Revistă: Pandectele Romane 5 din 2018

Deosebiri între excepţiile procesuale şi apărările de fond privind

ordinea, modalitatea de soluţionare şi efectele admiterii acestora, în
faţa primei instanţe de fond

Prof. univ. dr. Gabriela RĂDUCAN

1. SCURTĂ INTRODUCERE ÎN TEORIA EXCEPŢIEI, CA MIJLOC DE APĂRARE ÎN

PROCESUL CIVIL

Niciun proces civil nu poate fi conceput fără respectarea dreptului la apărare, ca drept
fundamental, iar între instrumentele de concretizare a dreptului la apărare create de
dreptul pozitiv, excepţia ocupă un rol foarte important. Lato sensu, excepţia este un
mijloc de apărare. În acelaşi timp, excepţia reprezintă una dintre formele concrete ce
alcătuiesc acţiunea civilă, potrivit art. 29 C. pr. civ.

Mijloacele de apărare din categoria excepţiilor sunt de două feluri: excepţii procesuale şi
excepţii substanţiale (de drept material), acestea din urmă fiind cunoscute şi drept
apărări de fond (în drept). De altfel, de legea lata, art. 31 C. pr. civ. arată că "apărările
formulate în justiţie pot fi de fond sau procedurale", aşa încât, din punct de vedere al
naturii juridice, excepţiile procesuale constituie apărări procedurale, care nu se
confundă cu apărările de fond.

Art. 245 C. pr. civ. reglementează o definiţie generală a excepţiei procesuale, respectiv:
"mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă,
fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la
compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la
procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz,
declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea,
respingerea sau perimarea cererii"1.

Aşa cum s-a precizat în doctrina recentă2, din conţinutul normei art. 245 C. pr. civ.,
desprindem şi particularităţile excepţiilor procesuale, respectiv:

- sunt mijloace de apărare utilizate într-un proces civil pendente (de altfel, excepţia
procesuală nu poate fi concepută în afara procesului);
- cu ajutorul excepţiilor procesuale - în condiţiile legii - partea interesată, procurorul
(atunci când participă la judecată) sau instanţa ex officio, invocă lipsuri ale unor cerinţe
privind exerciţiul dreptului la acţiune ori lipsa unor componente ale dreptului la acţiune
sau invocă anumite neregularităţi procedurale (privind normele de competenţă,
normele de organizare judecătorească, actele de procedură, procedura de judecată);

- excepţiile procesuale nu pun în discuţie fondul pretenţiei formulate (adică, nu pun în

discuţie existenţa sau inexistenţa dreptului subiectiv afirmat);

- după caz, efectele admiterii excepţiei procesuale pot consta în întârzierea judecăţii
(amânarea cauzei, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenţei, trimiterea
dosarului la instanţa mai întâi învestită etc.) sau la împiedicarea judecăţii fondului
[anularea cererii sau chiar a întregului proces (în cazul perimării), respingerea cererii
ca prematură, ca lipsită de interes, ca prescrisă, ca inadmisibilă, ca stând în autoritate de
lucru judecat etc.]. În consecinţă, admiterea unei excepţii procesuale nu va afecta, de
regulă, dreptul subiectiv pretins, iar hotărârea pronunţată ca urmare a admiterii unei
excepţii procesuale nu va avea autoritate de lucru judecat asupra fondul pretenţiei faţă
de care s-a invocat excepţia.

În ceea ce ne priveşte, stricto sensu, vom spune că excepţia procesuală este mijlocul
procesual prin care se invocă anumite neregularităţi de fond sau de procedură, fără a
antama fondul dreptului, cu scopul de a împiedica sau întârzia judecata. De asemenea,
susţinem că, - teoretic şi practic - câmpul de acţiune al excepţiilor procesuale începe
acolo unde se discută fie despre nerespectarea regulilor stricte de procedură şi a
aspectelor formale ale judecăţii, fie despre nerespectarea anumitor cerinţe privind
dreptul la acţiune sau elementele sale (care fac inutilă soluţionarea pe fond) şi se
termină acolo unde începe problematica dovedirii existenţei dreptului subiectiv civil
pretins de reclamant, adică, acolo unde începe câmpul de acţiune al apărărilor de fond
(în drept sau în fapt). Tocmai de aceea excepţiile procesuale nu trebuie confundate cu
apărările de fond.

Dar ce se înţelege prin noţiunea de "apărare" în procesul civil? Aceasta are mai multe
sensuri:

- lato sensu, desemnează toate mijloacele folosite pentru a se obţine anularea sau
respingerea pretenţiei3 supuse judecăţii ori, după caz, doar întârzierea soluţionării
acesteia4 [altfel spus, în sens larg, apărarea desemnează totalitatea excepţiilor
procesuale, a apărărilor de fond în drept (între care şi excepţiile substanţiale, de drept
material) şi a apărărilor de fond în fapt, inclusiv apărările ce se pot invoca contra
probelor solicitate de adversar];
- stricto sensu, vizează numai acele mijloace prin care se invocă obiecţiuni împotriva
fondului pretenţiei deduse judecăţii, tinzând la respingerea cererii de chemare în
judecată [altfel spus, în sens restrâns, noţiunea de "apărare" vizează exclusiv apărările
de fond, iar nu şi apărările procedurale (care se referă la nerespectarea normelor de
competenţă, de organizare judecătorească ori de procedură sau la lipsuri privind
condiţiile de exercitare a acţiunii civile)]5.

În concluzie, apărările de fond, reprezintă mijloacele de apărare prin care se invocă

obiecţiuni contra pretenţiei deduse judecăţii şi care tind la respingerea cererii ca
neîntemeiată (nefondată), după examinarea fondului dreptului, pe baza probelor
administrate. De pildă, pârâtul chemat în judecată într-o acţiune în revendicare
imobiliară, se poate apăra invocând fie uzucapiunea pe cale de excepţie substanţială, fie
nulitatea titlului reclamantului pe cale de excepţie substanţială, fie opunând propriul
titlu şi solicitând compararea titlurilor etc. Tot astfel, dacă reclamantul solicită obligarea
pârâtului la restituirea unei sume de bani pe care pretinde că i-a împrumutat-o acestuia,
pârâtul se poate apăra invocând fie faptul că nu a împrumutat nicio sumă de bani, fie că
a primit banii, dar cu alt titlu şi nu e ţinut să o restituie, fie că a operat compensaţia
legală ori a operat un alt mod de stingere a obligaţiei etc. În acest ultim exemplu, dacă
pârâtul ar invoca, însă, prescripţia creanţei pretinse de reclamant, nu ar mai fi vorba de
o apărare de fond, ci de o apărare procedurală, respectiv, de o veritabilă excepţie
procesuală de fond (excepţia de prescripţie extinctivă).

La rândul lor, apărările de fond se clasifică în două mari categorii:

- apărări de fond în fapt, adică acelea prin care se invocă anumite circumstanţe
(împrejurări) de fapt în legătură cu pretenţia dedusă judecăţii (de exemplu, pârâtul
susţine că reclamantul nu i-a împrumutat nicio sumă de bani sau susţine că banii pe
care i-a primit de la reclamant au fost folosiţi pentru a-i da unei terţe persoane faţă de
care reclamantul avea o datorie, iar el nu a fost decât cel care a preluat şi a înmânat
banii, în numele reclamantului; într-un alt exemplu pârâtul s-ar putea apăra că a
construit cu bună-credinţă pe terenul reclamantului deoarece a realizat construcţia cu
acordul acestuia; într-o răspundere civilă delictuală, pârâtul s-ar putea apăra arătând că
prejudiciul s-a produs ca urmare a faptei victimei însăşi, descriind împrejurările
respective etc.)

- apărări de fond în drept, acelea prin care se invocă anumite norme legale sau principii
de drept despre care se susţine că sunt incidente în raport de pretenţia dedusă judecăţii
[de pildă, nulitatea, uzucapiunea, reducţiunea liberalităţilor excesive etc. invocate pe
cale de excepţie substanţială; invocarea excepţiei de neexecutare a contractului (art.
1556 C. civ.); beneficiul de discuţiune şi de diviziune (art. 2295, art. 2298 C. civ.),
garanţia pentru evicţiune (art. 1696 C. civ.), compensaţia legală (art. 1616 C. civ.),
inadmisibilitatea în sens material a exercitării acţiunii în răspundere civilă delictuală, a
acţiunii oblice, a acţiunii revocatorii, a acţiunii în repetiţiune etc. pe motiv că nu sunt
întrunite toate condiţiile materiale prevăzute cumulativ pentru exercitarea respectivei
acţiuni în justiţie, remiterea de datorie (art. 1629 C. civ.), principiul reparării integrale
în natură a prejudiciului, pacta sunt servanda, principiul conversiunii contractului etc.].
Însă, este important să subliniem că nu toate apărările de fond în drept pot fi invocate şi
sub denumirea de excepţii substanţiale (de drept material), acestea din urmă fiind o
specie a genului "apărări de fond în drept".

Aşa cum arătam mai sus, se admite că putem utiliza terminologia de excepţie
substanţială atunci când invocăm nulitatea (absolută sau relativă) a actului juridic [de
altfel, şi dispoziţiile în materie de nulitate se referă în mod expres la invocarea pe cale
de excepţie: norma legală a art. 1247 alin. (2) C. civ. dispune că "nulitatea absolută poate
fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie", posibilitate
prevăzută şi de art. 1249 alin. (1) C. civ. "(...) nulitatea absolută poate fi invocată oricând,
fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie", în timp ce art. 1249 alin. (2) teza a II-a C.
civ. prevede că "(...) partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând
nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiunea în anulare", înţelesul fiind neîndoielnic, acela că se poate invoca
oricând excepţia de nulitate relativă; la fel, art. 1223 alin. (2) C. civ. prevede
"anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la
acţiune este prescris"], uzucapiunea [art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 (LPA a NCC)
prevede expres că "(2) În cazul posesiilor începute după intrarea în vigoare a Codului
civil, dacă erau deschise cărţi funciare, până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art.
56 alin. (1), uzucapiunea extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil îşi produce
efectele de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat
constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de dobândire, dacă acţiunea a
fost admisă, respectiv de la data invocării excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a
fost admisă"], reducţiunea liberalităţilor excesive [art. 1094 alin. (2) C. civ. prevede
expres că "(...) reducţiunea poate fi invocată în faţa instanţei de judecată pe cale de
excepţie sau pe cale de acţiune, după caz" şi art. 1095 alin. (3) C. civ. "excepţia de
reducţiune este imprescriptibilă extinctiv"], inopozabilitatea modificării sau lichidării
regimului matrimonial făcute în frauda intereselor creditorilor prejudiciaţi [după ce art.
369 alin. (3) C. civ., reglementează acţiunea revocatorie (exercitată de creditorii
prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial), art. 369 alin. (4) C.
civ. dispune: "Creditorii prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie,
inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda
intereselor lor"] şi altele asemenea. De pildă, dintre modurile de stingere a obligaţiilor,
apreciem că şi compensaţia legală poate fi opusă pe cale de excepţie substanţială
deoarece, deşi legiuitorul Noului Cod civil nu o prevede în mod expres, utilizează adesea
sintagma "poate opune compensaţia", conducând la ideea că opoziţia se poate face şi pe
cale de excepţie, nefiind necesară promovarea unei cereri reconvenţionale [de exemplu,
art. 1.621 C. civ.: "(1) Fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa pe care debitorul
principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate. (2) Debitorul
principal nu poate, pentru a se libera faţă de creditorul său, să opună compensaţia
pentru ceea ce aceasta din urmă datorează fideiusorului", art. 1.622 alin. (2)-(3) C. civ.:
"(2) Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului
popritor nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă. (3) Debitorul care
putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în
detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale", art. 1.623 alin. (1) C.
civ.: "Debitorul care acceptă pur şi simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanţei
consimţită de creditorul său unui terţ nu mai poate opune acelui terţ compensaţia pe
care ar fi putut să o invoce împotriva creditorului iniţial înainte de acceptare", art. 1.603
alin. (1) C. civ.: "Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor poate opune
creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul iniţial, în
afară de compensaţie sau orice altă excepţie personală a acestuia din urmă", art. 1.582
alin. (3) C. civ.: "În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul
cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în
raporturile cu cedentul" etc.]. De altfel, inclusiv art. 478 alin. (5) C. pr. civ. prevede că în
apel "(...) va putea fi invocată compensaţia legală", fiind privită ca un mijloc de apărare
de tipul excepţiei substanţiale, deoarece, dacă ar fi fost o apărare de fond în drept care
nu intră în sfera excepţiilor de drept material, nu ar fi fost permis să se invoce pentru
întâia dată direct în apel. Totodată, considerăm că este utilizată corect şi sintagma
excepţia de inadmisibilitate (în sens material) care poate fi invocată pentru
neîndeplinirea unor condiţii de drept material, prevăzute cumulativ, specifice anumitor
acţiuni, cum ar fi în cazul acţiunii oblice, pauliene, în repetiţiune (întemeiate pe plata
nedatorată), actio de in rem verso (întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză), în
răspundere civilă delictuală etc. Desigur, această excepţie de inadmisibilitate (în sens
material) este o veritabilă apărare de fond în drept, care nu trebuie confundată cu
excepţia de inadmisibilitate (în sens procesual) - excepţie procesuală de fond,
peremptorie, absolută sau relativă, după caz - la care ne vom referi, pe larg, mai jos.

Astfel, apreciem că putem uza în mod corect de terminologia de excepţie substanţială

(de drept material), pentru unele apărări de fond, care, dacă ar fi admise, atrag în mod
direct respingerea ca neîntemeiată a cererii împotriva căreia sunt îndreptate (pun în
discuţie direct inexistenţa dreptului subiectiv al reclamantului, lipsindu-l de temeinicie),
pe când, în privinţa celorlalte apărări de fond în drept sau a apărărilor de fond în fapt,
este necesară coroborarea şi cu alte texte legale sau mijloace de probă, ori chiar cu alte
apărări de fond, pentru a se concluziona în final că acţiunea este neîntemeiată (acestea
atrăgând indirect soluţia de respingere a cererii).

Teza utilizării noţiunii de excepţie substanţială (de drept material) este susţinută nu
doar de normele la care ne-am referit mai sus, ci şi de dispoziţiile art. 2537 pct. 2 C. civ.,
care prevede că "Prescripţia se întrerupe: (...) 2. prin introducerea unei cereri de
chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul
procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite
pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui
acţiune se prescrie; (...)" şi de cele ale art. 2.539 alin. (4) C. civ., "Dispoziţiile prezentului
articol se aplică, în mod corespunzător, şi atunci când prescripţia a fost întreruptă prin
invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie". În aceste condiţii,
putem concluziona că noţiunea de excepţie substanţială (de drept material) are
consacrare legală expresă, chiar dacă trimiterile la aceasta nu se fac întotdeauna în mod
direct.

Însă, alteori, termenul de "excepţie" se utilizează relativ impropriu6, cum ar fi în cazul

art. 1.556 privind excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus, art.
2.294-2.295 C. civ. privind beneficiul de discuţiune, art. 2.298 C. civ. privind beneficiul
de diviziune, art. 1696 C. civ. privind excepţia de garanţie pentru evicţiune, art. 2.203 C.
civ. privind beneficiul excepţiei subrogaţiei (apărare ce poate fi invocată de fideiusor)
sau de alte mijloace de apărare ale debitorului etc. În ceea ce ne priveşte, spunem că
utilizarea este "relativ improprie" deoarece, dintr-un punct de vedere noţiunea de
excepţie desemnează un mijloc de apărare (aspect din perspectiva căruia utilizarea ar
părea corectă), însă, este vorba despre o simplă obiecţie în drept raportată la pretenţia
dedusă judecăţii, care, în oglindă, nu ar putea fi în toate cazurile invocată şi pe cale de
acţiune. De pildă, nu putem investi instanţa cu o acţiune având ca obiect constatarea
excepţiei de neexecutare, a excepţiei garanţiei pentru evicţiune, a excepţiei beneficiului
de discuţiune sau de diviziune, a excepţiei de solidaritate a debitorilor sau a
fideiusorilor etc., acestea rămânând pur şi simplu doar apărări în drept specifice, care
pot fi invocate în combaterea unei anumite acţiuni. Pe când, nulitatea absolută sau
relativă, uzucapiunea, reducţiunea liberalităţilor excesive etc., pot fi invocate atât pe
cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie.

2. DEOSEBIRI LEGATE DE PROCEDURA ŞI ORDINEA DE SOLUŢIONARE

2.1. Aspecte comparative generale

Deşi pot fi invocate simultan, prin acelaşi act de procedură (de regulă, prin întâmpinare)
sau - în condiţiile legii - chiar ulterior, excepţiile procesuale se soluţionează cu prioritate
faţă de excepţiile substanţiale şi faţă de celelalte apărări de fond. Această regulă are şi
consacrare legislativă, prin art. 248 alin. (1) C. pr. civ. dispunându-se că "Instanţa se va
pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care
fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a
cauzei".

Mai mult, excepţiile substanţiale (şi, în general, apărările de fond) nu pot fi rezolvate
anterior reţinerii cauzei în pronunţare (fiind intrinsec legate de temeinicia pretenţiei
concrete deduse judecăţii), în timp ce excepţiile procesuale, doar în mod excepţional, se
vor soluţiona prin aceeaşi hotărâre ca şi excepţiile substanţiale [atunci când s-a dispus
unirea acestora cu fondul în condiţiile art. 248 alin. (4) C. pr. civ.], însă, chiar şi în cadrul
motivării hotărârii, excepţiile procesuale vor avea prioritate deoarece:

- dacă excepţia unită cu fondul se admite, hotărârea se pronunţă direct în baza acesteia
[respectiv, o soluţie de anulare, de inadmisibilitate propriu-zisă (când cererea se
respinge ca inadmisibilă, urmare a admiterii unei excepţii de inadmisibilitate sau a
excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române ori de necompetenţă generală
pe motiv că cererea e de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale) sau de
inadmisibilitate generică (când se admite o excepţie procesuală de fond: prematuritatea,
lipsa de interes, lipsa calităţii procesuale active sau pasive, prescripţia extinctivă,
puterea de lucru judecat, caz în care soluţia va purta denumirea derivată din numele
excepţiei - de pildă, respinge cererea ca prematură, ca lipsită de interes, ca prescrisă etc.
-, dar, ca şi categorie, este vorba despre o inadmisibilitate a cererii] fiind inutil ca
instanţa să mai cerceteze fondul, deci şi apărările de fond, fie ele şi excepţii substanţiale;
- dacă, însă, excepţia procesuală se respinge, abia după ce va motiva această soluţie,
instanţa va proceda la analiza apărărilor de fond şi a susţinerilor părţilor, deci, inclusiv a
excepţiilor substanţiale, urmând să pronunţe, după caz, o soluţie de temeinicie sau de
netemeinicie pe fondul cauzei.

Sub un alt aspect, excepţia procesuală se invocă "fără să pună în discuţie fondul
dreptului" (art. 245 C. pr. civ.), aspect prin care diferă esenţial de excepţia substanţială,
care interesează exact dreptul pretins de adversar şi presupune punerea în discuţie
exact a existenţei acestuia.

2.2. Ordinea şi procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale

a) Aspecte generale privind ordinea de soluţionare a excepţiilor în caz de concurs. Aşa

cum prevede însăşi legea, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de
procedură, precum şi asupra excepţiilor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte,
administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a pricinii [art. 248 alin. (1) C.
pr. civ.].

Din norma legală se desprind următoarele reguli:

- excepţiile procesuale se rezolvă mai înainte de cercetarea fondului cauzei, iar dacă
excepţia se invocă în cursul judecării fondului, instanţa va soluţiona prioritar excepţia
procesuală;
- de principiu, excepţiile de procedură se rezolvă înaintea excepţiilor procesuale de
fond, însă, uneori această ordine e necesar a fi inversată, aşa cum vom detalia mai jos;
- din acest text se subînţelege şi faptul că excepţiile procesuale se rezolvă prioritar faţă
de apărările de fond.
Potrivit art. 248 alin. (4) C. pr. civ., excepţiile vor putea fi unite cu administrarea
probelor, respectiv cu fondul cauzei, dar numai dacă pentru judecarea lor este necesar
să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului
sau, după caz, pentru soluţionarea fondului cauzei. Textul nu trebuie interpretat în
sensul că toate probele (atât cele pentru soluţionarea fondului, cât şi pentru
soluţionarea excepţiei) ar trebui să fie comune, fiind suficient ca doar o parte dintre ele
să aibă această calitate, ca să se recurgă la unirea excepţiei cu fondul.

Atunci când probele solicitate pentru rezolvarea excepţiei nu sunt comune, măcar în
parte, cu probele necesare rezolvării cauzei pe fond, nu se va dispune unirea excepţiei
cu fondul, ci, se va acorda termen pentru administrarea cu prioritate a acelor probe
deoarece şi excepţia trebuie rezolvată cu prioritate, potrivit regulii de la art. 248 alin.
(1) C. pr. civ.

Subliniem, faptul că excepţiile de procedură nu pot fi unite niciodată cu fondul cauzei,

acest procedeu fiind specific doar excepţiilor procesuale de fond.

Soluţia este logică dat fiind faptul că în privinţa excepţiilor de procedură dilatorii, scopul
invocării lor ţine de regularizarea cadrului în care se va desfăşura judecata respectivului
dosar, anume: instanţa sesizată să fie competentă să soluţioneze cererea principală şi să
fie legal alcătuită (compunere, constituire, fără judecător incompatibil, cu respectarea
repartizării aleatorii a dosarului), cu reunirea prealabilă a dosarelor pentru a se evita
hotărâri contradictorii sau ireconciliabile în caz de litispendenţă sau conexitate etc.,
astfel că, rezolvarea acestor incidente procedurale nu antamează deloc fondul cauzei şi
probaţiunea acestuia.

Tot astfel, în cazul excepţiilor de procedură cu efect peremptoriu, cererea/cererile, după

caz, trebuie să fie legal timbrate (pentru că o cerere netimbrată, din punct de vedere
formal, este ca şi inexistentă juridic, chiar dacă a fost înregistrată pe rolul instanţei)
altfel se anulează, cererea nesemnată sau semnată de un reprezentant care nu face
dovada calităţii sale se anulează dacă lipsurile nu se complinesc la termenul imediat
următor, tardivitatea unui act de procedură făcut peste termenul legal atrage imediat
anularea acestuia, lăsarea pricinii în nelucrare peste termenul de perimare atrage
anularea întregului proces, în cazul nerespectării regulilor de competenţă generală,
necompetenţa instanţelor române sau a celei generate de faptul că cererea e de
competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale, cererea se respinge de plano ca
inadmisibilă. Or, nici rezolvarea acestor incidente procedurale nu antamează deloc
fondul cauzei şi probaţiunea acestuia.

Este adevărat că şi în cazul anumitor excepţii de procedură poate fi necesară

administrarea unor probe [de regulă, înscrisuri, inclusiv ataşarea dosarului (în caz de
conexitate sau litispendenţă)], însă, niciodată aceste probe nu pot fi comune celor
necesare rezolvării fondului cauzei, ele privind strict excepţia de procedură care trebuie
rezolvată, astfel că nu se pune vreodată problema unirii acestora cu fondul.

Totodată, e necesar să precizăm că nu trebuie creată o confuzie cu situaţia în care, în

cursul soluţionării apelului sau recursului (deci, nu prin motivele de apel sau de recurs)
se invocă o excepţie procesuală absolută (care poate fi şi de procedură, nu doar de
fond), excepţie care - neprivind însăşi calea de atac - se va soluţiona la final, prin însăşi
decizia dată asupra căii de atac. Deşi într-o astfel de situaţie, excepţia va face un tot
unitar cu motivele căii de atac (poate fi considerată motiv de ordine publică),
soluţionându-se simultan cu acestea, prin hotărârea dată asupra căii de atac, acest
mecanism nu reprezintă o unire a excepţiei cu fondul căii de atac, pentru că nu se are în
vedere ipoteza la care se referă art. 248 alin. (4) C. pr. civ., respectiv, raţiunea rezolvării
o dată cu fondul căii de atac nu rezidă în necesitatea administrării unor probe comune,
ci aceea că excepţia absolută se va alătura motivelor de apel care privesc hotărârea
apelată/recurată, după caz, întrucât - prin ipoteză - se susţine că existenţa incidentului
era anterioară exercitării căii de atac (privind cererea de chemare în judecată sau altă
cerere incidentală, procedura de judecată şi hotărârea pronunţată).

Ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale constituie una dintre cele mai

controversate chestiuni în materia excepţiilor procesuale şi adevărul este că, prin lege,
nu se poate stabili cu exactitate o ordine completă. Tocmai de aceea, de lege lata,
legiuitorul a stabilit prin art. 248 alin. (2) C. pr. civ. o regulă generală în cazul
concursului dintre excepţii, anume aceea că "În cazul în care s-au invocat simultan mai
multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe
care acestea le produc".

Totuşi, norma art. 248 alin. (2) trebuie coroborată cu cea a primului alineat, astfel încât
deducem că, în regulă generală, excepţiile de procedură se rezolvă înaintea excepţiilor
de fond. Aşadar, în caz de concurs între mai multe excepţii procesuale, de procedură şi
de fond, sau doar mai multe din aceeaşi categorie, după caz, instanţa va trebui să deducă
ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale din caracterul şi efectele produse de
acestea.

Prin sintagma "în funcţie de efectele pe care le produc" de la art. 248 alin. (2) C. pr. civ.
se înţelege faptul că instanţa va rezolva mai întâi acea excepţie care, dacă ar fi admisă, ar
face inutilă cercetarea celeilalte/celorlalte ş.a.m.d. Astfel, această se regulă se traduce,
de principiu, în următoarele:

- prioritatea unei excepţii de procedură cu caracter peremptoriu faţă de excepţiile de

procedură cu caracter dilatoriu şi mai apoi faţă de excepţiile procesuale de fond (de
exemplu, excepţia de netimbrare sau lipsa dovezii calităţii de reprezentant, excepţia de
necompetenţă generală pe motiv că pricina nu e de competenţa instanţelor române ori
pentru că e de competenţa unui organ cu atribuţii jurisdicţionale, eventual excepţia de
perimare sau de tardivitate, se rezolvă prioritar faţă de excepţia de litispendenţă, de
conexitate etc., iar dacă excepţii de procedură dilatorii nu s-au invocat, se rezolvă
prioritar faţă de excepţia autorităţii de lucru judecat, de prescripţie, lipsei de interes
etc.) ori:
- în lipsa excepţiilor de procedură cu efect peremptoriu, vorbim de prioritatea unei
excepţii de procedură dilatorii faţă de excepţiile de fond (de exemplu, excepţia de
recuzare, excepţia privind alcătuirea greşită a instanţei, excepţia de litispendenţă,
excepţia de conexitate etc. se rezolvă prioritar faţă de excepţia autorităţii de lucru
judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale, excepţia de inadmisibilitate, excepţia lipsei
de interes etc.), ori:
- în lipsa excepţiilor de procedură, ordinea soluţionării dintre excepţiile de fond (de
pildă, autoritatea de lucru judecat se rezolvă prioritar faţă de excepţia de prescripţie şi
faţă de excepţia lipsei de calitate procesuală activă/pasivă, însă, dacă se respinge ca
neîntemeiată excepţia privind autoritatea de lucru judecat, de principiu, excepţia de
prescripţie se rezolvă prioritar faţă de excepţia lipsei de calitate procesuală, lipsă de
interes, prematuritate ş.a.m.d.).

Însă, uneori, chiar şi această ordine de principiu se poate inversa, tocmai datorită
efectelor pe care o anumită excepţie le poate produce în general sau într-o situaţie
particulară, aşa cum vom detalia, ulterior, mai jos.

În acelaşi timp, în opinia noastră, se mai poate fixa o regulă privind concursul dintre
excepţii, regulă care de lege ferenda, ar putea fi consacrată legislativ, respectiv:
excepţiile care atrag soluţii de anulare se rezolvă prioritar faţă de excepţiile care atrag
soluţii de inadmisibilitate (propriu-zisă sau generică). Aşa cum am precizat şi cu altă
ocazie7, soluţia se justifică prin aceea că un act de procedură, mai înainte de a se verifica
dacă este sau nu admisibil, trebuie să se verifice dacă există, dacă are valabilitate din
punct de vedere juridic, or, nulitatea acestuia presupune tocmai o astfel de premisă (de
pildă, excepţia de netimbrare, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia
lipsei de semnătură, excepţia de tardivitate a căii de atac, excepţia de nulitate a
recursului pentru nemotivare, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă sau de
exerciţiu şi altele asemenea), întrucât admiterea lor atrage nulitatea cererii, trebuie
rezolvate prioritar faţă de alte excepţii de procedură dilatorii (necompetenţă, greşită
alcătuire a instanţei, litispendenţă, conexitate, lipsa citării, tardivitatea unui act de
procedură - altul decât cererea de declarare a unei căi de atac, nulitatea actului de
procedură) şi faţă de excepţiile de fond care atrag inadmisibilitatea propriu-zisă
(excepţia de subsidiaritate a acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare, excepţia
de inadmisibilitate pentru lipsa procedurii prealabile obligatorii, excepţia de
inadmisibilitate a unei cereri pentru faptul că legea nu recunoaşte deschisă acea cale în
justiţie etc.) sau soluţii de inadmisibilitate generică [excepţia autorităţii de lucru
judecat, excepţia de prescripţie, excepţia lipsei de interes, excepţia de prematuritate,
excepţia lipsei calităţii procesuale active/pasive, excepţia lipsei de obiect - alta decât cea
care atrage nulitatea cererii în condiţiile art. 200 alin. (4) raportat la art. 196 C. pr. civ.].

Mai menţionăm că această regulă îşi găseşte o largă aplicabilitate în practica judiciară,
chiar dacă doar noi am evidenţiat-o în literatura de specialitate, astfel că importanţa ei
practică nu poate fi negată.

b) Ordinea generală propriu-zisă de soluţionare a excepţiilor aflate în concurs. Aşadar,

în ceea ce ne priveşte, potrivit efectelor pe care excepţiile le produc, ordinea de
soluţionare a excepţiilor ar fi următoarea (deşi pot exista şi situaţii excepţionale în care
o excepţie să devină prioritară alteia, faţă de ordinea mai jos propusă):

A. Excepţii procesuale de procedură:

I) excepţiile privind învestirea instanţei [excepţia de netimbrare8 sau de insuficientă

timbrare (menţionăm că, deşi intră în această categorie şi excepţia de inadmisibilitate
privind lipsa procedurii prealabile şi obligatorii, aceasta fiind o excepţie de fond, nu va
avea prioritate de soluţionare în raport de excepţiile de procedură care ar putea fi
incidente)], excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi excepţia de nulitate a
cererii principale potrivit art. 200 alin. (4) C. pr. civ. [pentru lipsa de semnătură, lipsa de
obiect sau pentru alte lipsuri potrivit art. 196 C. pr. civ. sau art. 200 alin. (1) C. pr. civ.],
precum şi excepţia lipsei de citare la primul termen de judecată şi, eventual şi la
următorul/următoarele (până când se acoperă procedura).

De altfel, precizăm că însuşi legiuitorul prezumă caracterul prioritar al primelor trei

excepţii deoarece, aşa cum rezultă din interpretarea art. 200 alin. (1) C. pr. civ. raportat
la art. 194 lit. b) şi art. 197 C. pr. civ., neîndeplinirea cerinţelor de regularizare în
termenul de 10 zile pe care judecătorul îl fixează în temeiul art. 200 alin. (3) C. pr. civ.
(care echivalează cu începerea caracterului dilatoriu ce tinde spre un efect
peremptoriu), atrage efectul peremptoriu: anularea cererii de chemare în judecată.

Prin această consacrare legislativă indirectă, apreciem că s-a tranşat şi asupra

controversei doctrinare9 privind prioritatea excepţiei de netimbrare faţă de excepţia de
necompetenţă, deoarece, prin ipoteză legală, aceasta din urmă se va rezolva cel mai
devreme la primul termen de judecată cu părţile legal citate, conform art. 131 C. pr. civ.,
deci, ulterior, rezolvării eventualei netimbrări (sau a lipsei dovezii calităţii de
reprezentant a reclamantului ori a excepţiei de nulitate a cererii). Faptul că potrivit art.
200 alin. (1) C. pr. civ., instanţa are posibilitatea de a-şi verifica competenţa specializată,
chiar de la primirea cererii, putând chiar să pronunţe o încheiere de transpunere a
dosarului la un alt complet/secţie specializat(ă), nu echivalează cu rezolvarea unei
veritabile excepţii de necompetenţă, care se poate discuta numai în condiţii de
contradictorialitate şi cel mai devreme la primul termen de judecată, cu procedura legal
îndeplinită. [De altfel, reamintim că rezolvarea de către instanţă a oricărui incident
procesual în etapa verificării şi regularizării cererii, nu are caracter interlocutoriu,
părţile interesate putând pune în discuţie, începând cu primul termen de judecată la
care sunt legal citate, orice excepţii procesuale, chiar şi excepţia de necompetenţă
specializată a instanţei (ca specie a necompetenţei materiale), inclusiv în cazul în care
completul căruia i s-a repartizat aleatoriu dosarul, în etapa regularizării, a apreciat că
nu e competent şi a dat o încheiere de transpunere a dosarului la un alt complet sau la o
altă secţie, chiar şi excepţia de insuficientă timbrare etc.].

Chiar dacă, aplicând sancţiunea anulării cererii de la art. 200 alin. (4) C. pr. civ. nu se
spune că instanţa ar fi rezolvat "excepţia" de netimbrare, a lipsei dovezii calităţii de
reprezentant, a lipsei de semnătură sau a lipsei de obiect, ci excepţia de nulitate a cererii
de chemare în judecată, în realitate, s-au soluţionat aceste incidente, într-o procedură
necontradictorie, permisă derogatoriu de lege. Însă, în condiţiile în care asemenea
incidente se invocă şi ulterior, pe cale de excepţie de sine stătătoare (excepţia de
netimbrare/insuficientă timbrare, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant,
excepţia lipsei de semnătură), acestea se vor rezolva prioritar faţă de o eventuală
excepţie de necompetenţă, de greşită alcătuire a instanţei, de litispendenţă, de
conexitate, de tardivitate etc. sau faţă de alte excepţii de fond; mai mult, dacă la primul
termen de judecată se invocă lipsa de procedură cu vreuna dintre părţi sau chiar cu
toate, această excepţie va avea prioritate faţă de orice altă excepţie, instanţa neputând
decât să acorde un alt termen şi să dispună refacerea procedurii de citare şi orice alte
măsuri în legătură cu rezolvarea acestei excepţii.

II) excepţia de necompetenţă generală, materială sau teritorială, iar în caz de concurs
între acestea, exact în ordinea prezentată. Soluţia e logică: prioritar se va rezolva
excepţia de necompetenţă generală, deoarece, dacă pricina e de competenţa unui organ
cu atribuţii jurisdicţionale, se va declina cauza în favoarea acestuia, potrivit art. 132 alin.
(2) C. pr. civ., urmând să rezolve acesta din urmă eventuale alte excepţii; la fel, dacă
pricina e de necompetenţa instanţelor române sau e de competenţa unui organ fără
atribuţii jurisdicţionale, cauza trebuie respinsă de plano ca inadmisibilă, fiind inutil să
se mai decline, eventual, competenţa din punct de vedere material sau teritorial (ar fi şi
o greşită administrare a justiţie şi o tergiversare inutilă a soluţionării dosarului). Dacă
nu s-a invocat excepţia de necompetenţă generală sau, deşi s-a invocat, s-a respins ca
neîntemeiată, mai întâi se va stabili competenţa materială şi abia apoi, dacă va mai fi
cazul, se va rezolva şi excepţia de necompetenţă teritorială (de pildă, dacă pârâtul a
invocat că Judecătoria sector 1 Bucureşti nu e competentă teritorial, deoarece el
domiciliază în sectorul 3 Bucureşti, iar în cauză s-a invocat şi necompetenţa materială a
judecătoriei întrucât e o acţiune în pretenţii cu o valoare mai mare de 200.000 lei, în
acest caz, instanţa va rezolva prioritar necompetenţa materială, iar dacă o va admite, va
declina cauza la Tribunalul Bucureşti, excepţia de necompetenţă teritorială rămânând
lipsită de obiect, deoarece nu se mai pune problema teritorialităţii, Tribunalul Bucureşti
fiind o instanţă în raza căreia intră toate cele 6 sectoare ale capitalei. Însă, dacă pârâtul a
invocat că Judecătoria sector 1 Bucureşti nu e competentă teritorial, deoarece el
domiciliază în oraşul Buftea, iar în cauză s-a invocat şi necompetenţa materială a
judecătoriei întrucât e o acţiune în pretenţii cu o valoare mai mare de 200.000 lei, în
acest caz, instanţa va rezolva prioritar necompetenţa materială, iar dacă va stabili că
pricina e de competenţa tribunalului în primă instanţă, va rezolva apoi şi excepţia de
necompetenţă teritorială: dacă o va admite, va da o hotărâre de declinare a competenţei
în favoarea Tribunalului Ilfov, iar dacă o va respinge, va da o hotărâre de declinare a
competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Oricum, în toate cazurile, instanţa va
trebui să stabilească prioritar competenţa materială faţă de cea teritorială).

III) excepţiile privind nerespectarea normelor de organizare judecătorească:

excepţia privind greşita compunere a instanţei, excepţia privind greşita constituire a
instanţei, excepţia de recuzare, excepţia nerespectării regulilor privind repartizarea
aleatorie a dosarului.

Însă, există situaţii când şi excepţiile de la ordinea nr. II se pot inversa cu ordinea nr. III.
De pildă, dacă într-o cauză s-a invocat atât necompetenţa instanţei, dar la primul
termen, una dintre părţi invocă incompatibilitatea judecătorului, iar judecătorul se
abţine ori se abţine direct judecătorul, cauza se suspendă de drept în temeiul art. 49
alin. (1) coroborat cu art. 51 alin. (3) C. pr. civ. până la rezolvarea cererii de abţinere şi,
implicit şi a celei de recuzare (dacă s-a formulat şi aceasta), astfel că acel judecător nu
mai poate rezolva excepţia de necompetenţă şi nicio altă excepţie. Dacă judecătorul nu
se abţine, dar se formulează doar excepţia de recuzare, potrivit art. 49 alin. (2) C. pr. civ.,
judecătorul va soluţiona excepţia de necompetenţă şi, eventual, alte excepţii, deoarece,
doar recuzarea nu suspendă procesul, ci doar împiedică pronunţarea soluţiei asupra
dosarului, până la rezolvarea ei (cu toate acestea, în practica judiciară, adesea persistă
reminescenţele vechii reglementări, când şi recuzarea determina suspendarea judecăţii,
în sensul că, deşi instanţa în faţa căreia se invocă recuzarea nu suspendă cauza, nici nu
mai continuă judecata la acel termen, ci dispune înaintarea cererii de recuzare la
completul imediat următor, în vederea soluţionării acesteia; soluţia practică îşi are
justificarea şi în faptul că, pentru a înainta cererea de recuzare către completul următor
trebuie redactată şi încheierea de la termenul de judecată la care s-a formulat recuzarea,
până la momentul ivirii acestui incident, ceea ce ar presupune ca instanţa să suspende
şedinţa de judecată şi să se retragă pentru această redactare, însă, în ipoteza în care s-ar
formula cereri de recuzare în mai multe dosare, s-ar putea ajunge la fracturarea
repetată a şedinţei de judecată, la prelungirea acesteia, în detrimentul părţilor şi
apărătorilor acestora din celelalte dosare, care trebuie să aştepte reluarea şedinţei de
judecată după aceste suspendări (e adevărat că, pentru a evita astfel de situaţii, instanţa
poate acorda un termen administrativ în respectiva cauză, iar după şedinţa de judecată
din acea zi, să redacteze încheierea de recuzare şi să o înainteze împreună cu cererea de
recuzare la completul imediat următor - de altfel, trebuie observat că şi partea care
recuză, de multe ori o face spontan în sala de judecată, caz în care va trebui să meargă să
achite taxa de timbru de 100 de lei şi, de regulă, chiar dacă a formulat-o oral, va prefera
să o redacteze în scris, motivând-o potrivit cerinţelor prevăzute de art. 47 C. pr. civ.; în
acelaşi timp, e posibil să existe şi temerea că rezolvarea altor excepţii sau administrarea
de probe în continuare, după formularea cererii de recuzare, s-ar putea să fie inutilă în
cazul în care se admite recuzarea, această posibilitate putând determina judecătorii să
nu mai dorească să facă acte de procedură în cauză până la soluţionarea recuzării, chiar
dacă art. 49 alin. (2) C. pr. civ. dispune în acest sens).

În aceste condiţii, apreciem că de lege ferenda, s-ar impune modificarea textului art. 49
alin. (2) C. pr. civ. după cum urmează: "Formularea unei cereri de recuzare nu
determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, instanţa poate acorda un termen
administrativ până la rezolvarea cererii de recuzare. În toate cazurile, pronunţarea
soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare" - o astfel
de normă fiind de natură a rezolva mai practic asemenea incidente, fără a se cauza
tergiversarea inutilă a judecăţii (cum s-ar întâmpla dacă s-ar dispune suspendarea).

IV) excepţia de litispendenţă, excepţia de conexitate; dacă s-au invocat ambele, are
prioritate excepţia de litispendenţă, fiind necesar a se verifica mai întâi dacă există o
triplă identitate de elemente (părţi, obiect, cauză) sau există doar o identitate de părţi şi
numai o strânsă legătură între obiectul şi cauza celor două pricini a căror reunire se
cere. Astfel, dacă se admite litispendenţa, excepţia de conexitate se respinge ca rămasă
fără obiect. Însă, dacă excepţia de litispendenţă se respinge, se va admite excepţia de
conexitate în măsura în care este întemeiată sau, după caz, se va respinge şi aceasta ca
neîntemeiată.

Dacă se invocă excepţia de necompetenţă şi cea de litispendenţă, se va rezolva mai întâi

necompetenţa. În literatura de specialitate dezvoltată sub imperiul fostei reglementări
procesuale, unii autori au apreciat că litispendenţa ar reprezenta un caz de prorogare
legală a competenţei10, deşi litispendenţa presupune acelaşi proces, cu triplă identitate
de elemente, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeaşi instanţă sau la
instanţe deosebite, dar deopotrivă competente. Dacă într-o astfel de situaţie s-ar invoca
excepţia de necompetenţă a uneia dintre instanţele sesizate cu aceeaşi cerere, se va
invoca excepţia de necompetenţă, iar nu cea de litispendenţă, însă, dacă s-au invocat
ambele excepţii, excepţia de necompetenţă se va rezolva prioritar, iar nu cea de
litispendenţă. Cu toate acestea, este posibil ca într-un litigiu în care competenţa are
caracter de ordine privată, pârâtul să nu invoce excepţia de necompetenţă în termenul
legal, fiind decăzut din dreptul de a o mai invoca, iar dacă, ulterior, o altă instanţă este
învestită cu aceeaşi cerere, se va putea invoca excepţia de litispendenţă. În acest caz,
prima instanţă sesizată va soluţiona cauza ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul
de a invoca necompetenţa relativă (acest efect producându-se anterior apariţiei
litispendenţei), iar nu ca un efect al litispendenţei11.

Tot astfel, dacă se invocă excepţia de litispendenţă, dar în concurs cu excepţia lipsei de
citare ori excepţia de netimbrare sau excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant ori
excepţia de greşită alcătuire a instanţei sau de necompetenţă a instanţei, ori apare un
incident legat de incompatibilitatea judecătorului, atunci acestea se vor rezolva
prioritar, abia apoi se va soluţiona şi litispendenţa, dacă mai e cazul (deoarece, dacă se
admite excepţia de netimbrare sau excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a
cererii principale - şi nu mai sunt şi alte cereri incidentale cu natură juridică de
veritabilă cerere de chemare în judecată - atunci aceasta se anulează).

B) Excepţii procesuale de fond:

I) excepţia lipsei capacităţii de folosinţă sau excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu şi

excepţia lipsei puterii de reprezentare (a calităţii de reprezentant12), întrucât atrag
soluţii de anulare a cererii, e necesar a fi rezolvate prioritar.

II) excepţia autorităţii de lucru judecat. În cadrul excepţiilor de fond, dacă nu se invocă
excepţii din categoria celor exprimate în ordinea I, atunci autoritatea de lucru judecat
este prima excepţie care se rezolvă. Soluţia este logică deoarece este inutil să se
soluţioneze orice altă excepţie de fond, dacă se admite excepţia autorităţii de lucru
judecat, care împiedică desfăşurarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, având acelaşi
obiect şi aceeaşi cauză.

III) excepţia de prescripţie extinctivă. După autoritatea de lucru judecat, a doua

excepţie care are imediat prioritate este cea de prescripţie13, după care nu se mai pot
stabili criterii privind o anumită ordine, aplicându-se direct criteriul legal stabilit de art.
248 alin. (2) C. pr. civ., adică se au în vedere efectele pe care aceste excepţii le produc şi
dacă soluţionarea uneia face inutilă soluţionarea celorlalte. În practica judiciară, de
regulă, după excepţiile de fond anterior prezentate, instanţele analizează prioritar
excepţia lipsei calităţii procesuale active/pasive, apoi lipsa de interes ş.a.m.d.

Cu toate acestea, în mod eronat, unele instanţe analizează lipsa calităţii procesuale
active sau pasive înaintea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a celei de prescripţie.
Prima situaţie nu e corectă în nicio situaţie, în timp ce, a doua situaţie, ar putea fi corectă
doar atunci când se impune inversarea ordinii de soluţionare (după cum vom explica
mai jos), însă, această situaţie nu trebuie generalizată şi la celelalte ipoteze.

Astfel, referitor la concursul dintre excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei
calităţii procesuale active, cea dintâi va avea prioritate. Uneori, în jurisprudenţă s-a
apreciat eronat că ar trebui soluţionată mai întâi calitatea procesuală, plecând de la
fostul art. 1.201 C. civ. 1864, care, reglementând elementul "părţi", prevedea ca acestea
să fie în "aceeaşi calitate", de unde s-a tras concluzia greşită că ar trebui verificată mai
întâi calitatea (deşi, norma nu viza calitatea procesuală). Însă, după cum se ştie, există
identitate de părţi chiar dacă într-un proces o parte a figurat ca reclamant şi cealaltă ca
pârât, iar în al doilea proces, aceste calităţi sunt inversate. Sintagma "aceeaşi calitate" nu
are în vedere calitatea procesuală (activă/pasivă), ci calitatea de a sta în proces ca
titular al dreptului material dedus judecăţii (prezenţă juridică), iar nu ca reprezentant al
altei persoane. Astfel, în timp ce la excepţia lipsei calităţii procesuale trebuie verificată
identitatea dintre titularul dreptului subiectiv pretins şi reclamantul din proces ori,
după caz, dintre subiectul pasiv al raportului juridic litigios dedus judecăţii şi pârâtul
din proces, în materia autorităţii de lucru judecat interesează, în mod prioritar, dacă X
din primul proces este acelaşi X din al doilea proces (sau dacă, eventual, este avândul-
cauză al lui X din primul proces), întrucât, dacă aceasta identitate se verifică, există
autoritate de lucru judecat, survenind efectul peremptoriu, fiind inutil să se mai verifice
şi dacă X este sau nu titularul dreptului pretins, cât timp temeinicia afirmării acelui
drept a mai făcut obiectul unei judecăţi definitive şi trebuie protejate hotărârile intrate
în circuitul civil. Tot astfel, între excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia
prescripţiei, cea dintâi va avea prioritate. Astfel, dacă se verifică tripla identitate de
elemente: părţi, obiect şi cauză, trebuie admisă autoritatea de lucru judecat, fiind inutil
să se mai cerceteze dacă dreptul subiectiv pretins prin acţiune (şi care compune
obiectul material al cererii) este sau nu prescris, cât timp a existat o judecată definitivă
care a tranşat asupra existenţei sau inexistenţei lui.

În ceea ce priveşte concursul dintre excepţia prescripţiei şi excepţia lipsei calităţii

procesuale active, de principiu, cea dintâi va avea prioritate, deoarece, dacă dreptul
material la exercitarea unei acţiuni este stins prin efectul prescripţiei extinctive, este
inutil să mai analizăm dacă reclamantul este sau nu titularul unui drept subiectiv
pretins care nu mai există (în sensul că nu mai poate fi valorificat), nici dacă, de pildă,
acesta este creditorul iniţial sau a intervenit o cesiune de creanţă, ori dacă a survenit o
cesiune de drept litigios, transmiţându-se, astfel, calitatea procesuală; de aceea,
stabilirea titularului dreptului subiectiv este subsecventă stabilirii existenţei dreptului
subiectiv însuşi, iar nu invers. Însă, există şi situaţii în care se admite că ordinea acestor
două excepţii ar putea fi inversată: de pildă, atunci când într-un proces în care pune
problema unei dezbateri succesorale se invocă atât prescripţia dreptului de opţiune
succesorală, cât şi lipsa calităţii procesuale a persoanei care nu a acceptat în termen
moştenirea etc.

Aşadar, pentru a rezolva excepţia autorităţii de lucru judecat, a prescripţiei

extinctive, iar mai apoi a celorlalte excepţii de fond, instanţa trebuie să fie corect
învestită, să fie competentă, iar mai apoi să fie alcătuită potrivit legii 14, să nu fie
caz de litispendenţă sau conexitate. De pildă, actele de procedură făcute de o instanţă
necompetentă sau greşit alcătuită sunt nule, potrivit art. 176 pct. 3 şi 4 C. pr. civ. (fiind
vorba despre o nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări), astfel că, de pildă,
încheierea prin care s-a rezolvat excepţia lipsei de interes de o astfel de instanţă va fi, de
asemenea, nulă, potrivit art. 179 alin. (3) C. pr. civ., chiar dacă rezolvarea era corectă.

Cu toate acestea, aşa cum am exemplificat deja mai sus, există situaţii în care ordinea
soluţionării excepţiilor trebuie inversată. De pildă:

- dacă una dintre părţi recuză judecătorul chiar la primul termen de judecată, iar acesta
se abţine, având în vedere dispoziţiile art. 48 C. pr. civ., cererea de recuzare se va
soluţiona împreună cu declaraţia de abţinere, or, potrivit art. 49 C. pr. civ., până la
soluţionarea declaraţiei de abţinere cauza este suspendată de drept, neputându-se face
niciun act de procedură, astfel că, dacă pârâtul invocase prin întâmpinare excepţia de
necompetenţă sau excepţia de netimbrare, excepţia lipsei dovezii calităţii de
reprezentant etc., precum şi una sau mai multe excepţii de fond (de pildă, autoritatea de
lucru judecat, prescripţia, inadmisibilitatea, lipsa calităţii procesuale etc.), soluţionarea
excepţiei de recuzare se va face cu prioritate faţă de celelalte excepţii;

- dacă, în situaţia pârâtului "fictiv", prevăzută de art. 112 alin. (2) C. pr. civ., un alt pârât
invocă prin întâmpinare atât excepţia de necompetenţă teritorială alternativă, cât şi
faptul că pârâtul în funcţie de domiciliul căruia s-a făcut alegerea de competenţă,
potrivit art. 116 raportat la art. 112 C. pr. civ., nu există, fiind incidentă excepţia lipsei
capacităţii procesuale de folosinţă, suntem în prezenţa unei excepţii de procedură şi a
unei excepţii de fond, or, dacă am respecta ordinea generală instituită de art. 248 alin.
(1) C. pr. civ., potrivit căreia excepţiile de procedură, ca principiu, se rezolvă înaintea
excepţiilor de fond, am fi într-o imposibilitate de soluţionare a ambelor excepţii, tocmai
pentru că ordinea este necesar să fie inversată. Astfel, pentru a putea stabili dacă
instanţa sesizată este una dintre instanţele competente alternativ (excepţia de
procedură) trebuie mai întâi să verificăm fictivitatea pârâtului după domiciliul căruia s-
a făcut alegerea, adică să rezolvăm excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestuia
(excepţia de fond). Dacă pârâtul nu există, excepţia lipsei capacităţii procesuale de
folosinţă se va admite în privinţa acestui pârât (cu consecinţa anulării parţiale a cererii
de chemare în judecată), fapt care va conduce şi la admiterea excepţiei de necompetenţă
alternativă, urmată de declinarea cauzei la una dintre instanţele competente. Dacă, însă,
pârâtul există, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă se respinge, iar, pe cale
de consecinţă, se va respinge şi excepţia de necompetenţă alternativă, întrucât a fost
sesizată instanţa de la domiciliul unuia dintre pârâţi. Însă, dacă se constată că
"fictivitatea" invocată de unul dintre ceilalţi pârâţi vizează de fapt altă situaţie, anume,
pârâtul "fictiv" există ca persoană fizică sau juridică, după caz (deci, are capacitate
procesuală de folosinţă), însă acesta nu are nicio legătură cu raportul juridic dintre
reclamant şi celălalt/ceilalţi pârât/pârâţi, atunci excepţia invocată este lipsa calităţii
procesuale pasive a acestuia. În acest caz, se va rezolva mai întâi excepţia de
necompetenţă (care se va respinge) şi abia apoi excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive (care, va fi unită sau nu cu fondul, după caz), iar în final, dacă se va constata că
această ultimă excepţie este întemeiată, cererea se va respinge faţă de pârâtul "fictiv" ca
fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar faţă de
ceilalţi pârâţi se va admite în tot sau în parte ori se va respinge ca neîntemeiată, după
caz.

- excepţia de perimare, survenind "de drept" în orice proces a cărui soluţionare a rămas
în nelucrare în condiţiile art. 416 alin. (1) C. pr. civ., va avea prioritate şi faţă de excepţia
de necompetenţă sau de greşită compunere sau constituire a instanţei etc., fiind chiar
inutil să se mai analizeze asemenea incidente procedurale, cât timp efectul admiterii
rezidă în anularea întregului dosar15; de altfel, din acest motiv, apreciem că nu se poate
vorbi de un veritabil concurs între excepţia de perimare şi oricare altă excepţie
procesuală. Chiar dacă anterior intervenirii suspendării cauzei fuseseră invocate mai
multe excepţii procesuale, rămase nerezolvate, întotdeauna se va discuta prioritar
excepţia de perimare. Doar dacă aceasta se respinge, atunci când se redeschide judecata,
se vor lua în discuţie excepţiile procesuale anterior invocate, care vor fi soluţionate în
funcţie de caracterul lor şi efectele pe care le produc, raportat la circumstanţele cauzei.

- excepţia nelegalei citări a uneia dintre părţile litigiului, la termenele de judecată, va

avea prioritate faţă de orice altă excepţie, chiar şi faţă de excepţiile privind învestirea
instanţei şi excepţiile de necompetenţă sau de greşită alcătuire a instanţei, deoarece,
până nu se îndeplineşte în mod legal citarea tuturor părţilor din proces, instanţa nu
poate face niciun act de procedură (sub sancţiunea nulităţii exprese prevăzute de art.
153 C. pr. civ.), exceptând luarea măsurilor de îndeplinire a procedurii de citare pentru
termenul următor.

Pe de altă parte, trebuie precizat că, atunci când excepţia nelegalei citări priveşte un
anumit act de procedură sau administrarea unei anumite probe (de exemplu, citarea la
efectuarea expertizei, în condiţiile art. 335 C. pr. civ.), aceasta poate fi invocată numai
până la termenul care a urmat neregularităţii (dar care nu poate curge mai înainte ca cel
nelegal citat să ia cunoştinţă de efectuarea acelui act/acelei probe fără citarea sa) şi
numai de către cel vătămat prin nelegala sa citare; or, în cazul în care persoana necitată
nu invocă excepţia în termenul legal, aceasta va fi decăzută din dreptul de a invoca
nelegala citare, astfel că instanţa va constata decăderea acestuia din dreptul de a mai
invoca nulitatea expertizei pentru lipsa procedurii de citare, iar cererea de anulare a
raportului de expertiză s-a formulat în scris şi s-a depus la instanţă, atunci instanţa va
rezolva prioritar excepţia de tardivitate a acestui act de procedură făcut peste termenul
legal imperativ, în temeiul art. 185 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ.

În cazul acţiunilor în nulitatea absolută a actului juridic civil, poate exista o situaţie
particulară. Astfel, dat fiind faptul că potrivit art. 1247 alin. (2) C. civ., acţiunea în
nulitate absolută poate fi promovată de orice persoană care justifică un interes, rezultă
că are calitate procesuală activă orice subiect de drept care justifică şi interesul de a
acţiona. Simetric, orice persoană care justifică interesul de a desfiinţa actul juridic
pentru cauză de nulitate absolută va avea în mod automat şi calitate procesuală activă.

Astfel, dacă reclamantul nu justifică interesul în promovarea acţiunii în nulitate, sunt

incidente atât excepţia lipsei de interes, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale active,
la prima vedere instanţa putând opta pentru oricare dintre acestea, în soluţionarea
cauzei cu efect peremptoriu, datorită strânsei corelaţii dintre interes şi calitatea
procesuală, ca şi condiţii de exercitare a acţiunii civile.

Însă, în ceea ce ne priveşte, apreciem că este justificată prioritatea excepţiei lipsei de

interes, deoarece raţionamentul logico-juridic este de următorul tip: dacă persoana nu
dovedeşte un folos practic urmărit prin promovarea acţiunii, el nu are interes ori,
neavând interes, nu dobândeşte nici calitate procesuală. Ceea ce înseamnă că
legitimarea procesuală este subsecventă verificării existenţei sau nu a interesului, fără
de care nu o putem stabili.

Sub un alt aspect, s-ar putea spune că ordinea de soluţionare interesează şi fiecare
cerere (sau capăt de cerere principal) în parte, mai ales atunci când, într-un litigiu există
nu doar cererea principală (cu sau fără cerere adiţională), ci şi cereri incidentale
(reconvenţională, cereri de intervenţie) în legătură cu care s-au formulat excepţii
procesuale. Întrucât prin cererea principală se declanşează procesul şi se stabileşte şi
competenţa instanţei (deoarece, conform art. 123 C. pr. civ., pentru cererile adiţionale,
accesorii şi incidentale operează prorogarea legală de competenţă) se poate aprecia că -
de principiu - ar trebui să aibă prioritate excepţiile îndreptate împotriva acesteia. Însă, o
astfel de regulă nu poate primi un caracter de generalitate mai ales atunci când, deşi
prin cererea principală s-au invocat excepţii procesuale, acestea sunt de fond, iar în
cererile incidentale s-au invocat excepţii de procedură, caz în care acestea din urmă, în
funcţie de efectele pe care le produc, vor trebui rezolvate prioritar. De pildă, dacă
reclamantul, reclamantul-pârât sau intervenientul invocă incompatibilitatea
judecătorului sau greşita constituire a instanţei pe motiv că participarea procurorului
este obligatorie ori că nu participă asistenţii-judiciari, deşi e vorba despre un litigiu de
muncă lato sensu etc. ori invocă netimbrarea/insuficienta timbrare sau lipsa de
semnătură ori lipsa dovezii calităţii de reprezentant sau tardivitatea (eventual,
perimarea) ori litispendenţa sau conexitatea în privinţa cererii incidentale, chiar dacă
împotriva cererii principale s-au invocat excepţii procesuale de fond (autoritatea de
lucru judecat, prescripţia, lipsa calităţii procesuale active sau pasive, lipsa de interes,
prematuritatea etc.), se vor rezolva prioritar excepţiile de procedură, în ordine impusă
de efectele pe care acestea le produc.

a) Actele de procedură prin care instanţa rezolvă excepţiile procesuale. Sub acest
aspect, trebuie făcute două categorii de distincţii. Astfel:
I. Dacă excepţia se invocă la judecata în primă instanţă (inclusiv în faza executării
silite), distingem după cum excepţia va fi admisă sau respinsă:

a) atunci când instanţa constată excepţia întemeiată şi o admite, va pronunţa, după caz:
- o hotărâre (când se dezînvesteşte de soluţionarea litigiului pe fond), respectiv atunci
când anulează cererea/respinge cererea într-o soluţie de inadmisibilitate (propriu-zisă
sau generică) ori atunci când îşi declină competenţa. Aşa cum am arătat deja mai sus,
această situaţie poate surveni - atât atunci când excepţia se rezolvă fără a fi unită cu
fondul, cât şi atunci când a fost unită cu fondul - în cazul în care există o singură cerere
principală (însoţită sau nu de capete de cerere accesorii, care vor suporta soarta cererii
principale, conform regulii de drept accesorium sequitur principale) şi nu există cereri
incidentale formulate în cauză. (Însă, precizăm că atunci când excepţia ar privi doar
unul dintre capetele accesorii, iar nu şi capătul principal, instanţa va pronunţa o
încheiere interlocutorie de admitere a excepţiei asupra acelui capăt de cerere şi va
continua soluţionarea cauzei în privinţa capătului principal, eventual şi asupra altui
capăt accesoriu acestuia, neafectat de excepţie.)

- o încheiere interlocutorie motivată, atunci când se impune continuarea judecăţii

asupra altor cereri neafectate de excepţia admisă [respectiv: e vorba fie despre o cerere
principală cu mai multe capete de cerere principale, cu sau fără capete accesorii
acestora, iar excepţia fie a privit doar un capăt principal din cererea de chemare în
judecată, fie doar o cerere accesorie din aceasta; fie e vorba de un proces în care, pe
lângă acţiunea principală s-au formulat cereri reconvenţionale şi/sau cereri de
intervenţie ori există o cerere conexă (urmare a admiterii excepţiei de conexitate), iar
excepţia priveşte, după caz, doar una dintre aceste cereri sau doar un anume capăt de
cerere din cadrul acestor cereri].

b) dacă instanţa constată că excepţia procesuală invocată este neîntemeiată, o va

respinge, pronunţând o încheiere interlocutorie motivată, şi va continua soluţionarea
cauzei pe fond.

În cadrul acestei categorii, mai precizăm că, potrivit art. 248 alin. (5) C. pr. civ.,
încheierea de respingere sau de admitere a excepţiei procesuale - inclusiv cea prin care,
după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită - poate fi atacată
numai odată cu hotărârea de fond, dacă legea nu prevede o altă soluţie [de exemplu,
potrivit art. 53 alin. (2) C. pr. civ., încheierea prin care s-a admis excepţia de recuzare nu
este supusă niciunei căi de atac]. Hotărârea prin care s-a admis excepţia procesuală are
acelaşi regim juridic ca şi hotărârea ce ar fi urmat să se pronunţe pe fond, dacă legea nu
prevede expres o altă soluţie [de exemplu, potrivit art. 421 alin. (2) C. pr. civ., sentinţa
prin care s-a admis excepţia de perimare nu este supusă apelului, ci poate fi atacată cu
recurs].
II.) Dacă excepţia se invocă într-o cale de atac, distingem după cum excepţia priveşte
însăşi calea de atac sau priveşte tot cererea de chemare în judecată sau o altă cerere
incidentală grefată pe aceasta ori cererea conexă acesteia:

a) dacă excepţia priveşte chiar calea de atac, atunci instanţa va pronunţa:

- o încheiere interlocutorie motivată, în cazul în care respinge excepţia, încheiere prin

care va dispune şi continuarea soluţionării respectivei căi de atac;

- o încheiere interlocutorie motivată, în cazul în care admite excepţia cu caracter

dilatoriu (excepţia de necompetenţă specializată a completului/secţiei; excepţia privind
greşita compunere sau constituire a instanţei; excepţia de litispendenţă; excepţia de
tardivitate a actului de procedură prin care se completează motivele de
apel/recurs/contestaţie în anulare/revizuire peste termenul legal, atunci când nu e
vorba despre motive de ordine publică; excepţia de recuzare), încheiere prin care va
dispune şi continuarea soluţionării respectivei căi de atac;

- o hotărâre (când se dezînvesteşte de soluţionarea respectivei căi de atac), în cazul în

care admite excepţia cu efect peremptoriu (excepţia de netimbrare/insuficientă
timbrare a căii de atac; excepţia lipsei de semnătură a cererii de declarare a căii de atac;
excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a celui care a declarat calea de atac;
excepţia de tardivitate a căii de atac; excepţia inadmisibilităţii căii de atac; excepţia
nulităţii recursului nemotivat; excepţia de perimare a căii de atac; excepţia de
necompetenţă materială sau teritorială a instanţei sesizate cu rezolvarea căii de atac).

b) dacă excepţia priveşte cererea de chemare în judecată sau o altă cerere incidentală
grefată pe aceasta ori cererea conexă acesteia, în toate cazurile instanţa se va pronunţa
prin hotărârea finală dată asupra căii de atac (când se dezînvesteşte de soluţionarea
respectivei căi de atac), deoarece excepţiile absolute care privesc aceste cereri pot fi
asimilate unor motive de ordine publică, în completarea motivelor iniţiale. Aşadar, după
închiderea dezbaterilor în calea de atac, instanţa rămâne în pronunţare, ocazie cu care
va soluţiona toate motivele invocate împotriva hotărârii atacate, inclusiv cele care
privesc excepţiile procesuale absolute invocate în cursul soluţionării căii de atac.

2.3. Ordinea şi procedura de soluţionare a apărărilor de fond

În ceea ce priveşte apărările de fond, am subliniat deja regula dedusă din dispoziţiile art.
248 alin. (1) C. pr. civ., potrivit căreia acestea se vor soluţiona întotdeauna după
excepţiile procesuale. Mai exact, acestea se vor soluţiona direct prin hotărârea dată
asupra fondului şi numai dacă - în ipoteza în care au existat şi excepţii procesuale unite
cu fondul - instanţa nu a admis una sau mai multe excepţii şi a respins cererea/cererile
în baza acestora, caz în care cercetarea fondului (deci, implicit, a apărărilor de fond)
este inutilă, fiind împiedicată. În ipoteza în care, deşi au fost excepţii procesuale unite cu
fondul, instanţa le-a respins sau, după caz, admiterea lor nu afectează toate cererile
supuse judecăţii, pentru cele neafectate de admiterea excepţiei/excepţiilor, prin
hotărâre se vor analiza şi apărările de fond (în fapt şi în drept) corespunzătoare acestor
din urmă cereri.

În cazul în care nu s-au invocat excepţii procesuale sau, deşi s-au invocat, acestea au fost
respinse anterior prin încheieri interlocutorii, prin hotărâre se va face o cercetare
deplină a fondului, deci instanţa va analiza şi apărările de fond (în fapt şi în drept) ale
părţilor şi, coroborând probele, va stabili situaţia de fapt la care va aplica legea,
pronunţând o soluţie în privinţa temeiniciei dreptului dedus judecăţii, în sensul
admiterii, admiterii în parte sau respingerii cererii ca neîntemeiată (nefondată).

În ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a apărărilor de fond între ele, deşi nu se poate
vorbi despre existenţa vreunei reguli, în ceea ce ne priveşte apreciem că, atunci când au
fost invocate, prioritar trebuie soluţionate excepţiile substanţiale (de drept material) -
fapt care poate antrena corelarea şi cu alte apărări de fond în fapt sau în drept -, apoi se
pot verifica celelalte apărări, în ordinea logică care se impune şi după efectele pe care
acestea le pot produce.

3. Deosebiri legate de modalitatea de soluţionare

Modalitatea de soluţionare a excepţiilor procesuale şi a apărărilor de fond este

substanţial diferită. Cu toate acestea, atât excepţiile procesuale, cât şi excepţiile
substanţiale (apărări de fond în drept) se pun în discuţia părţilor, dat fiind faptul că
trebuie respectat principiul contradictorialităţii. De altfel, aşa cum rezultă din
interpretarea art. 14 alin. (2)-(6) C. pr. civ., principiul contradictorialităţii trebuie
respectat inclusiv în privinţa oricăror apărări de fond.

Însă, dincolo de necesitatea respectării principiului contradictorialităţii, dacă analizăm

punerea în discuţie a excepţiilor procesuale comparativ cu excepţiile substanţiale, vom
observa că scopul este diferit. Astfel:

a) La excepţiile procesuale, în funcţie de caracterul dilatoriu sau peremptoriu al

excepţiei, scopul instanţei este acela de a verifica:

- dacă se impune amânarea intrării pe fondul cauzei, din cauza neregulilor procedurale
ce trebuie rezolvate prioritar (netimbrare, greşită compunere sau constituire a
instanţei, incompatibilitate, necompetenţă etc.) sau pentru o mai bună organizare a
justiţiei (litispendenţa şi conexitatea);
- dacă intrarea pe fondul cauzei nu este cumva inutilă (fiind împiedicată), în cazul
excepţiei de inadmisibilitate (pentru necompetenţa instanţelor române, pentru că
cererea e de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale, pentru neîndeplinirea
procedurii prealabile obligatorii, pentru subsidiaritatea acţiunii în constatare faţă de
acţiunea în realizare, pentru situaţiile în care legea nu recunoaşte deschisă o anumită
cale în justiţie sau o recunoaşte doar dacă sunt întrunite condiţii procedurale prevăzute
cumulativ, iar acestea nu sunt întrunite, atunci când legea prevede expres soluţia
inadmisibilităţii), în cazul excepţiilor de fond cu caracter peremptoriu (prematuritatea,
lipsa de interes, lipsa calităţii procesuale active sau pasive, lipsa capacităţii procesuale
de folosinţă sau de exerciţiu, prescripţia extinctivă, autoritatea de lucru judecat, lipsa
dovezii calităţii de reprezentant, lipsa de obiect) ori pentru eventualitatea anulării unui
act de procedură făcut peste termenul legal imperativ (tardivitate) sau a constatării
stingerii procesului (perimarea) ori anularea unui act de procedură în vederea refacerii
acestuia (nulitatea prevăzută de art. 175-176 C. pr. civ.).

Altfel spus, punerea în discuţie a excepţiei procesuale se face şi în scopul pronunţării

imediate (sau rămânerii în pronunţare, când aceasta nu se face în şedinţă publică) a
unei soluţii determinate de respectiva excepţie, soluţie care - după cum am arătat - dacă
excepţia se admite, conduce fie la amânarea intrării în cercetarea fondului (cazul
excepţiilor dilatorii), fie direct la anularea cererii sau la respingerea acesteia în planul
inadmisibilităţilor propriu-zise sau generice (cazul excepţiilor peremptorii sau care tind
spre un efect peremptoriu). Mai mult, dacă admiterea excepţiilor dilatorii nu are niciun
impact asupra cererii/cererilor cu care e învestită instanţa într-un anumit dosar,
provocând doar întârziere în abordarea lor, în cazul excepţiilor peremptorii, admiterea
lor impactează direct asupra cererilor, deoarece acestea nu vor mai fi cercetate şi nu se
vor mai analiza pe fond. Tocmai de aceea, ori de câte ori e posibil - respectând, însă, şi
ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale - instanţa se va pronunţa prioritar
asupra excepţiilor care fac inutilă cercetarea fondului, putând administra şi probe strict
pentru rezolvarea excepţiilor.

Când sunt întrunite condiţiile legale prevăzute de art. 248 alin. (4) C. pr. civ., instanţa va
putea proceda la unirea excepţiei(lor) cu administrarea probelor, respectiv cu fondul
cauzei (soluţie posibilă numai în cazul excepţiilor de fond, iar nu şi al celor de
procedură), ceea ce nu înseamnă că excepţia procesuală devine o simplă apărare de
fond, ci îşi păstrează caracterul propriu, de apărare procedurală. Oricum, inclusiv acest
procedeu se pune, în prealabil, în discuţia părţilor. Chiar în cazul în care s-a procedat la
unirea excepţiei cu fondul, deşi se încuviinţează şi se administrează probe inclusiv pe
fondul cauzei, ţinând cont de toate cererile şi apărările părţilor, prin hotărâre, instanţa
va analiza prioritar excepţia unită cu fondul, iar dacă o va admite, nu va mai cerceta
fondul, indiferent câte probe şi apărări s-au făcut, ci soluţia va fi dată direct în temeiul
excepţiei.
 b) Spre deosebire de excepţia procesuală, la excepţia substanţială, punerea în
discuţie se face nu pentru a obţine o pronunţare imediată din partea instanţei
(cum se urmăreşte la excepţia procesuală), ci pentru a justifica propunerea şi
încuviinţarea anumitor probe (care fac dovada acestor apărări) şi pentru a nu se
încălca contradictorialitatea şi, implicit, dreptul la apărare, în sensul de a nu
apărea pentru prima dată, direct în hotărârea judecătorească, o soluţie
întemeiată pe o excepţie substanţială, de care să nu se fi făcut vorbire sau care să
nu fi fost cunoscută de părţi anterior închiderii dezbaterilor, astfel încât, partea
care ar fi avut interesul să nu fi putut să se apere în raport de aceasta. Teza este
valabilă pentru oricare alte apărări de fond, în drept sau în fapt - art. 14 alin. (2)-
(6) coroborat cu art. 13, art. 20 şi art. 22 C. pr. civ.

Modalitatea de soluţionare diferă şi din punct de vedere al actelor de procedură prin

care instanţa se pronunţă asupra mijloacelor de apărare invocate de părţi. Astfel:

a) asupra excepţiei procesuale instanţa va pronunţa una dintre cele trei soluţii posibile:
- va admite excepţia, pronunţând, după caz, o încheiere interlocutorie sau o hotărâre;

Astfel, instanţa va pronunţa direct o hotărâre atunci când excepţia (cu caracter
peremptoriu/ care tinde spre un efect peremptoriu) admisă priveşte unica cerere din
proces sau unicul capăt de cerere principal (deoarece soluţia se va răsfrânge automat şi
asupra capetelor de cerere accesorii, potrivit regulii accesorium sequitur principale).

De asemenea, dacă admite excepţia de necompetenţă materială sau teritorială, potrivit

art. 132 alin. (3) C. pr. civ., instanţa pronunţă o hotărâre de declinare a competenţei,
nesupusă niciunei căi de atac (însă, dacă se admite excepţia de necompetenţă
specializată a instanţei, se pronunţă o încheiere interlocutorie, prin care se decide şi
transpunerea dosarului la un alt complet specializat ori la o altă secţie specializată). Tot
astfel, potrivit art. 132 alin. (4) C. pr. civ., dacă admite excepţia de necompetenţă şi
respinge cererea ca inadmisibilă întrucât nu este de competenţa instanţelor române sau,
după caz, este de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale, pronunţă o
hotărâre supusă numai recursului la instanţa superioară.

Însă, instanţa va pronunţa o încheiere interlocutorie, prin care va admite excepţia, dar
va dispune continuarea procesului în privinţa capetelor de cerere (principale, eventual
şi cu cererile accesorii acestora) din acţiunea principală, neafectate de excepţie ori în
privinţa cererii reconvenţionale, cererii conexe sau cererii de intervenţie cu caracter de
sine stătător. De altfel, această soluţie are şi consacrare legală într-un caz particular, art.
66 alin. (4) C. pr. civ. dispunând că "Intervenţia principală va fi judecată chiar dacă
judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege" (de
pildă, dacă s-a anulat ca insuficient timbrată ori pentru lipsa dovezii calităţii de
reprezentant ori lipsa de semnătură sau pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă
sau de exerciţiu ori s-a respins ca prematură, lipsită de interes, prescrisă, inadmisibilă
etc.).

De asemenea, această soluţie este posibilă şi atunci când se admite excepţia de

prescripţie parţială, adică a unei părţi din creanţa pretinsă prin unicul capăt de cerere
principal (însoţit sau nu de cereri accesorii), dar dispune continuarea judecăţii pentru
partea de creanţă neprescrisă; aceeaşi este soluţia şi în cazul în care se admite excepţia
autorităţii de lucru judecat parţiale, adică a unei părţi din pretenţia dedusă judecăţii
prin unicul capăt de cerere principal (însoţit sau nu de cereri accesorii), întrucât
funcţionează principiul pars non est in tot (partea nu e cuprinsă în tot), iar pentru ceea
ce nu a făcut obiectul judecăţii în litigiul anterior, judecarea pe fond nu poate fi oprită.
Totodată, instanţa va pronunţa o încheiere interlocutorie ori de câte ori admite o
excepţie dilatorie.

- va respinge excepţia, pronunţând o încheiere interlocutorie;

- va uni excepţia cu administrarea probelor, respectiv cu fondul printr-o încheiere
interlocutorie, urmând a se pronunţa asupra excepţiei la finalizarea procesului (în
sensul admiterii sau respingerii acesteia), prin hotărârea pe care o va da.

b) asupra excepţiilor substanţiale şi a oricăror apărări de fond (în drept sau în fapt),
spre deosebire de excepţiile procesuale, instanţa se va pronunţa numai prin hotărâre.

4. Deosebiri legate de efectele admiterii excepţiilor procesuale faţă de efectele admiterii

excepţiei substanţiale

a) Sub aspectul efectelor produse, o primă deosebire ar fi aceea că, în timp ce

admiterea excepţiilor procesuale împiedică/sting procesul pe fond, în sensul că acesta
nu se mai finalizează pe fond (excepţiile cu efect peremptoriu) sau, după caz,
amână/dilată procesul, întârziind finalizarea lui (excepţiile cu efect dilatoriu), apărările
de fond impun finalizarea pricinii pe fond şi, uneori, chiar demonstrarea inexistenţei
dreptului pretins16 prin cererea împotriva căreia se formulează apărările (fie aceasta
cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională, cererea de intervenţie sau
cererea conexă);

b) O altă deosebire importantă în planul efectelor constă în aceea că, hotărârea prin care
s-au valorificat una sau mai multe apărări de fond (în drept şi în fapt) are aptitudinea de
a dobândi autoritate de lucru judecat asupra fondului cauzei, dacă este menţinută şi în
calea/căile de atac, după caz, pe când hotărârea prin care s-au valorificat una sau mai
multe excepţii procesuale cu efect peremptoriu are autoritate de lucru judecat numai în
ceea ce priveşte modul de rezolvare a excepţiei (respectiv: dacă s-ar reitera cererea de
chemare în judecată, fără a se aduce niciun element nou în raport cu prima cerere,
atunci se va putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii în privinţa excepţiei
incidente atât în primul, cât şi în următorul litigiu; însă, dacă cererea se reiterează
acoperindu-se lipsurile care au generat admiterea excepţiei în primul litigiu, atunci nu
există autoritate de lucru judecat nici în privinţa excepţiei admise în primul proces,
deoarece aceasta nu va mai fi incidentă în al doilea litigiu, care va putea fi soluţionat,
după caz, în temeiul altei excepţii procesuale posibil a fi incidente sau chiar pe fond).
Aşadar, în cazul excepţiilor substanţiale (apărări de fond în drept), admiterea unei astfel
de apărări de fond echivalează cu respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în
judecată împotriva căreia fusese făcută, respectiv la o soluţie care va intra în autoritate
de lucru judecat pe fondul cauzei, dacă rămâne definitivă, în timp ce admiterea unei
excepţii cu efect peremptoriu, va atrage, după caz, anularea cererii sau respingerea
cererii ca inadmisibilă (printr-o soluţie de inadmisibilitate propriu-zisă sau, după caz,
printr-o soluţie de inadmisibilitate generică care va purta, însă, denumirea excepţiei
admise - de pildă, respinge cererea ca lipsită de interes/ca prematură/ca stând în
autoritate de lucru judecat/ca prescrisă etc.).

Cu alte cuvinte, admiterea excepţiilor procesuale lasă neatins fondul cauzei, judecata
putând fi reluată într-un nou dosar, în anumite condiţii (partea având, deci, posibilitatea
să-şi realizeze dreptul său), pe când, atunci când se tranşează fondul cauzei - adică
atunci când se pronunţă o soluţie de temeinicie sau netemeinicie a dreptului subiectiv
pretins - acea hotărâre intră în autoritate de lucru judecat şi un nou proces, caracterizat
de tripla identitate de elemente (părţi, obiect şi cauză), nu va mai fi admisibil. Pe cale de
consecinţă, partea care a pierdut procesul nu va mai putea opune dreptul pretins
adversarului său din primul proces (sau avânzilor-cauză ai acestuia) - aspectul negativ
al autorităţii de lucru judecat, în timp ce partea care a câştigat procesul, va opune/se va
prevala de autoritatea de lucru judecat a hotărârii din primul litigiu împotriva
adversarului său (sau a avânzilor-cauză ai acestuia) întru-un eventual litigiu viitor,
caracterizat de tripla identitate de elemente, iar instanţa va fi obligată să respecte şi ea
autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive din primul proces - aspectul pozitiv al
autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte excepţiile cu efect dilatoriu (care sunt excepţii de procedură),

efectele admiterii acestora nu fac decât să dilate procesul, să amâne intrarea în
cercetarea şi soluţionarea fondului, fără a-l afecta. În consecinţă, excepţiile dilatorii se
deosebesc de apărările de fond prin aceea că primele nu afectează fondul, în timp ce
acestea din urmă servesc la soluţionarea cauzei pe fond, iar uneori chiar justifică soluţia
dată pe fond.

c) O altă deosebire se remarcă sub aspectul actelor de procedură pe care le pronunţă

instanţa, respectiv: în timp ce soluţionarea excepţiilor se face prin intermediul unei
încheieri interlocutorii sau, după caz, prin intermediul unei hotărâri prin care nu se
antamează fondul, dar se stinge procesul, în cazul apărărilor propriu-zise instanţa fie se
pronunţă prin încheieri preparatorii (în cazul probelor), fie se pronunţă direct prin
hotărârea finală prin care rezolvă fondul procesului (mai exact, în considerentele
acesteia se vor regăsi concluziile instanţei asupra diverselor apărări de fond în fapt sau
în drept)17, în special în privinţa excepţiilor substanţiale (apărări de fond în drept).
Încheiem prezentul studiu cu menţiunea că distincţiile dintre excepţiile procesuale şi
excepţiile substanţiale (apărări de fond în drept) nu sunt limitate la problematica mai
sus expusă, existând deosebiri şi cu privire la scopul urmărit de cel care le formulează,
ori legate de regimul de invocare sau legate de sancţiunile neinvocării în termen a unor
excepţii, ca şi o serie de asemănări, fiecare chestiune având propria sa importanţă
practică. De asemenea, nu ne-am propus aici, ci într-un studiu viitor, să prezentăm şi
distincţiile dintre excepţiile procesuale şi excepţiile substanţiale, atunci când sunt
invocate direct în căile de atac.

Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 5 din data de 31 octombrie

2018

1 Pentru studii monografice privind excepţiile procesuale, a se vedea: A. Vasile,

Excepţiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;
Al. Suciu, Excepţiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, ed. a 2-a revizuită şi
adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, iar pentru reglementarea anterioară, a
se vedea: Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1983; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, A.C. Ciurea, Excepţiile procesuale în materie civilă, Ed. Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2009.
2 G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p.

446.
3 Prin sintagma "respingerea pretenţiei" avem în vedere atât respingerea acesteia

printr-o soluţie de inadmisibilitate generică sau, după caz, anularea cererii - ca rezultat
al admiterii unei excepţii procesuale -, cât şi respingerea cererii pe fond ca neîntemeiată
(n.n.).
4 Asemănător, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 446.

5 În sens asemănător, a se vedea şi A. Vasile, Excepţiile procesuale în noul Cod de

procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 1-2; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p.
446.
6 Pentru această observaţie a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 447.

7 G. Răducan, Drept procesual civil român şi comunitar european, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2009, p. 49. Şi în practica judiciară, s-a arătat, de pildă, că "Nerespectarea

termenului imperativ pentru declararea apelului determină decăderea din dreptul de a
exercita calea de atac. Prin constatarea decăderii, dispare cadrul procesual pentru
realizarea controlului judiciar, astfel că instanţa de apel este obligată să se pronunţe cu
prioritate asupra excepţiei de tardivitate a apelului, deoarece admiterea acesteia
exclude analizarea altor excepţii, chiar dacă şi acestea sunt de ordine publică" - C.A.
Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 702/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 302.
8 G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. a II-a, Ed. ALL,
Bucureşti, 1995, p. 232; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 242-243; G. Răducan, Drept procesual civil, Ed. All Beck,
2005, p. 132 şi G. Răducan, Drept procesual civil român şi comunitar european, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 158 etc. Când se invocă simultan excepţia de
necompetenţă materială şi excepţia de insuficientă timbrare, primează excepţia
referitoare la taxele de timbru, deoarece instanţa nu poate să pună în discuţia părţilor
alte probleme legate de judecarea cauzei deduse ei spre soluţionare, înainte de a fi
plătite taxele judiciare de timbru - Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 214/1971, în C.D. 1971,
p. 190; a se vedea şi C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2168/1997, în C.P.J.C. 1993-
1998, p. 321.
9 Pentru opinia că excepţia de netimbrare se soluţionează prioritar faţă de excepţia de

necompetenţă, a se vedea, cu titlu de exemplu: G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 232; V.M.
Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 242-243; G. Răducan, Drept procesual civil, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 132 şi G. Răducan, Drept procesual civil român şi comunitar
european, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 158 etc. Când se invocă simultan excepţia
de necompetenţă materială şi excepţia de insuficientă timbrare, primează excepţia
referitoare la taxele de timbru, deoarece instanţa nu poate să pună în discuţia părţilor
alte probleme legate de judecarea cauzei deduse ei spre soluţionare, înainte de a fi
plătite taxele judiciare de timbru - Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 214/1971, în C.D. 1971,
p. 190; a se vedea şi C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2168/1997, în C.P.J.C. 1993-
1998, p. 321. Pentru o soluţie contrară, a se vedea M. Tăbârcă, Un aspect al ordinii de
soluţionare a excepţiilor ridicate concomitent în faţa instanţei civile, în Dreptul nr.
2/1998, p. 63-65.) şi I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, vol. I, 2013, p. 828, nota de subsol.
10 A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.

127; Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960, p. 96.
11 În acelaşi sens, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 287.

12 Excepţia lipsei puterii de reprezentare (a calităţii de reprezentant) este o excepţie de

fond, peremptorie, absolută sau relativă (după caracterul normelor de ordine publică
sau privată pe care le încalcă) care nu trebuie confundată cu excepţia lipsei dovezii
calităţii de reprezentant (excepţie de procedură, absolută, mixtă - care începe printr-un
efect dilatoriu şi tinde spre un efect peremptoriu). Cea dintâi excepţie vizează o condiţie
de fond pentru exercitarea acţiunii civile sau efectuarea unuia sau mai multor acte de
procedură, presupunând aptitudinea reprezentantului de a exercita drepturi şi obligaţii
procesuale în numele reprezentatului, adică existenţa puterii de reprezentare, a cărei
lipsă afectează valabilitatea reprezentării şi a actelor de procedură făcute de
reprezentant, în timp ce a doua excepţie vizează doar o cerinţă formală, extrinsecă
actului de procedură, anume aceea a existenţei unei dovezi a calităţii de reprezentant
(împuternicire avocaţială, delegaţia consilierului juridic, procura autentică a
mandatarului convenţional sau actul care atestă dreptul de reprezentare legală). Pot
exista situaţii în care, deşi există o dovadă a calităţii de reprezentant, să nu existe, totuşi,
puterea de reprezentare conferită de lege în anumite cazuri sau materii (de pildă, există
o împuternicire a unui avocat din "Baroul Constituţional", deşi nu au putere de
reprezentare în instanţă ca şi "avocat" sau, o persoană prezintă o procură autentică
pentru reprezentarea unei societăţi comerciale, deşi nu are calitatea de reprezentant al
acelei societăţi şi nici nu e consilierul juridic al acesteia etc.). Pentru distincţia dintre
puterea de reprezentare (calitatea de reprezentant) şi dovada acestei calităţi, a se vedea
şi I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, p. 276 şi p.
809, A. Suciu, op. cit., pp. 479-481.
13 Înainte de a se pronunţa asupra prescripţiei, instanţa trebuie să verifice dacă este în

măsură să se mai pronunţe în pricina respectivă, deci să rezolve excepţia autorităţii de

lucru judecat - Trib. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 1098/1978, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 43.
14 Nerespectarea termenului imperativ pentru declararea apelului determină decăderea

din dreptul de a exercita calea de atac. Prin constatarea decăderii, dispare cadrul
procesual pentru realizarea controlului judiciar, astfel că instanţa de apel este obligată
să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiei de tardivitate a apelului, deoarece
admiterea acesteia exclude analizarea altor excepţii, chiar dacă şi acestea sunt de ordine
publică - C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 702/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 302.
15 A se vedea şi nota de la speţa nr. 16 de sub art. 137, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei,

Codul de procedură civilă adnotat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 285.
16 În sens asemănător, a se vedea şi V. Dănăilă, în G. Boroi (Coord.), Noul Cod de

procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 87; A.
Vasile, op. cit., p. 3.
17 În sens asemănător, a se vedea şi V. Dănăilă, în G. Boroi (Coord.), Noul Cod de

procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 87; A.
Vasile, op. cit., p. 3.