamantei intimate, precum şi faptul că nu există o
incompatibilitate între beneficiul reclamantei, precum şi faptul
că nu există o incompatibilitate între beneficiul sumei primite în
temeiul contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere şi suma primită în baza Codului familiei.
(Revista română de drept, nr. 9/1980, p . 59).
{ ^
| 5.; Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia civilă nr. 351
din21 februarie 1980.
Obligaţie de întreţinere. înţelesul noţiunii. Situaţia copiilor.
Prin întreţinerea copiilor minori, noţiune pe care legea nu o
defineşte, se înţelege asigurarea a tot ce este necesar pentru
creşterea şi educarea copilului minor, inclusiv locuinţa.
Obligaţia de întreţinere a copilului durează până la majoratul său
ori până la terminarea studiilor, fără însă a depăşi vârsta de 25 ani.
Ea revine ambilor părinţi, chiar dacă sunt despărţiţi în fapt
(art. 97 din Codul familiei).

Obligaţie de întreţinere. Prestare de către copii în favoarea părinţilor.
Părinţii aflaţi în nevoie nu pot obliga pe copii să le asigure
locuinţa în domiciliul lor - prevederile cuprinse în art. 100 C.
fam. referitoare la obligaţia copiilor minori de a locui cu părinţii
lor nefiind aplicabile şi în această ipoteză singura posibilitate
pe care o au părinţii fiind de a cere să li se presteze de către
copii întreţinere, în condiţiile art. 86 C. fam.
7. Tribunalul judeţean Botoşani, decizia civilă nr. 255

din 8 iunie 1979.
Pensie de întreţinere. Acordarea ei în favoarea unuia din soţi în
timpul căsătoriei. Stingerea de drept efect al desfacerii căsătoriei. Lipsa
de obiect a unei acţiuni de sistare a plăţii pensiei. Calea de urmat în
cazul executării în continuare.
Pensia de întreţinere, la care unul din soţi a fost obligat în
timpul căsătoriei în favoarea celuilalt soţ, încetează de drept la
data când căsătoria este desfăcută printr-o hotărâre definitivă
de divorţ.
în această situaţie, soţul debitor nu are deschisă calea unei
acţiuni în sistare a pensiei, care este lipsită de obiect.
în cazul când totuşi sentinţa prin care s-a acordat pensia
este executată în continuare, soţul debitor are deschisă calea
contestaţiei la executare, întemeiată pe art. 400 C. proc. civ.

din 15 iunie 1973.
Pensie de întreţinere. Debitor încadrat în muncă. Calcularea
cuantumului în cazul incapacităţii parţiale de muncă.
Faptul de a urma cursurile serale ale unui liceu nu poate fi asimilat
incapacităţii totale de a munci şi deci într-o atare situaţie nu se poate
reţine neputinţa celui care solicită pensie de întreţinere de a realiza un
câştig din muncă.
în cazul în care reclamantul, neîncadrat în muncă, invocă o

incapacitate de muncă echivalentă gradului III de invaliditate,
instanţa, luând în considerare şi posibilităţile pârâtului, va putea
calcula contribuţia acestuia pornind de la faptul că, în lipsa maladiei
de care suferă, reclamantul putea realiza cel puţin câştigul minim pe
întreaga economie naţională, deducând apoi, în mod corespunzător,
coeficientul cu care acest câştig s-ar fi diminuat ca efect al prestării
muncii în condiţiile maladiei sale.
în consecinţă, pârâtul va putea fi astfel obligat la plata unei
sume care să acopere tocmai această diferenţă de venituri,
rezultată din îndeplinirea muncii de către reclamant în condiţiile
incapacităţii parţiale de muncă.
(Revista rom ână de drept, nr. 4/1974, p. ,144).
9. Tribunalul judeţean Argeş, decizia, civilă nr. 182

din 19 februarie 1969.’
Obligaţie de întreţinere. Copil minor. Separaţie de fapt a părinţilor.
Obligaţia legală de întreţinere ce există în cadrul dcrotirii
părinteşti nu este în funcţie de desfacerea căsătoriei prin divorţ
sau de separaţia de fapt a părinţilor fără vina unuia dintre ei.
Ca atare, independent de raporturile dintre părinţi, ei au faţă
de persoana copilului lor minor, toate îndatoririle prevăzute de
Codul familiei.
Faţă de această situaţie, pârâtul din acţiunea pentru
obligarea la pensie de întreţinere, nu poate pretinde, pe cale
de apărare, că este exonerat de această obligaţie, pe motiv că
soţia împreună cu socrii l-ar fi alungat din domiciliul comun
(art. 86 C. fam.).
10. Tribunalul judeţean Ilfov, decizia civilă nr. 327

Pensie de întreţinere. încetare la majoratul copilului
beneficiar. Reluarea studiilor înainte de împlinirea vârstei de 25
de ani. Dreptul la pensie. '
Dreptul la pensie de întreţinere al copilului care, la împlinirea
vârstei de 18 ani, nu a continuat studiile, datorită reuşitei la un
examen de treaptă, renaşte - până la împlinirea vârstei de 25
de ani - dacă, ulterior, reuşind la un al doilea examen, şi-a
reluat studiile, întrucât împrejurarea că pensia a fost sistată la

majorat nu are nici o relevanţă. _ ■

nr. 1018 din 24 iunie 1963;
întreţinere. încetarea contractului de muncă din iniţiativa debitorului
Prezentarea demisiei de către debitorul pensiei de
întreţinere nu poate constitui o dovadă că este incapabil de
muncă, fiindcă, în principiu, în cazul când cel ce ar urma să
plătească pensie de întreţinere nu are venituri, însă este
capabil de muncă, nu poate fi scutit de îndeplinirea obligaţiei,
mai ales când este vorba de întreţinerea unui copil minor.
Altfel ar însemna ca orice debitor de rea-credinţă, prin
simpla sa declaraţie că este incapabil de muncă, să se poată
sustrage de la îndeplinirea unei obligaţii de întreţinere.
într-o asemenea situaţie va trebui ca instanţa să stabilească
prin orice mijloc de probă, inclusiv ancheta socială, nivelul de a
trăi al debitorului, în raport de care să fie obligat la întreţinere
(art. 86 C. fam.).

din 6 aprilie 1993.
Obligaţie de întreţinere. Data de la care se datorează.
La data de 3 iulie 1991, B.M. a chemat în judecată pe S.I.,
fostul său soţ, pentru a se dispune majorarea pensiei de
întreţinere pe care pârâtul o plăteşte copiilor minori D.l. şi FI.
Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1.504 din
6 martie 1992, rămasă definitivă, prin nerecurare, a admis acţiunea şi
a majorat pensia pentru cei trei minori, reţinând că. pârâtul realizează
venituri mai mari decât cele avute la data stabilirii pensiei, iar nevoile
minorilor au crescut.
hotărârea, ca fiind vădit netemeinică şi dată cu încălcarea
esenţială a legii, deoarece greşit instanţa a acordat majorarea

pensiei de întreţinere de la data pronunţării hotărârii.
Potrivit art. 94 alin. 2 din Codul familiei, instanţa judecătorească
va putea mări sau micşora cuantumul ce a fost stabilit pentru
prestarea obligaţiei de întreţinere, după cum se modifică mijloacele
celui obligat să dea întreţinere sau nevoile celui care o primeşte.
întrucât, pe de o parte, pensia de întreţinere are ca scop să
asigure satisfacerea nevoilor celui care o cere, iar, pe de altă
parte, hotărârea judecătorească, în această materie, nu este
constitutivă de drepturi, căci dreptul la întreţinere este
preexistent, acordarea, majorarea, micşorarea sau încetarea
obligaţiei de plată trebuie să se facă, în principiu, cu începere
de la data introducerii acţiunii.
în cauză, instanţa a dispus prin minută că pensia majorată să se
plătească de la data pronunţării hotărârii, iar în dispozitivul sentinţei
nu s-a înscris nici o menţiune asupra datei acordării pensiei.
Deoarece nu există nici o situaţie care să justifice neacordarea
pensiei de la data introducerii acţiunii, cum ar fi fost plata voluntară,
făcută de pârât după această dată, a unei pensii în cuantum
suficient, minorii nu au putut beneficia de pensia majorată de
aproximativ 8 luni, ceea ce evident, i-a prejudiciat.
Pentru cele ce preced, recursul extraordinar se priveşte ca
întemeiat, astfel că, în con.ormitate cu prevederile art. 312 pct. 2
lit. a) din Codul de procedură civilă, urmează a fi admis şi se va
modifica hotărârea atacată în sensul că pârâtul va plăti pensia
majorată de la data la care a fost introdusă acţiunea.
13. Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia IV civilă, decizia

nr. 1.437/1992.
Părinţi care nu realizează venituri. Obligaţie subsidiară.
Situaţia bunicilor.
Potrivit art. 86, 89 şi 91 din C. fam .obligaţia de întreţinere
există nu numai între părinţi şi copii, ci şi între bunici şi nepoţi, dacă
părinţii nu dispun de suficiente mijloace pentru a acoperi nevoile

copilului, cu precizarea că descendentul, cât timp este minor, are
drept la întreţinere oricare ar fi pricina nevoii în care se află.
Obligaţia ce le revine bunicilor are deci caracter subsidiar.
în speţă prima instanţă a respins acţiunea mamei
reclamante de obligare a bunicilor paterni la plata unei pensii de
întreţinere pentru nepoţii lor minori, pe motiv că reclamanta se
găseşte în posesia unui titlu executor împotriva soţului, tatăl
copiilor, pe care îl poate executa.
împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta deoarece
debitorul pensiei se găseşte în imposibilitate materială de a-şi onora
obligaţia, aşa că se justifică formularea acţiunii împotriva pârâţilor.
Recursul a fost admis, iar sentinţa clasată cu trimitere la aceeaşi
instanţă spre rejudecare. în motivarea acestei soluţii s-a reţinut că fostul
soţ al reclamantei, aflat în străinătate, nu realizează venituri, aşa că este
întreţinut de concubina sa.
Prin urmare, deşi reclamanta are o hotărâre judecătorească de
obligare a lui la plata pensiei de întreţinere, ea nu o poate executa din
motive ce nu-i sunt imputabile.
în consecinţă obligaţia de întreţinere a copiilor a trecut
asupra bunicilor.
1992, pp. 65-66).
14. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia III civilă, decizia

nr. 200/1992.
Sistarea pensiei de întreţinere. Motive. Revenire asupra măsurii.
în speţă s-a dispus sistarea pensiei de întreţinere la care
fusese obligat părintele, deoarece mama minorului a declarât la
acea dată că în urma căsătoriei sale cu un cetăţean străin dispune
de suficiente mijloace materiale pentru întreţinerea copilului.
Ulterior însă, minorul rămânând în ţară la bunica maternă,
instanţa de fond a revenit asupra dispoziţiei de sistare a
pensiei, apreciind că minorul se află în nevoie, aşa că pârâtul
nu se mai putea considera exonerat de obligaţia de a contribui
la întreţinere.
De altfel din hotărârea anterioară nu rezulta că s-ar fi depus o

anumită sumă care să reprezinte vreo contribuţie la întreţinerea
minorului până la majorat.
în consecinţă, recursul declarat de pârât împotriva sentinţei
prin care a fost obligat să plătească în continuare pensia de
întreţinere a fost respins ca nefondat.
(.Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară civilă p e anul
1992, pp. 66-67).
15. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia IV civilă, decizia

nr. 740/1992.
Persoană încadrată în gradul I de invaliditâte.Cererea de sistare
a întreţinerii.
Prima instanţă a respins acţiunea prin care se solicita
sistarea pensiei de întreţinere, reţinând că pârâtul este
îndreptăţit la plata pensiei stabilite deoarece este incapabil de
muncă, fiind invalid de gradul I.
în recursul său reclamantul a susţinut că instanţa de fond nu şi-
a exercitat rolul activ pentru a stabili cauzele care au determinat
incapacitatea de muncă şi care nu-i sunt lui imputabile.
Recursul a fost respins ca nefondat.
în motivarea soluţiei s-a reţinut că pârâtul suferă de
schizofrenie, dovedită cu act medical, situaţie în care este
îndreptăţit la primirea pensiei de întreţinere stabilite în sarcina
reclamantului prin aplicarea prevederilor art. 86 din C. fam., în .
care se încadrează părţile.
. Prin urmare, întrucât pârâtul se găseşte în stare de nevoie,
împrejurarea că îmbolnăvirea are cauze ce nu-i sunt imputabile
'reclamantului este irelevantă.
1992, pp. 67-68).

nr.1.151/1992.
Ordinea de prioritate a obligaţiei. Imposibilitatea nidepliniriL Consecinţe.
Situaţia soţilor.
Potrivit art. 86 din Codul familiei obligaţia de întreţinere
există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, precum şi între alte
persoane prevăzute de lege, iar prin art. 89 se dispune că
întreţinerea se datorează într-o anumită ordine, prevăzându-se

că soţii îşi datorează întreţinerea înaintea celorlalţi obligaţi.
în speţă reclamantul i-a chemat în judecată pe cei patru
copii ai săi pentru a fi obligaţi să-i plătească pensie de
întreţinere, dar prima instanţă i-a respins acţiunea pe motiv că
în raport de ordinea legală a debitorilor obligaţiei de întreţinere,
de la care nu se poate deroga, cererea reclamantului este
inadmisibilă deoarece trebuia să fie îndreptată împotriva soţiei
înaintea celorlalţi obligaţi.
Recursul reclamantului a fost însă admis, iar sentinţa
casată, cu trimitere la aceeaşi instanţă spre judecare.
S-a motivat că, fără a se ignora ordinea de prioritate stabilită de
lege, din probele administrate a rezultat că soţia reclamantului, care ar
fi în primul rând îndatorată la întreţinere, este în vârstă de 87 ani şi
dispune de mijloace materiale extrem de modeste, ceea ce ar pune-o
în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţia, în timp ce pârâţii, copii ai
recurentului, dispun de condiţii materiale mult superioare.
Or în atare situaţie acţiunea este admisibilă şi urmează ca
instanţa de trimitere să se pronunţe pe fondul cauzei.
1992, pp. 52-53).

nr. 46/1992.
Cerere de stabilire a pensiei de întreţinere. Plata de la care se
datorează.
Admiţând acţiunea de divorţ formulată de reclamant, prima
instanţă a declarat desfăcută căsătoria din vina ambilor soţi şi a
încredinţat pârâtei copilul minor.
Totodată l-a obligat pe reclamant la plata pensiei de
întreţinere pentru copil cu începere de la introducerea acţiunii.
împotriva acestei soluţii a făcut recurs reclamantul pentru
greşită stabilire a datei de la care urmează a plăti pensia de
întreţinere.
Recursul a fost admis, constatându-se că, deşi intimata avea calitatea
de pârâtă, nu a depus o atare ceiere aşa că, încredinţându-i-se copilul
spre creştere şi educare prin hotărârea de divorţ, are firesc să fie

obligat reclamantul la plata pensiei de întreţinere cu începere de la
data la care a fost pronunţată hotărârea şi nu de la introducerea
acţiunii de către reclamant.
1992, p. 55).

nr. 90/1992.
Cerere de majorare a pensiei de întreţinere. Data de la care se datorează în
noul d cuantum.
în cazul în care se solicită majorarea pensiei de întreţinere, iar
cererea se consideră întemeiată, creditorul ei este îndreptăţit să o
primească în noul ei cuantum cu începere de la introducerea
acţiunii şi nu de la data hotărârii.
în consecinţă sentinţa prin care instanţa l-a obligat pe
debitorul întreţinerii la plata pensiei majorate cu începere de la
data hotărârii este greşită, aşa că recursul creditorul a fost admis
iar sentinţa modificată în sensul că debitorul a fost obligat la plata
pensiei majorate cu începere de la introducerea acţiunii.
1992, p : 56).

nr. 513/1992.
Criterii de stabilire a pensiei de întreţinere. Prestarea de ore
suplimentare şi desfăşurarea unor activităţi cu grad mare de
periculozitate.
Veniturile pe care le realizează debitorul obligaţiei de întreţinere
din prestarea de ore suplimentare sau ca spor de periculozitate nu
pot fi avute în vedere la stabilirea bazei de calcul deoarece ele
reprezintă un efort suplimentar şi chiar un risc pe care şi le asumă
debitorul pensiei de întreţinere şi de altfel nu reprezintă cu
certitudine un caracter de continuitate.
Pe de altă parte este de principiu că debitorul pensiei de întreţinere
nu poate fi obljgat să presteze ore peste program sau să desfăşoare
activităţi cu grad de pericol pentru a realiza venituri mai mari şi a plăti o

sumă mai mare cu acest titlu.
1992, p. 57).

nr. 103/1992.
Criterii de stabilire a pensiei de întreţinere. Salariul minim pe economie.
întrucât prin H.G. din februarie 1991 s-a stabilit salariul
minim pe economia naţională, urmează că în lipsa altei baze de
calcul a pensiei de întreţinere, părintele să fie obligat la plata
unei pensii pentru copil, care să reprezintă o pătrime din acel
salariu (art. 94 alin. 3 Cod familiei).
Un atare criteriu nu poate fi aplicat în cazul în care debitorul
obligaţiei de întreţinere este încadrat în muncă, numai pentru că
nu s-a ataşat la dosar adeverinţa referitoare la veniturile pe
care le realizează.
Astfel, în speţă prima instanţă nu era îndreptăţită să
folosească această modalitate pentru stabilirea pensiei de
întreţinere în sarcina debitorului care îndeplinea funcţia de
consilier juridic într-un minister.
1992, pp. 57-58).

nr. 19/1992.
Lipsa unor criterii de stabilire a posibilităţilor materiale.
Venitul minim pe economie. Debitor în stare sanitară precară.
în lipsa altor criterii de stabilire a posibilităţilor materiale de
care dispune debitorul, este corectă luarea în considerare a
venitului minim pe economia naţională, urmând ca în cazul în
care starea sanitară a debitorului este precară să se ţină seama
'de această situaţie prin fixarea pensiei la limita minimă a
venitului respectiv necesară pentru acoperirea nevoilor
stringente ale copilului.
(Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judidară civilă p e anul
1992, p.58).
22. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Sectia a ÎV-a civilă, decizia

nr. 1.006/1992.
Desfacerea contractului de muncă din vina debitorului.
Stabilirea pensiei de întreţinere. Criterii.
în cazul în care părintelui debitor al obligaţiei de întreţinere i s-a
desfăcut contractul de muncă pentru absenţe nemotivate, deci prin
aplicarea unei sancţiuni din motive ce-i sunt imputabila, obligarea lui la
plata pensiei urmează a se dispune în raport de venitul minim realizat
pe economia naţională, soluţia pronunţată în acest sens de prima
instanţă fiind corectă.
1992, p p .58-59).
23. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Sectia a IV-a civilă, decizia

nr.745/1992.
Stabilirea pensiei sub forma unei sume globale. Schimbarea
ulterioară a împrejurărilor. Cerere de majorare. Criterii.
Obligaţie de întreţinere are un caracter succesiv, iar
finalitatea ei constă în a-i asigura în mod periodic persoanei
îndreptăţite la întreţinere mijloacele de existenţă necesare,
potrivit nevoilor sale şi posibilităţilor materiale de care dispune
cel ce o datorează.
Părţile pot conveni însă ca pensia stabilită în sarcina
debitorului sub forma prestării periodice să fie înlocuită prin
depunerea anticipată a sumei ce reprezintă prestaţiile periodice
pe tot timpul fixat de instanţă. în atare situaţie creditorul
obligaţiei îşi va păstra totuşi dreptul de a solicita majorarea
pensiei de întreţinere în raport cu schimbarea criteriilor avute în
vedere de instanţă la stabilirea obligaţiei.
în speţă prima instanţă l-a obligat pe pârât sâ plătească o
pensie rîiajorată, soluţie împotriva căreia pârâtul a declarat
recurs susţinând că de vreme ce achitase cu anticipaţie
întreaga sumă stabilită în favoarea minorului, conform
înţelegerii încuviinţate prin sentinţă judecătorească, acţiunea de
majorare a pensiei trebuia sâ fie respinsă.
De altfel, adăuga recurentul, nu s-a ţinut seama de sumele

plătite anterior nici de faptul că mai are de întreţinut un copil.
Recursul a fost admis în parte.
Prima britidă referitoare la admiterea cererii de majorare a
fost înlăturată ca nefondată, dar sentinţa a fost modificată pe
baza celorlalte critici, în sensul că s-a reclamat şi redus
cuantumul pensiei acordate de prima instanţă, ţinându-se
seama de sumele plătite anterior şi de faptul că reclamantul mai
are de întreţinut un alt copil minor.
1992, pp.59-60). '■ -

nr. 990/1992.
Copil devenit major şi aflat în continuare de studii. Obligaţie
de a-I înţi'eţine. Temei legal. ,
Obligaţia de întreţinere îşi are temeiul în art. 86 alin. 1 din
Codul familiei, care prevede că ea există, în afară de alte
persoane anume determinate, între părinţi şi copii, fără a se
face vreo menţiune din care să rezulte că s*ar limita doar la
copiii minori, precum şi în dispoziţia din alin. 2, care precizează
că are drept la întreţinere acela care se găseşte în stare de
nevoie neavând putinţa unui câştig din muncă.
Starea de nevoie în care se găseşte o persoană constituie o
chestiune de fapt, care se apreciază în concret.
în speţă reclamantul, fiii al pârâtului, care este înscris şi
urmează cursurile unui institut privat de învăţământ superior, a
fost considerat de prirrja instanţă că se află în stare de nevoie
pentru că în mod real'şi efectiv prezenţa la cursuri şi programul
de învăţământ nu-i permit să desfăşoare o activitate din care să
obţină venituri pentru a se întreţine.
în consecinţă acţiunea sa a fost admisă, acordându-i-se pensia
de întreţinere solicitată, iar recursul pârâtului a fost respins ca
nefondat, soluţia criticată fiind apreciată a fi legală şi temeinică.
1992, pp.61-62).

nr. 900/1992.
Copil devenit major şi aflat în continuare de studii.
Frecventarea unui institut particular de învăţământ superior.
întrucât învăţământul particular este recunoscut de
Constituţie, faptul că universitatea privată nu-i asigură
absolventului echivalarea diplomei nu este de natură să justifice
refuzul părintelui de a plăti pensie de întreţinere copilului
devenit major şi aflat în continuare de studii, intenţia
legiuitorului fiind aceea de a-i proteja interesele prin asimilarea
situaţiei sale cu aceea a minorului, indiferent de forma de
învăţământ pe care o frecventează.
Prin urmare prima instanţă, admiţând acţiunea reclamantului,
aflat într-o atare situaţie, a procedat corect obligându-l pe
părintele pârât la plata pensiei de întreţinere solicitate.
Obiecţiunea pârâtului că potrivit noului regulament al
învăţământului superior studenţii de la cursurile de zi nu mai sunt
obligaţi la o frecvenţă zilnică, aşa că reclamantul ar avea posibilitatea
şi chiar obligaţia de a-şi asigura veniturile necesare întreţinerii nu este
de natură să ducă la altă soluţie.
Astfel posibilităţile de a-şi asigura un loc de muncă sunt greu de
realizat în condiţiile economiei de piaţă chiar în caz de frecventare
sporadică a cursurilor.
Pe de altă parte nici împrejurarea că reclamantul are în
proprietate un apartament nu poate fi luată în considerare
deoarece îl foloseşte ca locuinţă, în condiţiile în care părinţi
sunt separaţi în fapt şi în proces de divorţ, ceea ce exclude
vânzarea sau închirierea parţială a apartamentului.
în consecinţă recursul pârâtului a fost respins ca nefondat.
(.Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practicăjudiciară civilă pe anul
1992, pp. 62-63).

nr. 1.577/1992.
Copil devenit major şi aflat în continuare de studii. Institut particular
de învăţământ superior. Primirea unei burse. Beneficiar căsătorit Soţie
lipsită de mijloace materiale.
Prima instanţă, admiţând acţiunea, l-a obligat pe pârât să
plătească o pensie majorată de întreţinere fiului său devenit
major şi aflat în continuare de studii la cursurile de zi ale

Seminarului Teologic Adventist.
Soluţia a fost criticată de pârât pe motiv că reclamantul nu
este student la o formă de învăţământ din reţeaua de stat.
S-a susţinut că s-a dat o interpretare mult prea largă
dispoziţiilor legale considerându-se seminarul teologic institut
de învăţământ superior şi că greşit a fost obligat la întreţinere
deşi reclamantul este căsătorit.
Ulterior, luând cunoştinţă H.G. nr. 165/1992, potrivit căreia
acest seminar a fost recunoscut ca institut de grad universitar,
recurentul a solicitat să fie obligat la plată numai de la începutul
anului şcolar şi nu de la introducerea acţiunii.
Recursul a fost respins ca nefondat.
S-a reţinut în acest sesn că reclamantul urmând cursurile
Seminarului teologic, deci a unui institut de grad universitar, este
îndreptăţit să phmească pensie de întreţinere de la pârât chiar dacă
beneficiază de o bursă de studii şi cu toate că este căsătorit, de
vreme ce soţia lui este şomeră.
Deci întrucât pensia stabilită anterior s-a dovedit a fi
neîndestulătoare ea urmează a fi majorată şi acordată nu de la
începerea anului şcolar ci de la introducerea acţiunii.
1992, pp. 63-64).
27. Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 1.831

din 3 martie 1997.
Dreptul bunicilor de a avea legături personale cu nepoţii.
Deşi Codul familiei nu conţine referiri exprese la dreptul
bunicilor de a avea legături personale cu nepoţii lor în sensul în
. care există prevederi referitoare la părinţi (art. 43 alin.3) are
însă dispoziţii cu caracter general, cum sunt cele referitoare la
familie şi rudenie (art. 1,2,45 şi urm.) care îi privesc şi pe bunici,
dar şi prevederi exprese referitoare la anumite obligaţii ale
acestei categorii de rude şi anume cele care instituie obligaţia
de întreţinere ce o datorează nepoţilor.
Toate aceste reglementări demonstrează în sens larg că

relaţiile dintre rude în linie directă sunt recunoscute şi ocrotite
de lege.
Astfel, legea nu îi exclude pe bunici de la contribuţia - alături
de părinţi, în primul rând obligaţi - la creşterea nepoţilor, la
dezvoltarea fizică, morală şi intelectuală a acestora.
Solidaritatea familiei trebuie să-şi găsească expresia juridică
nu numai în sprijinul material pe care bunici sunt obligaţi prin
lege a-l da pentru creşterea nepoţilor, dar şi sprijinul moral de
care bunicii sunt capabili, viaţa demonstrând că nepoţii de
regulă au o afecţiune deosebită faţă de aceştia.
Dacă unul din părinţi a decedat, bunicii din partea acestuia au
dreptul să menţină cadrul relaţiilor de rudenie, legăturile personale cu
nepotul lor, îl pot vizita şi dacă sunt condiţii, îl pot lua cu ei în cadrul
unui program ce trebuie stabilit de instanţa în caz de neînţelegeri, fără
a prejudicia interesele minorului.
(Trimite la Codulfamiliei, art. 1, art. 2 şi art. 45).
(Nepublicată).
28. Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, decizia nr. 78/1

noiembrie 1993.
întreţinerea acordată copilului minor - criterii de stabilire a
cuantumului ei.
Art.86 din Codul familiei consacră obligaţia reciprocă de
întreţinere dintre părinţi şi copii, prevăzând că descendentul, cât
timp este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina
nevoii în care se află.
în ceea ce priveşte criteriile pentru determinarea cuantumului
pensiei de întreţinere, art.94 prevede că aceasta este datorată
potrivit cu nevoia celui care o cere şi mijloacele celui care urmează a
o plăti, instanţa judecătorească putând mări sau micşora obligaţia de
întreţinere, sau hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele
celui care dă întreţinerea sau nevoile celui care o primeşte.
Acelaşi text de lege prevede că, dacă întreţinerea este datorată
de părinte sau de către cel care adoptă, ea se stabileşte până la %
din venitul de muncă pentru un copil, 1/3 pentru doi copii şi 'A
pentru trei sau mai mulţi copii.
Faţă de aceste prevederi legale, se constată că în raport de vârsta

minorului -17 ani - şi de faptul că acesta este elev la cursurile de zi ale
unei şcoli generale, instanţa a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică
atunci când a constatat că minorul este îndreptăţit să primească o
pensie majorată, deoarece nevoile sale au sporit.
Asupra întinderii cuantumului pensiei majorate, instanţa s-a
pronunţat de asemenea în mod corect, apreciind că nu atât rezultatele
şcolare ale minorului determină cheltuielile sporite, ci vârsta acestuia -
17 ani - precum şi nivelul preţurilor majorate la toate produsele.
Totodată, instanţa a considerat în mod just că, în ceea ce priveşte
nerealizarea de venituri de către pârâtă, nefiind determinată de o
situaţie obiectivă, în mod corect s-a ayut în, vedere la stabilirea
cuantumului pensiei, venitul minim pe economie, care la data
pronunţării era de 16.660 lei.
Pentru aceste considerente, recursul pârâtei debitoare a obligaţiei
de întreţinere a fost respins.
(Nepublicată). '
29. Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 5.164/5

noiembrie 1997.
Pensie de întreţinere. Modalitate de calcul. Veniturile pârâtului.
In stabilirea cuantumului ,pensiei de întreţinere pentru părintele ce
urmează" a fi obligat se au în vedere criteriile stabilite de art.94 alin.3
Codul familiei, respectiv starea de nevoie a minorilor şi posibilităţile de
plata ale pârâtului, analizate în funcţie de venitul net obţinut de acesta în
ultimele 6 luni, anterioare introducerii acţiunii.
Prin venit net realizat de pârât în ultimele 6 luni trebuie înţelese nu numai
veniturile cu caracterde continuitate, dar şi veniturile suplimentare, constând
în prime şi recompense.
Cu toate acestea, sporul cuvenit angajaţilor care lucrează în
condiţii deosebite de munca pu se include în câştigul net şi deci nu
se ia în considerare la calculul pensiei de întreţinere.
Dacă s-ar lua în calcul şi acest spor ar însemna ca instanţa să nu
ţină seama de scopul urmărit de lege pentru acordarea acestuia,
ceea ce ar duce ia Micşorarea posibilităţii de apărare a sănătăţii
angajatului, care lucrează în aceste condiţii, fiind chiar împotriva
intereselor creditorului întreţinerii.
(Trimite la Codul fam iliei, art. 86 şi art. 94 alin. 3).
(Nepublicată).
30. Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 289/5

februarie 1997.
Pensie de întreţinere. Copil devenit major şi aflat în
continuarea studiilor.
Părinţilor le revine îndatorirea de a asigura mijloacele de trai ale
copilului în timpul desăvârşirii studiilor sau pregătirii profesionale în
raport de nevoile sale reale.
Această obligaţie, prevăzută de art.101 Codul familiei nu poate să
fie limitată până la majoratul copilului, ea existând pe toată perioada
de timp în care acesta îşi desăvârşeşte studiile, dar nu mai mult de
împlinirea vârstei de 25 ani, data până la care în mod normal un tânăr
poate termina studiile superioare.
în speţă, fiul pârâtului, în prezent major urmează o şcoală postliceală
pe care o frecventează efectiv.
în atare situaţie se impune obligarea pârâtului la plata unei pensii de
întreţinere până la absolvirea acelei şcoli, deoarece beneficiarul este în
continuare în nevoie până la acea dată.
(Nepublicată).
31. Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 219

Obligaţie de întreţinere. Caracter. Recuperare a cheltuielilor.
Potrivit art 95 Codul familiei, obligaţia de întreţinere este strict personală,
ea se stinge numai prin moartea debitorului sau cea a creditorului, încât, în
principiu este netransmisibilă.
Singura excepţie de la această regulă este aceea că obligaţia de
întreţinere se transmite asupra moştenitorilor persoanei obligate la
întreţinere sau asupra acelei persoane care l-a întreţinut pe minor fără
să fi avut o asemenea îndatorire în condiţiile art. 96 din Codul familiei.
în consecinţă, persoana obligată la plata pensiei de întreţinere nu se
poate elibera de îndatorirea legală transmiţând-o altei persoane.
Cu toate acestea, caracterul personal şi netransmisibil al obligaţiei
de întreţinere nu exclude posibilitatea de a fi executată prin mandat sau,
pe timpul unei împiedicări, de o altă persoană în numele celei obligate şi
pentru ea, din proprie iniţiativă.
în aceste situaţii, persoana care a prestat întreţinerea poate
pretinde despăgubiri de la cel obligat legal, fie în virtutea contractului
de mandat (expres sau tacit) potrivit art. 1574 Cod civil, fie a
gestiunii de interese (art. 99 Cod civil).
Astfel, bunicul, care întreţine copilul minor al fiului său, deşi
nu are această îndatorire, poate pretinde a fi despăgubit cu
cheltuielile făcute, numai dacă nu a înţeles să facă o liberalitate.
în speţă, acţiunea bunicilor materni, care în urma decesului
fiicei lor au întreţinut nepotul tinrip de mai mulţi ani, tatăl fiind
total dezinteresat, este întemeiată, acesta urmând să plătească
despăgubiri.
(Trimite la Codulfam iliei, art. 96).
(Nepublicată).

Pensie de întreţinere. Copil devenit major, aflat în continuarea
studiilor în învăţământul particular.
Dreptul la pensie de întreţinere al copilului, care la împlinirea
vârstei de 18 ani a continuat studiile, renaşte până la împlinirea vârstei
de 25 ani, când se prezumă a-şi fi încheiat studiile superioare.
Această dispoziţie, prevăzută în art. 101 Codul familiei, este eficientă
şi în cazul în care copilul urmează cursurile unei unităţi de învăţământ
cu caracter privat care funcţionează în condiţiile legii.
Nici o dispoziţie legală nu condiţionează dreptul copilului major aflat
în continuarea studiilor de a urma aceste studii într-o instituţie de
învăţământ de stat, o astfel de distincţie fiind inadmisibilă şi
reprezentând un adaos la lege.
(Trimite la Codulfam iliei, art. 101).
(Nepublicată).
33. Curtea de Apel laşi, Secţia civilă, decizia nr. 817

din 9 iulie 1997.
Obligaţie de întreţinere între foştii soţi. Dovedirea stării de nevoie.
Articolul 41 alin. 2 din Codul familiei prevede că, soţul divorţat are
dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de
muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei, sau dacă
incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei,
dacă ea se datorează unei împrejurări înjegătură cu căsătoria.
178 Fiorin Ciutacu Dreptulfamiliei. Culegere de speţe
Potrivit textului/principala condiţie pentru obligarea la pensie

a fostului soţ este ca cel ce pretinde pensia de întreţinere să se
afle în nevoie.
Incapacitatea de muncă a fostului soţ survenită în timpul-
căsătoriei, nu-i dă dreptul la pensie decât dacă dovedeşte că nu are
alte venituri, sau că veniturile ce le realizează nu-i sunt suficiente
pentru acoperirea nevoilor sale de trai.
în speţă, reclamanta are incapacitate parţială de muncă (50%)
survenită în timpul căsătoriei dar, prin hotărârea de partaj, rămasă
definitivă în luna noiembrie 1989, i s-au atribuit bunuri mobile şi o
sultă în compensare de 83.185 lei, iar potrivit Legii nr. 18/1991 i-a
fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1,17 ha
teren, din cultivarea căreia realizează venituri.
Unica sursă de venituri a pârâtului este pensia pentru limită
de vârstă, care nu depăşeşte veniturile realizate de reclamantă.
în raport cu mijloacele de trai ale reclamantei, coftdiţia câ ea
să se afle în nevoie, nefiind îndeplinită, acţiunea a fost respinsă.
(Trimite la Codul familiei, art. 41 alin. 2; Legea nr. 18/1991).
(N epublicată)/ r
34. Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă, decizia nr. 1.382/4

decembrie 1998.
Contribuţie de întreţinere.
în conformitate cu disp.art.94 Codul familiei, cuantumul
obligaţiei de întreţinere se determină în raport cu nevoia celui
ce o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti, iar potrivit'
disp.art. 43 alin. 3 Codul familiei, când pensia nu se solicită în
cadrul acţiunii de divorţ, ea se va acorda din oficiu.
în cauza de faţă, având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre A.E.
şi A.M., plata pensiei de întreţinere nu putea fi cerută odată cu
acţiunea de divorţ întrucât minorul acestora s-a născut în ‘timpul
procesului, motiv pentru care greşit instanţa de apel a dispus prin
decizia civilă nr.685/1998,ca plata acesteia să se facă de la 10
februarie 1998 - data desfacerii căsătoriei.
(Trimite la Codulfamiliei, art. 94, art. 43 alin . 3).
(Nepublicata).
CAPITOLUL X
OCROTIREA MINORULUI
1. Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă

decizia nr. 158 din 7 februarie 1990.
Ocrotirea minorilor. Domiciliul. Criterii de stabilire. Cererea
părintelui de a-i fi înapoiat.
în principiu, părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului
de la orice persoană care îl ţine fără drept.
Totuşi instanţa judecătorească poate să respingă cererea
dacă înapoierea este contrară intereselor copilului (art. 103 din
Codul familiei).
în situaţia din speţă supusă judecăţii, reclamantul, în timpul
căsătoriei sale, a întreţinut legături de concubinaj cu altă
femeie, care - în anul 1982 - a dat naştere unui copil de sex
feminin, minora fiind crescută de la naştere de mama ei şi de
părinţii acesteia, adică de bunicii materni.
După decesul mamei sale - în anul 1989 - minora rămânând
la bunici, reclamantul, care între timp reluase legăturile
conjugale, a solicitat, în calitate de tată, să-i fie înapoiată,
acţiune care a fost respinsă, iar această soluţie fiind confirmată
în recurs.
în acest sens s-a motivat, pe de o parte, că minora,
rămânând după decesul mamei sale la bunicii materni, între ei
s-au statornicit legături de profundă afecţiune, iar, pe de altă
parte, că ar fi în detrimentul minorei să fie redată tatălui ei
pentru că, pe lângă lipsa unor condiţ'i optime de viaţă pe care,
spre deosebire de bunicii materni, i le-ar putea asigura
reclamantul, ar fi privită cu duşmănie întrucât este rodul
legăturilor de concubinaj datorită cărora familia reclamantului a
fost dezmembrată timp îndelungat (de nouă ani).
în consecinţă, s-a apreciat că interesul minorei impune ca ea să
fie lăsată în continuare la bunicii materni spre creştere şi educare.
(Dreptul, nr.3/1992, pp. 68-69).

din 18 octom brie 1979.
Ocrotirea minorilor. Dreptul părintelui de a avea legături personale cu
minoruL Condiţii.
Pentru a i se da părintelui posibilitatea de a întreţine legături
personale cu minorii care nu i-au fost încredinţaţi spre creştere
şi educare, se impune ca exercitarea în concret a acestui drept
să nu fie stingherită, eventual de prezenţa obligatorie a celuilalt
părinte, comunicarea dintre acel părinte şi copiii săi minori
trebuind să aibă loc în mod firesc, fără nici o restrângere.
3. Tribunalul judeţean Bacău, decizia civilă nr. 803 din 31 mai 1973.
Minor. Stabilirea domiciliului. Soţi despărţiţi în fapt.
Stabilirea locuinţei copilului minor la unul dintre părinţi -
măsură care antrenează o serie de consecinţe juridice
relevabile (dreptul acestui părinte de a cere înapoierea copilului
de la orice persoană care îl ţine fără drept şi obligaţia acestuia
de a răspunde pentru fapta ilicită comisă de copil) - este
posibilă nu numai atunci când soţii despărţiţi în fapt au domicilii
separate, ci şi în cazul în care aceştia, deşi domiciliază în
acelaşi imobil şi chiar în acelaşi apartament, locuiesc în camere
separate şi - ca în speţă - sunt în curs de divorţ.
4. Tribunalul Suprem , Secţia civilă, decizia nr. 865

din 15 mai 1979.
Ocrotirea minorilor. Părinţi divorţaţi. Dreptul de a avea
legături personale cu copilul încredinţat celuilalt părinte.
Exercitare. Rolul instanţei.
Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul,
păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta,
precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea lui profesională.
în cazul în care părintele căruia i s-a încredinţat copilul nu

permite celuilalt părinte să-şi exercite dreptul său, instanţa
judecătorească urmează să hotărască.
Opunerea poate fi considerată uneori justificată, dacă, de
exemplu, boala de care suferă acel părinte este de natură să
împiedice exercitarea dreptului în condiţiile normale şi, prin
luarea copilului la domiciliul lui, să constituie un risc pentru
acesta (art. 43 alin. 3 din Codul familiei).
5. Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 2.859

Minor. Declararea abandonului. Condiţii.
Declararea prin hotărâre judecătorească a abandonului se
impune atunci când nici părinţii, nici bunicii sau alte rude apropiate
nu au manifestat grija sau interes pentru copilul internat ]ntr-o
instituţie de ocrotire.
(Curtea Supremă de Justiţie, Buletinuljurisprudenţei Culegere de d edai p e m u l
1995, pp. 87-89).

Ocrotirea minorilor. Decaderea din drepturile părinteşti.
Decăderea din drepturile părinteşti este sancţiunea prin
efectul căreia părintele ce îşi exercită obligaţiile sau îşi
îndeplineşte obligaţiile părinteşti contrar finalităţii lor îşi pierde
aceste drepturi; ea constituie o măsură ce poate fi luată numai
în interesul minorului şi urmăreşte, ca finalitate, protejarea
acestor interese prin scoaterea copilului de sub orice influenţă
provenind de la părintele sancţionat.
Decăderea din drepturile părinteşti nu are, însă, ca efect
atingerea drepturilor copilului faţă de părintele său şi, în consecinţă,
această sancţiune nu produce nici stingerea obligaţiilor părintelui
corelative acestor drepturi.
(Curtea Supremă de Justiţie, Buletinuljurisprudenţei Culegere de decizii p e anul
1995pp. 84-87).
7. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 1.748

din 9 iulie 1996.
Abandon de familie. Condiţia relei-credinţe.
Latura subiectivă a infracţiunii de abandon de familie prevăzută
în art. 305, alin. 1, lit. c) din Codul penal se caracterizează prin
rea-credinţă, ceea ce înseamnă că persoana obligată la plata
pensiei de întreţinere are posibilitatea de a o plăti, dar refuză să
o facă timp de 2 luni.
în consecinţă, nu săvârşeşte această infracţiune cel care,
din cauza lipsei mijloacelor materiale, este împiedicat să
plătească pensia de întreţinere, nefiind, deci, de rea-credinţă.
(Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii p e anul
1995,pp. 192-193).

Ocrotirea minorilor. Stabilirea de către instanţe a programului
de vizitare a minorului. Interesul copilului minor. înţeles.
La data de 28 ianuarie 1992, B.C. a chemat în judecată pe
H.L., fosta sa soţie, solicitând să se modifice programul de
vizitare a minorei I.D., născută la 19 noiembrie 1985, în sensul
de a avea dreptul să o ia pe timp de 30 zile, în timpul vacanţei
de vară, pentru a o duce la mare:
Judecătoria Braşov, prin sentinţa civilă nr. 1.617 din 18
februarie 1992, a respins acţiunea, cu motivarea că nu s-au
schimbat împrejurările care au fost avute în vedere la data la
care s-a stabilit programul de vizitare a minorei de către tatăl său.
Tribunalul judeţean Braşov, prin decizia civilă nr. 1.156 din
11 septembrie 1992, a respins recursul reclamantului.
ambele hotărâri ca fiind vădit netemeinice şi date cu încălcarea
esenţială a legii, deoarece instanţele au respins acţiunea cu
'toate că reclamantul este îndreptăţit să ceară extinderea
programului de vizitare a fiicei sale minore, prin luarea acesteia
o perioadă în timpul vacanţei de vară.
Se solicită casarea hotărârilor şi, în fond, admiterea acţiunii.
Recursul extraordinar este întemeiat în sensul celor ce urmează,

în conformitate cu prevederile art. 43 alin. 3 din Codul familiei,
părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează
dreptul de a avea legături cu acesta, precum şi de a veghea la
creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.
în caz de neînţelegere între părinţi, acest drept se realizează, la
cererea celui interesat, prin stabilirea de către instanţa
judecătorească a unui program în cadrul căruia să se întreţină
legăturile personale cu copilul minor.
Stabilirea unui astfel de program nu constituie o măsură cu
caracter definitiv, căci, aşa cum se prevede în art. 44 din Codul
familiei, în cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia
dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14
ani, a autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire,
instanţa judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la
drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii
divorţaţi şi copii.
în speţă, instanţele au respins cererea reclamantului,
reţinând că, printr-o hotărâre anterioară judecătoria a stabilit că
tatăl să viziteze minora în prima şi a treia duminică a fiecărei
luni, între orele 10-16 şi, neschimbându-se împrejurările
existente la data stabilirii programului, nu este cazul ca acesta
să fie modificat.
în realitate, cum minora are în prezent cu peste patru ani
mai mult decât la data stabilirii programului de vizitare, vârsta
sa permite, în principiu, să fie luată o perioadă, în timpul
vacanţei de vară, pentru a fi dusă la mare.
în acelaşi timp, însă, trebuiesc respectate dispoziţiile art. 97 alin. 2
din Codul familiei, potrivit cărora drepturile părinteşti se exercită numai
în interesul copiilor.
De aceea, nu se vâ proceda la soluţionarea cererii reclamantului
în această fază, ci vor fi casate hotărârile şi cauza va fi trimisă spre
rejudecare la instanţa de fond, care va administra probe cu
observarea menţionatelor dispoziţiilor legale, urmând ca, în primul
rând, să fie respectate interesele minorei.
în acest sens, se va cerceta dacă între reclamant şi minoră

există afecţiune, dacă tatăl a dovedit că doreşte să îşi apropie
cât mai mult fiica, sau dacă nu s-a dezinteresat de minoră şi
cererea sa tinde la şicanarea pârâtei, caz în care îmbracă
forma unui abuz de drept.
Pentru motivele de preced, recursul extraordinar se priveşte
ca întemeiat, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 313
din Codul de porocedură civilă, urmează a fi admis, vor fi
casate hotărârile atatcate şi cauza va fi trimisă instanţei de
fond, spre rejudecare.
decizii p e anul 1994, p. 45).

Stabilirea domiciliului minorului. Cererea părintelui de a-i fi
înapoiat copilul reţinut de alte persoane. Condiţii de admitere.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 1
Bucureşti, L.S. a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va da în
contradictoriu cu pârâtele C.A. şi C.E. să le oblige să-i
înapoieze pe minora L.A.M.N.
C.A. şi C.E. au depus la dosar o cerere reconvenţională prin
care au solicitat respingerea acţiunii principale şi obligarea
reclamantei-pârâte la plata unei pensii lunare de întreţinere
pentru minoră.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3.941 din
5 mai 1992, a admis cererea formulată de L.S. şi a respins cererea
reconvenţională.
C A a fost obligată să-i permită reclamantei să o ia pe
minoră de îndată şi fără trecerea vreunui termen.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut din actele dosarului
şi depoziţiile martorilor că reclamanta manifestă afecţiune
pentru ea, îi poate oferi condiţii optime pentru creşterea şi
educare, că este interesul fetiţei ca în viitor să fie sub
supravegherea şi îngrijirea mamei saie.
Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a lll-a civilă,

prin decizia nr. 1.863 din 12 noiembrie 1992 a admis recursul
declarat de C.A., a modificat sentinţa în sensul că a respins
cererea formulată de L.S.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, din aceleaşi probe, a reţinut
că minora este bine îngrijită de recurentă care îi este mătuşă,
are condiţii optime la aceasta pentru o bună dezvoltare fizică şi
intelectuală, şi nu este în interesul ei să fie înapoiată mamei.
deciziei arătând, în esenţă, că, în raport cu datele ce rezultă din
probele dosarului, recursul trebuia respins.
Recursul extraordinar este fondat.
Din certificatul de naştere al minorei N.L.A.M. născută la data
de 11 octombrie 1979 rezultă că are ca mamă pe C. (L.) S.
Martorii au arătat că fetiţa a fost în înregistrarea aproape
permanentă a pârâtelor, deoarece reclamanta, la terminarea
facultăţii a fost repartizată într-o altă localitate decât aceea
unde locuia împreună cu mama şi sora sa şi nu a avut
posibilitate să se ocupe de aceasta.
După plecarea din ţară în 1987 a continuat să se intereseze
de ea aducându-şi contribuţia la cheltuielile de creştere şi
educare ale acesteia.
Se mai reţine din depoziţiile lor că i s-a asigurat o foarte bună
creştere şi dezvoltare.
L.S., cu actele depuse la dosar a făcut dovada că s-a stabilit
în străinătate, s-a căsătorit, are o familie bine închegată,
condiţiile materiale de care dispune sunt corespunzătoare, ea
se bucură de o bună reputaţie, că soţul şi copilul rezultat din
căsătorie doresc ca minora să vină să locuiască cu ei.
Potrivit dispoziţiilor art. 100 din Codul familiei, copilul minor
locuieşte cu părinţii săi, iar în art. 103 din acelaşi cod se
prevede că aceştia au dreptul să ceară înapoierea copilului de
la orice persoană care îl ţine fără drept.
Este adevărat că cererea de înapoierea copilului poate fi
respinsă de instanţă dacă aceasta este contrară intereselor
minorului şi dacă dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală este

primejduită în casa părintească.
în speţă, aşa după cum s-a arătat, atât mama cât şi C.A., mătuşa
minorei îi pot oferi acesteia condiţii optime pentru o dezvoltare
corespunzătoare sub aspect fizic, moral şi intelectual; în plus, mama îi
oferă un climat familial corespunzător alături de fetele său şi
dragostea maternă.
în aceste condiţii, greşit a reţinut tribunalul că nu este în interesul minorei
să fie înapoiată mamei, refuzul ei de a fi alături de mama sa neavând la
bază o situaţie care să o îndreptăţească la o asemenea concluzie.
Urmează, pentru motivele arătate, a se admite recursul
extraordinar, a se casa decizia recurată şi a se respinge
recursul formulat de C.A. împotriva sentinţei civile la nr. 3.941
din 5 mai 1992 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
(Curtea Supremă de Justiţie, B uletinul jurisprudenţeL Culegere de

încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare.
Schimbarea împrejurărilor. Revenire asupra măsurii. Condiţii.
R.H. a chemat în judecată pe fostul său soţ N.A. şi pe
părinţii acestuia, N.A. şi N.M., pentru ca, în contradictoriu cu
aceştia şi cu autoritatea tutelară, să i se reîncredinţeze minora
N.K., născută la 1 iulie 1986 din căsătoria cu primul pârât,
urmând ca acesta să fie obligat să-i restituie sumele achitate în
plus cu titlu de pensie de întreţinere.
Drept consecinţă, ultimii doi pârâţi să fie obligaţi să
înapoieze pe minoră mamei sale, reclamanta.
în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin hotărârea
de divorţ minora i-a fost încredinţată spre creştere şi educare.
Ulterior a întocmit formele de plecare definitivă în Germania
dar nu a putut lua cu sine şi pe minoră pentru că pârâtul s-a
opus, motiv pentru care aceasta a fost încredinţată tatălui.
Mama fiind obligată la plata unei pensii de întreţinere de 600 lei

lunar, în momentul expatrierii reclamanta a achitat pârâtului întreaga
sumă reprezentând pensia datorată până la majoratul minorei.
în prezent reclamanta dispune de condiţii materiale şi de locuit
corespunzătoare având posibilitatea să se ocupe personal de
creşterea şi educarea minorei, care, în România, se află exclusiv în
grija bunucilor paterni.
Judecătoria Baia Mare, prin sentinţa civilă nr. 1.811 din 22 aprilie 1992
- confirmată de Tribunalul judeţean Maramureş prin decizia civilă
nr. 782 din 22 octombrie 1992 - a admis acţiunea, astfel cum a fost
formulată şi motivată.
Prin recursul extraordinar declarat în cauză se susţine că
instanţele au admis acţiunea, deşi nu s-a dovedit qă s-au
schimbat substanţial condiţiile avute în vedere la adoptarea
soluţiei de reincredînţireaminorei la tată.
— rDimpotrivă^lfrr"prot)ete“ădmirilstrăte a 7ezultat că pârâtul
asigură minorei condiţii de dezvoltare cu nimic inferioare celor
invocată;de reclamantă, în privinţa căreia situaţia reţinută de
instanţe corespunde; lunii octombrie 1991, ceea ce impune
verificarea, prin probe, a actualei stări de fapt.
Se cere casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei
spre rejudecare.
La încredinţarea copiilor spre creştere şi educare trebuie să
şe ţină seama de interesul lor, care urmează a se detrmina prin
examinarea tuturor criteriilor de apreciere, cum sunt vârsta
copilului, conduita morală- a fiecărui părinte, gradul de.
iataşajrient faţă de copil, situaţia lor materială, posibilităţile lor
\concreţe de a se ocupa efectiv de copil, precum şi afecţiunea
manifestată de copil faţă de unul sau altul dintre ei.
\ Aceste împrejurări, fără a fi determinate prin ele însele, sunt
lasate la aprecierea jnstanţei pentru a conchide, în raport de
ansamblul criteriilor respective, morale şi materiale, care dintre
părinţi poate oferi condiţii mai bune pentru creşterea şi
educarea copilului.
Dacă este în interesul său, copilul poate fi încredinţat chiar şi

părintelui care nu dispune de suficiente mijloace materiale, din
moment ce ambii părinţi sunt obligaţi să contribuie la
întreţinerea lui.
în caz de schimbare a împrejurărilor care au determinat
încredinţarea copilului, articolul 44 din Codul familiei prevede că
instanţa judecătorească, la cererea oricăreia dintre părţi - sau
chiar a copilului, dacă a împlinit vârsta de 14 ani - a autorităţii
tutelare sau a unei instituţii de ocrotire, va putea modifica
măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau
patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii.
educare, de la un părinte la celălalt, îşi găseşte justificarea şi
poate fi luată numai atunci când se stabileşte că interesele
minorilor o cer, adică numai când părintele în a cărei îngrijire se
află nu-i mai poate asigura condiţiile necesare pentru o
dezvoltare corespunzătoare.
Schimbarea parţială a condiţiilor care, în ansamblul lor, au
■ determinat încredinţarea copilului, nu trebuie să atragă neapărat
revenirea asupra acelei măsuri, cât timp subzistă elementele de
bază, hotărâtoare care au justificat-o şi care confirmă necesitatea ca
ea să fie menţinută în chiar interesul copilului, atât în ceea ce
\ priveşte posibilităţile materiale, cât şi legăturile afective ce s-au creat
V între minor şi părintele căruia i-a fost încredinţată.
Revenirea asupra măsurii, în sensul de a se lua copilul de la
părintele căruia i-a fost încredinţat, trebuie să aibă o justificare
temeinică, bazată pe motive puternice care să demonstreze că
menţinerea la acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare bunîei
lui dezvoltări fizice, creşterii şi educării sale, altminteri nefiind
indicat de a i se impune schimbări forţate în modul de viaţă cu
care a fost deprins timp îndelungat şi care nu se dovedeşte a-i
fi dăunător.
în cauză, cu declaraţiile martorilor propuşi de părţi, ancheta
socială efectuată de colectivul de sprijin al autorităţii tutelare de
pe lângă Primăria Municipiului Baia Mare şi relaţiile comunicate
de Grădiniţa cu orar normal nr. 13 din Baia Mare, s-a dovedit
că, după plecarea mamei în afara graniţelor ţării, minora a

rămas în grija tatălui şi a bunicilor paterni (proprietari a unui
apartament cu 2 camere şi dependinţe), la care şi doarme
întrucât tatăl pleacă la serviciu la orele 5 dimineaţa.
După orele de duminică pârâtul ia fetiţă de la grădiniţă şi o
aduce în casa bunicilor unde servesc masa împreună iar în zilele
de sâmbătă şi duminică o ia la el, în apartamentul propriu, compus
din 3 camere şi dependinţe, bine mobilat şi curat întreţinut.
Din aceleaşi probe, rezultă că minora este bine dezvoltată
fizic şi intelectual fiind legată afectiv de cei care se ocupă
efectiv de creşterea şi îngrijirea sa.
Faţă de cele reţinute, soluţia pronunţată de instanţe nu este
fundamentată sub aspect probator, afecţiunea - reală a
reclamantei pentru fiica sa şi dorinţa constantă de a o lua în
străinătate nejustificând, în sine, scoaterea minorei din modul
afectiv în care se dezvoltă în mod corespunzător de peste 4 ani.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a dovedit
cine va avea grijă de fetiţă în orele în care ea prestează munca
la firma unde este angajată fiind necontestat faptul că tatăl ei
locuieşte într-o localitate situată la 200 km distanţă.
în consecinţă, recursul extraordinar fiind întemeiat urmează a
se admite şi a se casa hotărârile atacate trimiţându-se cauza -
potrivit art. 313 din Codul de procedură civilă, în vederea
completării probatoriului.
(Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţeu Culegere de
decizii p e unul 1994, pp. 109-112).
11. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia IV civilă, decizia

nr. 1.181/1992.
Domiciliul minorului. Reţinerea lui fără drept de altă persoană
decât părintele. Obligarea ei de a-1 înapoia.
. Potrivit legii copilul minor locuieşte la părinţii săi, iar aceştia pot
să ceară înapoierea lui de la orice persoană care îl ţine fără drept
(art. 100 şi 103 C. fam.).
împrejurarea că persoanele la care se află copilul, fie chiar rude
apropiate, cum sunt bunicii, manifestă afecţiune şi se ocupă de
îngrijirea lui nu justifică respingerea cererii de înapoiere făcută de

părinte, care nu poate fi privat de acest drept al său decât în
cazurile special reglementate prin art. 1 şi 3 din Legea nr. 3/1970
pentru ocrotirea unor categorii de minori.
în speţă prima instanţă l-a încredinţat pe minor bunicii, cu
motivarea că aceasta îi oferă condiţii deosebite de creştere şi
îngrijire, fără a se fi stabilit sau să fi rezultat că mama prin
comportamentul ei ar face ca îngrijirea, creşterea şi educarea
copilului, să fie periclitată. în atare condiţii recursul declarat de
mama reclamantă a fost admis, iar sentinţa modificată în sensul că
acţiunea a fost admisă, pârâta fiind obligată să-i înapoieze copilul.
1992, pp. 68-69).
12. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia III civilă, decizia

nr. 386/1992.
Situaţie în care se impune luarea unei măsuri de ocrotire.
Interesul minorului.
Prin hotărârea comisiei pentru ocrotirea unor categorii de
minori a fost încredinţat copilul, o fetiţă în vârstă de şase luni,
bunicilor materni în condiţiile Legii nr. 3/1970.
în acest sens s-a reţinut că mama fetiţei a decedat la două
zile după naştere şi că minora are nevoie de o îngrijire
deosebită, pe care numai bunicii i-o pot asigura, bunica
maternă fiind pensionară şi având posibilitatea să se ocupe în
condiţii optime de creşterea şi educarea ei.
Contestaţia introdusă de tatăl fetiţei a fost respinsă de
judecătorie prin sentinţă rămasă definitivă, iar recursul extraordinar
prin care se susţinea că numai în anumite situaţii prevăzute limitativ
se poate lua o asemenea măsură, dar în care nu se încadrează
situaţia din speţă, a fost respins ca nefondat.
în motivarea acestei soluţii s-a invocat principiul care
guvernează reglementările privind ocrotirea minorilor, care este
acel al interesului copilului.
Astfel, uneori se pot ivi situaţii în care, independent de orice

culpă a părinţilor, dezvoltarea normală a minorului să fie pusă
în pericol, aşa că se impune luarea unei măsuri de ocrotire.
O atare situaţie s-a ivit şi în speţă unde, orice calităţi ar
prezenta părintele în viaţă, este evident că lăsarea fetiţei de
vârsta ei în grija lui, deci a unui bărbat singur, care desfăşoară
şi o activitate profesională, ar crea un pericol pentru
dezvoltarea şi sănătatea copilului.
Se poate deci aprecia că este dată ipoteza "revăzută de art. 1 lit. c)
din menţionata lege, care nu trebuie exclusă de plano sau
interpretată restrictiv.
De altfel . încredinţarea copilului bunicilor materni nu
reprezintă o decădere a părintelui din drepturile sale,
contestatorul păstrându-şi neştirbite drepturile părinteşti.
(Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară civilă pe anul
1992,pp. 69-70).
13. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia III civilă, deciz

nr. 1.844/1992.
Decădere din drepturile părinteşti. Acţiune promovată de o
instituţie de ocrotire. Calitate procesuală activă.
A lt 7 alin. 2 din Legea nr. 11/1990, republicată la 26 iulie 1991,
se referă la situaţiile prevăzute de art. 109 din C. fam.
Atunci când copilul se află într-o instituţie de ocrotire sau într-o
unitate medico-sanitară. în asemenea situaţii cererea de decădere a
părintelui din drepturile părinteşti poate fi promovată de conducerea
instituţiei sau unităţii respective.
în speţă reclamanta, Leagănul de copii, a solicitat decăderea pârâtei
din drepturile părinteşti, dar acţiunea ei a fost respinsă pe motiv că potrivit
art 109 C. fam.
Această măsură poate fi luată de instanţa judecătorească numai la
cererea autorităţii tutelare, aşa că reclamanta este lipsită de calitate
procesuală activă.
Recursul reclamantei a fost însă admis, iar sentinţa casată cu
trimitere la aceeaşi instanţă spre rejudecare a cauzei în fond.
S-a reţinut în acest sens că prin art. 7 alin. 2 din Legea nr.
11/1990, republicată, a fost completat art. 109 din C. fam., aşa că,
fiind vorba de o normă specială concretizată prin menţionata dispoziţie
legală, reclamanta are calitatea de a sta în instanţă de vreme ce i s-a
recunoscut calitatea de a promova o atare acţiune.
(Tribunalul Munidphdtd Bucureşti, Culegere de practică judiciară civilă p e anul
1992, pp. 70-71):
14. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, -

decizia nr. 632/1992.
Cererea de încredinţare a copiilor. Formulare în timpul
procesului de divorţ. Criterii de apreciere. Interesul copilului.
în condiţiile art. 613/2 din Codul de procedură civilă instanţa
poate lua pe tot timpul procesului, pe cale de ordonanţă
prezidenţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor
minori, la alocaţia de stat pentru copii şi la folosirea locuinţei.
Interesele copiilor minori urmează să fie avute în vedere cu
ocazia încredinţării, iar ele prezintă însă importanţă deosebită,
fiind legate nu numai de posibilităţile materiale ale părinţilor, ci
şi de vârsta copilului, precum şi de comportarea părinţilor
înainte de desfacerea căsătoriei, de gradul de ataşament şi de
grija pe care au manifestat-o faţă de copil şi de legăturile
afective care s-au statornicit între părinţi şi copil.
în contextul materialului probator administrat în speţă s-a
apreciat în mod corect că interesele copilului (în vârstă de trei ani)
reclamă ca în perioada divorţului să rămână sub supravegherea
mamei, care s-a preocupat în mod deosebit de creşterea şi
educarea lui.
în consecinţă, cererea tatălui de a-i fi încredinţat copilul
deoarece până la separarea în fapt a soţilor a fost îngrijit
alternativ de reclamantă şi de bunicii paterni, la care îi sunt
asigurate condiţii materiale mult superioare, a fost respinsă în
acest cadru procesual, urmând să se stabilească prin sentinţa
finală cu privire la încredinţarea după divorţ, care dintre părinţi
este mai îndreptăţit să-i asigure îngrijirea, în viitor.
în consecinţă, soluţia pronunţată de prima instanţă a fost

confirmată prin respingerea recursului.
(.Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de pracdcăjudiciară civilă pe m u l
1992, pp. 37-38).

încredinţarea copiilor spre creştere şi educare. Criterii de
apreciere. Interesul minorilor.
în speţă de le despărţirea în fapt a soţilor minora (în vârstă de 13 ani)
a locuit timp de peste un an la tatăl ei, dar după pronunţarea
sentinţei de divorţ, deşi încredinţată tatălui, a revenit la domiciliul
mamei, motivând că nu poate locui la tată întrucât acesta întreţine
relaţii de concubinaj cu o altă femeie.
împotriva sentinţei mama pârâtă a declarat recurs numai în ceea
ce priveşte încredinţarea copilului şi atribuirea spaţiului locativ.
Recursul a fost admis, iar sentinţa modificată în sensul că
minora i-a fost încredinţată mamei, căreia i s-a atribuit şi locuinţa.
în motivarea soluţiei s-a reţinut că atâta timp cât a locuit la
tatăl ei minora a rămas repetentă, ceea ce înseamnă că părintele
nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile ce-i reveneau.
Pe de altă parte de când locuieşte la recurentă, care este
ajutată de mama ei, minora şi-a îmbunătăţit simţitor situaţia
şcolară aşa că este în interesul minorei, aflată la o vârstă
critică, să-i fie încredinţată mamei, cu înţelegerea şi afecţiunea
căreia va fi ajutată să depăşească această perioadă dificilă.
( Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară civilă p e anul
1992, pp. 38-39).

decizia nr. 4/1992.
încredinţarea copiilor spre creştere şi educare. Criterii de
apreciere. Interesul minorilor.
Criteriul principal de care trebuie să se ţină seama la
încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare îl
constituie interesul lor, iar la aprecierea lui trebuie să se aibă în
vedere nu numai afecţiunea pe care o pot găsi într-o măsură

mai mare la unul dintre părinţi, ci şi asigurarea unei bunăstări
materiale şi a unei îngrijiri corespunzătoare.
Astfel în speţă mama minorului (născut în 1996) nu are o
locuinţă potrivită, ci locuieşte într-o garsonieră proprietatea altei
persoane şi nu a făcut dovada că se poate ocupa efectiv de
copil sau că are posibilitatea de a fi ajutată la îngrijirea şi
supravegherea lui.
De aceea s-a considerat corectă aprecierea primei instanţe
că este preferabil ca minorul să fie încredinţat tatălui care,
ajutat de părinţii săi, îi poate asigura nu numai o îngrijire mai
bună, ci şi o supraveghere atentă.
1992, pp. 39-40).

încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare. Situaţia fraţilor.
Evitarea separării
Prin sentinţa primei instanţe i-au fost încredinţaţi mamei cei trei copii
minori, iar tatălui pârât a fost obligat la plata pensiei de întreţinere.
în recursul pe care l-a declarat împotriva acestei soluţii, pârâtul
a susţinut că se bazează pe o greşită apreciere a probelor.
Critica a fost înlăturată, reţinându-se că prima instanţă a
procedat corect deoarece, încredinţând mamei pe toţi cei trei
copii minori, a ţinut seama de vârsta lor apropiată (între 2 şi 6
ani), precum şi de legăturile fireşti dintre fraţi, ca şi de cele
dintre ei şi mama lor.
anul 1992, p. 40).

încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare.
Separarea fraţilor. Situaţie în care este justificată.
în principiu dacă din căsătoria a cărei desfacere se solicită
au rezultat mai mulţi copii se impune, menţinerea lor împreună.
Dacă însă din probele administrate reiese că ambii soţi s-au
ocupat deopotrivă de copii şi au manifestat în egală măsură afecţiune,
iar interesele minorilor nu sunt prejudiciate, nu este de neglijat

opţiunea exprimată de ei în condiţiile legii.
Astfel în speţă, căsătoria fiind declarată desfăcută din vina
ambilor soţi, despărţirea lor în fapt a condus la separarea celor
doi copii, care şi-au manifestat dorinţa ca fiecare să fie
încredinţat câte unui părinte.
Prima instanţă, încredinţând însă pe ambii copii mamei
reclamante, această soluţie a fost criticată de pârât iar recursul
său a fost admis şi sentinţa modificată în sensul că unul dintre
copii i-a fost încredinţat pârâtului, reţinându-se totodată că
minorul se afla de mai multă vreme în îngrijirea lui şi faţă de
care a declarat că are mai multă afecţiune.
p e an ul 1992, p. 41).

decizia nr. 1.658/1992.
încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare. Fraţi
gemeni. Situaţie în care separarea lor este justificată.
Chiar dacă minorii ce urmează a fi încredinţaţi spre creştere şi
educare sunt gemeni, în cazul în care şi-au exprimat dorinţa de a
rămâne fiecare la părintele la care se găseşte, dorinţa lor a putut să fie
reţinută de prima instanţă, ţinând seama că după despărţirea în fapt a
soţilor fetiţa minoră a plecat de la mamă şi de lângă fratele ei pentru a
se muta la tată, opunându-se în mod vehement la executarea
hotărârii judecătoreşti prin care i se stabilise domiciliul la mamă.
în asemenea situaţii schimbarea măsurii, în sensul că minora să
fie trecută de la tată la mamă ar constitui o soluţie formală, de
neexecutat, cu atât mai mult că dorinţa ei nu-i afecta interesele,
deoarece ocrotirea părintească oferită de tată fiind corespunzătoare şi
reflectându-seîn rezultatele şcolare optime obţinute.
Pe de altă parte nu se justifică nici schimbarea măsurii cu privire la
băiat, care doreşte să rămână la mamă, ţinând seama că îi oferă de
asemenea condiţii bune de creştere şi educare, fără ca în cursul celor
trei ani de când a plecat minora la tatăl ei să-şi fi manifestat dorinţa de
a se afla alături de sora ei geamănă.
în consecinţă sentinţa a fost confirmată prin respingerea

recursurilor declarate de ambii părinţi.
(Tribunalul Municipiului Bucureşti, C ulegere de p ra ctică ju d icia ră
civilă p e an u l 1992, pp.41-42).

încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare. Ascultarea
autorităţii tutelare. Anchetă socială. Neobligativitatea concluziilor.
Aprecierea instanţei.
Admiţând acţiunea de divorţ introdusă de reclamant, prima
instanţă a declarat desfăcută căsătoria din vina ambilor soţi şi a
încredinţat pe cei doi copii unul reclamantului, iar altul pârâtei.
Recursul pârâtei, care solicita să-i fie încredinţaţi amândoi
copiii, a fost respins ca nefondat.
S-a reţinut, între altele, că motivul de nelegalitate şi
netemeinicie invocat pentru lipsă de procedură cu autoritatea
tutelară şi înlăturarea celor două anchete sociale este nejustificat.
în acest sens s-a considerat că opinia autorităţii tutelare este
facultativă pentru instanţa de judecată şi că de altfel ea şi-o
exprimase prin cele două anchete sociale ataşate, la dosar.
Cât priveşte hotărârile judecătoreşti anterioare, la care s-a
referit recurenta, ele aveau un caracter vremelnic, iar raporturile
dintre părţi se reglementează prin hotărârea finală de divorţ.
p e an ul 1992, p. 43).

încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare. Criterii.
Opţiune exprimată de copil. Aprecierea interesului.
luarea măsurii.
— CTasemenea dorinţă poate reprezenta un indiciu referitor la
afecţiunea manifestată faţă de acel părinte, dar trebuie să fie
luată în considerare într-un context mai larg, din care nu poate

fi exclus interesul real al copilului.
în speţă instanţa de fond şi-a exercitat în mod corect dreptul
de apreciere, în sensul că interesul minorei, care şi-a exprimat
dorinţa de a fi încredinţată tatălui, este de a creşte împreună cu
fratele ei, vârsta şi.preocupările lor fiind apropiate, precum şi că
este preferabil pentru amândoi să se afle sub supravegherea
mamei care, cel puţin pentru perioada următoare de dezvoltare,
o poate îndruma mai bine.
în consecinţă, recursul declarat de tatăl minorei a fost
respins ca nefondat.
p e anu l 1992, p. 44).

decizia nr. 1.511/1992.
Reîncredinţarea copilului minor. Condiţii. Respingerea cererii.
Criterii. înlăturarea altor persoane în afara părinţilor. Situaţia bunicilor.
faptul că bunicii (paterni) manifestă faţă de nepotul lor
afecţiune şi se ocupă, de el îndeaproape nu poate să înlăture în
nici un fel dreptul şi obligaţia legală pe care le are mama
copilului, mai ales că şi ea manifestă multă afecţiune faţă de
minor şi ţinând seama totodată de vârsta acestuia (fetiţă
născută în anul1985).
în speţă reclamantul a solicitat reîncredinţarea minorei
deoarece ar fi mai bine îngrijită de bunicii paterni, la care a fost
abandonată de la vârsta de nouă luni, a fost respinsă.
De asemenea i-a fost respins şi recursul,
în motivarea soluţie s-a reţinut pe baza probelor administrate
că în cazul în care cererea de reîncredinţarea ar fi admisă
minora s-ar afla în continuare la bunicii paterni şi nu la
domiciliul reclamantului care, după cum a recunoscut el însuşi,
locuieşte în altă parte.
Este deci firesc să rămână în continuare la mamă, deci ia
unul dintre părinţi, aşa cum a hotărât instanţa de divorţ.
De altfel nu a rezultat din probe că pârâta şi-ar fi abandonat

copilul la scurt timp după naştere sau că în perioada scursă de
la desfacerea căsătoriei nu s-ar fi interesat de minoră, ci
dimpotrivă că manifestă faţă de ea multă afecţiune şi că
dispune de condiţii materiale necesare pentru creşterea şi
educarea ei.
p e an u l 1992, pp. 44-45).
23. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a iil-a civilă,

Reîncredinţarea copilului minor spre creştere şi educare.
Motive. Situaţie în care nu se justifică. Criterii de apreciere.
Reîncredinţarea copilului minor spre creştere şi educare, de
la un părinte la celălalt, urmează a se dispune numai atunci
când se constată că părintele în grija căruia se află nu-i mai
poate asigura condiţiile necesare pentru o dezvoltare
corespunzătoare.
Acţiunea de reîncredinţare poate fi deci admisă numai dacă
au intervenit situaţii noi, în sensul că s-au schimbat
împrejurările care au determinat încredinţarea iniţială.
I O schimbare doar parţială a situaţiei nu trebuie să atragă
/revenirea asupra măsurii luate dacă elementele esenţiale au
*. rămas aceleaşi (art. 42 şi 44 Cod familie).
în speţă prima instanţă a reţinut că la data când s-a dispus
că minorul să-i fie încredinţat mamei şi până la data când s-a
formulat cererea de reîncredinţare a trecut un timp prea scurt
(două luni), iar că în acest interval de timp nu s-au putut
schimba împrejurările care au determinat luarea măsurii în aşa
fel încât să justifice modificarea raporturilor dintre părinţi şi
minor, ele rămânând aceleaşi, cererea de reîncredinţare fiind
deci neîntemeiată, sentinţa a fost confirmată prin respingerea
recursului declarat de celălalt părinte ca nefondat.
p e an u l 1992, p. 46).
24. Tribunalul M unicipiului Bucureşti, Secţia a lll-a

civilă, decizia nr. 679/1992.
Stabilirea modalităţilor de exercitare a dreptului la
legături personale. Competenţă.
în Codul familiei nu există o dispoziţie expresă prin care să
se fi atribuit instanţelor judecătoreşti competenţa de a soluţiona
cererile referitoare la stabilirea modalităţii de exercitare a
dreptului pe care părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul îl
are de a păstra legături personale cu minorul.
Această competenţă nu poate să aparţină totuşi decât
instanţelor judecătoreşti deoarece asemenea cereri au caracter
accesor în raport cu măsura încredinţării sale.
Prin urmare, de vreme ce încredinţarea copiilor minori în caz de
desfacere a căsătoriei prin divorţ este de competenţa instanţei
judecătoreşti înseamnă că şi cererea referitoare la stabilirea
modalităţii de exercitare a drepturilor părinteşti poate fi promovată
fie în cadrul procesului de divorţ, fie pe calea unei acţiuni separate,
în mod firesc, tot de competenţa acestor instanţe.
în speţă prima instanţă, sesizată cu acţiune separată, a
încuviinţat-ca reclamantul să păstreze legături personale cu fiul
său minor, în care scop a stabilit modalităţile în care îşi va
exercita dreptul, în cadrul unui program.
Recursul mamei pârâte a fost respins ca nefondat.
Susţinerea că instanţa nu are competenţă să soluţioneze
cererea întrucât părţile sunt despărţite prin divorţ şi deci
stabilirea modalităţii ’ de exercitare a dreptului la legături
personale în asemenea situaţii este de competenţa autorităţii
tutelare a fost înlăturată ca neîntemeiată.
(T ribu nalul M u n icipiu lu i B ucureşti, C u leg ere de p ra c tic ă
ju d ic ia r ă c iv ilă p e a n u l 1992, p p . 47-48).

decizia nr. 119/1992. •
Dreptul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul de a
păstra legături personale cu minorul. Condiţii. Program de vizitare.
Prima instanţă, admiţând acţiunea formulată de
părinte, i-a încuviinţat dreptul de a păstra legături
personale cu minorii (un băiat şi o fetiţă) în fiecare zi de
marţi şi joi a lunii între orele 10-12, la domiciliul pârâtei,
precum şi să-i ia pentru două săptămâni în timpul

concediului său de odihnă.
împotriva sentinţei pârâta a declarat recurs, susţinând
că grâşit nu i s-a permis reclamantului a-şi lua copii de
două ori pe lună la domiciliul său şi două săptămâni în
timpul concediului de odihnă deoarece, fiind divorţată de
reclamant, nu este firesc să-i suporte prezenţa la
domiciliul ei.
Considerând că recursul este fondat, tribunalul l-a admis în
sensul că i-a încuviinţat reclamantului să-şi ia copii la domiciliul
său în prima şi a treia zi de sâmbătă din fiecare lună între orele
10-18 şi două săptămâni în timpul concediului de odihnă, cu
obligaţia de a-i readuce la domiciliul mamei.
în motivarea soluţiei s-a apreciat că programul stabilit de
prima instanţă nu este acceptabil deoarece în zilele de marţi şi
joi între orele 10-12 ambii părinţi au un anumit program de
lucru, iar copii (în vârstă de 4 şi 6 ani) au nevoile lor de creştere
şi educare, trebuie să servească masa şi să li se asigure
posibilitatea de a se destinde.
(T ribunalul M u n icipiu lu i B ucureşti, C u leg ere de p ra c tic ă
ju d ic ia r ă c iv ilă p e a n u l 1992, p p . 48-49).

decizia nr. 1.635/1992.
Dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul minor de a
păstra cu el legături personale. Criterii de stabilire a programului.
La stabilirea programului de legături personale cu minorul
trebuie să se ţină seama de prevederile art. 43 alin. 3 din Codul
familiei, dar şi de interesul copilului la care se referă luarea
măsurii respective.
în speţă instanţa de fond a stabilit ca reclamantul să aibă legături
personale cu minorii în prima şi a treia săptămână a fiecărei luni, de
sâmbătă orele 14 până duminică orele 19 şi prin luarea lor în timpul
concediului său legal.
Reclamantul a declarat însă recurs pe motiv că i s-a respins cererea

de a-şi lua copiii şi în timp de jumătate din vacanţele lor şcolare.
Recursul a fost respins ca nefondat, considerându-se că la
vârsta fragedă a copiilor (de 4 şi respectiv de 7 ani) cererea
reclamantului de a-i lua şi pe jumătate din vacanţele şcolare este
nejustificată, deoarece dacă ar fi admisă s-ar aduce atingeri
îndatoririi ce-i revine părintelui căruia i-au fost încredinţaţi întrucât
ar fi pus în imposibilitate de a-şi exercita drepturile părinteşti,
ceea ce ar fi de natură să dăuneze intereselor copiilor, care ar
trebui să-şi schimbe mediul familial pentru perioade prea lungi.
p e anul 1992, pp. 49-50).

decizia nr. 1.735/1992.
Drepturile bunicilor la legături personale cu nepotul. Raţiune.
Prima instanţă, admiţând în parte acţiunea bunicilor materni,
le-a încuviinţat să păstreze legături personale cu nepotul în ziua
de sâmbătă din prima şi a treia săptămână a fiecărei luni, între
orele 13-16, în afara domiciliului minorului, cu obligaţia de a-l
readuce acasă.
în motivarea soluţiei s-a reţinut că reclamanţii l-au crescut pe
copil de la naştere împreună cu mama sa, până la plecarea ei
în străinătate, după care tatăl pârât l-a luat pe minor la el,
împiedecându-i să-l mai vadă.
în conformitate cu dispoziţiile art. 86 din Codul familiei însă între
persoanele obligate la întreţinere fiind incluşi bunicii şi nepoţii,
rezultă că şi lor trebuie să li se recunoască dreptul prevăzut de
art.43 de a păstra legături personale.
Recursul declarat de reclamanţii nemulţumiţi de programul
stabilit, a fost admis şi sentinţa modificată în sensul că li s-a
încuviinţat dreptul la legături personale în prima şi a treia
sâmbătă a lunii de la orele 11 până duminică la orele 12,
precum şi timp de două săptămâni în vacanţa de vară.
în motivarea acestei soluţii s-a reţinut ca, deşi vârsta
copilului este fragedă (fiind născut în 1988), stabilirea unui
program mai larg nu i-ar periclita sănătatea de vreme ce la o

vârstă şi mai fragedă a fost îngrijit de reclamanţi şi deci nu are
loc schimbarea unor condiţii de viaţă.
Soluţia primei instanţe de a fi limitat programul la trei ore avea un
caracter formal şi nu era de natură să creeze relaţii fireşti între bunici
şi nepot.
De asemenea constituie un aspect firesc de viaţă ca minorii
să-şi petreacă vacanţa la bunici, aşa că în speţă minorul nu
trebuie să fie împiedicat să aibă viaţa unui copil de vârsta lui.
1992, pp, 50-51).

din 25 martie 1997.
Abandon de familie. Rea-credinţă.
R ezum atul speţei: Infracţiunea de abandon de fam ilie, în modalitatea
prevăzută în a r t 305 li t 1 li t c) din Codul pen al, se caracterizează sub
aspectul laturii subiective, p rin rea-credinţă. Dacă neplata, tim p de 2 luni, a
p en siei de întreţinere stabilită p e cale judecătorească, nu se datorează relei-
credinţe a inculpatului, ci altor cauze, cum su n t nerealizarea, din motive
obiective, a veniturilor necesare, fa p ta nu constituie infracţiune.
Prin sentinţa penală nr. 2.661 din 9 noiembrie 1994 a
Judecătoriei Galaţi, inculpatul M.G. a fost condamnat pentru
săvârşirea infracţiunii de abandon de familie prevăzută în art.
305 lit. a) din Codul penal.
Instanţa a- reţinut că, obligat fiind prin sentinţă civilă la plata
pensiei de întreţinere în favoarea copilului său minor, inculpatul cu
rea-credinţă, nu a îndeplinit această obligaţie timp de două luni.
Tribunalul Galaţi, prin decizia penală nr. 649 din 27
septembrie 1995, a menţinut condamnarea inculpatului.
Curtea de Apel Galaţi, prin decizia penală nr. 247 din 11
aprilie 1996, a respins recursul inculpatului.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 305 lit. c) din Codul penal, constituie infracţiunea
de abandon de familie neplata cu rea-credinţă, timp de 2 luni, a
pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească.
Aşadar, pentru existenţa acestei infracţiuni în modalitatea

reţinută de instanţe este necesar să se dovedească, sub
aspectul laturii subiective, că făptuitorul, deşi avea posibilitatea
îndeplinirii obligaţiei sale, cu rea-credinţă nu a făcut-o.
Instanţele erau datoare, deci, să verifice dacă inculpatul a fost
sau nu de rea-credinţă.
în speţă, din probele administrate rezultă că inculpatul, din motive
independente de voinţa sa, nu a avut posibilitatea materială să-şi
îndeplinească, la timp, obligaţia de întreţinere.
El a susţinut, constant, că neplata pensiei de întreţinere s-a datorat
lipsei resurselor materiale, nefiind- încadrat în muncă şi având încă alţi
4 copii minori.
Pentru dovedirea afirmaţiilor sale, a depus certificatele de
naştere ale celor 4 copii şi certificatul de căsătorie cu mama
acestora, precum şi acte din care rezultă că nu realizează venituri
şi este înscris la Oficiul de Muncă şi Protecţie Socială Galaţi, fără a
beneficia de ajutor de şomaj.
Ignorând aceste probe, instanţele au condamnat pe inculpat cu
motivarea că acesta are capacitate de muncă.
Or, împrejurarea că inculpatul este apt de muncă nu
echivalează cu stabilirea relei-credinţe, element al infracţiunii
prevăzute în art. 305 lit. c) din Codul penal.
în consecinţă, în baza probelor administrate în cauză, se
impune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a
raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală.
(Trimite la Codul penal, art. 305 alin. 1 lit. c; Codul de procedură penală,
art. I I pct. 2, art. 10 lit. d).
(Nepublicată).
29. Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală, decizia nr. 456/28

septembrie 1995.
Abandon de familie. Obligarea inculpatului şi la plata pensiei
de întreţinere restantă inadmisibilitate.
Prin sentinţa penală nr. 2.763/1994 Judecătoria Tecuci
condamnându-l pe inculpatul A.P. la 6 luni închisoare pentru
comiterea infracţiunii de abandon de familie prevăzut de art.305
lit. c) Cod penal, l-a obligat în mod greşit şi la plata pensiei de
întreţinere restantă în sumă de 99.600 lei către partea civilă
M.P. din moment ce aceasta avea deja un titlu executoriu,

respectiv sentinţa civilă de obligare la pensie de întreţinere
pentru cei doi copii minori rezultaţi din căsătorie.
Infracţiunea de abandon de familie nu este susceptibilă în
principiu de repararea prejudiciului produs (plata pensiei de
întreţinere restantă) pentru că în această situaţie s-ar ajunge la o
dublă obligare a inculpatului la plata acesteia ,o dată în cadrul titlului
executoriu (sentinţa civilă de obligare la pensie) şi a doua oară pe
baza sentinţei penale de condamnare a inculpatului.
(Trimite la Codul penal, art. 305 alin. 1 lit. c).
(Nepublicată).

Punere sub interdicţie. Condiţii în care poate fi dispusă de instanţă.
Aşa cum s-a arătat, atât instanţa de fond cât şi cea de apel şi-
au motivat soluţia de respingere a acţiunii pe faptul că bolnava a
cărei punere sub interdicţie s-a cerut, nu a putut fi audiată în
instanţă în conformitate cu prevederile art. 33 alineat 2 din
Decretul nr. 32/1954 întrucât nu i se cunoaşte domiciliul actual.
Dosarul cauzei evidenţiază faptul că probele administrate nu
sunt suficiente nici în ce priveşte aflarea domiciliului celei în cauză
şi nici cu privire la fondul pricinii, respectiv dacă maladia de
psihoză discordantă este reală şi impune punerea sub interdicţie.
Trebuie sybliniat că punerea sub interdicţie este o instituţie
menită să ocrotească persoana care, din cauza alienaţiei sau
debilităţii mintale, nu are discernământul necesar pentru a se
îngriji de interesele sale.
Prevederea legală înscrisă în art. 142 din Codul familiei
condiţionează punerea sub interdicţie de existenţa unei stări de
tulburare mintală cu caracter general şi permanent. în
consecinţă, slăbirea trecătoare a facultăţilor mintale,
inconştienţa generată de beţie, hipnoză, de unele decepţii
trecătoare, etc., nu sunt de natură să determine luarea unei
asemenea măsuri.
Se impune, de asemenea, precizarea că, dacă o persoană,
deşi capabilă, deci cu discernământ, nu poate să-şi administreze
bunurile şi să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare din
cauza bătrâneţii, a unei infirmităţi fizice sau psihice, nu sunt

întrunite condiţiile pentru punerea sub interdicţie, ci cele pentru
instituirea curatelei de către autoritatea tutelară.
Constatarea alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale a
persoanei trebuie să rezulte dintr-un act medical întocmit aşa cum
prevăd dispoziţiile legale ce reglementează această instituţie.
Sub acest aspect, este de arătat că dispoziţiile referitoare la
procedura interdicţiei, în prima sa fază, aşa cum este reglementată
prin prevederile art. 30 şi 31 din Decretul nr. 32/1954, sunt de
strictă interpretare.
Această procedură deosebeşte două situaţii, şi anume:
prima, în care procurorul efectuează cercetările şi « la părerea
unei comisii de medici specialişti », iar dacă cel a cărui punere
sub interdicţie este cerută se găseşte internat într-o instituţie
sanitară, şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află
(art. 30 din Decretul nr. 32/1954); a doua, când instanţa de
judecată, intrând în posesia acestor acte, poate dispune
internarea provizorie a celui a cărui punere sub interdicţie este
cerută, dacă observarea mai îndelungată a stării lui mintale
este necesară (art. 31 din Decretul nr. 32/1954).
Prin urmare, în cauzele de acest gen, este obligatoriu a se
solicita părerea unei comisii de medici specialişti de la clinica
de psihiatrie, care urmează a se pronunţa cu privire la faptul
dacă persoana a cărei punere sub interdicţie se cere suferă de
alienaţie mintală sau de debilitate mintală şi dacă, din cauza
bolii, nu are capacitate de a se îngriji de interesele sale sau de
a-şi administra bunurile.
Evident, în aceleaşi cauze, nu este exclusă, în scopul arătat,
efectuarea unei expertize psihiatrice.
în ce priveşte cea de a doua fază procedurală privitoare la
punerea sub interdicţie, este de reţinut că, în conformitate cu
prevederile art. 33 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954, instanţa are
obligaţia să asculte pe cel a cărui punere sub interdicţie este
cerută, pentru a constata starea sa mintală.
în speţă, se constată că instanţele, sub aspectul
administrării probelor, nu s-au conformat în totalitate
prevederilor legale ce au fost menţionate.
Astfel, expertiza efectuată în prima fază procedurală, la cererea

parchetului de pe lângă tribunal, face referire într-adevăr la un control
medical psihic al celei în cauză, dar consemnează existenţa unei
singure internări, în perioada 14 mai -1 iunie 1995, cu diagnosticul de
« psihoză discordantă ».
Faţă de caracterul incomplet al actului medical menţionat,
instanţele aveau obligaţia să ceară completarea acestuia.
în dosar nu există părerea medicului sub supravegherea
căruia s-a aflat bolnava cu prilejul internării în perioada de 14
mai -1 iunie 1995.
Tot astfel, deşi erau indicii asupra locului unde bolnava
poate fi găsită, nu s-au dispus investigaţii sub acest aspect,
pentru a putea realiza audierea acesteia de către instanţă sau,
dacă este cazul; să se administreze dovada prin comisie
rogatorie, de către o instanţă din străinătate, apelându-se în
acest scop la Ministerul Justiţiei.
în cazul în care bolnava nu va putea fi audiată nici în urma
acestor demersuri, va trebui ca instanţa să aprecieze asupra
acţiunii în baza celorlalte probe administrate, desigur cu condiţia
ca acestea să fie suficiente pentru formarea convingerii.
Este adevărat că prevederile art. 33 alin. 2 şi alin. ultim din
Decretul nr. 32/1954 impun audierea persoanei a cărei punere
sub interdicţie se cere, raţiunea fiind şi aceea ca instanţa să fie
convinsă că nu se încearcă un abuz prin luarea măsurii.
în acelaşi timp însă, instituţia punerii sub interdicţie
urmăreşte ocrotirea persoanei care, din cauza alienaţiei sau
debilităţii mintale, nu are discernământul ca să-i permită să se
îngrijească de propriile interese.
Pot exista situaţii în care o astfel de persoană să fie
dispărută sau chiar să se ascundă şi de aceea să nu poată fi
audiată, iar starea sănătăţii sale să impună luarea de urgenţă a
măsurii de protecţie.
în astfel de situaţii, trebuie considerat că instanţa, constată
imposibilitatea de audiere a bolnavului, dar dispunând de dovezi
îndestulătoare asupra stării sănătăţii psihice a acestuia şi având
convingerea că se impune punerea sub interdicţie, poate proceda la
luarea măsurii, altfel ar însemna ca, dintr-un formalism excesiv, să
rămână fără eficienţă o instituţie juridică a cărei menire este să

ocrotească persoana bolnavă.
Se mai observă că în dosar declaraţiile date de martori sunt
extrajudiciare, persoanele respective nefiind audiate nemijlocit
de instanţă.
Neconformându-se, aşadar, sub acest aspect probator,
prevederilor riguroase din Codul familiei, Decretul nr. 32/1954 şi
Codul de procedură civilă, instanţele au pronunţat hotărâri a
căror casare se impune.
(Nepublicată).
31. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 120/9

martie 1995.
Dreptul la apărare. încălcarea acestui drept. Nulitate absolută.
Recursul inculpatului minor M.S.M. este fondat, hotărârile
pronunţate în cauză fiind într-adevăr lovite de nulitate absolută
pentru încălcarea dreptului său la apărare.
în speţă, s-a considerat că inculpatul, la data comiterii faptei,
18.10.1993, era minor, fiind născut la 4.04.1979.
Potrivit art.171 alin. 2 Cod procedură penală «asistenţa
juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este
minor, militar în termen, internat într-o şcoală specială de
reeducare cu muncă, ori este arestat în altă cauză », iar
conform art. 172 Cod procedură penală « când asistenţa
juridică este obligatorie, organele de urmărire penală vor
asigura prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului ».
Din declaraţiile date de inculpat la Poliţia oraşului Mărăşeşti,
rezultă că acestea nu au fost date în prezenţa unui avocat ales
de inculpat sau desemnat din oficiu, existând menţiunea că
acestea au fost date de inculpat în prezenţa reprezentantului
autorităţii tutelare.
Potrivit art.197 alin. 2 teza II Cod procedură penală, sunt
prevăzute sub sancţiunea nulităţii, printre altele şi dispoziţiile
referitoare la asistenţa inculpatului de către un apărător, când
sunt obligatorii, potrivit legii, iar conform alineatului III al
aceluiaşi articol, nulităţile prevăzute în alineatul 2 - nu pot fi
înlăturate în nici un mod.
Aşa fiind situaţia, s-a constatat că urmărirea penală în cauză

este nulă - fiind încălcat dreptul la apărare al inculpatului minor
- dispunându-se casarea celor două hotărâri, iar conform disp.
art. 333 Cod procedură penală s-a dispus restituirea cauzei la
Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu, pentru refacerea
urmăririi penale, în sensul respectării drepturilor şi garanţiilor
procesuale ale părţilor din proces.
(Trimite la Codul de procedură penală, art. 171 alin. 2; art. 197 alin. 2).
(Nepublicată).
32. Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 62 din 15 iunie 1990,

pronunţată în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 şi 3 din
Legea pentru organizarea judecătorească.
Despăgubiri pentru pagubele suferite de copilul minor al victimei.
Obligaţia inculpatului soţul victimei la despăgubirea copilului minor
întemeiată pe dispoziţiile art 998 Cod civil şi art 14 Cod procedură
penală este îndreptată de obligaţia de întreţinere derivând din dispoziţiile
art 86 din Codul familiei.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor
calificat prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) Cod penal.
S-a reţinut că, în seara zilei de 29 ianuarie 1989, aflându-se sub
influenţa băuturilor alcoolice consumate, inculpatul şi-a ucis soţia.
Recursul declarat de inculpat a fost respins.
Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat.
Din examinarea actelor dosarului se constată că de pe urma
victimei a rămas un copil minor, care a fost încredinţat de către
autoritatea tutelară, bunicilor materni.
Potrivit art. 17 Cod procedură penală, în cazul în care cel
vătămat prin săvârşirea infracţiunii este o persoană lipsită de
capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea
civilă se porneşte şi se exercită din oficiu.
în asemenea situaţie, prima instanţă trebuia să se preocupe,
din oficiu, de stabilirea pagubei suferite de copilul minor prin
moartea mamei, pagubă care constă în contravaloarea
contribuţiei acesteia la întreţinerea lui, şi să-l oblige pe inculpat
la repararea ei.
împrejurarea că inculpatul, tată al minorului, are obligaţia de
întreţinere faţă de acesta, derivând din dispoziţiile art. 86 din
Codul familiei, nu este de natură a-l absolvi de răspundere

civilă pentru prejudiciul cauzat minorului prin fapta sa,
răspundere care se întemeiază pe dispoziţiile art. 998 Cod civil
şi art. 14 Cod procedură penală.
Urmează, deci, a se admite recursul extraordinar, a se casa
hotărârile atacate cu privire la omisiunea obligării inculpatului la plata
unei prestaţii periodice pentru minori, cu trimiterea cauzei pentru
rejudecare la prima instanţă
(Trimite la Codul de procedură penală, art. 174-175 lit. c, art. 17; Codul
civil, art. 998; Codul penal, art. 14).
(Nepublicată).

Abandon de copii. Declarare judecătorească. Condiţii.
In conformitate cu art.1 din Legea nr.47/1993, copilul aflat în
îngrijirea unei instituţii de ocrotire socială sau medicală de stat,
a unei instituţii private de ocrotire legal constituită, poate fi
declarat prin hotărâre judecătorească abandonat, ca urmare a
faptului ca părinţii s-au dezinteresat de el, în mod vădit, o
perioadă mai mare de 6 luni.
Prin dezinteres se înţelege încetarea indubitabilă a oricăror
legături între părinţi şi copii, legături care să dovedească
existenţa unor raporturi părinteşti normale.
Dreptul la acţiune îl au, după caz, procurorul sau instituţia
unde se află în îngrijire copilul, iar calitatea de pârât revine
părinţilor fireşti ai minorului, competenţa de, soluţionare
revenind tribunalului.
Pentru a-şi susţine cererea, reclamantul poate folosi orice mijloc
de probă, întrucât dovada priveşte o împrejurare de fapt, şi anume
dezinteresul.
Consimţământul părinţilor în declararea judecătorească a
abandonului nu are nici o relevanţă, legea neincluzându-i în
condiţiile impuse de aceasta măsură, care constituie un mijloc de
ocrotire a copilului pentru care părinţii nu manifestă în mod vădit un
interes pe o perioadă mai mare de 6 luni.
Totodată, este şi un mijloc de sancţionare a unor astfel de părinţi,

care nu a avut legături fireşti, afective cu minorul, manifestând un
dezinteres imputabil.
(Tnmite la Legea nr. 47/1993).
(Nepublicată).
34. Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 1.831

din 3 martie 1997.
Dreptul bunicilor de a avea legături personale cu nepoţii.
Deşi Codul familiei nu conţine referiri exprese la dreptul
bunicilor de a avea legături personale cu nepoţii lor în sensul în
care există prevederi referitoare la părinţi (art. 43 alin. 3) are
însă dispoziţii cu caracter general, cum sunt cele referitoare la
familie şi rudenie (art. 1, 2, 45 şi urm.) care îi privesc şi pe
bunici, dar şi prevederi exprese referitoare la anumite obligaţii
ale acestei categorii de rude şi anume cele care instituie
obligaţia de întreţinere ce o datorează nepoţilor.
Toate aceste reglementări demonstrează în sens larg că
relaţiile dintre rude în linie directă sunt recunoscute şi ocrotite
de lege.
Astfel, legea nu îi exclude pe bunici de la contribuţia - alături
de părinţi, în primul rând obligaţi - la creşterea nepoţilor, la
dezvoltarea fizică, morală şi intelectuală a acestora.
Solidaritatea familiei trebuie să-şi găsească expresia juridică
nu numai în sprijinul material pe care bunici sunt obligaţi prin
lege a-l da pentru creşterea nepoţilor, dar şi sprijinul moral de
care bunicii sunt capabili, viaţa demonstrând că nepoţii de
regulă au o afecţiune deosebită faţă de aceştia.
Dacă unul din părinţi a decedat, bunicii din partea acestuia
au dreptul să menţină cadrul relaţiilor de rudenie, legăturile
personale cu nepotul lor, îl pot vizita şi dacă sunt condiţii, îl pot
lua cu ei în cadrul unui program ce trebuie stabilit de instanţa în
caz de neînţelegeri, fără a prejudicia interesele minorului.
(.Trimite la Codul familiei, art. 1, art. 2 şi art. 45).
(Nepublicată).

Ocrotirea minorilor. încredinţarea spre creştere şi educare a
minorului unuia dintre părinţi, cu ocazia divorţului.
Vârsta fragedă a copilului nu este un criteriu suficient pentru
în^gdmţareâlfririoruTui mamei sale. ' '
Prin sentinţa civilă nr. 1.072 din 20 martie 1997 a
Judecătoriei Zalău s-a admis în parte acţiunea reclamantei L.C.
împotriva pârâtului L.R.D. şi cererea reconvenţională a pârâtului
şi s-a desfăcut căsătoria încheiată de soţi la data de 13 iulie
1986 în comuna Balnoc din vina ambilor soţi.
Minora născută la 16 august 1986 a fost încredinţată spre
creştere şi educare mamei sale, pârâtul fiind obligat la plata
pensief de întreţinere şi s-a atribuit beneficiul contractului de
închiriere al apartamentului reclamantei.
Această hotărâre a fost păstrată în întregime prin decizia
civilă nr. 441 din 17 iunie 1997, Tribunalul Sălaj respingând
apelul pârâtului.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, solicitând
casarea şi judecând din nou admiterea apelului şi schimbarea
sentinţei numai cu privire la încredinţarea minorei.
Recursul a fost admis, Curtea reţinând următoarele motive:
r Condiţia esenţială, în funcţie de care instanţele judecătoreşti
au îndatorirea să hotărască încredinţarea copiilor minori, constă
^în interesul acestora, care se stabileşte prin examinarea tuturor
criteriilor de apreciere.
Intereşele copiilor, ce urmează a fi avute în vedere bu ocazia
încredinţării acestora conform art. 42 Codul familiei, prezintă
importanţă deosebită, fiind legate de posibilităţile materiale,
vârsta copiilor, de comportarea părinţilor înainte de desfacerea
căsătoriei, de gradul de ataşament şi de interes pe care ei l-au
manifestat faţă de copii şi de legăturile afective ce s-au stabilit
între părinţi şi copii.
Vârsta copiilor constituie deci, unul din criteriile ce se au în
vedere în aprecierea intereselor copiilor, dar acesta trebuie
analizat în contextul celorlalte criterii, printre care posibilitatea
fiecărui părinte de a asigura supravegherea şi grija faţă de
copil, conduita morală şi preocuparea părinţilor manifestată

pentru creşterea copiilor.
Or, faţă de probele de la dosar, se apreciază că interesul minorei
este mai bine ocrotit prin încredinţarea ei la tată, faţă de care minora
manifestă mai mult ataşament şi care are condiţii mai bune pentru
creştere şi educare.
De altfel, minora ascultată în camera de consiliu şi-a exprimat
dorinţa de a locui împreună cu tatăl său, iar ancheta socială
concluzionează în acelaşi sens.
(Nepublicată).

Minor. Măsuri educative. Internarea într-un centru de
reeducare. Durată.
Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare
prevăzută în art. 104 Codul penal se ia, potrivit art. 106, pe timp
nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea
vârstei de 18 ani.
în consecinţă, hotărârea prin care se dispune internarea pe
un anumit termen este casabilă.
Prin sentinţa penală nr. 2061 din 28 noiembrie 1994 a
Judecătoriei Slobozia s-a dispus, în baza art. 104 din Codul
penal, internarea într-un centru de reeducare, pe o durată de 2
ani, a inculpatului minor B.C. pentru săvârşirea infracţiunii de
furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. a)
şi g), cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
Tribunalul Ialomiţa, prin decizia penală nr. 78/A din 8 martie
1995, a respins apelul declarat de inculpat.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
în conformitate cu dispoziţiile art. 104 din Codul penal, măsura
educativă a internării într-un centru de reeducare se ia în scopul
reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi
învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivită cu
aptitudinile sale, iar conform art 106 din Codul penal, măsura
prevăzută în art. 104 se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura
decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.
în actele dosarului rezultă că, atât la data comiterii infracţiunii cât

şi a judecării cauzei, inculpatul era minor, urmând să devină major la
5 ianuarie 1997.
Contrar prevederilor textelor de lege menţionate, instanţele au
dispus ca inculpatul minor să fie internat într-un centru de reeducare
pe timp de 2 ani, durată ce se împlineşte la 2 august 1996.
Instanţele trebuiau, potrivit legii, să dispună internarea
minorului într-un centru de reeducare pe timp nedeterminat,
măsura urmând să dureze până la împlinirea vârstei de 18 ani.
(Nepublicată).
37. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie din 6 octombrie 1919.

Vânzare. Efectuarea ei de autorul recurentului. Minoritate.
Lipsă de forme legale. Distincţie între acte anulabile şi
rescindabile. Violare de lege.
Vânzarea săvârşită de tutoarea minorului fără paza formelor
legale, este anulabilă numai pe această consideraţie, fără să fie
nevoie a se dovedi şi faptul leziunii.
Prin urmare, instanţa de fond, violează art. 1157 combinat
cu 1163 din Codul civil, când nesocotind distincţia pe care o
face legiuitorul între actele anulabile pentru simplă lipsă de
formă şi actele rescindabile pentru caz de leziune, hotărăşte că
trebuie să dovedească nu numai că actul de înstrăinare a
imobilului a fost consimţit în timpul minorităţii, dar şi că partea a
fost lezată prin acest act.
(Pandectele Române. 1924, D irector C. Hamangiu, partea a Ill-a p. 81).
38. Tribunalul Suprem , Secţia civilă, decizia nr. 84

Donaţie deghizată. Minor. Acceptare. Caracterul nulităţii.
Donaţia deghizată este valabilă atunci când se face în favoarea
unui minor.
Nulitatea care sancţionează îndeplinirea neregulată a
formelor de acceptare a unei donaţii de către un minor are
caracter relativ şi poate fi invocată exclusiv de persoana lipsită
de capacitate, ocrotită prin dispoziţia legală (art. 815 C. civ.).
(Ioan Mihuţă, Alexandru Lesviodax, Repertoriu de practică ju diciară p e
an ii 1952-1969, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 380).
39. Tribunalul Capitalei R.P.R., Colegiul 1 civil, decizia

nr. 2507 din 20 octombrie 1956.
Minor. Vânzare. Anulare.
Din moment ce actul de vânzare încheiat între minor şi
primul dobânditor a fost declarat nul numai pentru lipsa
formalităţilor impuse de lege pentru protecţia minorilor, nici
dobânditorul. şi nici subachizitorul nu pot invoca în favoarea lor
buna credinţă, consecinţele nulităţii actului trebuind deci să le
suporte şi subdobânditorul.
(Legalitatea populară, nr. 7/1957, p. 873).
40. Tribunalul regional Bucureşti, Colegiul 1, decizia

civilă nr. 945 din 12 mai 1959.
Autoritatea tutelară. Acţiune. Creşterea şi educaţia minorului.
Neasigurarea lui în casa părintească. încredinţarea copilului altei
persoane. Hotărâre judecătorească.
în cazul când dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a
copilului este primejduită în casa părintească, autoritatea
tutelară are obligaţia legală de a cere instanţei judecătoreşti
încredinţarea lui unei instituţii de ocrotire sau unei alte
persoane, cu consimţământul acestuia (art. 104 şi 158 C. fam.)
(Legalitatea populară, nr. 4/1960p. 96).
41. Tribunalul Suprem , Colegiul civil, decizia nr. 336

-Partaj voluntar. Erede minor. Nulitate. Ratificare.
Deşi în cazul când printre coerezi sunt şi minori, împărţeala
trebuie să se facă în faţa instanţei, totuşi partajul voluntar efectuat
cu nesocotirea acestei dispoziţii legale nu este nul, ci anulabil.
Ratificarea partajului de către minorul devenit major poate fi
expresă sau tacită (art. 747 C. civ.).
(1. Mihuţă, Al.Lesviodax, op. c it, p. 452).

din 20 august 1992.
Obligaţie de întreţinere. Copil major aflat în continuarea
studiilor la o universitate particulară. Drept la întreţinere.
Acţiunea prin care copilul major, aflat în continuarea studiilor,
solicită pensie de întreţinere de la părintele său are drept temei
obligaţia specială de educare şi instruire pe care părinţii o au
faţă de copiii lor.
Această obligaţie, prevăzută de art. 101 din Codul familiei,
prezintă-pe lângă aspectul nepatrimonial şi unul patrimonial,
constând în cheltuielile pe care părintele trebuie să le suporte
pentru ca fiul său să dobândească o pregătire profesională.
împrejurarea că reclamantul urmează cursurile unei
universităţi particulare şi nu o formă de învăţământ legal
reglementată nu poate fi reţinută ca argument în sensul că
părintele n-ar datora întreţinere, deoarece izvorul obligaţiei de
întreţinere îl reprezintă obligaţia de educare şi instruire,
indiferent de ce formă îmbracă aceasta.
(Dreptul, nr. 7 din 1993, pp.93-94).
43. Tribunalul Suprem , Secţia civilă, decizia nr. 1.022

din 25 mai 1977.
încredinţarea minorilor spre creştere şi educare. Criterii.
La încredinţarea copilului minor spre creştere şi educare,
instanţa trebuie să ţină seama de condiţiile morale ale
fiecărui părinte, dar şi de vârsta copilului, deoarece în cazul
când este mic are neapărat nevoie de îngrijirea mamei.
De asemenea trebuie să se ţină seama de afecţiunea
manifestată de copil mai mult faţă de unul dintre părinţi, de
posibilităţile concrete ale părinţilor de a se ocupa mai mult de
copil, de situaţia lor materială.
Aceste împrejurări, fără a fi determinante prin ele însele, sunt
lăsate la aprecierea instanţei, pentru a stabili, ţinând seama de
ansamblul condiţiilor materiale şi morale, care dintre părinţi oferă

condiţii mai favorabile pentru creşterea şi educarea copilului.
Dacă este în interesul copilului, acesta poate fi încredinţat
părintelui care nu dispune de suficiente mijloace materiale, mai
ales că ambii părinţi sunt obligaţi să contribuie la întreţinerea lui.
în ceea ce priveşte înţelesul de interes al copilului, urmează
a se avea în vedere, în primul rând, prevederile art. 101 alin. 2
Codul familiei.
(Ioati G. Mihuţă, Repertoriu de practică ju diciară p e anii 1975-1980,
Editura Ştiinţifică, pp. 42-43).
din 23 septem brie 1977.
încredinţarea minorilor spre creştere şi educare. Existenţa mai
multor copii.
în cazul în care există mai mulţi copii, instanţa trebuie să
aibă în vedere interesul fiecărui copil în parte şi, în funcţie de
situaţia fiecăruia, ea poate să încredinţeze pe unii copii mamei,
iar pe alţii tatălui, dacă o atare măsură este în interesul
minorilor, (art. 100 şi 101 alin. 2 Codul familiei).
(I.G. Mihuţă, op. c it, p. 43).

încredinţarea minorilor spre creştere şi educare. Situaţia
bunicilor. înlăturarea părinţilor.
Oricât de puternic ar fi ataşamentul bunicilor faţă de nepot,
numai acest element nu constituie temei suficient pentru a fi
înlăturat un părinte de la dreptul şi obligaţia sa legală de a-l
îngriji şi educa în mod direct pe copil.
(I.G. Mihuţă, op. c it p. 43).

din 6 septem brie 1979.
încredinţarea minorilor spre creştere şi educare. Revenire asupra

măsurii. Condiţii şi criterii.
educare, de la un părinte la celălalt, îşi găseşte justificarea şi
poate fi luată numai atunci când se stabileşte că interesele
minorului o cer, adică atunci când părintele în a cărui îngrijire se
află nu-i mai poate asigura condiţiile necesare pentru o
dezvoltare corespunzătoare.
Ca atare, o schimbare numai parţială a condiţiilor ce au
determinat încredinţarea copilului unuia dintre părinţi nu trebuie să
atragă neapărat revenirea asupra acelei măsuri, atât timp cât se
menţin elementele de bază care confirmă necesitatea ca măsura
să fie menţinută în interesul copilului, atât în ceea ce priveşte
posibilităţile materiale de creştere cât şi legăturile afective ce s-au
stabilit între el şi părintele căruia i-a fost încredinţat.
Revenirea asupra măsurii, în sensul de a se lua copilul de
ia părintele căruia i-a fost încredinţat, trebuie să aibă deci o
justificare temeinică, pe baza unor motive care să
demonstreze că menţinerea lui la acel părinte ar avea
consecinţe dăunătoare asupra creşterii şi educării sale, nefiind
indicat a se dispune, fără motive temeinice, schimbarea
forţată a modului de viaţă pe care l-a deprins şi care nu se
dovedeşte a-i fi dăunător, (art. 42 şi 44 Codul familiei).
(I.G. Mihuţă, op. c it pp. 43-44).

din 28 m artie 1978.
încredinţarea provizorie a minorilor în cursul procesului de
divorţ. Pronunţarea hotărârii finale. Consecinţe în ce priveşte
executarea măsurii.
în cazul în care, pe timpul procesului de divorţ, s-a luat
măsura de a se încredinţa copilul unuia dintre soţi, această
măsură provizorie nu mai poate fi executată dacă ulterior s-a
soluţionat procesul de divorţ, iar copilul a fost încredinţat prin

hotărâre finală celuilalt soţ. (art. 42 Codul familiei; art. 613 din
Codul de procedură civilă)

din 15 mai 1979.
Părinţi divorţaţi. Dreptul de a avea legături personale cu
copilul încredinţat celuilalt părinte. Exercitare. Rolul instanţei.
Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul,
păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta,
precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea lui profesională.
în cazul în care părintele căruia i s-a încredinţat copilul nu permite
celuilalt părinte să-şi exercite dreptul său, instanţa judecătorească
urmează să hotărască.
Opunerea poate fi considerată uneori justificată, dacă, de
exemplu, boala de care suferă acel părinte este de natură să
împiedice exercitarea dreptului în condiţii normale şi, prin luarea
copilului la domiciliul lui, să prezinte un risc pentru acesta (art.
43 alin. 3 Codul familiei).
49. Tribunalul Suprem , Secţia civilă, decizia nr. 2.283

din 11 decembrie. 1979.
Ocrotirea minorilor. Luarea măsurilor prevăzute de Legea nr. 3/1970.
Situaţiile în care se justifică.
Luarea măsurilor prevăzute de Legea nr. 3/1970, pentru ocrotirea
minorilor, se justifică numai în anumite situaţii şi anume când sunt
lipsiţi de părinţi, ori, deşi au părinţi, dezvoltarea fizică, morală sau
intelectuală le este primejdiuită în familie, ori, fiind deficienţi, au nevoie
de o îngrijire specială ce nu le poate fi asigurată în familie; când au
săvârşit fapte prevăzute de legea penală dar nu răspund penal sau
când sunt expuşi să săvârşească asemenea fapte, precum şi atunci

când au purtări ce contribuie la răspândirea de vicii sau deprinderi
imorale în rândul altor minori.
Dacă nu se găsesc în nici una din aceste situaţii, nu se poate lua
măsurile de ocrotire prevăzute de lege, constând în darea minorului în
plasament familial sau încredinţarea lui altei familii, persoane ori
instituţii de ocrotire.
50. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a lll-a,

decizia nr. 723 din 9 martie 1978.
Părintele decedat. Dreptul bunicilor de a avea legături
personale cu minorul. Reglementare şi competenţă.
Relaţiile de familie, în sens mai lerg şi relaţiile între rudele în
linie directă, sunt recunoscute şi ocrotite de lege.
Astfel, dacă, de exemplu, mama minorului a decedat, bunicii
materni vor avea dreptul să menţină, în cadrul relaţiilor de rudenie,
legături personale cu nepotul lor.
în cazul unei neînţelegeri între părinţi cu privire la modul în care
urmează să se păstreze aceste relaţii, singură instanţa este aceea care,
ţinând seama de situaţia de fapt, de normele morale şi de convieţuire
socialistă, precum şi de interesul minorului, poate să stabilească un
program, în raport cu posibilităţile reale de a se păstra legăturile
personale între bunici şi minor, în scopul consolidării relaţiilor de rudenie,
pentru a nu se lăsa ca aceste legături să poată avea loc numai când
tatăl şi bunicii paterni vor dori să încuvinţeze (art. 1,2,45 şi urm şi 86 şi
urm. Codul familiei).
51. Tribunalul judeţean Hunedoara, decizia civilă nr. 517

din 9 mai 1978.
încredinţarea minorilor spre creştere şi educare. Părinţi despărţiţi
în fapt Existenţa mai multor copii. Stabilirea domiciliului.
Dacă părinţii sunt despărţiţi în fapt, la stabilirea domiciliului

copiilor minori rezultaţi din căsătorie trebuie avute în vedere
exclusiv interesele acestora.
Când este în discuţie situaţia mai multor copii, separarea lor trebuie
să constituie o măsură extremă, care nu ar putea fi justificată decât de
lipsa posibilităţilor unui părinte de a-i creşte şi educa împreună şi care,
pentru evitarea traumatismului psihic ce poate fi cauzat de stabilirea
unor domicilii diferite, trebuie să aibă caracter excepţional.
(I. G. Mihuţă, op. c it p. 48).
ANEXE
ANEXA NR. I
MODELE DE ACŢIUNI CIVILE ÎN JUSTIŢIE
ANEXA NR. 1.1
MODEL DE CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
PENTRU CONSTATAREA NULITĂŢII ABSOLUTE A
CĂSĂTORIEI
DOMNULE PREŞEDINTE,
Subsemnatul(a) , domiciliat(ă) în _________chem în

judecată şi personal la interogatoriu pe pârâta(ul) ______
domiciliat(ă) î n ________ pentru ca pe baza probelor ce vor fi
administrate să
CONSTATATI
>
NULITATEA ABSOLUTĂ A CĂSĂTORIEI
încheiată sub nr.________ din______ la primăria________ şi

să obligaţi pe pârât(ă) să-mi plătească cheltuielile de judecată.
Motivele acţiunii:
în fapt, m-am căsătorit cu pârâtul la data d e ________.

La încheierea căsătoriei nu am avut cunoştiină că pârâta(ul):
a) este deja căsătorit(ă) cu_________ ;
b) este alienat(ă) sau debil(ă) mintal;
c) este rudă cu mine în grad oprit de lege;
d) are o malformaţie congenitală etc.(se enunţă complet
motivul de nulitate a căsătoriei).
Din căsătorie nu au rezultat copii (dacă au rezultat copii, se
vor indica numele şi prenumele lor, cui trebuie încredinţat spre
creştere şi educare şi pensia de întreţinere).
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţia art. 19 din C. fam.
raportat la art. 4, 5, 6, 7 lit. a), 9,16 C. fam.
în dovedirea acţiunii înţeleg să mă folosesc de interogatoriul

pârâtei (ului), de proba cu acte, şi anume , şi de proba
cu martorii .
Anexez copia certificatului de căsătorie.
Depun acţiunea în dublu exemplar, timbrată cu timbru fiscal
în valoare de _____ lei şi timbrul judiciar în valoare de
_______ lei.
Data depunerii Semnătura
DOMNULUI PREŞEDINTE AL TRIBUNALULUI

ANEXA NR. I. 2
MODEL ORIENTATIV DE CERERE DE CHEMARE ÎN
JUDECATĂ
PENTRU ANULAREA CĂSĂTORIEI
Subsemnatul(a)______ , domiciliat(ă) în ________ , chem

în judacată şi personal la interogatoriu pe pârâtul(a)______
domiciliat(ă) în _______ , pentru ca pe baza probelor ce vor fi
administrate să
ANULAŢI
» CĂSĂTORIA DINTRE NOI,’
încheiată sub n r. d in la primăria_______ şi

să obligaţi pe pârât(ă) să-mi plătească cheltuielile de judecată.
Motivele acţiunii:
în fapt, m-am căsătorit cu pârâtul(a) la data de .
La încheierea căsătoriei consimţământul mi-a fost viciat prin

accea că _ .
Din căsătorie nu au rezultat copii (dacă au rezultat copii se

va cere încredinţarea lor spre creştere şi educare şi stabilirea
pensiei de întreţinere. în cazul în care se cere şi partajarea
bunurilor comune, acestea vor fi enunţate şi se va trece şi
valoarea lor.)
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziiile art. 21 C. fam.

pârâtei(uiui) şi de declaraţiile martorilor______ .
Anexez copia certificatului de căsătorie.
Depun acţiunea în dublu exemplar şi chitanţa de plata taxei

de timbru în valoare d e şi timbrul judiciar în valoare de
______ lei.

ANEXA NR. I. 3.
JUDECATĂ
PENTRU STABILIREA PATERNITĂŢII
Subsemnata______ , domiciliată în , în numele şi

ca reprezentantă legală a minorului(ei), ______ , chem în
judecată şi personal la interogatoriu pe pârâtul ______ ,
domiciliat în ________ , pentru
STABILIREA PATERNITĂŢII
în sensul că acesta este tatăl minorului(ei) sus-numit(ă).

De asemenea, vă rog ca în baza art. 64 alin.2 C. fam. să
încuviinţaţi ca minorul(a) să poarte numele pârâtului, iar în baza
art. 86 raportat la art. 107 C. fam. să-l obligaţi să plătească
minorului(ei) pensie de întreţinere, ţinând seama de dispoziiile
art. 94 C. fam.
în baza art. 274 C. proc. civ. cer obligarea pârâtului şi ia
plata cheltuielilor de judecată.
Motivele acţiunii:
în fapt, (se arată pe scurt în ce perioadă sau în ce
împrejurări reclamanta a întreţinut relaţii intime cu pârâtul, care
a fost poziţia acestuia după ce a aflat că reclamanta este
gravidă, dacă a acordat întreţinere copilului şi în caz afirmativ,
în ce a constat întreţinerea).
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziiile art. 56, 59,
60, 64 alin. 2 şi 86 C. fam.
Pentru dovedirea acţiunii înţeleg să mă servesc de
interogatoriul pârâtului, de scrisorile şi vederile primite de la
acesta, precum şi de declaraţiile martorilor________ .
La cererea pe care o depun în dublu exemplar anexez copia
certificatului de naştere a copilului minor.
Vederile şi scrisorile le voi depune la primul termen de

judecată.
Rog să fie citată în cauză şi autoritatea tutelară.
Depun timbru fiscal în valoare de lei (plus timbru fiscal
în sumă de ______ lei pentru capătul de cerere privind
încuviinţarea ca minorul să-i poarte numele) şi timbru judiciar în
valoare de lei.
DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂORIEI

ANEXA NR. 1.4

MODEL ORIENTATIV DE CERERE '
DE CONTESTARE A RECUNOAŞTERII PATERNITĂŢII
Subsemantul(a)_______ , domiciliat în ________
Chem în judecată pe pârâta, domiciliată î n ________ , în

acţiune în
CONTESAREA RECUNOAŞERII PATERNITĂŢII
Minorului(ei)________ , născut(ă) la ________ făcută de

către mine la data d e ________ a dat naştere minorului(ei) a
cărui(ei) naştere am declarat-o la oficiul stării civile, dată când
am recunoscut că eu sunt tatăl minorului(ei) respectiv(e).
La data de_______ m-am căsătorit cu pârâta.
Ulterior la data de ________ am efectuat o expertiză

medico-legală care a stabilit că eu niciodată nu am avut şi nu voi
avea capacitatea de procreare, aşa încât recunoaşterea mea că
sunt tatăl minorului(ei)_______ nu corespunde adevărului.
Tatăl copilului este un alt bărbat.
De aceea, înţeleg să contest recunoaşterea paternităţii

minorului(ei)_________ care nu corespunde adevărului.
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 58 alin. 1 C. fam.
Dovada acţiunii o fac cu interogatoriul pârâtei, acte, martori

şi expertize medico-legale.
Depun acţiunea în dublu exemplar şi chitanţa de plată a

taxei de timbru în valoare de lei şi timbrul judiciar în
valoare de_______ lei.
DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂTORIEI

ANEXA NR. I. 5.
PENTRU TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII
Subsemnatul_________ domiciliat în ________ , chem în

judecată şi personal la interogatoriu pe soţia pârâtă_______ ,
domiciliată în _______ pentru
TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII
întrucât este cu neputinţă ca eu să fiu tatăl copilului minor

_______ născut de sus numita la data de_______ .
în cazul admiterii acţiunii' vă rog să dispuneţi radierea
numelui şi prenumelui meu din actul de naştere al copilului (la
rubrica: tatăl), iar în baza art. 274 C. proc. civ. pârâta să fie
obligată să-mi plătească cheltuieli de judecată.
Motivele acţiunii:
în fapt, m-am căsătorit cu pârâta la data d e _________ ne

am despărit în fapt la data d e _________ , iar la data de
________ pârâta a dat naştere minorului(ei).
înainte de căsătorie nu am întreţinut relaţii sexuale cu
pârâta.
Din aceste date rezultă că pârâta a născut după 4 luni de la
data căsătoriei noastre, aşa încât este cu neputinţă ca eu să fiu
tatăl copilului, a cărui paternitate înţeleg s-o tăgăduiesc.
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 54 C. fam.

Pentru dovedirea acţiunii înţeleg să mă folosesc de
interogatoriul pârâtei, de proba cu acte şi de declaraţiile
martorilor______ .
Depun prezenta cerere în dublu exemplar şi anexez copia
certificatului de căsătorie, copia certificatului de naştere a
copilului şi copia hotărârii de desfacere a căsătoriei (de

declarare a nulităţii sau*anulării âcesteia etc.).
Depun chitanţa de plata taxei de timbru în valoare de
lei şi timbrul judiciar în valoare de ______ lei.

ANEXA NR. I. 6
MODEL ORIENTATIV DE CERERE
PENTRU ACORDAREA PENSIEI COPILULUI MINOR
Subsemnata(ul)________ , domiciliară) în ___________ ,

în numele şi ca reprezentantă) legal(ă) a(l) minorului_______ ,
chem în judecată şi personal la interogatoriu pe pârâtul(a)
, domiciliară) în . pentru a fi obligat(ă) la
PENSIE DE ÎNTREŢINERE
Urmând să contribuie lunar la cheltuielile de întreţinere a

minorului sus menţionat şi să-mi plătească cheltuielile de
judecată pe care le voi face cu acest proces.
Motivele acţiunii:
în fapt, din căsătoria mea cu pârâtul(a) a rezultat minorul mai

sus-numit.
La data de_______ pârâtul(a) a părăsit domiciliul comun.
Copilul a rămas sub îngrijirea mea şi pentru că pârâtul(a)
refuză să acorde de bunăvoie întreţinerea minorului în raport
de posibilităţile materiale pe care le are.
Este salariat(ă) la ________ şi totodată posedă alte bunuri
aducătoare de venituri, printre care un teren în suprafaţă de_____
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 107

raportat la art. 86 şi art. 94 C. fam. şi vă rog să admiteţi
acţiunea şi să obligaţi pe pârât(ă) să contribuie lunar la
cheltuielile de întreţinere a copilului minor.
pârâtului(ei) şi de relaţiile pe care instanţa urmează să le ceară
în legătură cu veniturile pe care le realizează.
Depun acţiunea în dublu exemplar la care anexez copia

certificatului de căsătorie şi copia certificatului de naştere a
copilului minor.

ANEXA NR. I. 7.
MODEL DE CERERE
PENTRU ACORDAREA PENSIEI PĂRINŢILOR
Subsemantul (a )_______ , domiciliat(ă) în ____________,
_______ , domiciliat(ă) în , pentru ca, pe baza
hotărârii ce vei pronunţa, să-l(o) obligaţi la
PENSIE DE ÎNTREŢINERE PENTRU PĂRINTE,
începând cu data introducerii acţiunii, pe tot restul vieţii mele şi la

plata cheltuielilor de judecată pe care le voi face cu acest proces.
Motivele acţiunii:
în fapt, sunt tatăl(mama) pârâtului(ei) şi sunt în vârstă de ani.

Sunt bolnav(ă) şi nu am nici un fel de venit.
Neavând putinţa unui câştig din muncă din cauza
incapacităţii de a munci, am solicitat întreţinere de la pârât(ă)
care este apt(ă) de muncă şi dispune de posibilităţi materiale
suficiente, dar îmi refuză orice ajutor.
Pârâtul(a) are totuşi obligaţia morală şi legală de a contribui
la întreţinerea mea şi pentru acest motiv vă rog să-l (o) obligaţi
să contribuie lunar la întreţinerea mea sub forma unei pensii de
întreţinere care să ţină seame de nevoile mele şi de
posibilităţile materiale de care el (ea) dispune.
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 86

raportat la art. 93 şi art 94 C. fam.
în dovedirea acţiunii înţeleg să mă folosesc de copia
certificatului de naştere, de acte medicale privind starea
sănătăţii mele, de răspunsurile pârâtului(ei) la interogatoriu şi la
relaţiile pe care vă rog să le cereţi în legătură cu venitul net
lunar realizat de pârât(ă) în ultimele 6 luni, de la

unde este salariată.
Depun acţiunea în dublu exemplar.

ANEXA NR. I. 8.
MODEL DE CERERE
PENTRU MAJORAREA PENSIEI DE ÎNTREŢINERE
Subsemnatul(a)________ , domiciliat(ă) în . , în
numele şi ca reprezentant(ă) legal(ă) a m inorului______ ,
_________ , domiciliat(ă) în . pentru ca, pe baza
hotărârii ce veţi pronunţa, să dispuneţi
MAJORAREA PENSIEI DE ÎNTREŢINERE
La care a fost obligat(ă) prin sentinţa civilă n r.________

din_______ , pronunţată de judecătoria_______ .
De asemenea, cer obligarea sa la plata cheltuielilor de
Motivele acţiunii:
i
în fapt, prin hotărârea mai sus menţionată pârâtul(a) a fost

obligat(ă) să plătească lunar suma de ___ lei pensie de
întreţinere pentru minorul______ , născut la data de .
La stabilirea acestei pensii s-au avut în vedere nevoile
minorului şi posibilităţile materiale ale pârâtului(ei) , care se
cifrau la un venit mediu net lunar de_______ lei.
Această situaţie de fapt s-a schimbat.
Nevoile minorului, care acum este în vârstă de________ ani
şi este elev au crescut şi în acelaşi timp au crescut şi
posibilităţile materiale ale pârâtului, care realizează din salariu
un venit mai mare decât cel avut în vedere la stabilirea pensiei
de întreţinere, a cărei majorare o solicit.
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 44 raportat
la art. 94 C. fam.
în dovedirea acţiunii, înţeleg să mă folosesc de răspunsurile
pârâtului(ei) la interogatoriu de relaţiile pe care vă rog să le
cereţi de la unitatea________ unde pârâtul(a) este salariat(ă),

în legătură cu venitul net lunar realizat în ultimele 8 luni.
Depun aciunea în dublu exemplar, precum şi copie sentinţei

civile nr. din .

ANEXA NR. I. 9.
MODEL DE CERERE
PENTRU REDUCEREA PENSIEI DE ÎNTREŢINERE
Subsemnatul(a)________, domiciliară) în ______, chem

în judecată şi personal la interogatoriu pe părătul(a)________ ,
domiciliat(ă) în ________ , în calitate de reprezentantă) legal(ă)
a(l) minorului_______ pentru ca să hotărâţi
REDUCEREA PENSIEI DE ÎNTREŢINERE
la care am fost obligat(ă) prin sentinţa civilă n r. din

pronunţată de judecătoria________ .
Cer, de asemenea, obligarea pârâtului(ei) la plata cheltiielilor
de judecată pe care le voi face cu judecarea acestui proces.
Motivele acţiunii:
în fapt, prin hotărârea mai sus menţionată, am fost
obligat(ă) să plătesc pârâtei(ului) pentru minorul mai sus numit,
pensie de întreţinere în sumă de________ lei lunar.
La stabilirea acestei sume s-a avut în vedere că realizam un
venit net lunar de______ lei (sau că nu aveam decât acest copil).
în prezent realizez un venit mai mic (sau mai am obligaţia de
întreţinere şi faţă de minorul ______ născut la data de
_______ din actuala căsătorie sau din concubinaj), astfel că se
impune reaprecierea cuantumului pensiei de întreţinere la care
am fost obligat(ă).
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 44 şi 94 C. fam.
în dovedirea acţiunii înţeleg să mă servesc de răspunsurile
la interogatoriul pârâtei(ului), de adeverinţa nr. _____ din
eliberată de_______ din care rezultă venitul net lunar pe
care l-am realizat în ultimele 6 luni, de copia certificatului de
naştere al celui de-al doilea copil (sau de copia sent. civ. nr.
_______ din____ pronunţată de judecătoria_______ prin care
s-a stabilit că sunt tatăl minorului________ născut la data de
238 Florin Ciuiacu Dreptulfamiliei. Culegere de speţe
. şi am fost obligat să plătesc lunar suma d e lei

drept pensie de întreţinere etc.).
Depun acţiunea în dublu exemplar, la care anexez actele enunţate
mai sus şi copia sentinţei civile prin care s-a stabilit pensia de întreţinere
a cărei reducere o cer.

ANEXA NR. 1.10.1

MODEL ORIENTATIV DE CERERE DE DIVORŢ
Subsemnatul(a)_______ _, domiciliară) în ________, chem

în judecată pe soţul(ţia) m eu(a)_________ , domiciliat(ă) în
__ pentru
DIVORŢi
urmând ca pe baza probelor ce vor li actrânistrate instanţa să

hotărască:
a) în baza art. 37 alin. 2 C. fam., desfacerea căsătoriei

înregistrată sub nr. . din ____ la din vina
pârâtului(ei);
b) în baza art. 42 alin. 1 C. fam., să-mi fie încredinţat spre
creştere şi educare copilul m inor , născut la data de
, conform certificatului de naştere nr. •
înregistrat la ________ ;
c) în baza art. 42 alin. 3 C. fam. , obligarea pârâtuiui(ei) să
contribuie la cheltuielile de creştere, cultură, educare şi pregătire
profesională a copilului, potrivit dispoziţiilor art. 94 C. fam.;
d) în baza art. 36 alin. 1 C. fam., împărţirea bunurilor
comune dobândite în timpul căsătoriei;
e) în baza art. 41 C. fam., pârâtul(a) să fie obligat(ă) să-mi
acorde întreţinere pentru că mă aflu în nevoie din pricina
incapacităţii de muncă survenită înainte de căsătorie (ori în
- timpul căsătoriei);
f) în baza art. 22 din Legea nr. 5/1973 (Legea nr. 114/1996,
legea locuinţei), să-mi fie atribuit beneficiul contractului de
închiriere privitor la locuinţă;
g) în baza art. 40 C. fam. să reluăm numele avută înainte
de căsătorie.
Rog ca pârâtul(a) să fie obligat(ă) la plata cheltuielilor de

Motivele acţiunii:
»
în fapt, ne-am căsătorit la data de _______ , iar din

căsătorie au rezultat(sau nu) copii minori.
în continuare trebuie făcute referiri scurte la toate capetele
de cerere enunţate mai sus şi anume:
a) precizarea dacă sunt despărţiţi în fapt, de la ce dată, şi
apoi prezentarea motivelor temeinice datorită cărora raporturile
dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil vătămate, încât
continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere
desfacerea ei;
b) dacă din căsătorie au rezultat copii minori, trebuie arătat sub a
cărui creştere şi îngrijire se găsesc şi motivat cui anume trebuie
încredinţaţi în continuare;
c) dacă se solicită întreţinere pentru copiii minori, se vor
indica date privitoare la starea materială a părinţilor;
d) dacă soţul reclamant este în nevoie şi solicită întreţinere,
trebuie arătat dacă incapacitatea de muncă s-a ivit înainte de
căsătorie ori în timpul căsătoriei, dacă este totală sau parţială,
temporară sau permanentă şi cum o dovedeşte;
e) dacă se cere împărţirea bunurilor comune, acestea
trebuie enunţate şi trecută valoarea fiecărui bun, pentru că dacă
soţul pârât contestă existenţa unor bunuri, reclamantul(a) este
obligat(ă) să mai timbreze acţiunea la valoarea bunurilor
nerecunoscute;
f) cât priveşte beneficiul contractului de închiriere, trebuie
date relaţii despre locuinţa respectivă, ataşat contractul de
închiriere şi arătate motivele pe care o cere;
g) cu privire la numele pe care trebuie să le poarte după
desfacerea căsătoriei, dacă reclamanta doreşte să poarte
numele de familie al celuilalt soţ şi după desfacerea căsătoriei,
trebuie arătate motivele care justifică această cerere;
h) dacă se cer cheltuieli dejudecată, trebuie arătat din ce se compun.
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 37 alin. 2

şi art 38 C. fam., cât şi pe dispoziţiile celorlalte texte enunţate
mai sus.
Pentru dovedirea acţiunii înţeleg să mă folosesc de proba cu

acte şi proba cu următorii martori_________ .
Anexez la prezenta acţiune, pe care o depun în dublu

exemplar, următoarele acte: certificatul de căsătorie, copia
certificatului de naştere al copilului minor ____ , copia
contractului de închiriere.
Pentru stabilirea taxei de timbru depun adeverinţa privind

veniturile din muncă realizate în ultimele 12 luni, certificatul de
le primăria_______ privind starea civilă şi declaraţia autentică
de la Notarul public privind veniturile realizate în ultimele 12
luni.
Depun timbru judiciar în valoare de lei.

ANEXA NR. 1.10. 2

MODEL DE CERERE DE DIVORŢ
CÂND AMBELE PĂRŢI SUNT DE ACORD
CU DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Subsemnaţii soţi:
1. ■ , cu domiciliul în _______ şi
2 . _______ , cu domiciliul în ______ , vă rugăm să dispuneţi
DESFACEREA CĂSĂTORIEI NOASTRE PRIN DIVORŢ,
înregistrată nr. d in ______la Primăria_________ ,

pe baza acordului nostru.
Totodată, prin aceeaşi hotărâre, vă rugăm să dispuneţi:
a) să-mi fie încredinţat spre creştere şi educare copilul minor

______ (sau copii m inori) , născut (sau născuţi) la
data de , mie (soţ sau soţie);
b) obligarea mea (soţ sau soţie) să contribui la cheltuielile de
creştere, învăţătură, educare şi pregătire profesională a
copilului(sau copiilor), potrivit art. 96 C. fam. cu suma de
_______ lei lunar;
c) împărţirea bunurilor comune dobândinte în timpul
căsătoriei potrivit tranzacţiei pe care o anexăm( art. 36 alin. 1 C.
fam.);
d) soţul (sau soţia) mă oblig să acord întreţinere soţiei (sau
soţului) pentru că se află în nevoie din pricina incapacităţii de
muncă survenită înainte de căsătorie (sau în timpul căsătoriei);
e) să-mi fie atribuit mie (soţ sau soţie) beneficiul contractului
de închiriere privitor la locuinţă (art. 22 din Legea nr. 5/1973;
Legea nr. 114/1996);
f) să reluăm numele avut înainte de căsătorie.
Motivele acţiunii:
în fapt, ne-am căsătorit la data d e ________ şi suntem

despărţiţi în fapt la data de________ .
Din căsătorie au rezultat co p iii (sau n-au rezultat

copii), care se află sub întreţinerea mea (soţ sau soţie);
Pentru că relaţiile de familie sunt grav şi iremediabil vătămate

(se poate enunţa cauza), am hotărât să divorţăm şi pentru că am
căzut de acord asupra tuturor problemelor, înţelegem ca cererile
de divorţ să se întemeieze pe acordul nostru.
De aceea, vă rugăm să admiteţi acţiunea, să desfaceţi

căsătoria pe baza acordului nostru, iar cererile accesorii
divorţului să fie rezolvate în modul următor:
a) minorul(a) ______ , născut(ă) la , să fie
încredinţat(ă) mie: soţ sau soţie, spre creştere şi educare, iar
soţul (soţia) se obligă să plătească lunar suma d e lei
pentru întreţinere;
b) consfinţirea tranzacţiei pe care o anexăm cu privire la
modul cum înţelegem să ne împărţim bunurile comune
dobândite în timpul căsătoriei;
c) beneficiul contractului de închiriere, privind locuinţa în
care locuiesc eu: soţ sau soţie, să fie atribuit mie: soţ sau soţie;
d) eu: soţ sau soţie, mă oblig să plătesc soţului sau soţiei
lunar pensie de întreţinere de _______ lei, pentru incapacitatea
de muncă ivită până la despărţirea noastră în fapt până la
e) noi, soţii, revenim la numele avute anterior încheierii căsătoriei.
în drept, ne întemeiem acţiunea pe dispoziţiile art. 37 alin.2

şi art. 38 C.fam. raportat la art. 613 C. proc. civ.
Pentru dovedirea acţiunii înelegem, dacă va fi cazul, să ne

folosim de proba cu acte şi de consimţământul nostru privind
desfacerea căsătoriei prin acordul nostru.
Anexăm următoarele acte: certificatul de căsătorie, copia

certificatului de naştere al copilului minor , copia contractului
de închiriere, tranzacţia.
Pentru stabilirea taxei de timbru depunem adeverinţele privind

veniturile din muncă realizate în ultimele 12 luni şi timbrul judiciar în
valoare de lei.
Data depunerii Semnătura ambilor soţi

ANEXA NR. 1.11

PENTRU ÎNCREDINŢAREA MINORILOR
SPRE CREŞTERE Şl EDUCARE
Subsemantul(a) _______ , domiciliară) în ,în

numele şi ca reprezentant(ă) legal(ă) a copilului meu minor
, chem în judecată şi personal la interogatoriu pe soţul(a)
, domiciliat(ă) în , pentru
ÎNCREDINŢAREA COPILULUI MINOR
Urmând ca, prin hotărârea ce veţi pronunţa, să-mi

încredinţaţi mie spre creştere şi educare pe sus-numitul minor.
Cer de asemenea, ca pârâtul(a) să fie obiigat(ă) la
întreţinerea minorului şi să-mi plătească cheltuielile de judecată
Motivele acţiunii:
în fapt, sunt căsătorit(ă) cu pârâtul de la data de______, iar din

căsătorie a rezultat minorul______ , născut la data de_______.
Datorită unor neînţelegeri ne-am despărţit în fapt la data de .
Minorul a fost luat de pârât(ă) şi dus la părinţii lui(ei).
Aceştia sunt în vârstă, nu au locuinţă corespunzătoare şi

condiţii materiale suficiente pentru a asigura copilului o bună
creştere şi dezvoltare.
Copilul a fost luat şi dus la ei numai în scopul ca pârâtul(a)

să nu poate fi obligat(ă) la întreţinere, dovadă că nici acum nu
contribuie cu nimic la creşterea şi educarea copilului.
Având în vedere că până în prezent a fost crescut de mine,

din care cauză îmi este puternic ataşat sufleteşte, vârsta sa,
împrejurarea că eu mă pot ocupa personal de creşterea şi
educarea lui, că am condiţii materiale mai bune decât pârâtul(a)
şi părinţii săi, vă rog să-mi încredinţaţi mie copilul spre creştere
şi educare.
De asemenea, vă rog ca pârâtul(a) să fie obligat(ă) la

întreţinerea minorului, în raport de veniturile pe care le realizează
şi de nevoile copilului, precum şi la cheltuieli de judecată.
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 100 C.

fam. raportat la art. 42 C. fam. care se aplică prin asemănare, şi
pe dispoziţiile art. 107, 86 şi 94 C. fam. cu privire la obligarea
pârâtului(ei) la întreţinere.
în dovedirea acţiunii înţeleg să mă servesc de interogatoriul

pârâtului(ei), de ancheta socială pe care o va face autoritatea
tutelară şi de declaraţiile martorilor:____ .
Depun cererea de chemare în judecată în dublu exemplar,

timbrul fiscal în valoare de _ lei.
Anexez copia certificatului de căsătorie şi copia certificatului
de naştere al copilului minor.

ANEXA NR. 1.12.

JUDECATĂ
PENTRU ÎNAPOIEREA COPILULUI MINOR
DE LA PERSOANELE CARE ÎL DEpN FĂRĂ DREPT
Subsemnatul(a) _______ , domiciliară) în ,în

numele şi ca reprezentant(ă) legal(ă) al(a) minorului ,
născut la data d e , chem în judecată şi personal la
interogatoriu pe pârâtul(a)_________ , domiciliat(ă)în _______
pentru ca, prin hotărârea ce veti pronunţa, să-l(o) obligaţi să-mi
ÎNAPOIEZE MINORUL,
pe care îl deţine fără drept.
De asemenea, cer ca pârâtul(a) să-mi plătească cheltuielile
de judecată.
Motivele acţiunii:
în fapt, prin sentinţa civilă nr. ______ din _____

pronunţată de judecătoria_______ , minorul sus-numit mi-a a
fost încredinţat spre creştere şi educare (sau i s-a stabilit
domiciliul la mine).
La data de_______ , în lipsa mea, pârâtul(a) a luat copilul şi
la dus la domiciliul său(al părinţilor sau al concubinei (ului) etc.),
faptă care poate avea consecinţe grave asupra bunei dezvoltări
fizice, asupra creşterii şi educării minorului.
De aceea vă rog să apreciaţi că este în interesul minorului
să-mi fie înapoiat şi să pronunţaţi în acest sens o hotărâre.

în dovedirea acţiunii înţeleg să mă servesc de interogatoriul

pârâtului(ei), de ancheta socială care va fi efectuată de
autoritatea tutelară şi de declaraţiile martorilor:__________ .
în valoare d e ______ lei, copia sentinţei civile precitată şi
timbrul judiciar în valoare de_______ lei.

ANEXA NR. 1.13

JUDECATĂ
PENTRU PLATA ALOCAŢIEI DE STAT
Subsemnata , domiciliată în , în numele şi ca

reprezentantă jegală a minorului_______ , chem în judecată şi
personal la interogatoriu pe soţul meu, pârâtul _______ ,
domiciliat în , pentru ca, prin hotărârea ce o veţi pronunţa,
să-l obligaţi să-mi
REMITĂ ALOCAŢIA DE STAT
pe care a încasat-o în sumă de________ lei.
- încasată în perioada_______ , cu titlu de alocaţie de stat sau
- neîncasată, din vina lui, pentru perioada ________ ,
reprezentând alocaţia de stat cuvenită minorului, şi în
continuare să fie obligat la plata alocaţiei de stat ce o va primi
de la unitatea ia care este salariat, precum şi cheltuieli de
judecată.
Motivele acţiunii:
în fapt, din căsătoria noastră a rezultat minorul _ , născut la

data de .
De la data de __ suntem despărţiţi în fapt, iar minorul
se află în întreţinerea mea exclusivă.
Pârâtul este(sau a fost) încadrat la _______ şi a
încasat(sau din vina lui n-a încasat) alocaţia de stat cuvenită
minorului pentru perioada________ şi nu mi-a remis-o(sau din
această cauză nu mi-a remis-o).
în drept, în baza principiului îmbogăţirii fără just temei (sau
în baza art. 998 şi 999 C. civ.), vă rog ca pârâtul să fie obligat
să-mi remită suma încasată (sau să fie obligat să mă
despăgubească cu suma cuvenită minorului şi neîncasată din

vina lui).
De asemenea, vă rog să obligaţi pe pârât şi la plata alocaţiei de
stat ce o va primi în viitor de la unitatea lâ care este încadrat.
Dovada acţiunii înţeleg să o fac cu adresa nr. din ce
mi-a fost trimisă de unitatea la care lucrează (sau a lucrat) pârâtul,
din care rezultă că, a încasat suma de lei, pentru perioada__
cu titlu de alocaţie de stat (sau din vina lui nu a încasat alocaţia de
stat cuvenită pentru că nu a întocmit formele necesare sau a
refuzat să încaseze alocaţia).
în caz de nevoie vă rog să cereţi oficiale relaţii de la unitatea amintită.
Depun acţiunea în dublu exemplar şi copia certificatului de naştere
a copilului.

ANEXA NR. 1.14

MODEL ORIENTATIV DE CERERE PENTRU
ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNE ÎN TIMPUL
CĂSĂTORIEI
Subsemnatul(a) _______ , domiciliară) în - ; - . ,

chem în judecată şiu personal la interogatoriu pe pârâtul(a)
___________domiciliat(ă) în _______ , pentru
ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNE ÎN TIMPUL

CĂSĂTORIEI
De asemenea, cer obligarea pârâtului(ei) la plata cheltuielilor

de judecată pe care le voi face cu acest proces.
Motivele acţiunii:
În fapt, sunt căsătorit(ă) cu pârâtul(a) de la data de ,

iar în timpul căsătoriei am dobândit în căsătorie următoarele
bunuri comune___________ .
La data de pârâtul(a) m-a alungat din domiciliu, rămânând în

folosinţa lui(ei) toate bunurile pe care în ultima perioadă a început să
le înstrăineze.
Socotesc că această comportare a pârâtului(ei) constituie un

motiv temeinic , care în baza art. 36 alin. 2 C.fam. justifică
împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei.
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziiile art. 36 alin. 2 C. fam.
Dovada motivelor temeinice şi a bunurilor comune dobândite

în timpul căsătoriei, precum şi a întinderii contribuţiei noastre la
dobândirea lor înţeleg să o fac cu proba cu acte, cu martori şi
cu răspunsurile pe care le va da pârâtul(a) la interogatoriul ce i

se va lua.
Depun prezenta cerere în dublu exemplar, chitanţa de plată

a taxei de timbru în valoare de_______ lei, copia certificatului
de căsătorie şi timbrul judiciar în valoare de________ lei.

ANEXA NR. 1.15

MODEL DE CERERE PENTRU ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR
COMUNE
DUPĂ DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Susemnatul(a)______________, domidliat(ă)în ________
, chem în judecată şi personal la interogatoriu pe pârâtul(a)
________________, domiciliat(ă) în ________ , pentru
ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNE,

DOBÂNDITE ÎN TIMPUL CĂSĂTORIEI
Cer, de asemenea, obligarea pârâtului(ei) la plata

cheltuielilor de judecată pe care le voi face cu acest proces.
Motivele acţiunii:
în fapt, m-am căsătorit cu pârâtul(a) la data d e ________ ,

căsătorie care a fost desfăcută prin sentinţa civilă n r.______
din______ , pronunţată de judecătoria________ .
în timpul căsătoriei am dobândit împreună următoarele bunuri

comune: _
a căror împărţire o cer, contribuţia noastră fiind egală (sau

de % a mea şi de % a pârâtului(ei)).
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 36 alin. 1 C. fam.
în dovedirea acţiunii înţeleg să mă folosesc de

interogatoriul pârâtei(lui), de proba cu acte şi de declaraţiile
martorilor:_____________ .
Depun prezenta cerere în dublu exemplar, chitanţa de plata

taxei de timbru în valoare de _____ lei, şi copia sentinţei civile
de divorţ.

ANEXA NR. I. 16
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE PUNERE SUB INTERDICŢIE
Subsemnatul(a),______ , domiciliară) în ________, vă rog

să hotărâţi
PUNEREA SUB INTERDICŢIE a pârâtului(ei)__________ ,

domiciliat(ă) în_______________ .
Motivele acţiunii:
în fapt, pârâtul(a), în urma unui grav accident, a suferit un şoc

datorită căruia nu mai are discernământul necesar pentru a se îngriji
de interesele sale.
în dovedirea acestei susţineri depun certificatul medico-legal

n r._______ din________ , eliberat de______________ .
în drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art. 142-143

C. fam., art. 30-34 din Decretul nr. 32/1954 şi art. 2 alin. 1, pct. 1,
lit. g) C. proc civ.
Vă rog să dispuneţi efectuarea cercetărilor pe care le veţi

socoti necesare şi efectuarea unei expertize psihiatrice, care să
aprecieze capacitatea pârâtului(ei), precum şi audierea
martorilor______________.
Depun prezenta cerere în trei exemplare, din care unul

pentru instanţă, al doilea pentru a fi comunicat Primăriei
(organului administraţiei publice abilitat de lege) _____
pentru a numi un curator şi al treilea pentru a putea fi comunicat
pârâtului(ei), împreună cu toate înscrisuruile depuse.
256 Florin Ciutacu__________________ Dreptul familiei. Culegere de speţe

ANEXA NR. 1.17
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE RIDICARE A INTERDICŢIEI
Subsemantul(a),_________ , domic3iat(ă) în _____________,

având ca reprezentant legal p e _____________ , domiciliat(ă) în
_____________ , formulez
CERERE DE RIDICARE A INTERDICŢIEI
ce a fost depusă prin hotărârea nr.________ din_________ ,

pronunţată d e ____________ constatând că au încetat cauzele
care au determinat-o.
Motivele acţiunii:
în fapt, prin hotărârea citată s-a dispus punerea mea

sub interdicţie.
întrucât au încetat cauzele care au provocat interdicţia,

vă rog să pronunţaţi ridicarea ei.
în dovedirea susţinerii mele depun certificatul medico-legal
nr.________ din_________ , eliberatd e _____________ .

şi art. 35 din Decretul 32/1954.
Vă rog să dispuneţi efectuarea unei expertize psihiatrice şi

să-mi încuviinţaţi proba cu martorii_______________ .
Anexez copia hotărârii de punere sub interdicţie şi actul

medical enunţat.
Data depunerii Semnătura,

ANEXA NR. 1.18
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE PENTRU ÎNREGISTRAREA TARDIVĂ A
NAŞTERII
(DUPĂ TRECEREA UNUI AN DE LA NAŞTERE )
Subsemnatul(a)_________ , domitifiat(ă)în ___________,

chem în judecată Primăria________________ , pentru ca prin
hotărârea ce veţi pronunţa să dispuneţi
ÎNREGISTRAREA TARDIVĂ A NAŞTERII
în registrul de născuţi pe anul__________ , a naşterii fiului

(fiicei) meu (m ele)_______________ , născut(ă) la data de
______________ , în ______________ , având ca părinţi pe
Motivele cererii:
în fapt, naşterea a avut loc la data d e _____________ , în

___________şi nu am declarat-o pentru că______________.
Trecând un an de la naştere, vă rog să dispuneţi

înregistrarea tardivă a acesteia în registrul de nou născuţi pe
anul______________.
în drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art. 23 alin. 2

din Decretul nr. 31/1954 şi art. 18 din Decretul nr. 278/1960
(a se actualiza).
Dovada acestor susţineri o fac cu certificatul medico-legal

eliberat de ________ , la data de ___________ şi cu
martorii _________________ .
Depun cererea în dublu exemplar pentru a se comunica pârâtei.
Data depunerii Semnătura,

ANEXA NR. 1.19
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE ANULARE, RECTIFICARE SAU
COMPLETARE A UNEI ÎNREGISTRĂRI IN REGISTRUL DE
STARE CIVILĂ
DOMNULE PREŞEDMTE,
Subsemnatul(a)_________ , domicSat(ă) în _____________,

chem în judecată Primăria_______________, pentru ca prin
hotărârea ce veţi pronunţa să dispuneţi
-ANULAREA,
- RECTIFICAREA, SAU
- COMPLETAREA ACTULUI DE NAŞTERE, CĂSĂTORIE
SAU DECES
privind p e _____________ , înregistrat la registrul stării civile

de pe lângă Primăria__________ , sub nr.________din data de
__________ , pentru c ă ______________ .
Motivele cererii:
în fapt, (se enunţă starea de fapt, obiectul cererii şi motivele

ce justifică admiterea unei asemenea cereri).
în drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art. 10 din

Decretul nr. 278/1960 (a se actualiza) şi art. 23 din Decretul
nr. 31/1954.
Dovada o fac cu
262 Florin Ciutacii__________________ Dreptul familiei. Culegere de speţe
Depun cererea în trei exemplare pentru a se comunica

parchetului de pe lângă Judecătoria__________________şi
Primăriei_____________ o dată cu citaţiile ce li se vor trimite.

ANEXA NR. 1.20

MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE RECONSTITUIRE SAU ÎNTOCMIRE
ULTERIOARĂ
A UNUI ACT DE STARE CIVILĂ
Subsemnatul(a)_________ „ domiafiat(3) în -_______ ,

chem în judecată Primăria ____________ , pentru ca prin
hotărârea ce veţi pronunţa să dispuneţi:
- RECONSTITUIREA; SAU
- ÎNTOCMIREA ULTERIOARĂ A ACTULUI DE NAŞTERE,
CĂSĂTORIE SAU DECES
privind pe *__________, pentru că___________ .
Motivele cererii:
în fapt, _______________ (se enunţă starea de fapt,

obiectul cererii şi motivele care justifică admiterea cererii).

Decretul nr. 278/1960 (a se actualiza).
Dovada acestei cereri o fae cu________________ .
Depun cererea în dublu exemplar pentru a se comunica pârâtei.

ANEXA NR. I. 21
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE PENTRU ÎNCETAREA SĂVÂRŞIRII UNEI
FAPTE CE ADUCE ATINGERE UNUI DREPT
PERSONAL NEPATRIMONIAL
Subsemnatul(a)__________________ domiciliat(ă) în
___________ , chem în judecată şi personal la interogatoriu pe
pârâtul(a)___________ , domiciliat(ă) în _______________ ,
pentru a fi obligat să
ÎNCETEZE SĂVÂRŞIREA FAPTEI CE-MI ADUCE
ATINGERE UNUI DREPT PERSONAL NEPATRIMONIAL,
şi totodată să fie obligat(ă) să-mi plătească cheltuielile de
Motivele acţiunii:
în fapt, _______________ (se enunţă starea de fapt,
obiectul procesului şi motivele care justifică admiterea acţiunii).
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art.54-55

din Decretul nr. 31/1954.
Dovada acţiunii o fac cu___________________
Depun acţiunea în dublu exemplar pentru a se comunica

pârâtului(ei) odată cu citaţia.
Anexez chitanţa de plata taxei timbru în valoare de

________ lei şi timbrul judiciar în valoare de____________ lei.

ANEXA NR. I. 22
MODEL ORIENTATIV DE
CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
PENTRU STABILIREA DOMICILIULUI MINORULUI
Subsemnatul(a)________ , domidliat(ă)î n ___________ ,

în numele şi ca reprezentantă) legal(ă) al(a) copilului meu
minor__________________ , chem în judecată şi personal la
interogatoriu pe soţul(ia) pârât(ă)____________ ., domiciliat (ă)
în _______________, pentru
STABILIREA DOMICILIULUI MINORULUI LA MINE
De asemenea, vă rog ca pârâtul(a) să fie obligat(ă) să

contribuie la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copilului şi să-mi plătească cheltuielile
de judecată ce le voi face cu judecarea acestei cauze.
Motivele acţiunii:
în fapt, sunt căsătorit(ă) cu pârâtul(a) de la data de

__________ iar din căsătorie a rezultata minorul__________ ,
născut la data de_______________.
De la data de______________ nu mai locuim împreună şi,
datorită neînţelegerilor existente între noi, nu am reuşit să
decidem, de comun acord, la care dintre noi să locuiască
copilul minor.
Până în prezent, pârâtul(a) a manifestat un total dezinteres
faţă de creşterea, educarea şi supravegherea copilului, sarcina
aceasta revenindu-mi în exclusivitate.
Datorită acestui fapt copilul îmi este foarte ataşat şi este în

interesul lui de a locui în continuare împreună cu mine.
De aceea, vă rog să-mi admiteţi acţiunea şi să stabiliţi la
mine domiciliul copilului minor.
De asemenea, vă rog ca pârâtul(a) să fie obligat(ă) să
contribuie la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a minorului, sub forma unei pensii de
întreţinere lunară.
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 100,107,

86 şi 94 C.fam. în ceea ce priveşte obligaţia de întreţinere.
în baza art. 274 C. proc. civ., vă rog ca pârâtul(a) să fie

obligat la plata cheltuielilor de judecată pe care le voi face.
Dovada acţiunii înţeleg s-o fac cu interogatoriul pârâtului(ei),

cu ancheta socială pe care 6 va efectua autoritatea tutelară şi
cu declaraţiile martorilor:________________ .

în valoare de lei, copia certificatului de căsătorie,
copia certificatului de naştere al copilului şi timbrul judiciar în
valoare de___________ lei.

ANEXA NR. I. 23
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE ÎNCUVIINŢARE DE NUME
Subsemanţii,___________ domiciliaţiîn ____________, în

numele şi ca reprezentanţi legali ai fiului (fiicei) nostru (noastre)
________ . născut (ăj la ____________ , vă rugăm să
ÎNCUVIINŢAŢI CA MINORUL SĂ POARTE NUMELE

TATĂLUI
Motivele acţiunii:
i
în fapt, din relaţiile noastre de concubinaj, s-a născut

minorul(a)____________ _ , a cărui naştere a fost înregistrată
pe numele mamei. Ulterior, prin declaraţia autentificată sub
n r._______ _ d in _______ la ____________ , copilul a fost
recunoscut şi de mine care sunt tatăl lui.
La data de ___________ , noi, părinţii copilului, ne-am
căsătorit şi am luat numele comun de___________ .
Copilul locuieşte împreună cu noi.
în drept, ne întemeiem cererea pe dispoziţiile art. 64 alin. 2 C. fam.
Vă rugăm să admiteţi cererea şi să încuviinţaţiminorului să

poarte numele de căsătorie.
Depunem timbru fiscal în valoare de ■■■■ ■ lei şi timbru

judiciar în valoare de - lei.

268 Florin Chitacu Dreptulfamiliei. Culegere de speţe
ANEXA NR. I. 24
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
PENTRU A AVEA LEGĂTURI PERSONALE CU MINORUL
Subsemnatul(a),______________________ , domiciliat(ă) în
_________________, chem în judecată (pe cale de ordonanţă
preşedinţială) pe pârâtul(a) __________ , domiciliat(ă) în
___________ , pentru ca prin hotărârea ce veţi pronunţa, să-l(o)
obligaţi să-mi permită
SĂ AM LEGĂTURI PERSONALE CU MINORUL
_____________ , născut la data d e _________ , care se află

sub creşterea şi îngrijirea sa .
De asemenea, cer ca pârâtul(a) să fie obligat(ă) să-mi
plătească cheltuieli de judecată.
Motivele acţiunii:
în fapt, din căsătorie (sau concubinaj) a rezultat minorul mai

sus numit, care se află sub îngrijirea pârâtului(ei), fiindu-i
încredinţat (sau la care s-a stabilit domiciliul) prin sentinţa civilă
nr. ______________ din pronunţatăd
Judecătoria__________________ .
Pârâtul(a) îmi interzice să am legături personale cu copilul,
motiv care mă determină să introduc prezenta acţiune.
Rog să fie obligat(ă) să-mi permită să am legături personale
cu minorul, în modul următor (se enunţă modalitatea propusă).
în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 43 alin. 3

raportat la art. 97 C fam. (sau pe dispoziţiile art. 581 C. proc. civ.).
In dovedirea acţiunii înţeleg să mă servesc de interogatoriul

pârâtei(ului) şi de declaraţiile martorilor_______ .
Anexez copia certificatului de naştere al capiului şi copia sentinţei
dvile precizată.
Depun acţiunea în dublu exemplar, chitanţa de plata taxei de
timbru în valoare de_______________ lei şi tibmrul judiciar în
valoare de_______________ lei.

ANEXA NR. 1.25

DECĂDEREA PĂRINTELUI DIN DREPTURILE
PĂRINTEŞTI
Autoritatea tutelară (sau Parchetul______________ ),
în temeiul art. 109 C. fam. şi art. 45 C. proc. civ.,

Chemăm în judecată şi personal la interogatoriu pe
_________ , domiciliat (ă, ţi) în, născut (ă, ţi) la ___________ ,
în _________ , pentru a se pronunţa
DECĂDEREA ACESTUIA (EIA, ORA) DIN DREPTURILE

PĂRINTEŞTI
în fapt, (se enunţă motivele şi probele care justifică luarea

măsurii decăderii drepturilor părinteşti).

(şi art. 45 C. proc. civ.).
Dovada acţiunii o facem cu interogatoriul părţii pârâte, acte

şi martori.
Depunem acţiunea în _______________exemplare pentru

a se comunica părintelui (părinţilor) pârât (pârâţi) şi autorităţii
tutelare (dacă este făcută de parchet).

ANEXA NR. I. 26

PENTRU REDAREA EXERCIŢIULUI DREPTURILOR
PĂRINTEŞTI
Subsemnatul(a)_____________________, domiciliară) în
_____________ , tatăl (sau mama) minorului(ei)__________ ,
născut(ă) la data de . în .»-■■■■■ aflat în
îngrijirea___________ , care, prin hotărârea judecătorească
nr. ____________ din aTribuna
______________ , la cererea______________a fost declarat
abandonat de către mine, vă rog să dispuneţi
REDAREA DREPTURILOR PĂRINTEŞTI,
pentru că au încetat cauzele care au dus la declararea

abandonului şi reluarea exerciţiului acestor drepturi, care este
în interesul minorului.
Motivele acţiunii:
i
în fapt, prin hotărârea judecătorească______________din

_____________a Tribunalului________ , la cererea formulată
d e __________ s-a declarat abandonat minorul(a)________ ,
care este fiul (fiica) meu (mea) pentru că___________ .
în prezent au încetat cauzele care au determinat luarea
măsurii respective, pentru că______________.
De aceea, vă rog să dispuneţi să mi se redea exerciţiul
drepturilor părinteşti.

Legea nr. 47 din 7 iulie 1993.
Dovada acţiunii o fac cu_______________ .
Depun cererea în _______________ exemplare.

ANEXA NR. I. 27
CERERE DE INTERVENŢIE PRINCIPALĂ
Subsemnatul_____________ domiciliat în ____________

judeţul_______ n r.____ e t.____ a p .____ , fac cerere de
intervenţie principală, pentru apărarea dreptului meu asupra
autoturismului m arca_________________ , înmatriculat sub
n r.____________ , în procesul ce formează obiectul dosarului
n r._____________ al acestei instanţe şi prin care reclamantul
_____________ domiciliat în ._________ju d .____________,
s tr.___________ , n r. , e t. , ap. a chemat în
judecată pe pârâtul _____________________ domiciliat
în ___________ _ ju d .___________ , s tr. , n r. ,
e t. , ap. , pentru______________
Prin prezenta cerere de intervenţie solicit ca prin hotărârea
ce veţi pronunţa să obligaţi părţile să-mi restituie autoturismul
ce constituie proprietatea mea.
Apreciez valoarea obiectului cererii la suma de_______ lei.
Motivele cererii mele sunt următoarele:

în fapt, sunt tatăl pârâtei din cererea principală şi în timpul
căsătoriei sale le-am dat cu titlu de înprumut de folosinţă
autoturismul sus-menţionat ce constituie proprietatea mea.
El nu mi-a fost restituit, deşi a expirat în urmă cu şase luni
termenul fixat, ci am aflat că figurează în cererea de partaj a
bunurilor comune, astfel încât am interes legitim, născut şi actual
pentru a acţiona în vederea apărării dreptului meu de proprietate.
în drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art. 1560 şi
urm. C. civ., şi ale art. 49-50 C. proc. Civ.
în sprijinul cererii mele înţeleg să folosesc următoarele
dovezi__________________________ .
21A Florin Ciutacu Dreptulfamiliei. Culegere de speţe
Depun prezenta cerere de intervenţie, precum şi copii

certificate de subsemnatul, de pe înscrisurile sus-menţionate, în
trei exemplare, dintre care unul pentru instanţă şi celelalte două
pentru a fi comunicate reclamantului şi pârâtului.
Semnătura intervenientului,
DOMNULUI PREŞEDINTE AL
ANEXA NR. I. 28
CERERE DE INTERVENŢIE ACCESORIE
Subsemnatul _________________________ domiciliat în

______________ judeţul___________ n r. et ap. ,
fac cerere de intervenţie accesorie, pentru apărarea pârâtului
_______________ , în procesul ce formează obiectul dosarului
nr. ________ aflat pe rolul acestei instanţe şi prin care
reclamantul_______________domiciliat în ______________
ju d .______________ , s tr.____________ , n r.____, e t.___,
ap. a chemat în judecată pe pârâtul_______________
domiciliat în ____________ ju d .___________ , str.________,
n r. , e t. , ap. , solicitând ca prin hotărârea ce veţi
pronunţa_____________________.
Prin prezenta cerere de intervenţie solicit să respingeţi ca
nefondată cererea reclamantului.
Motivele cererii sunt următoarele:
în fapt, cu actul autentificat sub nr.__________ decătre

_______________am vândut pârâtului la data de________ un
teren în suprafaţă de__________ , cu motivarea că reprezintă
proprietatea sa moştenire de la defunctul său tată.
în realitate, întreaga suprafaţă ce am vândut pârâtului a
constituit proprietatea mea, astfel cum rezultă din actul de
vânzare-cumpărare, încheiat cu tatăl reclamantului şi
autentificat sub n r.__________decătre________________ .
Deoarece eu, ca vânzător, sunt ţinut de obligaţia de garanţie
pentru evicţiune, interesul meu de a interveni în proces pentru
apărarea dreptului pârâtului este legitim, născut şi actual.

urm. C. civ.şi ale art. 49 şi 51 C. proc. civ.
Tn sprijinul cererii mele înţeleg să folosesc următoarele

dovezi:_____________________ .
Alătur prezentei cereri de intervenţie două copii, însoţite de
înscrisurile certificate de mine, în vederea comunicării către
reclamant şi pârât.
Domnului Preşedinte al
ANEXA NR. I. 29
CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ A ALTEI

PERSOANE
Subsemnatul_______________ domiciliat î n ____________

s tr._________________, n r. , e t , ap. , pârât în
procesul ce formează obiectul dosarului nr._________al acestei
instanţe, cer să fie introdus în proces_____________________ ,
domiciliat î n ______________ , str.________________ , n r.___ ,
e t. , ap. , pentru ca hotărârea ce veţi pronunţa în cauza
sus-menţionată să-i fie opozabilă şi acestuia.
Motivele cererii sunt următorele:
în fapt, între______________ş i__________________ a avut

loc o cesiune de creanţă la data d e _____________ . Eu am fost
chemat în judecată de către____________________, creditorul
cedent, pentru a fi obligat la plată, dar creditorul cesionar
Mi-a notificat înainte cesiunea, solicitând să-i fac plata.
Deoarece în legătură cu creanţa ce formează obiectul

dosarului sus-menţionat a intervenit prescripţia, am interesul,
născut şi actual, de a chema în judecată şi pe creditorul
cesionar pentru ca hotărea ce se va pronunţa să-i fie opozabilă.
în drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art. 1391 şi urm.

C. civ., ale Decretului nr. 167/1958 şi ale art. 57 C. proc. civ.
Alătur prezentei cereri două copii, însoţite de actele doveditoare

certificate de mine, pentru a fi comunicate reclamantului şi celui
chemat în judecată.
ANEXA NR. I. 30
CERERE DE CHEMARE ÎN GARANŢIE
Subsemnatul____________ domiciliat în ______________

str.__________ ,nr. , e t. , ap. , pârât în procesul ce
formează obiectul dosarului nr. al acestei instanţe, chem
în garanţie p e , domiciliat în _______ , str.__________ ,
nr. ___ , et. . ap. ___, pentru ca, în cazul în care se va
admite cererea reclamantului să-l obligaţi, prin aceeaşi
hotărâre, pe cel chemat în garanţie să-mi restituie valoarea
bunului ce am cumpărat de la el, la preţul de circulaţie din
momentul pronunţării şi la cheltuieli de judecată.
• în fapt, am cumpărat în data d e de la cel chemat în

garanţie apartamentul nr. , situat în ________ , jud. .
str._______ , e t. , achitându-i integral preţul d e _______ lei.
Ulterior, am fost chemat în judecată de reclamantul din
dosarul mai sus-menţionat care pretinde că apartamentul
cumpărat de mine de la chematul în garanţie constituie
proprietatea sa.
Cum vânzătorul este ţinut la obligaţia de garanţie pentru
evicţiune, am interesul, născut şi actual, de a-l chema în
garanţie să mă apere, iar în ipoteza în care voi fi evins să fie
obligat la despăgubiri.
întrucât de la data cumpărării apartamentului preţurile au
crescut, solicit să fie actualizată valoarea acestuia, iar chematul
în garanţie să fie obligat la plata valorii de circulaţie.

urm. C. civ. şi ale art. 60-63 C. proc. civ.
înţeleg să mă servesc de următoarele dovezi:___________ .

Depun alăturat două copii de pe cerere, precum şi de pe
înscrisurile de care înţeleg să mă folosesc, certificate de mine,
în vederea comunicării.
ANEXA NR. I. 31
CERERE DE ARĂTARE A TITULARULUI DREPTULUI
Subsemnatul_______________ domiciliatî n _____________

s tr._________________,n r. , e t , ap. , pârât în
procesul ce formează obiectul dosarului n r . al acestei
instanţe, intentată d e ____________ domiciliat în _____________
str._____________ ,nr.___ , e t ___ , a p .___ , arăt, ca titular al
dreptului de proprietate, ce este pretins de către reclamant, pe
____________ domiciliat î n ____________ str. ,
n r.___, e t. , ap. , domiciliat î n ____________________ ,
str.___________________ , n r. , e t.___ , a p . , pe care vă
rog să-l citaţi în faţa instanţei.
în fapt, la data d e ____________ , am încheiat cu cel arătat

ca titular al dreptului o convenţie de abitaţiune în legătură cu
apartamentul nr. situat în _________ ,jud.___________ ,
str.___________ ,nr.___ ,et.___ , pe un termen de 10 ani.
înăuntrul acestui interval, reclamantul din dosarul sus

menţionat m-a chemat în judecată, revendicând apartamentul
ca fiind proprietatea sa.
în aceste condiţii, înţeleg să arăt titularul dreptului de proprietate

pentru ca judecata să aibă loc în contradictoriu cu acesta.

urm. C. civ. şi pe ale art. 64-66 C. proc. civ.
în susţinerea cererii înţeleg să mă servesc de următoarele

dovezi:___________________________
Depun prezenta cerere, precum şi înscrisurile de care

înţeleg să mă servesc, certificate de mine, în trei exemplare,
dintre care unul pentru instanţă şi celelalte pentru a fi
comunicate reclamantului şi celui arătat ca titular al dreptului.
ANEXA NR. I. 32
ÎNTÂMPINARE
Subsemnatul_______________ , dorradfiat î n __________ ,

ju d .____________ , str.__________ , n r. , pârât în cererea
de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr.____
al acestei instanţe, introdusă d e _________________ domiciliat
î n _______________, ju d ._________ , str. ________________,
nr. ____ , depun prezenta întâmpinare, în conformitate cu
art. 115 C. proc. civ., împotriva sus-menţionatei cereri de
chemare în judecată, pe care vă rog să o respingeţi şi să-l
obligaţi pe reclamant să-mi plătească cheltuielile de judecată.
Motivele întâmpinării sunt următoarele:
în fapt, situaţia prezentată de reclamant în cererea de

chemare în judecată nu corespunde realităţii întrucât________ .
în drept, înţeleg să invoc următoarele excepţii procesuale

_______________________ şi să formulez următoarele apărări
de fond:__________________________ \
Martorii pe care îi propun pentru a fi audiaţi sunt următorii:
1) •_______ domiciliat în , jud. , str. , nr. ;
2) __________ domiciliat în , jud. , str. , nr. .
Depun prezenta întâmpinare şi copii, certificate de

subsemnatul, de pe înscrisurile menţionate mai sus şi pe care
înţeleg să le folosesc ca probe, î n exemplare, dintre care

- urmează a fi comunicat (e) reclamantului (reclamanţilor).
ANEXA NR. I. 32
CERERE RECONVENŢIONALĂ
Subsemnatul______________ , domiciliat î n ___________ ,

jud._________ , str.____________ , nr. , formulez prezenta
cerere reconvenţională la cererea de chemare în judecată care
formează obiectul dosarului n r. al acestei instanţe şi care
mi-a fost intentată d e __________ , domiciliat
î n __________ , jud. I str. . nr. pentru
ca prin hotărârea ce veţi pronunţa s ă ................. şi să-l obligaţi
să-mi plătească cheltuielile de judecată.
Apreciez obiectul cererii mele la suma d e ____________ lei.
Motivele cererii mele sunt următoarele:
în fa p t,__________________ .
în drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art.________

din şi pe ale art. 119-120 C. proc. civ.
în dovedirea cererii, înţeleg să folosesc următoarele probe:
Depun prezenta cerere, precum şi înscrisurile sus

menţionate, în dublu exemplar, din care unul pentru instanţă şi
altul pentru a fi comunicat reclamantului din acţiunea principală.
(din cererea reconvenţională)
ANEXA NR. I. 33
CERERE DE RECURS
Subsemnatul ____________ , domiciliat în .

jud.____________ , str.______________ ,nr.____, declar recurs
împotriva deciziei civile n r . d in _________ pronunţată în
cauza ce formează obiectifl dosarului nr. ______ de către
____________ şi prin care ________:________________ .
în susţinerea cererii mele formulez următoarele:
MOTIVE DE CASARE
Motivul I : _______________________________________ ;
Motivul II: ___________________________
Pentru aceste motive vă rog să admiteţi recursul, să casaţi

hotărârea atacată şi să rejudecaţi în fond cauza.
Semnătura recurentului,
ANEXA NR. I. 34
CERERE DE APEL
Subsemnatul____________ , domiciliat î n __________

ju d ._______ , str._________ , rn r. , e t. , ap. , declar
apel împotriva sentinţei civile nr.
nr._______ dif.___________.
Pronunţată de Judecătoria (Tribunalul) , în

contradictoriu cu domiciliat în
ju d .__________ ., str. , n r. , e t. ,
ap. , şi prin care instanţa rugându-vă ca în
urma rejudecării să pronunţaţi o hotărâre prin care
Motivele apelului sunt următoarele:
în fapt, prima instanţă a reţinut______________________
în drept, apelul se întemeiază pe dispoziţiile________ __
în susţinerea apelului, în afară de probele administrate în

faţa primei instanţe, pe care vă rog să le reapreciaţi, înţeleg să
mă servesc de martori şi de următoarele înscrisuri noi
Martorii pe care îi propun să fie audiaţi pentru prima oară în apel sunt
următorii:
1. -__________ domiciliat î n ju d . , s tr. , n r. ,

e t. , ap. ;
2. -__________ domiciliat în ju d . , str. , n r. ,

e t. , ap. _ .
Depun cererea de apel şi copii, certificate de subsemnatul,

de pe înscrisurile menţionate mai sus, î n exemplare, dintre
care_________urmează a fi comunicat intimatului (intimaţilor).
Semnătura apelant,
ANEXA NR. II
REGIMUL JURIDIC AL PROPRIETĂŢII PUBLICE

Şl AL PROPRIETĂŢII PRIVATE ÎN ROMÂNIA
ANEXA NR. II. 1
MODURI SPECIFICE PRIN CARE DIFERITE CATEGORII DE

BUNURI AU TRECUT DIN PROPRIETATEA PRIVATĂ ÎN
PROPRIETATEA STATULUI, COOPERATISTĂ SAU ALTĂ FORMĂ
DE PROPRIETATE COLECTIVĂ Şl ASUPRA CĂRORA SE PUNE
PROBLEMA RECONSTITUIRII SAU CONSTITUIRII DREPTULUI DE
PROPRIETATE PRIVATĂ
1. NAŢIONALIZAREA
»
1.1. ENUMERAREA ACTELOR NORMATIVE PRIN CARE DIFERITE

CATEGORII DE BUNURI AU FOST TRECUTE DIN PROPRIETATEA
PRIVATĂ ÎN PROPRIETATEA STATULUI SAU A UNITĂŢILOR
ADMINISTRATIV-TERITORIALE
Ca efect al naţionalizării, au fost trecute din proprietatea
privată în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale următoarele categorii de bunuri:
1. Mijloacele de producţie Legea nr. 119 din 11 iunie 1948;
2. Unele întreprinderi de căi ferate Decretul nr. 232 din 9 septembrie 1948;
3. Instituţiile sanitare Decretul nr. 302 din 3 noiembrie 1948;
4. Industria cinematografică Decretul nr. 303 din 3 noimbrie 1948;
5. Unităţile sanitare Decretul nr. 134 din 2 aprilie 1949;
6. Unele proprietăţi agrare Decretul nr. 83 din 2 martie 1949;
7. Unele imobile urbane Decretul nr. 92 din 20 aprilie 1950,
modificat prin Decretul nr. 524/1955;
8. Farmaciile Decretul nr. 418 din 16 mai 1953.
1. 2. UNELE MIJLOACE DE PRODUCŢIE

1. 2.1. Analiza Legii nr. 119/1948
Prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea
întreprinderilor industriale bancare, de asigurare, miniere şi de
transporturi, au trecut în proprietatea statului următoarele
categorii de mijloace de producţie:
- 20 de uzine mari metalurgice;
-112 întreprinderi ale metalurgiei prelucrătoare, şantiere
navale, întreprinderi electrotehnice şi uzine de construcţii de
aparate;
- 20 de societăţi pe acţiuni carbonifere;
- 25 de companii de petrol şi gaze;
- 56 de uzine de materiale de construcţii;
- 9 întreprinderi pentru producerea sticlei;
- 76 de fabrici de tâmplărie;
- 64 de fabrici de bumbac;
-1 0 8 întreprinderi textile;
- 84 de întreprinderi chimice;
- căile ferate particulare etc.
în total, la această naţionalizare au trecut în proprietatea
statului 8.894 de întreprinderi, dintre care 3.560 fiind de interes
local au fost date în administrarea organelor locale ale puterii
de stat.1
1 .2 .2 . Situaţia actuală
1 .2 .2 . 1. Naţionalizarea ca mod de dobândire a proprietăţii
în stadiul actual al dreptului
în prezent, naţionalizarea, ca mod de dobândire a proprietăţii,
nu este permisă de Constituţia din 1991, contravenind regimului
juridic al proprietăţii stabilit de legea fundamentală.
' Naţonafearea a fcst urmată cte o serie de dispoziţii legslatKepnvitoans la adrrristrareatmjrtorstetJu

şi la organizarea şi reglementarea funcţionării întreprinderilor şi organizaţilor economice sodaiste de stat A se
vedea, de exemplu: Decretul nr. 199 din 14 mai 1949 privitor la organizarea şi funcţionarea întreprinderitar şi
aganizaţiior economce ale stafuki, modificat prin Decretul nr. 409 cin 23 septembrie 1955; Decretd nr. 326 din
6 august 1949 privitor la reglementarea transmiterii folosinţei bunurilor statdui deţinute de ministere, insHuţi de
stat şi sfaturi popcJare, abrogatşi înlocuit prin Decretul nr. 409 dh 23 septembrie 1955, precumşi Decretul nr. 244
din 30 iunie 1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor imobile ale staUui către unităţile cooperatiste;
DecreU nr. 265 dn 25 iunie 1949 pentru obligativitatea contractelor scrise şi reglementarea plăţilor dntns
întreprinderi şi organizaţi economice, modificat prin Decretul nr. 409 dn 23 septembrie 1955.
în acest sens, s-a pronunţat Curtea Constituţională prin

Decizia nr. 4 din 19922, prin care s-au arătat următoarele:
Constituţia garantează, prin art. 41, dreptul de proprietate,
precum şi creanţele asupra statului.
în acest sens Constituţia prevede că: Nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Din examinarea dispoziţiilor constituţionale şi, mai ales, a
celor cuprinse în art. 41 şi art 135, rezultă că numai
exproprierea este nominalizată şi deci admisă ca modalitate de
trecere silită, prin dispoziţia autorităţilor statale competente, a
unor bunuri din proprietatea privată în proprietatea publică a
statului. Din nici un text constituţional nu rezultă posibilitatea
naţionalizării ca transfer al dreptului de proprietate rezultând
dintr-o decizie a autorităţii publice competente, căreia
proprietarul sau proprietarii trebuie să i se conformeze.
1. 2. 2. 2. Reconstituirea dreptului de proprietate privată
asupra mijloacelor de producţie naţionalizate prin efectul Legii
nr. 119/1948
Nu au fost adoptate acte normative după anul 1989 care să
reglementeze reconstituirea, fie şi numai parţială, a dreptului de
proprietate privată asupra bunurilor care au fost naţionalizate ca efect
al adoptării Legii nr. 119/1948.
în prezent există o serie de acte normative3 care
reglementează regimul juridic al unităţilor economice, fie că
acestea funcţionau înainte de naţionalizare, fie că au fost
realizate după anul 1948.
1. 3. UNELE ÎNTREPRINDERI DE CĂI FERATE

1. 3 .1 . Analiza Decretului nr. 232 din 9 septembrie 1948
Prin efectul Decretului nr. 232 din 9 septembrie 19484 au fost
naţionalizate unele întreprinderi de căi ferate, după cum urmează.
Potrivit art. 1 din decret:
2 Publicată în M. Of. nr. 182 din 30 iulie 1992.

3 A se vedea capitolul care tratează problema privatizării.
4 Publicat în M. Of. nr. 209 din 9 septembrie 1948.
Pe data publicării prezentului decret în Monitorul Oficial, se

naţionalizează următoarele întreprinderi de căi ferate particulare:
a) S.A.R. de căi ferate Sibiu-Sighişoara;
b) S.A.R. de căi ferate locale Sibiu-Cisnădie;
c) S.A.R. de căi ferate Petroşani-Livezeni-Lupeni;
d) S.A.R. de căi ferate locale din Torontal;
e) S.A.R. de căi ferate Hodmezowasarhely-Mako-
Sânnicolau Mare;
f) S.A.R. de căi ferate Timişoara-Variaş;
g) S.A.R. de căi ferate locale someşene: Apahida-Dej-Jibou-
Zalău, Dej-Beciean-Bistriţa, Bistriţa Bârgăului, Dej-Ocna Dejului.
1. 3. 2. 1. Naţionalizarea ca mod de dobândire a proprietăţii
în stadiul actual al dreptului
în prezent naţionalizarea, ca mod de dobândire a
proprietăţii, nu este permisă de Constituţia din 1991,
contravenind regimului juridic al proprietăţii stabilit de legea
fundamentală.
Decizia nr. 4 din 1992, mai sus citată.5
asupra mijloacelor de producţie - întreprinderi de căi ferate
proprietate privată asupra bunurilor care au fost naţionalizate ca
efect al Decretului nr. 232/1948.
în prezent există o serie de acte normative care
reglementează regimul juridic al întreprinderilor de căi ferate, fie
că acestea funcţionau înainte de naţionalizare, fie că au fost
realizate după anul 1948.
1. 4. INSTITUŢIILE, UNITĂŢILE SANITARE Şl FARMACIILE
5 A se vedea, supra, 1.2.2.1.

1 .4 . 1. Analiza Decretului nr. 302 din 3 noiembrie 1948, a

Decretului nr. 134 din 2 aprilie 1949 şi a Decretului nr. 418 din
16 mai 1953
1. 4. 1. 1. Decretul nr. 302 pentru naţionalizarea
instituţiilor sanitare particulare.6
Se naţionalizează toate institu&e sanitare (spitale,
policlinici, case de sănătate, maternităţi ete-J în funcfiune sau
care şi-au încetat funcţiunea în total sau ui parte, care nu se
găsesc în proprietatea statului, fie ele mstituŞuni individuale,
societăţi de orice fel sau asociaŞ, în conformitate cu tabloul
anexat, care face parte integrantă din lege.
Instituţiile prevăzute în tabloul anexat sunt considerate
naţionalizate, chiar dacă sunt indicate parţial sau inexact, sau
dacă şi-au schimbat denumirea sau adresa.
De asemenea, se consideră naţionalizate instituţiile sanitare,
dacă ele sunt indicate prin numele persoanei fizice sau juridice
ce le-au deţinut sub orice titlu între 1 ianuarie 1938 şi data
publicării prezentei legi.
Instituţiile naţionalizate trec în proprietatea statului, ca
bunuri comune ale întregului popor, libere de orice sarcini,
adm inistrate prin M inisterul Sănătăţii.
Acţiunile şi părţile sociale ale societăţilor, asociaţiilor şi
asociaţilor din instituţiile sanitare naţionalizate prin prezenta
lege trec în proprietatea statului, libere de orice sarcini.
Directorii, administratorii sau consiliile de administraţie ale
instituţiilor naţionalizate îşi încetează activitatea şi funcţiile, pe data
publicării legii de faţă, rămânând la dispozipa organelor ce vor lua
în primire sau celor ale Ministerului Sănătăţii, pentru predare,
inventariere şi orice informaţii necesare.
în anexa la decret sunt arătate spitalele care urma să fie
naţionalizate.
1.4. 1.2. Decretul nr. 134 din 2 aprilie 1949
Prin acest decret7 au fosta naţionalizate o serie de unităţi sanitare.
6 Publicat în M. Of. nr. 256 din 3 noiembrie 1948.

7 Decretul nr. 134/1949, publicat în B. Of. nr. 15 bis din 2 aprilie 1949.

Se naţionalizează unităţile sanitare (farmaciile din comunele
urbane, reşedinţe şi nereşedinţe de judeţ şi centre importante
muncitoreşti, laboratoarele chimico-farmaceutice, drogheriile
medicinale, depozitele de medicamente şi laboratoarele de
analize medicale), în funcţiune sau care şi-au încetat funcţiunea
parţial sau total, fără a avea autorizaţie de închidere, fie că sunt
exploatate individual, de societăţi de orice fel sau de asociaţii,
astfel cum sunt enumerate în tabloul anexat, care face parte
integrantă din prezentul decret.
Unităţile sanitare prevăzute în tabloul anexat sunt
considerate naţionalizate, chiar dacă sunt indicate parţial sau
inexact, sau dacă şi-au schimbat denumirea sau adresa.
Unităţile sanitare naţionalizate trec în proprietatea statului ca
bunuri comune ale întregului popor, libere de orice sarcini. Ele
vor fi administrate de Ministerul Sănătăţii.
Acţiunile şi părţile sociale ale societăţilor, asociaţiilor care au
exploatat unităţile sanitare naţionalizate prin prezentul decret,
trec, de asemenea, în proprietatea statului, libere de orice sarcini.
Diriginţii de farmacie, directorii, administratorii sau consiliile
de administraţie ale unităţilor sanitare naţionalizate îşi
încetează activitatea pe data publicării decretului de faţă,
rămânând la dispoziţia organelor Ministerului Sănătăţii, precum
şi a organelor delegate pentru luarea în primire a unităţilor
sanitare naţionalizate, pe toată durata operaţiunilor de luare în
primire şi inventariere.
în anexa la decret sunt precizate unităţile sanitare care au fost
naţionalizate.
1. 4. 1. 3. Decretul nr. 418 din 16 mai 1953
Prin acest decret8 au fost naţionalizate farmaciile.
Se naţionalizează toate farmaciile particulare în funcţiune
sau care şi-au încetat funcţiunea parţial sau total, fără a
8 Decret pentru naţionalizarea farmaciilor particulare, publicat în B. Of. nr. 16 din 16 mai
1953.
avea autorizaţie de închidere, - în conformitate cu tabelul

anexă9 care face parte integrantă din prezentul decret.
Farmaciile prevăzute în tabelul anexă sunt considerate
naţionalizate, chiar dacă sunt indicate paipal sau inexact sau
dacă şi-au schimbat denumirea sau adresa.
Se naţionalizează prin prevederile prezentului decret şi
farmaciile particulare identificate pe teren ş i care au fost omise
din tabelul anexă.
Farmaciile naţionalizate trec în proprietatea steiului ca
bunuri comune ale întregului popor, libere de orice sarcini, în
administrarea O.F.R. Centrofaim ale regiunilor respective,
tutelate de Ministerul Sănătăţii.
Proprietarii şi diriginţii de farmacii ai farmaciilor naţionalizate
îşi încetează activitatea şi funcţiile pe data publicării decretului
de faţă, rămânând la dispoziţia organelor ce vor lua în primire,
pentru predare, inventariere şi orice formalităţi necesare.
1.4. 2. Situaţia actuală
1.4. 2 .1 . Naţionalizarea ca mod de dobândire a dreptului de
proprietate în stadiul actual al dreptului
Decizia nr. 4 din 1992, mai sus citată10.
asupra instituţiilor, unităţilor sanitare şi farmaciilor
proprietate privată asupra bunurilor care au fost naţionalizate
ca efect al decretelor nr. 302/1948, 134/1949 şi 418/1953.
în prezent sunt în vigoare o serie de acte normative care
reglementează regimul juridic al instituţiilor şi unităţilor cu profil
sanitar, precum şi cel al farmaciilor fie că acestea sunt
9 Acest tabel a fost publicat prin grija Ministerului Sănătăţii.

organizate şi funcţionează în regim de drept public, fie că ele

sunt supuse regimului juridic de drept privat.
în acest sens, a se vedea:
- Legea nr. 81 din 9 mai 1997 privind exercitarea profesiunii
de farmacist, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului
Farmaciştilor din România11;
- Ordonanţa Guvernului nr. 124 din 29 august 1998 privind
organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale12.
în ceea ce priveşte alte unităţi sanitare şi farmacii, fie că au fost
naţionalizate, fie că au fost create ulterior naţionalizării, cea mai
mare parte a acestora au rămas în regim de proprietate publică.
1. 5. INDUSTRIA CINEMATOGRAFICĂ
1. 5. 1. Analiza Decretului nr. 303 din 3 noiembrie 194813
în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din decret:
Se naţionalizează toate întreprinderile în funcţiune sau care
şi-au încetat funcţiunea în totul sau în parte, în lichidare sau în
depozit de producere şi transformare (studiouri, laboratoare
etc.) de filme cinematografice care nu se găsesc în proprietatea
statului, fie ele întreprinderi individuale, societăţi de orice fel sau
asociaţii, în conformitate cu tabloul anexat, care face parte
integrantă din lege.
întreprinderile prevăzute în tabloul anexat sunt considerate
naţionalizate, chiar dacă şi-au schimbat denumirea sau adresa.
De asemenea, se consideră naţionalizate întreprinderile,
dacă ele sunt indicate prin numele persoanei fizice sau juridice
ce le-a deţinut sub orice titlu (arendă etc.), de la data de 1
ianuarie 1938.
întreprinderile naţionalizate trec în proprietatea statului, ca
bunuri comune ale întregului popor, libere de orice sarcini.
' 1 Publicată în M. Of. nr. 89 din 14 mai 1997.

12 Publicată în M. Of. nr. 328 din 29 august 1998.
13 Decretul nr. 303 pentru naţionalizarea industriei cinematografice şi reglementarea
comerţului cu produse cinematografice, publicat în M. Of. nr. 256 din 3 noiembrie 1948.
Acţiunile şi părţile sociale ale sodetătilor, asociaţiilor sau

asociaţilor din întreprinderi cinematografice naponalizate prin
prezenta lege trec în proprietatea statului. Utere de orice sarcini.
Administratorii sau consiliile de administraţie ale întreprinderilor
naţionalizate îşi încetează activitatea ş i funcţiunile pe data
publicării legii de faţă, rămânând la dispazŞa organelor ce vor lua
în primire sau celor ale ministerului de lesort pentru predare,
inventariere şi orice informapi necesare.
în anexa la decret sunt arătate întreprinderile
cinematografice ce urmau să fie naŞonafizate.
1. 5. 2 .1 . Naţionalizarea ca mod de dobândire a dreptului de
în prezent, naţionalizarea, ca mod de dobândire a
proprietăţii, nu este permisă de Constituţia din 1991,
contravenind regimului juridic al proprietăţii stabilit de legea
fundamentală.
în acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin
Decizia nr. 4 din 199214.
asupra industriei cinematografice
proprietate a ceea ce reprezenta industria cinematografică
înainte de anul 1948.
în prezent sunt în vigoare o serie de acte normative care
reglementează regimul juridic al întreprinderilor
cinematografice, fie că acestea sunt organizate şi funcţionează
în regim de drept public, fie că ele sunt supuse regimului juridic
de drept privat.15
în acest sens, a se vedea şi Hotărârea Guvernului nr. 530
din 1 august 1991 privind înfiinţarea de regii autonome şi
societăţi comerciale în domeniul cinematografiei.16

15 Privatizate sau supuse privatizării.
16 Publicată în M. Of. nr. 178 din 2 septembrie 1991, cu modificările ulterioare.
298 F lo rin Ciutacu Dreptul familiei. Culegere de speţe
1. 6. UNELE PROPRIETĂŢI AGRARE

1. 6 .1 . Analiza Decretului nr. 83/1949
Potrivit art. 2 al Decretului nr. 83 din 2 martie 194917:
Trec în proprietatea Statului, ca bunuri ale întregului popor:
exploatările agricole moşiereşti care au făcut obiectul
exproprierii, potrivit Legii nr. 187 din 1945 şi fermele model,
constituite prin efectul aceleiaşi legi, cu întreg inventarul viu,
mort şi clădiri, aparţinând sau afectate acestor exploatări,
indiferent de locul unde se află;
instalaţiile agricole şi semiindustriaie, bunurile şi materialele
destinate exploatării agricole, produsele agricole destinate
valorificării, oriunde s-ar găsi depozitate, aparţinând exploatării
moşiereşti expropriate;
toate creanţele, titlurile precum şi participările şi drepturile cuvenite
decurgând din activitatea exploatărilor moşiereşti expropriate.
1. 6. 2. Situaţia actuală
1. 6. 2. 1. Naţionalizarea ca mod de dobândire a dreptului de
asupra bunurilor naţionalizate prin Decretul nr. 83/1949
Bunurile care au fost trecute în proprietatea statului ca
efect al Decretului nr. 83/1949 au revenit, într-o proporţie
nesemnificativă însă, în patrimoniul foştilor proprietari, în
urma adoptării Legii fondului funciar nr. 18/1991.
Există însă importante categorii de bunuri (cum ar fi
instalaţiile agricole etc.) pentru care legiuitorul nu a intervenit,
nici reconstituind vreun drept real (total sau parţial) şi nici
plătind despăgubiri foştilor proprietari.
17 Publicat în B. Of. nr. 1 din 2 martie 1949.

A se vedea însă şi Legea nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii
fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 (M. Of. nr.
8 din 12 ianuarie 2000).
1. 7. UNELE IMOBILE URBANE

1. 7.1. Analiza Decretului nr. 92/1950, cu mocSficăriJe ulterioare
Potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 92/1990, urmau să fie
naţionalizate imobilele prevăzute în listele anexe ia decret,
înregistrate la Cancelaria Consiliului de Miniştri, anexe care fac
parte integrantă din decreL
O primă condiţie pentru a opera naţionalizarea era aceea ca
imobilul să figureze în lista anexă la Decretul nr. 92/1950.
în ârt. I din decret se menţionează criteriile care vor fi avute
în vedere la aplicarea actului de naţionalizare.
Potrivit textului menţionat urma să fie naţionalizate:
a) imobilele aparţinând foştilor industriaşi, foştilor moşieri,
foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente
ale marii burghezii;
b) imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe;
c) hotelurile cu întreg inventarul lor;
d) imobilele în construcţie, clădite în scop de exploatare,
care au fost abandonate de proprietarii lor, precum şi
materialele de construcţie aferente oriunde s-ar afla depozitate;
e) imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului
sau războiului, clădite în scop de exploatare şi ai căror proprietari
nu s-au îngrijit de repararea sau reconstruirea lor.
în consecinţă, urma să fie naţionalizate prin acest decret
numai acele imobile care se încadrau în una din categoriile
menţionate la lit. a)-e).
Prin urmare, Decretul nr. 92/1950 a avut în vedere situaţia
celor care erau proprietari ai imobilelor respective, iar nu ai
bunului ca atare.
Din acest motiv, în listele anexă, care făceau parte

integrantă din decret, figurau imobilul, dar şi numele persoanei
de la care era naţionalizat.
Dacă aceste criterii nu erau îndeplinite sau dacă în lista anexă
figura o altă persoană decât proprietarul imobilului, operaţiunea
juridică a naţionalizării era lovită de nulitate absolută.
Acest lucru rezultă, de altfel, chiar din cuprinsul art. II din
acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Decretu
nr. 524/1955, care prevede că: nu intră în prevederile decretului
de faţă şi nu se naţionalizează imobilele clădite, proprietatea
muncitorilor şi pensionarilor proveniţi din muncitori, precum şi
funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi a
celorlalţi pensionari, provenite din muncă.
De asemenea, Decretul nr. 524/1955 mai prevede în
completarea Decretului nr. 92/1950 că în baza criteriilor stabilite în
art. I pct. 1-5, Consiliul de Miniştri va putea face completarea sau
modificarea listelor anexă prevăzută în art. 1 alin. 4 din prezentul
decret. Consiliul de Miniştri poate hotărî scoaterea de sub
naţionalizare a oricăror imobile sau apartamente.
în concluzie, pentru a opera naţionalizarea era necesar, pe de
o parte, ca imobilul să fie proprietatea unei persoane care să facă
parte din elementele marii burghezii iar, pe de altă parte, imobilul
să figureze în listele anexă la Decretul nr. 92/1950, împreună cu
numele celui de la care era naţionalizat.
Această ultimă cerinţă era prevăzută tocmai pentru a se
putea verifica dacă au fost întrunite cerinţele legale pentru a
putea opera naţionalizarea.
Cu toate acestea, dispoziţiile legii de naţionalizare au fost
aplicate în mod abuziv şi cu privire la imobile care nu intrau
sub incidenţa Decretului nr. 92/1950, nefiind întrunite
criteriile pentru a putea opera naţionalizarea. Altfel spus,
datorită modului superficial şi abuziv în care au lucrat cei
însărcinaţi cu punerea în aplicare a decretului, acesta nu a
fost aplicat în litera şi spiritul său.
1. 7. 2. Situaţia actuală
1 .7 .2 . 1. Naţionalizarea ca mod de dobândire a dreptului de

1. 7. 2. 2. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra
imobilelor cu destinaţie de locuinţă, trecute în proprietatea statului
ca efect al Decretului nr. 92/1950, cu modificările ulterioare
Privitor la imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92 din 20
aprilie 195020, modificat prin Decretul nr. 524/195521, după
anul 1989, până în anul 1995 a existat o bogată practică
judiciară legată de revenirea în patrimoniul foştilor proprietari
a imobilelor cu destinaţie de locuinţă ce le-au aparţinut.
Au existat două categorii de acţiuni în revendicare:
- o primă categorie de acţiuni în revendicare s-a
fundamentat pe lipsa oricăror acte de proprietate a statului
asupra imobilelor revendicate, motiv pentru care instanţele au
dispus restituirea acestora;
- o a doua categorie de acţiuni în revendicare au ca obiect restituirea
unor imobile naţionalizate datorită inaplicabilităţii dispoziţiilor art. i din
Decretul nr. 92/1950.
După adoptarea Legii nr. 112/1995 imobilele ce au fost
naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 (ca şi prin alte acte
normative) au putut reintra în patrimoniul foştilor proprietari,
după procedura stabilită de lege.

20 Publicat în B. Of. nr. 36 din 20 aprilie 1950.
21 Decret privind completarea şi modificarea Decretului nr. 92/1950 pentru
naţionalizarea unor imobile.
2. EXPROPRIEREA
2 .1 . Reglementare
în materie de expropriere, au fost în vigoare următoarele
acte normative:
1. Decretul nr. 545/1958
2. Legea nr. 58/1974 - art. 34
3. Decretul nr. 467 din 28 decembrie 1979
Toate aceste acte normative sus-menţionate sunt abrogate.
în prezent, în materie de expropriere, sunt aplicabile
dispoziţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză
de utilitate publică22.
Decretul nr. 545/195823 stabilea la art. 5 că:
Pentru asigurarea terenurilor necesare construcţiilor sau
pentru efectuarea altor lucrări sau acţiuni de interes de stat, pot
fi expropriate, contra plată, terenuri cu sau fără construcţii.
Terenurile cu sau fără construcţii, expropriate, trec în
proprietatea statului libere de orice sarcini.
Sarcinile care grevau bunurile expropriate sunt strămutate
de drept asupra despăgubirilor cuvenite fostului proprietar.
Iar potrivit art. 6:
Prin hotărâre a Consiliului de M iniştri se vor stabili
condiţiile cu privire la luarea în stăpânire a bunului
expropriat, m odul de evaluare, precum şi plata despăgubirii
către fostul proprietar sau către titularii sarcinilor
strămutate.
2. Legea nr. 58/1974 - art. 34
Potrivit art. 34 al legii:
Terenurile cu sau fără construcţii aflate în proprietatea sau
folosinţa persoanelor fizice, a organizaţiilor cooperatiste sau a
altor organizaţii obşteşti, situate în perimetrul construibil al
localităţilor, vor putea fi expropriate cu plata unei juste
22 Publicată în M. Of. nr. 139 din 2 iunie 1994.

23 Decretul nr. 545 privind reglementarea amplasării construcţiilor, precum şi a trecerii
în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor necesare efectuării unor lucrări sau a
unor acţiuni de interes de stat, publicat în B. Of. nr. 41 din 30 decembrie 1958.
despăgubiri sau preluate de la cei care le au în folosinţă

integrală sau parţial, în scopul executării unor lucrări de interes
obştesc. In sensul prezentei legi, prin interes obştesc se
înţelege şi crearea de parcele care să fie atribuite de comitetele
executive ale consiliilor populare în folosinţa cetăţenilor, în
vederea construirii de locuinţe, potrivit schiţelor sau detaliilor de
sistematizare.
3. Decretul nr. 467 din 28 decembrie 1979
Acest decret24 era privitor la evaluarea construcţiilor,
terenurilor şi plantaţiilor ce se preluau, cu plată, în proprietatea
statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege.
3. RECHlZfŢlA
în trecut, în această materie erau în vigoare dispoziţiile
conţinute de Legea nr. 10 din 6 aprilie 1974.
Această lege este acum abrogată.
în prezent sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 132/1997 privind
rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public25.
Dacă nu au fost respectate dispoziţiile legii cu privire la
rechiziţie (de pildă nu s-au acordat despăgubirile stabilite de lege),
atunci titularul dreptului de proprietate are acţiune în revendicare
pentru redobândirea bunului care a făcut obiectul rechiziţiei.
4. CONFISCAREA
1. Confiscarea specială, ca măsură de siguranţă, prevăzută
de Codul penal - art. 112 lit. f) şi art. 118, precum şi art. 254-257
şi art. 329.
în prezent, dispoziţiile sus-menţionate sunt încă în vigoare.
în situaţia în care procedura privitoare la confiscare nu a fost
respectată, titularul are acţiune în revendicare pentru restituirea
bunului şi, eventual, plata unor despăgubiri.
2. Confiscarea parţială sau totală a averii, ca pedeapsă
complimentară - art. 68, 69, 70.26
24 Publicat în B. Of. nr. 3 din 4 ianuarie 1979.

25 Publicată în M. Of. nr. 161 din 18 iulie 1997.
în prezent, aceste dispoziţii sunt abrogate implicit prin

Constituţia din 1991- art. 41 alin. 727.
3. Confiscarea contravenţională, prevăzută de Legea
nr. 32 din 24 noiembrie 1968.
Această lege este în vigoare, dar a fost modificată prin O.G. nr.
12/199428şi Legea administraţiei publice locale nr. 61/1991, republicată.
4. Confiscarea unor bunuri din patrimoniul cultural - Legea
nr. 63/1974, art. 25.
în prezent aceste dispoziţii sunt abrogate.
în materia care interesează aici sunt aplicabile dispoziţiile
O.G. nr. 128 din 29 august 1998 pentru reglementarea modului
şi condiţiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau
intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului29.
26 Pentru această materie, a se vedea şi Decretul nr. 221/1960 cu privire la

executarea silită împotriva persoanelor fizice, a plăţii impozitelor şi a taxelor
neachitate în termen şi a creanţelor băneşti, precum şi cu privire la executarea
confiscării, cu modificările ulterioare, republicat în B. Of. nr. 114 din 15 decembrie
1969, art. 38 şi 40 (în prezent, acest decret este abrogat).
27 Potrivit art. 41:
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate.
Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii
străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(5) Despăgubirile prevăzute in alineatele (3) şi (4) se stabilesc de comun acord cu
proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(6) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii
sau obiceiului, revin proprietarului.
(7) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se
prezumă.
(8) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii, (s.n.)
28 Ordonanţa Guvernului nr. 12 din 14 ianuarie 1994 pentru modificarea şi abrogarea
unor dispoziţii ale Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, publicată
în M. Of. nr. 21 din 25 ianuarie 1994, aprobată şi modificată prin Legea nr. 65 din 15 iulie
1994, publicată în M. Of. nr. 188 din 22 iulie 1994.
29 Publicată în M. Of. nr. 328 din 29 august 1998, cu modificările ulterioare.
în materie de confiscare, pentru stadiul actual al dreptului, a

se vedea şi Legea nr. 115 din 28 octombrie 1996 privind
declararea şi controlul averilor demnitarilor, magistraţilor,
funcţionarilor publici şi ale unor persoane cu funcţii de
conducere30.
5. BUNURILE FĂRĂ STĂPÂN Şl CELE ABANDONATE
Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951; Decretul nr. 218 din 1 iulie
1960; Decretul nr. 712 din 2 septembrie 1966
în prezent aceste acte normative sunt abrogate,
în această materie sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 128
din 29 august 1998 pentru reglementarea modului şi condiţiilor
de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit
legii, în proprietatea privată a statului.
6. COMOARA SAU TEZAURUL

1. Codul civil - art. 649
în prezent aceste dispoziţii sunt aplicabile.
Pentru această materie, a se vedea şi:
- Ordonanţa Guvernului nr. 68/199431 - art. 332 şi art. 20 alin. 3 şi 433;
30 Publicată în M. Of. nr. 263 din 28 octombrie 1996.

31 Ordonanţa Guvernului nr. 68 din 26 august 1994 privind protejarea patrimoniului
cultural naţional, publicată în M. Of. nr. 247 din 31 august 1994, cu modificările ulterioare.
32 Potrivit art. 3:
Bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil se clasează în
următoarele categorii:
tezaurul patrimoniului cultural naţional, numit în continuare tezaur, alcătuit din bunuri
mobile cu valoare excepţională şi care beneficiază de protecţie specială;
fondul patrimoniului cultural naţional, numit în continuare fond, alcătuit din
bunuri mobile cu importanţă istorică, documentară, artistică, etnologică, ştiinţifică şi
tehnică şi care beneficiază de protecţia acordată prin prevederile prezentei
ordonanţe şi ale altor acte normative;
bunurile culturale mobile care nu sunt clasate în categoriile tezaur şi fond se
constituie în patrimoniul mobil comun şi pot face obiectul reglementărilor de cercetare,
evidenţă, conservare şi punere în valoare.
33 Potrivit art. 20 alin. 3 şi 4:
Bunurile culturale mobile descoperite ca rezultat al cercetărilor arheojogice
sistematice, precum şi descoperirile fortuite sunt de drept proprietate publică, indiferent
de regimul de proprietate asupra terenului din care acestea au fost recuperate.
Din momentul descoperirii şi până la încheierea procedurii de clasare, care se
declanşează din oficiu, bunurile culturale mobile descoperite în condiţiile de mai sus
306 Floria Ciutacu Dreptulfamiliei. Culegere de speţe
- Ordonanţa Guvernului nr. 68/1998.

- Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările
ulterioare.
2. Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951; Decretul nr. 218 din 1
iulie 1960; Decretul nr. 712 din 2 septembrie 1966
în prezent aceste acte normative sunt abrogate.
în această materie sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 128
din 29 august 1998 pentru reglementarea modului şi condiţiilor
de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit
legii, în proprietatea privată a statului34.
7. SUCCESIUNILE VACANTE
1. Codul civil - art. 477; Decretul nr. 40/1953
în prezent, dispoziţiile art. 477 C. civ. sunt în vigoare, iar
Decretul nr. 40/1953 este abrogat.
Pentru această materie a se vedea şi:

1. Legea nr. 36/199535 - art. 68-8836;
2. Ordonanţa Guvernului nr. 128/199837.
8. AMENDA
1. Amenda penală
2. Amenda administrativă
3. Amenda civilă
beneficiază de regimul de protecţie prevăzut în prezenta ordonanţă pentru bunurile clasate

în categoria tezaur.
34 Publicată în M. Of. nr. 328 din 29 august 1998, cu modificările ulterioare.
35 Legea nr. 36 din 12 mai 1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, publicată
în M. Of. nr. 92 din 16 mai 1995.
36 Aceste articole se află sub Capitolul V, Procedura actelor notariale, Secţiunea a III-
a, Procedura succesorală, din lege.
37 Ordonanţa Guvernului României nr. 128 din 29 august 1998 pentru reglementarea
modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii, în
proprietatea privată a statului, publicată în M. Of. nr. 328 din 29 august 1998, care a
abrogat Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse
confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu
mai folosesc instituţiilor bugetare, publicat în B. Of. nr. 81 din 27 iulie 1951, precum şi H.G.
nr. 662/1991 privind modul de valorificare a bunurilor care au devenit proprietate de stat
potrivit legii, republicată în M. Of. nr. 362 din 17 octombrie 1997.
Toate aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietate

sunt posibile şi în prezent, în condiţiile legii.
9. IMPOZITELE Şl TAXELE DE TIMBRU

Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate de către
stat este posibil şi în prezent, în condiţiile legii.
10. BUNURILE RÂMASE DUPĂ LICHIDAREA

PERSOANEI JURIDICE
1. Decretul nr. 31/1954 - art. 45 lit. c).
Potrivit art. 45 lit. c) al Decretului nr. 31/1954, în cazul în
care o organizaţie cooperatistă sau o organizaţie obştească38
se dizolvă pentru că scopul ei sau mijloacele întrebuinţate
pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori
potrivnice regulilor de convieţuire socialistă (dispoziţie abrogată
implicit), bunurile rămase după lichidare trec, ca pedeapsă
civilă, nemijlocit la stat.
în prezent, dispoziţiile sus-citate sunt aplicabile doar în
măsura permisă de Constituţie (art. 150).
în ceea ce priveşte bunurile trecute în proprietate de stat prin
aplicarea art. 45 lit. c) al Decretului nr. 31/1954, considerăm că, în
măsura în care persoana juridică dizolvată a fost anterior
naţionalizată sau a trecut în proprietatea statului în orice alt mod, s-
ar putea pune în discuţie dacă bunurile respective nu ar putea face
obiectul unei legi speciale de reconstituire a dreptului de proprietate
sau dacă nu s-ar putea încadra în dispoziţiile unei alte legi prin care
bunurile ce au trecut în proprietatea statului (prin naţionalizare sau în
orice alt mod) să fie restituite vechilor proprietari.
11. DOBÂNDIREA UNOR BUNURI

DIN PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL
1. Legea nr. 63 din 30 octombrie 1974
în concepţia acestui act normativ, este vorba de următoarele
categorii de bunuri:
38 Prin sintagmele organizaţie cooperatistă şi organizaţie obştesacă trebuie înţelese, în

stadiul actual al dreptului, entităţile care au un patrimoniu constituit în principal din bunuri
aflate în regim de proprietate publică.
- bunuri de interes excepţional ce au putut fi trecute în

proprietatea de stat, prin decret, cu plata despăgubirilor
corespunzătoare;
- dobândirea prin donaţii sau prin achiziţionare cu plată;
- dobândirea în urma exercitării dreptului prioritar de
cumpărare;
- dobândirea bunurilor arheologice;
- trecerea în proprietate de stat cu titlu de sancţiune, când
dobândirea bunurilor se dovedea nelegală.
în prezent dispoziţiile legii sus-citate sunt abrogate.
în condiţiile actuale, în materia bunurilor aflate în patrimoniul
cultural naţional sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei
Guvernului nr. 68/199439.
*
12. DOBÂNDIREA TERENULUI AFERENT

CONSTRUCŢIILOR ÎNSTRĂINATE, CU PLATA UNOR
DESPĂGUBIRI
1. Legea nr. 58/1974 - art. 30
Este vorba de situaţia în care s-a înstrăinat construcţia,
terenul aferent trecând la stat.
Această lege este în prezent abrogată prin Decretul-lege
nr. 1 din 27 decembrie 1989.
Dobânditorul construcţiei dobândea de la stat terenul în folosinţă.
Proprietarul construcţiei dobândeşte în proprietate acel teren
aflat în folosinţă la data cumpărării construcţiei, potrivit art. 36 alin.
3 (fost art. 35 alin. 3, înainte de republicare) al Legii nr. 18/1991.
De asemenea, terenurile intravilane aflate în administrarea
primăriilor potrivit Decretului nr. 712/1966 se restituie foştilor
proprietari ori moştenitorilor acestora, în conformitate cu dispoziţiile
art. 36 alin. 5 (fost art. 35 alin. 5 înainte de republicare).
39 Ordonanţa Guvernului nr. 68 din 26 august 1994 privind protejarea patrimoniului cultural
naţional, publicată în M. Of. nr. 247 din 31 august 1994, aprobată şi modificată prin Legea nr. 41
din 24 mai 1995, publicată în M. Of. nr. 105 din 30 mai 1995, cu modificările ulterioare.
13. DOBÂNDIREA UNOR TERENURI ÎN MUNICIPII Şl

ORAŞE
1. Legea nr. 4/1973 - art. 58
Legea nr. 4/1973 este în prezent abrogată prin Legea nr. 50/1991,
republicată.
Proprietarul terenului ce a putut fi folosit pentru construirea
de locuinţe avea posibilitatea să constituie o asociaţie cu alte
persoane, în vederea construirii de clădiri cu mai multe locuinţe.
Pe data constituirii asociaţiei, terenid a trecut, în temeiul
legii, în proprietatea statului.
Dat fiind că proprietarii locuinţelor au terenul în folosinţă,
proprietar fiind statul, s-ar putea aplica art 36 (fost art 35 alin. 2,
înainte de republicare) din Legea nr. 18/1991, care se referă la
atribuirea terenului în folosinţă veşnică sau în folosinţă pe
durata existenţei construcţiei în vederea construirii de locuinţe
sau cu ocazia cumpărării de stat a unor asemenea locuinţe şi
care trec la cererea proprietarilor actuali ai locuinţelor în
proprietatea acestora integral sau, după caz, proporţional cu
cota deţinută în construcţie.
14. DOBÂNDIREA DE CĂTRE STAT A UNOR LOCUINŢE,

PROPRIETATEA UNOR PERSOANE
1. Legea nr. 4/1973 - art. 52
Această lege este în prezent abrogată prin Decretul-lege
nr. _61 din 8 februarie 1990.
în rezumat, dispoziţiile sus-citate din Legea nr. 4/1973
impuneau membrilor unei familii care, având deja o locuinţă şi
dobândeau o a doua locuinţă prin moştenire, donaţie, ca
urmare a căsătoriei sau pe alte căi, să înstrăineze una din
locuinţe în termen de un an de la dobândire; dacă nu se
îndeplinea a doua condiţie, una din locuinţe era trecută în
proprietatea statului prin decizia organului administrativ.
15. DOBÂNDIREA DE TERENURI AGRICOLE DE CĂTRE

STAT
1. Legea nr. 59/1974 - art. 45
Terenurile agricole se puteau transmite între persoane fizice
numai pe cale de moştenire legală, iar moştenitorii trebuiau să
asigure continuitatea muncilor agricole, având cunoştinţele

muncilor agricole corespunzătoare.
Dacă nu îndeplineau această cerinţă legală, terenul trecea
în folosinţa unei unităţi agricole.
Terenurile se puteau restitui moştenitorilor la cerere în
termen de doi ani dacă îndeplineau cerinţele de a continua
muncile agricole.
Dacă nu se făcea o asemenea cerere, terenul trecea în
proprietate de stat.
Dispoziţiile art. 1-36, art. 51-79 din Legea nr. 59/1974 au fost
abrogate prin Legea nr. 18/1991 - art. 102.
Pentru terenurile care au devenit proprietate de stat potrivit Legii
nr. 59/1974, aflate în administrarea unităţilor agricole de stat, azi
societăţi comerciale, foştii proprietari devin, la cerere, acţionari
la societăţile comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990.
Moştenitorii acestora beneficiază de aceleaşi drepturi - art. 37
alin. 1 din Legea nr. 18/1991, republicată (fost art. 36 alin. 1).
16. TRECEREA ÎN PROPRIETATE DE STAT A UNOR

IMOBILE
1. Legea nr. 59/1974
Este vorba de imobile ale persoanelor care au părăsit
definitiv ţara şi care au trecut în proprietate de stat, după
distincţiile legii, cu plată sau fără plată.
Aceste două acte normative au fost abrogate, şi
anume art. 13 din Legea nr. 59/1974 prin art. 102 din
Legea nr. 18/1991, şi Decretul nr. 223/1974 prin Decretul-
lege nr. 9 din 31 decembrie 1989.
17. TRECEREA UNOR BUNURI ÎN PROPRIETATE DE

STAT
1. Legea nr. 18/1968
Este vorba de bunurile persoanelor fizice, care nu au fost
dobândite în mod licit.
Trecerea în proprietate de stat se face prin hotărâre

judecătorească.
18. DOBÂNDIREA FRUCTELOR

PRIN POSESIA DE BUNĂ-CRED1NŢĂ
Este vorba de fructele civile, naturale şi industriale, care sunt
dobândite de drept, ca efect al posesiei de bunăoedrţă-art. 485 C. civ.
Acest mod general de dobândire a dreptului de proprietate
era posibil şi în perioada 1945-1949, dar în condiţii restrictive
pentru persoanele de drept privat, căci circulaţia juridică a
bunurilor mobile şi imobile era supusă unor condiţii restrictive;
el este posibil şi astăzi.
19. DOBÂNDIREA COPROPRIETĂŢII ZIDULUI COMUN

Este vorba de dobândirea, prin efectul legii şi în lipsa
convenţiei părţilor, a coproprietăţii zidului comun - art. 597 şi
art. 598 C. civ.
era posibil şi în perioada 1945-1949, dar în condiţii restrictive
pentru persoanele de drept privat, căci circulaţia juridică a
bunurilor imobile era supusă unor condiţii restrictive; acest mod
de dobândire este posibil şi astăzi.
20. DOBÂNDIREA BUNURILOR MOBILE

PRIN POSESIA DE BUNĂ-CREDINŢĂ
Este vorba de dobândirea proprietăţii bunurilor mobile ca
efect al bunei-credinţe - art. 1909 C. civ.
era posibil şi în perioada 1945-1949, dar în condiţii restrictive,
căci circulaţia juridică a bunurilor mobile era supusă unor
condiţii restrictive.
Regula art. 1909 C. civ. nu este aplicabilă bunurilor mobile care
la data intrării în posesie:
- erau proprietatea statului sau a unei asociaţii mixte de stat
şi cooperatiste ori a unei societăţi mixte cu participare străină;
- erau proprietatea unei organizaţii cooperatiste sau oricărei

alte organizaţii obşteşti şi făceau parte din grupa mijloacelor de
producţie ale acestora, cu excepţia cazului când posesorul de
bună-credinţă este statul;
- erau pierdute de către proprietar sau furate de la acesta.
21. DOBÂNDIREA TITLURILOR DE VALOARE LA

PURTĂTOR
PRIN TRADITIUNE t

era posibil şi în perioada 1945-1949, dar în condiţii restrictive.
22. DOBÂNDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

PRIN TRADITIUNE
i ÎN CAZUL DARULUI MANUAL
23. DOBÂNDIREA BUNURILOR MOBILE PRIN
OCUPATIUNE i

24. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ -

ORDONANŢA DE ADJUDECARE
i

căci circulaţia juridică a bunurilor mobile şi imobile era supusă
unor condiţii restrictive.
25. ACCESIUNEA IMOBILIARĂ Şl MOBILIARĂ


în perioada 1948-1989, accesiunea ca mod de dobândire a
dreptului de proprietate nu-şi putea găsi aplicaţiunea când
proprietatea lucrului accesoriu era proprietate de stat.
26. UZUCAPIUNEA DE LA 10 LA 20 ANI

Şl UZUCAPIUNEA DE 30 ANI
27. CONVENŢIA
f
Asemenea mod general de dobândire a dreptului de

proprietate era posibil şi în perioada 1945-1949, dar în condiţii
restrictive, căci circulaţia juridică a bunurilor mobile şi imobile
era supusă unor condiţii restrictive.
ANEXA NR. II. 2

ACTE NORMATIVE CARE REGLEMENTEAZĂ REGIMUL
JURIDIC
AL PROPRIETĂŢII PUBLICE Şl AL PROPRIETĂŢII PRIVATE
ÎN ROMÂNIA
1. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI DIN 1991, PUBLICATĂ ÎN M.

Of. NR. 233 DIN 21 NOIEMBRIE 1991 - ART. 41 Şl ART. 135
Constituţia României din 1991 dispune că dreptul de
proprietate este ocrotit şi că proprietatea privată este inviolabilă.
Se mai dispune că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru
cauză de utilitate publică, primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Se reglementează şi cu privire la faptul că proprietatea
poate fi publică şi privată.
Se prevede că cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor.
Reproducem în cele ce urmează textele din Constituţie
relative la dreptul de proprietate. Potrivit art. 41:
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi
sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de
utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă
despăgubire.
(4) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică
poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia
de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune
imputabile autorităţii.
(5) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (4) se
stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergenţă, prin justiţie.
(6) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor

privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum
şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului.
(7) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul
licit al dobândirii se prezumă.
(8) Bunurile destinate, folosite sau rezuKate d n infracpuni ori
contravenţii pot fi confiscate numai în c o rx fB e legii.
Potrivit art. 135:
(1) Statui ocroteşte proprietatea.
(2) Proprietatea este publică sau privată.
(3)Proprietatea publică apariţie statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.
(4) Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de
comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele,
marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(5) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. în condiţiile
legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori
instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
6) Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă.
2. CODUL CIVIL ROMÂN DE LA 1864
Codul civil român, având ca model Codul civil francez - Codul
Napoleon de la 1804 - consacră cele patru libertăţi fundamentale:
libertatea persoanei, libertatea proprietăţii, libertatea de a contracta şi
libertatea de a testa.
în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, art. 480 şi art. 481
consacră principiul potrivit căruia dreptul de proprietate este un
drept absolut, exclusiv şi perpetuu şi că nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire.
A se vedea art. 475, 476, 477, 478 479, 480, 481, 482, 489.
în prezent, Ministerul Justiţiei are elaborat un proiect de
modificare a actualului Cod civil.
3. CODUL FAMILIEI
(Legea nr. 4/1953, publicată în B. Of. nr. 1 din 4 ianuarie 1954,
republicată în B. Of. nr. 13 din 18 aprilie 1956) - art. 30, 35,36.
Codul familiei conţine dispoziţii care consacră egalitatea în
drepturi a femeii cu bărbatul.
în ceea ce priveşte proprietatea, Codul familiei prezumă că
bunurile dobândite în timpul căsătoriei aparţin în coproprietate
ambilor soţi.
Reproducem în cele ce urmează principalele texte din Codul
familiei relative la dreptul de proprietate al soţilor.
Porivit art. 30:
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi,
sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.
Orice convenţie contrară este nulă.
Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.
Potrivit art. 35:
Soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi
dispun tot astfel de ele.
Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este
socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici
unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren
sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are
consimţământul expres al celuilalt soţ.
Potrivit art. 36:
La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între
soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra
împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească.
Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau
numai o parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărâre
judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite
devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se
vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.
în prezent, Ministerul Justiţiei are elaborat un proiect de
modificare a actualului Cod al familiei, urmărindu-se
includerea dispoziţiilor de drept al familiei în Codul civil şi
reformarea regimului juridic al bunurilor comune ale soţilor.
4. 1. LEGEA NR. 21/1924 PENTRU PERSOANELE JURIDICE,

PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 27 DIN 6 FEBRUARIE 1924
Prin această lege sunt reglementate înfiinţarea, organizarea,
funcţionarea şi cauzele de încetare a persoanelor juridice fără
scop lucrativ - asociaţii şi fundaţii.
4. 2. ORDONANŢA GUVERNULUI NR- 26 DIN 30
IANUARIE 2000 CU PRIVIRE LA ASOCIAŢII Şl FUNDAŢII,
PUBLICATĂ ÎN M. OF. NR. 39 DIN 31 IANUARIE 2000
Această ordonanţă abrogă Legea nr. 21/1924 şi intră în vigoare
în termen de trei luni de la data publicării în Monitorul Oficiat.
5. LEGEA NR. 4/1972 PRIVIND GOSPODĂRIREA PĂDURILOR
AFLATE ÎN ADMINISTRAREA DIRECTĂ A COMUNELOR,
PUBLICATĂ ÎN B. Of. NR. 42 DIN 24 APRILIE 1972
Prin acest act normativ sunt reglemetate condiţiile în care
unităţile administrativ-teritoriale - comunele - îşi exercită dreptul
de administrare asupra pădurilor aflate în proprietate publică.
6. LEGEA NR. 12/1974 PRIVIND PISCICULTURA Şl
PESCUITUL, PUBLICATĂ ÎN B. Of. NR. 106 DIN 30 IUNIE 1974
Acest act normativ reglementează modul de valorificare a
faunei piscicole.
7. DECRETUL CONSILIULUI DE STAT NR. 142/1986
PRIVIND INSTITUIREA ZONEI ECONOMICE EXCLUSIVE A
ROMÂNIEI LA MAREA NEAGRĂ, PUBLICAT ÎN B. Of. NR. 25
DIN 26 APRILIE 1986
Acest act normativ dispune cu privire la zona exclusivă a
statului român la Marea Neagră, ţinând seama şi de convenţiile
internaţionale la care România este parte.
8. DECRETUL-LEGE NR. 61/1990 PRIVIND VÂNZAREA DE
LOCUINŢE CONSTRUITE DIN FONDURILE STATULUI CĂTRE
POPULAŢIE, i '
PUBLICAT ÎN M. Of. NR. 22 DIN 8 FEBRUARIE 1990
Prin acest act normativ s-a oferit posibilitatea persoanelor
fizice care erau chiriaşi în imobilele aflate în proprietatea
statului să cumpere imobilele respective.
Reproducem în cele ce urmează principalele articole din
decret care interesează materia tratată aici.
Potrivit art. 3:
Locuinţele prevăzute la art. 1 se vând cetăţenilor români

cu domiciliul în ţară, cu achitarea integrală a preţului la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau prin
acordarea unui împrumut de către Casa de Economii şi
Consemnaţiuni, fără restricţii privind deţinerea în proprietate
a unei a doua locuinţe.
O dată cu locuinţa se transmite cumpărătorului acesteia şi
dreptul de folosinţă asupra terenului aferent, pe durata
existenţei construcţiei.
Potrivit art. 14:
în cazul în care, într-o clădire, prin aplicarea dispoziţiilor
prezentului decret-lege, locuinţele şi spaţiile cu altă destinaţie
aparţin unor proprietari diferiţi, aceştia au dreptul de proprietate
sau de folosinţă, pe durata existenţei construcţiei comune,
asupra terenului aferent, asupra spaţiilor auxiliare, dotărilor şi
utilităţilor comune, precum şi asupra tuturor bunurilor accesorii
care, prin natura lor, nu pot fi folosite decât în comun.
9. DECRETUL-LEGE NR. 66/1990 PRIVIND ORGANIZAREA
Şl FUNCŢIONAREA COOPERAŢIEI MEŞTEŞUGĂREŞTI,
PUBLICAT ÎN M. Of. NR. 23 DIN 9 FEBRUARIE 1990
Prin acest act normativ este reglementat modul de
organizare şi funcţionare a cooperaţiei meşteşugăreşti, bunurile
deţinute de unităţile cooperatiste fiind, potrivit acestui act
normativ, în proprietate privată.
decret relative la proprietate.
Potrivit art. 21:
Bunurile mobile şi imobile, mijloace fixe, proprietatea
organizaţiilor cooperaţiei meşteşugăreşti, pot fi transmise în
proprietate sau date în folosinţă numai cu plată, în condiţiile
prevăzute în statute.
Bunurile prevăzute în alineatul precedent nu p ot fi
urmărite de creditorii organizaţiilor cooperatiste şi nici de
creditorii personali ai m em brilor cooperatori.
Bunurile imobile mijloace fixe, proprietatea organizaţiilor
cooperaţiei meşteşugăreşti, nu pot fi dobândite de terţi prin
prescripţie achizitivă, iar bunurile m obile mijloace fixe,

proprietatea aceloraşi organizaţii, nu pot fi dobândite de terţi
prin posesia de bună-credinţă.
Acţiunea în revendicarea bunurilor arătate în alineatele
precedente este imprescriptibilă.
Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod
corespunzător şi mijloacelor circulante.
Mijloacele circulante excedentare pot fi bansm ise cu plată
potrivit reglementărilor Uniunii C entrale a Cooperativelor
Meşteşugăreşti.
10. LEGEA NR. 15/1990 PRIVIND REORGANIZAREA
UNITĂŢILOR ECONOMICE DE STAT CA REGII AUTONOME
Şl SOCIETĂŢI COMERCIALE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 98
DIN 8 AUGUST 1990
Legea nr. 15/1990 consacră dreptul de proprietate al statului
asupra bunurilor - mijloace de producţie - aflate în patrimoniul
regiilor autonome şi al societăţilor comerciale cu capital de stat.
în decursul anilor, în special după anul 1996, domeniile în
care pot exista regii autonome au fost semnificativ restrânse,
ia r mare parte dintre societăţile comerciale cu capital de stat
au fost supuse procesului de privatizare.
în prezent există propuneri legislative ca mijloacele de
producţie care au trecut în mod forţat în proprietatea statului în
perioada 1948-1989 (în principal prin naţionalizare şi expropriere)
să fie redate, parţial, foştilor proprietari, proces care urmează să
se deruleze paralel cu acordarea cu titlu gratuit a unui număr de
acţiuni salariaţilor unităţilor economice respective, precum şi cu
posibilitatea cumpărării de acţiuni şi părţi sociale de către
perosane fizice sau juridice române şi/sau străine.
lege relative la materia care ne interesează aici.
Potrivit art. 5:
Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.
în exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă
posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe
care le are în patrimoniu sau le culege fructele, după caz, în

vederea realizării scopului pentru care a fost constituită.
înstrăinarea bunurilor imobile aparţinând regiei autonome
sau încheierea de tranzacţii în litigii cu o valoare de peste zece
milioane de lei se face cu aprobarea ministerului de resort.
Potrivit art. 20:
Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite
potrivit art. 17 este deţinut integral de statul român sub formă
de acţiuni sau părţi, în raport cu forma juridică a societăţii şi va
fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii.
Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt
proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
Art. 25-32 se află sub Capitolul IV din iege intitulat
Concesionarea, închirierea şi locaţia gestiunii.
Potrivit art. 53:
Bunurile care rămân în proprietatea statului, cum ar fi clădiri
guvernamentale, bunuri necesare desfăşurării activităţilor
administraţiei de stat, rezerve ale statului şl altele asemenea, se
înregistrează la Departamentul Rezervelor Statului şi se
administrează direct de instituţiile cărora le sunt date în folosinţă.
Actele de decizie cu privire la aceste bunuri se aprobă de
Ministerul Finanţelor şi Ministerul Resurselor şi Industriei, cu
excepţia situaţiilor în care prin lege se dispune altfel.
11.’ LEGEA NR. 17/1990 PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL
APELOR MARITIME INTERIOARE, AL MĂRII TERITORIALE Şl AL
ZONEI CONTIGUE A ROMÂNIEI, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 99
DIN 9 AUGUST 1990
Prin această lege se consacră dreptul de proprietate al
statului asupra apelor maritime interioare, al mării teritoriale
şi al zonei contigue a României.
12. LEGEA NR. 31/1990 PRIVIND SOCIETĂŢILE
COMERCIALE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 126-127 DIN 17
NOIEMBRIE 1990, REPUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 33 DIN 29
IANUARIE 1998, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
Legea nr. 31/1990, aşa cum a fost modificată şi apoi
republicată, acordă posibilitatea înfiinţării şi funcţionării
societăţilor comerciale cu capital de stat sau capital privat -

român sau/şi străin - sub mai multe forme: societăţi de persoane
(societăţi în nume colectiv şi societăţi în comandită simplă) şi
societăţi de capitaluri (societăţi pe acţiuni şi societăţi în
comandită pe acţiuni), precum şi societăţi cu răspundere limitată.
13. LEGEA NR. 18/1991, LEGEA'FONDULUI FUNCIAR,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 37 DIN 20 FEBRUARIE 1991,
REPUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 1 DIN 5 IANUARIE 1998, CU
MODIFICĂRILE ULTERIOARE
Legea nr. 18 din 1991 este una dintre legile prin care s-a
reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în
extravilan şi care, în perioada 1949-1962 au fost, în mod forţat,
cooperativizate.
Reconstituirea a fost făcută mai întâi în limita a 10 hectare,
iar după adoptarea Legii nr. 169/1997, în limita a 50 de hectare
teren arabil.
Tot prin această lege a fost reconstituit - parţial - dreptul de
proprietate asupra pădurilor.
în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenurilor
situate în intravilanul localităţilor, acesta a fost redat
proprietarilor care fuseseră deposedaţi ca urmare a legilor de
expropriere adoptate de regimul totalitar (de pildă, legile nr. 58
şi 59 din 1974, în prezent abrogate).
S-au mai restituit foştilor proprietari păvunile, izlazurile
comunale, precum şi alte categorii de terenuri.
în ceea ce priveşte constituirea dreptului de proprietate,
aceasta a fost făcută pe suprafeţe mici, în favoarea unor
categorii de persoane strict prevăzute de lege, anume tineri
căsătoriţi care se stabilesc în localităţile de munte sau acolo
unde exista excedent de teren arabil.
în prezent, această lege este amendată prin Legea nr. 1 din
11 ianuarie 2000, publicată în M. Of. nr. 8 din 12 ianuarie 2000,
lege pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi forestiere, solicitate potrivit prevederilor
Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.

AGRICOLE Şl ALTE FORME DE ASOCIERE ’ ÎN
AGRICULTURĂ, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 97 DIN 6 MAI 1991
Prin această lege se dă posibilitatea asocierii persoaneleor
fizice şi/sau juridice de a se asocia în vederea obţinerii unor
profituri mai mari prin folosirea pământului ca mijloc de producţie.
Formele de asociere prevăzute de lege sunt: societatea
civilă, asocierea de persoane, societatea agricolă şi
asocierea sub forma unor societăţi comerciale.
15. LEGEA NR. 50/1991 ’ PRIVIND AUTORIZAREA
EXECUTĂRII CONSTRUCŢIILOR Şl UNELE MĂSURI PENTRU
REALIZAREA LOCUINŢELOR, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 163
DIN 7 AUGUST 1 9 9 1 REPUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 3 DIN
13 IANUARIE 1997
Legea 50/1991 este actul normativ care reglementează
regimul juridic al construcţiei de locuinţe, dispunând că acestea
se pot realiza numai pe baza autorizaţiei de construire, care
este un act al administraţiei locale pe baza căruia se asigură
aplicarea măsurilor legale referitoare la amplasarea,
proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor.
Autorizaţiile de construire se eliberează în temeiul şi cu
respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului.
16. LEGEA NR. 54/1991 CU PRIVIRE LA SINDICATE,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 164 DIN 7 AUGUST 1991, CU
Acest act normativ reglementează, printre altele, dreptul de
proprietate al organizaţiilor sindicale asupra unor categorii de
imobile, pe care ele le folosesc pentru a-şi desfăşura activitatea.
17. LEGEA NR. 69/1991, LEGEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
LOCALE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 238 DIN 28 NOIEMBRIE 1991,
REPUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 79 DIN 18 APRILIE 1996, CU
Prin această lege se dispune, printre altele, cu privire la
regimul juridic al bunurilor aflate în domeniul public şi privat al
unităţilor administrativ-teritoriale şi la administrarea acestor
bunuri de către autorităţile administraţiei publice locale.
18. LEGEA NR. 48/1992, LEGEA AUDIOVIZUALULUI,

PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 104 DIN 25 MAI 1992, CU
Se dispune prin acest act normativ că libera exprimare a
ideilor şi opiniilor, precum şi libera comunicare a informaţiilor
prin mijloacele de radiodifuziune şi de televiziune sunt
garantate prin lege, în spiritul drepturior şi libertăţilor
constituţionale.
Cenzura de orice fel este interzisă.
Se reglementează faptul că licenţa de emisie se eliberează
de Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Acest act normativ reglementează, printre altele, categoriile
de drepturi reale (dreptul de proprietate, de uzufruct, uz ş.a.) de
care se pot bucura societăţile private sau publice de
radiodifuziune şi televiziune.
19. LEGEA NR. 56/1992 PRIVIND FRONTIERA DE STAT A
ROMÂNIEI, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 126 DIN 9 IUNIE 1992,
CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
Prin această lege este reglementat regimul juridic al
terenurilor aflate în imediata apropriere a frontierei de stat şi
care se află în regim de proprietate publică - adică sunt
inalienabile, imprescriptibile (sub aspect extinctiv şi achizitiv) şi
insesizabile (nu pot fi Urmărite silit).
Reproducem în cele ce urmează principalele texte de lege
care interesează materia tratată aici.
Art. 4 alin. 1 lit. a):
Pentru executarea pazei şi supravegherii frontierei de stat se
constituie:
Fâşia de protecţie a frontierei de stat, cu o lăţime de 20 metri
începând de la linia frontierei de stat, pentru frontiera de uscat,
şi de la limita revărsărilor de ape, pentru frontiera de apă, către
interior. Se exceptează litoralul Mării Negre şi porturile de la
Dunăre, situate la frontieră.
Fâşia de protecţie a frontierei face parte din domeniul public
de interes naţional şi se administrează de către grăniceri.
Limitele interioare ale fâşiei de protecţie a frontierei de stat vor

fi marcate prin grija grănicerilor.
Potrivit art. 52:
Plantarea pomilor şi arbuştilor în zona de frontieră este
permisă numai la distanţa de 500 m de fâşia de protecţie a
frontierei de stat, către interior, iar a culturilor înalte, de la
distanţa de 250 metri către interior.
Pentru consolidarea terenului este permisă plantarea de
arbori în interiorul zonei de protecţie, cu avizul unităţilor
teritoriale de grăniceri.
Potrivit art. 53:
Lucrările de construcţii, în afara vetrei satelor sau a
perimetrului oraşelor şi municipiilor, sunt admise numai de la
distanţa de 500 metri de fâşia de protecţie a frontierei de stat,
către interior.
Orice lucrări de construcţii în afara vetrei satelor sau a
perimetrelor oraşelor şi municipiilor, pe o adâncime de 500 metri
de la linia de frontieră, către interior, se vor efectua numai în cazuri
temeinic justificate şi după obţinerea tuturor aprobărilor legale,
inclusiv a Comandamentului Naţionala! Grănicerilor.
Potrivit art. 54:
Cu acordul prealabil al Comandamentului Naţional al
Grănicerilor, pe adâncimea de 500 metri de la fâşia de protecţie a
frontierei, către interior, se pot efectua activităţi cum sunt: mineritul,
exploatările de ţiţei, de gaze, de ape minerale, de ape termale,
exploatările forestiere, balastiere sau de cariere, lucrările sau
construcţiile pe cursurile de apă, construcţiile şi amenajările
turistice sau de agrement, cercetările şi prospectările geologice.
20. LEGEA NR. 85/1992 PRIVIND VÂNZAREA DE
LOCUINŢE Şl SPAŢII CU ALTĂ DESTINAŢIE CONSTRUITE
DIN FONDURILE STATULUI Şl DIN FONDURILE
UNITĂŢILOR ECONOMICE SAU BUGETARE DE STAT,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 180 DIN 29 IULIE 1992,
REPUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 264 DIN 15 IULIE 1998
Potrivit acestei legi locuinţele se vând în condiţiile Decretului-lege
nr. 61/1990.
Cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate pe cote-părţi

asupra construcţiei şi instalaţiei, precum şi asupra dotărilor care nu
pot fi folosite decât în comun. Dreptul de proprietate se dobândeşte
şi asupra terenului aferent clădirii.
Reproducem în cele ce urmează prindpaleie texte de lege care
interesează materia tratată aici.
Potrivit art. 10:
în cazul în care într-o clădire sunt mai m âţe locuinţe şi spaţii
cu altă destinaţie, o dată cu dreptul de proprietate asupra
acestora se dobândeşte şi dreptul de proprietate p e cote-părti
asupra construcţiei şi instalaţiei, precum ş i asupra dotărior care,
prin natura lor, nu se pot folosi decât în comun.
Dreptul de proprietate prevăzut la alin. 1 se dobândeşte
indiferent de tronsonul, scara sau etajul la care sunt situate
locuinţa ş i spaţiu/ cu altă destinaţie.
Dreptul de proprietate prevăzut la alin. 1 se dobândeşte şi
asupra terenului aferent clădirii, aşa cum a fost determinat prin
autorizaţie de construire sau prin fişele tehnice de măsurători
ale terenului aferent clădirii.
Pentru persoanele care dobândesc locuinţele în condiţiile
Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale prezentei legi, atribuirea terenului
se face în condiţiile art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.
Persoanele care nu pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor în România vor primi, sub formă de
concesiune, cotele de terenuri aferente, pe toată durata
existenţei clădirii.
Dreptul de proprietate prevăzut la alin. 1, 3 şi 4 se
determină pe cote, proporţional cu suprafaţa construită a
locuinţelor şi a spaţiilor cu altă destinaţie.
21. LEGEA ’ NR. 105/1992 CU PRIVIRE LA
REGLEMENTAREA RAPORTURILOR DE DREPT
INTERNAŢIONAL PRIVAT, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 245 DIN
1 OCTOMBRIE 1992
Se reglementează legea aplicabilă în raporturile juridice care
conţin un element de extraneitate.
în materie de drepturi reale, potrivit art. 49:
Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale

asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite
de legea locului unde acestea se află sau sunt situate, afară
numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel.
Iar în conformitate cu dispoziţiile art. 50:
Natura mobiliară sau imobiliară, cât şi conţinutul drepturilor
reale asupra bunurilor se determină în conformitate cu legea
locului unde se află sau sunt situate, prin derogare de la art. 3.
22. LEGEA NR 82/1993 PRIVIND CONSTITUIREA REZERVAŢIEI
BIOSFEREI DELTA DUNĂRII, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 283 DIN 7
DECEMBRIE 1993, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
Prin legea în cauză este reglementat regimul juridic al Deltei
Dunării, dispunându-se că aceasta se află în regim de drept public.
Potrivit art. 10:
Suprafeţele terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate
permanent sub apă, care intră în componenţa Rezervaţiei
Biosferei Delta Dunării, împreună cu resursele naturale pe care
le generează, constituie patrimoniu natural, domeniu public de
interes naţional, în administrarea directă a organului unic de
conducere a rezervaţiei.
Sunt exceptate de la prevederile alin. 1 terenurile care se
află în perimetrul rezervaţiei şi care, potrivit legii, sunt obiect al
dreptului de proprietate privată al persoanelor fizice şi juridice
sau aparţin domeniului public ori privat local sau judeţean.
Persoanele fizice sau juridice care deţin, cu titlu de
proprietate, terenuri pe teritoriul rezervaţiei sunt obligate să le
gospodărească prin mijloace ecologice admise, tradiţionale sau
recomandate de autorităţile ştiinţifice.
Pentru valorificarea resurselor terestre şi acvatice din zonele
valorificabile economic, Administraţia Rezervaţiei Biosferei
Delta Dunării propune Guvernului concesionarea, în condiţiile
legii, a unor suprafeţe de terenuri şi ape agenţilor economici
autorizaţi şi populaţiei locale, care are drept de preempţiune.
23. LEGEA NR. 33/1994 PRIVIND EXPROPRIEREA
PENTRU CAUZĂ DE UTILITATE PUBLICĂ, PUBLICATĂ
ÎN M. Of. NR. 139 DIN 2 IUNIE 1994
Această lege concretizează principiile conţinute de art. 1 al

primului Protocol adiţional la Convenţia europeană privind
drepturile omului, potrivit cu care orice persoană fizică sau
juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile
generale ale dreptului internaţional.
De asemenea, prin această lege se aplică principiul
consacrat şi de Constituţia ţării, potrivit căruia nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire (art. 41 alin.
3). De asemenea, alin. 4 al aceluiaşi art. 41 dispune că pentru
lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a
despăgubi proprietarul pentru pagubele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor precum şi pentru daunele
imputabile autorităţii. Despăgubirile se stabilesc, în ambele
cazuri, de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergenţă, prin justiţie (art. 41 alin. 5).
în conformitate cu aceste prevederi, Legea nr. 33/1993
publicată la 2 iunie 1994 creează cadrul legal adecvat
procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor,
asigurând apărarea dreptului de proprietate.
în lege se precizează că exproprierea priveşte numai bunurile
imobile - terenuri şi construcţii.
Se pot expropria imobilele persoanelor fizice sau
persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele
aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor
şi judeţelor.
în situaţia în care imobilele expropriate nu au fost utilizate în
termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate
de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii
proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o
nouă declarare de utilitate publică.
Cheltuielile efectuate pentru expropriere şi retrocedare
se suportă de expropriator.
în final, facem precizarea că, potrivit Constituţiei din 1991,

naţionalizarea ca modalitate de transmitere a bunurilor din
proprietatea privată în proprietatea statului nu mai este posibilă.
24. LEGEA NR. 44/1994 PRIVIND VETERANII DE RĂZBOI,
PRECUM Şl UNELE DREPTURI ALE INVALIZILOR Şl
VĂDUVELOR DE RĂZBOI, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 172 DIN
7 IULIE 1994
Potrivit dispoziţiilor aceste legi, funcţie de gradul ordinului
sau medaliei primite, veteranii de război sau invalizii ori
văduvele de război pot beneficia de următoarele drepturi, după
cum urmează:
Potrivit art. 13:
Veteranii de război, cărora le-au fost acordate ordine şi
medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă,
beneficiază de următoarele drepturi, dacă nu le-au primit, în
conformitate cu Legea nr. 18/1991 sau sub orice altă formă, de
la data decorării şi până la data intrării în vigoare a prezentei
legi şi dovedesc cu acte legale aceste împrejurări de fapt:
a) cei decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazul sau Ordinul Virtutea
Aeronautică cu spade, clasa cavaler:
- împroprietărirea cu un lot de 5 ha teren agricol, din rezerva
creată conform Legii nr. 18/1991 în localitatea de domiciliu sau
cu un loc de casă de 500 mp în municipiul, oraşul sau comuna
în care domiciliază decoratul;
- o rentă lunară, echivalentă soldei de grad a unui
sublocotenent;
b) cei decoraţi cu Ordinul Steaua României cu spade şi
panglică de Virtute Militară sau Ordinul Steaua României cu
spade, Ordinul Virtutea Aeronautică cu spade, Ordinul Coroana
României cu spade şi panglică de Virtute Militară sau Ordinul
Coroana României cu spade, Ordinul Crucea Regina Maria,
Medalia Virtutea Maritimă, Medalia Serviciul Credincios cu
spade, Medalia Bărbăţie şi Credinţă cu spade, Crucea Serviciul
Credincios cu spade şi Crucea Meritul Sanitar:
- împroprietărirea cu 500 mp pentru un loc de casă în

municipiul, oraşul sau comuna în care domiciliază sau, dacă
acest lucru nu este posibil, cu 1 ha teren arabă;
c) cei decoraţi cu Medalia Virtutea MStară de Război:
- împroprietărirea cu 500 mp pentru toc de casă în
municipiul, oraşul ori comuna în care dorncXază sau, dacă
acest lucru nu este posibil, cu 1 ha teren arabi.
Cei decoraţi cu ordinele sau medatte prevăzute la St b) şi c)
beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 75 % d h sold a de grad
a unui sublocotenent.
25. LEGEA NR. 78/1995 PRMND PROTECŢIA
PERSONALULUI Şl A PATRIMONIULUI DIN SECTORUL
PRODUCŢIEI DE APĂRARE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 146 DIN
12 IULIE 1995, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
Potrivit art. 3 din lege:
Bunurile care, prin natura lo r sau printr-o dispoziţie
legală, sunt folosite exclusiv în cadrul sectorului producţiei
de apărare fac obiectul proprietăţii statului.
26. LEGEA NR. 112/1995 PENTRU REGLEMENTAREA
SITUAŢIEI JURIDICE A UNOR IMOBILE CU DESTINAŢIA DE
LOCUINŢE, TRECUTE ÎN PROPRIETATEA STATULUI,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 279 DIN 29 NOIEMBRIE 1995
Legea nr. 112/1995 este una dintre legile prin care se
restituie foştilor proprietari bunurile care au trecut, în perioada
1945-1948 din proprietatea privată în proprietatea statului.
înainte de adoptarea Legii nr. 112/1995, în ceea ce priveşte
imobilele cu destinaţie de locuinţă, naţionalizate, a existat
posibilitatea recuperării acestor imobile prin acţiuni în justiţie.
Au existat două categorii de acţiuni în revendicare:
O primă categorie de acţiuni în revendicare s-au
fundamentat pe lipsa oricăror acte de proprietate a statului
asupra imobilelor revendicate, motiv pentru care instanţele au
dispus restituirea acestora.
O a doua categorie de acţiuni în revendicare au ca obiect
restituirea unor imobile naţionalizate datorită inaplicabilităţii
dispoziţiilor art. I din Decretul nr. 92/1950.
După adoptarea Legii nr. 112/1995 imobilele ce au fost

naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 (ca şi prin alte acte
normative), adică cu titlu, au putut reintra în patrimoniul
foştilor proprietari după procedura stabilită de lege.
această lege.
Potrivit art. 5:
Dacă fostul proprietar sau moştenitorii acestuia locuiau la
data de 22 decembrie 1989 in calitate de chiriaşi în
apartamentele trecute în proprietatea statului, ei devin
proprietarii apartamentului locuit, în condiţiile prezentei legi.
în cazul în care mai mulţi moştenitori locuiau la data de 22
decembrie 1989 fiecare într-un apartament trecut în
proprietatea statului de la fostul proprietar, ei devin proprietarii
apartamentului respectiv.
Fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, dacă locuiau la
data de 22 decembrie 1989 în acelaşi apartament cu alţi
chiriaşi, devin proprietarii întregului apartament, astfel cum
acesta este definit în art. 3.
Evacuarea chiriaşilor şi punerea în posesie a proprietarilor se vor
face numai după acordarea efectivă a unei locuinţe
corespunzătoare de către autorităţile publice sau de către proprietar.
Moştenitorii, în sensul prezentei legi, sunt socotiţi de drept
acceptanp'i succesiunii de la data depunerii cererii prevăzute la art. 14.
Dacă rudele până la gradul al doilea ale fostului proprietar în
viaţă locuiau la 22 decembrie 1989 cu chirie în apartamentele
preluate de către stat de la acesta, apartamentele devin
proprietatea lor, cu consimţământul scris al proprietarului, dacă
le locuiesc şi la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Consimţământul va fi dat în formă autentică.
Potrivit art. 9:
Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se
restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora
pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru
cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau plata în
rate a preţului.
De prevederile alineatului precedent beneficiază şi chiriaşii

care ocupă spaţii locative realizate prin extinderea spaţiului
iniţial construit.
în cazul vânzării apartamentelor cu ptata în rate, la încheierea
contractului se va achita un avans de minimum 30 % din preţul
apartamentului. Ratele lunare pentru achitarea contravalorii
apartamentului se vor eşalona pe o perioadă de maximum 15
ani, cu o dobândă reprezentând jum ătate dn dobânda de
referinţă stabilită anual de Banca NaŞonată a României.
Tinerii căsătoriţi, în vârstă de până ta 3 0 de ani, precum şi
persoanele trecute de 60 de an i vor p lăti un avans de 10 %, iar
plata în rate lunare se eşalonează pe o perioadă de maximum
20 de ani.
Comisionul cuvenit unităplor specializate care evaluează şi
vând apartamentele este de 1 % din valoarea acestora.
Fac excepţie de la prevederile alin. 1 chiriaşii titulari sau
membrii familiei lor - soţ, soţie, copii minori - care au dobândit
sau au înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 1
ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.
Chiriaşii care nu dispun de posibilităti materiale pentru a
cumpăra apartamentul în care locuiesc pot să rămână în continuare
în spaţiul locativ respectiv, plătind chiria stabilită de lege.
Apartamentele dobândite în condiţiile alin. 1 nu pot fi
înstrăinate 10 ani de la data cumpărării.
Se preconizează modificarea Legii nr. 112/1995, după cum urmează:
1. Toate imobilele cu destinaţie de locuinţă care nu au fost
cumpărate de chiriaşi, potrivit Legii nr. 112/1995, să fie restituite
foştilor proprietari, fie că locuiesc în aceste imobile, fie că nu
locuiesc în ele, dar cu interdicţia de a le înstrăina într-un termen
de cel puţin 3 ani şi cu un drept de preempţiune al chiriaşilor la
cumpărare, dacă aceste imobile sunt locuite de chiriaşi.
2. Contractele de închiriere să fie prorogate pe un termen de
3 ani, cu un drept de preempţiune, dacă proprietarul doreşte
înstrăinarea imobilului.
2. Interdicţia vânzării de către chiraşii-cumpărători a

imobilului într-un termen de 3 ani de la cumpărare, în vederea
evitării speculaţiilor.
3. Dacă actele de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi au
fost făcute cu rea-credinţă, acestea vor fi lovite de nulitate absolută.
4. Dacă este vorba de imobile care fac obiectul unor procese
în revendicare, proprietarii vor putea beneficia de reconstituirea
dreptului de proprietate, dacă îşi vor putea dovedi calitatea de
proprietari în momentul adoptării Decretului nr. 92/1950, iar
statul, o persoană fizică sau orice entitate care ar putea invoca
uzucapiunea sau alt mod de dobândire a dreptului de
proprietate (accesiune etc.), să fie considerat un simplu
detentor precar sau un posesor care nu întruneşte condiţiile
pentru a putea dobândi un drept de proprietate. De pildă, statul
nu ar putea invoca efectele posesiei de 30 ani, pe motiv că
posesia sa a fost fundată şi s-a conservat prin violenţă, nefiind
îndeplinite, prin urmare condiţiile uzucapiunii prelungite, pe
motiv că posesia este viciată (prezumţia de viciere a posesiei
prin violenţă fiind una legală).
5. în ceea ce-i priveşte pe proprietarii care au pierdut
procesele de revendicare, aceştia vor avea deschisă calea de
atac la Curtea Supremă de Justiţie.
27. LEGEA NR. 126/1995 PRIVIND REGIMUL
MATERIALELOR EXPLOZIVE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 298
DIN 28 DECEMBRIE 1995
Prin această lege se dispune că producerea de materii
explozive şi orice operaţiune de import-export cu acestea sunt
permise numai persoanelor fizice şi juridice care sunt
înregistrate şi posedă autorizaţie în acest sens, eliberată de
organele prevăzute de lege (art. 2).
28. LEGEA NR. 134/1995, LEGEA PETROLULUI,
PUBLICATĂ ÎN M. OF. NR. 301 DIN 29 DECEMBRIE 1995
în conformitate cu dispoziţiile acestei legi, resursele de
petrol situate în subsolul ţării şi al platoului continental
românesc al Mării Negre, delimitat conform principiilor dreptului
internaţional şi reglementărilor din convenţiile internaţionale la
care România este parte, fac obiectul exclusiv al proprietăţii

publice şi aparţin statului român (art. 1). Operaţiunile petroliere
de efectuat în limitele perimetrului de exploatare constituie
lucrări de utilitate publică, iar terenurile necesare pentru aceste
operaţiuni, precum şi construcţiile situate pe astfel de terenuri
pot face obiectul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în
condiţiile legii. Asupra terenurilor necesare operaţiunilor
petroliere de realizat în afara perimetrului de exploatare, altele
decât cele declarate de utilitate publică, prevăzute la alineatul
precedent, precum şi asupra terenurilor necesare lucrărilor de
exploatare şi oricăror alte operaţiuni pe care acestea le implică,
inclusiv cele privind asigurarea exploatării şi protecţiei
sistemului naţional de transport al petrolului, se instituie, în
favoarea titularului operaţiunilor, un drept de servitute legală.
Exercitarea dreptului de servitute legală se face contra unei
rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de acesta.
Durata servituţii legale este cea a operaţiunilor petroliere, iar
terenurile ce urmează a fi afectate vor fi determinate, în ce
priveşte suprafeţele şi proprietarii, după principiul celei mai mici
atingeri posibile aduse dreptului de proprietate. Accesul la
terenurile afectate de servitute legală se stabileşte prin
negocieri între titularul operaţiunii petroliere şi proprietarii de
terenuri cu respectarea principiului egalităţii de tratament şi al
echităţii. Orice neînţelegeri între titularii operaţiunilor petroliere
şi proprietarii terenurilor se soluţionează de către instanţele
judecătoreşti competente, potrivit legii. Dacă statul vinde
bunurile expropriate, foştii proprietari sau, după caz, succesorii
lor au drept de preempţiune, în care scop vor fi înştiinţaţi despre
condiţiile vânzării, pe cale administrativă sau prin publicitate.
Sistemul naţional de transport al petrolului face parte din
domeniul public de interes naţional şi este de importanţă
strategică. în sistemul naţional de transport al petrolului se
cuprind conductele magistrale care asigură colectarea petrolului
extras din perimetrele de exploatare sau a celui provenit din
import şi dirijarea lui de la punctele de predare de către
producători la unităţile de prelucrare, spre centrele de distribuţie
şi consum sau la export, precum şi la toate instalaţiile,

echipamentele şi dotările aferente acestora. Exploatarea
sistemului naţional de transport al petrolului se face de unităţile
specializate, care vor presta servicii beneficiarilor în schimbul
unor tarife stabilite de autoritatea competentă, în condiţii egale
pentru toţi producătorii. Pentru a asigura întreţinerea sistemului
naţional de transport al petrolului şi pentru a elimina apariţia
posibilelor pericole în exploatarea acestuia se stabilesc zone de
protecţie şi siguranţă, în conformitate cu normativele şi
prescripţiile tehnice specifice aprobate de autoritatea
competentă. Unităţile care se ocupă cu transportul prin
conducte au dreptul să realizeze lucrări de intervenţii la
conducte numai cu anunţarea proprietarului terenului.
Despăgubirile pentru intervenţiile executate în caz de avarii se
stabilesc ulterior, prin negocieri cu proprietarul terenului. Resursele
de petrol se pun în valoare prin operaţiuni petroliere, în care scop
acestea se dau în administrare regiilor autonome sau se
concesionează de către autoritatea competentă, potrivit legii.
29. LEGEA NR. 137/1995, LEGEA PROTECŢIEI
MEDIULUI, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 304 DIN ’ 30
DECEMBRIE 1995, REPUBLICATĂ ÎN M. OF. NR. 70 DIN 17
FEBRUARIE 2000
Acest act normativ conţine dispoziţii privind autorizaţiile
de mediu cerute persoanelor juridice nou înfiinţate sau
celor care deja desfăşoară o activitate.
30. LEGEA NR. 7 DIN 13 MARTIE 1996, LEGEA CADASTRULUI
Şl A PUBLICITĂŢII IMOBILIARE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 61 DIN
26 MARTIE 1996
Prin această lege se generalizează sistemul de publicitate
imobiliară prin cartea funciară, renunţându-se la sistemul de
transcripţiuni şi inscripţiuni existent în unele zone ale ţării şi la
sistemul cărţilor funciare din Ardeal, Banat şi Bucovina de Nord.
Tot prin această lege este reglementat cadastrul general,
adică sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică,
economică şi juridică a bunurilor imobile de pe întreg teritoriul
ţării.
S-a păstrat din sistemul de publicitate personală

(împrumutat din dreptul francez) principiul potrivit căruia
transcrierea actelor juridice nu are efect constitutiv de drepturi,
ci numai efect de opozabilitate faţă de terţi a actului.
în proiectul Ministerului Justiţiei din anul 2000, se
preconizează introducerea sistemului de publicitate german (al
cărţilor funciare) pe tot teritoriul ţării.
31. LEGEA NR. 8/1996 PRIVIND DREPTURILE DE AUTOR
Şl DREPTURILE CONEXE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 60 DIN
26 MARTIE 1996, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
Legea de faţă reglementeză drepturile patrimoniale şi
extrapatrimoniale ce se cuvin creatorilor de opere scrise, opere
muzicale sau de artă; de asemenea, ea reglementează
protecţia programelor de calculator.
în cuprinsul legii se reglementează organizarea şi funcţionarea
Oficiului Român pentru Protecţia Drepturilor de Autor.
32. LEGEA NR. 16/1996, LEGEA ARHIVELOR NAŢIONALE,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 71 DIN 9 APRILIE 1996
Prin această lege se reglementează organizarea şi
funcţionarea Arhivelor Naţionale, precum şi regimul juridic al
bunurilor declarate de lege ca fiind bunuri de interes public.
33. LEGEA NR. 17/1996 PRIVIND REGIMUL ARMELOR
DE FOC Şl MUNIŢIILOR, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 74 DIN 11
APRILIE 1996
Se reglementează prin această lege condiţiile de deţinere şi
utilizare a armelor de foc şi muniţiilor.
34. LEGEA NR. 26/1996, CODUL SILVIC, PUBLICATĂ ÎN
M. Of. NR. 93 DIN 8 MAI 1996
Prin acest act normativ se reglementează regimul juridic al
fondului forestier aflat în proprietate publică, precum şi regimul
juridic al fondului forestier proprietate privată.
Astfel, art. 10-63 formează conţinutul Titlului II al Codului
silvic, Fondul forestier proprietate publică. Fondul forestier
proprietate publică este inalienabil, imprescriptibil (achizitiv şi
extinctiv), insesizabil, nu poate fi lovit de servituţi prin fapta
omului (se pot însă stabili servituţi în măsura în care acestea
sunt compatibile cu uzul şi interesul public - art. 13 din

Legea nr. 213/1998, lege privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia), nu este susceptibil de dezmembrăminte şi
este supus unui sistem de publicitate special.
Art. 64-75 formează conţinutul Titlului III al Codului silvic,
intitulat Fondul forestier proprietate privată.
Spre deosebire de bunurile din proprietatea publică, bunurile
proprietate privată sunt alienabile, sunt prescriptibile (sub
aspect extinctiv şi achizitiv), sunt sesizabile (pot fi urmărite silit),
pot fi lovite de servituti, sunt susceptibile de dezmembrăminte şi
sunt supuse sistemului de publicitate de drept comun.
Art. 76-86 formează conţinutul Titlului IV al Codului silvic,
intitulat Dispoziţii comune fondului forestier proprietate publică
şi fondului forestier proprietate privată.
35. LEGEA NR. 27/1996, LEGEA PARTIDELOR POLITICE,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 87 DIN 29 APRILIE 1996, CU
Prin această lege sunt reglementate modalitatea de
înfiinţare, organizare şi funcţionare a partidelor politice. în
privinţa regimului juridic al bunurilor necesare desfăşurării
activităţii partidelor politice, art. 32 dispune:
Partidele politice pot deţine bunuri mobile şi imobile care
sunt necesare realizării activităţilor specifice.
36. LEGEA NR. 74/1996, LEGEA TELECOMUNICAŢIILOR,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 156 DIN 22 IULIE 1996, CU
în privinţa întreprinderilor de telecomunicaţii, acestea
sunt, în marea lor majoritate, în proprietate de stat, iar
unele dintre acestea sunt în curs de privatizare.
Art. 15-23 din lege privesc dreptul de acces în imobile,
incinte şi alte proprietăţi.
37. LEGEA NR. 84/1996, LEGEA ÎMBUNĂTĂŢIRILOR
FUNCIARE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 159 DIN 24 IULIE 1996
în privinţa lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, legea dispune
că terenurile expropriate pentru realizarea lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare aparţin domeniului privat al statului sau

unităţilor administrativ-teritoriale.
Terenurile se administrează de către persoanele fizice sau
juridice care exploatează lucrările.
38. LEGEA NR. 103/1996, LEGEA FONDULUI CINEGETIC Şl A
PROTECŢIEI VÂNATULUI, PUBLICATĂ N M. O t NR. 235 DIN 27
SEPTEMBRIE 1996
Prin această lege se dispune că fondii cinegetic al
României, resursă naturală de interes naţional şi internaţional,
este administrat şi gestionat în scopul conservării bkxfiversităţii
faunei sălbatice, menţinerii echfibrului ecologic, exercitării
vânătorii şi satisfacerii altor cerinţe sotial-economice.
Se mai dispune că vânatul este bui public de interes naţional.
Art. 7-8 din lege sunt relative la administrarea şi gestionarea
fondului cinegetic al României.
în conformitate cu art. 16 alin. 2 şi 3:
Deţinătorii, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se arondează
fonduri de vânătoare, persoane fizice sau juridice, sunt obligaţi
să permită exercitarea vânătorii, aplicarea măsurilor de
protecţie a vânatului, precum şi amplasarea instalaţiilor şi
amenajărilor vânătoreşti provizorii, fără ca prin acţiunile
respective să se dăuneze folosinţei de bază a terenurilor.
Deţinătorii terenurilor sunt obligaţi să ia măsurile prevăzute
de lege pentru protecţia vânatului şi a mediului său de viaţă şi
răspund pentru pagubele produse acestuia prin acţiuni ilicite.
Pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2),
deţinătorii terenurilor pe care se arondează fonduri de
vânătoare sunt în drept să beneficieze direct, în cazul
proprietăţilor mai mari de 100 ha, şi indirect, prin bugetele
locale, în cazul proprietăţilor mai mici de 100 ha, de 25 % din
cuantumul tarifelor de atribuire a gestionării fondurilor de
vânătoare pe anul în curs.
Prin excepţie de la prevederile alineatului precedent, Regia
Naţională a Pădurilor va încasa direct 75 % din cuantumul
tarifelor de atribuire a gestionării fondurilor de vânătoare,
corespunzătoare suprafeţei pădurilor statului, asigurând însă,
gratuit, pentru hrana vânatului, teren liber de vegetaţie

forestieră, în suprafaţă de minimum 1 ha la 1.000 ha de pădure,
în zona de munte; 2 ha la 1.000 ha de pădure, în zona de deal,
şi de 5 ha la 1.000 ha de pădure, în zona de câmpie.
39. LEGEA NR. 107/1996, LEGEA APELOR, PUBLICATĂ
ÎN M. Of. NR. 244 DIN 8 OCTOMBRIE 1996
în conformitate cu dispoziţiile acestei legi, aparţin domeniului
public apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai
mari de 5 km şi cu bazinele hidrografice ce depăşesc suprafaţa
de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele
subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu
bogăţiile lor naturale şi potenţial energetic valorificabil, marea
teritorială şi fundul apelor maritime. Albiile minore cu lungimi
mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc
suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparţin
deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează
sau curg. Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste
ape în concordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei în
bazinul respectiv. Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile
cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei.. Apa
subterană poate fi folosită de proprietarul terenului, cu anumite
condiţii impuse de lege, adică numai în măsura în care este
utilizată conform art. 9 alin. (2).
în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din lege:
(1) Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă,
indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al
Guvernului, exercitat de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului, cu excepţia apelor geotermale.
(2) Apele din domeniul public se dau în administrare Regiei
Autonome Apele Române de către Ministerul Apelor, Pădurilor
şi Protecţiei Mediului, în condiţiile legii.
(3) Reglementarea navigaţiei şi a activităţilor conexe
acesteia pe căile navigabile se face de către Ministerul
Transporturilor, prin unităţile de profil.
(4) Faza atmosferică a circuitului apei în natură poate fi

modificată artificial numai de Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protectiei Mediului şi de cei autorizaţi de acesta, în condiţiile legii.
40.' LEGEA NR. 109/1996 PRIVIND ORGANIZAREA Şl
FUNCŢIONAREA COOPERAŢIEI DE CONSUM Şl DE CREDIT,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 252 DIN 18 OCTOMBRIE 1996
Acest act normativ reglementează organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei de consum şi de credit
Potrivit art. 160 alin. 1 din această lege, proprietatea
organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit
este privată, fiind ocrotită de lege şi se compune dintr-o parte
divizibilă şi o parte indivizibilă.
Partea divizibilă cuprinde părţile sociale vărsate de membrii
cooperatori, respectiv de organizaţiile cooperatiste asociate,
care pot fi bunuri mobile corporale sau bunuri imobile, precum
şi dividendele cuvenite membrilor cooperatori, respectiv
organizaţiilor cooperatiste asociate. La cooperativele de
consum, partea divizibilă a proprietăţii cuprinde şi cota-parte din
fondul de dezvoltare aferentă părţilor sociale subscrise şi
vărsate de membrii cooperatori, pe perioada cât aceştia au fost
membri ai cooperativei.
Partea indiviză cuprinde întregul patrimoniu al organizaţiilor
cooperaţiei de consum şi al cooperaţiei de credit, acumulat de
acestea în decursul întregii lor activităţi, mai puţin partea divizibilă
prevăzută la alin. 2 al prezentului articol, aflat în proprietatea
cooperativelor de consum, a cooperativelor de credit-bănci
populare, a FEDERALCOOP, a caselor teritoriale ale
cooperativelor de credit, a CREDITCOOP şi a CENTROCOOP,
în baza bilanţurilor contabile de la sfârşitul anului anterior intrării
în vigoare a prezentei legi, precum şi bunurile dobândite ulterior
de acestea.
41. LEGEA NR. 111/1996 PRIVIND DESFĂŞURAREA ÎN
SIGURANŢĂ A ACTIVITĂŢILOR NUCLEARE, PUBLICATĂ
ÎN M. Of. NR. 78 DIN 18 FEBRUARIE 1998
Prin această lege se reglementează regimul juridic al

organizării şi funcţionării unităţilor economice care au atribuţii în
domeniul nuclear.
De exemplu, se reglementează răspunderea civilă delictuală
în ceea ce priveşte accidentele nucleare.
Se mai dispune, prin art. 19 alin. 2 şi 7 :
(2) Combustibilul nuclear deţinut ilegal se confiscă, devine
proprietate publică a statului şi se predă unui custode, special
desemnat în acest scop;
(■
■■
);
(7) Combustibilul nuclear nerevendicat prin înscrisuri de
proprietate devine, în momentul constatării, proprietate publică
a statului.
42. LEGEA NR. 114/1996, LEGEA LOCUINŢEI,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 254 DIN 21 OCTOMBRIE 1996,
REPUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 393 DIN 31 DECEMBRIE 1997
Legea locuinţei este legea cadru privind regimul juridic al
imobilelor cu destinaţie de locuinţă. Astfel, Capitolul II al legii
reglementează Dezvoltarea construcţiei de locuinţe.
Potrivit art. 39:
Locuinţele sociale aparţin domeniului public al unităţilor
administrătiv-teritoriale.
în conformitate cu dispoziţiile art. 57:
Locuinţele de protocol sunt proprietate publică a statului.
Administrarea fondului locativ de protocol se face de către
Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de
Stat, care asigură evidenţa, întreţinerea, repararea şi
conservarea acestuia, precum şi încasarea chiriei.
Atribuirea, ocuparea şi folosirea locuinţelor de protocol se
fac în condiţiile prezentei legi.
în afară de categoriile de locuinţe sus-citate, toate celelalte
categorii de imobile se află sub regimul proprietăţii private.
43. LEGEA NR. 132/1997 PRIVIND RECHIZITIILE DE
BUNURI Şl PRESTĂRILE DE SERVICII ÎN INTERES PUBLIC,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 161 DIN 18 IULIE 1997
Rechiziţia de bunuri şi prestările de servicii reprezintă o

măsură excepţională prin care organele autorităţii publice
împuternicite prin lege obligă agenţii economici, instituţiile
publice, precum şi alte persoane juridice şi persoane fizice
la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile
către forţele destinate apărării naţionale sau autorităţile
publice competente.
Bunurile se rechiziţionează numai în baza unui ordin de
predare emis de autorităţile competente: centrele militare
judeţene şi al municipiului Bucureşti; Statul major ai marinei
militare pentru navele, mijloacele plutitoare şi portuaie; Statul
major al aviaţiei şi apărării antiaeriene pentru aeronavele,
instalaţiile şi tehnica de aerodrom.
44. LEGEA NR. 54/1998 PRIVIND CIRCULAŢIA JURIDICĂ
A TERENURILOR, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 102 DIN 4
MARTIE 1998
Este actul normativ ce reglementează circulaţia juridică a
terenurilor aflate în proprietate privată.
Potrivit legii, terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi
înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în
formă autentică. în cazul dobândirii prin acte juridice între vii,
proprietatea funciară a dobânditorului nu poate depăşi 200 ha
teren agricol în echivalent arabil, de familie. în sensul legii, prin
noţiunea de familie se înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă
gospodăresc împreună cu părinţii lor.
Legea dispune, la art. 3:
(1) Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor.
(2) Persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul
în străinătate pot dobândi în România, prin acte juridice între vii
şi prin moştenire, terenuri de orice fel.
(3) Persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în
România prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte.
(4) în cazul terenurilor ce fac obiectul investiţilor străine sunt şi
rămân aplicabile dispozipile legislaţiei în vigoare privind regimul
investiţiilor străine.
La art. 4 se dispune că:

înstrăinarea terenurilor din extravilan este liberă.
Art. 5 dispune că:
înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în
extravilan se face cu respectarea dreptului de preempţiune al
coproprietarilor, al vecinilor ori al arendaşilor.
Potrivit art. 12:
(1) Schimbul de terenuri între persoane fizice sau între persoane
juridice private, ori între persoane fizice şi persoane juridice private
se face cu acordul părţilor contractante, dispoziţiile art. 2 alin. (2)
rămânând aplicabile.
(2) în toate cazurile de schimb de terenuri, actul de schimb
se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(3) Terenurile agricole proprietate publică, indiferent de
titularul care le administrează, nu pot face obiectul schimbului.
(4) Prin schimburile efectuate, fiecare teren dobândeşte situapa
juridică a terenului înlocuit, cu respectarea drepturibr şi a sarcinilor
anterior şi legal constituite.
Potrivit art. 15:
(1) Sunt interzise înstrăinările, sub orice formă, ale
terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele
judecătoreşti, pe tot timpul soluţionării acestor litigii.
(2) înstrăinările încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1)
sunt nule. Nulitatea se constată de către instanţa
judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate şi a
procurorului.
(3) Serviciile de transcripţiuni şi inscripţiuni, precum şi
birourile de carte funciară ale judecătoriilor vor evidenţia, în
registrele de publicitate, opoziţiile de înstrăinare formulate de
partea interesată şi, în aceste cazuri, vor refuza eliberarea
certificatelor de sarcini necesare autentificării înstrăinărilor,
solicitate de persoanele care vor să înstrăineze.
45. LEGEA NR. 61/1998, LEGEA MINELOR, PUBLICATĂ
ÎN M. Of. NR. 113 DIN 16 MARTIE 1998
Legea minelor reglementează regimul juridic al bogăţiilor

subsolului (o altă lege pentru această materie este Legea
petrolului nr. 134/1995), dispunând la art 1 că:
Resursele minerale situate pe teritoriul ş i în subsolul ţării şi
al platoului continental. în zona economică a României din
Marea Neagră, delimitate conform principiilor dreptului
internaţional şi reglementărilor din co n ven ţie intemaponale la
care România este parte, fac obiectul exclusiv a l pmprietăpi
publice şi aparţin statului român.
Potrivit art. 6:
(1) Accesul la terenurile necesare efectuării adM tâplor
miniere se face în condiţiile legii, prin:
a) vânzare-cumpărare a terenurilor şi, după caz, a
construcţiilor situate pe acestea, prin acte legale, la preţul
convenit între părţi;
b) schimbul de terenuri, însoţit de strămutarea proprietarului
afectat şi de reconstrucţia clădirilor pe terenul nou acordat, pe
cheltuiala titularului care beneficiază de terenul eliberat;
c) închirierea terenului pe durată determinată, cu stabilirea
uzufructului, pe bază de contracte încheiate între părţi;
d) exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în condipile legii;
e) concesionarea terenurilor proprietate publică;
f) asocierea dintre proprietarul terenului şi titularul de licenţă,
prin aport la capitalul social, cu contravaloarea terenului;
g) alte proceduri prevăzute de lege.
(2) Asupra terenurilor necesare activităţilor miniere ce se
realizează în afara perimetrului de exploatare, precum şi asupra
terenurilor necesare lucrărilor de exploatare şi oricăror altor
activităţi pe care acestea le implică se instituie, în favoarea
titularului, un drept de servitute legală, după caz.
(3) Exercitarea dreptului de servitute legală stabilit la
alin. (2) se face contra plă ţii unei rente anuale către
proprietarul terenurilor afectate de acesta.
(4) Durata servitutii legale este cea a activităţilor miniere, iar
terenurile care urmează a fi afectate vor fi determinate, în ceea
ce priveşte suprafeţele şi proprietarii, după principiul celei mai

mici atingeri posibile aduse dreptului de proprietate.
(5) Accesul la terenurile afectate de servitutea legală se
stabileşte prin negocieri între titularul activităţii miniere şi
proprietarii terenurilor, cu respectarea principiului egalităţii de
tratament şi al echităţii.
(6) Orice neînţelegeri între titularii activităţilor miniere şi
proprietarii terenurilor se soluţionează de către instanţele
judecătoreşti competente, potrivit legii.
(7) în cazul vânzării bunurilor expropriate în condiţiile alin.
(1) lit. d), foştii proprietari sau, după caz, succesorii lor au drept
de preempţiune, în care scop vor fi înştiinţaţi despre condiţiile
vânzării, pe cale administrativă şi prin publicitate.
(8) Accesul la terenurile pe care sunt amplasate monumente
istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit
şi rezervaţii naturale se face cu avizul organelor în drept.
46. LEGEA NR. 116/1998 PRIVIND ORGANIZAREA Şl
FUNCŢIONAREA JANDARMERIEI ROMÂNE, PUBLICATĂ ÎN
M. Of. NR. 224 DIN 18 IUNIE 1998
în afară de reglementările cu privire la modul de organizare
şi funcţionare a Jandarmeriei Române, legea conţine şi
dispoziţii cu privire la regimul juridic al bunurilor pe care le
deţine această instituţie a statului.
Astfel, potrivit art. 58 alin. 3:
(1) Imobilele pentru sediile marilor unităţi, unităţilor şi
subunităţilor de jandarmi se construiesc din fondurile alocate
Ministerului de Interne pe terenurile atribuite în baza hotărârilor
Guvernului sau ale consiliului local, după caz.
(2) Beneficiarii serviciilor efectuate de către militarii
unităţilor de jandarm i au obligaţia de a le asigura acestora,
gratuit, localurile şi spaţiile necesare desfăşurării activităţii,
precum ş i locuinţe de serviciu pentru personal.
(3) Imobilele deţinute de unităţile de jandarmi constituie
domeniu public de interes naţional şi sunt scoase din circuitul
civil, (s.n.)
47. LEGEA NR. 129/1998 PRIVIND ÎNFIINŢAREA Şl

FUNCŢIONAREA FONDULUI ROMÂN DE DEZVOLTARE
SOCIALĂ, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 238 DIN 30 IUNIE 1998
în ceea ce priveşte bunurile deţinute de fond, la art. 19 se
dispune că:
(1) La data constituirii Fondului, patrimoniul acestuia este
constituit din:
a) dreptul de folosinţă asupra bunurilor puse la dispozipe de
Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de
Stat, potrivit prezentei legi;
b) dreptul de folosinţă asupra echipamentului de birotică şi
de comunicaţii procurat din fonduri nerambursabile, provenite
de la organisme financiare internaţionale.
48. LEGEA NR. 213 DIN 17 NOIEMBRIE 1998, LEGE
PRIVIND PROPRIETATEA PUBLICĂ Şl REGIMUL JURIDIC
AL ACESTEIA, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 448 DIN 24
NOIEMBRIE 1998
Este legea-cadru privind proprietatea publică şi regimul juridic
al acesteia. Potrivit dispoziţiilor acestei legi, dreptul de proprietate
publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi
poartă asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt
de uz sau de interes public. Bunurile din proprietatea publică sunt
fie de domeniu public, fie de domeniu privat.
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile,
imprescriptibile (sub aspect extinctiv şi achizitiv), sunt
insesizabile, nu pot fi lovite de servituti prin fapta omului (cu
excepţia situaţiei în care servitutile sunt compatibile cu uzul
sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
•afectate), nu sunt susceptibile de a fi dezmembrate şi sunt
supuse unui regim special de publicitate.
Dimpotrivă, bunurile din domeniul privat urmează regimul juridic
de drept comun, adică sunt alienabile, prescriptibile (sub aspect
extinctiv şi achizitiv), sunt sesizabile, pot fi lovite de servituţi prin
fapta omului şi sunt supuse regimului de publicitate de drept
comun (cărţile funciare reglementate de Legea nr. 7/1996).

PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL CONCESIUNILOR,
Legea are ca obiect reglementarea şi organizarea regimului
de concesionare pentru: bunurile proprietate publică ori privată
a statului, oraşului sau comunei; activităţile şi serviciile de
interes naţional sau local.
Concesionarea se face în baza unui contract prin care o
persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă
determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită
concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa,
dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi
sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.
50. LEGEA NR. 190 DIN 9 DECEMBRIE 1999 PRIVIND
CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTIŢII IMOBILIARE,
PUBLICATĂ ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 611 DIN 14
DECEMBRIE 1999
51. LEGEA NR. 1 DIN 11 IANUARIE 2000 PENTRU
RECONSTITUIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA
TERENURILOR AGRICOLE Şl CELOR FORESTIERE,
SOLICITATE POTRIVIT PREVEDERILOR LEGII FONDULUI
FUNCIAR NR. 18/1991 Şl ALE LEGII NR. 169/1997
52. ORDONANŢA GUVERNULUI NR. 15/1993 PRIVIND
UNELE MĂSURI PENTRU RESTRUCTURAREA ACTIVITĂŢII
REGIILOR AUTONOME, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 202 d !n
23 AUGUST 1993, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
în conformitate cu dispoziţiile art. 4:
Bunurile proprietate publică pe care regia le are în
administrare, fiind inalienabile potrivit art. 135 alin. (5) din
Constituţia României, se evidenţiază în mod distinct în
patrimoniul regiei.
în cazurile în care, potrivit legii, în patrimoniul regiilor
autonome, reflectat în bilanţ, nu sunt cuprinse bunurile
proprietate publică, evaluarea, evidenţierea şi dimensionarea
lor se vor face extracontabil, în temeiul normelor
metodologice aprobate de Guvern. Dacă regiile autonome se
reorganizează ca societăţi comerciale, bunurile proprietate

publică nu vor putea fi aduse ca aport la capitalul social al
societăţilor comerciale rezultate.
Potrivit art. 5:
Administrarea, de către regia autonom ă, a bunurilor
proprietate publică şe face cu diligenta u nu bun pm prietar. Ele
pot fi concesionate, în condiţiile legii, sau închiriate; închirierea
acestor bunuri pe o perioadă mai m are de un an se aprobă de
ministerul de resort.
în conformitate cu art. 6:
Crearea de noi bunuri proprietate publică, din categoria cefor
stabilite de Guvern ca fiind de interes naponal, precum şi
dezafectarea unor asemenea bunuri se poate face numai cu
aprobarea Guvernului, pentru regiile autonome de interes
naţional şi cu aprobarea consiliior locale ori a consiliilor judeţene,
în cazul regiilor autonome de interes local sau judeţean.
Potrivit art. 10:
în cazul angajării răspunderii contractuale sau delictuale a regiei
autonome, creditorii pot cere executarea silită numai asupra
bunurilor din proprietatea regiei.
Bunurile proprietate publică fiind, potrivit art. 135 alin. (5) din
Constituţia României, inalienabile, se interzice regiilor autonome
să constituie garanţii de orice fel cu privire la aceste bunuri.
53. ORDONANŢA GUVERNULUI NR 68/1994 PRIVIND
PROTEJAREA PATRIMONIULUI CULTURAL NAŢIONAL, PUBLICATĂ
ÎN M. Of. NR. 247 DIN 31 AUGUST 1994, /APROBATĂ Şl MODIFICATĂ
PRIN LEGEA NR. 41 DIN 24 MA11995, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 105
DIN 30 MA11995, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
Reproducem în cele cele urmează dispoziţiile mai
importante din lege care interesează proprietatea.
Potrivit art. 7 din ordonanţă:
Monumentele istorice aparţinătoare statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale se declară, potrivit legii, ca făcând parte
din domeniul public sau domeniul privat al statului, respectiv al
unităţilor administrativ-teritoriale, prin lege, la propunerea
Ministerului Culturii şi a Departamentului pentru Administraţie

Publică Locală.
Deţinătorii cu orice titlu ai monumentelor istorice, precum şi
ai bunurilor culturale mobile clasate pot fi:
a) instituţii publice specializate: muzee, arhive, case
memoriale, colecţii, biblioteci;
b) instituţii publice nespecializate;
c) instituţii cu caracter militar sau de apărare a ţării;
d) instituţii de cult;
e) persoane juridice specializate în comerţul cu astfel de
bunuri: anticariate, consignaţii, agenţii de intermediere, case de
licitaţii etc.;
f) alte persoane juridice;
g) persoane fizice.
Potrivit art. 16:
Protecţia monumentelor istorice se realizează prin măsuri de
protecţie curentă, protecţie specială, protecţie specifică şi, în
cazuri bine justificate, prin măsuri deosebite de protecţie.
Protecţia curentă a monumentelor istorice, ca şi a
bunurilor mobile clasate, este asigurată de către proprietarii
sau titularii de drepturi reale, care pot prim i asistenţă şi
sprijin, în acest sens, din partea organismelor specializate
ale Ministerului Culturii şi, după caz, din partea Ministerului
de Interne, Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării
Teritoriului, Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului şi Secretariatului de Stat pentru Culte.
Proprietarii sau titularii altor drepturi reale asupra terenurilor
pe care se află monumente istorice şi asupra terenurilor situate
în zonele de protecţie a monumentelor istorice sunt obligaţi să
anunţe Comisia Naţională a Monumentelor Istorice cu 12 luni
înainte de intenţia de folosire a respectivelor terenuri pentru
culturi agricole perene.
în conformitate cu art. 20:
Cercetările arheologice sistematice se execută numai cu
autorizapa prealabilă a Comisiei Naţionale de Arheologie şi, după
caz, şi cu avizul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice.
Bunurile culturale imobile descoperite ca rezultat al unor

cercetări arheologice sistematice, precum şi descoperirile
fortuite beneficiază de regimul juridic al monumentelor istorice
clasate în categoria A, până la definitivarea procedurii de
clasare, care se declanşează din oficiu.
Bunurile culturale mobile descoperite ca rezultat al cercetărilor
arheologice sistematice, precum şi descoperirile fortute sunt de
drept proprietate publică, indiferent de regimul de proprietate
asupra terenului din care acestea au fost recuperate.
Din momentul descoperirii şi până la încheierea procedurii
de clasare, care se declanşează din oficiu, b u n u le culturale
mobile descoperite în condipile de m ai sus beneficiază de
regimul juridic de protecpe prevăzut în prezenţa ordonanţă
pentru bunurile clasate în categoria tezaur.
Art. 21 dispune că:
Conservarea monumentelor istorice şi a bunurilor culturale
mobile clasate se realizează prin:
a) asigurarea condiţiilor permanente de climat nepoluat şi
microclimat controlat;
b) asigurarea condiţiilor necesare pazei contra incendulon
c) lucrări întreprinse periodic pentru asigurarea rezistenţei
fizice a monumentelor istorice.
în termen de 6 luni de la adoptarea prezentei ordonanţe,
Ministerul Culturii va elabora norme şi metodologii specifice
pentru conservarea bunurilor din patrimoniul cultural naţional.
De asemenea, Ministerul Culturii va elabora, în termen de 6 luni
de la adoptarea prezentei ordonanţe, în colaborare cu Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, norme şi metodologii care să
asigure înlăturarea sau diminuarea factorilor poluanp în zonele de
protecţie a monumentelor istorice.
Potrivit art. 24:
Protecţia şi conservarea monumentelor istorice şi a bunurilor
culturale mobile clasate sunt în sarcina proprietarilor şi a
titularilor de drepturi reale.
Restaurarea monumentelor istorice şi a bunurilor culturale

mobile clasate este în sarcina proprietarilor sau titularilor
dreptului de administrare.
Statul sprijină măsurile de protecţie, de conservare şi restaurare
întreprinse de proprietari, de titularii de drepturi reale şi de titularii
dreptului de administrare.
Art. 25 dispune că:
Deţinătorii de bunuri culturale mobile sunt obligaţi să asigure
acestora protecţia corespunzătoare împotriva proceselor de
îmbătrânire, fragilizare şi -degradare determinate de mediul
ambiant şi de activităţile la care bunurile sunt folosite. în acest
scop se va urmări, în strictă conformitate cu normele de
conservare, aplicarea următoarelor măsuri:
a) asigurarea stabilităţii microclimatice în încăperile în care
obiectele se expun, se depozitează sau se află în tranzit;
salubrizarea spaţiilor şi prevenirea efectelor deteriorante care ar
putea fi provocate de avarierea sistemelor de energie electrică,
încălzire, apă şi canalizare;
b) corelarea naturii surselor de iluminat cu gradul de
sensibilitate a obiectelor; interzicerea folosirii luminii naturale.
sau fluorescente pentru iluminarea obiectelor de natură
organică sensibile;
c) etalarea, manipularea, ambalarea, depozitarea şi
itinerarea corectă a obiectelor;
d) prevenirea apariţiei dăunătorilor biologici prin măsuri
generale şi specifice de igienă; combaterea factorilor biologici,
sub supravegherea biologilor specializaţi;
e) prevenirea apariţiei focarelor de incendii;
f) asigurarea securităţii bunurilor de patrimoniu ocrotite la
organizarea de spectacole, ca recuzită cinematografică.
Potrivit art. 29:
Monumentele istorice şi bunurile culturale mobile clasate
aflate în proprietate publică sunt inalienabile.
înstrăinarea acestora cu orice titlu sau pe orice cale este
lovită de nulitate absolută.
Transferul unor drepturi reale asupra monumentelor istorice

şi asupra bunurilor culturale mobile clasate intre instituţii publice
se face cu respectarea prevederilor prezentă ordonanţe şi cu
avizul prealabil al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice,
respectiv al Comisiei Naţionale a Muzeelor şr Colecţiilor. în
cazul monumentelor istorice este necesar ş: acordul organelor
administraţiei publice centrale sau iocale în subordonarea
cărora se află instituţiile respective.
54. ORDONANŢA GUVERNULUI NR. 40*1996 PRM ND
REGIMUL DE CONCESIONARE A CONSTRUIRII Şl
EXPLOATĂRII UNOR TRONSOANE DE CĂI DE COMUNICAŢII
TERESTRE-AUTOSTRĂZI Şl CĂI FERATE, PUBLICATĂ ÎN M.
Of. NR. 203 DIN 1 SEPTEMBRIE 1995, APROBATĂ Şl
MODIFICATĂ PRIN LEGEA NR. 136 DIN 26 OCTOMBRIE
1996, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 271 DIN 31 OCTOMBRIE 1996
în materia concesionărilor din acest domeniu, legea dispune la
art. 6 alin. 2:
Concesionarul trebuie să asigure exploatarea obiectului
concesiunii cu diiigenţele specifice unui bun întreprinzător.
Concesionarul nu are dreptul de înstrăinare a activelor
concesiunii, acestea constituind proprietate publică, şi nici de a
le folosi în afara prevederilor contractului de concesiune, (s.n.).
TRANSPORTURILE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 200 DIN 20
AUGUST 1997, APROBATĂ Şl MODIFICATĂ PRIN LEGEA NR.
197 DIN 4 NOIEMBRIE 1998, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 425
DIN 11 NOIEMBRIE 1998.
Potrivit prevederilor acestei ordonanţe proprietatea publică
în domeniul transporturilor cuprinde bunurile care servesc
interesul public în transporturi şi care aparţin statului, judeţului,
municipiilor, oraşelor, comunelor şi satelor.
De asemenea, se dispune că bunurile, proprietate publică a
statului, din domeniul transporturilor pot fi date în administrare,
prin hotărâre a Guvernului, instituţiilor publice din subordinea
Ministerului Transporturilor ori pot fi închiriate sau
concesionate, în condiţiile legii.
56. ORDONANŢA DE URGENŢĂ NR. 21 DIN 20 MAI 1997

PRIVIND RETROCEDAREA UNOR: BUNURI IMOBILE CARE AU
APARŢINUT COMUNITĂŢII EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 97 DIN 21 MAI 1997, APROBATĂ Şl
MODIFICATĂ PRIN LEGEA NR. 140 DIN 24 IULIE 1997,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 172 DIN 28 IULIE 1997, CU
Potrivit acestui act normativ clădirile, împreună .cu terenul
aferent, cuprinse în anexa care face parte integrantă din
prezenta ordonanţă de urgenţă, care au aparţinut comunităţilor
evreieşti din România şi au fost trecute după anul 1940 în
patrimoniul statului român prin măsuri de confiscare şi
naţionalizare, se retrocedează Federaţiei Comunităţilor
Evreieşti din România.
Pentru administrarea bunurilor care se vor restitui se
înfiinţează o fundaţie care desfăşoară o activitate nonprofit.
Din conducerea fundaţiei vor face parte, pe lângă
reprezentanţii Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, şi
reprezentanţi ai unor organizaţii care sunt mandatate să apere
drepturile foştilor proprietari şi ale succesorilor acestora, între
care asociaţia Organizaţia Mondială Evreiască pentru
Restituirea Bunurilor.
57. ORDONANŢA GUVERNULUI NR. 29/1997, CODUL
AERIAN, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 208 DIN 26 AUGUST 1997
Codul aerian conţine reglementări cu privire la regimul juridic
al proprietăţii în acest domeniu, după cum urmează.
Potrivit art. 23:
Aerodromurile civile pot fi proprietate publică sau proprietate
privată a persoanelor fizice sau juridice, iar din punct de vedere
operaţional pot fi deschise sau închise circulaţiei aeriene publice.
Art.76 dispune că:
în scopul asigurării siguranţei zborului, Ministerul
Transporturilor împreună cu autorităţile administraţiei publice
locale stabilesc zonele supuse servitutilor de aeronautică civilă
aferente aerodromurilor şi amplasării echipamentelor de
protecţie a navigaţiei aeriene.
Potrvit art. 77:

în zonele supuse servitutilor de aeronautică civilă nu pot fi
construite şi amplasate nici un fel de construcţii, instalaţii şi
echipamente noi fără avizul Ministerului Transporturilor.
în conformitate cu dispoziţiile art.78:
Administratorii aerodromurilor, ai echipamentelor de
protecţie a navigaţiei aeriene, cât şi proprietarii terenurilor,
clădirilor şi amenajărilor aflate în zonele supuse servSuŞor de
aeronautică civilă, sunt obligaţi să respecte restricţiile impuse
prin reglementările specifice referitoare la acesie zone.
58. ORDONANŢA GUVERNULUI NR. 41/1997 PENTRU
APROBAREA REGULAMENTULUI DE TRANSPORT PE
CĂILE FERATE DIN ROMÂNIA, PUBLICATĂ ÎN M. OF. NR.
220 DIN 29 AUGUST 1997
Acest act normativ, conţine, printre altele, dispoziţii cu privire la
regimul juridic al bunurilor destinate desfăşurării activităţilor legate de
transporturile pe căile ferate.
NAVIGAŢIA CIVILĂ, PUBLICATĂ ÎN M. OF. NR. 221 DIN 29
AUGUST 1997
Acest act normativ conţine, printre altele, dispoziţii cu privire la
regimul juridic al bunurilor destinate desfăşurării activităţilor legate
de navigaţia civilă.
REGIMUL JURIDIC AL DRUMURILOR, PUBLICATĂ ÎN M. Of.
NR. 221 DIN 29 AUGUST 1997, APROBATĂ Şl MODIFICATĂ
PRIN LEGEA NR. 82 DIN 15 APRILIE 1998, PUBLICATĂ ÎN
M. Of. NR. 158 DIN 28 APRILIE 1998
. în materie de proprietate, art. 3 dispune că:
Din punctul de vedere al destinaţiei, drumurile se împart în:
a) drumuri publice - obiective de utilitate publică destinate
transportului rutier în scopul satisfacerii cerinţelor de transport
unitar ale economiei naţionale, ale populaţiei şi de apărare a ţării.
Acestea sunt proprietate publică;
b) drumuri de utilitate privată - destinate satisfacerii cerinţelor proprii
de transport rutier în activitătile economice, forestiere, petroliere,
miniere, agricole, energetice, industriale şi altora asemenea, de acces

în incinte, ca şi cele din interiorul acestora, precum şi cele pentru
organizări de şantier: ele sunt administrate de persoanele fizice sau
juridice care le au în proprietate sau în administrare.
TRANSPORTURILE RUTIERE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 222 DIN
în ceea ce priveşte proprietatea, această ordonanţă dispune
că autogările, parcările şi staţiile pentru urcarea şi coborârea
călătorilor sunt bunuri de utilitate publică şi pot fi în proprietatea
publică a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale ori
proprietate privată (art. 16).
UNELE MĂSURI PENTRU AMELIORAREA TERENURILOR
DEGRADATE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 313 DIN 27
AUGUST 1998
Potrivit acestui act normativ, în vederea ameliorării
terenurilor degradate, statul poate interveni, scoţând, temporar,
de sub regimul proprietăţii private terenurile care urmează să fie
supuse ameliorărilor.
REGLEMENTAREA’ REGIMULUI SILVIC Şl ADMINISTRAREA
FONDULUI FORESTIER NAŢIONAL, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR.
320 DIN 28 AUGUST 1998, REPUBLICATĂ ÎN MONITORUL
OFICIAL NR. 23 DIN 24 IANUARIE 2000
Reproducem în cele ce urmează principalele dispoziţii
privitoare la proprietate conţinute de ordonanţa în cauză.
Potrivit art. 3:
După forma de proprietate, fondul forestier naţional, definit
de art. 1 din Codul silvic, este constituit din:
a) fondul forestier proprietate publică a statului;
b) fondul forestier proprietate publică a unităţilor
administrativ-teritoriale (comune, oraşe, municipii);
c) fondul forestier proprietate privată a unităţilor de cult
(parohii, schituri, mănăstiri);
d) fondul forestier proprietate indiviză a persoanelor fizice (foşti

composesori, moşneni şi răzeşi sau moştenitori ai acestora);
e) fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice.
Art.4 dispune:
(1) Drumurile forestiere şi căile ferate forestiere, existente la
data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, apartin statului,
indiferent de forma de proprietate a fondului forestier pe care
acestea îl străbat.
(2) Regimul juridic al drumurilor şi căilor ferate forestiere
care se vor construi în viitor va fi stabilit în raport cu sursa de
finanţare şi cu natura proprietăţii terenurilor, astfel:
a) drumurile şi căile ferate forestiere, construite pe terenurile
proprietate publică a statului şi finanţate cu fonduri de la bugetul de
stat sau din fondul de dezvoltare al Regiei Naţionale a Pădurilor,
vor fi proprietate publică a statului şi administrate de regie;
b) drumurile şi căile ferate forestiere, construite pe terenurile
din fondul forestier proprietate privată şi finanţate din resursele
financiare ale proprietarilor de păduri, vor fi proprietate privată,
administrate de deţinătorii pădurilor respective.
64. ORDONANŢA GUVERNULUI NR. 128 DIN 29 AUGUST
1998 PENTRU REGLEMENTAREA MODULUI Şl CONDIŢIILOR
DE VALORIFICARE A BUNURILOR LEGAL CONFISCATE SAU
INTRATE, POTRIVIT LEGII, ÎN PROPRIETATE PRIVATĂ A
STATULUI, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 328 DIN 29 AUGUST
1998, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
Ordonanţa în cauză reglementează modalităţile concrete de
valorificare a diferitelor categorii de bunuri confiscate sau intrate,
în condiţiile stabilite de lege, în proprietatea privată a statului.
65. ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR.
30/1997 PRIVIND REORGANIZAREA REGIILOR AUTONOME,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 125 DIN 19 IUNIE 1997, APROBATĂ Şl
MODIFICATĂ PRIN LEGEA NR. 207 DIN 12 DECEMBRIE 1997,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 366 DIN 18 DECEMBRIE 1997, CU
ordonanţă şi care interesează în principal proprietatea.
Potrivit art. 2 alin. 2:

(2) Societăţile comerciale pe acţiuni rezultate în urma
reorganizării regiilor autonome având ca obiect activităţi de interes
public naţional vor fi denumite companii naţionale sau societăţi
naponale, după caz, şi vor fi supuse procesului de privatizare.
Art. 4 dispune că:
(1) Capitalul social iniţial al societăţilor comerciale rezultate
în urma reorganizării regiilor autonome, evaluat după normele
în vigoare, se stabileşte prin actul administrativ individual de
reorganizare, cu avizul Ministerului Finanţelor, al ministerelor de
resort şi/sau al autorităţilor administraţiei publice locale, după
caz, şi se varsă integral la data constituirii lor.
(2) în capitalul social al societăţilor comerciale rezultate din
reorganizarea regiilor autonome nu se includ bunuri de natura
celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie.
(3) Bunurile din categoria celor prevăzute la alineatul
precedent, aflate în administrarea regiilor autonome care se
reorganizează, se concesionează societăţilor comerciale rezultate,
pe un termen ce se stabileşte prin actul administrativ individual de
reorganizare. Societăţile comerciale rezultate în urma reorganizării
regiilor autonome au obligaţia de a încheia, prin grija
administratorilor lor, contractele de concesiune în termen de 30 de
zile de la data înmatriculării în Registrul comerţului.
(4) Controlul respectrrii de către concesionar a obligaţiilor
asumate prin contractul de concesiune se face potrivit legii.
Potrivit art. 5:
(1) Acţiunile emise de societăţile comerciale rezultate în urma
reorganizării regiilor autonome sau părţile sociale la aceste societăţi
comerciale sunt proprietate a statului sau a autorităţilor administraţiei
publice locale, după caz, iar drepturile şi obligaţiile
acţionarilor/asociaplor sunt exercitate după cum urmează:
a) de către ministerele de resort, în cazul companiilor
naţionale sau al societăţilor naţionale;
b) de către autorităţile administraţiei publice locale, în cazul
societăţilor comerciale rezultate din reorganizarea regiilor
autonome de interes local;
c) de către Fondul Proprietăţii de Stat, în toate celelalte cazuri.

(2) Vânzarea acţiunilor emise de societătile comerciale
rezultate din reorganizarea regiilor autonome sau cesionarea
părţilor sociale deţinute la aceste societăti comerciale se face
de către instituţiile publice prevăzute la alin. (1) SL a )-c ).
66. ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI N R 88/1997
PRIVIND PRIVATIZAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 381 DIN 29 DECEMBRE 1997,
APROBATĂ PRIN LEGEA NR 44 DIN 20 FEBRUARE 1998,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 88 DIN 25 FEBRUARIE 1998
Acest act normativ reglementează modalitatea concretă de
trecere din proprietatea publică în proprietatea privată a
persoanelor fizice şi în principal în patrimoniul persoanelor
juridice române sau străine a bunurilor societăţilor comerciale
cu capital parţial sau integral de stat.
67. ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 92/1997
PRIVIND STIMULAREA INVESTIŢIILOR DIRECTE, APROBATĂ Şl
MODIFICATĂ PRIN LEGEA NR.241 DIN 14 DECEMBRIE 1998,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 483 DIN 16 DECEMBRIE 1998
Prin acest act normativ se stabileşte regimul juridic
general privind garanţiile şi facilităţile de care beneficiază
investitorii şi investiţiile directe în România.
Se stipulează că efectuarea unei investiţii în România,
precum şi posesia, folosinţa sau dispoziţia asupra unei
proprietăţi sunt garantate şi nu pot fi supuse vreunei măsuri
discriminatorii.
Orice investitor, persoană juridică rezidentă sau nerezidentă,
poate dobândi orice drepturi reale asupra bunurilor mobile şi imobile.
Investitorii pot efectua schimb valutar pe teritoriul României.
Investiţiile nu pot fi naţionalizate, expropriate sau supuse
vreunei măsuri cu efect echivalent, decât dacă întruneşte,
cumulativ, următoarele condiţii: este necesară pentru cauză de
utilitate publică; este nediscriminatorie; se efectuează în
conformitate cu prevederile exprese ale legii; se face cu plata
unei despăgubiri prealabile, adecvată şi efectivă.
în ceea ce-i priveşte pe investitorii nerezidenţi, aceştia vor

avea aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi investitorii români.
Totuşi, spre deosebire de investitorii români, investitorii
nerezidenţi au dreptul de a transfera în străinătate, fără nici un
fel de restricţii, după plata impozitelor şi a taxelor legale,
anumite categorii de venituri, cum ar fi dividendul sau beneficiul
obţinut de la o societate comercială, la care sunt asociaţi sau
acţionari, ori profitul de la o sucursală a acesteia ş.a.
12/1998 PRIVIND TRANSPORTURILE PE CĂILE FERATE
ROMÂNE Şl REORGANIZAREA SOCIETĂŢII NAŢIONALE A
CĂILOR FERATE ROMÂNE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 254
DIN 8 IULIE 1998
Reproducem, în cele ce urmează, principalele articole care
reglementeză regimul juridic al bunurilor pentru materia
reglementată de această ordonanţă.
Potrivit art. 9:
Gestionarea infrastructurii feroviare, aşa cum a fost definită
la art. 8 alin. (1), se asigură de către o companie naţională
rezultată ca urmare a reorganizării Societăţii Naţionale a Căilor
Ferate Române, căreia i se atribuie în concesiune, fără plata
redevenţei, infrastructura feroviară publică şi care deţine în
proprietate alte elemente ale infrastructurii feroviare preluate de
la Societatea Naţională a Căilor Ferate Române, stabilite prin
hotărâre a Guvernului.
Contractul de concesiune se încheie, în numele statului, cu
Ministerul Transporturilor, pentru o perioadă de până la 50 de ani.
Art.10 dispune că:
(1) Infrastructura feroviară publică se compune din:
a) liniile ferate deschise circulaţiei publice, terenul aferent pe
care acestea sunt efectiv construite şi terenurile situate de o
parte şi de alta a axei căii ferate, care constituie zona de
siguranţă a infrastructurii feroviare;
b) podurile, tunelurile, viaductele şi alte lucrări de artă,
care au legătură cu liniile ferate deschise circulaţiei publice,
precum şi terenurile aferente acestora;
c) lucrările geotehnice de protectie şi de consolidare,

plantaţiile de protecţie a liniilor ferate şi terenurile aferente pe
care sunt amplasate;
d) Instalaţiile de siguranţă şi de conducere operativă a
circulaţiei feroviare;
e) triajele de reţea ale căii ferate şi terenurile aferente acestora.
(2) Elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice
se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
(3) Celelalte elemente ale ansamblului infrasbucbri feroviare,
neprevăzute la alin. (1), constituie proprietate privată a companiei
care gestionează infrastructura feroviară, a sodetăO or nadonale ş i
a societăţilor comerciale, rezultate din reorganizare; precum ş i a
Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, rămasă după
reorganizare, după caz.
69. ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR 13 DIN 7
IULIE 1998 PRIVIND RESTITUIREA UNOR BUNURI IMOBILE CARE
AU APARŢINUT COMUNITĂŢILOR CETĂŢENILOR APARŢINÂND
MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA, PUBLICATĂ ÎN M. Of.
NR. 255 DIN 8 IULIE 1998
Potrivit textelor din ordonanţă, clădirile, împreună cu terenul
aferent, cuprinse în anexa la ordonanţă, care au aparţinut
comunităţilor (organizaţii, culte religioase) cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale din România şi au fost trecute după anul
1940 în patrimoniu) statului român prin măsuri de constrângere,
confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive, se restituie
titularilor sau succesorilor acestora.
24 DIN 30 SEPTEMBRIE 1998 PRIVIND REGIMUL
ZONELOR DEFAVORIZATE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 378
DIN 2 OCTOMBRIE 1997, APROBATĂ Şl MODIFICATĂ PRIN
LEGEA NR. 20 DIN 15 IANUARIE 1999, PUBLICATĂ ÎN M.
Of. NR. 12 DIN 19 IANUARIE 1999
Potrivit ordonanţei, societăţile comerciale, persoane juridice
române (care pot fi şi cu capital parţial sau integral străin),
precum şi întreprinzătorii particulari sau asociaţiile familiale,
înfiinţate după data declarării zonei defavorizate, care au sediul
social şi îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul acesteia, pot

beneficia, diferenţiat pe zone defavorizate, pentru investiţiile noi
realizate în această zonă, de o serie de facilităţi, cum ar fi:
scutirea de plata impozitului pe profit, pe durata de existenţă a
zonei defavorizate ş.a.
71. ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 63
DIN 28 DECEMBRIE 1998 PRIVIND ENERGIA ELECTRICĂ Şl
TERMICĂ, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 519 DIN 30
DECEMBRIE 1998
ÎNFIINŢAREA, ORGANIZAREA Şl FUNCŢIONAREA AUTORITĂŢII
NAŢIONALE DE REGLEMENTARE ÎN ’ DOMENIUL GAZELOR
NAtURALE (ANRGN), PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 45 DIN 31
IANUARIE 2000
PROTECŢIA PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC Şl DECLARAREA
UNOR SITURI ARHEOLOGICE CA ZONE DE INTERES
NAŢIONAL, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 45 DIN 31 IANUARIE 2000
STABILIREA UNOR MĂSURI DE PROTECŢIE A
MONUMENTELOR ISTORICE CARE FAC PARTE DIN LISTA
PATRIMONIULUI MONDIAL, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 45 DIN
31 IANUARIE 2000.
ANEXA NR. II. 3
ACTE NORMATIVE PRIN CARE ESTE REGLEMENTAT

REGIMUL JURIDIC AL PROPR1ETĂŢH PRIVATE ÎN
ROMÂNIA
1. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI DIN 1991, PUBLICATĂ ÎN M.

2. CODUL CIVIL ROMÂN DE LA 1864
3. CODUL FAMILIEI '
(Legea nr. 4/1953, publicată în B. Of. nr. 1 cSn 4 ianuarie 1954,
republicată în B. Of. nr. 13 din 18 aprifie 1956)-art. 30,35,36.
4. 1. LEGEA NR. 21/1924 PENTRU PERSOANELE JUROCE,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR 27 DIN 6 FEBRUARIE 1924
4. 2. ORDONANŢA GUVERNULUI NR. 26 DIN 30
IANUARIE 2000 CU PRIVIRE LA ASOCIAŢII Şl FUNDAŢII,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 39 DIN 31 IANUARIE 2000
5. LEGEA NR. 12/1974 PRIVIND PISCICULTURA Şl
PESCUITUL, PUBLICATĂ ÎN B. Of. NR. 106 DIN 30 IUNIE 1974
6. DECRETUL-LEGE NR. 61/1990 PRIVIND VÂNZAREA
DE LOCUINŢE CONSTRUITE DIN FONDURILE STATULUI
CĂTRE POPULAŢIE, PUBLICAT ÎN M. Of. NR. 22 DIN 8
FEBRUARIE 1990’
7. DECRETUL-LEGE NR. 66/1990 PRIVIND
ORGANIZAREA Şl FUNCŢIONAREA COOPERAŢIEI
MEŞTEŞUGĂREŞTI, PUBLICAT ÎN M. Of. NR. 23 DIN 9
FEBRUARIE 1990
8. LEGEA NR. 15/1990 PRIVIND REORGANIZAREA
UNITĂŢILOR ECONOMICE DE STAT CA REGII AUTONOME
Şl SOCIETĂŢI COMERCIALE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 98
DIN 8 AUGUST 1990
COMERCIALE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 126-127 DIN 17
IANUARIE 1998
10. LEGEA NR. 18/1991, LEGEA FONDULUI FUNCIAR,

AGRICOLE Şl ALTE FORME DE ASOCIERE ’ ÎN
AGRICULTURĂ, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 97 DIN 6 MAI 1991
12. LEGEA NR. 50/1991 PRIVIND AUTORIZAREA
EXECUTĂRII CONSTRUCŢIILOR Şl UNELE MĂSURI
PENTRU REALIZAREA LOCUINŢELOR, PUBLICATĂ ÎN M.
Of. NR. 163 DIN 7 AUGUST 1991, REPUBLICATĂ IN M. Of.
NR. 3 DIN 13 IANUARIE 1997
13. LEGEA NR. 54/1991 CU PRIVIRE LA SINDICATE,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 164 DIN 7 AUGUST 1991, CU
14. LEGEA NR. 85/1992 PRIVIND VÂNZAREA DE
LOCUINŢE Şl SPAŢII CU ALTĂ DESTINAŢIE CONSTRUITE
DIN FONDURILE STATULUI' Şl D’lN FONDURILE
UNITĂŢILOR ECONOMICE SAU BUGETARE DE STAT,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 180 DIN 29 IULIE 1992,
REPUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 264 DIN 15 IULIE 1998
15. LEGEA NR. 105/1992 CU PRIVIRE LA
INTERNAŢIONAL PRIVAT, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 245 DIN
1 OCTOMBRIE 1992
PENTRU CAUZĂ DE UTILITATE PUBLICĂ, PUBLICATĂ ÎN
7 IULIE 1994
18. LEGEA NR. 112/1995 PENTRU REGLEMENTAREA
19. LEGEA NR. 26/1996, CODUL SILVIC, PUBLICATĂ ÎN

M. Of. NR. 93 DIN 8 MAI 1996
FUNCŢIONAREA COOPERAŢIEI DE CONSUM Şl DE CREDIT,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 252 DIN 18 OCTOMBRIE 1996
MARTIE 1998
NOIEMBRIE 1998
PRIVIND REGIMUL • JURIDIC AL CONCESIUNILOR,
PROTEJAREA PATRIMONIULUI CULTURAL NAŢIONAL,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 247 DIN 31 AUGUST 1994,
APROBATĂ Şl MODIFICATĂ PRIN LEGEA 41 DIN 24 MAI 1995,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 105 DIN 30 MAI 1995, CU
TRANSPORTURILE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 200 DIN 20
AUGUST 1997, APROBATĂ Şl MODIFICATĂ PRIN LEGEA
NR. 197 DIN 4 NOIEMBRIE 1998, PUBLICATĂ ÎN M. Of.
NR. 425 DIN 11 NOIEMBRIE 1998
NAVIGAŢIA CIVILX, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 221 DIN 29
AUGUST 1997

TRANSPORTURILE RUTIERE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 222 DIN
1998 PENTRU’ REGLEMENTAREA MODULUI Şl
CONDIŢIILOR DE VALORIFICARE A BUNURILOR LEGAL
CONFISCATE SAU INTRATE, POTRIVIT LEGII, ÎN
PROPRIETATEA PRIVATĂ A STATULUI, PUBLICATĂ ÎN M.
Of. NR. 328 DIN 29 AUGUST 1998, CU MODIFICĂRILE
ULTERIOARE
REGLEMENTAREA REGIMULUI SILVIC Şl
ADMINISTRAREA FONDULUI FORESTIER NAŢIONAL,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 320 DIN 28 AUGUST 1998
88/1997 PRIVIND PRIVATIZAREA SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 381 DIN 29
DECEMBRIE 1997, APROBATĂ PRIN LEGEA NR. 44 DIN 20
FEBRUARIE 1998, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 88 DIN 25
FEBRUARIE 1998
92/1997 PRIVIND STIMULAREA INVESTIŢIILOR DIRECTE,
APROBATĂ Şl MODIFICATĂ PRIN LEGEA NR. 241 DIN 14
DECEMBRIE 1998, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 483 DIN 16
DECEMBRIE 1998
35. ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 24
DIN 30 SEPTEMBRIE 1998 PRIVIND REGIMUL ZONELOR
DEFAVORIZATE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 378 DIN 2
OCTOMBRIE 1997, APROBATĂ Şl MODIFICATĂ PRIN
LEGEA NR. 20 DIN 15 IANUARIE 1999, PUBLICATĂ ÎN M. Of.
ANEXA NR. II. 4

ACTE NORMATIVE PRIN CARE ESTE REGLEMENTAT
REGIMUL JURIDIC AL PROPRIETĂTU PUBLICE ÎN
ROMÂNIA
1. CONSTITUTIA ROMÂNIEI DIN 1991, PUBLICATĂ ÎN M.

2. LEGEA N R 15/1990 PRIVIND REORGANIZAREA
UNITĂŢILOR ECONOMICE DE STAT CA REGII AUTONOME Şl
SOCIETĂTI COMERCIALE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 98 DIN 8
AUGUST 1990 - art. 5,20,25-32,53
3. LEGEA NR. 17/1990 PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL
APELOR MARITIME INTERIOARE, AL MĂRII
TERITORIALE Şl AL ZONEI CONTIGUE A ROMÂNIEI,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 99 DIN 9 AUGUST 1990
5. LEGEA NR. 50/1991 PRIVIND AUTORIZAREA
EXECUTĂRII CONSTRUCŢIILOR Şl UNELE MĂSURI
PENTRU REALIZAREA LOCUINŢELOR, PUBLICATĂ ÎN M.
Of. NR. 163 DIN 7 AUGUST 1991, REPUBLICATĂ ÎN M. Of.
6. LEGEA NR. 69/1991, LEGEA ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE LOCALE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 238 DIN 28
APRILIE 1996, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
7. LEGEA NR. 56/1992 PRIVIND FRONTIERA DE STAT
A ROMÂNIEI, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 126 DIN 9 IUNIE
1992, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
8. LEGEA NR. 85/1992 PRIVIND VÂNZAREA DE LOCUINŢE
Şl SPATII CU ALTĂ DESTINATIE CONSTRUITE DIN FONDURILE
STATULUI Şl DIN FONDURILE UNITĂTILOR ECONOMICE SAU
BUGETARE DE STAT, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 180 DIN 29
IULIE 1992, REPUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 264 DIN 15 IULIE 1998
9. LEGEA NR. 105/1992 CU PRIVIRE LA
INTERNATIONAL PRIVAT, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 245 DIN

1 OCTOMBRIE 1992
10. LEGEA NR. 82/1993 PRIVIND CONSTITUIREA
REZERVAŢIEI BIOSFEREI DELTA DUNĂRII, PUBLICATĂ ÎN
M. Of. NR. 283 DIN 7 DECEMBRIE 1993, CU MODIFICĂRILE
ULTERIOARE
PENTRU CAUZĂ DE UTILITATE PUBLICĂ, PUBLICATĂ
ÎN M. Of. NR. 139 DIN 2 IUNIE 1994
12. LEGEA NR. 78/1995 PRIVIND PROTECTIA
PERSONALULUI Şl A PATRIMONIULUI DIN SECTORUL
PRODUCŢIEI DE APĂRARE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR.
146 DIN 12 IULIE 1995, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
13. LEGEA NR. 126/1995 PRIVIND REGIMUL
MATERIALELOR EXPLOZIVE, PUBLICATĂ ÎN M.Of. NR. 298
DIN 28 DECEMBRIE 1995
14. LEGEA NR. 134/1995, LEGEA PETROLULUI,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 301 DIN 29 DECEMBRIE 1995
15. LEGEA NR. 26/1996, CODUL SILVIC, PUBLICATĂ ÎN M. Of.
NR. 93 DIN 8 MA11996
16. LEGEA NR. 74/1996, LEGEA
TELECOMUNICAŢIILOR, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 156
DIN 22 IULIE 1996, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
17. LEGEA NR. 84/1996, LEGEA ÎMBUNĂTĂŢIRILOR
FUNCIARE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 159 DIN 24 IULIE 1996
18. LEGEA NR. 103/1996, LEGEA FONDULUI CINEGETIC
Şl A PROTECTIEI VÂNATULUI, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR.
235 DIN 27 SEPTEMBRIE 1996
20. LEGEA NR. 111/1996 PRIVIND DESFĂŞURAREA ÎN
SIGURANŢĂ A ACTIVITĂTILOR NUCLEARE, PUBLICATĂ ÎN
M. Of. NR.78 DIN 18 FEBRUARIE 1998
22. LEGEA NR. 132/1997 PRIVIND RECHIZITIILE DE
BUNURI Şl PRESTĂRILE DE SERVICII ÎN INTERES PUBLIC,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 161 DIN 18 IULIE 1997

MARTIE 1998
24. LEGEA NR. 61/1998, LEGEA MINELOR, PUBLICATĂ
ÎN M. Of. NR. 113 DIN 16 MARTIE 1998
FUNCŢIONAREA JANDARMERIEI ROMÂNE, PUBUCATĂ ÎN
26. LEGEA NR. 129/1998 PRIVIND ÎNFIINŢAREA Şl
FUNCŢIONAREA FONDULUI ROMÂN DE DEZVOLTARE
SOCIALĂ, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 238 DIN 30 IUNIE 1998
NOIEMBRIE 1998
PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL CONCESIUNILOR,
UNELE MĂSURI PENTRU RESTRUCTURAREA ACTIVITĂTII
REGIILOR AUTONOME, PUBLICATĂ ÎN M. Of. 202 DIN 23
AUGUST 1993, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
PROTEJAREA PATRIMONIULUI CULTURAL NATIONAL,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 247 DIN 31 AUGUST 1994,
APROBATĂ Şl MODIFICATĂ PRIN LEGEA 41 DIN 24 MAI
1995, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 105 DIN 30 MAI 1995, CU
REGIMUL DE CONCESIONARE A CONSTRUIRII Şl
EXPLOATĂRII UNOR TRONSOANE DE CĂI DE
COMUNICAŢII TERESTRE-AUTOSTRĂZI Şl CĂI FERATE,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 203 DIN 1 SEPTEMBRIE 1995,
APROBATĂ Şl MODIFICATĂ PRIN LEGEA NR. 136 DIN 26
OCTOMBRIE 1996, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 271 DIN 31
OCTOMBRIE 1996
TRANSPORTURILE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 200 DIN
20 AUGUST 1997, APROBATĂ Şl MODIFICATĂ PRIN
LEGEA NR. 197 DIN 4 NOIEMBRIE 1998, PUBLICATĂ ÎN

M. Of. NR. 425 DIN 11 NOIEMBRIE 1998
34. ORDONANŢA GUVERNULUI NR. 41/1997 PENTRU
APROBAREA REGULAMENTULUI DE TRANSPORT PE
CĂILE FERATE DIN ROMÂNIA, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR.
NAVIGAŢIA CIVILĂ, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 221 DIN 29
AUGUST 1997
REGIMUL JURIDIC AL DRUMURILOR, PUBLICATĂ ÎN M. Of.
NR. 221 DIN 29 AUGUST 1997, APROBATĂ Şl MODIFICATĂ
PRIN LEGEA NR. 82 DIN 15 APRILIE 1998, PUBLICATĂ ÎN M.
Of. NR. 158 DIN 28 APRILIE 1998
TRANSPORTURILE RUTIERE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 222 DIN 29
AUGUST 1997, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE
1998 PENTRU REGLEMENTAREA MODULUI Şl CONDIŢIILOR DE
VALORIFICARE A BUNURILOR LEGAL CONFISCATE SAU
INTRATE, POTRIVIT LEGII, ÎN PROPRIETATE PRIVATĂ A
STATULUI, PUBLICATĂ ÎN M. OF. NR. 328 DIN 29 AUGUST 1998,
REGLEMENTAREA ’ REGIMULUI SILVIC Şl ADMINISTRAREA
FONDULUI FORESTIER NATIONAL, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR.
40. ORDONANŢA DE URGENTĂ A GUVERNULUI NR.
30/1997 PRIVIND REORGANIZAREA REGIILOR AUTONOME,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 125 DIN 19 IUNIE 1997, APROBATĂ Şl
MODIFICATĂ PRIN LEGEA NR. 207 DIN 12 DECEMBRIE 1997,
PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 366 DIN 18 DECEMBRIE 1997, CU
41. ORDONANŢA DE URGENTĂ A GUVERNULUI NR. 12/1998
PRIVIND TRANSPORTURILE PE CĂILE FERATE ROMÂNE Şl
REORGANIZAREA SOCIETĂTII NAŢIONALE A CĂILOR FERATE
ROMÂNE, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 254 DIN 8 IULIE 1998
ANEXA NR. II. 5
ACTE NORMATIVE PRIN CARE S-A RECONSTITUIT

DREPTUL
DE PROPRIETATE PRIVATĂ fel ROMÂNIA
1. LEGEA NR. 18/1991, LEGEA FOMXJUUI FUNCIAR,

PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 37 DM 20 FEBRUARIE 1991,
REPUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 1 DW 5 IANUARIE 1996, CU
2. LEGEA NR 112/1995 PENTRU REGLEMENTAREA STRIATEI
JURIDICE A UNOR IMOBILE CU DESTINAŢIA DE LOCUNŢE,
TRECUTE ÎN PROPRIETATEA STATULUI, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR
279 DIN 29 NOIEMBRE1995
3. ORDONANŢA DE URGENŢĂ NR 21 DIN 20 MA11997 PRIVMD
RETROCEDAREA UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢNUT
COMUNITĂŢII EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA, PUBUCATĂ N M O t NR 97
DIN 21 MA11997, APROBATĂ Şl MODIFICATĂ PRIN LEGEA NR 140
DIN 24 IULIE 1997, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR 172 DW 28 IULIE 1997,
Potrivit acestui act normativ dădirite, împreună cu terenul
aferent, cuprinse în anexa care face parte integrantă din
prezenta ordonanţă de urgenţă, care au aparţinut comunităţilor
evreieşti din România şi au fost trecute după anul 1940 în
patrimoniul statului român prin măsuri de confiscare şi
naţionalizare, se retrocedează Federaţiei Comunităţilor
Evreieşti din România. Pentru administrarea bunurilor care se
vor restitui se înfiinţează o fundaţie care desfăşoară o activitate
nonprofit. Din conducerea fundaţiei vor face parte, pe lângă
reprezentanţii Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, şi
reprezentanţi ai unor organizaţii care sunt mandatate să apere
drepturile foştilor proprietari şi ale succesorilor acestora, între
care asociaţia Organizaţia Mondială Evreiască pentru
Restituirea Bunurilor.
4. ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 13 DIN 7
IULIE 1998 PRIVIND RESTITUIREA UNOR BUNURI IMOBILE
CARE AU APARŢINUT COMUNITĂŢILOR CETĂŢENILOR

APARŢINÂND MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA,
PUBUCATĂ ÎN M. Of. NR. 255 DIN 8 IULIE 1998
Potrivit textelor din ordonanţă, clădirile, împreună cu terenul
aferent, cuprinse în anexa la ordonanţa, care au aparţinut
comunităţilor (organizaţii, culte religioase) cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale din România şi au fost trecute după anul
1940 în patrimoniul statului român prin măsuri de constrângere,
confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive, se restituie
titularilor sau succesorilor acestora.
Dreptulfam iliei Culegere de speţe Florin Ciutacu 371
ANEXA NR. III. 6
ACTE NORMATIVE PRIN CARE SrA CONSTITUIT

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ ÎN ROMÂNIA
1. DECRETUL-LEGE NR. 61/1990 PRIVIND VÂNZAREA

DE LOCUINŢE CONSTRUITE DIN FONDURILE STATULUI
CĂTRE POPULAŢIE, PUBLICAT ÎN M. Of. NR. 22 DIN 8
FEBRUARIE 1990
Legea nr. 18 din 1991 este una dintre legile prin care s-a
reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în '
extravilan şi care în perioada 1949-1962 au fost, în mod forţat,
cooperativizate, mai întâi în limita a 10 hectare, iar după
adoptarea Legii nr. 169/1997, în limita a 50 de hectare teren
arabil. Tot prin această lege a fost reconstituit - parţial - dreptul
de proprietate asupra pădurilor. în ceea ce priveşte dreptul de
proprietate asupra terenurilor situate în intravilanul
localităţilor, acesta a fost redat proprietarilor care fuseseră
deposedaţi ca urmare a legilor de expropriere adoptate de
regimul totalitar de dinainte de 1989 (de pildă, legile nr. 58
şi 59 din 1974, în prezent abrogate). S-au mai restituit
foştilor proprietari păşunile, izlazurile comunale, precum şi alte
categorii de terenuri. în ceea ce priveşte constituirea dreptului
de proprietate, aceasta a fost făcută, pe suprafeţe mici, în
favoarea unor categorii strict prevăzute de lege, anume tineri
căsătoriţi care se stabilesc în localităţile de munte sau acolo
unde exista excedent de teren arabil.
A se vedea şi Legea nr. 1/2000.
3. LEGEA NR. 85/1992 PRIVIND VÂNZAREA DE LOCUINŢE
Şl SPAŢII CU ALTĂ DESTINATIE CONSTRUITE DIN FONDURILE
STATULUI Şl DIN FONDURILE UNITĂŢILOR ECONOMICE SAU
BUGETARE DE STAT, PUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 180 DIN 29

IULIE 1992, REPUBLICATĂ ÎN M. Of. NR. 264 DIN 15 IULIE 1998
7 IULIE 1994
5. LEGEA NR. 112 PENTRU REGLEMENTAREA
BIBLIOGRAFIE
I. Literatură juridică română
1. Constantin Hamangiu, Nicolae Georgean, Codul tivi adnotat, cu textul

articolului corespunzător francez, italian şi belgian, cu trimiteri la doctrina franceză
şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868-1927, vot HX, Editura Librăriei
Universala Alcalay & Co., Bucureşti, 1925-1934;
2. Constantin Hamangiu, Codul general al României, voi. l-XXVm, Editura
Monitorul Oficial şi Imprimeriile Naţionale;
3. Codul civil român din 4 decembrie 1864 cu toate modific ările ulterioare,
ediţie apărută sub îngrijirea lui G. Alexianu, Editura Librăriei Universala Alcalay
& Co., Bucureşti, 1938;
4. Codul civil, ediţie apărută sub îngrijirea unui colectiv de cadre didactice ale
Facultăţii de Drept din Bucureşti, format din Corneliu Bîrsan, Valeriu Stoica,
Flavius Baias, Editura ALL, Bucureşti, 1992;
5. Codul civil, ediţie apărută sub îngrijirea unui colectiv de cadre didactice ale
Facultăţii de Drept din Bucureşti, format din Comeliu Bîrsan, Valeriu Stoica, Flavius
Baias, Bogdan Dumitrache, Aladar Szebeny, Editura ALL, Bucureşti, 1997;
6. Codul civil român, cu textul corespunzător francez adus la zi, italian şi
belgian, cu trimiteri la actele normative speciale corespondente, cuprinzând
textele articolelor abrogate din cod şi actele normative înlocuitoare, precum
şi acte normative interne şi internaţionale privitoare la raporturile juridice
civile, ediţie îngrijită de Florin Ciutacu, Editura Teora, Bucureşti, 2000;
7. Codul familiei, ediţie îngrijită de Victor-Dan Zlătescu, Institutul Român
pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1993;
8. Flavius Baias, Marieta Avram, Legislaţia familiei, ediţia a li-a, Editura ALL,
Bucureşti, 1995;
9. Codul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
10. Codul familiei, cu trimiteri la actele normative speciale corespondente,
cuprinzând textele articolelor abrogate din cod şi actele normative
înlocuitoare, Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei
şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, precum şi
Legea nr. 23 din 26 ianuarie 1999 pentru modificarea şi completarea unor
dispoziţii din Codul familiei şi din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de
stare civilă, ediţie îngrijită de Florin Ciutacu, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1999;
11. Codul de procedură civilă, ediţie îngrijită de Marin Popa, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993;
12. Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă, comentat şi
adnotat, Editura ALL, Bucureşti, 1994;
13. Codul de procedură civilă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
14. Codul muncii, ediţie îngrijită de Alexandru Ţiclea, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
15. Codul muncii (însoţit de note explicative), ediţia a Vll-a, lucrare elaborată
de Şerban Beligrădeanu, Editura Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1998;
16. Codul comercial, lucrare elaborată de Sorin Popescu (coordonator), Cornelia
Vasilescu, Olga lonescu, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998;
17. Codul penal al Republicii Socialiste România, Editura Politică, Bucureşti, 1968;
18. Codul de procedură penală cu completările, modificările şi
abrogările până la 2 octombrie 1992, ediţie îngrijită de iulian
Poenaru, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1992;
19. Colecţia de legi, decrete, hotărâri şi dispoziţii ale Consiliului de Stat, ale
Marii Adunări Naţionale şi ale altor organe ale puterii legislative din perioada
1945-1989, Monitorul Oficial şi Impremeriile Statului;
20. Colecţia de hotărâri şi dispoziţii ale Consiliului de Miniştri din perioada
1945-1989, Monitorul Oficial şi Impremeriile Statului;
21. Legislaţia României, 1990-1999, Editura Regie Autonome Monitorul Oficial;
22. Hotărâri ale Guvernului României şi alte acte normative, 1992-2000,
Regia Autonomă Monitorul Oficial;
23. Repertoriul actelor publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, 22
decembrie 1989-31 ianuarie 2000, voi. I şi voi. II, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, Bucureşti, 2000;
24. loan Muraru, Gheorghe lancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu
Popescu, Constituţiile române. Texte. Note. Prezentare comparativă, Regia
Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993;
25. Florin Ciutacu, Drept civil român. Introducere. Subiecte. Culegere de speţe.
Modele de contracte. Modele de acţiuni. Legislaţie civilă, Regia Autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000;
26. Marilena Uliescu (coordonator), Florin Ciutacu, Drept civil. Dreptul de
proprietate şi alte drepturi reale. Culegere de speţe, ediţia I, Editura Oscar
Prinţ, Bucureşti, 1998;
27. Marilena Uliescu (coordonator), Florin Ciutacu, Drept civil. Dreptul de proprietate
şi alte drepturi reale. Culegere de speţe, ecfiţia a a-a, revăzută şi adăugită, Editura
Oscar Prinţ, Bucureşti, 1999;
28. Florin Ciutacu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Culegere de
speţe, ediţia I, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1998;
29. Florin Ciutacu, Drept civil. Teoria generală a o U gaţBor. Culegere de
speţe, ediţia a ll-a, revăzută şi adăugită. Editura Oscar Prinţ, Bucueşti, 1999;
30. Octavian Manolache, Fiorin Ciutacu, Despre natura ju rid c ă a garanţiei
băneşti, cu specială privire asupra garanţiei ceiul» n transporturile de
mărfuri pe căile ferate, în Revista de drept com ercial, nr. 5/1998, pp. 37-48;
31. Florin Ciutacu, Fidejusiunea. Justificare. DoBmitâri. Noţiune.
Terminologie, în Analele. Universităţii Creştine Dimitrie Canternir, Seria
Drept, Bucureşti,1997;
32. Florin Ciutacu, Regimul juridic ai terenurilor după destinaţia lor, în
Analele Universităţii Creştine Dimitrie Canternir, Seria Drept, Bucureşti,1998;
33. Emil Gheorghe Moroianu, Florin Giutacu, O încercare preliminară de
inventariere: dreptul de proprietate în România. Apte normative de drept intern şi
propuneri de lege ferenda. Legislaţie comercială, legislaţia privatizării şi legislaţia
investiţiilor în România, în lucrarea Un proiect deschis. Evaluarea stării economiei
naţionale. Raport pe anul 1999, apărută sub egida Academiei Române;
34. * * * Practică judiciară în materie comercială, voi. I, Editura Lumina,
Bucureşti, 1991;
35. Constantin Hamângiu, Pandectele române. Repertoriu lunar de
jurisprudenţă, doctrină şi legislaţie. 1924, Editura ig. Hertz, Bucureşti, 1925;
36. Constantin Crişu, Nicorina Crişu-Magraon, Ştefan Crişu, Repertoriu de
doctrină şi jurisprudenţă română, voi. I, 1989-1994, Editura Argessis, Curtea
de Argeş, 1995;
37. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii
pe anul 1994, Editura Proema, Baia Mare, 1995;
38. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii
39. Curtea Supremă de Justiţiei, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii
40. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară civilă pe
anul 1990, cu note de loan Mihuţă, Editura Şansa, Bucureşti, 1991;

43. loan Mihuţă, Alexandru Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe
anii 1952-1969, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;
44. loan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară civilă pe anii 1975-1980,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1981;
45. Mircea Miclea, Cadastrul şi cartea funciară, Editura ALL, Bucureşti,
1995;
46. Traian lonaşcu, Salvador Brădeanu, Drepturile reale principale în R.S.R.,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978;
47. Constantin Buga, Daniela Păunescu, Petre Monica, Regimul juridic al
terenurilor în R.S.R., Editura Ceres, Bucureşti, 1980;
48. Ion Diaconu, Curs de drept internaţional public, Casa de Editură şi Presă
ŞANSA - S.R.L., Bucureşti, 1993;
49. Constantin Bulai, Drept penal român. Partea generală, voi. I, Casa de
Editură şi Presă ŞANSA - S.R.L., Bucureşti, 1992;
50. Gheorghe Moga, Drept internaţional public, voi. I, T.U.B., Bucureşti,
1989;
51. Corneliu Bîrsan, Regimul juridic al bunurilor imobile, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983;
52. Eugeniu Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în
România, Editura Graphix, laşi, 1993;
53. Vasile Pătulea, Regimul juridic al circulaţiei terenurilor situate în
intravilanul localităţilor. Acte normative şi comentarii. Practică judiciară,
Editura Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1995;
54. Nicolae lorga, Anciens documments de Droit roumain, voi. II, Paris-
Bucureşti, 1931;
55. Teodor Vasiliu (coordonator), Codul penal al R. S. R. comentat şi
adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;
56. George Antoniu, Constantin Bulai (coordonatori), Practică judiciară
penală, voi. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990;
57. Alexandru Deteşan (coordonator), Acte, acţiuni, proceduri. Supliment
la Revista Economică, Bucureşti, 1986;
58. * * * Curtea Constituţională, Culegere de decizii şi hotărâri pe anul

1994, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995;
59. Neculai Pepelea ş.a., Administraţia publică locală. Fondul funciar.
Reglementări juridice. Practică judiciară. Opini. Cereri şi acţiuni, voi.
I, Editura Cronica, laşi, 1994;
60. Camil Gali, Niculae Hogaş, Repertoriu de praciică judnară. Rezumate
ale hotărârilor judecătoreşti, Editura Ştiinţifică, Bucueşi. 1963;
61. loan G. Mihuţă, Repertoriu de practicăjudoarâ ti maleneriufi a T iir â â j Supremşi
a altor instanţe judecătoreşti pe ani 1969-1975, EcBua ŞfrJca g Bndnpafcă. Bucureşti,
1976;
62. Legalitatea populară;
63. Justiţia nouă;
64. Revista română de drept;
65. Rewista de drept comercial;
66. Dreptul.
II. Literatură juridică străină
1. Fuzier-Herman, Code civil. SuppIemenL Art 1387-2281, Dalloz,

Paris,1902;
2. Code civil, quatre-vingt huitieme edition, 1988-1989, redige avec le
concours de Gilles Goubeux et Philippe Bihr, Jurisprudence Generale
Dalloz., Paris, 1990;
3. Code civil, quatre-vingt-dix-huitieme edition, redige avec le concours de
Gilles Goubeux et Philippe Bihr, Dalloz, Paris, 1999;
4. Code civil. 1994-1995, Litec, Bordeaux, 1994;
5. Nouveau Code de Procedure civile. Code de procâdure civile. Code de
l’organisation judiciaire (extraits), quatre-vingt deuxieme edition. 1990,
Dalloz, Paris, 1991;
6. Code du travail. 1990, Dalloz, Paris,1991;
7. Code general des impots, mis â jour au 15 mai 1990. Livres des
procedures fiscales mis â jour. 1990, Dalloz, Paris, 1991;
8. Patrick Chamel, Le nouveau droit du licenciement. Apres la loi de 1989,
Les editions d'organisation, Paris, 1990;
9. E. Lavagavant, Droit de la mer. III. Les moyens de la relation
maritime, Edition Cujas, Paris, 1983;
10. II Nuovo Codice civile e ie leggl complementari, a cura di Massimo

Fiori, Edizione Codice Serie-Minus, Milano,1998;
11. * * * Burgerliches Gesetzbuch. Sonderausgabe roo-jâhrigen Jubilăum
1896*1996, Deutscher Taschenbuch Verlag, Munchen, 1986;
12. Nicolae Roşea, Sergiu Baieş, Dreptul afacerilor, Editura Cartier Juridic,
Chişinău, 1997;
13. Blaine Sloan, United Nation General Assembly resolution in our chaning
world, Transnaţional Publishers, Inc. Ardsley-on-Hudson, New York, 1991;
14. Alexandre Kiss, Dinah Shelton, Manual of european environmental law,
ediţia a ll-a, Grotius Publications, Cambridge University Press, 1997;
15. William Kent Brunette, The Mortgage Handbook, A Plume Book, New
York, 1997;
16. * * * Recueil gânâral des lois et des arrâts. 1931 , Sirey, Paris, 1932.
TAB LA DE M A T E R II
pagina
C apitolul I încheierea căsătoriei 9
C apitolul II Efectele căsătoriei

Relaţiile patrim oniale
dintre soti9 11
C apitolul III D esfiinţarea căsătoriei 53
Capitolul IV Divorţul - m iiloc de

D esfacere a, căsătoriei 59
C apitolul V Rudenia şi afinitatea 60
C apitolul VI Filiaţia
t
fată
t
de tată (fijiP
C apitolul VII Situaţia legală a copilului 119
C apitolul VIII A dopţia 137
C apitolul IX O bligaţia lenală
C apitolul X
de întreţinere
O crotirea m inorului
<3
179
Anexe 221
A n exa nr. I M odele de acţiuni 221

ANEXA NR I 1 1 1
MODEL DECERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
PENTRU CONSTATAREA NULITĂTII ABSOLUTE
A CĂSĂTORIEI ’ 221
ANEXA NR. I. 2
DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
PENTRU ANULAREA CĂSĂTORIEI 223
ANEXA NR. I. 3
DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
PENTRU STABILIREA PATERNITĂŢII 225
ANEXA NR. 1.4
DE CONTESTARE A RECUNOAŞTERII PATERNITĂŢII 227
ANEXA NR. I. 5
PENTRU TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII 229
ANEXA NR. I. 6
PENTRU ACORDAREA PENSIEI COPILULUI MINOR 231
ANEXA NR. I. 7
MODEL DE CERERE
PENTRU ACORDAREA PENSIEI PĂRINŢILOR 233
ANEXA NR. I. 8
MODEL DE CERERE
PENTRU MAJORAREA PENSIEI DE ÎNTREŢINERE 235
ANEXA NR. I. 9
MODEL DE CERERE
PENTRU REDUCEREA PENSIEI DE ÎNTREŢINERE 237
ANEXA NR. 1.10.1
MODEL ORIENTATIV DE CERERE DE DIVORŢ 239
ANEXA NR. 1.11
MODEL D.E CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
PENTRU ÎNCREDINŢAREA MINORILOR
SPRE CREŞTERE Şl EDUCARE 245
ANEXA NR. 1.12
JUDECATĂ PENTRU ÎNAPOIŞREA COPILULUI MINOR
DE LA PERSOANELE CARE IL DEŢIN FĂRĂ DREPT 247
ANEXA NR. 1.13
ju d e c a tă p e n tru p la ta a lo c a ţie i d e s ta t 249
ANEXA NR. 1.14

PENTRU IMPARTIREA BUNURILOR COMUNE
ÎN TIMPUL CĂSĂTORIEI 251
ANEXA NR. 1.15
MODEL DE CERERE PENTRU ÎMPĂRŢIREA
BUNURILOR COMUNE
DUPĂ DESFACEREA CĂSĂTORIEI 253
ANEXA NR. I. 16
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE PUNERE SUB INTERDICŢIE 255
ANEXA NR. 1.17
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE RIDICARE A INTERDICŢIEI 257
ANEXA NR. I. 18
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE PENTRU ÎNREGISTRAREA
TARDIVĂ A NAŞTERII
(DUPĂ TRECEREA UNUI AN DE LA NAŞTERE ) 259
ANEXA NR. 1.19

MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE ANULARE, RECTIFICARE
SAU COMPLETARE A UNEI ÎNREGISTRĂRI
ÎN REGISTRUL DE STARE CIVILĂ 261
ANEXA NR. I. 20
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE RECONSTITUIRE
SAU ÎNTOCMIRE ULTERIOARĂ
A UNUI ACT DE STARE CIVILĂ 263
ANEXA NR. I. 21
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE PENTRU ÎNCETAREA SĂVÂRŞIRII
UNEI FAPTE CE ADUCE ATINGERE
UNUI DREPT PERSONAL NEPATRIMONIAL 264
ANEXA NR. I. 22
MODEL ORIENTATIV DE
CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATA
PENTRU STABILIREA DOMICILIULUI MINORULUI 265
ANEXA NR. 1.23

MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE ÎNCUVIINŢARE DE NUME 267
ANEXA NR. 1.24
MODEL ORIENTATIV
DE CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
PENTRU A AVEA LEGĂTURI PERSONALE
CU MINORUL 268
ANEXA NR. I. 25
DECĂDEREA PĂRINTELUI DIN
DREPTURILE PĂRINTEŞTI 270
ANEXA NR. 1.26
PENTRU REDAREA EXERCIŢIULUI
DREPTURILOR PĂRINTEŞTI 271
ANEXA NR. 1.27
CERERE DE INTERVENŢIE PRINCIPALĂ 273
ANEXA NR. 1. 28
CERERE DE INTERVENŢIE ACCESORIE 275
ANEXA NR. I. 29
CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
A ALTEI PERSOANE 277
ANEXA NR. I. 30
CERERE DE CHEMARE IN GARANŢIE 279
ANEXA NR. I. 31
CERERE DE ARĂTARE A TITULARULUI DREPTULUI 281
ANEXA NR. I. 32
INTAMPINARE 283
ANEXA NR. I. 33
CERERE DE RECURS 286
ANEXA NR. I. 34
CERERE DE APEL 287
A nexa nr. II R egim ulju r id ic al

p ro p rie tăţii publice
şi p rivate în R om ânia 289
ANEXA NR. II. 1

MODURI SPECIFICE PRIN CARE DIFERITE
CATEGORII DE BUNURI AU TRECUT DIN
PROPRIETATEA PRIVATĂ ÎN
PROPRIETATEA STATULUI, COOPERATISTA
SAU ALTĂ FORMA DE PROPRIETATE COLECTIVA
Şl ASUPRA CĂRORA SE PUNE PROBLEMA
RECONSTITUIRII SAU CONSTITUIRII
DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATA 289
ANEXA NR. II. 2 „ '
ACTE NORMATIVE CARE REGLEMENTEAZĂ REGMJL
JURIDIC AL PROPRIETĂŢII PUBLICE Şl AL
PROPRIETĂŢII PRIVATE ÎN ROMÂNIA 314
ANEXA NR. II. 3
ACTE NORMATIVE PRIN CARE ESTE
REGLEMENTAT REGIMUL JURIDIC
AL PROPRIETĂŢII PRIVATE IN ROMANIA 316
ANEXA NR. II. 4
ACTE NORMATIVE PRIN CARE
ESTE REGLEMENTAT REGIMUL JURJDIC
AL PROPRIETĂŢII PUBLICE IN ROMANIA 365
ANEXA NR. II. 5
ACTE NORMATIVE PRIN CARE
S-A RECONSTITUIT DREPTUL
DE PROPRIETATE PRIVATĂ IN ROMANIA . 369

Dreptul Familiei - Culegeere de Speţe - F.ciutacu - 2000

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Familiei - Culegeere de Speţe - F.ciutacu - 2000

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

m im ?

Redactor şef : Florin Ciutacu

Redactori : Miler Călin, Vasiloiu Bogdan,

Secretar de redacţie : Negulescu Adrian

Culegere şi corectură : Florin Ciutacu, llie Radu,

La întocm irea lucrării au fost avute în vedere practica

Toate drepturile asupra versiunii în limba română

Sediul central: B-dul Al. I. Cuza, Nr. 91, sector 1, Bucureşti

Cine studiază lucrările teoretice şi culegerile de

în concluzie considerăm că prezenta culegere de

1. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 7

2. Curtea de Apel laşi, Secţia civilă, decizia nr. 67 din

1. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1.787 din

2. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2.007

Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 753

4. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 585

Cu toate acestea, lipsa înscrierii dreptului nu poate fi opusă de o

5. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 818

6. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 131

7. Judecătoria Piatra Neamţ, sentinţa civilă nr. 3.555

8. Tribunalul Suprem, Secţiai civilă, decizia nr. 809

9. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 786

10. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 870

11. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1.260

Ca atare, nu poate fi socotit determinant faptul că un soţ a contribuit

12. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1.079

13. Tribunalul Popular oraş Constanţa, sentinţa civilă nr. 1.726

14. Tribunalul Regional Crişana, decizia civilă nr. 543

15. Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 10

16. Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul civil, decizia

Cererea de împărţire devine însă temeinică dacă, de exemplu,

17. Curtea Supremă de Justiţie, decizia Secţiei civile

înstrăinarea şi grevarea terenurilor şi construcţiilor ce sunt

cumpărării şi că măsurătorile efectuate au loc în cadrul unei

act de dispoziţie în afara mandatului prezumat de lege în

18. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia

Prin recursul extraordinar declarat, procurorul general critică

legii, că şi soţul nesemnatar a consimţit expres la convenţia de

19. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia

De asemenea, a solicitat, prin completarea acţiunii,

făcut fără consimţământul soţului ei M.T. care nu a fost prezent

consimţământului expres al ambilor soţi, iar lipsa

Apare relevant, sub acest aspect, a se examina şi, a se da

20. Decizia nr. 9 din 1 februarie 1993 a Curţii Supreme de

comune şi s-a atribuit reclamantului imobilul, nu este în

s-a demonstrat că salariile soţului au fost aproape duble faţă de

într-adevăr pentru a atribui în lotul reclamantului este îndreptăţit

21. Curtea Supremă de Justiţie, decizia Secţiei civile

din 11 februarie 1993, l-a admis şi a modificat în parte

Cum prin sentinţa menţionată, apartamentul care a constituit

22. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a lll-a civilă

dintr-un certificat de moştenitor nu au putere probantă împotriva

23. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a IV-a

24. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia

25. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia -

în raport cu principiile anunţate, apare vădit greşită atât

26. Curtea Supremă de Justiţie,; Secţia civilă, decizia

soţul vânzătorului nu şi-a dat consimţământul pentru înstrăinarea

27. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia

28. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia

29. Curtea de Apel Oradea, Secţia civilă, decizia nr. 57

terenul respectiv atât fratele reclamantei cât şi pârâta, soţia lui,

Pentru aceste considerente recursul a fost respins.