Aplicarea Legii Civile in Timp Marian Nicolae

300 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă
Motto
Tempus regit factum
TITLUL II
PRINCIPIILE DREPTULUI INTERTEMPORAL CIVIL
Motto
«Legea civilă este aplicabilă cât timp este
în vigoare» [art. 6 alin. (1) NCC]
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP
§ 1. Preliminarii
108. Cadrul spaţio-temporal de aplicare a normelor juridice civile. După cum am

văzut (supra, nr. 1 sqq.), în principiu, orice normă juridică, deci, inclusiv norma
„civilă” ori de „drept civil”, fie general-abstractă1, fie individual-concretă2, acţionează
asupra destinatarilor săi, concomitent, pe două planuri diferite, dar complementare: atât
în timp, cât şi în spaţiu.
De unde rezultă că, privite in globo, normele juridice civile coexistă, din punct de
vedere teritorial, şi se succedă una alteia, din punct de vedere temporal.
Aşadar, sub aspectul aplicării normelor de drept civil, se poate distinge între
aplicarea în spaţiu a normelor civile, pe de o parte, şi aplicarea în timp a acestora, pe de
altă parte3.
Aplicarea în spaţiu este obiectul de reglementare a dreptului internaţional, public
sau privat, spre deosebire de aplicarea în timp care este obiectul de reglementare a
normelor de drept intertemporal intern4, public sau privat, după caz.
1
Aplicabilă unor destinatari necunoscuţi şi cuprinsă, de regulă, în acte normative cu caracter
general. V. supra, nr. 39, lit. c).
2
Aplicabilă unor subiecte individual determinate sau cel puţin determinabile şi derivată din
acte juridice cu caracter individual. V. supra, nr. 39, lit. c).
3
V. supra, nr. 1 sqq.
4
Cu privire la noţiunea, conţinutul şi diviziunea dreptului intertemporal, v. supra, nr. 13 sqq.
Noţiuni generale privind aplicarea legii civile în timp 301
Cât priveşte aplicarea în timp a normelor de drept civil, cuprinse în actele
normative – izvoare de drept civil, ele se nasc la data intrării în vigoare a actului nor-
mativ creator, acţionează neîntrerupt, cât timp sunt în vigoare, şi îşi încetează efectele la
data ieşirii acestora din vigoare, prin abrogare expresă sau tacită, după caz.
Odată însă cu abrogarea unei norme juridice civile şi înlocuirea ei, când este
cazul, cu o normă juridică nouă, se pune adeseori problema modului de acţiune a legii
noi în privinţa situaţiilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare sub aspectul
condiţiilor de constituire, modificare sau stingere, precum şi al efectelor juridice
anterior produse sau care urmează a se produce în viitor, după caz. Vorbim în astfel de
cazuri, de problema aplicării în timp a normelor civile care comportă însă mai multe
faţete sau aspecte deosebite, după cum am văzut deja (supra, nr. 5 şi urm.)5.
Aplicarea în timp a normelor de drept civil este reglată prin norme specifice,
numite norme instrumentale, i.e. principii şi reguli conflictuale, cuprinse în dispoziţii
legale speciale, adică în dispoziţii expres elaborate pentru a guverna situaţiile juridice
născute sub imperiul legii vechi, ori în dispoziţii legale generale, adică în dispoziţii de
aplicaţie generală pentru a cârmui, în absenţa dispoziţiilor speciale, legea aplicabilă
ratione temporis în caz de trecere de la un regim normativ la altul şi rezolvând, astfel,
eventualul „conflict” de legi în timp.
109. Plan. În titlul de faţă, vom analiza principiile generale de drept intertemporal
aplicabile în materie civilă, urmând ca în titlul următor (v. titlul III: Aplicarea în timp a
Noului Cod civil) să aruncăm şi o privire generală asupra dispoziţiilor de drept inter-
temporal privitoare la aplicarea în timp a NCC, completând în acest fel demersul nostru
ştiinţific privind studiul conflictelor de legi în timp în materie civilă (în lumina NCC).
In concreto, în materie civilă, conflictul de legi în timp, adică succesiunea
dispoziţiilor civile normative de ordin material (substanţial), este reglat de trei principii
generale:
– principiul neretroactivităţii legii civile noi (Cap. II, Secţiunea I);
– principiul aplicării imediate a legii civile noi (Cap. II, Secţiunea a II-a);
– principiul supravieţuirii legii civile vechi (Cap. II, Secţiunea a III-a).
Brevitatis causa, pentru uşurinţa exprimării şi facilitarea lecturii, termenul „lege”
folosit în titlul de faţă se referă atât la normele civile generale, cât şi la cele speciale,
indiferent de izvorul lor formal, scris sau nescris, legal sau cutumiar6.
Înainte însă de a analiza fiecare principiu în parte, întrucât una din coordonatele
de aplicare a legilor – cea temporală – presupune, prin ipoteză, cunoaşterea datei când a
intrat în vigoare legea, dar şi a datei când ea a ieşit din vigoare, ne vom ocupa, în
prealabil, în capitolul de faţă, de aceste două momente, omiţând însă a aborda şi
chestiunea adoptării efective a actelor normative, care, în cazul normelor generale, ţine
5
Cu privire la datele problemei aplicării legilor în timp (în general), v. şi E.-L. Bach,
Contribution à l’étude du problème de l’application des lois dans le temps, in RTD civ. no 3/1969, no
8 sqq., p. 413 sqq., precum şi supra, nr. 5 sqq.
6
Cu privire la chestiunea conflictului intertemporal în cadrul normelor cutumiare, v. supra,
nr. 46, text şi nota 226.
de legistica ori de tehnica legislativă, iar în cazul normelor individuale, de mecanismul

de formare a actelor juridice cu caracter individual sau, după caz, de regimul aplicabil
faptelor juridice stricto sensu.
Cunoaşterea activităţii temporale a normelor juridice civile este esenţială, din cel
puţin trei puncte de vedere:
– întâi, conform principiului tempus regit factum, actele şi faptele încheiate,
produse sau săvârşite nu pot produce alte efecte juridice decât cele prevăzute de norma
în vigoare, adică de norma sub imperiul căreia aceste acte sau fapte au fost comise;
– în al doilea rând, adoptarea sau publicarea actului normativ nu coincide cu
intrarea lui în vigoare, motiv pentru care trebuie determinat, in concreto, acest moment,
deoarece de el depinde forţa normativă a actului şi numai din acel moment există
posibilitatea unui conflict cu reglementarea veche.
– în sfârşit, aplicarea în timp a legii, se susţine de o doctrină consolidată, nu
coincide întotdeauna cu durata existenţei sale juridice, atunci când ar avea efect
retroactiv ori „ultraactiv”, înlăturând acţiunea altei legi normal competente ratione
temporis.
Aceasta însemnează că „aplicarea în timp a legii civile” este distinctă de „con-
flictul legilor civile în timp”, deoarece acesta din urmă constituie doar o parte din
materia mai vastă reprezentată de „aplicarea legii civile în timp”7.
§ 2. Aplicarea în timp a legii civile
110. Durata legii. a) Precizări prealabile. Nicio lege umană8 nu este veşnică. Prin
urmare, fiecare lege are un început, dat de momentul intrării în vigoare, şi un sfârşit, dat
de momentul ieşirii din vigoare.
În acest interval de timp, legea este activă şi, în principiu, obligatorie, în sensul că
aplicabilitatea sa este efectivă şi, cu excepţia dispoziţiilor supletive sau permisive, este
obligatorie, iar nu facultativă.
În principiu, legea se aplică direct, automat, iar nu indirect şi mediat de intervenţia
unui alt organ, jurisdicţional sau administrativ, statal sau privat. Acest principiu, numit şi
„automatismul legii” sau, mai exact, „eficacitatea automată a dreptului (obiectiv)”, iar,
uneori (dar imprecis), chiar principiul aplicării imediate a legii (dreptului)9, este, în epoca
modernă, expresia principiului separaţiei puterilor în stat şi o consecinţă a principiului
preeminenţei dreptului (Rule of Law)10.
7
În acest sens, J. Héron, Étude structurale de l’application de la loi dans le temps (à partir du
droit civil), in RTD civ no 1/1985, p. 278, nota 3.
8
Cu privire la noţiunea polisemantică şi, deci, ambiguă, de „lege” pozitivă (în general), v.
supra, nr. 39, lit. b).
9
V., pentru amănunte, G. Pace, Il diritto transitorio con particolare riguardo al diritto
privato (con prefazione del Prof. Mario Rotondi), Casa Editrice Ambrosiana, Milano, 1944, no 46,
pp. 149-150, no 104, p. 324. Adde supra, nr. 60.
10
Cu privire la rolul judecătorului în aplicarea dreptului, v. supra, nr. 55 sqq.
Legea este activă, însă numai cât timp este în vigoare. De unde necesitatea
cunoaşterii atât a datei intrării în vigoare (infra, nr. 111), cât şi a datei ieşirii din
vigoare (infra, nr. 114), precum şi a modalităţilor tehnice prin care se realizează acest
lucru.
Existenţa legii nu trebuie confundată cu obligativitatea şi, de asemenea, nici cu
validitatea şi aplicabilitatea acesteia (b).
b) Existenţa, eficacitatea, validitatea şi aplicarea legii. O lege există din

momentul publicării în „Monitorul Oficial al României”, după promulgarea ei de către
Şeful statului11. Dar nu însemnează că din momentul în care legea există din punct de
vedere juridic este eficace, adică a intrat în vigoare având forţă (putere) juridică
obligatorie erga omnes sau erga certam personam, deoarece cele două momente nu
coincid, potrivit art. 78 din Constituţie (legea „intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul legii”).
Pe de altă parte, odată intrată în vigoare12, legea este doar aplicabilă13, iar nu şi
efectiv aplicată, aplicarea legii fiind condiţionată de existenţa unui act, fapt, situaţii de
11
Cu privire la procedura de adoptare şi promulgare a legilor, v. art. 74-77 şi 114 din Consti-
tuţie, iar cu privire la procedura de adoptare a ordonanţelor Guvernului, v. art. 108, 115 din
Constituţie.
12
Din momentul intrării în „vigoare” legea este deplin eficace, adică obligatorie. Termenii
„eficace”, „obligativitate” sunt sinonimi şi echivalenţi cu expresia „în vigoare” (din lat. vigor, -is =
putere, energie, vigoare, forţă). Uneori, sintagma „în vigoare” este confundată cu existenţa juridică
(formală) a legii, ceea ce, pentru motivele arătate în text, nu poate fi acceptat (v., totuşi, Senia
Mihaela Costinescu, Károly Benke, Efectele deciziilor Curţii Constituţionale [pronunţate în temeiul
art. 146 lit. d) din Constituţia României] în dinamica aplicării lor, in Dreptul nr. 10/2012, p. 106,
unde citim, in terminis, că prevederile legale constatate ca fiind neconstituţionale, în mod formal
„continuă, pe perioada în care sunt suspendate de drept, să fie în vigoare (sic!); numai Parlamentul
sau Guvernul, după caz, au obligaţia de a abroga sau de a modifica respectivele acte normative,
punându-le astfel de acord cu Constituţia” – s.n.; este, însă, evident că o dispoziţie legală suspendată
nu este, temporar, în vigoare, chiar dacă există juridic, (i.e. în mod formal).
13
Uneori, se face distincţie între perioada de aplicabilitate normală a legii ca normă juridică
general-abstractă, care coincide cu perioada obligativităţii sale faţă de destinatarii săi, şi perioada de
aplicabilitate efectivă a legii şi ca normă individual-concretă, când afectează şi actele sau faptele
anterioare, situaţie în care legea nouă este retroactivă. V., în acest sens, P.-A. Côté, Contribution à la
théorie de la rétroactivité des lois, in 68 La Revue du Barreau Canadien 60 (1989), ad pp. 68-71
[analiza relaţiei dintre „perioada de observaţie” (la période d’observation de la loi) – cuprinsă între
data intrării şi data ieşirii din vigoare a acesteia, i.e. perioada în care legea este „executorie”
(obligatorie) – şi „perioada de aplicabilitate a legii” (la période d’applicabilité de la loi), intervalul
când legea este aplicabilă actelor şi faptelor la care ea este susceptibilă să le ataşeze consecinţele
juridice acolo prevăzute]. V., în dreptul francez, J. Héron, Étude structurale ..., cit. supra [nota 7],
nos 22-23, pp. 292-294, în privinţa distincţiei dintre publicarea legii şi intrarea în vigoare
(aplicabilitatea) legii, iar cu privire la distincţia dintre perioada de „observare” (obligativitate) şi cea
de „aplicare” (acţiune) a legii, idem, Principes du droit transitoire, Dalloz, Paris, 1996, no 23 sqq.,
p. 28 sqq. Cf., în dreptul american, St. R. Munzer, Retroactive Law, in 6 The Journal of Legal Studies
373, 386 (1977), care distinge între perioada de „existenţă validă a legii” (validity during period) şi
perioada de „aplicare validă a legii” (validity for a period):
care legea leagă producerea de efecte juridice concrete, iar în unele cazuri de intervenţia
unui terţ, în speţă a judecătorului (în materie penală, de ex.). Prin urmare, intrarea în
vigoare a legii nu trebuie confundată cu aplicarea ei efectivă.
În fine, pentru a fi eficace (obligatorie), legea trebuie să fie validă14, formal şi
material, adică să fie adoptată cu formalităţile prevăzute de lege, iar pe fond să nu
încalce dispoziţiile constituţionale sau supraconstituţionale.
111. Intrarea în vigoare a legii. a) Când intră în vigoare legea? În această privinţă
trebuie să distingem după cum este vorba de legi propriu-zise sau de alte acte normative
cu caracter general ori, după caz, de acte normative cu caracter individual.
b) Intrarea în vigoare a legilor propriu-zise. Aceasta este fixată chiar de către

legea fundamentală, pentru cazul legilor interne15. Potrivit art. 78 din Constituţie:
„Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile

de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei” (s.n.).
Art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, republicată16, cu mod. ulterioare, extinde această regulă şi
la ordonanţele simple, emise de Guvern, în perioada vacanţei parlamentare, în baza unei
legi speciale de abilitare (delegare legislativă):
„(1) Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de

abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile
se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al
României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare.
„The period during which a law is valid is its period of existence, i.e., the time
from when it first began to satisfy criteria of validity in the system until it no longer
satisfied them. Laws with expiration dates and laws that are repealed or repudiated by
judicial decision cease to exist when they expire or are repealed or overruled or so
eroded that they can no longer be regarded as rules of the system. Other laws cease to
exist only with the demise of the system as a whole. The period for which a law is
valid, on the other hand, is the interval when it governs the legal status of acts to which
it is applicable. To be valid for a period a law must satisfy criteria of validity at some
time. It does not follow, however, that its period of existence must be the same as the
period for which it is valid (…) But (…) this is not [always] the case, namely laws
with delayed effective dates and retroactive laws.”
14
Uneori, validitatea («Geltung») legii este văzută ca fiind sinonimă cu eficacitatea (obliga-
tivitatea) acesteia, în timp ce aplicarea («Anwenden») legii este echivalată cu folosirea ei de către
părţile interesate, avocaţi sau judecători pentru a rezolva un caz de speţă. În acest sens, v. E.
Zitelmann, Sfera di validità e sfera di applicazione delle leggi, in Diritto internazionale, Ispi, Milano,
1961, p. 159 sqq.
15
Cu privire la procedura legislativă de elaborare şi adoptare a legilor, v. I. Vida, Legistica
formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, ed. a V-a revizuită şi adăugită,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 155 sqq.
16
A se vedea M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
(2) Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la
Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată
ulterioară.
(3) Actele normative prevăzute la art. 11 alin. (1) [hotărârile Guvernului, deciziile
primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi
ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor admi-
nistraţiei publice centrale de specialitate], cu excepţia legilor şi a ordonanţelor, intră în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul
lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare
să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă
că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.” (s.n.)17.
Din textul legal citat, rezultă că, în privinţa datei de intrare în vigoare a actelor
normative cu caracter general, trebuie să distingem între legi şi ordonanţele simple,
ordonanţele de urgenţă, şi celelalte acte normative. Astfel:
– legile şi ordonanţele simple intră în vigoare la 3 zile de la publicare, mai exact,
în a patra zi de la publicare, cu excepţia cazului în care se prevede în textul lor o altă
dată ulterioară acestui termen (de ex. 30 de zile, o lună, 6 luni etc.)18, indiferent dacă
aceasta este certă sau incertă, în momentul publicării actului normativ respectiv19;
termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice (sistemul „inclusiv”, în care şi
dies a quo şi dies ad quem intră în calcul), iar nu pe „zile libere”, cum se prevede, în
mod obişnuit, în cazul termenelor procedurale20;
– ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare imediat, la data
publicării, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată şi
dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară pentru intrarea în vigoare21;
intrarea în vigoare imediată este justificată de urgenţa măsurilor adoptate prin aceste
acte de către Guvern;
17
Cu privire la publicarea actelor normative cu caracter general, v. art. 11 din Legea
nr. 24/2000, republicată, cu mod. următoare. Sunt exceptate de la regula publicătii, deciziile
clasificate ale primului-ministru, actele normative clasificate, precum şi cele cu caracter individual,
emise de autorităţile administrative autonome şi organele administraţiei publice centrale de spe-
cialitate.
18
V., spre ex., art. 220 din Legea nr. 71/2011, în legătură cu data intrării în vigoare a NCC – 1
octombrie 2011 –, respectiv după cca 14 luni de la data publicării codului în M. Of. nr. 511 din 24
iulie 2009.
19
V., de ex., art. 56 din Legea nr. 71/2011 care prevede că dispoziţiile NCC privind efectul
translativ sau constitutiv de drepturi reale imobiliare al înscrierilor efectuate în cartea funciară „se
aplică numai după finalizarea [termen incert] lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate
administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele
respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
20
V. art. 181 NCPC. În acelaşi sens, art. 2.553 NCC.
21
Cu privire la problema „conflictului intraconstituţional privitor la intrarea în vigoare a legii
şi a ordonanţei de urgenţă” din perspectiva aşa-numitelor antinomii constituţionale, v. I. Vida,
Legistica formală …, cit. supra [nota 15], pp. 119-120.
– celelalte acte normative emise de către autorităţile administraţiei publice

centrale22 intră în vigoare la data publicării, cu excepţia cazului în care în cuprinsul lor
nu este prevăzută o dată ulterioară.
Nu interesează, aşadar, data adoptării ori emiterii legii ori actului cu putere de
lege, nici data adoptării celorlalte acte normative de către conducătorii organelor
administraţiei publice centrale, şi nici vacatio legis, i.e. intervalul de timp între data
publicării şi data intrării în vigoare23. În această perioadă este şi rămâne în vigoare
vechea reglementare, dacă există, iar dacă nu există nicio reglementare, atunci
destinatarii viitoarei reglementări nu sunt ţinuţi să se conformeze acesteia.
c) Intrarea în vigoare a actelor normative cu caracter individual. Aceste acte,

indiferent de autorul lor, intră în vigoare şi produc efecte fie de la data comunicării lor
(acte administrative, acte jurisdicţionale etc.), fie de la data încheierii lor (ex. contrac-
tele civile sau administrative). Fiind creatoare de norme individuale, de drepturi şi
obligaţii concrete în beneficiul sau sarcina anumitor persoane, în principiu, ele trebuie
comunicate acestora sau, după caz, este necesar să existe posibilitatea cunoaşterii lor
(ex. publicitatea actelor jurisdicţionale) ori măcar o procedură de aducere la cunoştinţă.
În cazul contractelor, de regulă, părţile iau cunoştinţă direct de data eficacităţii lor, cu
excepţia contractelor încheiate prin corespondenţă sau între părţi aflate în localităţi
diferite (v. dispoziţiile privind formarea contractului, din NCC, art. 1.182 sqq.).
112. Modificarea şi completarea legii. După adoptarea legii, aceasta poate fi modi-
ficată prin schimbarea conţinutului său normativ sau, după caz, poate fi completată,
prin introducerea unor dispoziţii noi24. Dispoziţiile modificatoare sau completatoare se
încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, modificat sau
completat25, şi fac, de la această dată, corp comun cu legea modificată sau completată.
Ratione temporis, dispoziţiile modificatoare sau completatoare au caracter
inovator (sau chiar novator) şi, deci, sunt supuse principiilor şi regulilor de drept inter-
temporal.
113. Suspendarea legii. Pe durata existenţei sale, legea poate să-şi înceteze
temporar efectele juridice, adică puterea normativă. Este vorba de anumite evenimente
legislative care atrag suspendarea, adică încetarea temporară a puterii obligatorii a
legii26. Spre ex., în cazul unei legi excepţionale, prin care se instituie starea de asediu
22
Cu privire la intrarea în vigoare a actelor normative ale autorităţilor administraţiei publice
locale, v. art. 83 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare.
23
De regulă, tehnica vacatio legis este de a pregăti intrarea în vigoare a actului normativ nou,
inclusiv emiterea regulamentelor, ordinelor, instrucţiunilor, normelor metodologice etc. necesare
punerii în aplicare a reglementării noi şi a permite, totodată, destinatarilor normelor să ia cunoştinţă
de viitoarea reglementare.
24
V. art. 59-62 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare.
25
Art. 62 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare.
26
V. art. 66 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările ulterioare, care, prevede, in
terminis, la alin. (2) , că „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de
suspendare reintră de drept în vigoare.” (s.n.).
sau starea de urgenţă (art. 93 din Constituţie), prevederile legii ordinare devin temporar
inaplicabile27. Tot astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile
şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamentele Parlamentului, constatate ca
fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după
caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionle cu dispoziţiile Constituţiei, însă, pe
durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate
de plin drept28.
114. Ieşirea din vigoare a legii. a) Precizări prealabile. În ceea ce priveşte înce-
tarea eficacităţii dispoziţiilor normative, se impune aceeaşi distincţie între încetarea
legilor propriu-zise şi a altor acte normative cu caracter general, şi încetarea efectelor
juridice ale actelor individuale.
b) Ieşirea din vigoare a legilor propriu-zise şi a altor acte normative cu caracter

general. Aceste acte normative încetează, în tot sau în parte, prin:
– abrogare; aceasta poate fi expresă sau tacită29, după forma sau modalitatea de
realizare30, şi totală sau parţială, în funcţie de întinderea efectului abrogativ31;
abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor32 de acte normative (supra, nr. 112)33; în
27
Cf. art. 7 Noul Cod penal cu privire la efectele legii penale temporare sau excepţionale.
28
Cu privire la suspendarea ipso iure a dispoziţiilor legale constatate neconstituţionale, v.,
mai recent, Senia Mihaela Costinescu, Károly Benke, op. cit. [nota 12], p. 119 sqq.
29
Abrogarea este tacită atunci când actul normativ nou, fără a conţine vreo dispoziţie
abrogatoare, conţine dispoziţii incompatibile cu cele cuprinse într-un act normativ vechi. V. art. 67
din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare.
30
Cu privire la condiţiile de abrogare a dispoziţiilor unei legi organice care cuprind şi
reglementări ce nu ţin de domeniul legii organice, v. I. Vida, Acţiunea normei juridice în timp, in
Dreptul nr. 12/2004, pp. 87-88.
31
V. art. 64 şi 65 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare.
32
Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai
multor articole ori alineate ale acestuia şi în redarea lor într-o nouă formulare (art. 59 din L. nr.
24/2000, republ., cu mod. ulterioare), fiind supusă ca şi actul normativ modificat dispoziţiilor de
drept intertemporal. Modificarea poate fi viza fie conţinutul ipotezei normei juridice, fie efectul său
juridic sau chiar schimbarea integrală a conţinutului acesteia. Orice modificare are un dublu efect:
novator şi abrogator (novator, întrucât se schimbă conţinutul unei norme, abrogator, întrucât vechiul
conţinut normativ îşi încetează puterea obligatorie). În acelaşi sens, v. P.-A. Côté, Contribution à la
théorie de la rétroactivité …, cit. supra [nota 13], p. 82, nota 82:
«La suppression d’une règle peut s’effectuer de façons diverses: par

l’abrogation de la disposition qui l’édicte, par son remplacement ou même par sa
simple modification. La modification d’une disposition a généralement pour effet de
supprimer la règle correspondant à l’ancienne rédaction et d’édicter la règle
correspondant à la nouvelle rédaction. Ainsi, la modification envisagée sous l’angle
des règles de droit, possède un effet double (suppression-édiction) qui n’est pas
toujours perçu, l’attention étant le plus souvent monopolisée par l’édiction de la
nouvelle règle.» (s.n. – M.N.).
33
Cu privire la abrogare şi funcţiile acesteia, v. I. Vida, Legistica formală ..., cit. supra [nota
15], p. 135 sqq.
cazul normelor divizate, abrogarea normei de bază nu atrage şi abrogarea normei de

trimitere care se completa cu norma de bază34.
– ajungerea la termen; această modalitate de ieşire din vigoare este specială,
fiind întâlnită în cazul legilor temporare, cum sunt cele excepţionale, adică a acelor acte
normative edictate şi valabile doar pentru o perioadă determinată de timp, la expirarea
căreia normele juridice edictate ies din vigoare;
– anulare; în cazul legilor şi ordonanţelor constatate neconstituţionale
[art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie]35; în cazul actelor administrative cu caracter
34
În sensul, vădit eronat şi manifest ilegal, că „un text de lege care face trimitere la o normă
ce nu mai este în vigoare este şi el, evident, implicit abrogat”, v. CC, dec. nr. 1.595/2011 referitoare
la excepţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru completarea Legii învăţământului
nr. 84/1995, publ. în M. Of. nr. 924 din 27 decembrie 2011.
35
Potrivit art. 147 alin (1) şi (4) din Constituţie:
„(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din

regulamente, constatate (sic!) ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice
la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept. […]
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României.
De la data publicării (sic!), deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor.” (s.n.).
Textele citate sunt formal contradictorii (neconstituţionalitatea legii „se constată”, însă
efectele legii neconstituţionale nu sunt nule de plin drept şi ab initio, ci încetează ex nunc, de la data
publicării deciziei în „Monitorul Oficial al României”, de unde rezultă că este vorba mai degrabă de
o anulare, iar nu de o nulitate absolută) şi, indiferent de gravitatea viciului de neconstituţionalitate,
constatarea neconstituţionalităţii nu produce efecte decât ex nunc, ea neafectând, aşadar, actele,
faptele şi situaţiile juridice trecute şi, în mod logic, nici efectele viitoare ale acestora.
După un autor, «proclamarea de către Curtea Constituţională a neconstituţio-

nalităţii unor dispoziţii din legi, ordonanţe sau regulamentele parlamentare, are ca efect
încetarea (sic!) imediată a aplicării acestora, respectiv de la data publicării deciziei în
„Monitorul oficial al României”. Termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 alin. (1)
din Constituţie, care stabileşte că aceste decizii îşi încetează efectele juridice la 45 de
zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, nu are nicio relevanţă asupra datei
de ieşire din vigoare a dispoziţiilor legale, ale unei ordonanţe sau ale unui regulament,
declarate neconstituţionale, deoarece acest termen este opozabil doar Parlamentului
sau Guvernului. În acest interval de timp aplicarea dispoziţiilor declarate neconstitu-
ţionale este interzisă. Termenul de 45 de zile obligă aceste autorităţi publice să-şi
modifice textele declarate neconstituţionale. Ele pot adopta un text constituţional în
locul celui declarat de către Curte ca fiind neconstituţional. În cazul în care nu (se)
operează aceste modificări, vidul legislativ creat operează de la data publicării
deciziei Curţii Constituţionale” (I. Vida, Acţiunea normei …, cit. supra [nota 30],
p. 91).
general („normativ”36) ilegale anulate de către instanţele de contencios admi-
nistrativ37;
– desuetudine; se admite că legea poate ieşi din vigoare şi prin căderea ei în
desuetudine, spre ex., atunci când relaţiile sociale ce cad sub incidenţa acesteia au
încetat să mai existe, de ex. în urma unor revoluţii sau insurecţii politice, legea
rămânând, practic, fără obiect38.
c) Încetarea efectelor actelor normative cu caracter individual. Spre deosebire de

actele normative cu caracter general, care încetează, de regulă, prin abrogare, actele
normative cu caracter individual creatoare, modificatoare sau extinctive de drepturi şi
obligaţii, de puteri sau privilegii îşi încetează efectele, în mod obişnuit, prin realizarea
efectivă şi completă a efectelor juridice concrete.
În realitate, după cum rezultă din art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţia normativă
constatată neconstituţională este suspendată de plin drept, ea nu-şi „încetează” imediat efectele, acest
lucru operând abia la împlinirea termenului de 45 de zile (iar nu „de la data publicării deciziei”, cum
zice dl. Vida). Pe de altă parte, încetarea efectelor dispoziţiei respective nu creează ipso iure un „vid
legislativ”, cum spune dl. Vida, decât cu totul excepţional, respectiv atunci când era vorba de o regle-
mentare absolut nouă. În caz contrar, îşi reiau efectele dispoziţiile „abrogate” de către legea sau
ordonanţa neconstituţională.
36
V. art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publ. în M.
Of. nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu mod. ulterioare, care defineşte actul administrativ individual
şi general în termenii următori:
„act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis

de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării
legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi
juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele
încheiate cu autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor pro-
prietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice,
achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte
administrative supuse competenţei instanţelor de contencios adminsitrativ” (s.n).
37
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, „orice persoană care se
consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa
instanţei de contencios adminstrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului
pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată” (s.n.). Cu privire la acţiunile
împotriva ordonanţelor Guvernului, v. art. 9, iar cu privire la actele adminstrative exceptate de la
controlul judecătoresc, v. art. 5 din aceeaşi lege.
38
Se citează în acest sens, cazul normelor juridice referitoare la relaţiile cu autorităţile publice
ale fostei puteri comuniste, care au fost desfiinţate în Decembrie 1989, ori cazul normelor privitoare
la relaţiille dintre unităţile socialiste care au căzut în desuetudine odată cu privatizarea acestora, cu
introducerea economiei de piaţă şi cu apariţia unor noi relaţii economice (în acest sens, I. Vida,
Acţiunea normei …, cit. supra [nota 30], pp. 90-91). Chestiunea rămâne controversată, fiind de altfel,
discutată în dreptul civil şi înainte de 1989. V., pentru dezvoltări, A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil.
Teoria generală a dreptului civil, TUB, 1980, nr. 44, pp. 68-69.
În cazul efectelor unui contract civil sau administrativ, de ex., acestea încetează
prin executare, denunţare (revocare) bilaterală sau unilaterală, expirarea termenului,
îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitatea fortuită de
executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege ori de către părţi (ex.:
nulitate, anulare, rezoluţiune, reziliere etc.)39.
§ 3. Conflictele de legi civile în timp
115. Precizări prealabile. În legislaţie, doctrină şi practică există numeroase

exemple de posibile sau reale conflicte de legi în timp ale căror soluţii legislative,
pretoriene sau doctrinare au fost şi sunt, uneori, controversate, după cum vom arăta, cu
titlu exemplificativ, în paragraful următor (nr. 116).
Avem în vedere numai conflictele reale de legi civile în timp, care presupun
îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii sau premise, şi anume40:
1o să existe o normă juridică nouă care să modifice dreptul civil obiectiv (pozitiv,
cutumiar sau natural) până atunci în vigoare, i.e. o normă civilă care să reglementeze
diferit un anumit raport sau un anumit statut real sau personal (ius novum
superveniens);
2o să existe un act, fapt încheiat, produs sau săvârşit ori, după caz, o situaţie
concretă născută înainte de intrarea în vigoare a normei noi; şi
3o actul, faptul ori, după caz, situaţia respectivă să fie afectată sau, mai exact, să
fie susceptibilă de a fi afectată juridic prin intrarea în vigoare a normei noi.
Toate aceste cerinţe derivă din analiza modului de acţiune a normelor juridice
civile asupra actelor sau faptelor materiale sau umane care fac obiectul ipotezei acestor
norme.
Într-adevăr, după cum se ştie [v. şi supra, nr. 39, lit. b)], scopul oricărei legi
este să regleze comportamentul indivizilor prescriind norme onerative sau dispo-
zitive. Această conduită se poate realiza diferit, fie prin acte sau fapte materiale ori
juridice instantanee sau momentane, fie prin acte sau fapte juridice permanente,
continue, succesive şi, aşadar, durabile în timp. Dacă drepturile subiective s-ar naşte
ori s-ar stinge întotdeauna uno ictu, dintr-o singură mişcare sau dintr-odată, şi dacă
faptele juridice (lato sensu) generatoare, modificatoare sau extinctive de drepturi
şi-ar consuma, tot astfel, efectele într-un singur moment, nu s-ar pune nicio
problemă de conflict real de legi în timp şi, în consecinţă, cu excepţia chestiunii
retroactivităţii sau neretroactivităţii legilor noi aplicabile unor facta præterita, n-ar
exista, practic, nicio problemă de drept intertemporal, deoarece aproape întotdeauna
legea aplicabilă va fi cea în vigoare în momentul în care actul juridic se încheie sau
39
Cu privire la încetarea contractelor civile şi efectele acestei încetări, v. art. 1.321 sqq. NCC.
40
V., pentru amănunte, supra, nr. 46 sqq.
când faptul juridic stricto sensu41 se întâmplă, se produce ori petrece, moment când
se produc şi se consumă, ipso facto, şi efectele actului sau faptului respectiv. Tempus
regit faptum.
Dar, cum s-a remarcat şi se poate observa de toată lumea, viaţa juridică este
mult mai variată şi mai complexă.
În numeroase cazuri, faptul generator, modificator sau extinctiv al dreptului se
formează într-un interval de timp, mai lung sau mai scurt, necesitând adesea întrunirea
mai multor elemente constitutive, ele însele instantanee ori de durată.
De asemenea, în foarte multe cazuri, faptul generator sau modificator produce
efecte care se desfăşoară succesiv în timp.
Spre exemplu, capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte numai când
persoana fizică împlineşte vârsta de 18 ani, căsătoria sau adopţia ori înfiinţarea unei
persoane juridice se fac printr-o procedură care comportă mai multe faze. Proprietatea
se poate dobândi prin uzucapiune, adică prin posesia bunului o anumită perioadă de
timp ori prin moştenire legală sau testamentară care presupun decesul autorului (şi,
eventual, existenţa unui testament valid şi eficace), pe de o parte, şi acceptarea
moştenitorului, în termen legal, pe de altă parte. Tot astfel, efectele unor raporturi
juridice nu se consumă dintr-o dată, ci se desfăşoară în perioade de timp mai lungi ori
mai scurte (ex., un contract de închiriere, de arendare; raportul de proprietate ori de
vecinătate).
În toate aceste situaţii şi altele asemănătoare, se poate întâmpla ca actul sau
faptul să se formeze ori să-şi producă efectele sub imperiul mai multor legi succesive,
care au un conţinut juridic diferit, ceea ce ridică – cel puţin la prima vedere – problema
de a şti care lege va guverna acele efecte şi, dacă legea nouă ar putea s-o facă, iar în
acest din urmă caz, dacă aceasta ar putea fi sau nu retroactivă ori, după caz, este sau nu
de imediată (exclusivă, generală) aplicare?
Absenţa vreuneia din cerinţele mai sus amintite exclude existenţa unui conflict
real de legi în timp şi, deci, exclude putinţa existenţei unor chestiuni de drept inter-
temporal.
41
În doctrină şi jurisprudenţă (şi mai puţin în dreptul pozitiv) se face distincţie, în cadrul
izvoarelor drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile (ori a „raporturilor juridice civile
concrete”) între actele juridice, ca manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a produce efecte
juridice (contractul, testamentul etc.), pe de o parte, şi faptele juridice stricto sensu – eve-
nimente şi acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă
se produc în temeiul legii (naşterea, cutremurul, delictul etc.). V., de ex., Gh. Beleiu, Drept civil
român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a IX-a revăzută şi adăugită de
M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 108 şi urm., precum şi supra,
nr. 42 şi 43. Din punct de vedere al dreptului intertemporal, actele şi faptele juridice stricto
sensu constituie obiectul derivat al normelor conflictuale, astfel încât cunoaşterea normelor
civile substanţiale care fac obiectul normelor de drept intertemporal este esenţială, mai ales
atunci când este vorba de aplicarea teoriei normativiste, bazată pe analiza structuralistă a
normelor de drept, elaborată de J. Héron (supra, nr. 101 sqq.). Cu privire la normele juridice (în
general), v., pentru amănunte, supra, nr. 39, lit. c).
116. Cazuri de conflicte civile intertemporale. Dintre acestea putem cita, în

materie civilă42, exempli gratia, următoarele:
1o. Legile de modificare a majoratului. Capacitatea civilă, adică aptitudinea de a

fi subiect de drept civil, presupune între altele şi aptitudinea naturală de a exercita
drepturile şi de a-şi executa obligaţiile civile. Cum această aptitudine naturală depinde
de gradul de dezvoltare psihică şi intelectuală a omului, precum şi de experienţa
dobândită în cursul vieţii, legiuitorul stabileşte, prezumtiv, că la împlinirea unei anu-
mite vârste, individul este apt să încheie singur orice acte juridice civile, cu excepţia
celor oprite de lege. Această vârstă este cea a majoratului, care se stabileşte arbitrar, cu
titlu universal, ţinând seama şi de starea moravurilor. Normele legislative privind
majoratul au fost amendate în decursul timpului, iar aceasta implică şi chestiuni de
drept intertemporal adesea delicate.
Dacă, spre ex., în privinţa majoratului, în prezent fixat la 18 ani43, vine o lege
nouă care ridică la vârsta de 21 de ani data dobândirii lui, declarând pur şi simplu că
„Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 21 de ani”44, s-a pus şi se poate pune
întrebarea de a şti căror persoane s-ar aplica această lege? Exclusiv celor care nu sunt
încă născuţi când s-a publicat legea nouă sau în egală măsură celor care, deja născuţi la
această dată, n-au împlinit încă vârsta de 18 ani? Dar ea ar trebui oare să se aplice şi
celor în vârstă de la 18 la 21 ani neîmpliniţi încă (însă deja majori în virtutea legii
vechi)? Vor rămâne ei majori sau vor deveni incapabili, mai exact, cu capacitate de
exerciţiu restrânsă? Dacă vor redeveni minori, care va fi soarta actelor pe care aceştia
le-ar fi încheiat înaintea legii noi: vor fi ele anulate sau vor rămâne valabile?45
42
Pentru exemple de conflicte de legi în materia dreptului public, inclusiv a dreptului penal,
v., de ex., cele amintite sau discutate în referinţele doctrinare mai sus citate (nr. 25, 27 sqq.), în
special în legătură cu dreptul intertemporal procesual, penal şi contravenţional.
43
Art. 38 alin. (2) NCC.
44
Sau invers, majoratul ar fi redus de la vârsta de 21 ani la 18 ani, cum a fost cazul, în 1949,
cu Decretul nr. 185 din 30 aprilie 1949, soluţie menţinută de art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954
privitor la persoanele fizice şi juridic, publ. în B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954.
Sub imperiul vechiului Cod civil, majoratul era fixat la 21 de ani (art. 342) faţă de 25 de ani
cât era sub legislaţia anterioară.
45
În doctrină, mai ales, această chestiune a fost şi este controversată, fiind un exemplu devenit
clasic de divergenţă dintre teoriile dreptului intertemporal. Într-adevăr:
Într-o opinie, fundată pe ideea caracterului legal, de ordine publică, a regulilor privind
capacitatea civilă, legea nouă este întotdeauna de imediată aplicare, fără a fi însă retroactivă, dar
actele juridice valabil făcute de către cei afectaţi de legea nouă nu pot fi atinse, fără retroactivitate:
Astfel, pentru Aubry şi Rau, teoreticienii formulei clasice a drepturilor

câştigate (v. supra, nr. 71 sqq.), legile care reglementează capacitatea persoanelor în
materie civilă urmăresc pe indivizi de îndată ce devin obligatorii, fie că ele lărgesc, fie
că restrâng capacitatea lor juridică: „Ces lois – disent ces auteurs – saisissent les
individus dans quelque situation qu’ils se trouvent à l’instant où elles deviennent
obligatoires, soient qu’elles élargissent, soit même qu’elles restreignent leur capacité,
telle qu’elle était réglée par l’ancienne loi. Ainsi, qu’une loi vienne à reculer la
majorité à vingt-cinq ans, les individus qui n’auraient point encore atteint cet âge
retomberaient en minorité, bien qu’ils fussent déjà majeurs d’après la loi actuelle.
Ainsi encore, les dispositions du Code civil sur la nécessité de l’autorisation maritale
ont dû être appliquées même aux femmes mariées avant sa promulgation, sous
l’empire d’une législation qui ne l’exigeait pas. Néanmoins, les actes faits par des
personnes capables d’après la législation en vigueur à l’époque de leur passation,
restent valable malgré l’incapacité dont elles seraient pour l’avenir frappées par une
nouvelle loi. Réciproquement, les actes faits par des incapables ne sont point validés
par la survenance d’une nouvelle loi, suivant laquelle ces actes eussent été passés sous
son empire.» (Aubry et Rau, Cours de droit civil français d’après la méthode de
Zachariæ, t. I, 5e éd., Paris, Imprimerie et Librairie Générale de Jurisprudence Marchal
et Billard, 1897-1902, pp. 108-109). Adde, în acelaşi sens, N. Coviello, Manuale di
diritto civile italiano. Parte generale, 3a ed. riveduta e messa al corrente dal L.
Coviello, Milano, 1924, e ristampa, Edizioni Scientifiche Italiane, Napoli, 1992, pp.
110-111 (Autorul, adept al teoriei faptului consumat [v. supra, nr. 84 sqq.], apreciază
că legile relative la capacitatea persoanelor sunt de aplicaţie imediată şi generală, în
măsura în care legea nouă se raportează la starea actuală a persoanelor, iar nu la un
fapt trecut din care a rezultat o anumită capacitate juridică).
Această opinie este împărtăşită şi de alţi autori, pe motiv că legea nouă, fiind
de imediată aplicare, dispune doar pentru viitor, iar nu pentru trecut [v., de ex., Tr.
Broşteanu, Arbitrariul şi relativitatea formulelor doctrinale cu privire la aplicarea
legilor în timp, teză de doctorat, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice «Vremea », 1932,
p. 32, nota 25. Autorul, combătând teza lui Roubier (cf. infra, în nota de faţă) în sensul
că legea nouă care, fixând majoratul la 25 de ani în loc de 21, ar dispune că tinerii
având între 21 şi 25 de ani redevin minori, este o lege retroactivă, în mod temperat,
deoarece nu priveşte decât efectele viitoare, iar nu şi pe cele trecute, susţine că o
asemenea afirmaţie este inexactă: „Legea nouă nu consideră că faptul de a fi împlinit
21 de ani sub imperiul legii anterioare nu a avut efectul de a te face major; dovadă că ţi
se respectă actele făcute în interval, ca ale unui major; ea dispune numai pentru viitor,
şi în virtutea acestei noi dispoziţiuni redevii minor ex nunc” (ibidem)]. Observăm însă
că acest din urmă autor (Tr. Broşteanu), deşi critică opinia lui Roubier, nu furnizează
niciun argument juridic în acest sens. Într-adevăr, problema care se pune este dacă
legea nouă revine, fie şi ex nunc, sau nu asupra efectelor juridice ale unui fapt trecut:
împlinirea vârstei de 21 de ani?!
În opinia lui Bach, în acest caz, trebuie să distingem între condiţia juridică de
major a celor cu vârsta între 21 şi 25 ani neîmpliniţi, care e o problemă de
supravieţuire sau nesupravieţuire a legii vechi, şi actele juridice făcute de aceste
persoane în intervalul cuprins între data dobândirii majoratului, potrivit legii vechi, şi
data ridicării capacităţii depline, potrivit legii noi, care este o problemă de
retroactivitate sau neretroactivitate a legii noi: «Ainsi la majorité étant fixée à 21 ans –
écrit Bach (Contribution à l’étude …, cit. supra [nota 5], no 58, pp. 465-466) –, si l’on
suppose qu’une loi nouvelle vienne en reporter l’âge 25 ans, il apparaît que la question
de savoir si la nouvelle loi doit s’appliquer exclusivement aux personnes qui ne sont
pas encore nées lors de la publication de la nouvelle loi, ou si elle doit s’appliquer
exclusivement aux personnes qui, dèjà nées à cette époque, n’ont pas encore 21 ans, et
également aux personnes qui, âgées de 21 à 25 ans, sont déjà majeures en vertu de
l'ancienne loi, correspond au problème de la survie ou de la non-survie de l'ancienne
loi, c’est-à-dire essentiellement à la question de savoir si, parmi les actes accomplis
postérieurement à l’entrée en vigueur de la nouvelle loi, certains d’entre eux, parce
qu’ils auront été accomplis par certaines personnes qui auront connu l’état de droit
ancien, ne devront pas continuer à être régis par l'ancienne loi. En revanche, à
supposer que l’on décide que les personnes âgées de 21 à 25 ans au moment de
l’entrée en vigueur de la nouvelle loi doivent retomber en minorité, la question de
savoir si les actes que ces personnes ont passés pendant leur majorité éphémère restent
valables ou deviennent nuls par l’effet de la nouvelle loi, correspond au problème de la
rétroactivité ou de la non-rétroactivité de cette loi.» (s.n. – M.N.).
Într-o altă opinie, dimpotrivă, se susţine că modificarea regulilor privind
capacitatea civilă poate, uneori, avea efect retroactiv, de pildă, atunci când
modificându-se vârsta majoratului de la 21 de ani la 25 de ani, cei care erau majori –
minorii între 21 şi 25 ani – ar redeveni minori. În acest caz, zice Roubier, legea nouă
ar fi retroactivă, însă retroactivitatea ar fi una temperată, iar nu obişnuită (cu efecte ex
tunc):
«L’effet de la rétroactivité – écrit Roubier – est tempéré; mais la rétroactivité
n’en existe pas moins, puisqu’un fait (l’expiration de la vingt et unième année) qui
avait entraîné l’extinction de la situation juridique de mineur est considéré par la
nouvelle loi n’ayant pas eu ce pouvoir.» – P. Roubier, Le droit transitoire (Conflits des
lois dans le temps), 2e éd., Éditions Dalloz et Sirey, Paris, 1960, no 62, p. 291).
Această din urmă opinie este aprobată şi de prof. Căpăţînă (Aplicarea legii în timp şi spaţiu,
in „Tratat de drept civil”, vol. I, „Partea generală” (coord. Paul Cosmovici), Ed. Academiei,
Bucureşti, 1989, nr. 25, p. 133, care arată că, în situaţia în care (ipotetic) legea nouă ar întârzia vârsta
majorităţii de la 18 la 21 de ani, „persoanele care împliniseră la intrarea ei în vigoare 18 ani vor
rămâne pe mai departe deplin capabile, deoarece situaţia juridică de minor expirase în ceea ce le
priveşte, în mod valabil şi definitiv, înainte de data arătată, conform legii vechi” (s.n.).
In fine, menţionăm că, pentru De Vareilles-Sommières (Une théorie nouvelle de la
rétroactivité des lois. Critique de la distinction universellement admise entre les droits acquis et les
simples expectatives, in Revue critique de législation et de jurisprudence, 1893, no 18, p. 450), „nu
trebuie să privim ca retroactive, nici legea care ar ridica pentru viitor cetăţenilor dreptul de a alege
sau de a fi ales, nici aceea care, ridicând până la 25 de ani majoratul, ar răpi capacitatea tuturor
tinerilor actualmente în vârstă între 21 şi 25 de ani”, însă, adaugă acelaşi autor, asemenea legi, în
absenţa, desigur, a unei prevederi exprese în sensul aplicării ei imediate şi generale, aducând atingere
libertăţii persoanelor, trebuie să fie interpretate restrictiv, ca excluzând pe cei care au dobândit
deplina capacitate sub legea veche (ibidem, pp. 513-514). Într-adevăr:
«Une loi prolonge la minorité et fixe la majorité, par exemple, à vingt-cinq ans.
Pour sûr, tout acte accompli jusque-là par des personnes de vingt-et-un ans à
vingt-cinq ans reste valable; pour sûr, la loi ne leur a pas ravi la capacité dans le passé
et n’a enlevé, ni dans le passé, ni pour l’avenir, à ceux qui ont traité avec elles le droit
de maintenir le contrat et d’en garder le bénéfice.
Mais quel est, pour l’avenir, l’effet de la loi sur la capacité des personnes
actuellement nées et âgées de moins de vingt-cinq ans?
Celles qui n’ont pas encore vingt-et-un ans sont saisies par la nouvelle loi et
resteront incapables jusqu’à vingt-cinq ans. Elles perdent un droit, le droit de faire des
actes valables à partir de vingt-et-un ans: mais elles ne le perdent point à raison d’un
fait passé. Le principe de non-rétroactivité ne peut donc pas être invoqué par elles.
Tout autre moyen d’écarter la loi leur fait aussi défaut: il serait déraisonnable de
soutenir qu’elle n’est portée que pour les enfants non conçus.
Mais les personnes qui ont plus de vingt-et-un ans et moins de vingt-cinq, ne
sont pas, suivant nous, replongées dans l’incapacité et dans la tutelle. Elles restent
2o. Legile de modificare a capacităţii civile. În materie de capacitate civilă,
limitele acesteia sunt determinate exclusiv de către lege, care poate institui ori suprima
cauzele de incapacitate civilă, indiferent că e vorba de incapacităţi de folosinţă ori de
incapacităţi de exerciţiu.
Doi soţi s-au căsătorit înainte de 1932, la o epocă în care femeia măritată era
incapabilă de a exercita drepturile sale. O lege din 20 aprilie 1932 a suprimat această
incapacitate şi ea trebuia oare să se aplice numai femeilor care s-ar fi căsătorit după
intrarea ei în vigoare sau şi celor care erau căsătorite înaintea acestei date?
Presupunând că această a doua soluţie ar trebui admisă, ar însemna totodată că nu
numai actele încheiate de aceste femei după ridicarea incapacităţii şi fără autorizarea
soţului lor ar fi valabile, ci şi acelea făcute fără autorizare, anterior acestei date, acte
care s-ar găsi astfel validate prin noua lege46?
capables et libres. Non pas que le principe de non-rétroactivité s’élève en leur faveur:
nous l’avons déjà dit, il est désintéressé dans l’espèce, car, en appliquant la loi à cette
catégorie de sujets, on ne leur ravirait à eux aussi le droit de faire des actes valables
que pour l’avenir et on ne le leur ravirait point à raison d’un fait passé. A aucun point
de vue il n’y aurait effet rétroactif. Mais, si le principe de la non-rétroactivité est muet,
un autre principe, nous le savons déjà, parle ici et parle très haut: c’est la règle que les
lois restrictives de la liberté, toutes les fois qu’un doute sérieux est possible, doivent
être interprétées étroitement. N’y a-t-il pas plus d’inconvénients que d’avantages à
remettre en tutelle pour deux ou trois ans, pour un an, pour quelques jours, des
personnes qui ont joui de la pleine capacité et d’indépendance? La distinction que nous
proposons est raisonnable, pratique, utile: il y a lieu de croire, par conséquent, que la
loi a voulu la faire, et se contente de prolonger l’incapacité de tous ceux qui n’ont pas
encore atteint l’âge de vingt-et-un ans»
46
Această chestiune se înscrie în aria mai largă a problematicii legilor abolitive (supra, nr. 51,
li. c). V., in specie, M. Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi spaţiu. Conflictele de legi, in „Tratat
de drept civil”, vol. I, „Partea generală”, de Tr. Ionaşcu et alii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, nr.
17, p. 91; O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 29, p. 138. Conform prof. Căpăţînă, „incapacitatea
specială de exerciţiu a femeii măritate, reglementată de art. 197-208 din C. civ., fiind suprimată prin
abrogarea expresă a textelor menţionate, de către Legea din 20 aprilie 1932, această capitis deminutio
a dispărut de la data arătată cu titlu general, aşadar şi în favoarea soţiilor căsătorite anterior, sub
imperiul legii vechi, cu condiţia de la sine înţeleasă ca uniunea conjugală – situaţia juridică
pluridependentă – să fi dăinuit încă sub noul statut. Iată efectul imediat al Legii din 1932. Sfera ei de
aplicare nu a putut însă să influenţeze nici împrumuturile referitoare la bunurile femeii căsătorite,
încheiate până la 20 aprilie 1932, de soţiile din categoria ce ne preocupă, validitatea acestor acte
juridice, fiind irevocabil supusă sistemului de nulităţi instituit de Codul civil [vechi], potrivit prin-
cipiului tempus regit actum. Iată efectul neretroactiv al legii noi.” (ibidem). Cf., pentru dreptul
francez, E.-L. Bach, Contribution à l’étude ..., [nota 5], no 58, p. 466, à propos de Legea din 18
februarie privind ridicarea incapacităţii femeii măritate – «La question de savoir si la loi de 1938
devait s’appliquer aux femmes qui se marieraient après son entrée en vigueur, ou bien également à
celles qui s’étaient mariées avant cette date, correspond au problème de la survie ou de la non-survie
de l'ancienne loi. En revanche, à supposer admise la dernière solution, la question de savoir si les
femmes qui étaient mariées avant 1938 ne pouvaient, sans l’autorisation de leur mari, passer d’actes
valables qu’à partir de la réforme, ou bien si ceux qu’elles avaient antérieurement passés sans cette
autorisation, se trouvaient validés par la nouvelle loi, correspond au problème de la rétroactivité ou
de la non-rétroactivité de cette loi.» (s.n.).
3o. Legile de modificare sau suprimare a divorţului. Desfacerea căsătoriei nu a

fost întotdeauna permisă de legiuitor, iar motivele de divorţ au fost adesea modificate,
în funcţie de politica legislativă în materie, care a variat odată cu epocile. De aici şi
problema dacă legile în materie sunt sau nu de imediată şi exclusivă (generală) aplicare
ori, după caz, au sau nu un efect retroactiv şi asupra celor deja căsătoriţi la data intrării
în vigoare a legii noi prin care s-a suprimat, introdus ori modificat regimul desfacerii
căsătoriei.
Art. 38 alin. (2) din fostul Cod al familiei (astfel cum a fost mod. prin Legea
nr. 59/1993, publ. în M. Of. nr. 177 din 26 iulie 1993) a prevăzut posibilitatea
pronunţării divorţului47 numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă până la data cererii
de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi nu există copii minori
din căsătorie. Întrebarea care s-a pus şi se poate pune este dacă noua dispoziţie legală
se aplica şi căsătoriilor încheiate înainte de 26 iulie 1993 sau numai celor viitoare?48 În
caz afirmativ, art. 38 alin. (2) C. fam. era incident şi în situaţia cererilor de divorţ
pendente ori numai celor care se puteau introduce după această dată? Tot astfel, în
Franţa, o lege din 1816 a suprimat divorţul, însă trebuia să se aplice oare numai
persoanelor care se căsătoriseră după 1816 sau ar fi trebuit să cârmuiască în egală
măsură şi căsătoriile încheiate înaintea acestei date? Şi, mai mult, ar fi trebuit să aibă
efecte şi asupra divorţurilor deja pronunţate?49 În mod asemănător, legea din 1884 care
a reintrodus divorţul, suprimat prin legea din 1816, permiţând soţilor căsătoriţi anterior
(şi posterior lui 1816), de a cere divorţul, chiar dacă ei fuseseră căsătoriţi sub regimul
indisolubilităţii căsătoriei, permitea ea oare, fără retroactivitate, obţinerea divorţului şi
pentru motive anterioare publicării legii?50
Tot astfel, dacă după legile anterioare Codului civil din 1864, risipitorii (prodigii), erau puşi
sub îngrijirea unui curator, pierzând dreptul de a administra averea lor şi de a dispune de ea, după
intrarea în vigoare a acestui cod, risipitorii nu mai sunt socotiţi incapabili, având libera administrare a
averii lor, cu excepţia actelor de înstrăinare care erau supuse autorizării consiliului de familie
(art. 458). În acest caz, în doctrină s-a apreciat că „legea nouă care a dat risipitorului o capacitate pe
care el n-o avea altă dată, are efect retroactiv, şi astfel a făcut capabili pe toţi risipitorii interzişi sub
legea veche. Din momentul publicării legii actuale, toţi acei vădiţi întru răsipire, după cum se
exprimă art. 357 din codul Calimach, au putut deci cere de la tribunal ridicarea interdicţiei, rămânând
rudelor dreptul de a provoca rânduirea unui consiliu de familie judiciar, potrivit art. 459 C. civ.”
(D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului civil român în comparaţiune cu
legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, t. I, ed. a II-a revăzută, complet refăcută şi mărită
în mod considerabil, Ed. Tipografiei Ziarului „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1906, t. I, pp. 93-94).
47
Divorţul – cauză de desfacere ex nunc a căsătoriei. V. art. 373 sqq. NCC.
48
În general, se admite că, în materia statutului familiei, „cauzele şi efectele viitoare ale
divorţului, cad, de asemenea, sub puterea neîntârziată a legii noi. Astfel, art. VI Legea nr. 18 din 12
februarie 1948 pentru modificarea Codului de procedură civilă a putut să suprime, de la data aplicării
ei, şi cât priveşte căsătoriile preexistente, divorţul prin consimţământ mutual, admis de legea veche
prin art. 254-276 C. civ. La fel, art. 49 Decretul nr. 32 din 1954 a lipsit, de la intrarea în vigoare a
Codului familiei, divorţul pentru cauză determinată de efectul revocator al liberalităţilor dintre foştii
soţi, aşa cum prevedea art. 280 C. civ.” (O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 28, p. 137).
49
Cu privire la legea franceză din 1816 care a abolit divorţul, v., de ex., E.-L. Bach, op. cit. [nota
5], n 39, pp, 437-438, no 58, p. 466; P. Roubier, op. cit. [nota 45], nos 65, pp. 307-308, 69, p. 334.
o
50
Asupra acestei probleme, v. P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 65, pp. 307-308; adde De
Vareilles-Sommières, Une théorie nouvelle …, cit. supra [nota 45], no 17, p. 450, text şi nota 1 (unde
se arată că legea din 1884 este în acelaşi timp şi retroactivă în sensul că permitea de a se cere
divorţului pentru fapte anterioare publicării sale), precum şi supra, nr. , lit. d).
4o. Legile de modificare a regimului filiaţiei. Condiţiile şi modalităţile de stabilire
a filiaţiei legitime (din căsătorie) sunt adesea restrictive, legiuitorul urmărind să
protejeze interesele familiei şi ale moralei publice. Dacă însă aceste condiţii sunt
modificate de legea nouă, noile dispoziţii legale sunt aplicabile oare şi copiilor născuţi
înainte de această dată? Tot asfel, efectele recunoaşterilor de filiaţie pot fi modificate,
fără retroactivitate, de către legea nouă?
Spre ex., în această materie, s-a admis că recunoaşterile de maternitate şi de

paternitate valabil făcute potrivit legilor anterioare au produs ulterior efectele viitoare
statornicite de Codul familiei, aşa cum a dispus, in terminis, art. 8 alin. (3) din
Decretul nr. 32/1954. De asemenea, reglementările noi privitoare la drepturile şi
îndatoririle părinţilor faţă de copii şi la tutela minorilor s-au aplicat şi copiilor care se
aflau în atare situaţii la data intrării în vigoare a Codului familiei, potrivit art. 11 din
acelaşi decret51.
Tot astfel, prin Legea nr. 288/2007 de modificare a fostului Cod al familiei au
fost amendate regulile în materie de stabilire a filiaţiei din afara căsătoriei şi de tăgadă
a paternităţii aplicabile, însă, în principiu, nu doar copiilor născuţi după intrarea în
vigoare a acesteia, ci şi celor născuţi până la această dată52.
5o. Legile privind retrocedarea bunurilor rechiziţionate ori expropriate pentru

cauze de utilitate publică. Legea nouă care reglementează condiţiile de retrocedare a
unor bunuri, de ex. imobile, preluate pentru motive de utilitate publică, se poate aplica,
fără retroactivitate, şi în cazul imobilelor preluate în condiţiile prevăzute de legea
veche?
În conformitate cu noua Lege nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică (publ. în M. Of. nr. 139 din 2 iunie 1994), dacă bunurile imobile
expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost
preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să
ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. Problema
care s-a pus în practică, dar şi în doctrină a fost aceea dacă dispoziţiile art. 35 vizau (şi
vizează oare?!) şi imobilele expropriate înainte de 2 iunie 1994 sau numai pe cele
expropriate după această dată? Unele instanţe au spus da, altele nu, iar Secţiile Unite
ale Curţii Supreme de Justiţie, prin dec. nr. VII/1997 au răspuns şi ele afirmativ. Este,
aceasta din urmă, o soluţie corectă?53
6o. Legile privind îngrădirile exerciţiului dreptului de proprietate privată. Potrivit

art. 44 din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate privată sunt
stabilite prin lege54, iar proprietatea obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
51
Cu privire la aplicarea numai ex nunc a dispoziţiilor NCC în materie de filiaţie, v. art. 47
LPA.
52
V., pentru amănunte, Fl. A. Baias, Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Modificările Codului
familiei prin Legea nr. 287/2007, in Dreptul nr. 3/2008, pp. 5-32; Emese Florian, Consideraţii asupra
modificărilor aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007, in RRDP nr. 1/2008, pp. 51-69.
53
V., pentru amănunte, infra, nr. 199 sqq.
54
V. art. 555-556 NCC.
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care,

potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Prin art. 32 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării
lucrărilor de construcţii (astfel cum a fost modificat prin L. nr. 453/2001, publ. în M.
Of. nr. 431 din 1 august 2001), construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau
cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la
terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în
cartea funciară. În această situaţie se aplică, în continuare, sancţiunile prevăzute prin
prezenta lege”. Întrebarea care se pune este dacă alin. (4) al art. 32 [devenit art. 37
alin. (5), după republicare55] din lege privea doar construcţiile executate după intrarea
în vigoare a legii noi sau şi pe cele executate înainte de această dată? De asemenea, se
aplica el oare atât construcţiilor în curs de executare sau şi celor terminate, dar
nerecepţionate? În sfârşit, sancţiunile prevăzute de Legea nr. 50/1991 (demolarea,
sancţiuni contravenţionale56 etc.) se aplicau oare nu numai în cazul construcţiilor
edificate după intrarea în vigoare a legii noi, ci şi în cazul celor edificate înainte de
această dată?57
7o. Legile privind formalităţile de publicitate imobiliară sau alte măsuri pentru
conservarea unor drepturi. Din punct de vedere al aplicării legii în timp, legea care
supune unor formalităţi noi conservarea unui drept real este oare aplicabilă drepturilor
reale existente la data intrării în vigoare a acestei legi?
Astfel, sub imperiul vechii reglementări, ipoteca constituită sub legea veche,
înainte de 1 decembrie 1865, este supusă oare reînnoirii prescrise de art. 1786 C. civ.
1864 care a prevăzut că „inscripţiile conservă dreptul de privilegiu şi de ipotecă în curs
de 15 ani din ziua în care s-au făcut inscripţiile. Efectul lor încetează dacă inscripţiile
nu au fost reînnoite înaintea expirării acestui termen”? Dacă da, termenul de 15 ani
curge de la data intrării în vigoare a Codului civil sau de la data luării inscripţiei
ipotecare?
Tot astfel, modificarea condiţiilor sau efectelor înscrierii în registrele de publi-
citate imobiliară, cum s-a întâmplat mai recent prin Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi
publicităţii imobiliare, afectează ori nu şi drepturile reale imobiliare neînscrise încă ori,
după caz, deja înscrise în documentele de publicitate imobiliară? Potrivit dec. nr.
XXI/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie58, acţiunile de carte
funciară (în prestaţie tabulară şi în rectificare tabulară), având ca obiect înscrierea în
cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute de acte juridice valabil
55
Legea nr. 50/1991 a fost republicată, succesiv, în M. Of. nr. 3 din 13 ianuarie 1997 şi în
M. Of. nr. 933 din 13 octombrie 2004, fiind ulterior modificată în mai multe rânduri.
56
V. şi art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, care prevedea (înainte de mod. prin L. nr.
76/2012, publ. în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012) că, în cazul contravenţiilor continue, termenul de
prescripţie curge de la data constatării faptei contravenţionale, contravenţia fiind socotită continuă în
situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp.
57
În practică, legea nouă a fost considerată de aplicare imediată, dar aplicarea ei nu a avut şi
un efect retroactiv?
58
Publ. în M. Of. nr. 225 din 13 martie 2006.
încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile
legii vechi, respectiv Decretul-lege nr. 115/1938, iar nu de prevederile noii legi a
cadastrului şi publicităţii imobiliare59.
8o. Legile de restituire a bunurilor preluate abuziv de către stat. Potrivit art. 46
alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (publ. în M. Of. nr. 75 din 14
februarie 2001), actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului
de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate
absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. Întrebare:
prevederile alin. (2) al art. 46 (devenit art. 46 după republicare60) sunt ori nu
retroactive? Altfel spus, dispoziţia citată validează un act juridic de înstrăinare nevalabil
încheiat sau, dimpotrivă, ia act, constată un act valabil încheiat sau, după caz, un mod
originar de dobândire a unui drept în temeiul bunei-credinţe a dobânditorului?61
9o. Legile privind condiţiile de validitate a actelor juridice civile. În cazul actelor
de formaţie progresivă, elementele realizate sub legea veche rămân supuse acestei legi
sau pot fi preluate (integrate, captate) de către legea nouă, fără a fi retroactivă? Con-
diţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru existenţa şi validitatea actului juridic
sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii actului sau cele prevăzute de
legea în vigoare la data intentării acţiunii în constatarea sau în declararea nulităţii?
Confirmarea unui act anulabil este supusă legii în vigoare în momentul încheierii
actului sau legii în vigoare în momentul facerii actului confirmativ?
În cazul unui contract încheiat între absenţi, spre ex., dacă oferta de a contracta
a fost emisă în conformitate cu legea veche, iar acceptarea acesteia a fost făcută sub
imperiul legii noi, trebuie să respecte cerinţele acestei din urmă legi ori prevederile
legii vechi sub care s-a emis (şi transmis) oferta de a contracta?
Tot astfel, încheierea unui contract poate fi supusă unor formalităţi adminis-
trative sau solemnităţi obligatorii. De ex., potrivit art. 11 din Decretul nr. 144/1958
(abrogat prin Legea nr. 50/1991), înstrăinarea sau împărţeala, prin acte între vii, a
terenurilor cu sau fără construcţii, proprietate particulară, de pe teritoriul oraşelor şi
altor localităţi determinate de lege, se vor putea face numai cu autorizarea prealabilă
dată, în condiţiile prezentului decret, de către comitetele executive ale sfaturilor
populare şi vor fi încheiate numai în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii de plin
drept. În cazul în care s-au făcut înstrăinări sau împărţeli fără autorizarea adminis-
trativă ori fără respectarea formei autentice, au rămas nule sau, dimpotrivă, au devenit
ele valabile după abrogarea acestei dispoziţii de către Legea nr. 50/1991? Opiniile au
fost împărţite, iar argumentele furnizate diverse şi contradictorii62.
59
V., pe larg, infra, nr. 179 sqq.
60
A se vedea M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005.
61
V., pentru amănunte, M. Nicolae, Consideraţii generale, in „Regimul juridic al imobilelor
preluate abuziv: Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată” de Fl. A. Baias, B. Dumitrache şi M.
Nicolae, vol I, ed. a II, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, nr. 222 sqq., p. 264 sqq.; idem, Comentariu sub
art. 46, ibidem, nr. 237 sqq., p. 294 sqq.
62
Cu privire la legea aplicabilă nulităţii actului juridic, v., pentru amănunte, infra, nr. 171 sqq.
10o. Legile privind efectele contractelor. Contractul valabil încheiat va fi supus

legii sub care a fost format ori legii în vigoare la data realizării drepturilor şi a
executării obligaţiilor corespunzătoare? Legea în vigoare la data încheierii contractului
se aplică atât drepturilor actuale, cât şi celor viitoare, condiţionale sau eventuale?
Contractul trebuie să fie doar cu executare uno ictu sau poate fi şi cu executare
succesivă? Drepturile contractuale trebuie să fie expres prevăzute de părţi sau pot să
rezulte şi din dispoziţiile legale care determină întinderea efectelor contractului şi
suplinesc voinţa părţilor?
Spre ex., legea care suprimă obligaţia de garanţie contra viciilor ascunse ori de
garanţie contra evicţiunii este aplicabilă şi vânzărilor deja făcute până la această dată?63
care modifică drepturile şi obligaţiile chiriaşului, scutindu-l de plata unei părţi din chirie
ori dispunând suspendarea evacuării acestuia pentru o anumită perioadă de timp? Sau,
dimpotrivă, această din urmă lege priveşte numai locaţiunile viitoare?
11o. Legile de modificare a nivelului dobânzilor contractuale. Presupunând că un

împrumut a fost consimţit cu o dobândă licită; o lege nouă, de pildă, fosta O.G. nr. 9/2000
(înlocuită, în prezent, de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie
şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti64) fixează însă maximul dobânzii permise
sub nivelul dobânzii convenite de părţi. Această lege va avea ea ca efect modificarea
dobânzii prevăzute în contract? Dacă da, va avea ca efect numai pentru viitor, adică
pentru dobânzile neexigibile sau va afecta deopotrivă dobânzile exigibile (scadente)
şi deja plătite sau numai (ori cel puţin) pe cele scadente, dar neachitate încă?65
63
În legătură cu această problemă, v. De Vareilles-Sommières, op. cit. [nota 45], no 62,
pp. 495-496.
64
Publ. în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011.
65
Într-o opinie, legea nouă nu poate, fără retroactivitate, să suprime ori să modifice dobânzile
contractate nici măcar pentru viitor, deoarece dreptul la dobândă este un drept câştigat, care nu poate
fi răpit de legea nouă (v., de ex., Aubry et Rau, op. cit. [nota 45], pp. 120-121), sau, în cazul unui îm-
prumut legal acordat, creditorul, „din cauza (în considerarea) unui fapt trecut” (i.e., a împrumutului
contractat), ar fi privat de un drept asemănător celui pe care îl conservă vânzătorii, donatarii etc. (De
Vareilles-Sommières, op. cit. [nota 45], no 71, p. 500; în schimb, zice De Vareilles-Sommières, nu
este retroactivă o lege generală care ar decide că „toate creanţele băneşti, chiar anterioare, nu pot să
mai producă decât o dobândă de 4% maximum” – ibidem, no 18, p. 450). În acelaşi sens, P. Roubier,
op. cit. [nota 45], no 62, p. 291, care consideră acest caz drept o ipoteză de retroactivitate temperată,
în măsura în care afectează doar dobânzile viitoare (recte neexigibile), întrucât „ceea ce legea critică
este, într-adevăr, formarea contractului, deci un fapt anterior, care era atunci perfect licit, şi anume
contractul care stipula nişte dobânzi de 7%”, iar „legea nu poate să revină asupra condiţiilor în care
un contract a fost făcut fără să existe retroactivitate” (ibidem).
Într-o altă opinie, legea nouă este de imediată aplicare, fără a fi retroactivă, dacă suprimă ori
modifică pentru viitor dobânzile neexigibile, deoarece legea nouă are caracter imperativ şi dispune ca
o normă contractuală să fie substituită cu o normă legală. V., în acest sens, E.-L. Bach, Contribution
à l’étude …, cit. supra [nota 5], no 49, p. 448:
«Nous ne pensons pas qu’il soit possible d’accepter cette analyse [de Roubier]
– dit Bach. En effet, en matière de contrats, il convient de distinguer le contrat en tant
Uneori, legiuitorul a dispus, în mod expres, aplicarea legii noi şi contractelor în
curs66.
12o. Legile de prorogare sau reînnoire a contractelor de închiriere a suprafeţelor

cu destinaţie de locuinţă. În materie locativă, efectele reînnoirii sau prorogării duratei
contractului de închiriere sunt guvernate de legea în vigoare la data încheierii contrac-
tului sau de legea în vigoare la data prelungirii sau dării concediului? Legea poate
afecta durata sau reînnoirea contractului fără a avea efect retroactiv?
Potrivit art. 2 din Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contrac-
telor de închiriere privind unele suprafeţe locative (publ. în M. Of. nr. 100 din 18
aprilie 1994), contractele de închiriere având ca obiect aceleaşi suprafeţe prevăzute în
art. 1 (suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţe supuse normării şi închirierii
conform Legii nr. 5/1973) existente la 1 ianuarie 1988, precum şi cele încheiate şi
expirate după 1 ianuarie 1988, se reînnoiesc în aceleaşi condiţii, dacă chiriaşul ocupă şi
în prezent spaţiul locativ care a făcut obiectul închirierii. Art. 4 mai stabilea că preve-
derile art. 2 se aplică şi în cazul litigiilor dintre proprietari şi chiriaşi, aflate pe rolul
instanţelor judecătoreşti, având ca obiect evacuarea chiriaşilor pentru lipsă de titlu. Din
punct de vedere al dreptului tranzitoriu, întrebarea care se pune este dacă dispoziţiile
art. 2 au avut sau nu caracter retroactiv? Dar prevederile art. 4 au avut sau nu un astfel
de caracter, din moment ce efectele legii noi erau incidente şi pendentes causæ? Ori,
dimpotrivă, efectele legii noi, în ambele cazuri, au fost de imediată aplicare, deoarece
qu’opération normatrice, en tant qu’acte créateur de droit (c’est en ce sens que

jusqu’ici nous avons parlé de «contrat»), et les normes juridiques posées par le contrat,
autrement dit, les règles qui vont déterminer la conduite, les actes, de chacun des
cocontractants à l’égard de l’autre (au à l’égard d’un tiers), par exemple l’obligation
pour l’emprunteur de payer un intérêt de 7%. Or à quoi correspondrait la loi qui, même
pour les contrats en cours, ramènerait le taux d’intérêt licite à 6%? Elle substituerait à
une norme contractuelle, une norme législative, mais elle ne le ferait par hypothèse
que pour l’avenir, et il est inexact d’affirmer qu’elle remettrait en cause les conditions
de formation du contrat. Dans ces conditions comment l’application d’une telle loi
pourrait être qualifiée de rétroactive ? Sans doute cette loi déjouerait-elle les prévisions
des parties au contrat. Mais là ne réside pas le problème de la rétroactivité de cette loi.
A notre avis affirmer le caractère rétroactif de l’application de la nouvelle loi,
témoigne simplement qu’on ne parvient pas toujours à s’abstraire de l’influence de la
théorie des droits acquis et de l’atmosphère de jugement de valeur, d’équité, qui
entoure cette théorie, lorsque celle-ci aborde le problème de la rétroactivité des lois.»
(s.n.).
66
Este cazul, spre ex., al Decretului nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale (abrogat
prin O.G. nr. 9/2000), care i-a fixat un plafon maxim de 6% pe an, a prevăzut că dispoziţiile sale se
aplică pentru timpul ce curge de la data când a intrat în vigoare şi pentru dobânzile de orice fel
convenite anterior (art. 6). În acest fel, graţie „caracterului imperativ, de ordine publică al
reglementărilor pe care le cuprinde (multe dintre ele de natură penală şi fiscală)” , observă prof.
Căpăţînă (op. cit. [nota 45], nr. 32, p. 140), „legea nouă şi-a asigurat (...) incidenţa imediată asupra
contractelor încheiate în trecut, paralizând supravieţuirea legii vechi şi operând reducerea in futurum
a dobânzilor excesive stipulate sub imperiul ei” (s.n.).
priveau contracte în curs de executare, chiar dacă, în unele cazuri, deveniseră şi

litigioase?67
Tot în materia raporturilor locative, OUG nr. 40/1999 privind protecţia
chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţă (publ. în M. Of.
nr. 148 din 8 aprilie 1999) consacra (în forma iniţială, anterioară aprobării prin L.
nr. 241/2001, publ. în M. Of. nr. 261 din 23 mai 2011), între altele, dreptul la
reînnoirea de plin drept a contractului de închiriere în favoarea chiriaşului pentru
aceeaşi perioadă, dacă părţile nu modifică prin acord expres durata închirierii (art. 14
şi urm.). De acest beneficiu legal se puteau oare prevala atât chiriaşii care aveau un
titlu locativ după intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, cât şi chiriaşii care aveau
deja un titlu locativ la acea dată (8 aprilie 1999)? Tot astfel, era vorba de orice contract
de închiriere a unei locuinţe indiferent de proprietar – particular sau persoană juridică
de stat – ori numai de contracte de închiriere având ca obiect suprafeţe locative cu
destinaţie de locuinţe din fondul locativ de stat, precum şi de cele preluate abuziv de
stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989?68
13o. Legile privind regimul ineficacităţii (rezoluţiunii/rezilierii/revocării etc.)

unor contracte. Cauzele de rezoluţiune sau revocare a contractelor sunt supuse legii în
vigoare la data formării lor?
Conform fostului art. 24 lit. a) din Legea locuinţei nr. 114/1996 (publ. în M. Of.
nr. 254 din 21 octombrie 1996), rezilierea contractului de închiriere înainte de
termenul stabilit se face şi la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile
într-un termen de minimum 60 de zile. Dispoziţiile art. 24 au fost oare aplicabile şi
contractelor de închiriere încheiate înainte de 21 octombrie 1996, respectiv chiriaşilor
care aveau deja un titlu locativ la data intrării în vigoare a Legii nr. 114/1996 sau
numai celor încheiate după această dată?
Tot astfel, revocarea donaţiilor se va face după legea sub care donaţia a fost
perfectată ori după legea nouă care instituie sau, după caz, suprimă ori modifică o
cauză de revocare a acestora? De ex., donaţia făcută sub Codul Calimach ar putea fi
revocată de plin drept pentru survenienţă de copii, în temeiul art. 836 C. civ. 1864, iar
donaţia făcută sub imperiul acestui din urmă cod poate fi socotită deplin eficace sub
imperiul NCC, care a suprimat cazul revocării pentru survenienţă de copii? Şi aceasta
fără ca legea nouă să fie socotită retroactivă [v. infra, nr. 219, lit. c)]?
14o. Legile relative la obligaţiile ex delicto sau extra contractum. Obligaţiile

născute din delicte, cvasidelicte sau cvasicontracte sunt supuse legii în vigoare la data
săvârşirii faptului ilicit sau licit generator de drepturi sau legii în vigoare la data
localizării prejudiciului ori celei de la data intentării acţiunii în daune-interese?69
67
În sensul constituţionalităţii, respectiv a neretroactivităţii prevederilor art. 2 şi 4 din Legea
nr. 17/1994, v. CC, Dec. nr. 30/1994, în CDH 1995, p. 18 sqq., în special pp. 22-23. Pentru critica
acestei soluţii, v. R. Dincă, M. Nicolae, Notă (critică şi explicativă) la Dec. nr. 514/2001 a C. Ap.
Bucureşti, s. a III-a civ., in PR 6/2002, III, 354, pp. 128-129, nota 11.
68
Asupra problemei raportului ratione temporis dintre Legea nr. 17/1994 şi
O.U.G. nr. 40/1999, v. R. Dincă, M. Nicolae, op. cit. [nota precedentă], p. 125 sqq. Pentru practica
divergentă a Casaţiei franceze, v. J. Héron, Principes ..., cit. supra [nota 13], no 148, p. 133, text şi
nota 43 (în materie de licenţiere, s-a făcut aplicaţia legii în vigoare la data producerii evenimentului,
iar în materia concediului dat locatarului, legea în vigoare în ziua expirării termenului).
69
V., pentru amănunte, P. Roubier, op. cit. [nota 45], nos 42, pp. 188-190, 67, pp. 315-320.
15o. Legile succesorale. În materie succesorală, fie legală, fie testamentară,
situaţia juridică de moştenitor sau legatar nu se constituie unico momento, ci succesiv:
decesul defunctului, existenţa eventuală a unui testament, acceptarea succesiunii,
reducerea liberalităţilor, raportul donaţiilor şi datoriilor, partajul bunurilor succesorale.
Dacă, până la lichidarea moştenirii, vine o lege nouă care modifică capacitatea
succesorală sau drepturile succesibililor, cum se va aplica ea?
În materie testamentară, spre ex., dacă testatorul capabil de a testa în momentul
facerii testamentului a fost declarat incapabil printr-o lege nouă intervenită înaintea
decesului său, va fi socotit sau nu incapabil, iar testamentul făcut va fi sau nu
invalidat?70 Sau invers, dacă legea nouă declară capabilă de a testa o persoană care era
incapabilă sub legea veche, legea nouă validează sau nu testamentul nul sau anulabil
potrivit legii vechi?71
Dar în ceea ce priveşte capacitatea legatarilor, aceasta se determină potrivit
legii de la data întocmirii testamentului sau de la data deschiderii succesiunii, legii de
la data acceptării legatului ori, în fine, dacă legatul este condiţional, celei de la data
îndeplinirii condiţiei?
Sub aspectul formalităţilor testamentare, se aplică legea în vigoare de la data
întocmirii testamentului (tempus regit actum) sau aceea de la data deschiderii
succesiunii?
În materia donaţiilor inter vivos raportabile, dacă donaţia făcută sub legea
veche (de ex. Codul Caragea) era scutită de raport, iar legea nouă, în speţă, Codul civil
de la 1864 prevede raportul, trebuie sau nu raportată în cazul în care moştenirea se
deschide sub legea nouă? În caz afirmativ, legea nouă este sau nu retroactivă?
Tot astfel, în materia reducţiunii liberalităţilor excesive, rezerva şi cotitatea
disponibilă se determină după legea în vigoare la facerea liberalităţii ori aceea în
vigoare la data deschiderii succesiunii, în ipotezele în care legea nouă ar fi micşorat
partea disponibilă, mărind rezerva după cum s-a întâmplat în 1865 sau invers, ori în
cazul în care legea nouă ar desfiinţa rezerva sau, după caz, ar institui-o, cum a făcut
vechiul Cod civil în raport de Codul Caragea, după care se putea dispune de întreaga
sa avere, fără nicio restricţie, şi după care descendenţii şi ascendenţii nu aveau drept la
rezervă, decât în privinţa dispoziţiilor testamentare, iar nu şi a donaţiilor?72
16o. Legile în materie de prescripţie. Prescripţiile şi uzucapiunile în curs rămân

supuse legii vechi, chiar în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens, cum a fost cazul
art. 1911 C. civ. 1864, sau, dimpotrivă, sunt supuse legii noi sub aspectul condiţiilor de
admisibilitate şi, mai ales, al termenelor de prescripţie?
Potrivit art. 520 C. pr. civ. 1864 (în forma dată de O.U.G. nr. 138/2000, publ. în
M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000), orice cerere de evicţiune, totală sau parţială,
privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului
70
Art. 807 C. civ. 1864 prevedea că „minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai
pentru jumătate din bunurile de care după lege poate dispune majorul”, în timp ce art. 988 alin (1)
NCC interzice celui lipsit de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă să
dispună de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
71
Art. 809 alin. (1) C. civ. 1864 prevedea că „minorul de şaisprezece ani nu poate, prin
testament, dispune în favoarea tutorelui său”, în timp ce art. 988 alin. (1) NCC, deja citat, interzice
acest lucru celui care nu a împlinit 18 ani ori nu a dobândit anticipat capacitatea deplină de exerciţiu
în condiţiile art. 39 sau 40 din acelaşi cod.
72
V., pentru amănunte, D. Alexandresco, op. cit. [nota 46], p. 104 sqq.
de adjudecare în cartea funciară. Această prescripţie curge şi împotriva dispăruţilor,
minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie. Întrebarea care se poate pune şi s-a pus,
de altfel, este dacă acest termen era aplicabil şi prescripţiilor împlinite sau numai celor
în curs? În acest din urmă caz, se aplica el oare şi ordonanţelor de adjudecare emise
anterior sau numai actelor de adjudecare întocmite de executorul judecătoresc sau de
alt organ de executare silită?73
17o. Legile de instituire sau suprimare a unor instituţii juridice. Fiind create sau
modelate de om, instituţiile juridice nu sunt veşnice, ele durează cât timp se dovedesc
utile, motiv pentru care atunci când au devenit vetuste sunt suprimate. Aşa s-a întâmplat
cu sclavagismul ori regimul feudal sau, după caz, cu instituţii juridice ale căror efecte
au fost socotite inadmisibile (precum vânzările cu pact de răscumpărare ori anticreza)74.
Spre ex., ca să cităm şi un caz în legătură cu NCC, în materia declarării jude-

cătoreşti a morţii, declararea dispariţiei – condiţie de declarare judecătorească a morţii
în cazurile obişnuite (art. 16 D. nr. 31/1954) – nu a mai fost păstrată în noul Cod. Şi de
aici, întrebarea legitimă: pentru cei dispăruţi înainte de 1 octombrie 2011, procedura de
declarare a dispariţiei mai este ea aplicabilă? Iar dacă există deja o hotărâre de
declarare a dispariţiei sau măcar o acţiune în curs de judecată, va mai produce ea
efecte juridice sub imperiul legii noi?
18o. Legile procedurale, de organizare sau de competenţă jurisdicţională. În

cazul modificării regulilor procesuale, de competenţă, de organizare judecătorească ori
de procedură propriu-zisă, dispoziţiile legii noi sunt aplicabile oare proceselor în curs
(lites pendentes) ori numai proceselor viitoare (lites futuræ), proceselor având ca obiect
litigii născute din acte sau fapte anterioare sau doar litigiilor derivate din acte sau fapte
posterioare legii noi? În materie de probe, de asemenea, admisibilitatea probelor este
supusă legii vechi sub care a fost încheiat actul, iar administrarea lor exclusiv legii noi?
Termenele şi căile de atac sunt cele prevăzute de legea veche de la data deschiderii
procesului, de la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti ori de la comunicării hotărârii
susceptibile de control judiciar?
Spre ex., instanţa învestită, în prima instanţă, cu cerere în pretenţii ori graţioasă
rămâne competentă dacă vine o lege nouă care stabileşte competenţa ratione loci sau
ratione materiæ în favoarea altei instanţe, de acelaşi grad sau, după caz, de grad diferit?
Sau, potrivit legii în vigoare la data naşterii obligaţiei, aceasta nu putea fi
dovedită decât printr-un înscris, dar potrivit legii noi ea ar putea fi dovedită cu orice
mijloc de probă? În acest caz, aplicarea legii noi se va face, fără retroactivitate, şi
obligaţiilor contractate înainte de intrarea ei în vigoare?75
73
Această problemă este controversată. V., pentru amănunte, infra, nota 394.
74
Cu privire la consecinţa suprimării vânzării cu pact de răscumpărare şi a anticrezei prin
Legea contra cametei din 2 aprilie 1931, v. O, Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 35, p. 143, iar pentru
problematica acţiunii ratione temporis a legilor abolitive, v. supra, nr. 51, lit. c).
75
V. art. 24-27 NCPC. Cu privire la legea materială sau procesuală aplicabilă preoceselor şi
executărilor silite în curs în lumina NCC şi NCPC, v. M. Nicolae, Legea aplicabilă proceselor şi
executărilor silite în curs în lumina Noului Cod civil şi a Noului Cod de procedură civilă, in vol.
„Conferinţa Internaţională Procedura civilă – Procedura execuţional civilă. Fundamente ale
procesului civil în Uniunea Europeană, 5-9 sept. 2012, Constanţa”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 153 sqq.
Principiul neretroactivităţii 325
Motto
Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile [art. 15 alin. (2) din Constituţia
României]
CAPITOLUL II
PRINCIPIILE DREPTULUI INTERTEMPORAL CIVIL
Motto
Quod factum infectum fieri nequit
«Retroactivitatea ridică legii caracterul
său, iar legea care are efect retroactiv nu mai este
o lege» (Benjamin Constant)76
SECŢIUNEA I
PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂŢII LEGII CIVILE NOI
§ 1. Noţiuni generale
117. Definiţie şi terminologie. a) Definiţie. Principiul neretroactivităţii legii civile

este acel principiu potrivit căruia trecutul scapă acţiunii legii civile noi. În alţi termeni,
legea nouă nu se aplică actelor sau faptelor săvârşite sau produse înainte de data intrării
sale în vigoare şi nici efectelor juridice produse de acestea, potrivit legii în vigoare la
data săvârşirii sau producerii actului sau faptului.
În doctrină, principiul neretroactivităţii a fost definit, adesea, fie în raport de

principiul aplicării imediate a legii noi, fie în opoziţie cu retroactivitatea legii noi.
Astfel, în dreptul nostru, în timp ce pentru M. Eliescu principiul neretroacti-
vităţii este, în mod corect, acea regulă potrivit căreia „trecutul scapă acţiunii legii celei
noi”77, în opinia prof. Gh. Beleiu „principiul neretroactivităţii legii civile este regula
juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică
după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute; într-o altă formulare, potrivit
acestui principiu: trecutul scapă legii civile noi.”78; or, dacă legea se aplică „numai
76
Apud D. Alexandresco, op. cit. [nota 46], t. I, p. 80.
77
M. Eliescu, Aplicarea legii civile ..., cit. supra [nota 46], nr. 5, p. 80.
78
Gh. Beleiu, Drept civil român ..., cit. supra [nota 41], nr. 19, p. 47. În acelaşi sens, Gh.
Beleiu, Drept civil. Teoria generală, TUB, 1987, nr. 15, p. 57: „Principiul neretroactivităţii este acea
regulă de drept potrivit căreia legea civilă nouă nu se aplică pentru trecut, ci numai pentru viitor.
situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei”, însemnează că, în realitate, este de
imediată aplicare, iar nu că este neretroactivă. A nu fi retroactiv înseamnă a nu
modifica sau suprima efectele unor situaţii juridice trecute, pentru că, aşa cum spune,
de data aceasta, în mod corect, prof. Beleiu, trecutul scapă legii civile noi, atât natural,
cât şi juridic.
În ceea ce priveşte pe autorii de teoria generală a dreptului, pentru unii,
„neretroactivitatea legii înseamnă neaplicarea ei unor situaţii juridice ale căror efecte
au fost pe de-a-ntregul consumate sub imperiul legii anterioare”79, formulă prea
restrictivă, deoarece rezultă că efectele neconsumate ale situaţiilor juridice trecute ar fi
supuse în întregime legii noi, fără retroactivitate, ceea ce este eronat (v. infra, nr. 126
sqq.), cu atât mai mult cu cât aceiaşi autori definesc, pe de altă parte, principiul
aplicării imediate a legii noi ca regula ce „reglementează toate situaţiile juridice create
din momentul intrării ei în vigoare”80.
În concluzie, legea nouă nu modifică, nici nu suprimă efectele juridice produse

de legea veche, care sunt şi rămân definitive, neatinse de intrarea în vigoare a unei
reglementări diferite.
118. Sedes materiæ. Principiul neretroactivităţii legii civile şi al altor legi (excep-
tând legile penale sau contravenţionale mai favorabile) este reglementat, cu titlu general,
în art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul neretroactivităţii legii noi81,
aceste prevederi fiind reiterate şi dezvoltate de art. 6 NCC, mai sus citat. Astfel:
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie:

Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contraven-
ţionale mai favorabile.” (s.n.).
La rândul său, în art. 6 alin. (1)-(4) NCC [alin. (2) şi, mai ales, (4) interesând
şi supravieţuirea legii vechi] se dispune că:
Acest principiu este expres consacrat de art. 1 din Codul civil în termenii următori: „Legea dispune
numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”
79
I. Dogaru, D.-Cl. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999, nr. 318, p. 367.
80
Ibidem.
81
Până în 2001, principiul neretroactivităţii era consacrat doar în legile ordinare, motiv pentru
care s-a admis că legiuitorul poate deroga de la acest principiu prin adoptarea unor dispoziţii cu
caracter retroactiv.
Totuşi, chiar şi în aceste cazuri s-a spus că legiuitorul trebuie să respecte prevederile legii
fundamentale. „Dacă legiuitorul este liber de a viola principiul neretroactivităţii înscris în art. 1 din
codul civil (vechi – n.n.) – scria Alexandresco –, el este dator să respecte drepturile consfinţite prin
Constituţie. Astfel, nu s-ar putea face o lege o lege cu efect retroactiv, care să mă despoaie de
proprietatea mea, chiar pentru cauză de utilitate publică, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire:
pentru că o asemenea lege, chiar fără efect retroactiv, ar fi contrară Constituţiei (art. 19 [din Consti-
tuţia de la 1866 – n.n.])” (D. Alexandresco, op. cit. [nota 46], t. I, p. 80).
„(1) Legea este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere
retroactivă.
(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse
înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori pro-
ducerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de la data intrării în
vigoare a legii noi, sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate
valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data
intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au
instituit.” (s.n.).
Remarcăm, înainte de toate, că alin. (1) teza a doua a art. 6 din noul cod este
identic cu fostul art. 1 teza a doua C. civ. 1864 („Legea dispune numai pentru viitor; ea
n-are putere retroactivă”; s.n., M.N.).
Observăm însă că NCC dezvoltă reglementarea anterioară, arătând în ce constă,
practic, neretroactivitatea [art. 6 alin. (2)] şi face, totodată, unele aplicaţii particulare
ale principiului neretroactivităţii în celelalte dispoziţii mai sus citate [alin. (3) şi (4)
ale art. 6].
Din dispoziţiile legale citate rezultă, în mod neîndoielnic, că nicio lege civilă nu
are putere retroactivă, în sensul că nu are efecte şi pentru trecut, respectiv asupra unor
acte sau fapte săvârşite ori produse înainte de intrarea sa în vigoare.
Şi aceasta, indiferent dacă legea nouă ar suprima ori modifica efectele juridice
deja produse sau, dimpotrivă, ar atribui acestor acte sau fapte efecte pe care legea veche
nu le prevedea.
Şi, de asemenea, indiferent dacă actele sau faptele juridice trecute şi-au epuizat
sau nu efectele născute sub imperiul legii vechi.
Şi, in fine, indiferent dacă aceste acte sau fapte juridice sunt perfecte sau
imperfecte, din moment ce perfectarea acestora nu s-ar putea face fără a se ţine seama
de timpul consumat sub legea veche82.
De reţinut, în final, că NCC face aplicaţia neretroactivităţii şi în alte locuri.

Astfel, în materia refacerii contractului nul, art. 1.259 dispune că:
„Contractul nul poate fi refăcut, în tot în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor

prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va
produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut” (s.n.).
119. Fundament. Principiul neretroactivităţii este uşor de justificat, fiind mult mai
greu de combătut, pentru a fi înlăturat. Într-adevăr, el este un principiu de bun simţ şi de
82
Cu privire la retroactivitatea legii noi aplicabilă prescripţiilor sau uzucapiunilor în curs, v.
infra, nr. 196-197.
perfectă logică, întrucât nimeni nu poate fi obligat să acţioneze conform altor reguli
decât cele sub puterea cărora a trebuit să săvârşească un act sau fapt de care legea leagă
naşterea anumitor efecte juridice, respectiv naşterea anumitor drepturi ori obligaţii
civile.
«Les raisons qui ont fait établir ce principe [de la non-rétroactivité] – écrit
Marcel Planiol – sont très simples: il est la sauvegarde nécessaire des intérêts
individuels. Il n’y aurait aucune sécurité pour les particuliers, si leurs droits, leur
fortune, leur condition personnelle, les effets de leurs actes et de leurs contrats,
pouvaient à chaque instant être remis en question, modifiés, supprimés par un
changement de volonté du législateur. L’intérêt général, qui n’est ici que la résultante
des intérêts individuels, exige donc que ce qui a été fait régulièrement sous l’empire
d’une loi soit considéré comme valable, et par suite soit stable, même après le
changement de législation.»83
În consecinţă, după cum s-a remarcat, principiul neretroactivităţii este acea normă
fundamentală care asigură:
– respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor de drept;
– stabilitatea (ordinea) şi securitatea circuitului civil;
– respectarea legalităţii şi creşterii încrederii în ordinea juridică statală.
Strict juridic, principiul neretroactivităţii este consecinţa principiului securităţii
juridice şi garanţia respectării libertăţii şi demnităţii persoanei, precum şi a încrederii
legitime a acesteia în ordinea juridică în vigoare la data când aceasta acţionează ţinând
seama de prescripţiile acesteia. Într-adevăr:
„Se la scienza del diritto è «la science pour l’action qui caractérise le droit»
[P. Level], lo «Stato di diritto» – scrive Rolando Quadri – ha come logica
implicazione che l’uomo è libero fin quando non si imbatte in un dovere e che la sua
libera sfera non può essere violata dall’autorità se non in virtù di un titolo particolare.
La retroattività degrada l’uomo da soggetto ad oggetto la legge retroattiva è una
misura (…), e non una norma, perché al soggetto interessato viene a mancare ogni
possibilità di scelta), equivale al disconoscimento di quella libertà che lo Stato di
diritto vuole garantita come espressione della personalità. A che pro attribuire diritti,
doveri, capacità, se tutte le manifestazioni della personalità giuridica potessero poi
risolversi in un inganno e non costituire il fondamento della libera esplicazione della
personalità? In realtà una crisi del divieto di retroattività della legge si risolve in una
crisi dello Stato di diritto, perché mette in crisi la personalità dell’essere umano che si
risolve nella sua libertà, perché mette in crisi la «legalità» e scuote le fondamenta
dell’ordine sociale. Non si tratta di una bagatella, si tratta di quei fondamenti
dell’ordine, che perfino i regimi politici ad ispirazione assolutistica, dall’antichità ad
oggi, rispettarono come sacri. La c.d. legi interpretative, rare, rarissime, giudicavano
essenzialmente nel campo di un diritto non codificato. Ora che tutti i valori giuridici
sono consegnati in un sistema, completo, chiuso per definizione, la irretroattività delle
leggi trova come solo limite, l’esistenza di un valore superiore a quello della
personalità di ogni essere umano, individualmente considerato. Perciò la dottrina di
83
M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, avec la collaboration de G. Ripert, 12e éd., t. I,
Paris, L.G.D.J., 1937, no 240, p. 100.
diritto internazionale constata che il principio della irretroattività è uno dei «principes
généraux de droit reconnus par les nations civilisées (art. 38 paragrafo 1°, 3° dello
Statuto della Corte Internazionale di Giustizia dell’Aia).»84
Principiul neretroactivităţii este un principiu general, întâlnit nu numai în dreptul

naţional, ci şi în dreptul internaţional.
Dacă la nivel naţional este recunoscut de toate legislaţiile din societăţile
democratice, îl găsim şi la nivel internaţional, deoarece principiul neretroactivităţii legii
noi este gândit ca unul dintre principalele mijloace care asigură respectarea principiului
securităţii juridice şi a principiului aşteptărilor legitime ale părţilor, în virtutea cărora,
cum afirmă, în mod constant şi ori de câte ori are ocazia, Curtea de Justiţie a Comu-
nităţilor Europene de la Luxemburg85, legea trebuie să fie clară, exactă şi previzibilă
atât în ceea ce priveşte data intrării şi a ieşirii din vigoare, cât şi a condiţiilor de aplicare
şi a efectelor sale juridice, care trebuie dinainte să fie cunoscute pentru ca destinatarii
acelor norme să-şi poată adapta ori revizui conduita. În caz contrar, legea respectivă
este nevalabilă, deoarece încalcă securitatea juridică şi previziunile legitime ale părţilor
interesate, neputând fi aplicabilă acestor persoane, dacă drepturile sau interesele lor
legitime ar fi vătămate86.
84
R. Quadri, Dell’applicazione della legge in generale (Art. 10-15), in «Commentario del
Codice civile. Dispozionii sulla legge in generale», a cura din Antonio Scialoja e Giuseppe Branca,
Nicola Zanichelli Editore, Bologna, e Soc. Ed. del Foro Italiano, Roma, 1974, pp. 170-171.
85
V., de ex.: CJCE, hot. din 12 noiembrie 1981 (Administrazione dello finanze dello Statto -
Italia c. Srl Meridionale Industria Salumi et alii, 213-217/1980), hot. din 29 ianuarie 1985
(Gesamthochschule Duiburg c. Hauptzollamt Munchen - Mitte, 234/1983), hot. din 9 ianuarie 1990
[Società agricola fattoria alimentare SpA (SAFA) c. Amministrazione delle finanze dello Stato –
Italia, C-337/88], hot. din 9 martie 2006 (Beemsterboer Coldstore Services BV c. Inspecteur der
Belastingdienst – Douanedistrict Arnhem, Nederlanden, C-293/04), disponibile pe site-ul Curţii la
adresa http://eur-lex.europa.eu/RECH_jurisprudence.do
86
În dreptul Uniunii Europene, principiul neretroactivităţii, derivat din principiul securităţii
juridice, nu are valoare constituţională absolută. Totuşi, în virtutea principiilor securităţii juridice şi al
principiului aşteptărilor legitime, care reclamă ca legislaţia comunitară, primară şi derivată, să fie
clară şi previzibilă, retroactivitatea nu este admisă decât în mod excepţional şi numai dacă scopul
urmărit de actele comunitare nu poate fi altfel atins, iar aşteptarea sau încrederea legitimă a celor
interesaţi este deopotrivă respectată. V., de ex., CJCE, Hotărârea din 26 aprilie 2005
(GoedWonen/Nederlanden, C-376/02, Recueil de jurisprudence 2005, p. I-03445), par. 32-34: «les
principes de protéction de la confiance légitime et de sécurité juridique font partie de l’ordre
juridique communautaire. A ce titre, ils doivent être respectés par les institutions communautaires
(arrêt du 14 mai 1975, CNTA/Commission, 75/74, Rec. p. 533), mais également par les Etats
membres dans l’exercice des pouvoirs que leur confèrent les directives communautaires (arrêt
GemeenteLeusden et HolinGroep, …point 57). Si, en règle général, le principe de sécurité s’oppose à
ce que la portée dans le temps d’un acte communautaire voie son point de départ fixé à une date
antérieure à sa publication, il peut en être autrement, à titre exceptionnel, lorsqu’un but d’intérêt
général l’exige et lorsque la confiance légitime des intéressés est dûment respectée (…) Le même
principe doit être respecté par le législateur national lorsqu’il il adopte une législation qui relève du
droit communautaire.»
120. Conţinutul şi întinderea principiului neretroactivităţii legii noi. a) Principiul

neretroactivităţii legii civile are caracter general şi absolut. După cum rezultă din
reglementarea în vigoare şi din faptul că principiul neretroactivităţii legii civile are o
bază constituţională, însemnează că, de lege lata, acest principiu are o valoare suprale-
gislativă, neputând fi suprimat printr-o lege ordinară (infra, nr. 120) şi, în principiu, are
caracter general şi absolut, fiind inderogabil.
Sub aspectul conţinutului şi al sferei de aplicare a acestui principiu, este de
reţinut că, în dreptul civil, este interzisă orice măsură retroactivă, fie pozitivă sau
negativă, totală sau parţială, temporară sau definitivă, şi aceasta indiferent de domeniul
sau materia civilă, patrimonială sau nepatrimonială.
Într-adevăr, după cum am arătat şi cu altă ocazie87, principiul neretroactivităţii
este general, textul constituţional, a cărui aplicaţie o face NCC, în art. 6 alin. (1)-(4),
fiind generic redactat, interzicând în primul rând retroactivitatea oricărei legi civile –
materiale sau formale (instrumentale), generale sau speciale, confirmative sau
validative (sanatorii), prescriptive sau interpretative, inovative sau modificative,
suspensive sau abrogative, permanente sau temporale – indiferent, aşadar, de natura,
obiectul, conţinutul sau efectele ei.
În al doilea rând, „textul constituţional nu distinge între diferitele grade de
retroactivitate, între retroactivitatea slabă, temperată sau parţială, şi retroactivitatea
gravă, propriu-zisă sau totală, fie distructivă sau restitutivă (de ex., dacă legea nouă
suprimă dobânda excesivă [stipulată în contractele anterior încheiate – n.n., M.N.] este
vorba de o retroactivitate parţială, însă dacă ea dispune, ex post facto, nulitatea şi
restituirea dobânzii excesive şi deja încasate, este vorba de o retroactivitate totală,
restitutivă)88.
In fine, textul constituţional şi, deci, nici textul corespunzător din NCC, nu
distinge, cum o face în domeniul şi materiile penale şi contravenţionale, nici între
retroactivitatea favorabilă şi retroactivitatea nefavorabilă89, chiar dacă şi în domeniul şi
materiile civile ar putea fi întâlnite – e drept, cu titlu excepţional – şi cazuri de legi
favorabile (ex., aşa-zisele «legi confirmative, sanatorii sau curative»).
Rămâne, desigur, problema de a şti, în lipsa unei indicaţii în textul constituţional

[nu şi în art. 6 alin. (1)-(4) NCC], când sau în ce condiţii o lege este sau nu retroactivă,
adică, în alţi termeni, care este criteriul (ori criteriile) după care putem recunoaşte că o
lege are efect retroactiv sau, dimpotrivă, neretroactiv (v. infra, nr. 122 sqq.).
b) Problema neretroactivităţii legilor (sau ordonanţelor) neconstituţionale. În

afară de problema concursului cu alte principii constituţionale (c), mai trebuie discutat
şi dacă în cazul legilor (sau ordonanţelor) neconstituţionale principiul neretroactivităţii
are aceeaşi valoare.
87
A se vedea M. Nicolae, Principiul neretroactivităţii şi Noul Cod civil, in vol. „Noile Coduri
ale României. Studii şi cercetări juridice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 96-97.
88
Ibidem, p. 97. Cu privire la gradele retroactivităţii, v. infra, nr. 135.
89
M. Nicolae, Principiul neretroactivităţii …, cit. supra, [nota 86], p. 97.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt
general obligatorii şi „au putere numai pentru viitor”, de unde rezultă că acestea n-ar
avea efect retroactiv, cel puţin în cazul raporturilor juridice pendentes nelitigioase90.
Totuşi, în doctrină, se afirmă că aceste decizii ar avea efecte asupra proceselor în curs91,
pe motiv că efectele deciziei se produc erga omnes, iar o soluţie contrară ar duce la
„consecinţe discriminatorii între cetăţeni aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, respectiv
având calitatea de părţi într-un litigiu în care dispoziţiile declarate neconstituţionale
90
Aceasta pare să fie concluzia (sau opinia?!) lui M. Constantinescu, R. Mareş, Principiul
neretroactivităţii în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, in Dreptul nr. 11/1999, în special p. 89
sqq. Într-adevăr, conform acestor autori, decizia Curţii Constituţonale de constatare a neconsti-
tuţionalităţii legii ar fi obligatorie părţilor raportului juridic litigios, în care de altfel s-a pus problema
neconstituţionalităţii legii (sau ordonanţei guvernamentale) în discuţie, însă, nu acelaşi lucru s-ar
pune în cazul raporturilor juridice nelitigoase:
„În raport cu publicarea deciziei de neconstituţionalitate, raporturile juridice

deduse judecăţii, născute sub imperiul legii care este declarată neconstituţională, se
încadrează în una dintre următoarele situaţii posibile: raporturi juridice soluţionate
definitiv, înaintea publicării deciziei, raportul juridic în cursul judecăţii căruia a fost
ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi, în sfârşit, raporturi juridice ulterioare
publicării deciziei. În conformitate cu retroactivatea deciziilor Curţii Constituţionale,
soluţia va fi următoarea: cu privire la prima categorie, inaplicabilitatea deciziei, iar cu
privire la a treia categorie, aplicarea deciziei ca urmare a invalidării legitimităţii consti-
tuţionale a legii declarate neconstituţionale. Referitor la raportul juridic în care a fost
ridicată excepţia de neconstituţionalitate, esenţial este că procesul în faţa instanţei
judecătoreşti se suspendă de drept [in illo tempore – n.n., M.N.], până la soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate, urmând a fi reluat după publicarea deciziei Curţii
Constituţionale. Acest raport juridic a luat naştere înainte de publicare, în temeiul unei
legi beneficiind de prezumţia de constituţionalitate, care ulterior a fost înlăturată, şi a
creat drepturi şi obligaţii al căror conţinut este însă incert, tocmai datorită faptului că
ele fac obiectul unui proces pendinte. Cu alte cuvinte, conţinutul acestor drepturi şi
obligaţii va fi stabilit, într-un mod incontestabil, doar prin soluţionarea definitivă şi
irevocabilă a litigiului şi intrarea în autoritatea puterii de lucru judecat a hotărârii
instanţei. Prin urmare, aplicarea unei decizii având ca efect inaplicarea unei legi
declarate neconstituţională, la un raport juridic născut anterior nu echivalează cu
producerea de efecte retroactive ale deciziei, deoarece drepturile şi obligaţiile născute
sub imperiul legii vechi nu au chiar, datorită faptului că formează obiectul unui
litigiu, certitudine juridică, decât în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti
definitive şi irevocabile, iar efectele legii respective se stabilesc – aşa cum am arătat –
potrivit regulilor privind conflictul legilor în timp. Nu se poate vorbi de o decizie a
Curţii Constituţionale având efecte retroactive care ar altera conţinutul acestor
drepturi şi obligaţii, cât timp conţinutul lor nu este definitiv stabilit în funcţie de legea
aplicabilă pentru soluţionarea litigiului. S-ar putea discuta despre retroactivitatea
deciziei numai în măsura în care raporturi juridice anterioare nelitigioase, care deci
nu formează obiectul unui proces, ar fi modificate ca urmare [a] publicării deciziei
Curţii Constituţionale, ceea ce evident nu este cazul (sic!)” – s.n.
91
V., de ex., Senia Mihaela Costinescu, Károly Benke, op. cit. [nota 12], p. 106 sqq., şi supra,
titlul I, nota 323, împreună cu rezervele şi observaţiile noastre parţial critice.
sunt aplicabile şi a cărui soluţionare depinde de decizia pronunţată de Curtea Consti-

tuţională”92, fără a discuta însă chestiunea situaţiilor juridice pendentes nelitigioase şi, a
fortiori, a situaţiilor juridice consumate.
În ceea ce priveşte ordonanţele guvernamentale, simple sau de urgenţă, în cazul
în care ele sunt aprobate cu modificări ori chiar sunt respinse în Parlament, „prin legea
de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu
privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei” [art. 115
alin. (8) din Constituţie] – s.n.
Întrebarea care se pune este dacă aceste măsuri, care se impun, pot avea şi efect
retroactiv pe perioada de aplicare a ordonanţei? De ex., actele juridice nule, potrivit
ordonanţei, sunt validate prin legea de modificare a ordonanţei ori de respingere a
acesteia? În ce ne priveşte, credem că principiul neretroactivităţii are valoare absolută,
cel puţin pentru legiuitorul ordinar, astfel încât legea respectivă trebuie să respecte,
integral, exigenţele acestui principiu. Altminteri, sub pretextul respingerii ordonanţei,
legiuitorul ar dispune, discreţionar, asupra timpului în care ordonanţa respectivă era în
vigoare, ceea ce este inadmisibil.
c) Concursul principiului neretroactivităţii cu alte principii constituţionale sau

supraconstituţionale. O altă problemă, extrem de dificilă, este aceea a caracterului
derogabil sau inderogabil al principiului neretroactivităţii93 în concursul sau conflictul său
cu alte principii constituţionale. În alţi termeni, este vorba de chestiunea dacă, în contextul
normativ, legislativ şi metalegislativ, actual, principiul neretroactivităţii poate sau nu să
fie înlăturat, i.e. poate sau nu să fie, totuşi, primat atunci când ar veni în concurs cu alte
principii constituţionale mai puternice ori, după caz, i.e. după circumstanţe, preferabile,
principii care ar trebui să se aplice cu prioritate, chiar dacă ar presupune, în ipoteza
noastră, înlăturarea principiului neretroactivităţii?
În dreptul nostru, această problemă nu a fost abordată de constituţionalişti94, însă
ea nu poate fi omisă, din moment ce, prin ipoteză, principiile generale ocrotesc adesea
92
Ibidem, p. 111.
93
Principiile juridice sunt norme juridice deschise, nedeterminate, şi, prin natura lor, relative,
i.e. susceptibile de a fi înlăturate (excluse) in specie de alte principii sau reguli concurente. Cu privire
la caracterul derogabil, violabil, desaplicabil (rectius neexclusiv) al oricărui principiu juridic (ca
norma derogabile, defettibile; defeasible norme), cu excepţia unor principii declarate absolute, care
nu comportă nicio excepţie explicită sau implicită, v. R. Guastino, Interpretare e argomentare, in
«Tratatto di diritto civile e commerciale» già diretto da Antonio Cicu, Francesco Messineo e Luigi
Mengoni e continuato da Piero Schlesinger, Milano, Giuffrè Editore, 2011, pp. 177-178. Adde
R. Dworking, Taking Rights Seriously, Harvard University Press, Cambridge, Massachusets, 1978,
pp. 24-27, iar cu privire la caracterul generic (aplicabilitatea în moduri diverse) şi nedeterminat (în
ipoteza şi conţinutul său) al oricărui principiu, v. G. Pino, Diritti e interpretazione. Il ragionamento
giuridico nello Stato costituzionale, Il Mulino Itinerari, Bologna, 2010, pp. 53-56. Pentru alte repere
juridice şi doctrinare în legătură cu principiile juridice (norme fundamentale informatoare,
configuratoare sau, după caz, reglatoare, corectoare ale dreptului obiectiv şi subiectiv), v. supra, titlul
I, nota 208.
94
Pentru o discuţie pe această temă în dreptul italian, unde principiul neretroactivităţii este,
totuşi, admis, doar în materie penală, v. fundamentala lucrare, devenită clasică, a lui Giovanni
Grotanelli de’ Santi: Profili costituzionali della irretroatività delle leggi, Milano – Dott. A. Giuffrè
Editore, 1970.
valori concurente (ex. libertatea de exprimare vs. respectarea demnităţii umane şi a
dreptului la viaţa privată).
Cum un conflict între principiile constituţionale nu este a priori exclus, este
posibil ca, în mod excepţional, un alt principiu să fie preferat principiului neretroacti-
vităţii.
Avem în vedere, de ex., principiul egalităţii în faţa legii ori principiul respectării
demnităţii persoanei care ar impune, în împrejurări excepţionale, luarea unor măsuri
legislative cu caracter retroactiv (de ex., pentru asigurarea deplinei şi realei egalităţi în
drepturi între persoanele fizice, în domeniul statutului personal ori al familiei, cum ar fi
cazul declarării imprescriptibilităţii unor acţiuni în materie de filiaţie, sau pentru
respectarea demnităţii persoanei, prescrierea unor legi penale cu efect retroactiv, cum
s-a întâmplat – in illo tempore – în cazul tragerii la răspundere a unor persoane acuzate
de crime contra umanităţii, socotite imprescriptibile, contrare principiilor dreptului
natural).
d) Sancţiune. Încălcarea principiului neretroactivităţii prin edictarea unor dispo-

ziţii legale retroactive este sancţionată cu neconstituţionalitatea, deoarece, de iure
condito, orice lege civilă retroactivă contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Consti-
tuţie. Nu contează dacă retroactivitatea este expresă, directă, sau implicită, indirectă.
În toate cazurile, dispoziţia legală neconstituţională poate fi atacată de către partea
interesată (sau justiţiabil) la Curtea Constituţională, însă numai pe calea unei excepţii de
neconstituţionalitate [art. 146 lit. d) şi 147 din Constituţie], iar nu a unei acţiuni
principale, cum se întâmplă în cazul acţiunilor în anularea unor acte administrative cu
caracter general sau individual95, pe calea contenciosului administrativ.
§ 2. Delimitarea trecutului de viitor. Retroactivitatea legii civile noi
A. CRITERIUL DE DEMARCAŢIE A TRECUTULUI DE VIITOR
1) Necesitatea delimitării trecutului (şi prezentului) de viitor
121. Datele problemei. În principiu, legea dispune numai pentru viitor, deoarece
oficiul legii, după cum excelent spunea Portalis, este să regleze viitorul, adică conduita
viitoare a indivizilor, iar nu trecutul.
Principiul neretroactivităţii legii civile este acel principiu potrivit căruia trecutul
scapă acţiunii legii noi.
95
Desigur, în ipoteza în care s-ar solicita despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordo-
nanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz,
obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite
operaţiuni administrative, acţiunea în contencios trebuie însoţită şi de excepţia de neconstituţio-
nalitate, caz în care judecarea cauzei poate fi suspendată până la soluţionarea excepţiei. V. art. 9 din
Legea nr. 544/2004, cu mod. ulterioare.
Dar ce înseamnă „trecut”? Când o lege nu dispune (numai) asupra viitorului, ci

asupra trecutului (sau şi asupra trecutului)? În alţi termeni, când se poate spune că o
lege acţionează asupra trecutului şi, deci, este retroactivă, afectând efectele unor acte
sau fapte juridice trecute? Care este criteriul după care vom putea deosebi legile
retroactive de cele neretroactive?
Dacă drepturile şi obligaţiile ori situaţiile juridice civile s-ar naşte unico
momento, răspunsul ar fi simplu. Legea nouă nu poate, fără a fi retroactivă, să suprime,
modifice ori să prevadă alte consecinţe deja născute sub legea veche ori, după caz,
excluse de aceasta din urmă.
Însă, cum am arătat deja, în numeroase cazuri, actul sau faptul generator, modi-
ficator sau extinctiv al dreptului, al obligaţiei sau situaţiei juridice civile se formează
într-un anumit interval de timp sau produce efecte care se desfăşoară succesiv ori se
prelungesc în timp. În astfel de cazuri, dacă actul sau faptul se formează progresiv ori
îşi produce efectele sub imperiul mai multor legi succesive, se ridică – cel puţin la
prima vedere – problema de a şti care dintre aceste legi va guverna efectele acestor acte
sau fapte şi, mai departe, dacă vreuna dintre aceste legi ar putea fi sau nu socotită ca
retroactivă.
În aceste din urmă cazuri, răspunsul nu a fost şi nu este nici astăzi întotdeauna
uşor de formulat!
După cum remarca Planiol, modul în care se cuvine a se înţelege retroactivitatea
legilor este „unul dintre aspectele dreptului civil care a fost, mult timp, cel mai rău
elucidat”96. De ce?
Din două motive, cel puţin:
Pe de o parte, din punct de vedere tehnic, în cazul situaţiilor complexe, este
dificil de formulat un criteriu simplu, sigur şi universal, de delimitare a câmpului de
acţiune a legii vechi faţă de acela al noii legi.
Pe de altă parte, din punct de vedere al politicii legislative, în joc este întotdeauna
un conflict de interese: interesul privat al subiectului de drept privat care reclamă ca
legea nouă să respecte tot ce s-a „câştigat”, tot ce s-a obţinut ori realizat sub imperiul
legii vechi, şi interesul general al societăţii care impune, de multe ori, să se sacrifice
total sau parţial interese şi drepturi câştigate sub legea veche, iar acest lucru, cum o
demonstrează din plin istoria dreptului, inclusiv prin legi declarate ori catalogate ca
fiind retroactive.
96
M. Planiol, op. cit. [nota 83], no 241, p. 100 («La façon dont il convient d’entendre la
rétroactivité des lois est un des points qui ont été pendant longtemps les plus mal élucidés du droit
civil»). Pentru Planiol, criteriul retroactivităţii nu este distincţia dintre drepturi câştigate şi simplele
expectative, ci, probabil şi sub influenţa lui Roubier, acela al datei săvârşirii actului:
«En quoi consiste la rétroactivité?– La formule à laquelle il convient de

s’arrêter est celle-ci: la loi est rétroactive quand elle revient sur le passé soit pour
apprécier les conditions de légalité d’un acte, soit pour modifier ou supprimer les
effets d’un droit déjà réalisés. Hors de là il n’y a pas de rétroactivité, et la peut
modifier les effets futurs de faits ou d’actes même antérieures, sans être rétroactive.»
(ibidem, no 243, p. 101).
Uneori, acest din urmă conflict este adesea greu de conciliat, mai ales când există
şi obstacole de ordin juridic, precum art. 15 alin. (2) din Constituţie care interzice
legiuitorului ordinar să edicteze norme cu putere retroactivă, ori art. 44 din Constituţie
care garantează particularilor că nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale, corporale şi
incorporale, decât pentru cauze de utilitate publică şi numai cu dreaptă şi prealabilă
despăgubire.
Cât priveşte criteriul de demarcaţie, acesta, de asemenea, este controversat,
formulându-se mai multe teorii asupra retroactivităţii legii noi (infra, nr. 122).
122. Criterii de demarcaţie. Enumerare. În doctrină, după cum am semnalat deja,

s-au propus mai multe criterii de delimitare a trecutului de prezent şi de fixare a limi-
telor în care legea nouă nu poate fi socotită retroactivă, precum:
– teoria drepturilor câştigate, bazată pe distincţia dintre drepturile definitiv

dobândite (iura quæsita) şi simplele expectative;
– distincţia între drepturi şi simple interese;
– distincţia între situaţii juridice abstracte şi situaţii juridice concrete;
– distincţia dintre situaţii juridice obiective şi situaţii juridice subiective;
– distincţia dintre situaţii juridice consumate şi situaţii juridice în curs de
constituire, modificare sau stingere.
– distincţia bazată pe data producerii actului sau faptului juridic, înainte sau după
intrarea în vigoare a legii noi etc.
Înainte de a arăta criteriul preferat, vom reaminti, pe scurt, soluţiile propuse de

patru dintre principalele teorii care îşi dispută şi astăzi autoritatea: teoria drepturilor
câştigate, teoria faptului consumat, teoria aplicării imediate a legii noi şi teoria
normativistă (pe larg, cu privire la aceste teorii, v. supra, cap. III, al titlului I, special
dedicat prezentării acestor teorii fundamentale)97.
Practic, după cum s-a remarcat, este vorba de a răspunde la 2 întrebări diferite,
însă strâns legate între ele: prima priveşte însuşi conceptul retroactivităţii, a doua
priveşte efectul retroactivităţii (şi corelativ al neretroactivităţii), şi anume98:
97
Pentru dezvoltări şi aplicaţii ale acestor teorii, v. studiul nostru, intitulat Soluţii la conflictul
legilor în timp. În căutarea formulei ideale: De la teoria drepturilor câştigate la teoria normativistă,
(I) – Teoria drepturilor câştigate în curs de publicare in RRDP nr. 6/2012, pp. 154-206, respectiv
RRDP 2013 (în curs de apariţie).
98
Cf. P.-A. Côté, Contribution à la théorie de la rétroactivité …, cit. supra [nota 13], p. 73:
«Les efforts d’élucidation du concept de rétroactivité qui paraissent s’imposer

devraient rechercher un accord sur les réponses à donner à deux questions distinctes.
La première concerne le concept même de rétroactivité légale et peut être ainsi
formulée: „À quels traits devrait-on reconnaître qu’une loi ou une règle de droit
possède un effet rétroactif?” Il s’agit donc de la définition de la rétroactivité. La
seconde se rapporte à la nature de l’effet rétroactif: “Quelles conséquences, au plan
juridique, devrait-on reconnaître à la promulgation d’une loi ou d’une règle
rétroactive?”»
1o Care sunt elementele distinctive ale retroactivităţii sau, după caz, ale neretro-
activităţii?
2o Care este conţinutul retroactivităţii sau, după caz, al neretroactivităţii?
Răspunzând la prima întrebare, aflăm dacă o normă juridică este sau nu retro-
activă.
În schimb, răspunzând la a doua întrebare determinăm, in concreto, în ce constă
efectul retroactiv sau neretroactiv al acesteia, adică, în alţi termeni, ce însemnează
faptul că o normă nouă ar produce sau ar avea un astfel de efect.
2) Analiza criteriilor de retroactivitate a legii noi
123. Teoria drepturilor câştigate. Conform teoriei clasice a drepturilor câştigate,

fundamentată de Merlin şi ai cărei exponenţi principali au fost, în Franţa, Aubry şi Rau,
în Italia, Gabba, iar la noi, Dimitrie Alexandresco, pentru a stabili dacă o lege nouă este
sau nu retroactivă trebuie stabilit dacă aceasta afectează ori nu drepturile câştigate sau,
dimpotrivă, doar simplele expectative.
Ce se înţelege însă prin noţiunile „drept câştigat” şi „simplă expectativă”?
Prin drept câştigat se înţelege „dreptul irevocabil intrat în patrimoniul (recte,
«domeniul» – Merlin) titularului”: ius quæsitum.
În schimb, este simplă expectativă „dreptul neintrat încă în patrimoniul (recte,
«domeniul» – Merlin) titularului”.
„Formulele clasice adoptate pentru a arăta care este aplicabilitatea principiului

neretroactivităţii – zice George Plastara – sunt: legea nouă nu are efect retroactiv ori de
câte ori se găseşte în faţa unui drept câştigat: dimpotrivă, ea se aplică totdeauna acolo
unde nu este decât o simplă speranţă, o simplă expectativă. Ce se înţelege prin drepturi
câştigate?
Drepturile câştigate sunt avantagiile care au intrat definitiv în patrimoniul
cuiva; simpla expectativă este ceva care nu s-a realizat încă sub formă pecuniară,
existând numai eventualitate în ceea ce priveşte realizarea. Această deosebire între
drepturi câştigate şi simple expectative se poate mai bine caracteriza, recurgându-se la
deosebirea ce se face în filosofia aristotelică, între act şi putere. Dreptul câştigat ar fi
un drept in actu; simpla expectativă ar fi un drept in potentia. Dreptul in actu e acela
pe care îl poţi exercita, dreptul in potentia este aptitudinea de a exercita acest drept.
Legea nouă este retroactivă în ceea ce priveşte aptitudinea de a exercita un
drept; ea nu are nicio forţă în faţa drepturilor câştigate, dacă actul săvârşit relativ la
acele drepturi este în conformitate cu legislaţiunea contemporană săvârşirii lui. Prin
urmare, pentru a fi stabilită validitatea unui act în ceea ce priveşte fondul şi forma lui,
ea trebuie să fie judecată conform legii în vigoare în momentul producerii lui, şi acel
act, dacă este bazat pe un drept câştigat, îşi va produce efectele sale chiar dacă o nouă
lege intervine. Legea nouă nu poate nici să distrugă, nici să micşoreze beneficiile pe
care particularii au pus temei, fiind considerate ca drepturi câştigate; dimpotrivă, legea
nouă poate face să dispară simplele expectative. Când este vorba de drepturi câştigate,
legea nouă nu poate fi retroactivă.”99
99
G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. I, Ed. «Cartea Românească», Bucureşti,
f.a., pp. 42-43.
Dacă legea nouă nu poate să se atingă de un drept câştigat fără a fi retroactivă,
dimpotrivă, poate să suprime oricând simplele expectative, care sunt simple speranţe şi,
deci, simple virtualităţi, neafectând, aşadar, patrimoniul titularului.
Ca exemplu clasic, se citează cazul moştenirii deschise, caz în care drepturile
moştenitorilor nu pot fi ştirbite de legea nouă. În schimb, cât timp moştenirea nu este
deschisă, cât timp nu a intervenit decesul titularului, legea nouă poate, fără retroacti-
vitate, să suprime vocaţia succesorală a unor persoane înlăturându-le, de pildă, din
rândul claselor de moştenitori legali, ori poate să modifice cotele succesorale ale
acestora.
Deşi teoria drepturilor câştigate favorizează stabilitatea şi securitatea circuitului
civil, fiind preferată nu numai de către cei direct interesaţi, ci şi de jurisprudenţă, ea a
fost şi este aspru criticată în doctrină (supra, nr. 77), mai ales de partizanii doctrinei
aplicării imediate a legii noi.
Principale reproşuri care se aduc acestei teorii sunt următoarele100:
– se bazează pe un criteriu limitat, aplicabil doar situaţiilor contractuale (nu şi
aşa-numitelor «situaţii legale»);
– criteriul de distincţie este imprecis: dreptul condiţional este un drept câştigat?
– restrânge considerabil câmpul de acţiune a legii noi, deoarece, de ex., face să
fie exclus de la aplicarea legii noi orice drept real imobiliar, care nu mai poate fi afectat
din moment ce, prin ipoteză, este deja câştigat, iar aceste drepturi, fiind limitate, se
ajunge ca legea nouă să nu se mai aplice niciodată (cazul, de pildă, al proprietăţii
funciare).
Totuşi, menţionăm că teoria drepturilor câştigate este încă prezentă în dreptul

anglo-american, unde acum e, totuşi, contestată101, fiind preferată şi de alte sisteme
juridice102, iar în prezent, date fiind abuzurile şi consecinţele adesea inechitabile ale
legiuitorului contemporan, această teorie revine în forţă şi în ţări în care se părea că a
fost definitiv abandonată, precum fostele state din lagărul comunist sovietic.
124. Teoria faptului consumat. Superioară, prin simplitate, generalitate şi flexibi-

litate, este teoria faptului îndeplinit sau consumat (factum præteritum, fait passé, fatto
compiuto), care îşi are originea în distincţia romană dintre actus perfectus şi actus
præteritus nondum finitus.
Fondată de germanul Spangenberg, teoria faptului consumat a fost fundamentată
în Franţa de către De Vareilles-Sommières, iar în Italia de către Chironi, Abello,
Coviello şi Ferrara, nefiind, realmente, cunoscută de către autorii şi practicienii români.
Conform acestei teorii (supra, nr. 78 sqq.), legea nouă este retroactivă atunci
când atinge un fapt (act sau fapt juridic stricto sensu) îndeplinit sub legea veche,
100
V., în acest sens, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 11, pp. 85-86, iar pentru mai multe
amănunte, v. supra, nr. 77.
101
V. supra, nr. 29.
102
Cf. art. 6 din Legea de introducere a Codului civil brazilian din 2002 (supra, nr. 31).
suprimând sau modificând efectele lui juridice, însă poate lipsi de efecte ori modifica
efectele unui fapt în curs de îndeplinire, cât timp acesta nu este perfect.
Spre ex., un contract format sub legea veche nu poate fi invalidat ori modificat,
fără a fi retroactivă, de către legea nouă.
În schimb, legea nouă poate modifica in futurum, fără a fi retroactivă, starea
juridică a unei persoane sau a unui bun ori drept, însă nu în considerarea unui fapt trecut
(à raison d’un fait passé), ci doar în considerarea stării actuale a unui bun sau a unei
persoane. Astfel, legile relative la starea şi capacitatea persoanelor ori cele privitoare la
regimul proprietăţii sunt aplicabile, fără a fi retroactive, persoanelor existente sau
bunurilor actuale, iar nu numai celor viitoare.
Principala carenţă a acestei teorii este, cum observa Alessandro Giuliani, faptul
că nu furnizează un criteriu adecvat faptelor juridice complexe, durabile sau succesive,
care se realizează pro parte sub legea veche, şi pro parte sub legea nouă, cum este
cazul prescripţiilor şi uzucapiunilor, contractelor de formaţie progresivă, faptul edifi-
cării unei construcţii etc. Care lege este preferabilă – legea veche sau legea nouă – şi,
mai ales, după ce criterii?
125. Teoria lui Paul Roubier. Este o teorie care favorizează legea nouă, de unde şi
denumirea acesteia: doctrina aplicării imediate a legii noi, fundamentată de Paul
Roubier în anii 30 ai secolului trecut şi promovată în perioada postbelică în România de
Mihail Eliescu şi Octavian Căpăţînă, fiind în prezent împărtăşită de majoritatea
autorilor români, inclusiv de către Curtea Constituţională.
Conform acestei teorii (supra, nr. 89 sqq.)103, criteriul de demarcaţie a trecutului,
supus legii vechi, de prezent, supus legii noi, nu este unul simplu, ci unul mixt constând
într-o dublă distincţie:
– între diferitele perioade în care timpul poate fi considerat în raport de data
intrării în vigoare a legii noi; şi
– între elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una dintre aceste
perioade.
Din primul punct de vedere, timpul trebuie privit în trei perioade: trecutul,
prezentul şi viitorul.
Din al doilea punct de vedere, situaţia trebuie privită fie sub aspectul constituirii,
modificării sau stingerii, fie sub acela al efectelor pe care ea le produce.
Urmează de aici – zice prof. Mihail Eliescu – că o situaţie juridică se poate lega
de trecut, prezent sau viitor prin faptele juridice care îi dau naştere, o modifică sau o
sting sau, după caz, prin efectele produse de aceasta.
Pe cale de consecinţă, în măsura în care situaţia juridică aparţine trecutului, va fi
guvernată de legea veche, iar în măsura în care aparţine prezentului şi viitorului, va fi
supusă legii noi sau, după caz, legii vechi, care astfel supravieţuieşte.
103
V., în acest sens, pentru dreptul nostru, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 17, pp. 89-92. Cf.
O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 16, pp. 121-122.
În esenţă:
„Legea este retroactivă de îndată ce înţelege să reglementeze fapte care înainte

de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică sau
efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată facta præterita.
Este ceea ce rezultă, neîndoielnic, din art. 1 C. civ., care, pentru a da satisfacţie nevoii
sociale de a asigura stabilitatea situaţiilor juridice, dispune că trecutul scapă acţiunii
legii celei noi. (…).
Dar legea nouă se va aplica, de la intrarea ei în vigoare, fără a fi retroactivă, nu
numai situaţiilor juridice care se vor naşte, se vor modifica sau stinge, după această
dată, dar, de regulă, şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la
data intrării în vigoare – facta pendentia, precum şi efectelor viitoare ale raporturilor
juridice trecute – facta futura104.
Neretroactivitatea nu trebuie, aşadar, confundată cu aplicarea imediată a legii noi

– în cazurile situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi
ale efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – şi nici – în cazurile în care legea,
prin derogare, permite cu titlu tranzitoriu, legii vechi să guverneze situaţiile juridice în
curs – cu supravieţuirea acestei legi.
Ca exemplu pentru lămurirea interesului acestei distincţii capitale pentru doctrina
aplicării imediate a legii noi, se citează Legea din 20 aprilie 1932 care a suprimat
incapacitatea femeii măritate:
Această lege, scrie prof. Eliescu, „s-a aplicat de la data intrării ei în vigoare şi
femeilor lovite cu incapacitate prin efectul unor căsătorii încheiate anterior de această
dată, în înţelesul că acele femei au devenit capabile din ziua când legea a fost
publicată. Este efectul imediat al legii, căci ea s-a aplicat unor situaţii juridice în curs
de a-şi produce efectele, adică unor facta pendentia.
Actele juridice încheiate însă de o femeie măritată înainte de noua lege, fără
autorizare maritală, cu nesocotirea incapacităţii ei, au rămas anulabile. Ele nu s-au
însănătoşit prin efectul legii noi. Este aplicarea principiului neretroactivităţii, căci
legea nouă nu s-a aplicat faptelor anterior petrecute, adică unor facta præterita”105.
În concluzie, conform acestei teorii106:

a) legile care reglementează constituirea, modificarea sau stingerea unei situaţii
juridice nu pot să aducă ştirbire constituirii, modificării sau stingerii situaţiilor juridice
anterior constituite, modificate sau stinse, fără a fi retroactive, şi aceasta indiferent dacă
legea nouă suprimă un mod de formare, modificare sau stingere, sporeşte condiţiile
necesare pentru formarea, modificarea sau stingerea unei situaţii juridice ori, în sfârşit,
schimbă aceste condiţii;
b) faptele care nu au putut determina naşterea, modificarea sau stingerea unei
situaţii juridice, potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat, nu pot, fără
retroactivitate, să fie socotite de o lege posterioară că au produs aceste efecte;
104
M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 17, p. 90.
105
Ibidem, p. 91. În acelaşi sens, O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 29, p. 138, şi supra,
nr. 116, pct. 2o.
106
M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 18-20, pp. 93-95.
c) legile care reglementează efectele unei situaţii juridice nu pot să aducă ştirbire,
fără a fi retroactive, efectelor produse de acea situaţie juridică înainte de abrogarea legii
anterioare, indiferent dacă legea cea nouă opreşte, permite, măreşte sau micşorează
aceste efecte sau într-alt fel le modifică.
După cum am arătat deja, această teorie a fost împărtăşită şi de prof. Octavian
Căpăţînă, în tratatul de drept civil din 1989, ca şi de majoritatea autorilor români, fiind
consacrată, în repetate rânduri, şi de instanţa constituţională.
„Soluţia de drept intertemporal, actualmente împărtăşită de majoritatea

doctrinei şi la care ne raliem, deosebeşte, în ciclul de existenţă al situaţiilor juridice,
mai multe momente distincte, cu regimuri diferite, separând, pe de-o parte, faza lor de
constituire şi de stingere, iar, pe de altă parte, perioada efectelor pe care le generează.
Constituirea şi stingerea situaţiilor juridice se încadrează, în principiu, sub
autoritatea legii care le este contemporană. Efectele cunosc soluţii de drept
intertemporal deosebite, după cum izvorăsc din statute sau regimuri organizate de lege
sau din acte de voinţă ale subiectelor de drept. Pe când legea nouă guvernează efectele
produse de situaţiile juridice obiective, chiar dacă datează din trecut, fără a fi prin
aceasta retroactivă, puterea ei asupra efectelor viitoare ale actelor juridice unilaterale şi
contractelor, formate înainte de a fi intrat în vigoare, suferă restrângeri.
În funcţie de criteriile enunţate, dreptul intertemporal admite, de regulă,
următoarele consecinţe (…):
a) legea nouă nu poate, în mod normal, să retroactiveze asupra faptelor
constitutive şi extinctive ale situaţiilor preexistente, nici asupra efectelor consumate în
trecut ale acestora;
b) ea se aplică de îndată, pe de-o parte, situaţiilor juridice de orice fel născute
sub imperiul ei, iar, pe de altă parte, în anumite condiţii, fazei constitutive sau
extinctive aflate în curs de desfăşurare la data când a intrat în vigoare, ca şi efectelor
produse după acest moment de situaţiile juridice preexistente, cu caracter legal;
c) legea veche supravieţuieşte, în anumite limite, spre a cârmui efectele viitoare
ale situaţiilor juridice de natură voluntară, formate sub autoritatea ei107.
În România, cu excepţia criticilor aduse de unii autori interbelici108 doctrinei

aplicării imediate a legii noi, nu s-au formulat obiecţii de principiu şi nici critici
serioase acestei teorii, însă în Franţa, ţara ei de origine, teoria lui Roubier a fost supusă
unor critici serioase, deoarece noţiunea de „situaţie juridică” nu este o noţiune cores-
punzătoare, fiind abstractă şi echivocă, iar rezultatul obţinut prin aplicarea criteriului
propus este uneori îndoielnic, întrucât determinarea legii aplicabile este fie incertă, fie
discutabilă (supra, nr. 95).
107
O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 16, pp. 121-122.
108
V., în special, Tr. Broşteanu, op. cit. [nota 45], nr. 73 sqq., p. 144 sqq. Cu privire la
tentativa de a rezolva problema conflictelor de legi în timp, exclusiv pe principiul aplicării imediate a
legii noi, neretroactivitatea acesteia şi ultraactivitatea sau supravieţuirea expresă a legii vechi fiind
consecinţe ale principiului aplicării imediate a legii noi, v. I. Reghini, Dreptul civil. Norma de drept
civil. Raportul juridic, in „Introducere în dreptul civil” de I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, ed.
a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 42 sqq., în special pp. 48-53.
Într-adevăr, cum remarca un reputat autor, legea nu numai că nu determină
drepturile subiective, ea nu determină în realitate nici situaţiile juridice, în profitul sau
în contra anumitor persoane. Nu acestea sunt veritabilul său obiect. Legea este regulă
de conduită umană exprimată prin una sau mai multe norme juridice care autorizează,
porunceşte sau prohibeşte anumite conduite ataşând oricărui act sau conduită contrare
prescripţiilor sale o sancţiune corespunzătoare. Aceasta este adevărat în orice împre-
jurare pentru că legea reglementează actele juridice sau ia în considerare ceea ce s-a
convenit să se numească «fapte juridice» (ca fapte materiale şi umane de care legea
ataşează consecinţe juridice).
Noţiunea de situaţie juridică este o noţiune doctrinară destinată să reunească un
anumit număr de reguli de conduită edictate de către legislator în scopul de a facilita
sinteza acestora şi, prin urmare, expunerea lor. Care este atunci rolul noţiunii de
„situaţie juridică”? Noţiunea permite, cu toată evidenţa, pentru nevoile unei expuneri
sintetice, de a declara că ansamblul acestor norme, al acestor reguli de conduită,
definesc „situaţia juridică de soţi”: prima grupă de reguli având ca obiect crearea sau
constituirea acestei situaţii, secunda efectele sale, iar ultima având ca obiect stingerea
aceleiaşi situaţii109.
În ceea ce ne priveşte, în afara de aceasta, teoria este criticabilă şi prin caracterul

vădit artificial al criteriului propus, bazat pe o dublă distincţie dogmatică şi reduc-
ţionistă care nu ţine seama de varietatea şi complexitatea fenomenelor juridice,
deoarece nu se poate stabili cu certitudine când este vorba de o situaţie juridică
consumată ori, după caz, de o situaţie juridică în curs. Este motivul pentru care în
ipotezele mai delicate (v. supra, nr. 95) există opinii diferite dacă legea nouă trebuie
socotită retroactivă ori, dimpotrivă, de imediată aplicare.
Astfel, de ex., nulitatea unui act juridic civil este socotită, uneori, un factum
pendens, cât timp nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească, iar nu un factum
præteritum, astfel încât legea nouă nu retroactivează dacă suprimă cauza de nulitate şi
confirmă, expres sau tacit, actul nul sau anulabil sub imperiul legii vechi110. Tot astfel,
suprimarea unei instituţii juridice111 poate fi analizată diferit, ţinând seama de scopul
urmărit de legiuitor, fie ca împiedicare a naşterii unei situaţii juridice concrete pe
viitor, precum suprimarea instituţiei legitimării copiilor din afara căsătoriei prin Codul
familiei112, fie ca reglementare a efectelor unei situaţii juridice, precum în cazul
suprimării instituţiei consiliului de familie, tot prin Codul familiei, având drept
consecinţă dobândirea de către risipitori a capacităţii depline de exerciţiu, în condiţiile
art. 14 din Decretul nr. 32/1954113. În fine, sunt cazuri limită când aplicarea legii noi
109
E.-L. Bach, op. cit. [nota 5], no 17, p. 422.
110
V., pentru detalii, M. Nicolae, Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulităţii
actului juridic civil (I), în RRDP nr. 6/2007, p. 110 sqq., precum şi infra, nr. 171 sqq.
111
V., în acest sens, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 21, pp. 96-97.
112
În acest sens, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 21, p. 96.
113
Ibidem, p. 97. Cf. O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 35, p. 142. Potrivit prof. Căpăţînă, în
cadrul situaţiilor juridice de natură legală, art. 49 din Decretul nr. 32/1954 a suprimat instituţia
consiliului judiciar, reglementată anterior de art. 458-460 C. civ. 1864, şi destinată ocrotirii
risipitorilor. Dacă în virtutea principiului neretroactivităţii, legea nouă a lăsat neatinse situaţiile
juridice şi efectele lor consumate până la intrarea în vigoare a Codului familiei, aşa cum dispune,
explicit, art. 18 din acelaşi decret, în schimb, potrivit efectului imediat al legii noi, a devenit
este inadmisibilă, chiar dacă ar fi vorba de situaţii juridice în curs de constituire,

modificare sau stingere, de ex. în cazul în s-ar micşora termenul de prescripţie în aşa
fel încât prescripţiile începute şi neîmplinite potrivit legii vechi ar trebui considerate
împlinite potrivit legii noi114.
126. Teoria normativistă. a) Precizări prealabile. Având în vedere neajunsurile

teoriei lui Roubier, în doctrina franceză s-a propus un alt criteriu de determinare a
retroactivităţii: data săvârşirii sau producerii actului sau faptului de care legea leagă
anumite consecinţe juridice. Acest criteriu s-a degajat treptat, ca urmare a unor
contribuţii remarcabile ale unor autori francezi de mare prestigiu, în special Bach şi
Héron (c-e).
De asemenea, în Italia, Gaetano Pace a propus un nou criteriu unic bazat tot pe
analiza structurii normei juridice (b).
Astfel:
b) Criteriul propus de Pace. Adept al analizei structurale a normei juridice

(alcătuită din condicio iuris, i.e. «la fattispecie» sau ipoteza juridică şi efectul juridic,
«la statuizione», i.e. dispoziţia sau consecinţa juridică a normei) şi al principiului
tempus regit factum, după Pace, o lege este socotită retroactivă de îndată ce înţelege să
reglementeze fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau
stins o situaţie juridică ori efectele pe care acea situaţie le-a produs înainte de această
dată – facta præterita.
Criteriul fundamental este, în această opinie, „revalorizarea/recalificarea juridică”
(rivalutazione giuridica) a actelor, faptelor şi situaţiilor trecute115, iar nu simpla „dată” a
imposibilă, punerea risipitorilor sub consiliu judiciar după data de 1 februarie 1954, chiar dacă starea
de prodigalitate a persoanei ar fi subzistat şi ulterior intrării în vigoare a Codului familiei. În fine, tot
ca efect imediat al legii noi, „efectele viitoare ale unui consiliu judiciar instituit sub egida Codului
civil [vechi] au putut fi suprimate din momentul aplicării Codului familiei, de la acea dată risipitorul
în cauză devenind deplin capabil” (ibidem).
114
V., pentru amănunte, M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, nr. 95-96, pp. 268-270, şi infra, nr. 196-197.
115
În acest sens, G. Pace, op. cit. [nota 9], no 41, pp. 134-135. Conform acestui autor
retroactivitatea constă, în esenţă, în revalorizarea ex post facto a unui act, fapt ori situaţii juridice
născute înainte de intrarea în vigoare a legii noi.
„Una soluzione veramente soddisfacente del problema è, a mio avviso – dice

Pace – possibile solo tenendo presente la struttura e il funzionamento della norma
giuridica.
Fino a che ci si limiti a riguardare la norma come comando (o come precetto di
azione o come guida all’agire umano, e simili) non può esser possibile rendersi conto
della retroattività, per semplice ma decisiva ragione che la norme come comando non
può retroagire: al passato non si comanda, nè, stando già nel presente, è possibile
obbedire dal passato. Se tutto stesse qui di una regola dell’irretroattività non ci sarebbe
più bisogno che di una regola che di una regola che stabilisse che il diritto nostro non
vincola gli abitanti di Marte.
Senonchè la norma giuridica, oltre alla funzione imperativa, ne ha un’altra di
valutazione.
săvârşirii ori producerii faptului juridic sau „data” naşterii situaţiei juridice concrete
[cf. infra, lit. e)], şi aceasta indiferent dacă este vorba de o recalificare ori revalorizare
juridică, fie pozitivă, fie negativă a acestora (supra, nr. 97).
Pentru Pace, norma juridică îndeplineşte două funcţii complementare: imperativă
(ca norma agendi, ca regulă de conduită obligatorie) şi evaluativă (apreciere juridică a
conduitei concrete în raport cu conduita prescrisă, criterio di valutazione). Ca norma
agendi, retroactivitatea este imposibilă, din cauza ireversibilităţii timpului, însă ca
posibilitate de reapreciere juridică (rivalutazione giuridica) a actelor şi faptelor trecute,
retroactivitatea normei este logic şi juridic posibilă (infra, nr. 133).
c) Criteriul propus de Bach. La rândul său, pentru E-L. Bach, o lege ar fi

retroactivă într-unul din următoarele trei cazuri:
– dacă aplicarea sa atrage declararea ca neregulată a unei conduite sau a unui act
săvârşite anterior intrării sale în vigoare, deşi acea conduită sau acel act erau regulate în
conformitate cu legea atunci în vigoare;
– dacă aplicarea sa conduce la pronunţarea contra autorului unei conduite sau a
unui act, săvârşite anterior intrării sale în vigoare şi deja neregulate în virtutea legii
atunci în vigoare, a unei sancţiuni diferite de aceea pe care o prevede această din urmă
lege;
– dacă aplicarea sa conduce la a considera ca regulate o conduită sau un act,
săvârşite anterior intrării sale în vigoare, atunci când această conduită sau acest act erau
La forma verbale della norma, cioè la sua locuzione, può dare magior risalto
ora all’uno ora all’altro di quei due aspetti: ma è certo che entrambi sono essenziali
alla, per così dire, fisiologia della norma giuridica [...]
Qui importa solo notare che se la norma, come comando, è rivolta
essenzialmente verso il futuro, la norme come valutazione (cioè come criterio di
valutazione dei fatti umani), può anche rivolgersi verso il passato [...]
La retroattività della legge così intesa, consiste in una valutazione giuridica del
passato, cioè, com’è chiaro, di attti, fatti, omissioni e loro effetti verificatisi in passato.
Ma poichè questo passato (cioè il suo contenuto giuridico) era già stato oggetto di una
anteriore valutazione giuridica (positiva o negativa), ad opera del diritto vigente al
momento nel quale si produssero i fatti stessi, – la valutazione retroattiva viene a
consistere in una nuova e diversa valutazione che si sostituisce a quella originaria, cioè
in una rivalutazione giuridica.
Confrontando la valutazione originaria (irretroattiva) con quella posteriora
(retroattiva), possono darsi i seguenti casi tipici:
a) la prima valutazione riteneva un fatto (positivo o negativo) giuridicamente
irrilevante, mentre la seconda lo considera rilevante;
b) inversamente;
c) il fatto passato era giuridicamente rilevante secondo la legge del suo tempo e
tale rimane per la legge posteriore, ma gli effetti ad esso, riconessi sono diversi (ad. es.
da fatto lecito diviene illecito o viceversa)” (loc. cit. supra).
Pentru amănunte şi aplicaţii ale teoriei lui Pace, inclusiv formele retroactivităţii ex fattispecie
şi ex statuizione, precum şi retroactivitatea obiectivă şi subiectivă, v. ibidem, nr. 47 sqq., pp. 151
sqq., precum şi supra, nr. 97, lit. b).
neregulate în virtutea legii atunci în vigoare şi dacă, pe cale de consecinţă, aplicarea

legii noi atrage suprimarea sancţiunii ataşate legii precedente.
Într-adevăr:
«Aussi bien, il apparaît qu’une norme législative rétroagit, dans trois hypothèses:
– en premier lieu, si son application conduit à déclarer irrégulier, une conduite
ou un acte, antérieur à sa publication ou antérieur à la date différée prévue pour son
entrée en vigueur, alors que cette conduite ou cet acte était régulier conformément à la
norme alors en vigueur, et à prononcer contre l’auteur de cette conduite ou de cet acte
la sanction qu’elle établit pour les conduites et actes à venir;
– en second lieu, si son application conduit à contre l’auteur d’une conduite ou
d’un acte, antérieur à sa publication ou antérieur à la date différée prévue pour son
entrée en vigueur, et déjà irrégulier en vertu de la norme législative alors en vigueur,
une sanction différente de celle que prévoyait cette norme;
– enfin, si son application conduit à considérer comme régulier, une conduite ou
un acte, antérieur à sa publication ou antérieur à la date différée prévue pour son entrée
en vigueur, et si par conséquent l’application de la norme nouvelle conduit à supprimer
la sanction attachée par la norme précédente à la dite conduite ou au dit acte.»116
d) Criteriul propus de Héron. După un alt autor, Jacques Héron, adept al

analizei structurale a normei de drept civil în soluţionarea conflictului de legi în timp,
legea nouă, ca normă abstractă şi ipotetică, nu se poate aplica niciodată unor acte sau
fapte consumate, ci numai ca normă concretă şi categorică, deoarece se adresează
întotdeauna unui cerc închis de destinatari, care întotdeauna pot fi cunoscuţi, respectiv
persoanelor care au săvârşit un act sau fapt de care legea veche lega producerea
anumitor efecte juridice. În consecinţă, din punct de vedere juridic, pentru a se aplica
unor acte sau fapte trecute (facta præterita), dispoziţiile legii noi se dedublează într-o
serie de norme concrete şi categorice pentru a se aplica fiecărui caz în parte. În astfel de
situaţii, legea nouă este retroactivă sau, după caz, retrospectivă.
Este retroactivă dacă suprimă (sau modifică), ex post facto, efectele unui act sau
fapt juridic deja produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Este, dimpotrivă,
retrospectivă, dacă suprimă (sau modifică), ex nunc, iar nu şi ex tunc efectele viitoare
ale unui act sau fapt juridic trecut117.
116
E.-L. Bach, op. cit. [nota 5], no 33, pp. 432-433.
117
Pentru J. Héron, diferenţa dintre retroactivitate şi retrospectivitate ar fi, se pare, una de
grad, deoarece dacă retroactivitatea nimiceşte ori modifică efectele deja produse ale unui act sau fapt
juridic, săvârşit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, retrospectivitatea ar suprima ori modifica
numai efectele viitoare ale unui astfel de act sau fapt, lăsând neatinse efectele deja produse (J. Héron,
Principes …, [nota 13], nos 110-112, pp. 101-103). Este cazul, spre ex., al legii care ar modifica
condiţiile de rezoluţiune a unui contract cu executare succesivă (o locaţiune) sau de dizolvare a
societăţii, dacă este aplicabilă, ex nunc, şi contractelor în curs, este retrospectivă, iar dacă se aplică ex
tunc, desfiinţând contractele respective în considerarea unor fapte trecute, este retroactivă (ibidem,
no 137, p. 124).
Teza lui Héron privind distincţia dintre retroactivitatea şi retrospectivitatea legii
noi a fost însă criticată şi respinsă recent chiar de către unul din discipolii săi, pe motiv
că, în realitate, retrospectivitatea, acoperind fie cazuri de retroactivitate temperată, fie
cazuri de aplicare imediată a legii noi, este echivocă şi, deci, inutilă, noţiunile deja
e) Criteriul propus de Fleury-Le Gros. În fine, un alt autor, tot francez, Pierre
Fleury-Le Gros, disicipol al lui J. Héron, valorificând creator contribuţiile lui Bach
şi, mai ales, ale lui Héron, a adus o contribuţie nouă, fundamentală, în teoria
normativistă a aplicării în timp a legii civile, creând concepte noi („reguli
impersonale” vs. „reguli personale”; „decizii categorice” vs. „decizii ipotetice”;
retroactivitate propriu-zisă vs. retroactivitate „parţială” etc.) de natură să explice, pe
de o parte, soluţiile de retroactivitate/neretroactivitate, iar pe de altă parte, cele de
aplicare generală/non-generală a legii noi.
În ceea ce priveşte problema retroactivităţii sau neretroactivităţii legii noi, o lege
este socotită retroactivă de îndată ce înţelege să reglementeze fapte care înainte de
intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică ori efectele
pe care acea situaţie le-a produs înainte de această dată – facta præterita. Criteriul
fundamental este, aşadar, data producerii faptului care cade atât sub incidenţa legii
vechi, cât şi sub incidenţa legii noi, şi anume: fie un fapt (sau efect) deja produs sau
realizat, în tot sau în parte, înainte de intrarea ei în vigoare, fie, din contră, fapte actuale
sau viitoare, fie, în sfârşit, în ipoteze mai complexe, atât fapte trecute, cât şi fapte
actuale ori viitoare118. Dacă este vorba de fapte definitiv consumate înainte de intrarea
în vigoare a legii noi, aceasta nu poate, fără retroactivitate, să modifice efectele lor
juridice ori, după caz, să le suprime.
După cum subliniază acest autor, nu trebuie confundate, pe bună dreptate,
criteriile retroactivităţii cu consecinţele produse de retroactivitate. „Sur ce point, écrit cet
auteur, il faut considérer qu’une norme est rétroactive dans deux cas.
En premier lieu, une norme est rétroactive lorsqu’elle attache une conséquence
de droit à un fait passé. Ce premier cas de figure doit alors être décomposé en deux
hypothèses différentes:
– D’une part, l’hypothèse dans laquelle la norme rétroactive a pour objet de ne
régir que de faits survenus dans le passé: la norme est alors totalement rétroactive par son
objet, c’est-à-dire rétroactive en considération de son champ d’application.
– D’autre part, l’hypothèse dans laquelle la norme rétroactive a pour objet de
régir, d’une part, des faits passés, d’autre part, des faits futurs dont les réalisations
respectives sont indissociables (dispersion des faits): la norme est alors partiellement
rétroactive par son objet.
En second lieu, une norme est rétroactive lorsqu’elle s’oppose à ce qu’une
conséquence de droit soit attachée à l’égard d’un fait passé, alors qu’au jour de la
réalisation de ce fait, la loi en vigueur attachait à cette dernière la dite conséquence de
droit.
A coté de ces critères qui caractérisent le processus même de la rétroactivité, il
faut distinguer les conséquences produites par sa mise en œuvre. Ainsi que nous l’avons
établi, il peut arriver que le processus de la rétroactivité ne produise aucune incidence
degajate de retroactivitate sau aplicare imediată (ori generală) a legii noi fiind
suficiente. V., în acest sens, P. Fleury-Le Gros, Contribution à l’analyse normative des
conflits de lois dans le temps en droit privé interne, thèse (préfaces de Louis Bach et
Pierre Mayer, et postface de Jacques Petit), Dalloz, Paris, 2005, no 567 et s., p. 246 et
s., spécialement, no 648 sqq., p. 282 sqq. Noţiunea de retrospectivitate nu are auto-
nomie conceptuală, fiind întrebuinţată în dreptul intertemporal, cel puţin, cu accepţiuni
şi valenţe diferite (v. infra, nr. 134).
118
V. pentru dezvoltări, P. Fleury-Le Gros, op. cit. [nota precedentă], no 270 sqq.,
p. 121 sqq.
substantielle. En ce qui concerne ces conséquences qui résultent de la mise en œuvre du
processus de la rétroactivité, il faut alors ne produise aucune incidence substantielle. En
ce qui concerne ces conséquences qui résultent de la mise en œuvre de processus de la
rétroactivité, il faut alors distinguer de nouveau deux hypothèses:
– D’une part, l’hypothèse – occultée jusqu’alors – dans laquelle la mise en œuvre
du processus de la rétroactivité ne produit aucune incidence substantielle à l’égard des
faits passés.
– D’autre part, l’hypothèse dans laquelle la mise en œuvre du processus de
rétroactivité produit une incidence substantielle à l’égard de ces faits; dans ce cas de
figure, l’incidence consiste en l’une ou l’autre des trois possibilités différentes envisagés
par le doyen Bach: la loi rétroactive peut «sanctionner différemment» un acte de
conduite humaine passé, ou bien «attacher une sanction» à un acte qui en était dépourvue
lors de sa réalisation, ou encore «supprimer» la sanction qui était attachée à un acte lors
de sa réalisation.”119
În cazul faptelor complexe, alcătuite dintr-o suită de acte sau fapte materiale, de
care legea leagă anumite efecte juridice, dacă unele dintre aceste fapte s-au săvârşit
înainte de intrarea în vigoare a legii noi, iar altele după această dată (cazul aşa-numitei
«dispersiuni de fapte»), dacă legea nouă se aplică atunci aceasta va retroactiva, cel puţin
parţial, din moment ce fără luarea în considerare a actelor sau faptelor trecute efectele
juridice prevăzute de legea nouă nu s-ar putea produce120.
3) Apreciere critică. Criteriul de retroactivitate reţinut
127. Apreciere critică. Niciunul din criteriile de mai sus nu este, se pare, perfect,
aşa cum rezultă din rezervele ori criticile făcute pe marginea lor.
În esenţă, dacă teoria drepturilor câştigate confundă criteriul retroactivităţii/
neretroactivităţii cu acela al supravieţuirii/nesupravieţuirii legii vechi, teoria faptului
consumat ignoră faptele juridice complexe, aşa-numita «dispersiune de fapte» (J.
Héron), adică acele ipoteze în care ambele legi aflate în concurs îşi revendică dreptul de
a guverna desăvârşirea şi, pe cale de consecinţă, efectele acestora.
Criteriul lui Pace, în sensul că retroactivitatea constă, în fond, într-o „reevaluare
juridică” a trecutului, criteriu bazat pe distincţia dintre funcţiile normativă şi evaluativă
– distincţie criticată, de altfel, de R. Quadri, pe motiv că aşa-numita «funcţie
evaluativă» a normei este, în fond, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii care
interesează etapa de realizare a dreptului, iar nu pe aceea de eficacitate a legii121 –, pare
cel mai apropiat de realitatea juridică122, cu condiţia însă de a înţelege prin această
revalorizare efectul acţiunii legii noi, ca măsură legislativă123 concretă şi categorică
(„decizie”, «decision», în termenii lui Héron), constând, de regulă, în suprimarea sau
119
Ibidem, nos 393-395, pp. 175-176.
120
V., pentru ipoteza infracţiunii de obicei (dar soluţia este valabilă, mutatis mutandis, şi
pentru infracţiunea continuă sau continuată şi, a fortiori, pentru ipoteza concursului de infracţiuni),
P. Fleury-Le Gros, op. cit. [nota 117], nos 307-309, pp. 143-144.
121
V., pentru amănunte, R. Quadri, Dell’applicazzione ..., cit. supra [nota 83], pp. 55-56, şi
supra, nr. 106 lit. a).
122
În acest sens, v. şi R. Caponi, La nozione di retroattività della legge, in Giurisprudenza
costituzionale 1990, p. 1346 sqq.
123
Retroactivitatea este o „măsură juridică”, individual-concretă luată asupra unor persoane
determinate (R. Quadri), iar nu o reglementare propriu-zisă generală cu efecte ex tunc (infra, nr. 132).
modificarea efectelor juridice ale unui act sau fapt trecut, iar nicidecum ca funcţie
normativă (regulatoare) generică, proprie normei juridice abstracte şi ipotetice, şi, cu
atât mai mult, nicio simplă recalificare juridică a unui act sau fapt trecut.
În ce priveşte criteriul propus de Bach, acesta, cum observa Fleury-Le Gros,
vizează în fapt consecinţele retroactivităţii, iar nu criteriul acesteia. Aceeaşi observaţie
este valabilă şi pentru Héron, preocupat mai degrabă să arate în ce constă retroacti-
vitatea şi retrospectivitatea normei juridice, iar nu să ofere un veritabil criteriu pentru
distincţia celor două fenomene juridice.
În fine, distincţia lui Fleury-le Gros, între procesul sau mecanismul retroactivităţii
şi consecinţele (formale sau substanţiale) produse de retroactivitate sunt, în fond,
similare cu criteriul retroactivităţii propus de Pace: revalorizarea pozitivă sau negativă a
trecutului124.
Din cele ce precedă rezultă că nu simpla „dată” a săvârşirii ori producerii faptului
juridic sau „data” naşterii situaţiei juridice concrete, înainte sau după intrarea în vigoare
a legii noi, cum se afirmă, uneori, constituie criteriul retroactivităţii, ci revalorizarea
juridică, pozitivă sau negativă, a acestor acte, fapte ori situaţii anterior născute,
făcută ulterior de către legea nouă.
Nu trebuie confundat, aşadar, domeniul retroactivităţii – actele, faptele şi
situaţiile care constituie facta præterita – cu însăşi retroactivitatea, întrucât ceea ce
interesează, din punct de vedere al retroactivităţii juridice, este dacă un act, fapt încheiat
ori produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi, sau, după caz, o situaţie de fapt ori
juridică născută înainte de intrarea în vigoare a acesteia sunt ori nu „afectate” de către
legea nouă. De unde rezultă că „data” producerii sau săvârşirii actelor sau faptelor
juridice interesează şi constituie doar premisa sau condiţia retroactivităţii, iar calificarea
drept retroactivă a legii noi depinde de modul în care faptele respective sunt ori nu
„revalorizate”, pozitiv sau negativ, după caz, de către aceasta.
În sfârşit, este de remarcat că, în contextul normativ actual, guvernat de principiul

constituţional al neretroactivităţii legii noi, cu excepţia legii penale sau contravenţionale
mai favorabile [art. 15 alin. (2) din Constituţie], alegerea criteriului retroactivităţii
dintre cele propuse de teoriile mai sus expuse125 trebuie să ţină seama înainte de toate
124
Incidenţei sustanţiale sau nu a retroactivităţii la Fleury-Le Gros îi corespunde, se pare,
retroactivitatea obiectivă sau subiectivă la Pace (op. cit. [nota 9], no 49, pp. 162-162.
125
Şi aceste teorii sunt cele mai cunoscute, în doctrină propunându-se, desigur, şi alte criterii,
asupra cărora, din păcate, nu ne putem opri aici. V., de ex., R. Caponi, op. cit. [nota 121], p. 1355,
care defineşte retroactivitatea în termenii următori: „la retroattività consiste nella valutazione o
rivalutazione di un interesse istantaneo del passato o di quel tratto dell’interesse durevole che si
situa nel passato”. Acest autor observă, pe bună dreptate, că există retroactivitate nu numai atunci
când legea nouă modifică sau suprimă ex post facto un drept sau o situaţie juridică, respectiv în
temeiul unor acte sau fapte anterioare, ci şi atunci când aceste efecte sunt modificate suprimate, în
temeiul unei cauze viitoare, cum este cazul suprimării dreptului de la pensia de invaliditate, dobândit
înainte de intrarea în vigoare a legii, ca urmare a pierderii, de către creditor, a cetăţeniei italiene
(ibidem, p. 1357).
de respectarea acestui principiu. Din acest motiv, teoria aplicării imediate a legii noi
situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectelor
viitoare ale situaţiilor anterioare, sub cuvânt că acestea ar reprezenta simple situaţii în
curs, neconsumate cel puţin în parte, astfel încât în mod legitim pot fi guvernate de
către legea nouă, fără nicio retroactivitate, este discutabilă, deoarece126:
– pe de o parte, sunt cazuri în care nu se poate face abstracţie de actele sau faptele
deja săvârşite sau produse sub imperiul legii vechi şi fără de care legea nouă n-ar putea,
fără retroactivitate, să producă efecte juridice127; este cazul, de ex., al prescripţiilor
începute şi neîmplinite care pentru împlinire presupun şi luarea în calcul al timpului
scurs înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ori al moştenirii testamentare, care pentru
a produce efectul devolutiv trebuie să ia în considerare atât existenţa şi validitatea
testamentului, întocmit sub legea veche, cât şi decesul testatorului întâmplat după
intrarea în vigoare a legii noi; dacă nu s-ar lua în considerare şi termenul de prescripţie
scurs până la data intrării în vigoare a legii noi sau validitatea testamentului, întocmit
potrivit legii vechi, atunci legea nouă n-ar putea acţiona şi prescripţia n-ar putea fi
socotită împlinită, după cum moştenirea testamentară n-ar putea să subziste şi să
producă efecte devolutive;
– pe de altă parte, a socoti că, la data intrării în vigoare a legii noi, un act sau un
fapt produce alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data când actul sau
faptul s-a săvârşit ori produs nu însemnează altceva decât a ataşa actului sau faptului
anterior alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data realizării acelui act
sau fapt; este cazul, de ex., al unui împrumut cu dobânda legal convenită ori al dării în
locaţiune a unui bun în schimbul unei chirii legal stabilite înainte de intrarea în vigoare
a legii noi, iar aceste efecte juridice n-ar putea fi modificate ori nimicite, fără
retroactivitate, de către legea nouă care ar fixa un alt nivel maxim al dobânzii ori al
chiriei percepute pentru anumite bunuri, permiţând, astfel, debitorului ca pe viitor să se
libereze plătind o dobândă ori chirie mai mică decât cea convenită. Chiar dacă este
vorba de modificarea ex nunc a efectelor împrumutului sau închirierii, nu însemnează
că nu este retroactivitate.
128. Criteriul reţinut: Reevaluarea juridică a actului sau faptului săvârşit sau
produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi. În aceste condiţii, preferinţa noastră se
îndreaptă spre teoria normativistă, ale cărei soluţii sunt mai adecvate atât din punct de
vedere teoretic, cât şi practic, deoarece ele ţin seama atât de exigenţele teoriei generale
a normei juridice, cât şi de complexitatea realităţii juridice.
126
Pentru un caz de speţă, în care teoria aplicării imediate a legii noi şi-a dovedit slăbiciunea
în raport atât de teoria drepturilor câştigate, cât şi de teoria normativistă, v. M. Nicolae, Din nou
despre neconstituţionalitatea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu mod. ulterioare
– Notă critică şi explicativă la Dec. Curţii Constituţionale nr. 830/2008 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (cu opinie separată de Aspazia
Cojocaru), in RRDP nr. 3/2011, p. 210 sqq, în special, pp. 235-245.
127
Cf. St. R. Munzer, op. cit. [nota 13], p. 381 – „A law is partly retroactive and partly
prospective if it is applicable to at least one act occurring before, and one occurring after, its
creation”.
În consecinţă, vom reţine drept criteriu al retroactivităţii sau neretroactivităţii
legii civile noi: reevaluarea sau reaprecierea juridică a actului sau faptului trecut,
adică a actului sau faptului săvârşit ori produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi
de care legea nouă leagă, ataşează consecinţe juridice noi ori, după caz, refuză conse-
cinţele juridice atribuite de legea în vigoare la data săvârşirii sau producerii actului ori
faptului respectiv.
Aceasta, întrucât a atribui unui fapt deja consumat – încheierea unui act ori
săvârşirea unui fapt stricto sensu –, un efect juridic nou ori un alt efect juridic decât cel
prevăzut de legea în vigoare la data săvârşirii lui, chiar numai pentru viitor, iar nu şi
pentru trecut, înseamnă a modifica ori suprima aceste din urmă efecte în considerarea
dispoziţiilor legii noi, iar nu în temeiul dispoziţiilor legii vechi, normal şi natural com-
petente şi, deci, normal şi firesc aplicabile.
Tot astfel, a refuza unui fapt deja consumat – încheierea unui act ori săvârşirea
unui fapt stricto sensu – un efect juridic atribuit de legea veche, înseamnă a suprima
acest din urmă efect în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu a dispoziţiilor legii
vechi.
Or, aceste lucruri nu se pot face decât dacă legea nouă ar retroactiva, ceea ce, în
prezent, este inadmisibil din punct de vedere juridic (constituţional).
Ce înseamnă efectiv retroactivitatea şi cum este ea posibilă, logic şi juridic? În

alţi termeni, este de conceput, din punct de vedere logic şi, în caz afirmativ, este posibil,
din punct de vedere juridic, ca o lege să aibă efect retroactiv, iar nu doar prospectiv?
La aceste întrebări vom încerca să răspundem, în continuare, studiind o problemă
majoră şi anume, aceea a mecanismului (şi naturii juridice) retroactivităţii.
B. NATURA JURIDICĂ (MECANISMUL) A RETROACTIVITĂŢII
129. Precizări prealabile. În dreptul civil român principiul neretroactivităţii legii

civile are caracter absolut, nefiind admisibilă nicio lege retroactivă.
Totuşi, pentru a completa analiza principiului neretroactivităţii, nu putem omite
din aceasta chestiunea naturii juridice a retroactivităţii.
Ce însemnează însă că legea este retroactivă? Cum se poate explica tehnic şi
juridic acest fenomen?
Aceste chestiuni vizează, aşadar, natura juridică a retroactivităţii, respectiv faptul
dacă din punct de vedere tehnic retroactivitatea este posibilă şi, în caz afirmativ, în ce
constă acest lucru.
În doctrina clasică, o lege este aplicată retroactiv atunci când guvernează faptele
sau situaţiile care s-au produs ori s-au născut înainte de intrarea ei în vigoare (de unde şi
etimologia cuvântului: retro agere, a întoarce timpul înapoi, a acţiona înainte de intrarea
sa în vigoare)128, în schimb, în doctrina modernă retroactivitatea a fost considerată fie o
128
V., de ex., J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel-Fabre Magnan, Traité de droit civil.
Introduction générale, 4e éd., L.G.D.J., Paris, 1994, no 362, p. 329: «Il y a rétroactivité de la nouvelle
loi lorsque celle-ci régit des faits qui se situent avant son entrée en vigueur».
ficţiune (infra, nr. 130), fie intrarea în vigoare anticipată a legii noi (infra, nr. 131), fie
doar o măsură juridică de modificare a efectelor juridice ale unui fapt trecut (infra,
nr. 132), fie, în fine, un mijloc de reevaluare judiciară a trecutului (infra, nr. 133).
130. Retroactivitatea este o ficţiune a legii. Este teza modernă susţinută de majo-
ritatea autorilor în frunte cu Paul Roubier.
Pentru savantul francez, retroactivitatea, reamintim, nu este altceva decât
„reportarea aplicării legii la o dată anterioară promulgării sale”129 sau, cum s-a mai spus
(Et. Valette), „o ficţiune a preexistenţei legii”130. În acest caz, legea nouă modifică,
pentru trecut, efectele unor situaţii juridice anterioare131.
Această problemă este amplu analizată de Pierre-André Côté, într-un studiu

remarcabil, din 1989, care arată că retroactivitatea nu însemnează a acţiona asupra
trecutului, cum ar sugera etimologia cuvântului (din lat. retro agere = a acţiona în
urmă, în trecut, a întoarce cursul timpului), deoarece „ceea ce este făcut, este făcut. În
ciuda opiniei exprimate uneori, legea retroactivă – zice Côté – nu are putere asupra
realităţii faptelor survenite sau asupra conduitelor săvârşite înainte de promulgarea sa.
Legea retroactivă acţionează asupra dreptului. Ea dispune că din momentul
promulgării sale, subiectele de drept şi agenţii de executare a dreptului vor trebui să se
comporte ca şi cum (comme si) ea fusese, în trecut, dreptul anterior, altul decât cel care
fu în mod efectiv. În retroactivitatea legii, există în acelaşi timp o iluzie şi o ficţiune”132.
Retroactivitatea este o „iluzie”, iar nu un fapt real, întrucât timpul este irever-
sibil, iar legea ca regulă de conduită aplicabilă ex post facto este imposibilă, deoarece
„ea nu poate în mod efectiv să facă posibil ca o persoană să fi acţionat altfel decât ea
efectiv a acţionat. Dar nu în aceasta constă efectul unei legi retroactive. Acesta nu se
aplică faptelor, ci interpretării lor; ea nu schimbă conduitele trecute, ci numai
aprecierea pe care de acum înainte va trebui s-o facem asupra lor. (...) Legea
retroactivă nu schimbă faptele: ea ordonă numai să fie considerate sub o nouă lumină.
Ea parvine la acest rezultat graţie unei ficţiuni”133 (s.n. – M.N.).
129
P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 3, p. 10.
130
Ibidem.
131
Cf. H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, Litec, Paris, 2002, no 640, p. 225: «La
rétroactivité consiste à faire gouverner par la nouvelle loi non seulement les effets à venir, mais
encore l’établissement et les conséquences passées des situations juridiques intervenues avant sa
mise en vigueur. La loi rétroactive attache aux actes et faits juridiques régulièrement accomplis au
regard de la loi d’origine des conséquences différentes supprimant in ovo tel droit sujectif, accordant
ab initio à un acte un effet acquisitif refusé par l’ancienne loi …».
132
P.-A. Côté, Contribution à la théorie de la rétroactivité …, cit. supra [nota 13], p. 85 («Ce
qui est fait, est fait. Malgré l’opinion parfois exprimée, la loi rétroactive n’a pas d’emprise sur la
réalité des faits survenus ou des conduites tenues avant sa promulgation. La loi rétroactive agit sur le
droit. Elle prescrit qu’à compter de sa promulgation, sujets de droit et agents d’exécution du droit
devront se comporter le droit antérieur avait été, dans le passé, autre que ce qu’il fut effectivement.
Dans la rétroactivité de la loi, il y a tout à la fois une illusion et une fiction.»).
133
Ibidem, p. 87.
Într-adevăr – susţine Côté –, „legea retroactivă procedează la o ficţiune (...)
Privită sub raportul efectelor sale, legea retroactivă se poate defini astfel: ea este o lege
care, pe baza unei ficţiuni a propriei preexistenţe, ordonă, de la data intrării sale în
vigoare, atât subiectelor de drept, cât şi agenţilor de executare a dreptului, interpretarea
faptelor îndeplinite şi aprecierea conduitelor trecute.”134
134
Ibidem, pp. 87-88. Interpretând şi apreciind altfel faptele şi conduitele trecute – zice acelaşi
autor – legea nouă acţionează nu ca o regulă de conduită ex post facto, ci ca instrument de măsurare a
conduitei, deoarece regula de drept are o dublă funcţiune: de a ghida a priori nişte comportamente,
pe de-o parte, şi de a constitui de asemenea – după cum o relevă chiar etimologia termenului de
„regulă”, „normă” = instrument material de măsurare (echer, riglă) servind de probă pentru a trasa
linii sau unghiuri drepte – un instrument de măsurare a conduitelor, utilizabil a posteriori (ibidem,
p. 89, text şi nota 81). Într-adevăr:
«La règle de droit constitue tout à la fois un outil d’interprétation des faits est
un instrument de mesure des conduites. La loi rétroactive a pour objet, lorsqu’elle
remplace une règle de droit par une autre règle de droit, d’imposer une nouvelle
interprétation des faits accomplis et une nouvelle appréciation des conduites passées.
Elle peut, dans la mesure où elle modifie le droit, commander de jeter un nouveau
regard sur les faits accomplis ainsi que sur les conduites qu’on a tenues en rapport avec
ces faits.
La norme juridique constitue, selon l’expression de Hans Kelsen, un “schéma
d’interprétation“ des faits. La norme juridique donne aux faits leur signification
juridique, elle détermine leur lecteur, leur interprétation. Une personne tue-t-elle une
autre personne, il s’agit là d’un fait „brut” que le droit peut interpréter de diverses
manières: exécution de la peine capitale, meurtre, homicide, euthanasie, etc. (…)
La règle de droit établit la signification des faits dans un but d’action sur la
conduite des personnes. L’automobiliste à qui l’agent de la paix demande un
échantillon d’haleine trouvera, dans la règle de droit, une directive concernant la
conduite que le droit exige de lui. Guide de la conduite, la règle de droit sert aussi à
l’appréciation de la conduite. Tel automobiliste, qui aura acquiescé à la demande du
policier, sera jugé s’être comporté de façon conforme au droit. Tel autre, au contraire,
qui aura refusé d’obtempérer, sera réputé avoir agi de façon contraire au droit et pourra
faire l’objet de sanctions. La règle de droit sert donc également à apprécier les
conduites tenues en rapport avec les faits auxquels la règle donne une signification
juridique.
La loi rétroactive, dans la mesure où elle est promulguée après que certaines
conduites ont été tenues, ne saurait en général s’envisager comme fournissant un guide
de ces conduites: tout au plus peut-elle servir alors à les apprécier après coup. (…)
Lorsque la loi est modifiée de façon rétroactive, une même conduite se trouve
en quelque sorte successivement assujettie à deux règles. L’une, celle qui était
exécutoire dans le passé et qui aurait dû guider la conduite; l’autre, que promulgue la
loi rétroactive, et qui sert à l’appréciation de la conduite. Il s’agit là d’une situation
évidemment anormale. Par l’application à une même conduite d’une double règle, le
droit fait preuve de duplicité, il affiche un manque de droiture. La rétroactivité légale,
dont l’usage peut sans doute se justifier dans certaines circonstances, doit néanmoins
rester exceptionnelle car la duplicité des règles engendre la défiance envers le droit. La
rétroactivité constitue un procédé dont l’abus risque de compromettre la fonction
éthique du droit, sa fonction de direction des conduites.
În concluzie, „nu este în puterea legii de a întoarce cursul timpului: retro-

activitatea legii, în sens propriu al cuvântului, este o iluzie. Legea poate totuşi să
comande ca să se acţioneze, în viitor, ca şi cum dreptul fusese, în trecut, altceva
decât fu în mod efectiv. Legea retroactivă are, deci, caracterul unei ficţiuni. Cu
excepţia cazului în care legea retroactivă nu modifică dreptul, ea are ca efect de a
prescrie o nouă interpretare a faptelor trecute şi o nouă apreciere a conduitelor avute
în raport cu aceste fapte”.135
131. Retroactivitea este intrarea în vigoare anticipată a normei noi. Este opinia
prof. Bach şi J. Héron, în studiile lor fundamentale prin care au inovat dreptul inter-
temporal.
Astfel, după Bach, retroactivitatea nu însemnează altceva decât intrarea în vigoare
anticipată a legii noi136. Ea nu este numai injustă, ci şi iraţională, deoarece aceasta
însemnează „să se rescrie istoria, să se decidă că ceea ce nu exista deja exista”137.
La rândul său, Héron arată că nu poate fi admisă afirmaţia doctrinei clasice în
sensul că o lege se poate aplica înainte de intrarea ei în vigoare, deoarece este o
imposibilitate logică: „o lege nu se aplică decât dacă ea este aplicabilă. Or, ceea ce face
ca o lege să fie aplicabilă este, în mod cert, intrarea ei în vigoare: atâta timp cât ea nu
este intrată în vigoare, ea nu constituie o normă care să se impună subiectelor de drept.
Lorsque la loi rétroactive conduit à la réinterprétation de faits accomplis et à la

réévaluation de conduites passées, il faut que les sujets de droit et les organes
d’application du droit en tirent les conséquences. Si tel contrat, valide lors de sa
conclusion, est réputé invalide par la promulgation d’une loi rétroactive, l’exécution
antérieure du contrat se trouve compromise; les actes posés par les parties en exécution
du contrat sont désormais dépourvus de fondements et il faut procéder à une remise en
l’état. Inversement, un règlement qui augmente un traitement avec effet rétroactif
oblige l’employeur à verser les sommes qu’il est désormais réputé avoir dû payer dans
le passé.» (P.-A. Côté, op. cit., pp. 90-92).
135
Ibidem, p. 93.
136
V., în acest sens, E.-L. Bach, Contribution à l’étude … [nota 5], no 10, p. 416, nota 22
(«On pourrait être tenté de penser qu’il y a impossibilité logique pour le législateur de prescrire que
les normes qu’il édicte auront valeur juridique à une date antérieure à leur publication. En effet, il
semble, que le législateur ne puisse pas décider qu’une norme qui, à telle date, n’était pas en vigueur,
l’était pourtant. Ce serait là, à notre avis, commetre une erreur d’analyse, car le législateur peut très
bien décider qu’à partir de telle date, postérieure à la publication de la nouvelle loi, les tribunaux
devront appliquer telle norme et elle seulement, fût-ce à des actes ou situations qui sont antérieurs à
la publication de cette norme, et lorsqu’il en décide ainsi, force est d’admettre que la norme
envisagée doit être considérée comme ayant été obligatoire pour les sujets de droit, à une date
antérieure à celle de sa publication»). Adde, ibidem, no 29, p. 430, nota 46, unde acelaşi autor
vorbeşte de o «rétro-mise en vigueur» sau «retrovalidité» a normei legislative noi, atunci când
aceasta ar guverna conduitele, actele deja săvârşite înainte de publicarea acesteia.
137
L. Bach, Contribution à l’étude de la notion de rétroactivité de la loi, in «Festschrift für
Karl H. Neumayer», Baden-Baden, 1986, p. 54, apud J. Héron, L’application dans le temps des
règles de conflit, in Revue critique de droit international privé 1987, no 27, p. 332.
Din aceasta rezultă că, pentru ca o lege să se aplice unor fapte trecute, trebuie în mod
necesar ca ea să fie intrată în vigoare înainte ca aceste fapte să nu se fi produs”138.
În consecinţă, „retroactivitatea poate fi definită ca o intrare în vigoare anticipată a
normei noi”139, însă această normă nu acţionează ca o regulă de conduită obişnuită, ci
ca o decizie juridică individuală şi concretă:
«Il faut reconnaître – écrit Héron: l’expression heurte quelque peu
l’entendement. Comment admettre qu’une loi entre en vigueur avant de sa
publication? Mais ce qui est le plus difficile à comprendre, c’est le sort de l'ancienne
loi. L’entrée en vigueur de la nouvelle loi entraîne corrélativement l’abrogation de
l'ancienne loi. Or, à supposer que la nouvelle loi déclare s’appliquer deux mois avant
de sa publication, il n’empêche qu’en réalité, un mois avant de l’ancienne loi était
toujours applicable, la nouvelle loi n’existant pas encore. Comment peut-on parler
d’une abrogation dans ces circonstances? Et, en effet, il ne peut être question d’une
abrogation au sens précis du terme: la nouvelle loi n’abroge pas l'ancienne loi, comme
le fait une nouvelle règle entrant en vigueur au moment de sa publication.
La raison en est que l’application rétroactive de la nouvelle loi opère une
mutation de la norme. Elle transforme la règle en décision dans la mesure de la
rétroactivité, c’est-à-dire que la norme demeure une règle en ce qu’elle régit les faits
antérieurs à son édiction, mais devient une décision en ce qu’elle régit les faits
antérieurs à son édiction. Ainsi se trouve réalisée la juxtaposition d’une règle et d’une
décision.»140
Norma retroactivă, susţine Héron, îşi pierde ambele trăsături caracteristice unei
reguli juridice – abstracţiunea şi caracterul ipotetic, condiţional al conduitei prescrise –,
deoarece se aplică unor fapte deja săvârşite de către anumite persoane determinate sau
determinabile: pe de o parte, această normă este „concretă”, deoarece permite, prin
ipoteza descrisă, identificarea destinatarilor acesteia141, iar, pe de altă parte, această
normă „se prezintă ca un ordin în stare pură, ea este categorică”142, întrucât faptele care
corespund ipotezei descrise au fost în întregime realizate înainte de adoptarea legii,
nemaifiind, aşadar, ipotetice:
«Les faits correspondant au présupposé s’étant tous réalisés avant de l’édiction
de la loi, on peut savoir, dès ce moment, à qui la norme s’applique et à qui elle ne
s’applique pas. Pour ce qui est de son effet rétroactif, les destinataires de la norme se
trouvent comme dans un cercle fermé dont ils ne peuvent plus sortir et dans lequel
personne d’autre ne peut entrer. La norme se présent comme un ordre à l’état pur, elle
est catégorique.»143
În concluzie, norma retroactivă este o normă concretă şi categorică (o „decizie”),

iar nu una abstracă şi ipotetică (o „regulă”): „Transformarea în decizie a unei norme
destinate să fie o regulă constituie chiar criteriul retroactivităţii”144 (s.n.).
138
J. Héron, Étude structurale ..., cit. supra [nota 7], no 21, p. 291.
139
Ibidem, no 23, p. 293.
140
141
Ibidem, no 25, pp. 294-295.
142
143
Ibidem.
144
J. Héron, L’application dans le temps …, cit. supra [nota 13], no 9, p. 314.
132. Retroactivitatea este o măsură legislativă concretă. În această optică,

retroactivitatea este concepută fie ca o măsură legislativă de modificare a efectelor unui
act, fapt sau situaţii trecute, fie ca o măsură legislativă de împiedicare a efectelor
actuale sau viitoare ale unor fapte trecute. Este ceea ce susţine, de pildă, Rolando
Quadri, pentru care retroactivitatea este o simplă măsură legislativă, care operează ex
nunc, iar nu ex tunc.
Pentru Quadri, legea in sensu proprio este o norma agendi care nu poate
niciodată retroactiva, nu poate niciodată produce efecte juridice ex tunc, deoarece nu
se poate schimba cursul timpului, dar ca măsură juridică, legea poate refuza şi ignora
efectele juridice produse sub imperiul legii vechi:
„La legge, infatti – dice Quadri –, non meno di qualsiasi altro fenomeno
naturale od umano, non può essere attiva, produttiva di conseguenze che dal tempo e
nel tempo in cui esiste. Essa non può quindi produrre alcuna conseguenza od effetto
nel passato; essa non può propriamente parlando eliminare, annullare, sopprimare,
modificare le conseguenze delle leggi abrogate nel periodo del loro vigore, trattandosi
di fatti storici che si possono solo constatare, ma non negare: factum infectum fieri non
potest. La legge non può «retroagire» in senso proprio. Tutto quello che essa può fare
è produrre nel tempo del suo vigore conseguenze opposte a quelle che furono prodotte
dalle leggi abrogate, non tenendo conto delle situazioni giuridiche che si produssero ed
esistettero nel passato. Ciò non è del resto che la conseguenza della stessa normale
natura delle leggi come comandi. Il comando ha senso solo rispetto a contegni futuri;
ogni legge retroattiva, quindi, non ha soggetti cui rivolgersi, ma oggetti sui quali
operare. Annullando i benefici prodotti dalle leggi abrogate mediante la produzione
nell’avvenire di conseguenze contrarie la legge retroattiva è in realtà una misura
giuridica, non un norma agendi, che non può essere osservata o dissorvata in senso
proprio, che non può servire di guida, di direttiva ai contegni umani”145.
145
R. Quadri, vo Acquisiti (Diritti), in «Novissimo Digesto Italiano», I, 3a ed., Torino, UTET,
1957, pp. 238-239; idem, Dell’applicazione ..., cit. supra [nota 83], p. 81 sqq.
Francesco La Valle critică însă afirmaţia lui Quadri în sensul că „orice lege
retroactivă nu are subiecte cărora să se adreseze, ci obiecte asupra cărora operează”
(ogni legge retroattiva non ha soggetti cui rivolgersi, ma oggetti sui quali operare),
deoarece „orice propoziţie retroactivă, pentru a-şi atinge scopul, trebuie să fie
acompaniată de o propoziţie prescriptivă” (Fr. La Valle, vo Successione di leggi, in
«Novissimo Digesto Italiano», XVIII, Torino, UTET, 1971, p. 636, nota 6). Pentru La
Valle, din punct de vedere al structurii lingvistice, a vorbi despre retroactivitatea unei
norme, este inexact, deoarece cele ce se spun că sunt retroactive, nu sunt norme şi, in
genere, nici prescripţii juridice, ci propoziţii lingvistice, care dobândesc caracter
juridic, numai prin asocierea unei propoziţii prescriptive ce operează întotdeauna ex
nunc, iar nu ex tunc.
Într-adevăr, sub aspectul naturii reale a dispoziţiilor normative declarate sau

considerate de legiuitor ca având efecte retroactive, La Valle observă următoarele:
„Si è soliti attribuire la retroattività alle norme, contenute nel testo legislativo.
Ma parlare di retroattività di norme è inessato, perchè quelle che si dicono e sono
retroattive, non sono norme, nè, in genere, prescrizioni giuridiche. Prescrittività e
retroattività sono concetti incompatibili: le vere prescrizioni non possono essere
retroattive, e quelle veramente retroattive non possono essere prescrizioni. In termini
di proposizioni: vere e proprie proposizioni giuridiche retroattive, non sono mai

proposizioni prescrittive, non sono mai, in sè, retroattive. Infatti le proposizioni
prescrittive sono essenzialmente costituite nella forma (linguistica) loro propria (forma
che, trattandosi di oggetti linguistici, coincide senza residui con contenuto e sostanza
delle proposizioni stesse) dal nesso (o funtore) proposizionale deontico (o prescrittivo).
Poichè ogni modo deontico («puoi», «devi») implica necessariamente il modo
aletico «contingente», la struttura tipica di ogni proposizione prescrittiva («tale
comportamento è autorizzato»; «talaltro comportamento è obbligatorio») implica la
contingenza futura del comportamento autorizzato od obbligatori, implica cioè che tale
o talaltro comportamento è «possibile e possibile che non» venga tenuto. Ma quelle
che si dicono «norme» retroattive, per definizione si referiscono a comportamenti, non
futuribili, sibbene passati. In quanto passati, i comportamenti, contemplati dalla legge
retroattiva, costituiscono non una classa aperta di comportamenti possibili e reiterabili
– come appunto nel caso di vera norma –, ma una collezione chiusa, entro la quale i
comportamenti sono un numero definito di dati comportamenti, esistiti, di un novero
determinato di soggetti. Se la contingenza futura del comportamento è implicata
necessariamente da qualsiasi proposizione il cui connettivo sia un funtore prescrittivo,
e tale contingenza futura esula invece completamente dal testo legislativo retroattivo,
là dove esso contempla (necessariamente, in quanto retroattivo) comportamenti
passati, è chiaro che le proposizioni contenenti tale riferimento a comportamenti
passati non sono proposizioni prescrittive.” (La Valle, loc. cit. supra, p. 636).
Cât priveşte conţinutul retroactivităţii dispoziţiilor normative noi, acestea operează

numai în prezent, asupra conduitelor viitoare ale subiectelor de drept, iar nu în trecut:
„Se si considerano attentamente gli atti giuridici retroattivi, ci si avvede che in

essi alla proposizione retroattiva, come tale non prescrittiva, si accompagnano
costantamente una o più proposizioni prescrittive, implicite o esplicite. Trattasi delle
norme, o delle prescrizioni particolari e concrete, le quali impongono a datti soggetti
od organi (giudici, autorità, cittadini) nel momento passato cui ha riguardo la legge (od
altro atto giuridico) retroattiva, fosse stata vigente una certa norma, o una certa
prescrizione particolare e concreta, che per contro in quel momento non era in effetti
ancor venuta ad esistenza. Detto altrimenti, la proposizione retroattiva attribuisce date
qualificazione ed effetti a fatti passati, cui già erano stati attribuiti, nel momento in cui
venivano ad esistenza, qualificazioni ed effetti diversi. Ma i nuovi effetti e le nuove
qualificazione, perchè siano operanti nel mondo del diritto, debbono essere collegati a
dei possibili comportamenti futuri, che si adeguino a tali nuovi effetti e nuove
qualificazione: e collegamente cosiffatto non può avvenire che mercè una vera e
propria prescrizione, la quale non è – non può essere – quella formulata nella
proposizione retroattiva, ma è la prescrizione espressa in una proposizione prescrittiva
il cui funtore deontico impone o autorizza certi comportamenti futuri su presupposto
dei dei nuovi effetti e delle nuove qualificazioni, retroattivamente impresse e connessi
a fatti passati dalla proposizione non presrittiva di cui consta l’atto in quella sua parte
per cui è retroattivo.
È dunque in virtù dell’indefettibile nesso con una proposizione giuridica
prescrittiva, che la retroattività proposizione non prescrittiva, rivestita della forma di
una legge, o di un qualsiasi altro atto giuridico, acquista rilevanza nell’ordinamento
giuridico. Ciò significa che la proposizione non prescrittiva è giuridica non in sè (come
lo è invece la proposizione prescrittiva, in ragione della propria struttura), ma per
relationem, cioè per il nesso che lo lega a proposizioni prescrittive.” (La Valle, loc. cit.
supra, p. 637).
Aşadar, după La Valle dispoziţia normativă cu efect retroactiv, nefiind eo ipso o propoziţie
juridică (normativă), este acompaniată de prescripţii juridice, pozitive sau negative, adresate
subiectelor de drept cărora li se prescrie o altă conduită decât aceea prevăzută de legea în vigoare la
data naşterii actului sau faptului juridic. Asemenea prescripţii, dacă există, nu sunt norme
general-abstracte, ci norme individual-concrete, astfel încât critica lui Valle la adresa lui Rolando
Quadri nu este justificată, pentru că retroactivitatea fie direct, fie indirect, constă într-o măsură
juridică invididual-concretă, iar nu o simplă normă general-abstractă, de vreme ce, aşa cum însuşi La
Valle afirmă, ea se adresează nu unor comportamente ipotetice şi viitoare, ci unor comportamente
deja săvârşite, unor subiecte de drept care formează o clasă „închisă” şi actuală, iar nu „deschisă” şi
eventuală. Or, dacă este aşa, cum observă Quadri, destinatarii unor dispoziţii retroactive nu sunt
subiecte de drept libere, ci obiecte, adică subiecte de drept „legate”, dependente de voinţa
legiuitorului. De altfel, răspunzând criticii lui La Valle că retroactivitatea n-ar putea consta într-o
„măsură juridică”, Rolando Quadri arată că acesta nu ţine seama de faptul că orice normă juridică
cuprinde o ipoteză şi o dispoziţie, însă nu neapărat cuprinsă într-un singur text legislativ, şi că o
normă fără unul dintre aceste elemente este un nonsens, după cum retroactivitatea însăşi nu este o
simplă „retroacţiune” (retroazione), termen preluat din limbajul ciberneticii, ci o „măsură juridică”
veritabilă. Într-adevăr:
Ma l’A. [La Valle – n.n.] – commenta Quadri – non si rende conto che non si
può aver riguardo ad ogni proposizione del testo legislativo staccata dall’altra o dalle
altre; e questa è la ragione per la quale noi abbiamo riguardo alla norma agendi
risultante dal concorso di una serie de proposizioni e disposizioni. Si sa che in ogni
testo legislativo, retroattivo o non retroattivo che sia, deve essere compresa almeno
idealmente una proposizione (ricavabile in generale, anche se non si avverte a prima
vista, da una serie di disposizioni) che descrive il fatto e da un’altra che descrive le
conseguenze di esso. Ora l’A. [La Valle – n.n.] pretende che pressa in sè, la
descrizione del fatto non sia giuridica, mentre lo sarebbe la prescrizione, il che è
assurdo. Vero è che nessuna delle due ha senso senza l’altra. E il non senso non fa
teoria. Nel linguaggio ormai familiare ai giuristi si parla al riguardo di «precetto» e di
«sanzione» (i tedeschi parlano di Tatbestand e di Rechtsfolge) che sono naturalmente
considerati inscindibili. Nelle disposizioni retroattive si verifica il fatto anormale che,
anziché a contegni disponibili, le conseguenze giuridiche (che naturalmente non
potranno riguardare che il futuro, cioè situarsi nel futuro), si riallaciano a contegni
indisponibili, perché ormai già entrati nella storia; con il risultato che le conseguenze
giuridiche non possono più essere imputare all’osservanza o all’inosservanza di un
comando, ma ad un dato puramente obiettivo, del quale il soggetti subiscono
fatalmente le conseguenze che la legge retroattiva determina. Parlando di «misure»,
anziché din norme, dicendo che la legge retroattiva «non ha soggetti cui rivolgersi, mai
oggetti sui quali operare», si è voluto soltanto mettere in rilievo, com’è evidente, che il
soggetto che subisce le conseguenze giuridiche, nel caso di retroattività della legge, è
puramente e semplicemente sottoposto a tali conseguenze, senza che la sua capacità di
scelta, la sua personalità, venga in rilievo. Che poi la legge retroattiva possa produrre
per il soggetto obblighi contrari alle situazioni giuridiche preesistenti, crediamo di
averlo stabilito con assoluta chiarezza. Ma trattandosi di obblighi (può anche trattarsi
di una pura soggezione) che non nascono di una scelta possibile, nella quale si esprime
la personalità, la qualificazione come «misure» ci sembra del tutto appropriata («La
rétroactivité ôte à la loi son caractère»; «la loi qui rétroagit n’est pas une loi» disse
Aceasta, se pare, este şi opinia lui Luigi Mengoni, după care retroactivitatea este
„o decizie (subiect al controlului criteriului de raţionalitate) [care] nu inversează fluxul
natural al timpului creând un timp juridic reversibil: dreptul nu poate să modifice, ci
numai să dispună calificarea juridică a faptelor în raport cu timpul. Retroactivitatea nu
face să devanseze în timp eficacitatea noii legi, ci să-i extindă câmpul de aplicare la
faptele întâmplate anterior intrării sale în vigoare şi care, în acest moment, sunt încă
(actualmente sau potenţialmente) sub iudice.”146
133. Retroactivitatea este reevaluarea juridică a trecutului. În fine, după cum am

văzut [supra, nr. 97, 126 lit. b)], în opinia lui Gaetano Pace, retroactivitatea constă, în
esenţă, în reevaluarea, reaprecierea juridică a trecutului (la rivalutazione del passatto),
ceea ce se poate explica prin faptul că norma juridică îndeplineşte două funcţii: una
imperativă (ca norma agendi), alta evaluativă (ca norma valendi). Dacă este imposibil
să se impună, ex post facto, obligaţii noi, în schimb, nimic nu se opune ca legea nouă să
recalifice, pozitiv sau negativ, un act sau fapt trecut (supra, nr. 97).
În esenţă, zice Pace, «retroattività non è commando», «rettroattività è
retrovalutazione o meglio rivalutazione giuridica del passato»147
„Fino a che ci si limiti a riguardare la norma come comando (o come precetto

di azione o come guida all’agire umano, e simili) non può esser possibile rendersi
conto della retroattività, per le semplice ma decisiva ragione che la norme come
comando non può retroagire: al passato non si comanda, nè, stando già nel presente, è
possibile obbedire dal passato. Se tutto stesse qui di una regola dell’irretroattività non
ci sarebbe più bisogno che di una regola che stabilisce che il diritto nostro non vincola
gli abitanti di Marte.
Senonchè la norma giuridica, oltre alla funzione imperativa, ne ha un’altra di
valutazione.
La forma verbale della norma, cioè la sua locuzione, può dare maggior risalto
ora all’uno ora all’altro di quei due aspetti: ma è certo che entrambi sono essenziali
alla, per così dire, fisiologia della norma giuridica (...) Se la norma, come comando, è
Benjamin Constant nel suo discorso del 1828 a proposito di una legge sulla stampa).
Se la norma retroattiva impone «a dati soggetti od organi (giudici, autorità, cittadini) di
comportarsi nel presente e nel futuro, come se» nel passato fosse stata in vigore una
norma diversa da quella che vigeva, per seguire lo scrittore in parola, dovrebbe esser
chiaro che colui che operò e visse come soggetto viene trasformato in oggetto, dato
che le finzioni giuridiche non mutano la realtà. E, naturalmente, la misura giuridica
sarà applicata dai giudici, creerà nuovi diritti e doveri che però prescinderanno, nel
fissarne la causa, dalla personalità della persona che subisce le conseguenze della
legge retroattiva e cioè dalla persona alla quale si deve aver riguardo, perché è su di
essa che si dispone.” (R. Quadri, Dell’applicazione ..., cit. supra [nota 83], pp. 50-51,
nota 7).
146
L. Mengoni, Diritto e tempo, in «Scriti I. Metodo e teoria giuridica», a cura din C.
Castronovo, A. Albanese e A. Nicolussi, Milano, Giuffrè Editore, 2011, p. 19.
147
G. Pace, Su una nuova teoria generale del diritto transitorio, in Rivista del diritto
commerciale 1947, I, p. 259.
rivolta essenzialmente verso futuro, la norma come valutazione (cioè come criterio di
valutazione dei fatti umani), può anche rivolgersi verso il passato. Si sarebbe, quasi,
tentati di dire che la valutazione si proietti più naturalmente, verso il passato, dove
trova una realtà concreta, che verso l’avvenire, dove non trova, per così dire, che
ipotesi di realtà. Questo spiega come la valutazione storica abbia come sua essenziale
direzione solo il passato. Per il diritto, la cosa è ben diversa, soprattutto perchè appunto
il diritto contempla ipotesi di azioni: comunque resta che la norma giuridica, in quanto
criterio di valutazione, può voltarsi verso il passato: quando lo fa essa è retroattiva.”148
Aşadar, în concepţia lui Pace, norma retroactivă revine asupra calificării ori
relevanţei juridice a unui act sau fapt trecut, însă numai ca măsură sau criteriu de
evaluare juridică, iar nicidecum ca norma agendi.
§ 3. Problema retrospectivităţii. Formele, gradele şi limitele retroactivităţii
134. Problema retrospectivităţii legii noi. a) Precizări prealabile. În doctrină, mai

ales, se face, uneori, distincţie între retroactivitate şi retrospectivitatea legii noi, cu
intenţia vădită de a sustrage regimului retroactivităţii aşa-zisele «legi retrospective».
Conceptul de retrospectivitate este, cel puţin, bivalent (b). Pe de altă parte, retroacti-
vitatea poate îmbrăca forme diferite149, poate avea o forţă mai mare sau mică (c) şi
poate fi limitată în întinderea ei (d).
b) Retroactivitate vs. retrospectivitate. În dreptul anglo-american, termenii

„retroactivitate” şi „retrospectivitate” sunt fie echivalenţi, fiind folosiţi alternativ, fie
retrospectivitatea este considerată drept o formă de retroactivitate minimă sau atenuată,
care ar afecta efectele viitoare ale unor acte juridice încheiate înainte de intrarea în
vigoare a legii noi.
Într-adevăr, in genere, pe linia trasată de Justice Story încă din 1814, termenii
de „retroactivitate” (retroactivity) şi „retrospectivitate” (retrospectivity) sunt
întrebuinţaţi în acelaşi înţeles, ca sinonimi150:
„Upon principle, every statute, which takes away or impairs vested rights
acquired under existing law, or creates a new obligation, imposes a new duty, or
attaches a new disability in respect to transactions or considerations already past, must
be deemed retrospective” (s.n. – M.N).
În schimb, pentru alţi autori, cum este canadianul Elmer A. Driedger (supra,
nr. 29 lit. b) – citat şi de J. Héron în sprijinul tezei sale privind acţiunea
148
G. Pace, op. cit. [nota 9], no 41, pp. 134-135.
149
Cu privire la retroactivitatea ex fattispecie şi ex statuizione, v. G. Pace, op. cit. [nota 9], no
47, p. 152 sqq., şi supra, nr. 97 lit. b).
150
Justice Story, in case of Society for the Propagation of the Gospel in Foreign Parts v.
Wheeler (1814), cit. supra, nr. 29, text şi nota 128.
retrospectivă a legii noi –, legea retroactivă operează întotdeauna ex tunc, în timp ce
legea retrospectivă numai ex nunc:
„A retroactive statute is one that operates as of time prior to its enactment. A
retrospective statute is one that operates for the future only. It is prospective, but it
imposes new results in respect of a past event. A retroactive statute operates
backwards. A retrospective statute operates forwards, but it looks backwards in that it
attaches new consequences for the future to an event that took place before the statute
was enacted. A retroactive statute changes the law from what it was; a retrospective
statute changes the law from what it otherwise would be with respect to a prior
event”151
În sfârşit, pentru alţi autori, diferenţa dintre retroactivitate şi retrospectivitate

este graduală, iar nu calitativă, motiv pentru care orice lege retrospectivă este parţial
retroactivă152.
În dreptul continental, noţiunile de „retroactivitate” sau „retrospectivitate” sunt
controversate.
Astfel, în opinia lui J. Héron (supra, nr. 104), inspirată de un curent doctrinar
anglo-american şi, mai nou, de unul german153, legea este retrospectivă atunci când
151
E. A. Driedger, Statutes: Retroactive Retrospective Reflections, in 56 The Canadian Bar
Review 264, 268 (1978). Pentru critica tezei lui Driedger de către P.-A. Côté şi Sampford, v. supra,
nr. 29, lit. b), text şi notele de subsol 137, 139.
152
V., mai recent, Ch. Sampford, Retrospectivity and Rule of Law, Oxford University Press,
New-York, 2006, pp. 22-23, şi supra, nr. 29, lit. b), text şi nota 140.
153
A se vedea G. Grasmann, La constitutionnalité des règles de droit rétroactives et
rétrospectives dans la jurisprudence allemande: règlement du conflit entre la confiance digne de
protection des sujets de droit (nationaux et étrangers) et l’intérêt public, in Revue internationale de
droit comparé, no 4/1989, pp. 1017-1024. «Une loi est qualifiée de rétrospective – dit Grasmann –,
quand elle influe pour le futur sur des situations juridiques constituées dans le passé qui se
prolongement dans l’avenir» (ibidem, pp. 1019-1020).
De observat că Héron citează (via Roubier, însă eronat) şi pe Gaetano Pace, ca autorul celei
mai precise analize a retrospectivităţii în dreptul continental:
«L’analyse théorique la plus précise de la rétrospectivité a été donnée par M.

Pace. Cet auteur distingue deux sortes de rétroactivité: la rétroactivité par la décision
(ex statuizione), qui est la rétroactivité au sens ordinaire du mot, et la rétroactivité par
l’hypothèse (ex fattispecie) qui consiste à donner un effet dans l’avenir à un fait qui
appartient au passé: c’est la rétrospectivité, telle qu’elle vient d’être décrire. Il n’est pas
hors de propos de relever que l’auteur est parvenu à ce résultat en se fondant sur les
éléments qui composent la norme juridique: l’hypothèse, qui énonce un certain
nombre de conditiones juris, d’une part, et l’ordre (ou la décision) qui en détermine
les conséquences, d’autre part» (J. Héron, Principes …, cit. supra [nota 13], no 105,
pp. 98-99).
În realitate, după cum am văzut (supra, nr. 97), pentru Gaetano Pace, retroacti-
vitatea ex fattispecie este regula şi produce, în principiu, efecte ex tunc, iar nu ex nunc,
în timp ce retroactivitatea ex statuizione produce efecte ex tunc numai atunci când
invadează legea veche, până la data producerii sau săvârşirii faptului trecut. Pe de altă
parte, retrospectivitatea la Pace este o noţiune originală, distinctă de retroactivitate
(v. infra, text şi notele însoţitoare).
afectează efectele viitoare ale situaţiei juridice trecute, conceptul de retrospectivitate

fiind ireductibil la cel de retroactivitate (rezervat efectelor trecute ale unui act sau fapt
juridic) sau cel de aplicare generală a legii (rezervat exclusiv situaţiilor juridice în curs
de constituire, modificare sau stingere (aşa-numita «dispersiune de fapte»).
Pentru J. Héron, retrospectivitatea este un concept autonom, specific dreptului

tranzitoriu, care caracterizează efectele viitoare ale unei situaţii juridice anterioare,
care vor fi supuse legii noi, iar nu legii vechi. Retrospectivitatea se caracterizează prin
două elemente esenţiale: 1) obiect specific; 2) efect specific.
«En premier lieu – dit Héron –, la rétrospectivité se caractérise par le fait que
tous les événements visés par le présupposé de la nouvelle loi se sont produits avant
son édiction. Il en résulte que, dans son application rétrospective, le texte nouveau ne
constitue pas une règle, mais une série de décisions. Ce premier élément constitutif
distingue nettement la rétrospectivité de l’application générale de la nouvelle loi, dans
laquelle le nouveau texte est appliqué en tant que règle. Inversement, la mutation de la
norme qu’entraîne la rétrospectivité rapproche ce concept de celui de rétroactivité.
Le second élément constitutif de la rétrospectivité est que l’application de la
nouvelle loi ne provoque pas une remise en cause des effets juridiques déjà créés sous
l’empire de l'ancienne loi, ce qui la distingue de la rétroactivité. La rétrospectivité
oblige ainsi à distinguer les deux éléments de la nouvelle loi envisagée en tant que
règle. Pour ce qui est du présupposé (qui devient apparent), la rétrospectivité est
identique à la rétroactivité. La différence entre les deux concepts se manifeste dans
l’effet juridique de la norme nouvelle. Alors que la rétroactivité provoque une remise
en cause des effets passés attachés à la réalisation du présupposé de la norme ancienne,
il n’en va pas de même en cas de rétrospectivité. Celle-ci entraîne un fractionnement
ou un morcellement de l’effet juridique. La partie passée de l’effet juridique demeure
soumise à l'ancienne loi, ou plus exactement à la règle ancienne, puisque l’ancienne loi
s’est appliquée en tant que règle. La future partie de l’effet juridique se trouve soumise
à la nouvelle loi, en tant que décision. Le morcellement temporel de l’effet juridique
est rendue possible par la durée qui affecte l’effet juridique de la norme.»154
Teza lui Héron privind distincţia dintre retroactivitatea şi retrospectivitatea legii
noi, după cum am semnalat deja, a fost însă criticată şi recent respinsă chiar de către
unii dintre discipolii săi, pe motiv că, în realitate, retrospectivitatea, acoperind fie
cazuri de retroactivitate temperată (parţială), fie cazuri de aplicare imediată (generală)
a legii noi, este echivocă şi, totodată, inutilă, noţiunile deja degajate de retroactivitate
sau de aplicare imediată (ori generală) a legii noi fiind suficiente155.
În schimb, în opinia lui Gaetano Pace, retroactivitatea şi retrospectivitatea sunt

concepte de sine stătătoare, care nu trebuie confundate, deoarece numai primul
interesează dreptul intertemporal: primul vizează recalificarea juridică diferită, nouă, a
trecutului; al doilea vizează simpla apreciere şi confirmare a unei situaţii trecute, fără
nicio recalificare juridică a acesteia:
„Una distinzione che, prima facie, potrebbe parere sottilmente superflua, ma che
in realtà è necessario fare – dice Pace –, è quella tra «retroattività» e «retrospettività».
154
J. Héron, Principes ..., cit. supra [nota 13], no 117, pp. 107-108.
155
V., în acest sens, P. Fleury-Le Gros, op. cit. (nota 117), nos 567 sqq., pp. 246 sqq., în
os
special n 648 sqq., pp. 282 sqq.
Si dànno, in diritto, fenomeni dei quali si suol dire che sono retroattivi, mentre
in realtà sono solo retrospettivi, perchè non agiscono sul passato, ma si limitano a
contemparlo, a dichiararlo.
Così i mezzi di prova sono, per loro indole, retrospettivi, non retroattivi, come
talora si dice. Lo stesso è da ripetere di ogni interpretazione giuridica, come in genere,
delle dichiarazioni di scienza. La funzione giurisdizionale, tipicamente nelle sentenze
di mero accertamento, è retrospettiva, e solo impropiamente si dice che è retroattiva.
Ma quale è differenza tra retroattività e retrospettività? Entrambi questi concetti
presentano un carattere comune, che spiega la confusione che se ne fa: intesi
giuridicamente, essi consistono in un retrovalutazione giuridica, cioè consistono in
una valutazione giuridica del passato. Per concretare le idee si ponga mente ad una
legge retroattiva e alla testimonianza: entrambi consistono in una valutazione giuridica
del passato.
La differenza specifica tra retroattività e retrospettività sta in ciò: che la
retroattività è, non solo una retrovalutazione, ma anche una rivalutazione, cioè una
valutazione giuridica diversa, nuova, che si sostituisce ex tunc ad una valutazione
anteriore e diversa. Così si spiega come la retroattività operi sul passato giuridico,
modificandolo mercè la sostituzione di una valutazione ad un’altra; mentre la mera
retrospectivittà si limita a dichiarare, ad accertare il passato quale in realtà era anche
prima che il fatto retrospettivo si producesse. Questo spiega perchè sia erroneo o
almeno improprio considerare i mezzi di prova, le interpretazioni autentiche, le
sentenze, etc. come atti o fatti retroattivi. Essi, difatti, non producono alcuna
alterazione nelo stato giuridico anteriore, nel passato giuridico, mai si limitano a
contemparlo: si tratta pertanto di fatti retrospettivi”156.
Uneori, retroactivitatea şi retrospectivitatea pot caracteriza acelaşi act juridic,

cum este cazul recunoaşterii de filiaţie naturală157. Alteori, actul juridic poate fi
156
G. Pace, op. cit. [nota 9], nr. 101, pp. 315-316. Observăm că, în ceea ce priveşte
interpretarea juridică, socotită „retrospectivă” de către Pace, în sistemul NCC, norma interpretativă
este asimilată legii constitutive producând efecte numai pentru viitor [art. 9 alin. (2)], fiind supusă,
aşadar, principiului neretroactivităţii, din moment ce clarificarea sensului unei dispoziţii îndoielnice
este de natură să modifice efectele unor situaţii juridice trecute. Cu privire la problematica legilor
interpretative, considerate, mult timp, pur declarative şi tacit retroactive, v. supra, nr. 53.
157
„La distinzione tra retroattività e retrospectività – dice Pace (loc. cit., p. 316) – diviene
sottile, dandosi dei casi giuridici che presentano contemporaneamente i due carattere. Più
particolarmente può darsi che la legge ricolleghi un effeto retroattivo ad un fatto retrospettivo. Un
caso, altamente interessante, è dato dal riconoscimento di filiazione naturale. Questo atto giuridico è
certo, innanzi tutto, retrospettivo, rivolto come è naturalmente verso il passato per dichiararne una
verità, un fatto (la procreazione); ma può essere retroattivo, se la legge vi ricollega l’effetto di
instaurare il vincolo di filiazione naturale, come vincolo giuridico, ex tunc, dal momento del
concepimento. Sotto l’impero del cod. civ. del 1865, pur mancando una norma giuridica che
attribuisce effetti retroattivi ai riconoscimento, la dottrina era concorde nell’ammettere la
retroattività. Il nuovo codice civile, pur mancando anch’esso di una norma generale sulla decorezza
degli effetti giuridici del riconoscimento dei figli naturali, ha però una norma, d’indole speciale,
statuente che se il riconoscemento è contenuto in un testamento, esso «ha effetto dal tempo della
morte del testatore» (art. 256, 1o comma). L’interesse di tale disposizione sta in ciò: che essa separa
nettamente i due fenomeni della retroattività e della retrospettività, a proposito dell’atto di
rconoscimento. Mentre sotto l’ordinamento anteriore essi si ritenevano così inscindibili che la
dottrina e la giurisprudenza, nel silenzio del codice, credevano necessario dedurre l’indole retroattiva
del riconoscimento dalla sua indole retrospettiva, oggi, sia pure per un caso speciale, si dà un
riconoscimento (quello per testamento) che è irretroattivo pur restando retrospettivo.” (s.n. – M.N.).
mixt, retrospectiv (iar nu retroactiv), în măsura în care declară, confirmă sau atestă
o situaţie juridică sau un act ori o procedură) şi constitutiv de drepturi în acelaşi
timp (cazul recunoaşterii filiaţiei naturale, spre ex.)158.
135. Gradele retroactivităţii. În doctrină, în funcţie de intensitatea aplicării retro-

active a legii noi, se distinge, în general, între mai multe grade159 de retroactivitate160.
Astfel, Roubier, după cum am văzut [supra, nr. 90, lit. d)], distinge între retroac-
tivitatea restitutivă (afectând înseşi afacerile terminate, cauzele definitiv judecate,
tranzacţiile făcute şi obligaţiile stinse, inclusiv prescripţiile împlinite), ordinară
(afectând, pentru trecut, efectele unui act sau fapt juridic) sau temperată (afectând doar
efectele viitoare ale unor acte sau fapte juridice trecute)161.
Alt autor162 vorbeşte despre retroactivitatea extremă, proprie şi improprie.
În dreptul hispanic, aceleaşi grade de retroactivitate sunt desemnate prin alte
formule: retroactivitatea maximă, medie şi minimă (sau atenuată).
La rândul său, Pace distinge în cazul retroactivităţii ex statuizione două grade:
internă, dacă operează în domeniul temporal al legii retroactive, şi externă, dacă
depăşeşte acest domeniu şi invadează câmpul propriu de acţiune al vechii norme163.
După cum s-a remarcat, principala problemă a gradelor de retroactivitate este
lipsa unei terminologii clare şi unitare, una dintre obiecţiile majore sub acest aspect
fiind confuzia terminologică dintre retroactivitate şi aplicarea imediată (şi generală) a
legii noi, deoarece aşa-numita «retroactivitate temperată» sau «minimă» ori «simplă»
din opinia unor autori reprezintă pentru alţi autori (partizani ai teoriei aplicării imediate
a legii noi) o simplă aplicare imediată a legii noi. Este motivul pentru care, recent, un
autor a propus, pentru a depăşi echivocul, un alt termen pentru a se desemna cea de-a
treia categorie de retroactivitate (care modifică efectele viitoare, adică acelea care se
vor naşte după intrarea în vigoare a legii noi), şi anume termenul de „ambiactivitate”164.
158
„Recunoaşterea copilului natural, [act] declarativ al legăturii de sânge, ca fapt natural şi
biologic, este în acelaşi timp constitutiv al legăturii juridice de rudenie firească” (G. Pace, op. cit.
[nota 9], no 101, p. 317, nota 2).
159
Cu privire la aşa-numitele „forme” ale retroactivităţii (retroactivitatea ex fattispecie şi ex
statuizione), v. G. Pace, op. cit. [nota 9], no 47 sqq., p. 151 sqq.
160
Cf. Ph. Malaurie, P. Morvan, Droit civil. Introduction générale, Defrénois, 2003, n 268, p.
186-187: «En définitive, la rétroactivité est susceptible de degré: les lois de validation qui anticipent
sur l’issue des procès en cours rétroagissent plus que les autres; les lois interprétatives sont super
rétroactives; de façon exceptionnelle certaines lois sont dotées d’une «superissime rétroactivité», qui
s’avère d’ailleurs aujourd’hui inconstitutionnelle.». Contra, în sensul inexistenţei sau inutilităţii
juridice gradelor de retroactivitate, v., de ex., R. Quadri, Dell’applicazione ..., cit. supra [nota 84],
p. 120 sqq.
161
A se vedea P. Roubier, op. cit.[nota 45], no 62, pp. 285-291.
162
G.U. Rescigno, vo Disposizioni transitorie, in «Enciclopedia del diritto», XIII, Milano,
Giuffrè Editore, 1964, pp. 223-224.
163
V., pentru dezvoltări, G. Pace, op. cit. [nota 9], no 47, p. 151 sqq.
164
V., în acest sens, J.-R. Trahan, Time for a Change: A Call to Reform Louisiana’s
Intertemporal Conflicts Law (Law of Retroactivity of Laws), in 59 Louisiana Law Review 661, 717
note 166(1999).
136. Limitele retroactivităţii. În strânsă legătură cu problema gradelor (forţei sau
intensităţii) retroactivăţii stă aceea a limitelor acesteia, temporale şi materiale. Până
unde poate retroactiva legea nouă? Ad infinitum sau până la o anumită dată anterioară
(un an, 10 ani, 100 ani etc.). Ratione materiæ numai în ceea ce priveşte causae
pendentes (raporturile materiale şi procesuale neterminate) sau şi în ceea ce priveşte
causae finitæ, adică afacerile terminate (res iudicatæ, res transactæ, res finitæ, res
prescriptæ et similibus modis)165.
„I use the expression “ambiactivity” – formed by combin the Latin prefix ambi,
meaning „both”, with the Latin word action, meaning action – because – says Trahan
– this temporal effect, strictly speaking, is neither purely retroactive nor prospective in
the etymological senses of those words. On the one hand, this effect falls on juridical
situations that were formed under the old law and, not only that, on right and duties
(“effect” of juridical situations) that were conceived under the old law. To that extent
the effect seems to involve retroactivity (backward action). On the other hand, this
effect falls on rights and duties that do not become executory – in other words, the
performance of which is not due – and therefore are not truly realized until after the
new law takes effect. To that extent the effect seems to involve prospectivity (forward
action). This effect, then, is at once partly (but not purely) retroactive and partly (but
non purely) prospective, to speak etymologically”.
Trahan exemplifică diferenţa dintre retroactivitatea maximă (extreme retroactivity,

retroactivity of maximum degree), retroactivitatea medie (pure retroactivity, retroactivity of medium
degree) şi ambiactivitatea (ambiactivity, impure retroactivity, rectroactivity of minimum degree):
Dacă presupunem că Pascal, proprietarul unui fond, şi Olide, un arendaş, încheie, succesiv, la 1
martie 2000 şi 1 martie 2001, două contracte de arendare a unei parcele de pământ pe termen de un
an fiecare, cu o arendă de 100 dolari per ar pe lună, iar legiuitorul edictează (la 1 septembrie 2001) o
lege care limitează arenda la 50 dolari per ar pe lună. Legea nouă se aplică şi arenzii datorate de către
Olide? După Trahan, răspunsul ar fi următorul (ibidem, p. 718):
– întâi, dacă ar fi aplicată arenzilor datorate şi plătite [(„the rents owed and
paid”) în baza primului contract (solicitându-se lui Pascal să restituie jumătate din
arendă)], legea nouă ar avea un efect retroactiv „extrem” sau maxim”;
– apoi, dacă ar fi aplicată chiriilor datorate şi deja plătite („the rents owed and
already paid”) în baza celui de-al doilea contract (solicitându-se lui Pascal să restituie
jumătate din arenda deja încasată pe timp de 6 luni), noua legea ar avea un „pur” sau
„moderat (sic!) efect retroactiv”; acele arenzi reprezintă efectele „trecute” ale
situaţiilor juridice create sub legea veche, dar încă în curs de executare la data intrării
în vigoare a legii noi;
– în fine, dacă ar fi aplicată arenzilor datorate, dar neplătite încă („the rents
owed, but not yet paid”) în baza celui de-al doilea contract (permiţându-se lui Olide să
plătească şi să ceară lui Pascal să accepte plata a jumătate din arenzile viitoare), noua
lege ar avea un efect „ambiactiv”; acele arenzi reprezintă efecte „viitoare” ale situaţiei
juridice care a fost creată sub legea veche şi care este în curs de executare la data
intrării în vigoare a legii noi.
165
Jurisconsulţii romani Paulus şi Ulpianus includeau în causæ finitæ lucrul judecat,
tranzacţia şi prescripţia. Romaniştii, precum Bartolus, au extins cazurile la: negotium dicitur decisum,
quod est finitum, transactione, sententia, solutione, juramente, quietatione, præscriptione, et similgus
În doctrină, această chestiune este controversată166, însă această controversă nu

mai prezintă importanţă în dreptul nostru civil, datorită caracterului absolut al
principiului neretroactivităţii în materie civilă.
modis. Modernii, precum Gabba sau Roubier, consideră drept raporturi epuizate care nu trebuie
afectate de retroactivitate, în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens; primul, cele rezultate din
sentinţa judecătorească, tranzacţie, compensaţie şi plată, al doilea se limitează la sentinţa definitivă,
tranzacţie şi prescripţia extinctivă. V., pentru amănunte, şi alte exemple, G. Pace, op. cit. [nota 9], no
97, p. 302 sqq. Conform acestui autor, raportul epuizat nu constituie o limită la eficacitatea
retroactivă a normei juridice noi, ci „numai la aplicarea imediată a legii” (ibidem, no 98, p. 309),
întrucât, din perspectiva analizei structurale a normei juridice noi, „dacă legea este numai de realizare
(attuazione) imediată ea are ca ipoteză existenţa unui anumit raport juridic, şi atare ipoteză nu poate
să fie realizată de raporturi epuizate (rapporti esauriti). Reluând exemplul dat cu o nouă lege
monetară – zice Pace –, rezultă clar că ipoteza sa este existenţa unei obligaţii, o obligaţie încă
neîndeplinită; a exclude obligaţiile stinse din sfera de acţiune a noii legi este suficientă (şi necesară)
această consideraţiune structurală; care dacă se vrea, se poate obţine în această propoziţie: legile
asupra existenţei raporturilor juridice sunt de realizare (attuazione) imediată, dar nu se aplică
raporturilor epuizate sub legea anterioară, deoarece asemenea raporturi nu realizează ipoteza noilor
legi în însuşi timpul lor de stăpânire, ci ipoteza legilor anterioare” (ibidem, pp. 309-310).
166
V., pentru amănunte, în afara lui G. Pace, cit. supra (nota precedentă); P. Roubier, op. cit.
[nota 45], no 62, pp. 285-291; R. Quadri, Dell’applicazione …, cit. supra [nota 84], pp. 120-138.

Aplicarea Legii Civile in Timp Marian Nicolae

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Aplicarea Legii Civile in Timp Marian Nicolae

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

300 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă

108. Cadrul spaţio-temporal de aplicare a normelor juridice civile. După cum am

de legistica ori de tehnica legislativă, iar în cazul normelor individuale, de mecanismul

§ 2. Aplicarea în timp a legii civile

b) Existenţa, eficacitatea, validitatea şi aplicarea legii. O lege există din

b) Intrarea în vigoare a legilor propriu-zise. Aceasta este fixată chiar de către

„Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile

„(1) Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de

– celelalte acte normative emise de către autorităţile administraţiei publice

c) Intrarea în vigoare a actelor normative cu caracter individual. Aceste acte,

b) Ieşirea din vigoare a legilor propriu-zise şi a altor acte normative cu caracter

«La suppression d’une règle peut s’effectuer de façons diverses: par

cazul normelor divizate, abrogarea normei de bază nu atrage şi abrogarea normei de

„(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din

După un autor, «proclamarea de către Curtea Constituţională a neconstituţio-

c) Încetarea efectelor actelor normative cu caracter individual. Spre deosebire de

„act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis

§ 3. Conflictele de legi civile în timp

115. Precizări prealabile. În legislaţie, doctrină şi practică există numeroase

116. Cazuri de conflicte civile intertemporale. Dintre acestea putem cita, în

1o. Legile de modificare a majoratului. Capacitatea civilă, adică aptitudinea de a

Astfel, pentru Aubry şi Rau, teoreticienii formulei clasice a drepturilor

3o. Legile de modificare sau suprimare a divorţului. Desfacerea căsătoriei nu a

Spre ex., în această materie, s-a admis că recunoaşterile de maternitate şi de

5o. Legile privind retrocedarea bunurilor rechiziţionate ori expropriate pentru

În conformitate cu noua Lege nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de

6o. Legile privind îngrădirile exerciţiului dreptului de proprietate privată. Potrivit

mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care,

10o. Legile privind efectele contractelor. Contractul valabil încheiat va fi supus

11o. Legile de modificare a nivelului dobânzilor contractuale. Presupunând că un

12o. Legile de prorogare sau reînnoire a contractelor de închiriere a suprafeţelor

qu’opération normatrice, en tant qu’acte créateur de droit (c’est en ce sens que

priveau contracte în curs de executare, chiar dacă, în unele cazuri, deveniseră şi

13o. Legile privind regimul ineficacităţii (rezoluţiunii/rezilierii/revocării etc.)

14o. Legile relative la obligaţiile ex delicto sau extra contractum. Obligaţiile

16o. Legile în materie de prescripţie. Prescripţiile şi uzucapiunile în curs rămân

Spre ex., ca să cităm şi un caz în legătură cu NCC, în materia declarării jude-

18o. Legile procedurale, de organizare sau de competenţă jurisdicţională. În

117. Definiţie şi terminologie. a) Definiţie. Principiul neretroactivităţii legii civile

În doctrină, principiul neretroactivităţii a fost definit, adesea, fie în raport de

În concluzie, legea nouă nu modifică, nici nu suprimă efectele juridice produse

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie:

De reţinut, în final, că NCC face aplicaţia neretroactivităţii şi în alte locuri.

„Contractul nul poate fi refăcut, în tot în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor

Principiul neretroactivităţii este un principiu general, întâlnit nu numai în dreptul

120. Conţinutul şi întinderea principiului neretroactivităţii legii noi. a) Principiul

Rămâne, desigur, problema de a şti, în lipsa unei indicaţii în textul constituţional

b) Problema neretroactivităţii legilor (sau ordonanţelor) neconstituţionale. În

„În raport cu publicarea deciziei de neconstituţionalitate, raporturile juridice

sunt aplicabile şi a cărui soluţionare depinde de decizia pronunţată de Curtea Consti-

c) Concursul principiului neretroactivităţii cu alte principii constituţionale sau

d) Sancţiune. Încălcarea principiului neretroactivităţii prin edictarea unor dispo-

§ 2. Delimitarea trecutului de viitor. Retroactivitatea legii civile noi

A. CRITERIUL DE DEMARCAŢIE A TRECUTULUI DE VIITOR

1) Necesitatea delimitării trecutului (şi prezentului) de viitor

Dar ce înseamnă „trecut”? Când o lege nu dispune (numai) asupra viitorului, ci

«En quoi consiste la rétroactivité?– La formule à laquelle il convient de

122. Criterii de demarcaţie. Enumerare. În doctrină, după cum am semnalat deja,

– teoria drepturilor câştigate, bazată pe distincţia dintre drepturile definitiv

Înainte de a arăta criteriul preferat, vom reaminti, pe scurt, soluţiile propuse de

«Les efforts d’élucidation du concept de rétroactivité qui paraissent s’imposer

2) Analiza criteriilor de retroactivitate a legii noi

123. Teoria drepturilor câştigate. Conform teoriei clasice a drepturilor câştigate,