Cap. III.

CODIFICAREA DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Codificarea presupune ordonarea normelor juridice în instituţii spre a putea fi mai uşor
utilizate de cei cărora normele în cauză se adresează.
În materia dreptului comerţului internaţional, opera de codificare se transpune în activitatea
de armonizare, standardizare, uniformizare si unificare a normelor juridice.
Codificarea este rezultatul activităţii şi efortului asociaţiilor internaţionale de comercianţi, a
organizaţiilor internaţionale neguvernamentale şi a statelor reunite în conferinţe internaţionale sau în
organizaţii interstatale.

3.1. Armonizarea normelor de drept al comerţului internaţional

Armonizarea reprezintă rezultatul eforturilor asociaţiilor internaţionale de comercianţi.
Cea mai importantă operă de armonizare a fost realizată de Camera Internaţională de Comerţ
de la Paris care, pentru prima oară în 1936, a elaborat INCOTERMS (International Commercial
Terms).
INCOTERMS-ul a fost revizuit succesiv în 1953, în 1990, în 2000 şi în 2010.
În momentul de faţă se aplică varianta INCOTERMS 2010, dar nimic nu-i împiedică pe
comercianţi să facă trimitere la varianta din 1936, dacă aceea este mai convenabilă raporturilor
juridice stabilite între ei.
INCOTERMS-ul cuprinde, într-o redactare armonizată, regulile de predare a mărfii şi de
partajare a cheltuielilor de transport în vânzarea internaţională de mărfuri, cu luarea în considerare a
unor ipostaze şi ipoteze variate.
Acestea au o vocaţie continentală, fiind însă de aplicaţiune facultativă la nivelul statelor
americane, cu o altă denumire şi cu un conţinut uneori diferit. Astfel, la nivelul statelor americane
uzanţele comerciale internaţionale în materie de vânzare au fost codificate într-un document denumit
RAFTD (Revised American Foreign Trade Definitions) elaborat de Camera Americană de Comerţ
prima oară în 1941, care a fost, de asemenea, revizuit.

3.2. Standardizarea normelor de drept al comerţului internaţional

Aceasta se materializează în elaborarea de către asociaţiile internaţionale a comercianţilor sau
de către comercianţii cu poziţie dominantă a contractelor tip, a contractelor cadru, a contractelor
standard, a condiţiilor generale şi a ghidurilor de contractare.
 Contractul tip cuprinde, de regulă, o parte specială care se negociază în fiecare situaţie
concretă şi o parte generală, preelaborată, recomandată părţilor ca reprezentând clauzele utile
respectivei operaţii juridice.
Contractele cadru elaborează numai elementele esenţiale ale contractului cu precizarea
posibilităţii completării acestora de subcontracte subsumate aceluiaşi obiectiv. Sunt de regulă
utilizate în acţiunile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
Contractele standard sunt contracte ţinând de anumite activităţi comerciale, în care o parte
sau un grup de părţi, au poziţie dominantă. Astfel, în materia transportului de mărfuri pe mare, sunt
utilizate asemenea contracte standard în funcţie de natura mărfii transportate (contractul RETCON,
METCON, LETCON). Contractele standard sunt, de asemenea, elaborate de asociaţii de comercianţi.
Condiţiile generale au în vedere elaborarea obligaţiilor uneia dintre părţi în contractul
respectiv, în dependenţă de specificitatea acelui contract. Spre exemplu, condiţiile generale 588 A
elaborate de Comisia Economică ONU pentru Europa, privind furnizarea la export de echipament
industrial, sau condiţiile generale 574 D privind montarea în străinătate de echipament industrial.
Ghidul de contractare atenţionează părţile asupra a ceea ce este util să se înscrie în
contractul în cauză, fiind recomandate respectivelor părţi diferite variante ale clauzelor utile şi
posibile. Spre exemplu, Ghidul de contractare al contractului de „know-how” în industria mecanică,
elaborat de Comisia Economică ONU pentru Europa.
Toate aceste modele de contract – contracte tip, contracte standard, contracte cadru, ghiduri
de contractare, condiţii generale – sunt de aplicaţiune facultativă. Acestea nu au valoare obligatorie
dar devin obligatorii dacă într-un caz concret părţile fac referire la astfel de instrumente.

3.3. Unificarea şi uniformizarea normelor de drept al comerţului internaţional

Unificarea şi uniformizarea reprezintă cea mai importantă operă de codificare a normelor de
drept al comerţului internaţional deoarece se realizează prin adoptarea unor convenţii interstatale
care reglementează materii comerciale.
Rezultatul acordurilor dintre state se materializează în norme juridice obligatorii. Pe această
cale, a acordurilor interstatale, s-a realizat deopotrivă un drept uniform şi un drept unificat.
Astfel, dacă în convenţiile în cauză sunt formulate norme de drept conflictual, la nivelul
statelor aderante se realizează un drept uniform.
În schimb, dacă în convenţiile în cauză sunt cuprinse norme de drept material, la nivelul
statelor ratificante se realizează un drept unificat.
 1. Comisiei Economice O.N.U pentru Europa îi datorăm în materia dreptului
comerţului internaţional redactarea:
 ghidurilor de contractare (Ghidul de contractare a contractului de comunicare de know-how în
industria mecanică);
 condiţiilor generale (Condiţiile generale 574 A privind montarea în străinătate de echipament
industrial);
 contractelor standard (Contractul de cooperare în industria constructoare de maşini);
 contractelor cadru (Contractul cadru pentru exportul complex).
Totodată Comisia Economică O.N.U pentru Europa a adoptat convenţii interstatale,
proiecte de convenţii pe care le-a supus ratificării statelor membre, între care:
 Convenţia de la Berna din 1980 cu privire la transporturile internaţionale feroviare (COTIF)
care are două componente: Convenţia CIV şi Convenţia CIM.
 Convenţia de la Geneva din 1956 referitoare la contractul de transport internaţional de
mărfuri pe şosele (CMR);
 Convenţia vamală din 1975 relativă la transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea
carnetelor TIR (TIR);
 Convenţia de la Hamburg din 1978 privind transportul de mărfuri pe mare sub conosament.

2. În anul 1966, la nivelul O.N.U se constituie UNCITRAL (Comisia Naţiunilor Unite

pentru Dreptul Comerţului Internaţional), organism abilitat:
- să elaboreze studii privind stadiul de reglementare a raporturilor de comerţ internaţional în
fiecare stat;
- să stimuleze schimbul de informaţii între state în acest domeniu;
- să elaboreze proiecte de convenţii în materie comercială;
- să stimuleze adoptarea de către state a unor reglementări aplicabile raporturilor de drept al
comerţului internaţional.

Datorăm UNCITRAL-ului:
 Convenţia de la New York din 1974 modificată prin Protocolul de la Viena din 1980 privind
prescripţia extinctivă în vânzarea internaţională de mărfuri;
 Convenţia de la Viena din 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri, elaborată
împreună cu Comisia Economică O.N.U pentru Europa;
 Convenţia de la Hamburg din 1978 privind regulile aplicabile transportului internaţional de
mărfuri pe mare sub conosament;
  Convenţia de la New York din 1988 privind cambia şi biletul la ordin – neintrată în vigoare;
 Convenţia de la New York din 2000 privind cesiunea de creanţă.

3. O altă organizaţie internaţională care a realizat codificarea normelor de drept al

comerţului internaţional este UNIDROIT (Institutul Internaţional de la Roma pentru
Unificarea Dreptului Privat). Acesta a elaborat între altele:
 Convenţia de la Geneva din 1983 privind reprezentarea în vânzarea internaţională de
mărfuri;
 Convenţiile de la Ottawa din 1988 privind contractul internaţional de leasing şi contractul
internaţional de factoring;
 Principiile fundamentale ale contractelor de comerţ internaţional (în 1994 şi varianta
revizuită în 2004).

4. O altă organizaţie internaţională care a realizat codificarea normelor de drept al

comerţului internaţional o reprezintă Conferinţa de la Haga pentru unificarea dreptului
privat. Datorăm acesteia:
 Convenţia de la Haga din 1978 privind legea aplicabilă intermedierii;
 Convenţia de la Haga din 1986 privind legea aplicabilă vânzării internaţionale de mărfuri;
 Convenţia de la Haga din 1955 privind formarea contractului internaţional de vânzare de
mărfuri;
 Convenţia de la Haga din 1964 privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de
bunuri mobile corporale.

Nu este de ignorat nici rolul Consiliului Europei care, deşi este o organizaţie politică a statelor
europene, a avut şi are ca obiect de preocupare nu numai apărarea drepturilor omului (Convenţia
elaborată la Roma în 1950) ci şi materii de comerţ internaţional precum:
 Convenţia de la Strasbourg din 1964 privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor
comerciale şi cele europene;
 Convenţia de la Istanbul din 1990 privind falimentul.

Nu poate fi trecut cu vederea şi rolul OCDE-ului (Organizaţia pentru Cooperare și Dezvoltare

Economică) în materia dreptului comerţului internaţional. OCDE-ul a elaborat norme mai ales cu
privire la investiţiile străine directe şi conduita societăţilor multinaţionale şi transnaţionale. A
elaborat Codul de Conduită din 1963 revizuit în timp şi, mai recent, s-a preocupat de elaborarea
regulilor privind garantarea reciprocă a investiţiilor străine directe.
Nu în ultimul rând, trebuie subliniat efortul de codificare al organizaţiilor Uniunii Europene;
Astfel:
 Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale;
 Convenţia de la Munchen privind brevetul european de invenţii;
 Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind recunoaşterea societăţilor comerciale europene.

Principiile dreptului comerţului internaţional. Întrucât dreptul comerţului internaţional este o

materie interdisciplinară, aflată la confluenţa sistemelor naţionale de drept cu dreptul internaţional
public, principiile fundamentale aplicabile acestei materii se vor regăsi între principiile dreptului
internaţional public. Astfel:

a) Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, aplicabile şi comerţului

internaţional, sunt:
 principiul egalităţii în drepturi a statelor;
 principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor;
 principiul cooperării şi al avantajului reciproc;
 principiul pacta sunt servanda;
 principiul neamestecului în treburile interne.
b) Principiile specifice dreptului comerţului internaţional, sunt:
 principiul libertăţii comerţului, care presupune obligaţia statelor de a asigura libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
 principiul liberei concurenţe, care presupune obligaţia statelor de a desfiinţa orice barierã de
naturã să limiteze sau să distorsioneze concurenţa pe o piaţă, obligaţia de a renunţa la
monopolurile de stat, obligaţia de a nu discrimina între comercianţi;
 principiul siguranţei comerţului care presupune siguranţa juridică a tranzacţiilor;

 principiul celerităţii în operaţiunile comerciale.